Herbert George Wells Opere alese "Războiul lumilor

"
Volumul - II – Seria Traducere: Mihu Dragomir şi C. Vonghizas Editura Tineretului, 1953

Herbert George Wells , Versiune ebook: [1.0] hunyade

Herbert George Wells © Editura Tineretului, 1963 (ptr. ediţia în limba română) Toate drepturile rezervate

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: (descrierea CIP) … … … … …

H. G. WELLS

RĂZBOIUL LUMILOR CÂND SE VA TREZI CEL-CARE-DOARME PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ
În româneşte de Mihu Dragomir şi C. Vonghizas

EDITURA TINERETULUI 1963

3

Coperta de Nae Constantinescu Romanele cuprinse în acest volum au fost traduse după următoarele ediţii: THE WAR OF THE WORLDS THE FIRST MEN IN THE MOON în culegerea: „SEVEN FAMOUS NOVELS” by H. G. WELLS
ALFRED A. KNOPF, NEW YORK 1934

şi WHEN THE SLEEPER WAKES
Leipzig, Bernhard Tauchnitz 1899

4

RĂZBOIUL LUMILOR
Dar dacă aceste lumi sunt locuite, cine le locuieşte?... Suntem noi, sau sunt ei stăpânii lumii?... Şi cum înţelege omul natura Lucrurilor? KEPLER

5

CARTEA ÎNTÂI: SOSIREA MARŢIENILOR
CAPITOLUL I. AJUNUL RĂZBOIULUI
Nimeni n-ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea, că inteligenţe mai puternice decât cele omeneşti, deşi la fel de muritoare, cercetau cu pătrundere şi atenţie lumea noastră, că în timp ce se preocupau de diferitele lor treburi, oamenii erau urmăriţi şi examinaţi, poate tot atât de minuţios cum, la microscop, un om examinează vietăţile efemere care mişună şi se înmulţesc într-o picătură de apă. Extrem de mulţumiţi de ei înşişi, oamenii alergau încoace şi încolo pe acest glob, după măruntele lor interese, socotind cu seninătate că sunt stăpâni asupra materiei. S-ar putea ca infuzorii de sub lentila microscopului să creadă la fel. Nimeni nu se gândea la toate celelalte planete din spaţiu ca la nişte surse de primejdie pentru omenire, sau, dacă oamenii se gândeau la ele, o făceau numai pentru a elimina de acolo ideea vieţii, ca imposibilă sau improbabilă. Amintindu-ni-le, ideile curente ale acestor zile îndepărtate ni se vor părea stranii. Oamenii de pe Pământ îşi închipuiau că, în cel mai bun caz, dacă pe Marte ar putea să existe alţi oameni, probabil inferiori pământenilor, ei ar fi dispuşi de a primi cu bunăvoinţă o expediţie misionară. Şi totuşi, dincolo de prăpastia spaţiului, minţi care sunt faţă de minţile noastre aşa cum sunt ale noastre faţă de ale vietăţilor neînsemnate,
6

inteligenţe vaste, reci şi nemiloase, priveau Pământul cu ochi invidioşi, şi îşi făureau încet şi sigur planurile împotriva noastră. Şi, la începutul secolului al douăzecilea, veni marea deziluzie. Cred că nu mai este nevoie să-i reamintesc cititorului că planeta Marte se învârteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de 140.000.000 de mile, iar lumina şi căldura pe care le primeşte de la el reprezintă abia jumătate din ceea ce primim noi. S-ar putea, dacă ipoteza nebuloaselor conţine vreun adevăr, ca planeta Marte să fie mai bătrână decât lumea noastră; pe suprafaţa ei viaţa trebuie să-şi fi început cursul cu mult timp înainte ca Pământul să înceteze de a mai fi o masă topită. Faptul că are abia o şeptime din volumul Pământului i-a accelerat probabil răcirea până la temperatura la care viaţa poate să apară. Planeta are aer şi apă, şi tot ceea ce este necesar pentru susţinerea unei existenţe însufleţite. Omul este, însă, atât de vanitos şi atât de orbit de vanitatea lui, încât, până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, nici un scriitor nu a exprimat ideea că viaţa raţională, dacă exista, s-ar fi putut dezvolta pe Marte mai presus de nivelul ei pământesc. Şi, în general, nici nu se ştia că Marte, având în vedere că este mai bătrân decât Pământul, că reprezintă abia un sfert din suprafaţa acestuia şi că este mai depărtat de Soare, se află în mod necesar nu înainte de apariţia vieţii, ci mai aproape de sfârşitul ei. Răcirea seculară, care va trebui să pună cîndva stăpânire şi pe planeta noastră, înaintase considerabil pe planeta vecină. Datele fizice ale lui Marte sunt încă în mare parte un mister, dar noi
7

acum ştim că, până şi în regiunea ecuatorială, temperatura de la amiază abia se apropie de aceea din iernile noastre cele mai friguroase. Aerul este mult mai rarefiat decât al nostru, oceanele s-au retras şi au ajuns să acopere doar o treime din suprafaţa globului şi, pe măsură ce se succed lentele anotimpuri, imense grămezi de zăpadă se strâng şi se topesc în jurul fiecărui pol şi inundă, în mod periodic, zonele temperate. Această treaptă ultimă de epuizare, care pentru noi este încă neînchipuit de îndepărtată, devenise o problemă actuală pentru locuitorii de pe Marte. Presiunea necesităţii imediate le-a ascuţit inteligenţele, le-a dezvoltat energiile şi le-a întărit inimile. Şi, privind în depărtările spaţiului cu ajutorul unor instrumente şi unor cunoştinţe pe care noi nici nu le visam încă, ei au văzut, la distanţa cea mai apropiată, la numai 35.000.000 de mile de ei, înspre Soare, ca pe un luceafăr de dimineaţă al speranţei, propria noastră planetă, mai caldă ca a lor, cu vegetaţie verde şi ape cenuşii, cu atmosfera înnorată, dovedind fertilitatea, iar printre nori, fâşiile întinse ale ţărilor populate şi ale marilor înguste, înţesate de vase. Probabil că printre ei, noi, oamenii, fiinţele care locuiesc pe acest pământ, suntem cel puţin la fel de străini şi de reevoluaţi precum sunt pentru noi maimuţele şi lemurienii. Raţiunea omenească admite că viaţa este o luptă neîncetată pentru existenţă, şi se pare că la fel gândesc şi cei de pe Marte. Planeta lor este foarte aproape de răcire, iar lumea noastră e încă plină de viaţă, populată însă numai cu ceea ce ei privesc drept animale inferioare. Într-adevăr, singura lor scăpare de distrugerea care, generaţie după generaţie, se
8

furişează spre ei este să se apropie cu orice preţ de soare. Şi, înainte de a-i judeca cu prea multă asprime, trebuie să ne amintim câte distrugeri nemiloase şi totale a înfăptuit specia noastră, nu numai asupra animalelor, cum ar fi bizonul şi „dodo”-ul, care au dispărut, dar cum chiar asupra propriilor rase inferioare. Tasmanienii au fost cu totul şterşi de pe faţa pământului, cu toată înfăţişarea lor omenească, într-un război de exterminare dus de emigranţii europeni, într-un interval de numai cincizeci de ani. Oare suntem noi nişte apostoli ai milei, ca să ne plângem de faptul că marţienii s-au războit cu noi în acelaşi spirit? Se pare că marţienii şi-au calculat coborârea cu o preciziune uimitoare - ştiinţa lor matematică este, evident, mult mai avansată decât a noastră - şi şi-au dus până la capăt pregătirile cu o asiduitate exemplară. Dacă instrumentele noastre ne-ar fi permis, am fi putut prevedea, încă din secolul al nouăsprezecelea, nenorocirile care ne aşteptau. Oameni ca Schiaparelli au examinat planeta roşie în treacăt fie zis, este ciudat că de nenumărate secole Marte a fost steaua războiului - dar nu au reuşit să interpreteze fluctuaţiile pe care le vedeau şi pe care le-au înregistrat atât de bine pe hărţi. Probabil că, în tot acest timp, marţienii se pregăteau. În timpul opoziţiei din 1894, pe partea luminată a planetei a fost zărită o strălucire puternică, mai întâi la Observatorul din Lick, apoi de Perrotin din Nisa, apoi de alţi observatori. Cititorii din Anglia au aflat pentru prima dată aceasta în numărul din 2 august al revistei Natura. Eu sunt înclinat să cred că
9

strălucirea n-a fost decât topirea, în uriaşul puţ scobit în scoarţa planetei, a imensului tun din care marţienii îşi trimiteau spre noi proiectilele. În timpul următoarelor două opoziţii au fost observate, lângă locul acestei explozii, unele semne particulare, până acum neexplicate. Furtuna s-a abătut asupra noastră acum şase ani. În timp ce Marte se apropia de opoziţie, Lavelle din Java a făcut ca firele comunicaţiilor dintre observatoarele astronomice să palpite de vestea uluitoare a unei uriaşe explozii de gaze incandescente pe această planetă. Faptul se întâmplase la 12 ale lunii, spre miezul nopţii; spectroscopul, la care el a recurs imediat, indica o masă de gaze aprinse, mai ales hidrogen, care gonea cu o viteză enormă spre pământ. Cam la un sfert de oră după douăsprezece jetul de foc se făcuse nevăzut. El l-a comparat cu o rafală gigantică de flăcări, izbucnită brusc şi violent de pe planetă, „ca nişte gaze aprinse ieşite dintr-un tun”. Fraza se dovedi foarte nimerită. Şi totuşi, a doua zi nu apăru nimic despre aceasta în ziare, în afară de o notiţă din Daily Telegraph, şi lumea rămase în ignoranţă asupra uneia dintre cele mai grave primejdii care a ameninţat vreodată rasa omenească. Probabil că nici eu n-aş fi auzit nimic despre erupţie, dacă nu l-aş fi întîlnit la Ottershaw pe binecunoscutul astronom Ogilvy. Extrem de agitat de vestea primită şi, pradă emoţiei, m-a invitat să-l însoţesc, în noaptea aceea, la cercetarea planetei roşii. Îmi amintesc şi azi foarte bine, în ciuda tuturor celor întâmplate de atunci, noaptea aceea de veghe: observatorul întunecat şi tăcut, lanterna
10

oarbă care arunca într-un colţ o lumină slabă, pe podea, ţăcănitul regulat al mecanismului de ceasornic de la telescop, mica deschidere lunguiaţă din tavan - un abis presărat cu stele. Ogilvy se plimba de colo-colo; îl auzeam, fără să-l văd. Prin telescop se vedea un cerc albastru închis şi mica planetă rotundă care plutea în acest câmp. Părea atât de mică, atât de strălucitoare, minusculă şi liniştită, brăzdată uşor de fâşii transversale, şi cu circumferinţa uşor turtită. Era mică, argintie, doar o gămălie de lumină! Părea că tremură, dar de fapt aceasta se datora telescopului care vibra, din cauza activităţii mecanismului de ceasornic care menţinea imaginea în raza vizuală. În timp ce o priveam, planeta părea că se măreşte şi se micşorează, se apropie şi se îndepărtează, dar nu era decât o impresie a ochilor mei obosiţi. Marte plutea la patruzeci de milioane de mile depărtare un spaţiu de peste patruzeci de milioane de mile. Puţini oameni îşi pot închipui imensitatea vidului în care înoată praful universului material. Aproape de planetă, în câmpul vizual, îmi amintesc că erau trei puncte slabe de lumină, trei stele minuscule, pierdute în infinit; în jurul ei, bezna fără fund a spaţiului gol. Ştiţi cum arată această beznă în timpul unei nopţi reci şi înstelate. Privită prin telescop, ea pare mult mai profundă. Şi, invizibil pentru mine, din cauză că era atât de îndepărtat şi mic, zburând neîncetat către mine, cu repeziciune, de-a curmezişul distanţelor de necrezut, apropiindu-se în fiecare Clipă cu multe mii de mile, venea Obiectul pe care ni-l trimiseseră, Obiectul care avea să aducă atâtea lupte şi nenorociri, şi atâta moarte pe pământ. Nici nu visam la el, în timp
11

ce priveam prin telescop; şi pe Pământ, nimeni nu visa la proiectilul fatal. În noaptea aceea s-a produs pe planeta îndepărtată încă o erupţie de gaze. Am văzut-o. O strălucire cu marginile roşcate, o uşoară proiectare a conturului, chiar cînd cronometrul arăta miezul nopţii; atunci l-am anunţat pe Ogilvy, care mi-a luat locul. Noaptea era călduroasă şi mi-era sete; m-am dus, călcînd cu stângăcie şi căutându-mi drumul pe întuneric, până la măsuţa unde se afla sifonul, în timp ce Ogilvy, văzând dâra de gaze care venea către noi, scotea exclamaţii de surpriză. Iar în noaptea aceea, un alt proiectil invizibil pornea, cam la o secundă sau două peste douăzeci şi patru de ore de la primul, pe drumul de la Marte către Pământ. Îmi amintesc cum m-am aşezat acolo la masă, în întuneric, şi cum pete verzi şi roşii pluteau prin faţa ochilor mei. Nebănuind semnificaţia licăritului minuscul pe care îl zărisem şi tot ce-mi va aduce după aceea, nu-mi doream decât să mă aşez lângă lumină şi să fumez. Ogilvy privi în telescop până la ora unu, apoi renunţă; am aprins lanterna şi am plecat către locuinţa lui. Jos, în întuneric, se vedeau Ottershaw şi Chertsey, unde sute de oameni dormeau în pace. Tot restul nopţii, Ogilvy făcu îndelungate speculaţii asupra condiţiilor de viaţă pe Marte, râzând de ideea vulgară că acolo ar exista locuitori care ne trimit semnale. El credea sau că pe planetă s-a abătut o ploaie deasă de meteoriţi, sau că se dezlănţuise o explozie vulcanică uriaşă. Mi-a demonstrat că era imposibil ca evoluţia organică să fi luat pe două planete alăturate aceeaşi direcţie.

12

– Şansele împotriva unei existenţe asemănătoare omului pe Marte sunt un milion la una, zise el. Sute de observatori văzură flacăra din noaptea aceea şi din noaptea următoare, pe la miezul nopţii, apoi din nou în noaptea următoare; şi la fel timp de zece nopţi, o flacără în fiecare noapte. De ce au încetat exploziile după cea de a zecea noapte, nici un pământean nu a încercat să explice. S-ar putea ca gazele exploziei să fi provocat marţienilor unele inconveniente. Nori deşi de fum sau praf, vizibili de pe pământ printr-un telescop puternic ca nişte pete mici, cenuşii, schimbătoare, se răspândiră peste limpezimea atmosferei planetei, întunecîndu-i trăsăturile cunoscute. În cele din urmă, aceste perturbaţii treziră chiar şi ziarele şi ici şi colo apărură articole de popularizare în legătură cu vulcanii de pe Marte. Îmi amintesc că periodicul satiric Punch a folosit în mod fericit ştirea pentru o caricatură politică. Şi, cu totul nebiruite, proiectilele pe care marţienii le îndreptaseră spre noi se apropiau de pământ, gonind acum prin abisul gol al spaţiului, cu o viteză de mai multe mile pe secundă, oră de oră şi zi de zi, din ce în ce mai aproape. Astăzi mi se pare uimitor şi aproape de necrezut faptul că oamenii puteau să-şi vadă de treburile lor mărunte, aşa cum au făcut-o, deşi acest destin iminent atârna deasupra noastră. Îmi amintesc de triumful lui Markham, cînd a reuşit să obţină o nouă fotografie a planetei pentru ziarul ilustrat pe care îl edita pe atunci. Oamenii de astăzi îşi dau cu greu seama de abundenţa şi de spiritul întreprinzător al ziarelor noastre din secolul al nouăsprezecelea. În ceea ce mă priveşte, eram şi foarte ocupat să învăţ să merg pe bicicletă şi
13

absorbit de o serie de articole în care discutam despre evoluţia probabilă a ideilor morale în raport cu progresul civilizaţiei. Într-o seară (primul proiectil se afla atunci abia la 10.000.000 de mile depărtare) am ieşit cu soţia mea să mă plimb. Îi explicam semnele zodiacului pe cerul înstelat şi îi arătam planeta Marte, un punct strălucitor de lumină ridicîndu-se la zenit şi către care se îndreptau atâtea telescoape. Era o noapte călduroasă. Venind către casă, un grup de excursionişti de la Chertsey sau Islewortt trecură pe lângă noi, cântând din gură şi din instrumente. Luminile se aprindeau la ferestrele de sus ale caselor în timp ce oamenii se duceau la culcare. Dinspre gară, din depărtare, se auzeau trenurile răsunând şi huruind, la macazuri, zgomot pe care distanţa îl transforma aproape într-o melodie. Soţia mea îmi arătă strălucirea semnalelor roşii, verzi şi galbene care atârnau într-un cadru proiectat pe cer. Totul respira siguranţă şi linişte.

CAPITOLUL II. STEAUA CĂZĂTOARE
Apoi, veni noaptea primei stele căzătoare. Ea fu zărită dis-de-dimineaţă, ca o linie de foc, în înaltul văzduhului, trecînd peste Winchester, către răsărit. Probabil că au văzut-o sute de oameni, socotind-o o stea căzătoare obişnuită. Albin, descriind-o, afirma că lăsa în urma ei o dâră verzuie, care strălucea timp de câteva secunde. Denning, cea mai mare autoritate a noastră în problema meteoriţilor, a declarat că a fost văzută prima oară la înălţimea de nouăzeci sau o sută de mile. Lui i s-a părut că a

14

atins Pământul cam la vreo sută de mile către răsărit. La ora aceea, eu eram acasă, în camera mea de lucru, şi scriam; cu toate că ferestrele mele dădeau spre Ottershaw, iar oblonul era ridicat (pe atunci îmi plăcea să privesc cerul nocturn), nu am văzut nimic. Şi totuşi, probabil că acest obiect, cel mai ciudat dintre toate cele care au venit vreodată pe Pământ, din spaţiu, a căzut chiar în timpul cînd eu şedeam acolo şi - doar să fi ridicat privirea - l-aş fi putut vedea. Unii dintre cei care i-au observat zborul susţin că era însoţit de un fel de şuierat. Dar eu nu am auzit nimic. Bănuiesc că mulţi oameni din Berkshire, Surrey şi Middlesex l-au văzut căzând şi au crezut, în cel mai bun caz, că e un meteorit. Se pare că nimeni nu s-a gândit să caute în noaptea aceea obiectul căzut. Dar, dis-de-dimineaţă, bietul Ogilvy, care văzuse steaua căzătoare şi era convins că pe undeva pe câmpul dintre Horsell, Ottershaw şi Woking zăcea un meteorit, s-a trezit devreme, cu gândul să-l găsească. Ceea ce s-a şi întâmplat, îndată după ivirea zorilor, nu departe de carierele de nisip. Căderea proiectilului provocase o gaură enormă, iar nisipul şi pietrişurile fuseseră aruncate cu putere în toate direcţiile, peste buruieni, formând grămezi care se vedeau de la o milă şi jumătate depărtare. Buruienile luaseră foc, şi un fum subţire şi albastru se ridica în partea de răsărit. Obiectul zăcea acolo, îngropat aproape în întregime în nisip, printre aşchiile unui brad pe care îl sfărâmase în cădere. Suprafaţa descoperită părea a face parte dintr-un cilindru imens, acoperit cu o crustă groasă, solzoasă, de culoare închisă. Avea un
15

diametru cam de treizeci de metri. Ogilvy se apropie de obiect, surprins şi de dimensiuni, dar mai ales de forma lui, deoarece ştia că majoritatea meteoriţilor sunt mai mult sau mai puţin rotunjiţi. Dar obiectul era încă atât de fierbinte, din cauza zborului, încât el nu putu să se apropie prea mult. Din interiorul cilindrului se auzeau nişte zgomote, o mişcare, pe care el le atribui răcirii inegale a suprafeţei cilindrului; nici nu-i trecu prin minte că obiectul n-ar avea interiorul compact. Rămase în picioare pe marginea gropii, pe care o scobise obiectul, privindu-i atent aspectul ciudat, uimit mai ales de forma şi culoarea neobişnuită, şi întrezărind nelămurit, chiar de atunci, evidenţa unei intenţionalităţi care l-a condus. Dimineaţa era minunat de liniştită, iar soarele, care tocmai se ridica peste pinii dinspre Weybridge, începuse să dogorească. El nu-şi aminti să fi auzit în dimineaţa aceea trilul vreunei păsări, nu se simţea nici o adiere; unicele sunete erau provocate de mişcările slabe din interiorul cilindrului de zgură. Ogilvy era singur pe câmp. Apoi, deodată, el tresări, observând că unii dintre solzii cenuşii, acele incrustaţii de culoarea cenuşei, care acopereau meteoritul, cădeau de pe marginea bazei de deasupra. Cădeau ca nişte fulgi, scurgându-se jos, pe nisip. O bucată mai mare căzu, deodată, cu zgomot ascuţit, făcînd să-i zvâcnească inima. Cîteva clipe, el nu izbuti să-şi explice faptul şi, în ciuda căldurii excesive, coborî în groapă, pentru a cerceta Obiectul mai îndeaproape. Încă îşi mai închipuia că singura cauză era răcirea, dar faptul că

16

era acum de cealaltă parte a circumferinţei. uitând de căldură. Din interiorul cilindrului.pălăria îi căzuse în groapă încât omul îşi continuă liniştit drumul. ca şi înfăţişarea lui Ogilvy erau atât de ciudate .gol . cu un salt brusc al minţii. Şi atunci el observă că baza de sus a cilindrului se rotea. încât. radiaţia înăbuşitoare îl opri înainte de a-şi arde mâinile pe metalul încă fierbinte. apoi se întoarse. până cînd auzi o scrâşnitură înăbuşită şi văzu pata neagră înaintând brusc cu câţiva centimetri. Atunci. Era o mişcare atât de lentă. Care încearcă să scape! Deodată. Întâlni un căruţaş şi încercă să-l facă să înţeleagă. cu cinci minute înainte. Înăuntru este un om. el puse în legătură acest Obiect cu explozia de pe Marte. se căţără afară din groapă şi începu să alerge din toate puterile către Woking. Rămase o clipă nehotărât. Nu avu mai mult succes nici cu băiatul care tocmai deschidea uşile cârciumii din Hosell Bridge. foarte încet. dar povestirea. îşi dădu seama. încât el o sesiză numai atunci cînd observă că o pată neagră care fusese lângă el. se apropie de cilindru. Dar. Dar încă nu reuşi să înţeleagă ce însemna aceasta.zgura cădea numai dintr-o extremitate a cilindrului îi zdruncină această idee.şi se deşuruba la un capăt. în jurul centrului. Gândul că înăuntru se afla închisă o fiinţă fu atât de înspăimântător pentru el. Era cam ora şase. sunt nişte oameni! Pe jumătate prăjiţi. Cilindrul era artificial . Acesta crezu că are de a face cu vreun nebun scăpat de pe undeva şi 17 . din fericire. într-o străfulgerare. ceva deşuruba capacul! – Cerule! strigă Ogilvy. pentru a ajuta la deşurubare.

Strigară cuvinte de încurajare şi promisiuni. cînd îl văzu pe ziaristul londonez Henderson. până să înţeleagă. şi. Cei doi oameni porniră în grabă înapoi spre câmp. ai văzut steaua căzătoare de astă-noapte? – Ei bine? zise Henderson. necăpătând nici un răspuns. cu hainele în dezordine. Ei ascultară. – Ce-ai spus? zise el. pe câmpul din Horsell. să caute ajutoare.făcu o încercare nereuşită de a-l închide în sala de consumaţie. – Acum este acolo.. şi se întoarseră din nou în oraş. domnule! Şi are ceva înăuntru. Bineînţeles. plini de nisip. alergând de-a 18 . în grădina casei. Este un cilindru. îşi luă haina şi ieşi în uliţă. strigă el. Henderson se ridică. şi găsiră cilindrul în aceeaşi poziţie. Doamne! zise Henderson. Vi-i puteţi închipui. Apoi aruncă sapa. intrând sau ieşind prin această margine. îl strigă peste gard şi reuşi să se facă înţeles. Faptul îl mai calmă puţin pe Ogilvy. A căzut un meteorit? Asta-i foarte bine. traseră amândoi concluzia că omul sau oamenii dinăuntru erau probabil în nesimţire.. un cilindru artificial. sau morţi. – Dar este altceva decât un meteorit. Aerul. Dar sunetele din interior încetaseră. erau în totală neputinţă de a întreprinde ceva. ţinând sapa în mână. scotea un şuierat subţire. surescitaţi. şi un cerc îngust de metal strălucitor se vedea între baza şi corpul cilindrului. – Ei. – Henderson. Henderson rămase nemişcat. Cîteva clipe. ciocăniră cu un baston în metalul acoperit de zgură şi. Era surd de o ureche. Ogilvy îi povesti tot ceea ce văzuse.

plecaseră să ia micul dejun acasă la Henderson.lungul străduţei. Eu am auzit-o mai întâi de la băiatul cu ziare. fără să mai pierd timpul. Henderson se duse direct la gară. Aceasta era forma pe care o luase ştirea. PE CÂMPUL DIN HORSELL Am găsit. Henderson şi Ogilvy nu erau acolo. o ţâşnire de flăcări. câţiva băieţi şi oameni fără ocupaţie o şi porniseră spre câmp să vadă „oamenii morţi din Marte”. tocmai cînd negustorii îşi deschideau obloanele. sub soarele strălucitor. Articolele din ziare pregătiseră minţile oamenilor pentru o asemenea idee. m-am îndreptat. Iarba şi pietrişul din jurul lui păreau carbonizate ca în urma unei explozii neaşteptate. pe la nouă fără un sfert. Am fost. dându-şi seama că deocamdată nu era nimic de făcut.până cînd i-am oprit eu . cu picioarele atârnate. în jurul găurii enorme în care se afla cilindrul. şi se amuzau . Cred că.aruncînd pietre asupra cilindrului. După ce le-am spus câteva cuvinte. Patru sau cinci băieţi şedeau pe marginea gropii. iar ceilalţi cetăţeni ferestrele odăilor. fără îndoială. Ciocnirea produsese. uimit şi. în mijlocul grupului de spectatori. cînd am ieşit să iau Daily Chronicle. ca să telegrafieze ştirea la Londra. Am descris mai înainte aspectul acestui corp uriaş. 19 . desigur. către carierele de nisip. Către ora opt. începură să se joace de-a prinselea. un mic grup cam de douăzeci de oameni. îngropat în pământ. CAPITOLUL III. peste podul de la Ottershaw.

Cea mai mare parte dintre cei prezenţi priveau liniştiţi extremitatea cilindrului. Nu se prea vorbea. împreună cu băieţaşul lui.Printre aceştia se aflau doi ciclişti. Cît timp am rămas acolo. o fată ţinând în braţe un copilaş. ale cărui servicii le foloseam uneori şi eu. Mă gândeam că 20 . Poate chiar nici atât. În clipa aceea am fost extrem de sigur că Obiectul acela venise de pe planeta Marte. Îmi închipui că speranţa oamenilor de a găsi un morman de cadavre carbonizate era dezamăgită de această masă neînsufleţită. mai impresi-onant decât o căruţă răsturnată sau un copac doborât de-a curmezişul drumului. doi sau trei pierde-vară şi băieţi care serveau mingile la jocul de golf şi care obişnuiau să-şi petreacă vremea în preajma gării. noţiunea de extraterestru nu spunea nimic. un grădinar cu ziua. La prima privire nu era. Gregg măcelarul. care se afla la fel cum o lăsaseră Ogilvy şi Henderson. Pe atunci puţini dintre oamenii de rând din Anglia aveau vreo idee cât de vagă despre astronomie. Ciudăţenia acestui obiect deveni evidentă pentru mine abia atunci cînd m-am apropiat de el. Dar pentru cea mai mare parte a spectatorilor. Părea o geamandură ruginită. de forma unei mese mari. oamenii plecau şi veneau. Era nevoie de o anumită educaţie ştiinţifică pentru a-ţi da seama că zgura cenuşie care acoperea obiectul nu era un oxid obişnuit. într-adevăr. Am coborât în groapă şi mi s-a părut că aud o mişcare uşoară sub picioare. Capătul de sus încetase să se mai rotească. că metalul alb-gălbui care strălucea în crăpătura dintre capac şi cilindru avea o nuanţă neobişnuită. dar nu socoteam posibil să conţină vreo fiinţă vie.

singura umbră o aşterneau câţiva pini rari. plin de asemenea gânduri. Buruienile care luaseră foc fuseseră stinse. şi aşa mai departe.deşurubarea putea să fie automată. 21 . cu toată căldura din ziua aceea. În ciuda părerii lui Ogilvy. După-amiază. eu continuam să cred că pe Marte existau oameni. Pe deasupra. Era o căldură arzătoare. telegrama lui Ogilvy către Observatorul Astronomic pusese în mişcare toate observatoarele din ţară. văzând că nu se întâmplă nimic. aspectul câmpului se schimbase foarte mult. Lângă ele erau o mulţime de biciclete. la dificultăţile ce vor apare în privinţa traducerii. printre care se aflau şi câteva doamne îmbrăcate elegant. Pe la unsprezece. foarte mulţi oameni veniseră pe jos de la Woking şi Chertsey. Totuşi. spre locuinţa mea din Maybury. Eram nerăbdător să-l văd deschis. o cabrioletă de la Chobham. la faptul că am putea găsi în cilindru monede şi figurine. Dar mi-a fost greu să mă apuc din nou de abstractele mele cercetări. În plus. Pe drumul de lângă carierele de nisip se aflau vreo şase trăsuri de la gara din Woking. nici un nor pe cer şi nici o suflare de vânt. şi o trăsură mai mare. Primele ediţii ale ziarelor de seară uimiseră Londra cu titlurile lor enorme: „UN MESAJ PRIMIT DIN MARTE” „ÎNTÂMPLAREA SENZAŢIONALĂ DIN WOKING” şi altele de acelaşi gen. Gândul mi se ducea la posibilitatea ca Obiectul să conţină vreun manuscris. cilindrul era puţin cam prea mare pentru a-mi confirma aceste presupuneri. m-am întors. aşa încât se adunase aici o mulţime considerabilă.

împreună cu câţiva muncitori care mânuiau sape şi târnăcoape.am aflat mai târziu că era Stent. şiroind de transpiraţie. Pereţii cutiei păreau să fie de o grosime considerabilă şi era posibil ca slabele sunete pe care le auzeam să reprezinte de fapt un adevărat tumult interior. De îndată ce Ogilvy mă văzu în mulţimea de oameni care priveau de la marginea gropii. Ei vroiau să instaleze o uşoară balustradă. 22 . şi mai ales băieţii. Un negustor de dulciuri din Chobham Road. Probabil că acum cilindrul era mult mai rece.dar. Îmi mai spuse că din cînd în cînd se auzeau uşoare mişcări din interiorul cutiei. care să-i ajute să menţină oamenii la distanţă. îmi zise el. cât vedeai cu ochii. Stent dădea ordine. deveneau o piedică serioasă pentru săpături. Apropiindu-mă de groapă. îmi strigă să cobor şi mă întrebă dacă n-aş vrea să-l caut pe lordul Hilton. deoarece Stent şedea pe el. neavând de unde să-l apuce. faţa îi era roşie. mai întreprinzător. dar partea de jos era încă îngropată. în picioare. cu un glas limpede şi ascuţit. de la Observatorul Regal . dar că muncitorii nu reuşeau să deşurubeze capacul. o găsii ocupată de un grup de vreo jumătate duzină de oameni Henderson. Ogilvy şi un bărbat înalt şi blond . terenul neted dinspre Ottershaw era înnegrit şi de pe el continuau să se ridice şuviţe verticale de fum. Mulţimea care se tot aduna. îşi trimisese băiatul cu o încărcătură de mere verzi şi sticle de bere. şi se pare că îl enervase ceva. O mare parte a cilindrului fusese degajată. proprietarul domeniului.

CILINDRUL SE DESCHIDE Când m-am întors pe câmp. mi-am băut ceaiul şi am plecat spre gară să-l aştept.Am acceptat bucuros cererea lui. Un bâzâit neobişnuit venea din groapă. Toţi păreau extrem de surescitaţi. dar mi s-a spus că era aşteptat să vină de la Londra cu trenul care pleca din gara Waterloo la ora şase. Se auzeau glasuri ridicate şi părea că în jurul gropii începuse un fel de luptă. CAPITOLUL IV. m-am dus acasă. şi cum era abia cinci şi un sfert. – A căzut în groapă! strigă cineva. neagră. – Se mişcă. – Daţi-vă înapoi! strigară mai mulţi. Câţiva inşi se întorceau. două sau trei sute de oameni. soarele apunea. Dinspre Woking veneau în grabă grupuri răzleţe. dobândind astfel dreptul de a fi unul dintre spectatorii privilegiaţi în interiorul acelui spaţiu. Asta nu-mi place. se deşurubează de tot. O şterg acasă. şi mi-am croit drum prin mijlocul ei. Mi-am continuat drumul către grupul de oameni. îmi zice din treacăt. 23 . Mulţimea se agita. auzii glasul lui Stent: – Daţi-vă înapoi! Daţi-vă înapoi! Un băiat veni către mine în fugă. îmi închipui. cele câteva femei nefiind în nici un caz cele mai puţin active. Erau într-adevăr. Mulţimea din jurul gropii crescuse cam la vreo două sute de persoane şi se detaşa. pe galbenul de lămâie al cerului. care se înghionteau şi se îmbulzeau unii într-alţii. Nu am reuşit să-l găsesc pe lordul Hilton acasă. În timp ce mă apropiam.

privind. Aveam soarele în ochi. ţipătul puternic al unei femei. în spatele meu. cu un zgomot puternic. aşa credeam. Apăruse aproape o jumătate de metru de ghivent strălucitor. continuând să-mi ţin ochii fixaţi asupra cilindrului. încercînd să se caţăre din nou afară din groapă. Pe feţele oamenilor din jurul meu uimirea 24 . am văzut imediat mişcîndu-se ceva în umbră: nişte mişcări agitate şi nelămurite. Cred că toţi se aşteptau să vadă ieşind un om poate oarecum diferit de oamenii pământeni. ca nişte ochi. Mam întors. şi două discuri luminoase. deschiderea circulară păru perfect neagră. cred că era un băiat de prăvălie din Woking. Capătul cilindrului continua să se deşurubeze din interior. cam de grosimea unui baston. şi eram gata să fiu aruncat pe capacul cilindrului. Dar. Mulţimea îl împinsese acolo. Eu. M-a cuprins deodată un fior. un om. şi probabil în acelaşi timp ghiventul ajunsese la capăt.– Ascultă! îmi zise Ogilvy.şi apoi încă unul. dar totuşi. Se auzi. şi am început să-mi croiesc drum înapoi de la marginea gropii. una deasupra celeilalte. căci capacul cilindrului căzu pe pietriş. M-am întors pe jumătate. M-am proptit cu cotul în omul din spatele meu şi mi-am întors din nou capul spre Obiectul acela. din care ieşeau alte tentacule. Ajută-ne să-i dăm înapoi pe idioţii ăştia. Nu ştim ce poate fi în Obiectul acesta blestemat! Un tânăr. în părţile sale esenţiale. Cineva se împiedică de mine. O clipă. şi şerpui în aer spre mine . şedea pe cilindru. cel puţin. Apoi din mijlocul încolăcit se desfăşură ceva care semăna cu un mic şarpe cenuşiu.

M-am trezit singur. mare şi cenuşie. Se auzeau în toate părţile exclamaţii nearticulate. în lumină. iar altul se legăna în aer.toate erau vii. se agitau.şi mai ales extraordinara intensitate a ochilor imenşi . diforme şi monstruoase. Masa care îi înconjura. mă priveau ţintă. Băiatul de prăvălie se forţa să iasă de pe marginea gropii. de culoare închisă. cam de mărimea unui urs. cu ochii aţintiţi într-acolo.făcea loc groazei. şi am văzut oamenii alergând. Pielea brună. absenţa unei bărbii sub buza inferioară în formă de colţ. se ridica încet şi cu dificultate din cilindru. în formă de V cu buza de sus ascuţită. ca unsă cu grăsime. Întreaga creatură palpita şi gâfâia convulsiv. s-ar putea spune. capul acelei fiinţe. părea spongioasă. Am privit din nou spre cilindru şi m-a cuprins o groază de nestăpânit. Gura ciudată. dificultatea evidentă şi chinuitoare a mişcărilor. tremurul neîncetat al acestei guri. Cei care nu au văzut niciodată un marţian viu cu greu îşi pot imagina groaza neasemuită pe care o producea aspectul lui. lăsând să picure salivă. ale cărei margini fără buze tremurau. Doi ochi mari. neomeneşti. străluci ca o piele udă. respiraţia agitată a plămânilor într-o atmosferă străină. O masă rotundă. Toată lumea se dădea înapoi. din cauza forţei mai mari de gravitaţie a pământului . absenţa frunţii. şi Stent printre ei. o faţă. şi în prudenţa stângace a mişcărilor încete era ceva extrem de scârbos. Încă 25 . Când ajunse afară. Un apendice slab şi tentacular se şi încleştase de marginea cilindrului. Am rămas împietrit. grupul tentaculelor de meduză. Sub ochi era o gură. intense. pe partea cealaltă a gropii. era rotundă şi avea.

gâfâind şi aşteptând să văd ce se va mai întâmpla. am văzut un obiect negru şi rotund mişcîndu-se în sus şi în jos pe marginea gropii. cam la o sută de metri distanţă. Se clătină pe marginea cilindrului şi alunecă înăuntru. Am simţit pentru o clipă pornirea să mă întorc şi să-l ajut. monstrul dispăru. Deodată. apoi alunecă din nou până cînd i se văzu numai capul. Reuşi să-şi scoată din groapă un umăr şi un genunchi. îngrozindu-mă şi mai mult.de la această primă întîlnire. Era capul băiatului de prăvălie care căzuse înăuntru. Câmpul din jurul gropilor de nisip era presărat de oameni. de la prima aruncătură de ochi. Cineva care ar fi venit pe drumul de la Chobham sau Woking ar fi rămas uimit văzând 26 . am fost copleşit de dezgust şi teamă. Şi atunci. dar alergam oblic şi poticnindu-mă. dar în lumina cerului de apus arăta ca un obiect mic şi negru. alergând nebuneşte. care şedeau ca şi mine îngroziţi şi pe jumătate fascinaţi. Deodată dispăru. Apoi totul dispăru din vedere. L-am auzit scoţând un ţipăt ascuţit şi ciudat. printre câţiva pini tineri şi drobiţe. M-am oprit acolo. cu un zgomot ca şi cînd ar fi căzut o masă mare de piele. şi mi s-a părut că aud un ţipăt slab. ascuns în groapa adâncă şi după grămada de nisip pe care o ridicase căderea cilindrului. privind ţintă la aceste făpturi sau mai curând la grămada de pietriş de pe marginea gropii în care se aflau ele. dar frica m-a oprit. M-am întors şi. m-am îndreptat către primul grup de copaci. şi imediat în umbra deschizăturii apăru o altă creatură asemănătoare. căci nu puteam să-mi dezlipesc privirile de la acest spectacol.

La un moment dat apăru brusc în lumina soarelui un mănunchi de curele negre şi înguste. Am rămas acolo. în dosul porţilor şi gardurilor. purtând în capăt un disc circular care se învârtea cu o mişcare neregulată. ai căror cai mâncau din sacii atârnaţi de după gât. vorbind prea puţin unii cu alţii. De aceea. CAPITOLUL V. dar se retrase imediat. Nu îndrăzneam să mă întorc la groapă. căutând un unghi avantajos şi privind neîncetat la grămezile de nisip după care se ascundeau nou-veniţii pe Pământul nostru. şi apoi se ridică o tijă subţire. privind fix la movila care îi ascundea. ca tentaculele unei caracatiţe.o mulţime de aproape o sută şi ceva de oameni care stăteau într-un cerc mare şi neregulat. iar în gropile de nisip se afla un şir de vehicule părăsite. cufundat până la genunchi în buruieni. am început să merg dând un larg ocol. negru în lumina soarelui arzător. doar cu strigăte scurte şi nervoase. sau băteau cu copita în pământ. dar simţeam o dorinţă fierbinte să privesc înăuntrul ei. Oare ce se petrecea acolo? 27 . formată din articulaţii. Căruciorul cu bere rămăsese ca o epavă ciudată. în şanţuri. Oscilam între frică şi curiozitate. şi privind cu ochii ţintă spre câteva grămezi de nisip. înapoia tufişurilor. RAZA ARZĂTOARE După ce îi privisem o clipă pe marţieni ieşind din cilindrul în care veniseră de pe planeta lor pe Pământ. un fel de hipnoză îmi paraliză acţiunile.

Mulţimea de departe. Micul grup de oameni dinspre Chobham se risipise. suindu-mă pe o mică ridicătură care îmi oferea avantajul de a fi cu un metru şi ceva mai sus. celălalt. şi auzeam acum venind dintr-acolo un murmur slab. Faptul acesta. Câţiva se aflau chiar lângă mine.unul. cred. în timp ce se lăsa înserarea. înspre Chobham. oprindu-se din cînd în cînd printre gropile de nisip. În orice caz. o mână de oameni. Amurgul începuse să se transforme în înserare. alături. ceva mai numeros. şi cînd am privit din nou către vecinul meu l-am văzut îndreptându-se spre Woking. – Ai văzut că un om a alunecat în groapă? l-am întrebat eu. înspre Woking. către Woking.l-am recunoscut ca fiindu-mi vecin. mulţimea începu să se mişte încet.şi m-am oprit. şi nu se mai întâmpla nimic. Doamne sfinte! Ce brute scârboase! Repetă fraza de câteva ori. îi făcu pe oameni să capete curaj. – Ce brute scârboase! zise el. dar el nu mi-a răspuns.Cei mai mulţi spectatori se strânseseră în două grupuri . Dinspre groapă nu se mai auzea aproape nici un fel de mişcare. Am rămas tăcuţi câtva timp. părea să crească. oarecare consolare unul în tovărăşia celuilalt. Cu siguranţă că şi ei erau frământaţi de aceleaşi întrebări. mai mult decât orice. privind şi resimţind. M-am apropiat de unul dintre ei . Nu era momentul pentru o conversaţie obişnuită. şi această 28 . din stânga. Apoi mi-am schimbat locul. şi cred că nou-sosiţii de la Woking au contribuit de asemeni la restabilirea încrederii. dar nu îi cunoşteam numele .

Se ţinuse în grabă un consiliu. una după alta. în această tentativă de comunicare. urmau de la o mică distanţă. Deodată ţâşni un fulger de lumină şi o masă de fum verzui şi luminos ieşi din groapă în trei răbufniri distincte. venind dinspre Horsell. 29 . că şi noi eram fiinţe raţionale. Aceasta era delegaţia. şi deoarece marţienii erau. ridicîndu-se. a apărut un mic grup de oameni. se opreau. câteva forme negre. Atunci am văzut câţiva vizitii care înaintau cu îndrăzneală prin gropile de nisip şi am auzit zgomotul copitelor şi scârţâitul roţilor. negre.mişcare părea să capete tot mai multă forţă pe măsură ce în jurul cilindrului liniştea serii rămânea netulburată. astfel că se formase acum un cerc aproape întreg. observau şi înaintau din nou. între capetele sale. la treizeci de metri de groapă. Stent şi Henderson erau şi ei. în văzduhul liniştit. Un băiat împingea căruciorul cu mere. fiinţe înzestrate cu raţiune. Steagul se mişca întâi spre dreapta. nelămurite. care căuta să cuprindă. groapa. Micul grup trăsese după el grupul de oameni dimprejur. Şi apoi. apropiindu-ne de ei cu semne de prietenie. cel din fruntea lor flutura un steag alb. apoi spre stânga. Eram prea departe pentru a recunoaşte pe vreunul dintre ei. împreună cu alţii. înaintau. Forme verticale. dar am aflat mai târziu că Ogilvy. în ciuda aspectului lor respingător. Am pornit şi eu să mă apropii de groapă. răspândindu-se în acelaşi timp într-un semicerc îngust şi neregulat. în grupuri de câte două sau trei. se luase hotărârea de a li se arăta.

părea o mică pată de siluete verticale. rămânând nemişcat. într-o clipă. orbitor. ţâşniri de adevărată flacără. poate. încât cerul albastru-închis de deasupra capetelor noastre şi întinderea câmpiei întunecate dinspre Chertsey. Am rămas ţintuit locului. fu oprit în loc de acest fenomen. Atunci. micul grup de oameni. feţele oamenilor se luminară de un verde palid. concomitent cu răbufnirile. pe pământul întunecat. sărind de la om la om în acel mic grup îndepărtat. cînd fumul dispăru. Era ca şi cum un jet invizibil se ciocnea de ei.Fumul (sau. Nu simţeam decât că asist la un fenomen foarte straniu. nedându-mi însă seama că în faţa mea. Imediat. în flăcări. Dincolo de groapă.şi un om cădea la pământ. şi rămaseră şi mai întunecate după dispariţia lor. era moartea. şi din ea părea că licăreşte urma unei raze de lumină. parcă se întunecară deodată. care aveau în frunte steagul alb. şi în timp ce raza nevăzută şi arzătoare trecea peste ei. iar cei care îi însoţeau se întoarseră şi o luară la fugă. pinii 30 . cuvântul mai nimerit ar fi flacăra) era atât de strălucitor. izbucnind apoi într-o flacără albă. o lumină strălucitoare. presărată cu pini negri. Şi atunci i-am văzut clătinându-se şi căzând în lumina propriei lor distrugeri. O formă ghemuită se ridică încet din groapă. În acelaşi timp se auzi un şuierat slab. mici şi negre. izbucniră din grupul de oameni împrăştiaţi. întunecîndu-se din nou. Când fumul verde se ridică. încet. care sărea de la unul la altul. Era ca şi cum fiecare om era transformat deodată. Un fulger de lumină. şi aproape fără zgomot . şuieratul se transformă într-un bâzâit lung şi puternic.

şi a lăsat deodată noaptea în jurul meu. ca o sabie de foc. se vedea lumina copacilor. lipsit de suflare omenească. ar fi fost întins peste mărăcinişul dintre mine şi marţieni. Dacă această moarte s-ar fi rotit într-un cerc complet. Am auzit trosniturile focului în gropile de nisip şi nechezatul unui cal. Am văzut-o venind către mine. în afară de drumurile care se desfăşurau cenuşii şi palide sub cerul albastru-întunecat al nopţii. Îndată după aceea. încât am rămas nemişcat. şi totuşi invizibil. acolo unde drumul dinspre gara de la Woking intră în câmpie. invizibilă şi inevitabilă. Departe. Toate acestea se întâmplaseră cu atâta repeziciune. dincolo de gropile de nisip. iar tufişurile uscate deveneau. de-a lungul unei linii curbe. după tufişurile aprinse pe care le atingea. Câmpia ondulată era acum întunecată. Era ca şi cum un deget de flacără intensă. nedumerit şi uluit de fulgerele de lumină. cu o pocnitură înăbuşită. Dar ea a trecut şi m-a ocolit. dispărând în groapă. încetând tot atât de brusc precum izbucnise. stelele începeau să 31 . iar obiectul negru în formă de cupolă se cufundă încet. o masă de văpăi.izbucneau în flăcări. aproape în beznă. Această moarte arzătoare se rotea iute şi neîncetat. neagră şi ostilă. buruienilor şi clădirilor de lemn care izbucneau brusc în flăcări. către Knaphill. Totul era sumbru. spre stânga. pământul întunecat scotea fum şi trosnea. Ceva căzu cu zgomot. şuieratul şi zbârnâitul încetară. departe. cu siguranţă că aş fi fost ucis prin surprindere. şi eram prea uimit şi stupefiat pentru a mă putea mişca. Deasupra capului.

ca un copil. În rest. această moarte misterioasă . că. Făcînd un efort. verzui. continuau să mai fumege şi să ardă. nu se schimbase nimic. de îndată ce voi fi pe punctul de a mă afla în siguranţă. Marţienii. în afară de acel stâlp subţire pe care oglinda lor se mişca neîncetat. poticnindu-mă. Vârfurile pinilor şi acoperişurile din Horsell se profilau ascuţite. Frica pe care o simţeam nu era o frică raţională. pe lumina ştearsă dinspre apus. de parc-ar fi căzut asupra mea ceva din afară. iar casele dinspre gara din Woking trimiteau în sus spirale de flăcări în liniştea începutului de noapte. mă îngrozeau nu numai marţienii.va 32 . fără apărare şi singur pe acest câmp întunecat. printre tufişuri. Cîteva tufişuri şi copaci izolaţi. dar şi întunericul şi liniştea din jurul meu. m-a năpădit frica. Groaza produse asupra mea un efect atât de extraordinar de descurajare. fusese şters de pe faţa pământului. Îmi amintesc că aveam impresia bizară că ei îşi băteau joc de mine.apară. teroare. şi spre apus cerul era încă de un albastru palid. erau complet ascunşi vederii. şi în afară de uimirea mea teribilă. încât alergam plângând în tăcere. Mi-am dat seama că mă aflam fără ajutor. m-am întors şi am început să alerg. ici şi colo. cu aparatele lor. Şi deodată. şi se părea că liniştea serii nici nu fusese întreruptă.tot atât de rapidă ca şi fulgerul . întunecate. Şi după ce m-am întors cu spatele n-am mai avut curajul să privesc înapoi. luminos. Micul grup de pete negre care purtau steagul alb. ci panică.

dintr-o compoziţie necunoscută. transformându-se în aburi. Dar nimeni nu a stabilit în mod cert aceste amănunte. şi tot timpul nopţii câmpul dintre Horsell şi Maybury a rămas pustiu.sări după mine. în loc de lumină vizibilă. împotriva oricărui obiect pe care şi-l aleg drept ţintă. în jurul gropii. sticla plesneşte şi se topeşte. Woking şi Ottershaw probabil cam în acelaşi timp. Această căldură intensă este proiectată printr-o rază. aproape patruzeci de oameni zăceau sub lumina stelelor. trecuseră peste podul de la Horsell şi înaintau pe 33 . deveniţi de nerecunoscut. aproape la fel cum oglinda parabolică a unui far proiectează razele de lumină. iar apa fierbe brusc. Când s-a întâmplat tragedia. Mulţi cred că ei reuşesc să producă într-un fel oarecare o căldură intensă într-un spaţiu de inconductibilitate practic absolută. CAPITOLUL VI. Oricare ar fi fost procedeul. din groapa din jurul cilindrului. atât de iute şi de liniştit. cu ajutorul unei oglinzi parabolice lustruite. Tot ceea ce poate să ardă izbucneşte în flăcări la atingerea acestei raze. carbonizaţi şi desfiguraţi. înnegrit de flăcări. fierul se înmoaie. În noaptea aceea. atraşi de cele auzite. RAZA ARZĂTOARE PE DRUMUL SPRE CHOBHAM Este încă de neînţeles cum pot marţienii să ucidă oamenii. în Woking magazinele erau închise şi un grup de oameni. Căldură şi lumină invizibilă. plumbul curge ca apa. în linie dreaptă. Ştirea masacrului a ajuns la Chobham. şi mă va culca la pământ. este sigur că esenţa acestei arme consta într-o rază de căldură.

întâlneau grupuri mici de oameni vorbind cu însufleţire şi privind la oglinda rotitoare de deasupra gropilor de nisip. cum fac de altfel în orice ocazie. desigur. Până atunci. temându-se de posibilitatea unei ciocniri. se aflau acolo o mulţime cam de trei sute de oameni. Pe măsură ce aceşti curioşi veneau. Apoi ei se înapoiaseră. conform instrucţiunilor lui Stent. cînd delegaţia fu distrusă. Descrierea morţii lor. cerând ajutorul unei companii de soldaţi pentru a proteja aceste fiinţe ciudate împotriva violenţelor. Se iscară şi câteva proteste. telegrafiaseră la cazarma din Horsell. pentru a conduce acea nefericită delegaţie. câte doi sau trei. gătiţi după terminarea zilei de lucru şi făcînd din această întâmplare. cuprinşi îndată de aceeaşi agitaţie. în afară de cei care părăsiseră drumul pentru a se apropia şi mai mult de marţieni. puţini oameni din Woking ştiau despre deschiderea cilindrului. Stent şi Ogilvy. dintre care unul călare. un pretext pentru a se plimba împreună şi a se distra. care făceau tot posibilul. de îndată ce apăruseră marţienii. cu o telegramă specială către un ziar de seară. aşa cum fusese văzută de 34 .drumul dintre mărăcini care duce până la câmpie. pentru care o adunare este întotdeauna o ocazie de scandal şi de debandadă. Nou-veniţii erau. din partea celor mai necugetaţi şi mai nervoşi. Vă puteţi închipui tinerii. cu toate că bietul Henderson trimisese la Oficiul poştal un curier pe bicicletă. Vă puteţi închipui murmurul glasurilor de-a lungul drumului. pe câmp. Pe la opt şi jumătate. Erau şi trei poliţişti. fără îndoială. să-i ţină pe oameni la distanţă şi să-i împiedice să se apropie de cilindru. sau chiar mai mult.

Se îmbulzeau orbeşte. un poliţist călare veni în galop prin mulţime. cu mâinile încleştate deasupra capului. Dacă înălţimea oglinzii parabolice ar fi fost cu câţiva metri mai mare. ca nişte fulgi de flăcări. Ei au văzut flăcările. Apoi. ca să spunem aşa. oameni căzând. Pe drum începură să cadă scântei. ca o turmă de oi. cuprinsă de panică. În locul unde drumul deveni mai îngust şi mai întunecos. La auzul acelui zgomot înăbuşit. şi imediat toţi se întoarseră şi. deodată. zbârnâitul profund şi izbucnirile de flăcări. Atunci. pentru a mai putea să povestească întâmplarea. rămase nedecisă câteva clipe. Această mulţime de oameni scăpase dintr-o primejdie mai gravă decât aceea ce mă pândise pe mine. se auzi un strigăt. spărgând geamurile. şi văzând lumina copacilor aprinşi. mulţimea. raza trecu chiar pe deasupra capetelor lor. – Vin spre noi! ţipă o femeie. aprinzând vârfurile fagilor ce mărgineau drumul. nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă. Salvarea lor fusese o movilă de nisip acoperită de buruieni. concorda foarte bine cu impresiile mele: cele trei răbufniri de fum verde. care interceptase partea inferioară a razei arzătoare. aprinzând ramele ferestrelor şi sfărâmând în bucăţi o porţiune din frontonul unei case de lângă colţul drumului. Răsunară ţipete şi strigăte şi. îşi croiră din nou drum spre Woking. venind de pe câmp. cu un şuierat mai puternic decât zbârnâitul din groapă. incendiind tufişurile şi înaintând către ei. al şuieratului. împingându-i pe cei din spate. făcînd să plesnească cărămizile.mulţime. aşchii aprinse şi frunze. şi o mână invizibilă. între taluzurile 35 . urlând. Pălăriile şi hainele luau foc. în umbra înserării.

CUM AM AJUNS ACASĂ În ceea ce mă priveşte. Nu avusese loc o trecere perceptibilă de la o stare de spirit la alta. Acum. n-am mai putut face nici un pas. mulţimea se înghesui şi se iscă o luptă disperată. punctul de vedere se schimbase brusc. poate. şi lăsaţi să moară acolo. ca şi cum se răsturnase ceva. O clipă. iar gulerul era desfăcut. Îmi pierdusem pălăria. Nu reuşiră să scape toţi. fiinţa de 36 . şi iminenta apropiere a morţii. Am căzut şi am rămas nemişcat. neîndurătoarea sabie de foc părea că se răsuceşte în toate părţile. În cele din urmă. Probabil că am zăcut acolo o bucată de vreme. În jurul meu totul era cuprins de teroarea invizibilă a marţienilor. Era lângă podul care trece peste canalul de la uzina de gaz. înainte de a coborî şi de a mă lovi de moarte. în spaimă şi întuneric. nemijlocit. epuizat de violenţa emoţiilor şi a fugii. cel puţin trei fugari. M-am ridicat. apoi.imensitatea nopţii. n-am reuşit să înţeleg cum de ajunsesem lângă pod. ca o haină. Spaima căzuse de pe mine. fură trântiţi şi călcaţi în picioare. m-am poticnit şi am căzut pe marginea drumului. CAPITOLUL VII. foarte nedumerit. propria mea neputinţă şi groază. deasupra capului meu. a spaţiului şi a naturii. Eram din nou. două femei şi un băieţaş.înalte. Cu câteva minute mai înainte pentru mine existară doar trei lucruri reale . Am ajuns pe drumul dintre răscruce şi Horsell şi am alergat pe el până la răscruce. nu-mi amintesc din toată această fugă decât că mă izbeam de copaci şi mă poticneam printre tufişuri.

urându-mi bună seara. de fantastic! Astfel de lucruri. Câmpul liniştit. nu pot să existe. vîrtej de fum alb. am impresia că o privesc din exterior. un tren. în afară de spaţiu. Lângă el alerga un băieţaş. îmi păreau ca un vis. Peste podul de la Maybury trecu în goană. 37 . M-am întrebat dacă toate acestea se întâmplaseră într-adevăr. cauza fugii mele. Trecu pe lângă mine. în afară de timp. Era un alt aspect al visului meu. Câţiva oameni vorbeau în întuneric. panta abruptă a podului. În gânduri îmi stăruia nedumerirea. dintr-un loc neînchipuit de îndepărtat.un cetăţean cumsecade şi obişnuit. omidă lungă de ferestre luminate. Acest sentiment trăia deosebit de intens în mine în noaptea aceea. dar am tăcut. Nu-mi venea să cred. cu paşi nesiguri. Nu ştiu în ce măsură senzaţiile mele sunt comune. spre sud. M-am ridicat şi am suit. Uneori.fiecare zi . Probabil că sunt un om cu reacţii ieşite din comun. colorat de flăcări. o detaşare de mine însumi şi de lumea din jur. Un cap se ridică peste umbra podului. Eram gata să-i vorbesc. Muşchii şi nervii păreau storşi de vlagă. Pot să spun că mă poticneam ca un om beat. la poarta uneia dintre casele de pe mica străduţă numită Oriental Terrace. I-am răspuns la salut printr-un mormăit nearticulat şi mi-am continuat drumul. izbucnirea flăcărilor. încerc o stare foarte ciudată. făcînd un vacarm asurzitor şi dispărând. Totul era atât de real şi de obişnuit! Iar ceea ce lăsasem în urmă era atât de înnebunitor. apoi apăru un muncitor care ducea un coş. în afară de frământările şi tragedia tuturor fenomenelor. îmi spuneam.

– Veţi auzi în curând mai multe. Mă simţeam ridicol. pe deasupra porţii. La poartă erau doi bărbaţi şi o femeie. zise femeia. Se auzeau zgomotele uzinei de gaz. – N-aţi auzit despre oamenii din Marte. despre creaturile acelea din Marte? – Mulţam. Am încercat să le spun ceea ce văzusem.Simţeam. – Oamenii care vin de pe câmpie parcă au înnebunit. văzându-mi figura răvăşită. şi nervos. întrebai eu. la nici două mile depărtare. Au început să râdă din nou de frazele mele întretăiate. Şi toţi trei începură să râdă. ceea ce era şi mai rău. – Ce? zise unul dintre bărbaţi. dar n-am reuşit. zisei eu. Am intrat în sufragerie. şi toate lămpile electrice erau aprinse. m-am aşezat. în tot timpul cât am povestit cele întâmplate. absurditatea totală a seninătăţii me-le şi a morţii fulgerătoare ce plutea acolo. alcătuită din mâncare rece. – Nu vii dintr-acolo? întrebară oamenii. M-am oprit lângă grupul de oameni. soţia mea tresări. ei sunt creaturile cele mai neîndemânatice pe care le-am văzut târându-se vreodată. – Aveţi veşti de pe câmpie? zisei eu. fără să-i dăm vreo atenţie. am băut puţin vin şi de îndată ce mi-am mai revenit puţin. Când am ajuns în pragul uşii. – Ce veşti aveţi de pe câmpie? zisei eu. mă aştepta pe masă. Am auzit destule. dar a rămas acolo. pentru a-i îndepărta teama ce i-o inspirasem. – Un lucru este sigur. i-am spus soţiei. continuându-mi drumul către casă. Cina. întorcîndu-se. Pot să se ascundă în groapă şi 38 . i-am povestit ceea ce văzusem.

m-am oprit brusc. Când te gândeşti că zace acolo mort! Soţia mea. insistau asupra acestui fapt. nu găsea că întâmplările relatate sunt de necrezut. Propriul lui corp va deveni pentru el ca un înveliş de plumb. cum am făcut şi eu. – S-ar putea să vină şi aici. Un marţian va cântări. două influenţe care modificau. şi amândouă treceau cu vederea. dragul meu! zise soţia mea. Am început să o încurajez. pe ea şi pe mine. Am insistat să bea puţin vin şi am încercat s-o liniştesc.. în mod evident.. Atmosfera Pământului. Dar cât de îngrozitori sunt! – Nu te mai gândi. părerea generală. de exemplu. zisei eu.să ucidă oamenii care se apropie de ei. cel puţin. deci. Influenţa întăritoare a acestui exces de oxigen asupra 39 . atât The Times. situaţia. de trei ori mai mult decât pe Marte. dar nu pot să iasă afară. – Abia dacă se pot mişca. Când am văzut că faţa ei devine albă ca varul. A doua zi dimineaţă. cât şi Daily Telegraph. încreţindu-şi sprâncenele şi luându-mi mâna într-a ei. – Sărmanul Ogilvy! zisei eu. repetând tot ceea ce îmi spusese Ogilvy despre imposibilitatea adaptării marţienilor pe Pământ. Pe suprafaţa Pământului forţa gravitaţiei este de trei ori mai mare decât aceea de pe suprafaţa lui Marte. acum o ştim. Am pus accentul mai ales pe dificultatea provocată de gravitaţie. într-adevăr. Aceasta era. conţine mai mult oxigen sau mai puţin argon (oricum am vrea s-o luăm) decât aceea de pe Marte. spunea ea mereu. cu toate că forţa lui musculară va rămâne aceeaşi.

40 . în al doilea rând. Şi. Surescitarea intensă provocată de aceste întâmplări îmi tulburase.în nici un caz fiinţe raţionale. Figura blândă. – Au procedat prosteşte. noi am trecut cu vederea faptul că inteligenţa cu aplicaţii deosebite la mecanică pe care o aveau marţienii era în stare să se dispenseze la nevoie de activitatea musculară. toate îmi apar desluşit. Sunt periculoşi pentru că sunt. fără îndoială. faţa de masă albă. facultăţile perceptive. zisei eu. astfel încât raţiunea mea elimina cu totul şansele invadatorilor. Probabil că nu se aşteptau să găsească fiinţe . mâncînd nuci şi fumând o ţigară. ţinând în mână paharul cu vin.marţienilor a făcut indiscutabil mult pentru a contrabalansa greutatea mărită a trupului lor. zisei eu. eu nu ţineam seama de aceste lucruri. regretând imprudenţa lui Ogilvy şi deplângând laşitatea mioapă a marţienilor. În cel mai rău caz. înnebuniţi de spaimă. îi va ucide pe toţi. După sfârşitul mesei am mai rămas de vorbă. un obuz aruncat în groapă. ca într-o fotografie. am devenit pe nesimţite mai curajos şi mai calm. vinul purpuriu din pahar. dar neliniştită a iubitei soţii mă privea pe sub abajurul roz al lămpii. cu o claritate extraordinară. Pe atunci. Îmi amintesc şi acum.deoarece pe vremea aceea chiar şi autorii de eseuri filozofice îşi permiteau câte un mic lux -. masa din seara aceea. fără îndoială. O dată cu vinul şi mâncarea. tacâmurile de argint şi paharele de cristal . cu încrederea pe care mi-au dat-o mai întâi masa şi apoi nevoia de a-mi linişti soţia.

care descria deşurubarea treptată a proiectilului. Dacă vineri seara ai fi trasat. dar desigur. „Mâine îi vom ucide cu pliscul. cu excepţia vreunei rude a lui Stent sau rudelor celor trei sau patru ciclişti şi londonezi care zăceau morţi pe câmpie.) 41 . înaintea multor zile neobişnuite şi teribile. în căutare de vânat.La fel ar fi putut să privească lucrurile vreun respectabil „dodo”1 din insula Mauritius. drept o farsă. faptul cel mai extraordinar a fost îmbinarea obiceiurilor curente ale ordinei noastre sociale cu primele manifestări ale seriei de evenimente care aveau să răstoarne cu totul această ordine. în seara aceea. dintre toate faptele ciudate şi uimitoare care s-au petrecut în vinerea aceea. draga mea”.r. că ştirea nu produsese senzaţia pe care ar fi produs-o un ultimatum adresat Germaniei. CAPITOLUL VIII. şi discutaseră despre el în clipele de răgaz. Mulţi dintre oameni auziseră despre cilindru. VINERI NOAPTEA Pentru mine. cu compasul. Nu ştiam că era ultima masă civilizată pe care o luam. un cerc cu o rază de cinci mile în jurul gropilor de nisip de la Woking. desigur. iar ziarul 1 Pasăre uriaşă. Telegrama sărmanului Henderson. stând în cuibul lui şi discutând despre sosirea unor marinari nemiloşi. Numele ştiinţific: dichis ineptus (n. a fost socotită la Londra. mă îndoiesc că ai fi găsit dincolo de el o singură fiinţă omenească ale cărei emoţii sau obiceiuri să fie cât de puţin afectate de către aceşti nou-veniţi.

Chiar şi înăuntrul acestui cerc de cinci mile. cum au ripostat bărbaţii şi femeia cărora le vorbisem.hotărâse să nu tipărească o ediţie specială. Pe la ora nouă veniră în gară câţiva oameni agitaţi. situaţia era aceeaşi. ici-colo. de a mânca. exclamaţii.respectiv. pasagerii coborau şi aşteptau. altele erau trase pe linii laterale. Am arătat. de a bea. muncitorii după orele de muncă ale zilei. cu veşti de necrezut. În tot districtul. Poate că apăruse un zvon pe străzile satului. mai înainte. studioşii şedeau aplecaţi asupra cărţilor. Un băiat din oraş. şuieratul ascuţit al locomotivelor din gară se amesteca cu strigătele de „oameni din Marte!”. vindea ziare cu ştirile după-amiezii.omul era mort .ca şi cum pe cer n-ar fi existat nici o planetă Marte. un nou şi dominant subiect de discuţie prin cârciumi şi. obişnuinţa zilnică de a munci. mai provoca puţină agitaţie. În gara Woking. de a dormi. Zgomotul tamponării vagoanelor. câte cineva care auzise. şi totul îşi urma cursul obişnuit. se ocupau de grădină. marea majoritate a oamenilor rămăseseră indiferenţi. pentru cea mai mare parte a oamenilor. după ce telegrafiase pentru a primi o confirmare din partea lui şi nu căpătase nici un răspuns . încălcînd monopolul lui Smith. trenurile se opreau şi îşi continuau drumul. oamenii îşi luau masa de prânz şi de seară. din Horsell sau Chobham. până la ore târzii. sau chiar vreun martor ocular al ultimelor întâmplări. Chiar la gara din Woking. dar nu pricinuiră o tulburare mai 42 . tinerii îndrăgostiţi rătăceau pe străzi. copiii erau trimişi la culcare. continua la fel ca întotdeauna . dar. oarecare alergătură încoace şi încolo.

mare decât ar fi făcut-o nişte beţivi. ici şi colo. dar mulţimea rămânea atât pe podul din Chobham. Astfel se prezentau lucrurile vineri noaptea. un cerc de oameni care începuseră să se agite. O mulţime de curioşi continua să stea neîncetat oamenii veneau şi plecau. suprafaţa întinsă a câmpiei era tăcută şi pustie. ardeau vreo şase case înspre Woking. cât şi pe cel din Horsell. Acolo. în afară de vreun incendiu al buruienilor. Din loc în loc mai ardea câte un tufiş sau copac. după cum s-a aflat mai târziu. Luminile erau aprinse în toate cele trei sate. şi se gândeau că nu se întâmplase nimic deosebit. şi s-au furişat până aproape de marţieni. care abia se zăreau. câte o lumină roşiatică sau o şuviţă subţire de fum ridicîndu-se spre cer. înfipt ca o săgeată otrăvită în pielea bătrânei noastre planete. Călătorii către Londra priveau prin ferestrele vagonului în întunericul de afară. presărat cu câteva forme întunecate. în timpul nopţii înstelate. flăcările 43 . În centru. Dar otrava abia începuse să acţioneze. se afla cilindrul. mătura câmpia. şi oamenii rămaseră treji până în zori. iar raza arzătoare venea imediat după ea. însă fumegând pe alocuri. şi a doua zi. Mai departe. deoarece o rază luminoasă. În rest. În jurul cilindrului se întindea câmpul tăcut. Mai mulţi oameni auziră venind dinspre groapă nişte ciocănituri. iar cadavrele carbonizate rămaseră acolo. în casele care dădeau spre câmp. ca raza reflectoarelor unui vas de război. şi vedeau doar rare scântei care licăreau şi dispăreau înspre Horsell. Unul sau doi oameni mai temerari au pornit prin întuneric. dar nu s-au mai întors niciodată. Abia pe la marginea câmpiei se putea observa o oarecare tulburare. zăcînd în atitudini contorsionate.

Cîteva secunde după miezul nopţii. pentru a forma un cordon. şi se vorbea că unul dintre ei. Pe la ora unsprezece. începu să strângă informaţii de la mulţime. pe la miezul nopţii. Colonelul care comanda regimentul veni până la podul dinspre Chobham şi. din cînd în cînd se ridica către cerul înstelat o răbufnire de fum alb-verzui. desigur. Pe la ora unsprezece. o a doua companie trecu prin Chobham pentru a se desfăşura pe partea de nord a câmpiei. cum făcea de nenumăraţi ani. maiorul Eden. 44 . neobosiţi. două de puşcaşi. mulţimea de pe drumul dinspre Chertsey şi dinspre Woking văzu o stea căzând din văzduh în pădurea de pini dinspre nord-vest. Autorităţile militare îşi dădeau seama. În restul lumii. încă nu-şi spusese cuvântul. În tot cursul nopţii marţienii ciocăniră şi se agitară. care va ucide nervii şi va distruge creierii. dispăruse. Mai mulţi ofiţeri de la barăcile din Inkerman veniseră pe câmp mai devreme. Avea o culoare verzuie şi strălucea ca un fulger de vară. Era cel de al doilea cilindru. viaţa îşi continua cursul ei. o companie de soldaţi trecu prin Horsell şi se desfăşură la marginile câmpiei. lucrând şi pregătindu-şi maşinile. porniseră de la Aldershot un escadron de cavalerie. fără să doarmă. şi cam patru sute de oameni din regimentul de la Cardigan. în cursul dimineţii. de seriozitatea lucrurilor. Mai târziu.încă nu ajunseseră dincolo de acest cerc. Febra războiului. care va închide vinele şi arterele. spuneau ziarele de a doua zi dimineaţa.

– Nu vor fi ucişi. după câte mi s-a spus. Vecinul meu era de părere că în cursul zilei trupele vor reuşi să-i captureze sau să-i distrugă pe marţieni. Mi-a spus că în timpul nopţii marţienii fuseseră înconjuraţi de trupe şi că se aşteptau tunurile. şi m-am sculat devreme. înainte de micul dejun. apoi am intrat în casă pentru micul dejun. Cum vecinul meu intra în grădină. LUPTA ÎNCEPE În amintirea mea ziua de sâmbătă trăieşte ca o zi de aşteptare. am stat câtva timp de vorbă cu el. Apoi. îmi vorbi despre incendiul pădurilor de pini de lângă Byfleet Golf Links. Auzindu-i zgomotul căruţei. a fost o zi de moleşeală. întinzându-mi o mână de fragi. încordându-mi auzul. – Păcat că este atât de greu să te apropii de ei. cu toate că soţia mea reuşise să doarmă. am putea să învăţăm câte ceva. Dormisem puţin. înnorată şi.CAPITOLUL IX. am auzit trenul care se îndrepta spre Woking. 45 . ca o notă familiară şi liniştitoare. dacă aceasta se va putea evita. Era o dimineaţă dintre cele mai obişnuite. m-am dus până la gard. caldă. Veni până la gard. Totodată. să-l întreb despre ultimele veşti. zise el. zise lăptarul. dar dinspre câmp nu se auzea decât o ciocârlie. Ar fi interesant să aflăm cum trăiesc ei pe altă planetă. căci era un grădinar nu numai pasionat. Lăptarul veni ca de obicei. M-am dus în grădină. De fapt. dar în aceeaşi măsură şi generos. cu fluctuaţii rapide ale barometrului.

le-am povestit cum îi văzusem cu o seară înainte pe marţieni. aşa că m-au asaltat cu întrebări. zise unul. 46 .cred că erau genişti -. şi au început să discute între ei. cu oarecare competenţă. Vorbind. că acolo a mai căzut unul dintre Obiectele acelea blestemate. cu tunici roşii. am văzut pe unul dintre oamenii regimentului de la Cardigan stând acolo de santinelă. şi ei au pornit să aprecieze. Nici unul dintre ei nu-i văzuse şi nu aveau decât idei vagi despre ei. Pământul va frige sub picioare zile întregi. condiţiile particulare ale unei eventuale lupte. am întîlnit un grup de soldaţi . zise el. – Eu cred că trebuie să ne furişăm. apoi. şi apoi să sărim pe ei. numărul 2. oameni cu chipie mici şi rotunde. nu glumă. cu pantaloni de culoare închisă şi cu ghete care ajungeau până la pulpe. m-am hotărât să cobor către câmp. el râdea cu aerul celei mai bune dispoziţii. privind de-a lungul drumului. adăpostiţi. credeau că se iscase o neînţelegere la Horse Guards. Mi-au spus că nu ştiau cine ordonase mişcările de trupe. Le-am descris raza arzătoare. spre pod. Am stat de vorbă câtva timp cu soldaţii. zise el.– Se spune. Dar şi unul era prea destul! Cei de la asigurări vor avea de plătit. murdare şi descheiate. redevenind serios murmură: Bietul Ogilvy! După dejun. din cauza covorului gros al acelor de pini şi al ierbii. în loc să lucrez. Sub podul de cale ferată. Un genist obişnuit este în general mai bine instruit decât ceilalţi soldaţi. până se va restabili ordinea. Adăugă că pădurile continuau să ardă şi îmi arătă un nor de fum. Mi-au spus că nimeni nu era lăsat să treacă peste canal şi. lăsând să se vadă cămăşile albastre.

Trebuie să ne năpustim asupra lor. I-am găsit pe oamenii din oraş în deplină siguranţă.. din cauza prezenţei militarilor. – De ce să nu bombardăm imediat creaturile astea blestemate şi să terminăm cu ele? zise omuleţul brunet. – Ia mai lasă-mă cu tranşeele tale! Tu nu vezi decât tranşee. care fuma dintr-o pipă. brunet şi taciturn. Nu mai este vreme de pierdut. Mi-am repetat descrierea. La ce bun să te mai adăposteşti împotriva razei arzătoare? Ai să te prăjeşti! Noi trebuie să ne apropiem atât cât ne permite terenul. – Şi chiar n-au gât deloc? zise un al treilea. De data asta ne vom lupta cu peştii! – Nu este nici o crimă să ucizi asemenea animale. şi am auzit pentru prima dată de la Marshall.. deoarece până şi turnurile bisericilor din Horsell şi Chobham erau în mâinile autorităţilor militare. tutungiul. I-am părăsit. să cumpăr toate ziarele de dimineaţă pe care le puteam găsi. că fiul 47 . Nu am reuşit să arunc o privire asupra câmpului. după câteva clipe. – Caracatiţe. – Unde sunt obuzele tale? zise cel care vorbise primul. pe neaşteptate.– Ia mai taci! zise altul. şi cât mai curând. zise el. ar fi trebuit să te naşti iepure. Dar nu voi plictisi cititorul cu o descriere a acelei dimineţi şi a după-amiezii şi mai lungi. zise cel care vorbise primul. Nu putem şti ce sunt în stare să facă. Snippy. Soldaţii cărora m-am adresat nu ştiau nimic. asta e părerea mea. şi m-am dus la gară. Se spune că pescuiesc oameni. un om mărunt. ofiţerii erau enigmatici şi preocupaţi. asta cred eu că sunt. Cam acestea erau discuţiile lor. şi apoi să săpăm o tranşee.

Probabil că se pregăteau de luptă. ca să mă răcoresc. în groapa lor. pentru masa de prânz. deoarece. cu o flamură aşezată în vârful unei prăjini lungi. în speranţa că 48 . Soldaţii i-au obligat pe oamenii de la marginea satului Horsell să-şi încuie şi să-şi părăsească locuinţele. adăpostit într-un şanţ. dinspre Chertsey sau Addlestone. văzând armata. la intervale regulate. Pe la patru şi jumătate m-am dus la gară să cumpăr un ziar de seară. Am aflat că pădurile aprinse de pini. am făcut după-amiază o baie rece. după cum am mai spus. Un genist mi-a spus că aceste încercări au fost făcute de un om. Marţienii păreau extrem de neputincioşi în groapa aceea a lor. foarte obosit. dar fără succes”. pregătirile de luptă. Pe la ora trei. se auziră lovituri de tun. Henderson. de unde se auzeau ciocănituri şi ieşeau dâre de fum. în care căzuse cel de-al doilea cilindru. îmi reveniseră visele de bătălii şi de eroism ale copilăriei. În momentul acela credeam că lupta este inegală. Păreau ocupaţi acolo. Trebuie să mărturisesc că.lui era printre morţii de pe câmp. Marţienii au acordat acestor avansuri tot atâta atenţie câtă am acorda noi mugetelor unei vaci. M-am întors cam pe la ora două. mă simţeam din ce în ce mai curajos. Marţienii nu se arătau deloc. Dar am găsit prea puţine date pe care nu le ştiam. Ogilvy şi a celorlalţi. Imaginaţia mea. era formula stereotipă a ziarelor. ziua era extrem de călduroasă şi înăbuşitoare. erau bombardate. „S-a încercat din nou să li se semnalizeze. căci ziarele de dimineaţă nu dăduseră decât o descriere foarte inexactă a morţii lui Stent. devenind războinică. îi zdrobi pe invadatori în diferite chipuri.

pe câmp. prelung. şi o bucată din el căzând peste ţigle împrăştie o grămadă de sfărâmături roşii pe stratul de flori de lângă fereastra odăii mele de lucru. am văzut vârfurile copacilor de pe lângă Oriental College izbucnind în flăcări roşii şi fum şi turnul bisericuţei de alături prăbuşindu-se în ruine. – Dar unde ne vom duce? zise soţia mea. Turla unei clădiri de alături dispăruse. foarte aproape de noi. în timp ce luam ceaiul împreună cu soţia mea. o izbucnire de foc. – Nu mai putem să rămânem aici. şi. fără nici o explicaţie. 49 . Am apucat-o atunci pe soţia mea de braţ şi. ca atins de o schijă. Unul dintre hornurile casei noastre plesni. în timp ce vorbeam. pe verandă. La scurt timp se auzi. i-am spus. pentru a fi folosit împotriva primului grup de marţieni. Pe la ora şase seara. soţia mea şi cu mine. Totuşi. un trosnet puternic. uluiţi. şi. deoarece Oriental College fusese înlăturat din cale. am târât-o după mine afară. pe drum. imediat după el.Obiectul va putea fi distrus înainte de a se deschide. discutând cu aprindere despre bătălia care ne ameninţa. de pe câmp. îngrozită. repezindu-mă afară pe pajişte. Apoi am scos-o şi pe servitoare. abia pe la ora cinci un tun de câmp fu adus la Chobham. focul reîncepu. spunându-i că mă voi duce eu sus să-i aduc lada pe care o cerea cu insistenţă. care zgudui pământul. Am rămas. am auzit un bubuit înăbuşit venind. Apoi. se sparse. pentru o clipă. iar acoperişul colegiului arăta ca după bombardamentul cu un tun de o sută de tone. mi-am dat seama că toată creasta dealului Maybury putea să fie acum atinsă de raza arzătoare a marţienilor.

stând cu spatele la mine. – Trebuie să-mi daţi o liră. zisei eu. – Stai aici. prin porţile deschise de la Oriental College. – La Leatherhead! am strigat. dându-mi prea bine seama că într-o clipă toată lumea de pe această parte a dealului se va pune în mişcare. – Cum vom ajunge la Leatherhead? zise ea. din casele lor. Ea îşi întoarse privirile în josul dealului. Am avut grijă să obţin docarul imediat. vorbea cu el. Soarele strălucind prin fumul care se ridica din vârful copacilor părea sângeriu şi arunca o lumină sinistră şi neobişnuită peste toate lucrurile. alţi doi descălecară şi începură să alerge din casă în casă. zise hangiul. zisei eu. Un om. nişte ostaşi treceau călare pe sub podul de cale ferată. Alergam. peste umărul străinului. nu mi se părea atât de urgent ca hangiul să-şi părăsească şi el casa. Apoi mi-am amintit de verii ei din Leatherhead. – De ce? – Şi ţi-l aduc înapoi către miezul nopţii! – Doamne! zise hangiul. În clipa aceea. Două lire şi mi-l aduci înapoi? Dar ce s-a întâmplat? I-am explicat în grabă că trebuia să-mi părăsesc casa. peste zgomotul care se auzea din nou. deoarece ştiam că hangiul avea un cal şi un docar. La poalele dealului. năucit. Lam găsit pe hangiu la tejghea. şi am obţinut astfel docarul. cu totul neştiutor de ceea ce se petrecea dincolo de hanul lui. am adus calul de căpăstru de-a lungul 50 . nedumeriţi. – Îţi dau două lire. trei intrară. Oamenii ieşeau. şi nu am pe nimeni care să conducă docarul. şi am pornit în grabă spre Spotted Dog. în galop. dar ce-i graba asta? Este o afacere pe cinste pentru mine.Mă gândeam. aici eşti în siguranţă.

ieşisem din goana fumului şi zgomotului şi coboram panta opusă a dealului Maybury. În timp ce eram ocupat cu aceste treburi. Am alergat la poarta vecinului. să aduc lada servitoarei. întrerupţi de limbi roşii de foc. îl ascunse pentru o clipă vederii. argintăria şi altele. către Old Woking. Un vîrtej neaşteptat de fum negru. După o clipă. îngână ceva „că au ieşit cu un fel de capac de oală”. cărându-mi comorile înfăşurate într-o faţă de masă. în faţă. i-am târât-o afară. fagii de lângă casă ardeau. Am strigat după el: – Ce noutăţi? Se întoarse. apoi am apucat hăţurile şi m-am urcat alături de soţia mea. cu ochii holbaţi.drumului şi. m-am repezit în casă şi am împachetat câteva lucruri de valoare. În faţa noastră se întindea o privelişte liniştită şi însorită. la spatele docarului. trecînd de-a curmezişul drumului. cu holde de grâu de fiecare parte a drumului: firma hanului Maybury se legăna uşor. Ajuns la poalele dealului. El umbla din casă în casă. Tocmai trecea. Am intrat din nou la mine acasă. după cum promisesem. anume că plecase împreună cu soţia lui la Londra şi îşi încuiaseră casa. cînd am ieşit pe uşa din faţă. am bătut şi am descoperit ceea ce ştiam de altfel de mai înainte. mi-am întors capul să privesc la panta pe care o părăseam. prevenind pe oameni să plece. lăsându-l în grija soţiei mele şi a servitoarei. În acest timp. În aerul liniştit se ridicau nori groşi de fum negru. i-am aşezat-o alături. şi continuă să alerge spre poarta casei din vârful dealului. iar din gardurile de pe drum se ridicau limbi roşii de flăcări. apăru în goană unul dintre ostaşii care descălecaseră. aruncînd umbre negre pe vârfurile 51 .

cu o mulţime de măcieşi. bubuitul unui tun. spre răsărit şi apus. 52 . dar foarte desluşit se auzeau acum. În aer plutea mirosul de fân. spre pădurile de pini de la Byfleet de la răsărit. prin aerul liniştit şi fierbinte. şi. vesel. în timp ce am luat cina împreună cu verii mei. fumul negru se ascunsese după cel de al doilea deal. gardurile vii erau împodobite. de fiecare parte a drumului. până cînd am lăsat Woking şi Send între noi şi răfuirea aceea violentă. care apoi încetă.copacilor înverziţi. Am îndemnat calul cu biciul. lăsând seara liniştită şi plină de pace. şi pocniturile intermitente ale puştilor. pe la ora nouă. am fost silit să-mi îndrept imediat atenţia asupra calului. de la apus. Între Woking şi Send am ajuns din urmă şi am întrecut trăsura medicului. Drumul era presărat de oameni care alergau către noi. Am ajuns fără nici o piedică la Leatherhead. Fumul se şi întinsese departe. şi calul s-a odihnit o oră. Foarte slab. deasupra păşunilor bogate de dincolo de Pyrford. ÎN FURTUNĂ Leatherhead se află cam la douăsprezece mile depărtare de Maybury Hill. lăsându-le-o pe soţia mea în grijă. CAPITOLUL X. Tirul masiv care izbucnise în timp ce coboram dealul Maybury încetase tot atât de brusc precum începuse. apoi i-am dat frâul liber. Cum nu sunt un vizitiu încercat. Când m-am întors din nou să privesc. şi spre satul Woking. Probabil că marţienii incendiau tot ceea ce şedea în calea razei lor arzătoare.

încercînd s-o liniştesc.În tot timpul călătoriei. ceasul arăta aproape unsprezece. în cel mai rău caz. lăsându-i pe verii mei să-mi ureze drum bun. cu toate că nici o adiere nu mişca arbuştii din jur. Noaptea era neobişnuit de întunecoasă. faţa ei .îmi amintesc bine .era extrem de albă. soţia mea fusese neobişnuit de tăcută şi părea copleşită de prevestiri rele. în sinea mea. care ieşeam din casa luminată a verilor mei. Îmi era chiar teamă că împuşcăturile pe care le auzeam ar fi putut însemna exterminarea invadatorilor din Marte. O. Din fericire. Dacă n-ar fi fost promisiunea pe care i-o făcusem hangiului. dar ea îmi răspundea numai în monosilabe. pentru mine. Îmi pătrunsese în sânge ceva foarte asemănător cu febra războinică care cuprinde uneori o comunitate civilizată şi. Servitorul verilor mei aprinsese amândouă felinarele. Soţia mea rămase în lumina din pragul uşii şi mă privi până cînd m-am suit în docar. I-am vorbit. cred că m-ar fi rugat să rămân peste noapte în Leatherhead. arătându-i că marţienii erau legaţi de acea groapă prin greutatea lor excesivă şi că. spunând că doream să fiu de faţă la moartea lor. părea cu adevărat neagră şi tot atât de fierbinte şi înăbuşitoare ca şi ziua care trecuse. 53 . Când am pornit la drum. nu eram prea supărat că trebuia să mă întorc în noaptea aceea la Maybury. trăisem toată ziua într-o surescitare febrilă. În ceea ce mă priveşte. Pot să-mi exprim mai bine starea de spirit. de aş fi rămas! Când ne-am despărţit. Norii zburau în goană pe cer. cunoşteam foarte bine drumul. Apoi se întoarse brusc şi intră în casă. nu puteau decât să se târască puţin afară din ea.

spre apus. pustii. la cotitura drumului spre Pyrfold. care.M-am simţit puţin cam deprimat. sau erau bântuite de teroarea nopţii. Norii mişcători ai furtunii care se apropia se amestecau acolo cu mase de fum negru şi roşu. o lumină sângerie. În timp ce treceam prin Ockham (acesta era drumul pe care mă întorceam. 54 . De la Ripley până la Pyrford nu am putut să mai văd lumina roşie. Atunci am auzit bătând miezul nopţii. deoarece am trecut prin valea Wey. abia am reuşit să evit un accident. Nu mi-au spus nimic. fiind molipsit de temerile soţiei mele. lumină în jurul meu drumul. am văzut. satul nu arăta nici un semn de viaţă. în afară de câteva ferestre luminate. nu ştiam absolut nimic despre evoluţia luptei din timpul serii. apoi mi-a apărut silueta dealului Maybury. dar în scurt timp gândurile mi s-au oprit din nou asupra marţienilor. Când am urcat micul deal de după biserica din Pyrford. sau erau părăsite. Chiar în timp ce priveam la aceste contururi. lumina mi-a apărut din nou. nu prin Send Old Woking). la început. cu vârful copacilor şi ale acoperişurilor profilându-se negre şi precise pe cerul înroşit. de-a lungul orizontului. În clipa aceea. sinistră. în timp ce mă apropiam. cînd am trecut pe lângă ei. Nu cunoşteam nici măcar împrejurările care precipitaseră conflictul. o flacără verzuie. Strada Ripley era pustie şi. unde un grup de oameni şedeau cu spatele la mine. iar copacii din jurul meu fremătau la primele semne ale furtunii care se apropia. se ridica încet pe cer. Nu ştiu dacă ei aveau cunoştinţă de cele întâmplate dincolo de deal şi nu ştiu dacă locuinţele tăcute pe lângă care treceam în drumul meu dormeau în pace.

Era cea de a treia stea căzătoare! După o clipă. apoi. clădirea roşie a Orfelinatului. continuară într-o succesiune rapidă. precis. crestele verzi ale pinilor. mai înalt decât o casă cu mai 55 . care le ilumină învolburarea căzând apoi pe câmp. tunetul izbucni deasupra capului meu ca o rachetă. Ce mi-a fost dat să văd! Cum aş putea să-l descriu? Un tripod monstruos. luând zăbala între dinţi. că este acoperişul ud al unei case. Izbucnirile de lumină erau orbitoare şi mă năuceau. iar o grindină măruntă îmi biciuia obrajii. într-un fulger ca lumina zilei. dar un fulger. lângă vârful dealului.o clipă de întuneric care te năucea. n-am privit nimic altceva decât drumul din faţa mea. Calul. odată pornite. strălucitor. Am simţit hăţurile smucindu-se. Norii grăbiţi fură parcă sfâşiaţi de o fâşie verde de foc. şi se aprinse primul fulger al furtunii care se apropia. cu acompaniament de trosnituri ciudate. izbucni un violet orbitor. păreau mai curând zgomotele unei gigantice maşini electrice decât ecourile unor tunete obişnuite. şi acest obiect necunoscut. în timp ce coboram panta. Am crezut. dar apoi. îmi ajută să văd că forma avea o mişcare rapidă de rotaţie.lăsând să se vadă pădurile îndepărtate dinspre Addlestone. ivindu-se clar. o porni în goană. Bubuiturile succesive ale tunetelor. deodată. în stânga mea. La început. pe coasta opusă a dealului Maybury. venind imediat după un altul. Probabil că era o iluzie optică . cum nu mai văzusem niciodată. în jos. prin contrast. atenţia mi-a fost atrasă de o formă care se mişca cu repeziciune. Fulgerele. mai întâi. Am pornit pe panta uşoară care coboară până la poalele dealului Maybury.

56 . pentru a dispărea şi a reapărea din nou aproape imediat.multe etaje. aşezat pe trei picioare. iar eu am fost aruncat într-o parte. de oţel. închipuiţi-vă un uriaş trup mecanic. deodată. căzând într-o băltoacă. înaintând peste tufişuri. năpustindu-se. fără să mă opresc. de metal lucitor. Iar eu goneam. din corpul ei atârnau cabluri articulate. Calul zăcea nemişcat (îşi frânsese gâtul. şi zăngănitul asurzitor se amesteca cu zgomotul tunetelor. la o sută de metri mai aproape. bietul animal!) şi la lumina fulgerelor vedeam masa neagră a docarului răsturnat şi conturul unei roţi care se mai învârtea încet. şi apăru un al doilea tripod uriaş. de-a dreptul către mine. păşea peste pinii tineri. ca nişte trestii subţiri printre care şi-ar deschide drumul un om. În clipa următoare. păşind cu două picioare deodată. pentru a mai privi. Vă puteţi închipui un taburet cu trei picioare care se apleca şi păşea zgomotos pe suprafaţa pământului? Era impresia pe care am avut-o atunci. pinii pădurii din faţa mea fură daţi de o parte şi de alta. sub un boschet de grozamă. după cum mi se părea. o dată cu fulgerul următor. Dar. Apoi. în lumina fulgerelor. M-am ridicat aproape imediat şi m-am ghemuit. am smucit cu putere hăţurile ca să întorc calul spre dreapta şi în clipa următoare docarul s-a rostogolit peste cal. o maşină mişcătoare. cu picioarele încă în apă. şi maşina îmi apăru limpede. în galopul calului. strivindu-i în drum. mi-am pierdut calul de-a binelea. în locul unui taburet. fură smulşi şi culcaţi la pământ. Un fulger. hulubele s-au sfărâmat cu zgomot. drept către el! La vederea celui de al doilea monstru.

atunci foarte vag. tripodul se îndepărtă. În spatele corpului principal se afla o cutie imensă de metal alb. iar scufia de bronz aşezată deasupra ei se mişca încoace şi încolo. după cum se înteţea sau se rărea.uriaşa maşină trecu pe lângă mine şi urcă dealul către Pyrford. cu un zăngănit metalic şi răsunător. ca un cap care priveşte de jur împrejur. maşina îşi alegea drumul. care acoperi tunetul: „Aluu! aluu!”. asurzitor. Începuse să cadă o grindină măruntă şi. era o maşină. în jurul acestui trup bizar. Sunt sigur că obiectul era cel de al treilea din cei zece cilindri trimişi de marţieni pe pământ. sub scurtele ţâşniri ale fulgerelor. apoi se aplecară amândoi asupra unui obiect care se afla pe câmpie. la o jumătate de milă depărtare. pe deasupra arbuştilor. ca un uriaş coş pescăresc. Văzut de aproape. care se legănau. colosul avea o înfăţişare extrem de stranie. colosul scoase un urlet puternic. Atât am văzut. şi în clipa următoare îl ajunse din urmă pe tovarăşul lui. cînd monstrul trecu pe lângă mine. înaintând pe drum. şi având nişte tentacule lungi. din încheieturile membrelor răbufnea un fum verde. cînd mai 57 . zgomotoase. formele lor apăreau cînd înceţoşate. căci nu era un simplu mecanism insensibil. flexibile şi lucitoare (una dintre ele ţinea un pin tânăr). la aceste fiinţe monstruoase de metal care se mişcau în depărtare. Şi totuşi. în succesiunea de lumină orbitoare şi întuneric profund. Am rămas câteva minute în ploaie şi întuneric. Trecînd pe lângă mine. În timp ce păşea. Într-o clipă. prin lumina intermitentă. privind.

în Leatherhead. căci fulgerele deveniseră mai rare. m-am apropiat în goană de colibă. ud până la piele. să mă ridic în picioare. ud şi tremurând de frig. Am reuşit.lămurite. înapoindu-mă astfel la soţia mea. cât şi deplorabila mea stare fizică. asurzit şi orbit de furtună. Eram leoarcă de ploaie şi de apa din băltoaca în care intrasem. eram zdrobit. Nu departe de mine se afla o colibă mică de lemn. am putut să mă ridic pe un loc mai înalt şi mai uscat şi să mă gândesc la primejdia iminentă. Pădurea era învăluită în beznă. ar fi trebuit să încerc imediat să-mi găsesc drumul spre Street Chobham. am reuşit să trec neobservat de aceste maşini monstruoase. aplecat din şale şi folosind fiecare adăpost. obosit. în noaptea aceea. Am bătut în uşă. atât straniile împrejurări. În minte îmi plutea. Dacă mi-aş fi dat bine seama de semnificaţia celor văzute. Din cînd în cînd. neclară. A trecut câtva timp până cînd. strecurându-mă cea mai mare parte a drumului printr-un şanţ. înconjurată de câteva straturi de cartofi. dar n-am izbutit să mă fac auzit de cei dinăuntru (dacă înăuntru era cineva). până la pădurea de pini dinspre Maybury. astfel că după câtva timp am renunţat şi. Dar m-au împiedicat. către propria mea casă. iar grindina. şi acesta era un motiv 58 . cu o singură încăpere. ideea de a mă întoarce la mine acasă. risipindu-mi-se uluiala. cădea în coloane prin golurile frunzişului bogat. în cele din urmă. Mi-am continuat drumul la adăpostul pădurii. Orbecăiam printre copaci încercînd să ghicesc cărarea. care se revărsa într-un adevărat torent. fulgerele se opreau şi noaptea le înghiţea cu totul.

încât cu mare greutate am reuşit să urc dealul. dar nu zdrenţăros. Am păşit cu băgare de seamă peste el şi mi-am continuat drumul către vârful dealului. pe coasta dealului. mi-am zdrobit genunchii de o scîndură. Se pare că îşi frânsese grumazul. Când lumina ţâşni din nou. Am rămas locului. ca şi cum ar fi fost aruncat acolo cu violenţă. capul îi era adus sub trup. M-am poticnit printre copaci. Era hangiul de la Spotted Dog. împreună cu nisipul. şi omul zăcea ghemuit lângă gard. deoarece apa se scurgea. m-am aplecat şi l-am întors cu faţa în sus. Spun bălăcindu-mă. Aproape de vârf. am călcat pe ceva moale şi. am văzut că era un om robust. am văzut lângă picioarele mele o grămadă de haine negre şi o pereche de ghete. ţinându-mă de el. Când fulgerul lumină pentru a treia oară. la lumina unui fulger. gata să mă trântească pe spate. În întuneric. sări într-o parte şi o luă la goană. într-un şuvoi noroios. ca să văd dacă îi mai bătea inima. Stăpânindu-mi repulsia firească a omului care nu mai atinsese niciodată un cadavru. am putut să-mi continui drumul. Am sărit în picioare. i-am văzut chipul. aşteptând fulgerul următor. un om se ciocni de mine. M-am tras lângă gardul din stânga şi. bălăcindu-mă. Am lăsat în 59 . pe drumul care coboară de la College Arms. Omul scoase un strigăt de spaimă. Era mort de-a binelea. şi în cele din urmă am ieşit. îmbrăcat simplu. Lumina fulgerului dispăru înainte de a putea desluşi mai bine poziţia în care zăcea necunoscutul. am căzut într-un şanţ. Furtuna era atât de violentă în acel loc. mai înainte de a-mi fi venit în fire ca să-i vorbesc. al cărui docar îl închiriasem.suficient pentru a mă hotărî.

am urcat în camera mea de lucru. Nu se mai vedea nimic arzând pe coasta dealului. spre câmpul din Horsell. în mijlocul drumului. Mai jos. clătinându-mă. spre scară şi m-am aşezat jos. Atât cât puteam să văd la lumina fulgerelor. apoi m-am gândit să-mi schimb hainele. fără să pot spune în ce scop o făceam. În graba 60 . După ce m-am schimbat. îndreptându-mă spre casa mea. M-am ghemuit la picioarele scării. m-am îndreptat. M-am ridicat. zăcea un morman întunecat. umblând de colo-colo. dar n-am avut curajul să strig sau să mă îndrept într-acolo. Nu vedeam în faţa ochilor decât monştrii metalici. După câtva timp. mi-am dat seama că eram îngheţat şi ud. şi că pe covorul scării se formaseră în jurul meu mici băltoace de apă. încuind-o cu cheia. aproape mecanic.urmă postul de poliţie şi College Arms. LA FEREASTRĂ Am spus mai înainte că furtuna emoţiilor mele are darul să înceteze de la sine. am închis uşa în urma mea. am intrat. Am descuiat uşa. cu toate că de pe câmp continua să se vadă o lumină roşie şi un vîrtej roşcat de fum. cu spatele rezemat de perete. casele din jurul meu erau în cea mai mare parte neatinse. m-am dus în sufragerie şi am băut puţin whisky. către podul Maybury. şi cadavrul zdrobit de lângă gard. dârdâind violent. Lângă College Arms. CAPITOLUL XI. se auzeau glasuri şi zgomot de paşi. ridicîndu-se în bătaia grindinei. pe deasupra copacilor şi a căii ferate. Fereastra camerei mele dă.

se mişcau neîncetat. încoace şi încolo. Din cînd în cînd. La poalele dealului se vedea o lumină. cu toate că reflexele lui dansau pe peretele şi pe tavanul camerei mele. Coridorul era întunecat şi.o coastă întinsă de deal. M-am oprit brusc în prag. şi nici să recunosc obiectele negre care îi preocupau. Furtuna trecuse.plecării noastre. şi de cealaltă parte. ascunzând formele marţienilor. ca şi pinii din jur şi departe se vedea câmpul din jurul gropilor de nisip luminat de o strălucire roşie şi vie. nişte forme enorme şi negre. Nu puteam să văd ce anume făceau. nici să le desluşesc prea bine formele. prin contrast cu imaginea din cadrul ferestrei. câte o trâmbă de fum. presărată cu mici limbi de foc agitându-se şi răsucindu-se sub rafalele furtunii care începea să se potolească şi aruncînd reflexe roşii pe norii călători de deasupra. de la vreun incendiu mai apropiat. şi multe dintre casele aşezate de-a lungul drumului spre Maybury şi pe străzile de lângă gară erau nişte ruine în flăcări. Nu puteam să văd nici focul din apropiere. rămăsese deschisă. într-o parte. Am închis fără zgomot uşa şi m-am furişat către fereastră. groteşti şi stranii. În aer plutea. răşinos şi pătrunzător. un miros de ars. Pe măsură ce mă apropiam de ea. trecea prin faţa ferestrei mele. Era ca şi cum întreaga regiune din direcţia aceea fusese într-adevăr cuprinsă de flăcări . perspectiva se deschidea până a cuprins. carbonizate şi înnegrite. pădurile de pin. aproape de pod. Turnurile lui Oriental College dispăruseră. La 61 . întreaga încăpere părea stăpânită de un întuneric de nepătruns. din Byfleet. pe calea ferată. În această lumină. casele din jurul gării Woking.

Erau oare nişte mecanisme dotate cu raţiune? Ştiam 62 . Apoi am recunoscut un tren sfărâmat. şi mai ales către cele trei forme negre şi gigantice care se agitau încoace şi încolo. leneşe.început. trenul şi regiunea incendiată dinspre Chobham. şi cu ultimele vagoane încă pe şine. cu toate că îmi încordam privirea să descopăr vreunul. deci. micul univers unde trăisem în siguranţă ani de zile! Încă nu ştiam ce se întâmplase în ultimele şapte ore. în lumina gării din Woking. pe care le văzusem prelingându-se din cilindru. Îmi amintea. La început. una în urma alteia. Păreau că desfăşoară o activitate intensă. forma un spectacol dintre cele mai ciudate. privind către regiunea întunecată. întrerupte ici şi colo de fâşii de pământ care ardeau înăbuşit. mai mult decât orice. lângă un morman întunecat având. şi nici nu cunoşteam. am văzut. legătura dintre coloşii mecanici şi făpturile greoaie. de-a lungul liniei. cu toate că începusem să bănuiesc. un şir de dreptunghiuri galbene. se întindeau spaţii neregulate de întuneric. Acest haos de flăcări era. Între aceste trei centre principale de lumină. incendiată. presărată cu flăcări. Mai târziu. fumegând. Cu un ciudat sentiment de curiozitate impersonală. mi-am întors fotoliul spre fereastră şi m-am aşezat. Întinderea neagră. lumina de pe calea ferată m-a nedumerit: era puternică. n-am putut să desluşesc nici un om. câteva forme negre care alergau. priveliştea fabricilor de ceramică în timpul nopţii. Am început să mă întreb ce puteau să fie aceşti coloşi. cu partea din faţă distrusă. spre dreapta. casele. în lumina din jurul gropilor de nisip.

63 . i-am descuiat uşa. La vederea unei fiinţe omeneşti. – Vino înăuntru! Am coborât. Sau în fiecare maşină se afla câte un marţian. privind în sus. am privit în jos şi am văzut o formă nedesluşită căţărându-se pe gard. trezindu-mă din letargia care mă cuprinsese. – Pssst! l-am chemat. până la colţul casei. l-am lăsat să intre şi am încuiat din nou uşa. Mergea aplecat. Am auzit un zgomot uşor şi. să mă întreb. în timp ce îl conduceam înăuntru. ca un mic punct tot mai palid. de sub fereastră. o dirija.. Furtuna limpezise cerul şi pe deasupra fumului care se ridica din pământul incendiat se zărea Marte. Nu puteam să-i văd faţa. Era cu capul gol şi cu tunica descheiată. în şoaptă. o folosea. şovăind. care o conducea. tot în şoaptă. Un soldat pătrunse în grădina mea. toropeala mi-a dispărut şi m-am aplecat nerăbdător pe fereastră. călcînd uşor. îndreptându-se către apus. – Vrei să te ascunzi? – Chiar aşa. la fel cum creierul unui om conduce mişcările trupului? Am început să le compar cu maşinile construite de oameni. – Unde te duci? l-am întrebat. – Dumnezeu ştie. – Cine-i acolo? zise el. ce impresie poate să producă un cuirasat sau o maşină cu aburi unui animal inferior inteligent. – Doamne sfinte! zise el. pentru prima oară în viaţa mea. Omul se opri călare pe gard. Apoi trecu peste gard şi veni de-a curmezişul peluzei.că faptul este cu neputinţă.. – Ce s-a întâmplat? întrebai eu.

în sufragerie. zise el. strivit sub pieptul unui cal. Apoi.. aproape mecanic. uimit. îşi puse capul pe braţe şi începu să suspine şi să plângă ca un copil.. În clipa aceea.. înspăimântat şi zăpăcit. în spatele lui. – Am rămas nemişcat. pur şi simplu ne-au măturat. şi se trezi zăcînd sub un morman de cadavre carbonizate. El comanda o piesă de artilerie şi nu intrase în acţiune decât pe la ora şapte. şi sosirea lui avusese darul de a precipita acţiunea. – Bea puţin whisky. Am fost măturaţi! Şi ce duhoare. Dumnezeule! Ca de carne 64 . la adăpostul unei paveze de metal. pentru a domina gropile de nisip. în timp ce eu. A trecut mult timp până cînd şi-a potolit nervii şi a putut să-mi răspundă la întrebări. într-un acces de deznădejde. În aceeaşi clipă. În timp ce tunarii aşezau tunul. oameni şi cai. repeta el întruna. prin întuneric. aruncîndu-l într-o depresiune a terenului. Tunul pe care îl comanda fusese pus în poziţie de tragere lângă Horsell. şedeam lângă el. El o bău. tunul explodă. cu o ciudată uitare a propriei deznădejdi de mai înainte. – Ne-au măturat.. calul i se împiedică şi căzu. Mai târziu. turnându-i o porţie bună. şi chiar şi atunci mi-a vorbit confuz şi întretăiat. deodată. muniţia sări în aer. incendiul continua pe câmp şi primul grup de marţieni se furişa încet spre cel de al doilea cilindru. totul fu cuprins de flăcări. i-am zis. devenind prima dintre maşinile de luptă pe care le văzusem.– Dar ce nu s-a întâmplat? Am putut să văd. această pavăză se ridică pe trei picioare. jur-împrejur. se aşeză la masă. Mă urmă. cum face un gest de disperare.

nici o fiinţă vie. şi ardeau toate tufişurile şi copacii care nu se transformaseră mai dinainte în schelete carbonizate.arsă! Mă rănisem la spate. şi apoi trosc. La început. Cavaleriştii se aflau pe drum. În timpul acesta din groapă se ridică un alt colos strălucitor. exact cum ar face un om acoperit cu o glugă. împotriva gropii. întorcîndu-şi în toate părţile acoperişul în formă de cap. raza arzătoare fu îndreptată asupra lor şi oraşul deveni un morman de ruine în flăcări. o cutie complicată de metal. după cât putuse să vadă soldatul. se îndreptă către pădurile fumegânde de pini. şi a trebuit să zac acolo până mi-am revenit. dar au fost pur şi simplu desfiinţaţi. într-o clipă. cu un fel de braţ. căzând de pe cal. A auzit puştile pocnind câtva timp. colosul cruţă gara din Woking şi grupul de case din jurul ei. Rămăsese ascuns mult timp sub leşul calului. În câteva clipe. Apoi monstrul se ridicase în picioare şi începuse să se plimbe în voie. către 65 . până se liniştiră. încoace şi încolo.. Atunci monstrul stinse raza arzătoare şi. printre puţinii fugari. şi el n-a putut să vadă ce li se întâmplase. întorcînd spatele artileristului. şi atunci artileristul începu să se furişeze cu multă grijă prin cenuşa fierbinte a buruienilor. Oamenii din regimentul Cardigan încercaseră un atac. care adăposteau cel de al treilea cilindru. apoi. şi dintr-o pâlnie a acesteia ţâşnea raza arzătoare. dincolo de curbura terenului. Cu o clipă mai înainte eram ca la paradă. în dezordine. buf! Măturaţi! repetă el. Ţinea. Cel de al doilea monstru porni pe urmele primului. pe câmp nu se mai afla.. aruncînd pe furiş câte o privire de-a curmezişul câmpului. dea curmezişul câmpului. învăluită în scântei verzi.

În timp ce vorbea. din care apa ţâşnea pe drum ca dintr-un izvor. povestirea lui se transformă într-o serie de exclamaţii. Îl văzu urmărind un om. omul se mai liniştise. Era chinuit de sete. Un incendiu îl întoarse din drum. de teamă să nu atragem atenţia marţienilor. către Maybury. Ajunsese într-un loc de netrecut. în timp ce unul dintre uriaşii marţienilor trecea pe acolo. Îmi spusese încă la începutul povestirii că nu mâncase nimic de la prânz şi. va scăpa de primejdie. Oamenii se ascundeau în şanţuri şi în pivniţe. şi mulţi dintre supravieţuitori fugiseră spre satul Woking şi spre Send. până cînd a găsit lângă podul de cale ferată o conductă spartă. pe unde a fugit până la Woking. în speranţa că. În cele din urmă.Horsell. le-am adus în odaie. Povestindu-mi. de 66 . el se strecurase înainte. Din acest punct. îndreptându-se spre Londra. cei mai mulţi înnebuniţi şi acoperiţi de arsuri. Se pare că acolo puţini oameni mai erau în viaţă. şi omul se ascunse printre grămezile de ziduri dărâmate şi arse. El reuşi să ajungă nevătămat în şanţul de lângă şosea. iar tufişurile călcate în picioare şi trandafirii rupţi. după căderea nopţii. artileristul o luă la goană şi ajunse până la calea ferată. şi încercînd să mă facă să văd ceea ce văzuse el. frază cu frază. Aceasta este povestirea pe care i-am smuls-o. lucrurile din jurul nostru începuseră să se desluşească prin întuneric. şi trebuia să pipăim de fiecare dată cu mâinile pentru a nimeri pâinea sau carnea. ridicîndu-l cu una din tentaculele lui de oţel şi izbindu-i capul de trunchiul unui pin. găsind în cămară nişte friptură de oaie şi nişte pâine. N-am aprins nici o lampă. De atunci.

Trei dintre giganţii metalici şedeau în jurul gropii. Valea se transformase. din ea răbufneau vaporii de un verde viu în lumina crescîndă a zorilor. căpătau contururi distincte. şi. copacii doborâţi şi înnegriţi.un semnal alb de la calea ferată. se înălţau coroanele de foc dinspre Chobham. se răsuceau şi se destrămau. După ce am isprăvit de mâncat. într-o întindere de cenuşă. Şi totuşi. Pe unde bântuiseră flăcările se ridicau acum şuviţe de fum. Mi s-a părut că groapa fusese lărgită. Ceva mai departe. într-o singură noapte. din cînd în cînd. ca şi cum ar fi supravegheat pustiirea pe care o săvârşiseră. fără nici o alegere. rotindu-şi capetele. nenumărate ruine ale caselor sfărâmate şi devastate. dispărând. înnegrit şi răvăşit. scânteietori în lumina tot mai puternică a răsăritului. în istoria războaielor. distrugerea nu fusese atât de totală. 67 . răbufneau. Am început să disting chipul omului. am privit din nou prin fereastra deschisă. ca o pustietate îngrozitoare. Niciodată. se desluşea în lumina nemiloasă a zorilor.dincolo de fereastră. o seră albă şi proaspătă. şi fără îndoială că şi eu arătam la fel. printre dărâmături. ele se schimbară în coloane de fum roşiatic. Incendiile se potoliseră. Părea că prin grădină trecuse un grup de oameni sau de animale. am urcat încet până în odaia mea de lucru. ici şi colo. câte un obiect avusese norocul să scape . În lumina primelor raze de soare. tot ceea ce noaptea ascunsese privirii.

În cele din urmă. zise el. între noi şi Leatherhead se afla cel de al treilea cilindru.CAPITOLUL XII. înainte de a ne despărţi. deoarece îmi dădeam prea bine seama că regiunea din jurul Londrei va deveni în mod inevitabil teatrul unor lupte dezastruoase. spre nord. cred că mi-aş fi încercat norocul să trec prin această regiune. pentru a ajunge la Leatherhead. Artileristul a fost de acord cu mine că nu era indicat să rămânem în casă. încât hotărâsem să-mi duc soţia la Newhaven şi să plec imediat cu ea din ţară. urma să fac un mare ocol. mai înainte ca aceste creaturi să fie distruse. Totuşi. dar tovarăşul meu era în serviciul militar activ şi se pricepea mai bine decât 68 . ne-am retras de la fereastra de la care îi privisem pe marţieni şi am coborât fără zgomot la parter. Aceasta.bateria numărul 12 de Artilerie călare. Dacă aş fi fost singur. pe la Epsom. De acolo. Dar artileristul a fost de altă părere: – Nu are nici un rost. până la Street Cobham. am consimţit să merg cu el. CE AM VĂZUT DIN DISTRUGEREA WEYBRIDGE-ULUI ŞI SHEPPERTON-ULUI Când lumina zorilor deveni mai puternică. Planul meu era să mă întorc imediat la Leatherhead. la adăpostul pădurii. să laşi văduvă o soţie cumsecade. mă impresionase atât de mult puterea marţienilor. cu uriaşii care-l păzeau. El îmi spuse că avea de gând să se îndrepte către Londra şi de acolo să ajungă la unitatea lui . Eu aş fi plecat imediat.

probabil. în afară de noi. O casetă.un pendul. deschisă în grabă. cu frunzişul nu verde. Pădurile de pe cealaltă parte a liniei ferate nu erau decât nişte cioturi arse şi înnegrite. Totuşi. În afară de pavilionul Orfelinatului. Raza arzătoare răsese doar hornurile şi trecuse mai departe.pe unde mersesem şi eu cu docarul la Leatherhead . Pe partea noastră. focul nu făcuse altceva decât să cojească arborii din apropiere. pădurarii lucraseră cu o zi înainte. trunchiuri triste. Într-un loc. o lingură de argint şi alte asemenea mici obiecte de preţ. plin cu lăzi şi cu mobile.mine. se părea că nu mai există nici o fiinţă vie pe dealul Maybury. dar câţiva dintre ei mai şedeau în picioare. era aruncată sub dărâmături. cenuşii. Am coborât pe străduţă. 69 . un cărucior. La colţul care dădea spre oficiul poştal. pe care o umplu cu whisky. nu reuşise să-i ardă de tot. M-a pus să caut prin casă o sticlă. Casele păreau pustii. Pe drum. pe lângă cadavrul omului în negru. laolaltă. fără să întîlnim ţipenie de om. ici şi colo se aflau lucruri pierdute în fugă . care continua să ardă.sau poate că erau ascunşi. ne-am îndesat toate buzunarele cu pachete de biscuiţi şi felii de friptură. Majoritatea locuitorilor fugiseră. şedea aplecat pe o roată spartă. Am trecut prin pădure. şi am intrat în pădurea de la poalele dealului. cei mai mulţi dintre copaci erau la pământ. casele de aici nu suferiseră prea mult. udat de ploaia nopţii trecute. pe drumul spre Old Woking . ci brun-întunecat. ucise de raza arzătoare. spre calea ferată. fără cal. Apoi ne-am furişat din casă şi am alergat cât am putut de repede pe drumul desfundat pe care venisem cu o seară înainte. un papuc. zăceau trei cadavre carbonizate.

Au trei picioare şi un trup ca de aluminium. pe drumul acesta. În apropiere se afla o colibă improvizată. am văzut trei cavalerişti călărind încet către Woking. sir. I-am strigat. ca şi faţa. s-au oprit. – Ia mai lasă-mă! zise locotenentul. alături de motorul ferăstrăului mecanic se înălţau grămezi de rumeguş. Artileristul sări de pe taluz pe şosea şi salută. acoperit de un fel de glugă.copacii. cu un cap mare şi puternic. ne-am apropiat de şosea. – Nişte uriaşi cu armură. Nu se simţea nici o suflare de vânt şi totul era ciudat de liniştit. zăceau într-un luminiş. O dată sau de două ori ne-am oprit să ascultăm. – Sunteţi primii oameni pe care i-am întîlnit în dimineaţa aceasta pe aici. exprima nelinişte. Cred că veţi întîlni marţieni cam la jumătate de milă. printre trunchiurile copacilor. M-am ascuns. vorbeam amândoi în şoaptă. şi în clipa aceea am auzit un tropot de copite şi. pustie. Încerc să ajung la bateria mea. sir. cu un instrument asemănător teodolitului. Ce se întâmplă? Glasul. După câtva timp. Ce prostie! 70 . despre care artileristul mi-a spus că era un heliograf. O sută de picioare înălţime. iar noi ne-am îndreptat în grabă spre ei. – Tunul mi-a fost distrus aseară. în timp ce continuam să alergăm. doborâţi şi aşezaţi în stive. Chiar şi păsările tăceau şi. – Cum naiba arată? întrebă locotenentul. privind din cînd în cînd înapoi. sir. zise locotenentul. Oamenii din spatele lui ne priveau curioşi. sir. Erau un locotenent şi doi soldaţi din regimentul opt de cavalerie.

La jumătatea povestirii.. zise el către artilerist. Îl găseşti la Weybridge. sir. Cunoşti drumul? – Îl cunosc eu. – Foarte bine. sub soarele de dimineaţă. un tun? – Nu. Ascultă. şi artileristul începu o descriere amănunţită a razei arzătoare. – Ce vrei să spui. i-am spus. am dat peste un grup de trei femei şi doi copii. ocupaţi să golească o casă ţărănească. Poartă un fel de cutie. într-o regiune liniştită şi paşnică. zisei eu. agitaţia împachetării în 71 . arătându-i vârfurile copacilor dinspre nord. Aveau un cărucior pe care îl umpleau cu baloturi murdare şi cu mobile sărăcăcioase. zici? – Cel mult. cred că e de datoria mea să văd şi eu. sir. În apropierea gării din Byfleet am ieşit dintre copaci. Ar fi mai bine să te duci şi să-i raportezi ge-neralului de brigadă Marvin . Erau prea ocupaţi ca să ne vorbească şi ne-am văzut de drum.. Ceva mai încolo. – Jumătate de milă. şi nu l-am mai văzut. zise locotenentul. şi locotenentul îşi întoarse din nou capul către sud. i-am răspuns. a pornit mai departe. locotenentul îl întrerupse şi întoarse privirea către mine. nimerind. Eu rămăsesem pe taluzul de la marginea drumului. suntem detaşaţi aici ca să le spunem oamenilor să-şi părăsească casele. Mi-a mulţumit. care aruncă foc şi te loveşte de moarte. sir. – Este perfect adevărat.să-i spui tot ce ştii.– Veţi vedea. Ne aflam în afară de bătaia razei arzătoare şi dacă nu ar fi fost liniştea de pustiu a unora dintre case.

şi un omnibuz vechi erau. deodată. Artileristul se opri. ridicînd în faţa câtorva tunuri un parapet lung. în respectul 72 . alţii călări. prin poarta unei ferme. – Arcuri şi săgeţi împotriva fulgerului. Tunarii aşteptau. ziua ar fi putut să pară asemenea oricărei alte duminici. printre alte vehicule. privind în aceeaşi direcţie. lângă ele. chiar deasupra podului. grămădite pe strada principală a satului. ezitând în faţa porţii. şi mulţi dintre ei îşi îmbrăcaseră. Mai departe. spre sud-vest. zise el. Ei încă n-au văzut raza arzătoare. ca şi cum ar fi aşteptat o inspecţie. zise artileristul. spre Weybridge. în tunici albe de corvoadă. Ofiţerii care nu aveau vreo ocupaţie anume şedeau şi priveau pe deasupra copacilor. Byfleet intrase într-un vîrtej. aşezate la distanţe egale şi îndreptate spre Woking. iar carele cu muniţii se aflau la îndemână. Cîteva care şi căruţe ţărăneşti se mişcau scârţâind de-a lungul drumului spre Addlestone şi. privind de-a lungul liniei. unii dintre ei descălecaţi. îi îndemnau să se grăbească. cu cruci înconjurate de cercuri albe. spre Woking. Oamenii şedeau lângă piese. iar săpătorii se opreau mereu. şi vreo douăzeci de cavalerişti. în mijlocul unei păşuni întinse. am văzut.altele şi grupul de soldaţi care şedeau pe podul de pe calea ferată. În orice caz. şase tunuri mari. Era şi o mulţime de oameni. – Eu îmi continui drumul. Trei sau patru căruţe ale administraţiei. – Asta-i bine! zisei eu. se afla un grup de oameni. de aici vor primi o lovitură straşnică. oamenii împachetau.

copii zglobii şi. – Moartea! i-am strigat.aici nu mai erau cavalerişti. arătând către pinii care îi ascundeau pe marţieni. slujba de dimineaţă şi clopotul bisericii dăngănea pe deasupra întregii agitaţii. În mijlocul tuturor. Când am ajuns la colţ. – Ştii ce se întâmplă acolo? i-am spus. ca să-i facă să înţeleagă gravitatea situaţiei. lăsându-l să înţeleagă cum l-o duce capul. supărat. cei mai mulţi. întorcîndu-se către mine. agitaţi cu vioiciune de nişte pierde-vară din partea locului. privind ţintă pe deasupra copacilor. la Weybridge. – Eh.convenţiilor. hainele de sărbătoare. Patrule de soldaţi . alături de soţiile lor îmbrăcate elegant. foarte încântaţi de această variaţie neaşteptată a distracţiilor lor de duminică. venerabilul preot îşi ţinea. eu şi artileristul am luat o masă reconfortantă. cel mai uimitor amestec de vehicule şi de cai. Locuitorii de vază ai orăşelului. am alergat în grabă după artilerist. tot oraşul era într-o învălmăşeală cum nu mai văzusem niciodată. pe caporalul care îl sfătuia să nu le ia cu el. Vine moartea! Moartea! Şi. curajos. unde se afla cartierul general. M-am oprit şi l-am apucat de braţ. Soldaţii întâmpinau mari greutăţi. zise el. Tocmai îi explicam că acestea sunt lucruri de valoare. împachetau. Aşezaţi pe treptele unei fântâni. ţinând o cutie imensă cu peste douăzeci de glastre de orhidee. îl mustra. mâncînd ceea ce adusesem cu noi. oameni în costume de golf şi de canotaj. Soldatul îl lăsase în pace şi bătrânul continua să stea alături de cutia lui. ci grenadieri în uniforme albe 73 . Nimeni n-a putut să ne spună. am privit înapoi. Peste tot care şi căruţe. Un bătrân zbârcit. cu glastrele de orhidee aşezate pe capac.

Pe partea dinspre Chepperton se afla un han. un bărbat ducea. iar peronul aglomerat era plin de lăzi şi pachete. desigur. fuga nu se transformase încă în panică. cu câteva lucruri de gospodărie îngrămădite pe ea. care puteau. şi cineva făcea chiar nişte glume. cînd ne găseam în locul de lângă barajul din Shepperton. după aceea. pentru a se permite trecerea trupelor şi tunurilor spre Chertsey. cu soţia lui. o mică uşă. să 74 . dar se şi îngrămădiseră mult mai mulţi oameni decât ar fi putut să treacă cu bărcile care făceau curse de la un mal la celălalt. în acest punct.ulterior a fost înlocuit cu o turlă . Râul Wey se varsă prin trei guri şi. se închiriază bărci şi există şi un bac care trece râul. am văzut că o mulţime impunătoare se adunase în gară şi în jurul ei. Un om ne-a spus că avea de gând să încerce să plece prin gara Shepperton. În timp ce treceam podul de cale ferată. şi am auzit. Ideea pe care păreau să o aibă cei de aici era că marţienii sunt pur şi simplu nişte fiinţe omeneşti formidabile. Am rămas la Weybridge până la prânz. unde râul Wey se varsă în Tamisa. de îndată ce va începe focul. că a avut loc o luptă sălbatică pentru ocuparea locurilor în trenurile speciale care s-au organizat mai târziu.se ridica deasupra copacilor. iar dincolo de el turnul bisericii din Shepperton . Acolo am dat peste o mulţime însufleţită şi gălăgioasă de fugari. Cred că traficul obişnuit fusese oprit. Ne-am petrecut o parte a timpului ajutând două femei bătrâne să încarce o trăsurică. Se auzeau pretutindeni strigăte. Oamenii soseau gâfâind sub greutăţile pe care le cărau. înconjurat de o pajişte. Până acum.îndemnau oamenii să plece neîntârziat sau să se refugieze în pivniţe.

oamenii aruncau câte o privire nervoasă peste Wey. Aproape imediat. atât de apropiată de noi şi totuşi invizibilă. era o bubuitură înăbuşită bubuitul unui tun. în susul râului. – Taci. O femeie scoase un ţipăt. plutind şi. o răbufnire de fum care se ridică în văzduh şi rămase acolo. în cele din urmă. şi sălciile de argint. pe partea cealaltă a râului. Începea lupta. zise o femeie de lângă mine. O ceaţă se ridică deasupra copacilor. Nu se vedeau decât păşunile întinse. departe. privind fugarii şi râzând de ei. Apoi zgomotul se auzi din nou. trăgând lovituri puternice.atace şi să devasteze oraşul. conform orarului. trăgeau bărcile la mal. javră! strigă. de data aceasta dinspre Chertsey. Din cînd în cînd. imediat. dar în direcţia aceea totul era liniştit. Şi de cealaltă parte a Tamisei totul era liniştit. baterii nevăzute. cu vite păscînd nepăsătoare. Bacul cel mare făcuse un singur drum. Trei sau patru soldaţi stăteau pe peluza din faţa hanului. un om către un câine care urla. deodată. în contrast puternic cu malul dinspre Surrey. cu siguranţă distruşi. spre păşunile dinspre Chertsey. Oamenii care debarcau acolo porneau mai departe pe cărare. – Soldaţii îi vor opri. 75 . dar care urmau să fie. au pornit toate deodată. Apoi. una după alta. spre dreapta noastră. în afară de locul unde. fără să le ofere vreun ajutor. cu îndoială în glas. nemişcate sub soarele fierbinte. – Ce înseamnă asta? zise un barcagiu. Toţi rămaseră nemişcaţi. la zgomotul brusc al luptei. lângă mine. am văzut un nor de fum. Hanul era închis. nevăzute din cauza copacilor.

zgomot de paşi şi plescăitul apei. Trupurile lor metalice străluceau în soare. de groază. Unul dintre ei. înaintând cu o mişcare de rotaţie. şi pe măsură ce se apropiau deveneau din ce în ce mai mari. acoperite cu glugă. ţâşni spre Chertsey şi lovi oraşul. Aveam vie în minte teribila rază arzătoare. pe care o văzusem vineri noaptea. ţinea înălţată o cutie imensă. La vederea acestor creaturi ciudate. M-am întors. şi raza arzătoare. şi tot atât de repede ca zborul păsărilor. păreau nişte făpturi mici. înaintând oblic către noi. La început. trei. Să ne aruncăm în apă! Asta trebuia să facem! 76 . pe păşunea întinsă dinspre Chertsey. doi. lovindu-mă cu povara lui şi făcîndu-mă să mă clatin. patru dintre marţienii în armură se iviră. unu. îndreptându-se în grabă. O femeie mă împinse cu mâna şi trecu în goană pe lângă mine. cu paşi mari. spărgând două sau trei ferestre la casele din apropiere şi lăsându-ne buimăciţi. mi se păru că mulţimea de pe malul apei a rămas anihilată. Un om. departe. în timp ce se îndreptau cu repeziciune către tunuri. unul după altul. prea înspăimântat pentru a lăsa jos valiza pe care o ducea pe umăr. către râu. Nu se auzi nici un ţipăt sau strigăt. Apoi se ridică un murmur răguşit. pentru o clipă. se răsuci. cel mai din stânga. cel mai îndepărtat de noi. o dată cu fuga mulţimii. Apoi. deasupra arborilor. Acolo! Îi vedeţi? Acolo! Cu mişcări rapide.pământul tremură sub picioarele noastre şi răsună o explozie puternică. sinistră şi îngrozitoare. rapide şi teribile. apăru al cincilea. dar groaza nu mă mai împiedica să gândesc. – Iată-i! strigă un om îmbrăcat în bluză albastră. Toţi tăceau.

În clipa următoare. încât am alergat aproape cinci metri până cînd să-mi ajungă apa abia până la brâu. şi râul era atât de puţin adânc. Dar. în toată înălţimea lui. el opri ceea ce probabil că era declanşatorul razei arzătoare. după o clipă. ascunse în marginea satului. M-am întors din nou. Oamenii coborau în grabă. m-am îndreptat în fugă către marţianul care se apropia. care se întorceau la ţărm. O barcă plină de oameni. Pietrele de sub picioarele mele erau mâloase şi alunecoase. Când. cele şase tunuri. se răsturnă chiar cînd am trecut pe lângă ea. m-am cufundat sub apă. Apoi. gluga marţianului era îndreptată către bateriile care continuau să tragă pe deasupra râului. venind fără de veste. încă nereperate. am coborât malul nisipos şi m-am aruncat în apă. în timp ce marţianul se afla cam la două sute de metri depărtare. una după alta. marţianul era pe mal şi. mi-am ridicat capul deasupra apei.– Intraţi în apă! am strigat. dintr-un pas. Plescăiturile oamenilor care săreau din bărci în apă îmi răsunau în urechi ca nişte tunete. Loviturile apropiate. Monstrul îşi şi pregătea deja cutia care producea raza 77 . pe jumătate sufocat. maşina marţienilor nu dădu oamenilor care alergau încoace şi încolo mai multă atenţie decât ar da un om unei mulţimi de furnici dintr-un furnicar pe care l-a lovit cu piciorul. el se ridică din nou. pe ambele maluri ale râului. în timp ce înainta. Genunchii picioarelor din faţă i se îndoiră pe malul celălalt şi. aproape că trecu de partea cealaltă. începură să tragă toate deodată. lângă satul Shepperton. deocamdată. fără să fiu luat în seamă. Imediat. de pe malul drept. Făcură la fel şi alţii. făcură să-mi tresară inima.

iar monstrul nu mai era acum decât un aparat complicat de metal. Inteligenţa vie. El înainta în linie dreaptă. Izbi turnul bisericii din Shepperton. în timp ce el îşi răsucea capul tocmai la timp pentru a primi.arzătoare. lângă trupul colosului. fără să mai ia seama pe unde călca. dar fără să aibă timpul de a evita cel de-al patrulea obuz. marţianul care ducea mecanismul. atenţia îmi era atrasă de ceea ce se întâmpla în apropierea mea. 78 . fu răsucită într-o duzină de bucăţi de carne roşie şi metal strălucitor. se sfărâmă. îl aruncă într-o parte. Am scos un strigăt de uimire. cu un glas între ţipăt şi aclamaţie. dărâmându-l. se clătină şi apoi se prăbuşi cu o forţă teribilă în râu. ţeapănă. Nu-i vedeam şi nici nu mă gândeam deloc la ceilalţi patru monştri ai marţienilor. îndreptându-se spre pieire. ca sub lovitura unui berbec. se îndreptă în grabă către Shepperton. fusese ucisă şi împrăştiată în cele patru vânturi ale cerului. nămol şi sfărâmături de metal. În exaltarea mea de moment. de vapori. şi ţinând în sus. eram gata să sar din apă. Alte două obuze explodară simultan în aer. cînd primul obuz îi explodă la şase metri deasupra capului. Obuzul explodă chiar în faţa monstrului. Îşi recăpătă. Gluga care îi ţinea loc de cap se turti. dar nu căzu. incapabil de a se călăuzi. cutia care producea raza arzătoare. ca prin minune echilibrul şi. O explozie violentă zgudui aerul şi o trombă de apă. Colosul decapitat se clătină ca un uriaş beat. – Lovit! am strigat. Am auzit alte strigăte de la oamenii care se aflau în apă în jurul meu.

i-am văzut pe ceilalţi marţieni înaintând cu paşi gigantici de-a 79 . n-am dat nici o atenţie căldurii. O clipă. privind îndărăt. asemănător cu acela al obiectului numit sirenă. în afară de inutilitatea acestor mişcări. Tentaculele se agitau şi izbeau ca nişte braţe vii şi. O jumătate de duzină de bărci goale se mişcau la voia întâmplării pe valurile agitate. desprins parcă de instinctul de conservare. cum membrele lui gigantice se zbăteau. apa se transformă imediat în vapori. mergând împotriva curentului. Cantităţi enorme dintr-un lichid brun-roşcat ţâşneau cu zgomot din maşină. părea că vreun animal rănit se zbate printre valuri. Un om. Marţianul căzut se vedea în josul curentului. pe deasupra clopotelor şi mugetului provocate de prăbuşirea maşinii marţiene. aruncînd în aer trombe de apă. Atenţia mi-a fost smulsă de la aceste spasme ale morţii de un urlet furios. ca un flux noroios şi aproape fierbinte. un val imens. şi prin vîrtejul lor tumultuos am putut vedea. până cînd am izbutit să văd ce se petrece după cotitura râului. În clipa următoare. în oraşele noastre industriale. căzut de-a curmezişul râului şi scufundat aproape în întregime. cufundat până în genunchi lângă mal. strigă cu glas slab către mine. Din sfărâmăturile maşinii se revărsau nori groşi de aburi. M-am aruncat în apele tumultuoase. arătându-mi ceva cu degetul. către cer. ocoli cotitura râului.izbucni în sus. nămol şi spumă. Când cutia cu raza arzătoare atinse râul. Vedeam oamenii care încercau să ajungă la mal şi auzeam ţipetele şi strigătele lor nedesluşite. împingând la o parte un om îmbrăcat în negru. fragmentar şi nelămurit.

trosnetul copacilor. întunecate şi palide 80 . m-am cufundat imediat sub apă şi am înaintat cu greu pe dedesubt. la început. cât am putut mai mult. celălalt spre Laleham. aşteptându-şi soarta. dinspre Chertsey. Un fum negru şi des se ridica. amplificate de ceaţă. neclare. colosale făpturi cenuşii. tunurile din Shepperton vorbiră fără nici un rezultat. Aerul era plin de zgomote. amestecîndu-se cu aburii râului şi. Generatorii de rază arzătoare se legănau deasupra lor şi raza şuierătoare se abătea în toate direcţiile. ţinându-mi răsuflarea până cînd orice mişcare se transformă într-o adevărată agonie. care făceau imediat loc unui dans fumegând de flăcări galbene. aburii se ridicau într-un vîrtej de ceaţă albă care. atingerea ei era marcată de fulgere de un alb incandescent. Casele mai apropiate erau încă intacte. Când. gardurilor. Apoi i-am văzut. zgomotul caselor care se prăbuşeau. pentru o clipă.lungul malului. Văzând aceasta. Zgomotul era asurzitor. şoproanelor care izbucneau în flăcări şi pârâiturile şi vuietul focului. şi doi dintre ei erau aplecaţi asupra sfărâmăturilor înspumate şi spasmodice ale camaradului lor. o ciocnire de zgomote asurzitoare şi confuze . Al treilea şi al patrulea şedeau lângă el. De data aceasta.zăngănitul maşinilor marţiene. Apa se învîrtejea în jurul meu şi devenea cu repeziciune tot mai fierbinte. în apă. în timp ce raza arzătoare se plimba încoace şi încolo peste Weybridge. mi-a ascuns cu totul pe marţieni. mi-am ridicat capul să-mi trag răsuflarea şi să îndepărtez părul şi apa din ochi. Trecuseră de mine. unul cam la două sute metri de mine. nelămurit.

Apoi. aproape pe punctul de fierbere. coborând la vreo zece metri de capul meu. Trecu râul. şi în drumul ei apa se ridică într-un val clocotitor. copacii se aprindeau cu zgomot. În clipa următoare. aruncîndu-l în toate părţile. i-am putut vedea pe oamenii care fuseseră împreună cu mine în râu. aşezându-se pe nisipul mărunt. fugind prin iarbă ca nişte broscuţe la apropierea unui om. o lungă aşteptare. care se întinde la confluenţa dintre Wey şi Tamisa. pe jumătate orbit. şi ridicîndu-se din nou. O poticnire ar fi însemnat sfârşitul. pe drumul de pe mal. apoi coborî pe malul apei. acoperit de aburi. amuţit de situaţia în care mă aflam. chinuindu-mă prin apa învolburată şi şuierătoare. pe un banc de nisip larg şi pustiu. sau alergând încoace şi încolo complet înspăimântaţi. Am scos un urlet şi. secerând oamenii care fugeau pe acolo. printre trestii. la nici cincizeci de metri de locul unde mă aflam. Raza se plimbă în sus şi în jos pe drumul de pe mal. Am amintirea imprecisă a unui picior de marţian.printre aburi. fulgerele albe ale razei arzătoare se apropiară de mine în salturi. Nu-mi aşteptam decât moartea. Am rămas acolo câteva clipe. opărit. spre Shepperton. valul uriaş. parcă topite. cufundat până la piept în apa aproape clocotită. cu flăcările care se mişcau încoace şi încolo în spatele lor. în văzul marţienilor. Am căzut neputincios. fără speranţă de scăpare. Casele se prăbuşeau. Prin aburi. la atingerea ei. şi apoi cei patru marţieni. ducînd între ei rămăşiţele 81 . târându-se afară din apă. şi izbucneau în flăcări. M-am îndreptat către mal. deodată. către mal. am înaintat. se năpusti asupra mea.

cînd mai clari. şi în graba lor. Dacă şi-ar fi părăsit tovarăşul şi ar fi continuat să înainteze. în acest timp. marţienii s-au retras pe poziţia iniţială de pe câmpul din Horsell. de înspăimântătoare şi de distrugătoare. autorităţile militare şi navale.tovarăşului lor. foarte încet. Lisabona. după cum mi se părea. au uitat. multe victime răzleţe şi neglijabile. Dar ei nu se grăbeau. mi-am dat seama că scăpasem ca printr-o minune. deoarece în clipa aceea nu se mai afla nimic între ei şi Londra decât câteva baterii de tunuri. împovăraţi cu rămăşiţele tovarăşului zdrobit. fiecare crâng. înainte de coborârea serii. sosirea lor ar fi fost tot atât de neaşteptată. dându-şi acum seama de forţa teribilă a inamicilor. Cilindrii urmau unul după altul. CUM L-AM ÎNTÂLNIT PE PREOT După ce ne-au dat această neaşteptată lecţie despre puterea lor de distrugere. Şi. CAPITOLUL XIII. peste întinderi vaste de apă şi câmpie. îndepărtându-se la nesfârşit. ca şi cutremurul de pământ care a distrus. Şi. până cînd. în zborul lor interplanetar. fără îndoială. ca mine. cînd pierduţi printr-un văl de fum. acum o sută de ani. fiecare şir de case suburbane de pe coastele dealurilor de lângă Kingston şi Richmond. la fiecare douăzeci şi patru de ore le soseau întăriri. ascundeau o gură neagră care şedea în 82 . ar fi ajuns cu siguranţă în capitală înainte de a se fi anunţat apropierea lor. În fiecare minut se punea în poziţie de tragere câte un tun. acţionau cu o energie furibundă.

cu suferinţe şi trudă nesfârşită.care încercuia tabăra marţienilor de pe câmpul din Horsell. coborâseră în groapă. printre satele arse şi pustiite. unul dintre ei şedea de santinelă.în prima lor groapă de pe câmpul din Horsell. Lucrară din plin până noaptea târziu. prin focul şi fumul Weybrydge-ului incendiat. iar ceilalţi. mi-am croit drum.în total cam de vreo douăzeci de mile pătrate . şi trâmba de fum verde care se ridica de acolo putea fi văzută de pe dealurile de lângă Merrow. către Londra. transportând totul din cel de al doilea şi al treilea cilindru .al doilea era pe coasta golfului Addestone şi al treilea la Pyrford . Acolo. m-am dus după ea. se furişau cercetaşi curajoşi cu heliografe. Se pare că marţienii şi-au petrecut prima parte a după-amiezii mergând de colo până colo. gata să-i avertizeze pe artilerişti de apropierea marţienilor. O barcă părăsită. de la Bansted şi Epsom Downs. În regiunea pârjolită şi pustie . şi nici un om nu s-a mai putut aventura la mai mult de o milă de fiecare cilindru decât cu preţul vieţii. şi aruncîndu-mi cea mai mare parte a hainelor. printre copacii verzi. Dar marţienii cunoşteau acum şi felul cum funcţiona artileria noastră şi ce primejdie însemna apropierea oamenilor. şi chiar. părăsindu-şi uriaşele lor maşini de luptă. iar în faţa mea Omenirea se aduna pentru luptă. muiate de apă. am 83 . printre arcadele înnegrite şi fumegânde care fuseseră doar cu o zi înainte boschete de pini. plutea în josul curentului.aşteptare. mică şi îndepărtată. Şi în timp ce marţienii din spatele meu se pregăteau astfel pentru viitoarea lor ieşire. se spune. peste mărăcinii arşi şi clădirile ruinate care se întindeau până departe.

Barca nu avea vâsle. Cred că era ora patru sau cinci. Era stranie priveliştea acestui loc atât de liniştit. am putut totuşi să disting un şir de forme negre care alergau peste păşuni. Halliford era pustiu. şi atât de intensă era căldura la suprafaţa apei. dacă marţienii se întorceau. După câte mi s-a părut. cînd după un cot al râului a apărut podul de la Walton. în josul râului. În cele din urmă. şi o linie de foc înainta neîncetat peste o fâneaţă întinsă.ajuns-o. La un moment dat. deoarece socoteam că. venind dinspre Weybridge. Puţin mai departe. apa îmi oferea cele mai mari şanse de scăpare. M-am lăsat în voia apei multă vreme. epuizat. cu fumul şi limbile mici de flăcări care se ridicau drept în sus în căldura după-amiezii. trestiile uscate de pe mal ardeau fumegând. către Halliford şi Walton. provocată de căderea marţianului. Soarele îmi prăjea spatele gol. şi mai multe dintre casele de lângă râu ardeau. după cum este lesne de înţeles. se scurgea la vale o dată cu mine. fără să fie înconjurate de o mulţime de oameni. atât de pustiu sub cerul fierbinte şi albastru. aşa încât aproape o milă mi-a fost imposibil să zăresc malurile. După câtva 84 . atât cât îmi permiteau mâinile mele opărite. febra şi slăbiciunea au învins frica: am acostat pe malul dinspre Middlesex şi m-am întins. Apoi teama a pus stăpânire pe mine şi am început să vâslesc cu mâinile. şi astfel am scăpat de pieire. Apa fierbinte. Nu mai văzusem niciodată case arzând. Dar am reuşit să vâslesc. Am urmat cursul râului. în iarba înaltă. atât de îndurerat şi obosit eram după toate prin câte trecusem. mergând foarte încet şi privind neîncetat în urma mea.

de un albastru-deschis. deodată.timp m-am sculat. iar părul. Am rămas o clipă tăcuţi. El clătină din cap. cu faţa şi umerii înnegriţi de fum. şi m-am căit amarnic că nu băusem mai multă apă. şi la zgomotul mişcării mele el a întors privirea către mine. aproape blond. Când mi-am dat seama de prezenţa lui. Începu să vorbească brusc. E curios. cu mânecile cămăşii murdare de transpiraţie. Faţa lui era slabă. Eram şi foarte însetat. întorcîndu-şi de la mine privirile rătăcite. privindu-ne unul pe altul. gol cum eram. dar dorinţa mea nepu-tincioasă de a ajunge la Leatherhead mă chinuia peste măsură. opărit. în timpul acestui ultim efort. apoi m-am întins din nou pe jos. bărbia adusă înăuntru. Ce înseamnă toate acestea? L-am privit fără să-i răspund. şi privea în gol. Cerul era presărat cu şiraguri de nori ca nişte fulgi. abia coloraţi de apusul de vară. purtând doar pantalonii şi ciorapii muiaţi de apă. probabil că aţipisem. privind ţintă la o slabă licărire care dansa pe cer. Parcă îmi amintesc că am vorbit cu mine însumi. avea ochii mari. Cred că m-a luat o fiinţă destul de ciudată. – De o oră ceri întruna apă. la umbra unui tufiş. nu pot să-mi explic de ce. – Ce înseamnă toate acestea? zise el. am mers aproape o jumătate de milă fără să întâlnesc pe nimeni. şi cu faţa spână întoarsă în sus. am văzut o făptură aşezată jos. M-am ridicat. în neştire. 85 . îi cădea în şuviţe creţe pe fruntea îngustă. dar nu mă simţeam mâniat pe soţia mea. – Ai puţină apă? l-am întrebat. zise el. Nu-mi amintesc prea bine de sosirea preotului.

. Se apucă cu mâinile de genunchi şi se întoarse din nou către mine.. moarte! Căzu din nou în tăcere. Ce sunt aceşti marţieni? – Dar ce suntem noi? i-am răspuns eu. dregându-mi glasul.. totul este distrus. cutremur. 86 .. zise el. toată munca. Tragedia teribilă pe care o trăia . Ochii săi aruncau flăcări. poate.. parcă gata să plângă. şi deodată. toate predicile de duminică. fără îndoială. începu să dea din mână. S-a dus!.. – Toată munca.. din Weybridge . el mă privi ţintă. pe ton degajat. mă plimbam pe şosea pentru a-mi limpezi mintea. apoi izbucni din nou. E ştearsă de pe faţa pământului! De ce? O altă pauză.. cutremur. Biserica! Am reclădit-o abia acum trei ani. O jumătate de minut. foc. cu ce a păcătuit Weybridge? Totul s-a dus. şi arătă..îl adusese până la lumina raţiunii. către Weybridge. foc. în tăcere.fugise.... – Fumul incendiului ei înălţase-va în vecii-vecilor! strigă el.. Începeam să-mi dau seama de starea în care se afla. moarte! Ca la Sodoma şi Gomora! Toată munca noastră distrusă..El întinse o mână slabă şi albă şi vorbi. Cu ce am păcătuit noi. – Suntem departe de Sunbury? l-am întrebat. – De ce se îngăduie astfel de lucruri? Ce nelegiuiri am săvârşit noi? Slujba de dimineaţă se terminase. Şi deodată. După aceea.. cu degete subţiri. cu bărbia aproape cufundată între genunchi. ca nebun. – Mă plimbam pe şosea ca să-mi limpezesc mintea.

sunt neîndurători. ducîndu-mă lângă el. – Dar cum putem scăpa? întrebă el deodată... zise el.. să-i ascundă din faţa Celui care este aşezat pe tron! Începusem să-i înţeleg starea de spirit. întrerupându-mă. nici alta. ţineam slujba. interesul pe care i-l citeam în ochi a făcut din nou loc privirilor rătăcite. Am încetat orice raţionament serios. i-am răspuns. Ei sunt invulnerabili. – Speranţe! – Da. războaiele şi vulcanii! Credeai că Dumnezeu trebuie să cruţe Weybridge-ul? El nu este agent de asigurări. – Fii bărbat! i-am spus. i-am pus mâna pe umăr. Sfârşitul! Marea şi înfricoşătoarea zi a Domnului! Ziua cînd oamenii vor chema munţii şi stâncile să cadă peste ei şi să-i ascundă. – Probabil că acesta este începutul sfârşitului. i-am spus eu. m-am ridicat în picioare şi. Şi cu cât ei sunt mai puternici. dar pe măsură ce continuam să vorbesc. cu atât noi trebuie să fim 87 . – Poate că nici una. Mai există speranţe. şi şi-a întors ochii de la mine. liniştit. Spaima te-a scos din minţi! La ce mai este bună religia dacă ea se prăbuşeşte în faţa nenorocirilor? Gândeşte-te cât rău au făcut până acum oamenilor cutremurele şi inundaţiile.. Creaturile acestea sunt pretutindeni? Pământul le-a fost încredinţat lor? – Suntem departe de Sunbury? – Chiar şi dimineaţa aceasta.. Trebuie să-ţi păstrezi calmul.. Cîtva timp. el rămase într-o tăcere deplină. În ciuda acestor distrugeri! Am început să-i explic părerea mea asupra situaţiei. – Situaţia s-a schimbat. La început m-a ascultat.– Ce avem de făcut? întrebă el. Multe speranţe.

– Ce licăreşte acolo. cornul lunii atârna slab şi palid deasupra fumului din Weybridge şi Shepperton şi deasupra strălucirii calde şi liniştite a apusului. acolo unde se ridică dealurile acelea spre Richmond şi Kingston şi unde copacii formează un adăpost. Sus. privind în jurul său. Apoi totul intră din nou în linişte.mai raţionali şi mai prevăzători. În timp ce vorbeam. Un cărăbuş trecu bâzâind peste tufişurile de lângă noi. se află marţienii. i-am spus. De dincolo de colinele de peste râu. spre apus. spre nord. i-am spus. Unul dintre ei a fost ucis. – Ucis! zise el. şi asta-i tot. – Am face mai bine să mergem pe cărarea aceasta. se înalţă fortificaţii şi se instalează tunuri. Acolo. întrerupându-mă cu un gest. i-am spus. Acest licărit de pe cer anunţă furtuna care se apropie. pe cer? întrebă el deodată. – Suntem încă în miezul luptei. după părerea mea. În curând. marţienii vor trece din nou pe aici. Cum pot fi ucişi trimişii lui Dumnezeu? – Am văzut cu ochii mei. semnul ajutorului şi efortului omenesc răsfrânt pe cer. 88 . oricât s-ar părea acum că este linişte. I-am spus că este heliograful care semnalizează. el sări în picioare. am continuat eu să-i povestesc. Am avut nenorocul să ne aflăm chiar în mijlocul acestor întâmplări. venea bubuitul surd al tunurilor şi al unor strigăte ciudate din depărtare. acum nici trei ceasuri. iar spre Londra. – Ascultă! zise el.

S-a crezut că 89 . în afară de mişcările de trupe din jurul câmpului şi de incendierea pădurilor de pini dintre Woking şi Weybridge. într-o ediţie specială. dar cu atât mai izbitoare prin concluzia ei. curs la care fratele meu fusese prezent în ziua aceea. ÎN LONDRA Când a căzut la Woking cilindrul cu marţieni. La opt. fratele meu mai mic se afla la Londra. dar pe străzi nu se vedea nici un semn de agitaţie ieşită din comun. Probabil că aceasta se datoreşte forţei mai mari a gravitaţiei Pământului”. şi nu auzise nimic despre sosirea lor până sâmbătă dimineaţa. Telegrama se termina cu cuvintele: „Oricât ar părea de bizar. ele nici nu aveau altceva de spus. pe lângă lungile articole speciale asupra planetei Marte. redactată în termeni vagi. James’s Gazette. au ucis câţiva oameni cu ajutorul unui fel de tun cu tragere rapidă . erau foarte interesaţi de ultimele evenimente. alarmaţi de apropierea unei mulţimi. a anunţat simplul fapt al întreruperii comunicaţiilor telegrafice. Era student în medicină. Până la ora opt. Marţienii. o telegramă scurtă. Desigur.CAPITOLUL XIV.cam astfel suna ştirea. toţi studenţii care urmau cursul de biologie. pregătindu-se pentru un examen apropiat. Asupra acestui din urmă text. marţienii nu s-au mişcat din groapa în care au căzut şi ei chiar par incapabili să iasă de acolo. St. Ziarele de sâmbătă dimineaţa conţineau. Ziarele de după-amiază anunţau. cronicarul insista cu o mare doză de consolare. sub titluri enorme. doar câteva frânturi de ştiri. asupra vieţii pe alte planete şi aşa mai departe.

Pe peronul de la care pleca de obicei trenul de miezul nopţii. puţini oameni făceau vreo legătură între această întrerupere şi marţieni. dirijau prin Virginia Water sau Guildford trenurile de noapte care treceau de obicei prin Woking. După spusele lui. El n-a putut afla natura accidentului. deoarece ştia. încercînd să-i ia un interviu. 90 . îşi pusese în gând să vină în noaptea aceea până la mine. şi fratele meu a ajuns la gara Waterloo cu trăsura. după câtva timp de aşteptare. căci funcţionarii. care nu mi-a parvenit niciodată. Sâmbătă seara a fost şi la Londra furtună. În gară era foarte puţină animaţie. Pe la ora patru. luându-l pe fratele meu drept şeful mişcării. cu care are oarecare asemănare. Un reporter de la un ziar de seară. Fratele meu nu s-a neliniştit în privinţa noastră. mi-a trimis o telegramă.aceasta se datora căderii unor copaci aprinşi peste cabluri. că cilindrul se afla la două mile de casa mea. că un accident împiedica trenurile să ajungă în noaptea aceea la Woking. de fapt nici funcţionarii de la calea ferată nu ştiau prea multe în acel moment. pentru a vedea şi el pe marţieni. înainte de a fi ucişi. el a aflat. l-a oprit. Nu s-a mai aflat nimic altceva despre lupte în noaptea aceea. Cu excepţia funcţionarilor de la calea ferată. şi şi-a petrecut seara într-o sală de concert. noaptea cînd m-am dus la Leatherhead şi m-am întors. Erau preocupaţi să facă totul pentru a schimba ruta trenurilor de excursii organizate de Liga Duminicală spre Southampton şi Potsmouth. neînchipuindu-şi că se întâmplase altceva decât o întrerupere între Byfleet şi Woking. după descrierea din ziare.

Cavaleriştii au trecut încet spre Chertsey sau Windson. încât nimeni nu încercă prea mari emoţii. De fapt. „se caţără anevoie”. Nu se cunosc amănunte. şi continua să existe ideea fixă că sunt nişte monştri care se mişcă încet: „se târăsc”. făcea comparaţia cu animalele unei menajerii cărora li s-a dat pe neaşteptate drumul într-un sat. Tunurile Maxim au fost absolut neputincioase împotriva armurii lor. Majoritatea oamenilor din Londra nu citesc ziarele de duminică. au distrus complet gara Woking şi casele din jur şi au masacrat un batalion întreg din regimentul Cardigan. că duminică dimineaţa întreaga Londră a fost electrizată de veştile din Woking”. marţienii au ieşit din cilindru şi. Astfel scria Sunday Sun. nu exista nimic care să justifice această frază foarte extravagantă. Mulţi dintre londonezi nici nu auziseră despre marţieni până la panica de luni dimineaţa. În Londra nimeni nu cunoştea cu exactitate natura acestor marţieni în armură. iar ştirile senzaţionale sunt atât de obişnuite în ziare. de altfel. într-o altă dare de seamă asupra evenimentelor. astfel de expresii 91 . mişcîndu-se la adăpostul unei cuirase de metal. Cei care auziseră. apărut cu promptitudine în ziarul Referee. O mare nelinişte domneşte în West Surrey. pe la ora şapte. tunurile de câmp au fost scoase din uz de marţieni. iar un articol didactic.Am citit. şi se ridică întărituri pentru a le opri înaintarea spre Londra”. Ideea de securitate personală este. atât de adânc înrădăcinată în mintea londonezului. au avut nevoie de câtva timp până să-şi dea seama de întreaga semnificaţie a laconicelor telegrame din ziarele de duminică. citind veşti ca acestea: „Aseară.

Ziarele de duminică tipăreau ediţii speciale pe măsură ce le parveneau ştiri noi. Oamenii erau interesaţi. La ieşire. care se plimbau îmbrăcaţi în hainele cele mai bune. doar pentru cei care locuiau în regiunea respectivă. cicliştii şi nenumăraţi oameni. nu au mai avut nimic de spus oamenilor până târziu. probabil. Omnibuzele. a auzit câteva aluzii în legătură cu invazia şi o rugăciune specială pentru pace. el a auzit pentru prima dată că liniile înspre Windsor şi Chertsey erau acum întrerupte. La gară. „Se duc lupte pe lângă Weybridge” .se repetau în aproape toate dările de seamă iniţiale. 92 . Nici una dintre telegrame. şi întreg districtul. Fratele meu n-a putut să obţină de la ei decât foarte puţine amănunte precise. a cumpărat un Referee. unele chiar şi fără asemenea ştiri. încă neştiind ce se întâmplase în noaptea precedentă. în cursul după-amiezii. Se preciza că oamenii din Walton şi Weybridge. şi asta era tot. Acolo. Dimineaţa. Dar în realitate. Ştirile l-au alarmat şi s-a dus din nou la gara Waterloo să afle dacă s-au restabilit comunicaţiile.era cam tot ce a putut să afle. cînd autorităţile au comunicat agenţilor de presă ştirile pe care le primiseră. sau alarmaţi. dar că legăturile se întrerupseseră brusc. fratele meu s-a dus la biserica de la Foundling Hospital. păreau foarte puţin afectaţi de ştirile ciudate pe care le răspândeau vânzătorii de ziare. trăsurile. Hamalii i-au spus că în cursul dimineţii se primiseră mai multe telegrame alarmante de la gările din Byfleet şi Chertsey. nu fusese scrisă de vreun martor ocular al modului lor de mişcare. se scurgeau de-a lungul drumurilor spre Londra.

dar am crezut că era tunetul. „Ar trebui reclamaţi”. Întreg personalul gării terminus părea prost dispus. Ei vin dinspre Molesey. deoarece marţienii se apropie. zicea el.Circulaţia trenurilor era acum aproape cu totul dezorganizată. Richmond Park. condamnând cu asprime Compania de sud-vest. mulţimea care se tot aduna în gară a fost extrem de surprinsă de deschiderea liniei. dându-i veşti stranii. s-a apropiat de fratele meu. Weybridge şi Walton şi spun că la Chertsey s-au auzit tunurile. nu-i aşa? Fratele meu n-a putut să-i spună nimic. Putney şi Kingston. şi că soldaţi călări le-au spus să evacueze imediat satele. cu tot felul de trăsuri şi căruţe şi lăzi încărcate cu lucruri de preţ. şi găsiseră ecluzele închise şi un sentiment de panică plutind în aer. pline de cei care plecaseră pentru o zi la canotaj. zicea el. După aceea.Barnes. Kaw şi aşa mai departe. 93 . Un domn bătrân. care îşi aşteptau prieteni din localităţile deservite de reţeaua sud-vest. dar nimeni nu ştia nimic altceva decât din auzite. Un om într-o bluză alb-albastră s-a adresat fratelui meu. – Un puhoi de oameni trece prin Kingston. Wimbledon. Un mare număr de oameni. se grămădiseră în jurul gării. o canonadă puternică. a observat că un vag sentiment de alarmă se răspândise printre călătorii unui tren subteran şi că excursioniştii de duminică începuseră să se întoarcă mult mai devreme decât de obicei din toate staţiunile de la sud-vest . Şi noi am auzit tunurile la gara Hampton Court. Unul sau două trenuri au venit dinspre Richmond. Pe la ora cinci. cu părul cărunt. Ce naiba înseamnă toate acestea? Marţienii nu pot să iasă din groapa lor.

Erau tunurile care au fost aduse de la Woolwich şi Chatham pentru apărarea Kingstonului. au venit în gară nişte poliţişti şi au început să evacueze publicul de pe peroane. Unul dintre oamenii de acolo. brăzdat de fâşiile lungi şi transversale ale norilor de un purpuriu roşcat. de culoare brună. Clopotele bisericilor anunţau slujba de seară şi pe Waterloo Road venea cântând un grup de oameni din Armata Salvării. „Lupte la Weybridge! O descriere amănunţită! Respingerea marţienilor! Londra în primejdie!” El a trebuit să plătească trei penny pentru a căpăta un exemplar. iar fratele meu s-a trezit din nou pe stradă. şi de trecerea unor platforme purtând tunuri de mare calibru însoţite de vagoane înţesate cu soldaţi. i-a spus fratelui meu că văzuse înspre apus licărind heliograful.aproape întotdeauna închisă. câţiva pierde-vară priveau o spumă ciudată. Pe pod. plutind în josul curentului şi pătând suprafaţa apei. Puţin timp după aceasta. 94 . Se zvonea că pe apă pluteşte un cadavru. fratele meu s-a întîlnit cu doi vlăjgani care tocmai veneau din Fleet Street cu ziare abia apărute şi cu afişe bătătoare la ochi. dintre gările de sud-vest şi cele de sud-est. iar Turnul Orologiului şi Palatul Parlamentului se înălţau spre cel mai paşnic cer care se poate imagina. Se făceau glume: „Au să vă mănânce!” „Am ajuns îmblânzitori de fiare!” şi aşa mai departe. pe strada Wellington. coborând unul după altul. un cer auriu. un rezervist. „Înspăimântătoarea catastrofă!” strigau ei. Pe strada Wellington. după cum se prezentase. Soarele tocmai apunea.

dar tonul relatării era totuşi optimist. deci. şi chiar dinspre nord. înalte aproape de o sută de picioare. Se menţionau pierderi grele de soldaţi. Din toate părţile înaintau spre ei semnalizatorii cu heliografe. Niciodată nu se mai produsese în Anglia o 95 . încât nici tunurile cele mai puternice nu le şedeau împotrivă. Cinci dintre maşinile lor fuseseră zărite înaintând spre Tamisa. printre altele. că puteau să se mişte cu iuţeală şi să lovească atât de năprasnic. se instalau dinspre Woolwich tunuri cu tragere lungă. A aflat că nu erau o mână de creaturi mici şi neputincioase. asemănătoare unor păianjeni. Aldershot. Se retrăseseră din nou în zona triunghiului dintre cilindrii lor. şi una fusese. deplasându-se cu viteza unui tren expres.Abia atunci şi-a dat oarecum seama de forţa acestor monştri şi de teroarea pe care o răspândeau. în cea mai mare viteză. lângă Woking. şi mai ales între districtul Woking şi Londra. se aduceau tunuri. Portsmouth. mai ales tunuri de câmp. Woolwich. obuzele îşi greşiseră ţinta. fuseseră instalate în regiunea din jurul câmpului din Horsell. Baterii camuflate. invulnerabili. mai ales pentru apărarea Londrei. ci nişte fiinţe inteligente care conduceau uriaşe corpuri mecanice. o sută şaisprezece tunuri şedeau în poziţie de tragere sau erau montate în grabă. Erau descrişi ca nişte „uriaşe maşini. În celelalte cazuri. ei nu erau. de nouăzeci şi cinci de tone. Dinspre Windsor. Cu totul. Marţienii fuseseră respinşi. printr-un noroc. iar bateriile pieriseră într-o clipă. distrusă. şi capabile să lanseze raze de o căldură intensă”. atinse de raza arzătoare.

Şi cel puţin un marţian fusese distrus . situaţia era extrem de ciudată şi de gravă. ei nu puteau fi mai mulţi de douăzeci împotriva a milioane de oameni. hârtia era încă umedă.concentrare atât de masivă şi rapidă de material militar. spunea fratele meu. Şi quasi-proclamaţia se încheia cu asigurări repetate. Se nădăjduia că toţi cilindrii care urmau să cadă vor putea fi distruşi imediat. Autorităţile aveau dreptate să presupună. Cetăţenii trebuiau să fie preveniţi din timp de apropierea primejdiei. marţienii erau nişte fiinţe teribile şi neobişnuite. 96 . cu ajutorul unor explozibile puternice care se fabricau şi se distribuiau în grabă. de la sud-vest. Fără îndoială. şi se luau măsuri serioase pentru protecţia oamenilor din suburbiile ameninţate. dar. Fără îndoială. Era curios. cu toată apatia lor iniţială. după dimensiunea cilindrilor. Articolul era tipărit cu litere enorme. Călătorii coborau din omnibuze pentru a obţine câte un exemplar. De-a lungul străzii Wellington. că nu puteau să fie mai mulţi decât cinci în fiecare . la urma urmei.cincisprezece cu totul. Desigur. continua raportul. ştirea producea o puternică agitaţie printre oameni. nu fusese timp să se adauge nici un cuvânt de comentariu. în ceea ce privea securitatea Londrei. iar Strand-ul se umpluse deodată de strigătele unei armate de vânzători. să vezi cât de nemilos fusese ciopârţit conţinutul obişnuit al ziarului pentru a se face loc acestei ştiri. şi cu declaraţia că autorităţile pot să facă faţă dificultăţilor. dar publicul era îndemnat să evite orice panică. care veniseră după cei dintâi. oamenii treceau fluturând foile de culoare roz.poate chiar şi mai mulţi. citindu-le în grabă.

şi. Veneau dinspre Westminster Bridge. Toţi aveau figuri răvăşite şi întreaga lor înfăţişare contrasta puternic cu ţinuta de duminică a celor din omnibuze. a apărut un om în haine de lucru. de-a lungul Strand-ului. Mergând pe Strand. întîlnind din ce în ce mai mulţi fugari. s-au întors către răsărit. cu câteva mobile. într-o căruţă din cele folosite de zarzavagii. Fratele meu s-a îndreptat spre gara Victoria. Fugarii s-au oprit la Square. „Sunt nişte cazane pe picioroange. alergând ca oamenii”. Ceva mai departe de gara Victoria. vă spun. o căruţă de fân. Cei mai mulţi dintre ei erau agitaţi şi surescitaţi de ciudatele întâmplări prin care trecuseră. La o oarecare distanţă în urma lor. şi în spatele vitrinei a fost văzut un om în haine de duminică. purtând chiar şi mănuşi galbene. Unii dintre refugiaţi schimbau veşti cu oamenii din omnibuze. La toate 97 . Se gândea că s-ar putea să mă zărească şi pe mine. şi câteva cufere şi legături. ca şi cum n-ar mai fi ştiut încotro s-o ia şi. Era murdar şi alb la faţă. Din trăsuri îi priveau oameni eleganţi. îmi spunea fratele meu. călare pe una din acele triciclete demodate. cârciumile făceau afaceri straşnice cu nou-sosiţii. spre Trafalgar Square. fratele meu a întîlnit pe câţiva dintre fugarii din West Surrey. imediat în spatele lor. Unul declara că îi văzuse pe marţieni. care au în faţă o roată mai mică.Un magazin de hărţi de pe Strand îşi ridicase obloanele. Era un bărbat cu soţia lui şi doi băieţei. în cele din urmă. cu ziarul în mână. în care se aflau cinci sau şase persoane cu aspect respectabil. fixând pe geam harta regiunii Surrey. Un număr neobişnuit de mare de poliţişti dirijau circulaţia.

dar. Fratele meu n-a auzit mai întâi nimic. în general. în tot sudul Londrei s-a auzit clar zgomotul unei puternice canonade. şi tulburat de 98 . toate străzile arătau ca strada principală din Epsom într-o zi de Derby. de la Westminster până la locuinţa lui de lângă Regent’s Park. discutau cu însufleţire sau priveau la aceşti neobişnuiţi vizitatori de duminică. de invadatori. Fratele meu s-a adresat mai multor fugari. şi am văzut înspre sud nori de fum. numărul lor creştea. Pe măsură ce se înnopta.colţurile de stradă. grupuri de oameni citeau ziarele. a putut să distingă foarte limpede bubuiturile. din cauza circulaţiei de pe arterele principale. dar n-a obţinut. până cînd. în cele din urmă. umblând din casă în casă. după spusele fratelui meu. Apoi au venit soldaţii. Apoi am auzit tunurile la Chertsey. ne-a spus să fugim. şi din direcţia aceea nu venea nimeni. nimic altceva decât fum. Atunci mi-am încuiat casa şi am plecat. zise el. Era cuprins de nelinişte. gândindu-se la mine. – Eu vin din Byfleet. fără toate aceste tulburări. Am ieşit să privim. un biciclist a venit acolo dis-de-dimineaţă şi. Apoi a mers pe jos. Nimeni nu a putut să-i dea vreo informaţie despre Woking. care l-a asigurat că Woking fusese distrus în întregime în noaptea precedentă. Printre oamenii de pe străzi exista un puternic sentiment împotriva autorităţilor pe care le condamnau pentru incapacitatea lor de a se debarasa. Pe la ora opt. şi au început să sosească fugarii din Weybridge. în afară de un singur om. luând-o pe străzile mai dosnice care duceau spre fluviu. decât răspunsuri nesatisfăcătoare.

pe lângă Regent’s Park. devenită pe neaşteptate nomadă. Cîteva trăsuri cu refugiaţi treceau pe Oxford Street. în aşteptare. Noaptea era caldă şi liniştită. după cină. se părea că fulgeră difuz către sud. Se gândea la toate tunurile care şedeau. paşi care alergau pe stradă. în primele ceasuri ale dimineţii de luni. Gândurile sale se îndreptau .spre amănunte de ordin militar. a pornit din nou să hoinăreas-că fără nici un ţel. Era agitat şi.evidenta seriozitate a situaţiei. bubuitul tunurilor continua cu intermitenţă şi. puţin cam apăsătoare. ca de obicei. întrebându-se dacă se făcuse ziuă sau dacă toată lumea înnebunise. dar veştile se răspândeau atât de încet. Pe tavan dansau reflexe roşii. cu toate că erau şi grupuri în care se discuta. şi ceva mai multe pe Marylebone Road. temându-se că mi se întâmplase cele mai rele lucruri. la populaţia regiunii. tăcute.cum se îndreptaseră. o bătaie îndepărtată de tobă şi sunet de clopote. după miezul nopţii. el a rămas năucit. perechi tăcute se plimbau pe sub lampa cu gaz aerian. în timp ce-şi scotea capul prin fereastră. încerca să-şi imagineze „cazane pe picioroange” înalte de o sută de picioare. Apoi s-a întors şi a încercat în zadar să-şi fixeze atenţia asupra notiţelor pentru examene. şi gândurile mele . deoarece Regent Street şi Portland Place erau pline de oameni care îşi făceau obişnuita plimbare de duminică seara. S-a culcat curând după miezul nopţii. în cursul zilei de sâmbătă. Apoi s-a dat jos din pat şi a alergat la fereastră. de zgomotul unei bătăi în uşă. O clipă. auzi de-a lungul străzii 99 . şi a fost trezit din nişte vise negre. Odaia lui se afla la mansardă şi. A recitit de nenumărate ori ziarul.

unde se încărcau trenurile speciale pentru nord-vest. la fiecare apăreau capete. din întuneric. În urma ei apărură două birje. – Ce dracu' înseamnă toate astea? zise vecinul. cu bătăi de clopote vehemente şi dezordonate. Dinspre cazărmile de pe Albany Street veneau sunete de tobe şi trompete şi fiecare biserică din apropiere se străduia să alunge. Apoi uşa din spatele lui s-a deschis şi a intrat vecinul care locuia pe acelaşi palier. se îndreptau mai ales către gara Chalk Farm. Din capătul străzii apăru în galop o trăsură închisă. una după alta. trecînd pe sub fereastră cu un adevărat vacarm. în fruntea unui lung convoi de vehicule rapide. vin marţienii! şi porni în grabă către poarta de alături. De pe străzile laterale veneau oameni care se adunau în grupuri. somnul oamenilor. în dezordinea nocturnă. cu bretelele atârnându-i pe şolduri. care se stinse apoi încet în depărtare. pe la colţuri. Fratele meu a privit pe fereastră mult timp. şi ferestrele caselor de peste drum izbucneau. făcînd brusc zgomot la colţ. uluit. – Ce dracu' s-a întâmplat? întrebă el. într-o lumină gălbuie. – Vin! strigă un poliţist. pantaloni şi papuci. Se auzeau zgomote de uşi care se deschideau. bătând în poartă. cu părul răvăşit de somn. care. discutând. îmbrăcat numai în cămaşă.cum se deschideau zeci de ferestre. uitându-se la poliţiştii care băteau din poartă în poartă şi îşi strigau bizarul lor mesaj. 100 . E foc? Ce hărmălaie a dracului! Amândoi şi-au scos capetele pe fereastră. Se strigau tot felul de întrebări. străduindu-se să audă ce strigau poliţiştii. în loc să coboare panta spre Easton.

deschideau ferestrele. şi. spre răsărit. pe toată întinderea Londrei.Fumul Negru! 101 . ce se întâmpla. şi se îmbrăcau în grabă. de la fereastră. în districtul Wesbourne Park şi St. spre vest şi spre nord. cu senzaţia vie a primejdiei. fratele meu a coborât şi a ieşit pe stradă. Neputând să afle. au apărut pe stradă. în Kiburn şi St. tocmai cînd cerul dintre acoperişurile caselor devenea trandafiriu de lumina primilor zori. în timp ce pe străzi trecea primul suflu al apropiatei furtuni de groază. în casele vecine. Apoi. alergând cu fiecare obiect de îmbrăcăminte la fereastră. pe sute de alte străzi din Marylebone. vânzători de ziare. ca să nu scape nimic din agitaţia care creştea mereu. se trezea.oamenii se frecau la ochi. privind afară şi punând întrebări fără nici un scop.Fratele meu îi răspunse ceva vag şi începu să se îmbrace. Londra. tot mai numeroşi. strigând: – Londra în primejdie de asediu! Punctele de apărare de la Kingston şi Richmond au fost străpunse! Masacre înspăimântătoare în valea Tamisei. Pretutindeni în jurul lui .în odăile de jos. de la Ealing până la East Ham . în Shoreditch şi Highbury şi Haggerston şi Hoxton. de fapt. Era începutul marii panici. peste drum. care se culcase duminică noaptea nepăsătoare şi leneşă. în primele ceasuri ale dimineţii de luni. neobişnuit de matinali. – Fumul Negru! îi auzi pe oameni strigând. şi în spate. pe terasele parcului. Pancras. Oamenii care alergau pe jos sau în vehicule deveneau. John’s Wood şi Hampstead. şi apoi din nou . cu fiecare clipă.

Lumini galbene şi alburii se mişcau încoace şi încolo prin case. – Fumul Negru! strigau oamenii. vânzându-şi ziarele din fugă. bombănind. Întreaga populaţie a marelui oraş de şase milioane se pusese în mişcare. îmbrăcată neglijent cu un capot şi un şal. şi cumpără imediat un ziar.Era cu neputinţă să nu te molipseşti de o teamă atât de unanimă. de jgheabul de apă din capătul străzii. şi pe scările din spatele său în sus şi în jos. 102 . alergând. fără să-i mai dea restul. gonind. În ziar. văzu apropiindu-se un alt vânzător de ziare. au distrus Richmond. mai liniştite. o trăsură condusă neatent se izbi. Ei au distrus bateriile noastre. Foc! Clopotele bisericii din apropiere făceau un vacarm îngrozitor. fratele meu a citit comunicatul catastrofal al Comandantului-şef: „Marţienii pot să descarce cu ajutorul rachetelor nori enormi de vapori negri şi otrăvitori. Este imposibil să fie opriţi. Kingston şi Wimbledon şi înaintează încet către Londra. dar era destul. În timp ce fratele meu încă mai şovăia. iar la unele dintre trăsuri felinarele erau încă aprinse.un amestec grotesc de profit şi panică. Aceasta era tot. mai limpezi. zorile deveneau tot mai luminoase. Omul se îndepărtă. în pragul uşii. Nu există nici o altă salvare de Fumul Negru decât fuga imediată”. soţul ei o urmă. distrugând totul în calea lor. El auzi zgomot de paşi alergând de colo-colo prin odăi. cu un şiling exemplarul . ea urma să se scurgă în masă spre nord. Proprietăreasa apăru în uşă. printre ţipete şi înjurături. Pe cer.

şi în timp ce fratele meu privea puhoiul de fugari de pe Westminster Bridge. CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN SURREY În timp ce preotul şedea sub tufişul din păşunea de lângă Halliford şi vorbea incoerent cu mine. şi. care nici nu ar fi trebuit să fie puşi la o astfel de încercare. Ceea ce auzisem noi. prematură şi ineficace. şi au fugit. au tras o salvă dezordonată. CAPITOLUL XV. 103 . până la ora nouă. voluntari de artilerie. s-au îndepărtat. cei mai mulţi dintre ei au rămas în seara aceea în groapa din Horsell. ci în linie. fără de experienţă.vreo zece lire -.Când fratele meu a început să-şi dea seama de gravitatea situaţiei. înaintând încet şi cu grijă. După câte s-a putut înţelege din relatările contradictorii. era acest urlet şi zgomotul tunurilor de la Ripley şi St. i-a vârât în buzunar şi a ieşit din nou pe stradă. care urcau şi coborau gama de la o notă la alta. şi-a luat toţi banii pe care îi avea . în lumina apusului de soare. Tunarii de la Ripley. marţienii îşi reluau ofensiva. ocupaţi cu pregătirile. venind astfel în faţa bateriilor care îi aşteptau. prin Byfleet şi Pyrford. Dar este sigur că trei dintre ei au ieşit. către Ripley şi Weybridge. lucrând la ceva care producea o mare cantitate de fum verde. Comunicau unul cu altul prin ajutorul unor urlete asemănătoare cu sirenele. fiecare dintre ei la o milă şi jumătate de tovarăşul lui cel mai apropiat. George’s Hill. la Upper Halliford. pe la ora opt. s-a întors în grabă în odaia lui. Ei nu înaintau în grup.

prin satul pustiu. fără să se folosească de raza arzătoare. ca şi cum ar fi fost la o manevră. a trecut calm peste tunurile lor. şi tunurile fură încărcate din nou. şi traseră de la o distanţă de vreo mie de metri. care mai înaintă câţiva paşi. copacii din jurul tunurilor izbucniră în flăcări şi nu scăpară decât unul sau doi dintre oamenii care o porniseră în goană spre creastă. cei doi tovarăşi ai lui îşi îndreptară razele arzătoare asupra bateriei. 104 . clătinându-se. cu o grabă frenetică. în timp ce marţianul. cum erau ascunşi într-o pădure de pini. Muniţiile săriră în aer. Ei îşi potriviră fără grabă tunurile. Marţianul care fusese răsturnat se târî cu greutate afară din gluga care-l acoperea. cei trei marţieni ţinură un consiliu. a păşit cu grijă printre ei. şi apoi se prăbuşi. de la distanţa aceea. şi a ajuns astfel pe neaşteptate la tunurile din Painshill Park. se părea că încearcă să-şi repare maşina. Se părea că obuzele zdrobiseră unul dintre picioarele tripodului. Toţi tunarii scoaseră un strigăt. pe care le-a distrus.călare sau pe jos. şi gluga metalică fu văzută din nou deasupra copacilor. Obuzele explodară în jurul marţianului. George’s Hill erau totuşi mai bine conduşi sau aveau mai mult curaj. Oamenii de la St. Se pare că marţianul de lângă ei nu le-a bănuit prezenţa. Marţianul răsturnat urlă prelung şi imediat apăru un al doilea colos strălucitor. sugerând în mod ciudat. iar cercetaşii care îi spionau raportară că au rămas locului timp de jumătate de oră. simultan. A doua salvă trecu pe deasupra marţianului trântit la pământ şi. o pată de rugină. i-a depăşit. Probabil că după aceasta. era o fiinţă mică şi brună. Pe la ora nouă el termină. dinspre sud.

abătându-mă din drum. ducînd fiecare câte un tub negru şi gros. George’s Hill. Niciodată. Văzându-i. De îndată ce se puseră în mişcare. şi toţi şapte se împrăştiară. înarmate cu tuburi. m-am furişat printre urzicile şi mărăcinii umezi de rouă şi m-am vârât în şanţul adânc de la marginea şoselei. Urletul pe care marţienii îl scoteau din cînd în cînd încetase. patru maşini marţiene de luptă. o duzină de rachete de semnalizare ţâşniră din dealurile din faţa lor pentru a preveni bateriile care aşteptau lângă Ditton şi Esher. la distanţe egale. În acelaşi timp. şi două dintre ele. trecură râul. între capete. între St. neclară. Preotul se întoarse şi veni lângă mine. Ni se părea că sunt aduşi de un nor. departe. de-a lungul unei linii curbe. plecînd din Halliford. apărură în faţa mea şi a preotului. de-a lungul drumului care se îndreaptă spre nord. obosiţi şi îndureraţi. profilându-se negre pe cerul dinspre apus.La câteva minute după ora nouă. Cei doi monştri se opriră. deoarece o ceaţă lăptoasă acoperea câmpia. spre Staines. preotul scoase un strigăt slab şi începu să fugă. ridicîndu-se până la o treime din înălţimea lor. în direcţia luceafărului. în timp ce mergeam în grabă. acestor trei santinele li se adăugară încă patru marţieni. de la descoperirea prafului de 105 . într-o tăcere absolută ei îşi ocupară poziţiile în imensul semicerc din jurul cilindrilor. Semicercul măsura. dar eu ştiam că era inutil să fugi din faţa unui marţian şi. iar cel mai îndepărtat nefiind decât o pată cenuşie. la sud-vest de Ripley. cel mai apropiat de noi stând cu faţa spre Sunbury. Cîte un tub asemănător primi şi fiecare dintre cei trei. douăsprezece mile. Weybridge şi satul Send.

) O sută de asemenea întrebări mi se îngrămădeau în minte. de stele. luminată doar de o lună subţire. marţienii păreau singurii stăpâni ai acelei nopţi întunecate. Dar tunurile aşteptau pretutindeni.puşcă. Fără îndoială.la Staines. Hounslow. aşa cum am interpreta noi asaltul unanim şi furios al unui stup de albine căruia i-am stricat liniştea? Oare şi ei gândeau să ne extermine? (În momentul acela nimeni nu cunoştea felul lor de hrană. ceea ce preocupa mii şi mii de minţi iscoditoare. în timp ce priveam colosul care şedea de strajă. acoperite cu iarbă. în faţa acestui semicerc . În clipa cînd marţienii vor înainta până la linia de foc. formele negre ale oamenilor nemişcaţi. pretutindeni unde un mănunchi de copaci sau casele unui sat ofereau un adăpost suficient. Eshers. Rachetele de semnalizare ţâşneau. de strălucirea roşcată de pe St. în dosul dealurilor şi pădurilor din sudul fluviului.ce anume credeau marţienii despre noi? Îşi dădeau ei seama că milioanele noastre de oameni erau organizate. George’s Hill şi din pădurile de la Painshill. peste câmpiile întinse dinspre nord. lucrând laolaltă? Sau interpretau salvele noastre de foc. era întrebarea . tunurile care licăreau întunecat în căderea nopţii îşi vor spune cuvântul într-un tunet furios de luptă. după cum mă preocupa şi pe mine. cercetarea neîncetată a taberei lor. În străfundul minţii mele 106 . de întârziata licărire a zilei. lăsau să cadă în noapte ploaia lor de scântei şi dispăreau. Pentru noi. disciplinate. sau pentru un observator de lângă Ripley. Ditton. exploziile neaşteptate ale obuzelor. iar cei de lângă baterii aşteptau cu sufletul la gură. nu existase un început de luptă atât de calm. Ockham.

În aceeaşi clipă. ca să privesc spre Sunbury. cum şedeam ghemuiţi. Eram atât de surescitat de aceste detunături care se produceau una după alta. necunoscute şi ascunse. ca o bufnitură îndepărtată de tun. cu o stea luminând solitară. apoi alta. încât am uitat de siguranţa mea personală şi de mâinile opărite şi m-am căţărat deasupra mărăcinilor. nici o explozie care să-i răspundă. Apoi încă una. minutele de tăcere se prelungeau. Se pregătiseră oare gropi în care să cadă marţienii? Oare pulberăriile de la Hounslow erau rezervate drept capcane? Vor avea londonezii inima şi curajul să facă din puternicul lor oraş o a doua Moscovă? Apoi. 107 . Nu se auzea nici un zgomot. – Dumnezeu ştie! i-am răspuns. Dar n-am văzut decât cerul de un albastru închis. nici o dâră de fum. descărcîndu-l. Nu se văzu nici o flacără.dăinuia prezenţa tuturor forţelor uriaşe. ridicîndu-se în picioare lângă mine. după cum ni s-a părut. mai apropiată. Cel dinspre Staines îi răspunse. după un răstimp interminabil. marţianul de lângă noi a ridicat tubul. Atunci. nu se auzi nimic în afară de acea puternică detunătură. Liniştea se aşternuse din nou. ca pe un tun. cu un zgomot surd care făcu să se cutremure pământul. a izbucnit o a doua detunătură şi un proiectil uriaş trecu spre Hounslow. Mă aşteptam să văd fum sau flăcări. şi ceaţa albă care se întindea pretutindeni. care aşteptau în drumul lor către Londra. privind printre mărăcini. sau vreun alt efect al acţiunii proiectilului. – Ce s-a întâmplat? zise preotul. am auzit un sunet.

de-a lungul râului. Un tumult îndepărtat de strigăte răsună undeva. deodată. Aceste forme ca nişte dealuri deveneau mai scunde şi se lărgeau chiar în timp ce le priveam. Mă aşteptam ca din moment în moment focul vreunei baterii ascunse să se deschidă asupra lui. Am privit către nord. şi am văzut cum se ridica o a treia movilă de nori negri.Un liliac fâlfâi din aripi şi dispăru. În momentul acela. crâng. spre Walton. ca şi cum ar fi apărut dintr-o dată un deal conic. pe măsură ce se îndepărta. Am privit din nou către marţian şi am văzut că acum se îndrepta către răsărit. stând într-un punct al marelui semicerc pe care l-am descris. apoi se stinse. grup de 108 . Fiecare dintre marţieni. apoi văzduhul se cutremură din nou de zgomotul îndepărtat al tunurilor lor. ne căţărarăm şi mai sus. cu o mişcare rapidă şi circulară. foarte liniştit: Departe. de celălalt mal al râului. dar liniştea serii era netulburată. abia mai târziu aveam să aflu semnificaţia acestor sinistre movile care se înălţau în lumina înserării. apoi îl înghiţi ceaţa şi întunericul tot mai dens al nopţii. descărcase. se zărea o altă înălţime asemănătoare. i-am auzit pe marţieni urlând unul către altul. Silueta marţianului devenea tot mai mică. cu ajutorul tubului în formă de tun. ascunzând privirilor noastre regiunea din spatele lui. Spre Sunbury se zărea o formă întunecată. mai departe. Artileria noastră nu le dădea nici un răspuns. Totul devenise. subliniind liniştea. noi nu puteam înţelege ce se întâmpla. Printr-un impuls comun. spre sud-est. un fel de obuz imens pe fiecare deal. împins de un gând neaşteptat.

Ei atârnau în mase compacte.nu explodau degajând imediat o cantitate enormă de vapori grei şi negri. inhalarea acestor aburi înţepători. Spuma era absolut insolubilă. era mortală pentru tot ceea ce respira. proiectilele se spărgeau . părăsind dealurile şi prelingându-se în văi. despre cel de la Ripley se spune că a descărcat nu mai puţin decât cinci la rând. ţinând seama de efectul instantaneu al gazului. În afară de un element necunoscut. care se desfăşurau şi se revărsau în sus.case. Vaporii erau grei. în urma vreunei acţiuni chimice. în şanţuri şi de-a lungul cursurilor de apă. cum se întâmplă cu un gaz obişnuit. alţii două . Când făcea contact cu apa. după cum am auzit că se întâmplă cu bioxidul de carbon care se scurge prin crăpăturile vulcanice. Contactul cu aceşti vapori. Vaporii nu se difuzau.ca marţianul de lângă noi. se putea bea fără nici un pericol apa cu care venise în atingere. care forma un grup de patru linii în banda albastră a 109 . într-un nor imens. coborând încet pantele şi opunând rezistenţă vântului. care se scufunda încet. îndată după ce ţâşneau şi se răspândeau în aer. astfel încât. ca şi cum ar fi fost lichide. cu o spumă deasă. se lăsau în jos şi se scurgeau pe pământ. întunecat. sau orice alt adăpost posibil pentru artilerie. Unii trăseseră un singur proiectil. care se întâmplase să-i fie în faţă. nu gaze. Când atingeau pământul. un deal de gaze care apoi cobora. lăsând să se formeze alta. se amestecau foarte încet cu ceaţa şi umiditatea aerului şi cădeau pe pământ sub formă de praf. mai grei decât fumul cel mai dens. răspândindu-se încet peste toată regiunea înconjurătoare. suprafaţa ei se acoperea într-o clipă. şi este ciudat că.

la etajele superioare ale caselor mai înalte. mai târziu. privind. De obicei marţienii. De îndată ce înceta vîrtejul degajării. după cum am văzut. şi a văzut casele satului răsărind ca nişte fantome din acest neant negru. Dar aceasta s-a întâmplat la Street Cobham. povesteşte lucruri uimitoare despre modul ciudat în care se scurgeau vaporii. după cum s-a şi dovedit chiar în noaptea aceea. arbuşti. şure şi ziduri. flămând şi ars de soare. aveai şanse să scapi de acţiunea lui otrăvitoare. unde fumul negru a persistat până cînd s-a scurs de la sine la pământ. fumul negru se târa atât de aproape de pământ. unde ne întorsesem. ridicîndu-se ici şi colo în lumina soarelui. deocamdată suntem complet neştiutori asupra naturii acestei substanţe. dirijând asupră-i un jet de aburi. Aşa au procedat cu masele de vapori de lângă noi. garduri. după ce îşi atingeau scopul. încât la o înălţime de cincizeci de picioare. sub cerul albastru. pământul. intrând în mijlocul lui. Omul care a reuşit să se salveze. din turnul bisericii. la lumina stelelor. curăţau aerul de fumul negru. am putut vedea reflectoarele de pe Richmond şi Kingston Hill plimbându-se în toate direcţiile. el privea în jos. pe la ora 110 . hambare.spectrului. învăluite în negru. De acolo. sau în copacii mai mari. la Street Cobham şi la Ditton. A rămas acolo o zi şi jumătate. copaci verzi şi. de la fereastra unei case pustii din Upper Kalliford. obosit. în prima din aceste localităţi. o întindere de catifea neagră. pe acoperişuri. chiar mai înainte de a deveni aproape lichid. întreruptă de acoperişurile roşii. perspectiva dealurilor îndepărtate.

un meteor verde şi strălucitor.unsprezece ferestrele au zăngănit. Astfel. ei au format o linie ce ducea de la Hanwell până la Coombe şi Malden. Tunurile au bătut. timp de un sfert de oră. după aceea razele palide ale luminilor electrice s-au stins. datorită. care fuseseră puse acolo în poziţie. Atunci a căzut. Niciodată. cel de al patrulea cilindru . după ce marţianul de la St. Tuburile lor distrugătoare au înaintat toată noaptea. ei nu au mai dat artileriei posibilitatea să-i nimicească. tunurilor care băteau la întâmplare. cred. înspre sud-vest. până cînd. abăteau asupra lor raza arzătoare. Către miezul nopţii. departe. şi am auzit bubuiturile unor tunuri mari de asediu. ei trimiteau un nou proiectil cu vapori negri. marţienii împrăştiau aceşti vapori necunoscuţi şi asfixianţi în regiunea dinspre Londra. s-a auzit o puternică canonadă. tot atât de metodic cum oamenii ar afuma un cuib de viespi. copacii aprinşi de pe pantele din Richmond Park şi flăcările de pe Kingston Hill îşi trimiteau lumina asupra unei pânze de fum negru care acoperea întreaga vale a Tamisei şi se întindea 111 . iar acolo unde tunurile se aflau la loc deschis. cu intermitenţă. George’s Hill fusese culcat la pământ. trimiţând proiectilele la întâmplare către marţienii invizibili de la Hampton şi Ditton. în Bushey Park. Înainte ca tunurile de pe şirul de dealuri de la Richmond şi Kingston să-şi înceapă tragedia. în cele din urmă. mai înainte ca fumul negru să-i acopere pe tunari. şi au fost înlocuite de o puternică strălucire roşie. Oriunde bănuiau că ar putea să se afle tunuri camuflate. Capetele semicercului lor se desfăşurau încet. după cum mi s-a spus mai târziu.

fie pentru că aveau doar o rezervă limitată de materie primă. corturile cu ambulanţe şi spitale. În noaptea aceea ei n-au prea întrebuinţat raza arzătoare. Ne putem lesne închipui aşteptarea disciplinată. muniţiile îngrămădite la îndemână. tunarii pregătiţi. n-au mai ascultat de ordine.cât vedeai cu ochii. După aceea nimeni n-a mai încercat să-i înfrunte. care aşteptau cu încordare. şi au coborât din nou fluviul. spectatorii civili care şedeau atât de aproape. care îşi aduseseră tunurile lor cu tragere rapidă în susul Tamisei. în care erau cei arşi şi răniţi la Weybridge. au refuzat să se oprească. pe cât li se permitea. N-au existat supravieţuitori. Peste această întindere treceau încet doi marţieni care îşi îndreptară în toate părţile jeturile de aburi şuierători. apoi sunetul înăbuşit al proiectilelor pe care le trăgeau marţienii şi proiectilul care gâfâia greoi deasupra copacilor şi caselor. în lumina amurgului. atât de lipsită de speranţe ar fi fost această acţiune. ofiţerii vigilenţi şi atenţi. Acest ultim scop l-au atins în mod sigur. Noaptea de duminică a însemnat sfârşitul rezistenţei organizate împotriva lor. dar eforturile depuse erau nechibzuite. fie pentru că nu doreau să distrugă ţara. să zdrobească împotrivirea pe care o întâmpinau. spărgându-se pe câmpia din vecinătate. haotice. Până şi echipajele torpiloarelor şi distrugătoarelor. ajutorul de tunari lângă caii şi căruţele lor. ci numai să ne înspăimânte. 112 . Ne putem lesne închipui soarta bateriilor de la Esher. liniştea serii. Singura operaţie ofensivă pe care oamenii au mai încercat-o în acea noapte a fost pregătirea de mine şi de gropi.

care îşi învăluia victimele. iar către prânz chiar şi organismele căilor ferate. CAPITOLUL XVI. Apoi. fumul negru s-a răspândit pe străzile din Richmond. către nord şi est. populaţia Londrei să fugă. şi desfăşurarea rapidă a conului opac de fum. deci. sub formă de vapori. de asemeni. învolburarea şi răspândirea rapidă a norilor negri care înaintau. oamenii şi caii care abia se mai zăreau. atenţia încordată brusc. cu un ultim efort. iar guvernul dezorganizat îndemna. se răsuceau în sus. topindu-se. în jurul vaselor de pe Tamisa şi gonind. îşi pierdură coerenţa. pierzându-se în cele din urmă în rapida lichefiere a corpului social. EXODUL DIN LONDRA Vă explicaţi. transformând amurgul într-un întuneric aproape palpabil.nimic altceva decât o masă tăcută de vapori de nepătruns sub care se ascundeau morţii. ţipând. un straniu şi oribil inamic. căzând la pământ. prăbuşindu-se. oamenii care se sufocau şi se zvârcoleau pe pământ. alergând. 113 . Cu puţin timp înaintea zorilor. noapte şi pustiire .Ne putem lesne închipui. îşi pierdură forţa şi eficacitatea. strigătele de groază. într-o fierbere oribilă. Pe la ora zece. valul năvalnic de groază care a trecut în zorii zilei de luni peste cel mai mare oraş din lume. izbindu-se ca un vîrtej înspumat în jurul gărilor. tunurile părăsite într-o clipă. îngrămădindu-se. fluxul celor care fugeau se transformă repede într-un torent. pe toate drumurile posibile. poliţia.

s-au tras focuri de revolver. de la Cannon Street. oamenii s-au înjunghiat. s-a strecurat printr-un furnicar de vehicule grăbite. şi trenurile erau înţesate. Un alt nor a trecut peste Ealing şi a înconjurat la Castle Hill o mică insulă de supravieţuitori.Toate liniile de cale ferată din nordul Tamisei. la vreo două sute de metri sau mai mult de gara din Liverpool Street. într-un tren de nord-vest . iar poliţiştii care fuseseră trimişi să reglementeze circulaţia.după ce se aprovizionaseră în gara de mărfuri de acolo. extenuaţi şi înfuriaţi. care se cobora încet. locomotivele au trecut ca plugurile prin mijlocul oamenilor care urlau. Pe măsură ce ziua înainta. şi a avut norocul să fie de faţă printre primii la spargerea unui 114 . După o încercare inutilă de a se urca. iar un grup de cetăţeni vânjoşi s-au zbătut din răsputeri pentru a opri ca mulţimea să-l dea pe mecanic cu capul de cazan . au spart capetele oamenilor pe care trebuiau să-i protejeze. şi un nor de vapori negri. iar mecanicii şi fochiştii refuzau să se înapoieze la Londra. presiunea şuvoiului de oameni care se înmulţeau necontenit se îndepărtă de gări şi se îndreptă pe şoselele care duceau spre nord. Oamenii se luptau cu sălbăticie încă de la ora două pentru a obţine locuri în picioare chiar şi în Bishopsgate Street. fuseseră prevenite încă de duminică. dar în neputinţă a se salva. la Chalk Farm. la miezul nopţii. vii. la Barnes a fost văzut un marţian. tăind în lenta lui înaintare orice retragere peste poduri.fratele meu a ieşit pe drumul de la Chalk Farm. Către amiază. ca şi cele din sud-est. începuse să se întindă de-a lungul Tamisei şi peste întinderile din Lambeth.

magazin de biciclete. ca şi fratele meu. oamenii şedeau pe la porţi. Probabil că un gând neclar de a se duce la Chelmsford. fără altă vătămare decât o zgârietură la încheietura mâinii. dar având un bun avans faţă de mulţime. De-a lungul drumului. La ora aceea. din cauza unor cai răsturnaţi. neştiind ce să mai facă. unde avea câţiva prieteni. oamenii se îngrămădeau pe trotuare. Cei mai mulţi dintre fugari aveau biciclete. drumul era plin de oameni. şarete şi trăsuri. înfometat şi obosit. El a reuşit să găsească la un han câte ceva de mâncare. Nu se mai ştia nimic nou despre invadatorii din Marte. Pe panta de pe Haverstock Hill nu se putea trece. Albans. unde magazinele erau pe jumătate deschise. Pe strada principală a satului. iar praful plutea în nori grei de-a lungul drumului spre St. A părăsit-o pe marginea drumului şi a pornit pe jos prin sat. Numărul refugiaţilor creştea. El a fost depăşit de un grup de biciclişti. dar în curând au început să treacă în viteză automobile. privind cu uimire la extraordinara procesiune a fugarilor care începeau să sosească. dar totuşi a reuşit să fugă. aşa că a apucat-o pe Belsize Road. A rămas în Edgware câtăva vreme. Când a trecut prin fereastră. a ocolit pe Edgware Road şi a ajuns la Edgware pe la ora şapte. janta roţii s-a rupt şi bicicleta a devenit inutilizabilă. de câţiva oameni călare şi de două automobile. curioşi şi miraţi. l-a îndemnat 115 . să se oprească acolo. dar nu era încă complet supraaglomerat. în pragul uşilor şi pe la ferestre. Mulţi dintre ei păreau dispuşi. Scăpând astfel de furia panicii. La o milă de Edgware. a tăiat cauciucul din faţă a bicicletei pe care o luase.

brună şi zveltă. Apoi a dat de un pârleaz şi. s-a repezit imediat şi. A dat peste ele tocmai la timp ca să le poată salva. ca să-l astâmpere. cel de-al treilea adversar l-a lovit între ochi. alergând de după colţul drumului. iar omul pe care îl ţinea se smulse şi începu să alerge pe potecă în direcţia din care venise el. Auzise ţipetele lor şi. A întîlnit foarte puţini fugari. a văzut doi oameni care se luptau să le dea jos din trăsurica în care se găseau. fratele meu a strigat. bălăbănindu-se. se mulţumea doar să ţipe. după figura adversarului. şi a văzut că trăsurica se îndepărta pe drum. apoi îl luă de guler pe cel care o ţinea de braţ pe doamna cea înaltă. s-a trezit în faţa omului care ţinuse capul poneiului. fiind un boxer experimentat. l-a trântit jos. iar fratele meu. lângă roata trăsurii. alergând la locul luptei. îl biciuia pe omul care o ţinea de braţ. îmbrăcată în alb. Înţelegând imediat situaţia. Nu era vreme pentru box cavaleresc şi. că lupta era inevitabilă. Unul dintre oameni se opri şi se întoarse spre el.în cele din urmă pe fratele meu să pornească pe o potecă liniştită care ducea spre răsărit. biciul l-a izbit peste obraz. iar cele două 116 . cu biciul ce-l avea în mâna liberă. o femeie scundă. A lăsat în urmă câteva ferme şi mici aşezări ale căror nume nu le cunoştea. Pe jumătate ameţit. A auzit tropot de copite. trecîndu-l. cealaltă. a continuat să meargă de-a lungul unei cărări spre nord-est. Una dintre doamne. fratele meu i-a dat o lovitură de picior. în timp ce un al treilea ţinea cu greutate capul poneiului înspăimântat. până cînd pe o potecă dinspre High Barnet a dat peste două doamne care i-au devenit tovarăşe de drum. dându-şi seama.

de la şase metri depărtare. s-a împiedicat şi a căzut. dacă doamna cea zveltă nu ar fi avut curajul să se întoarcă şi să-i sară în ajutor. dacă îmi daţi voie. cel care îl urmărea a căzut peste el. atunci cînd ea şi tovarăşa ei fuseseră atacate. gâfâind. zise ea. iar complicele îl urmă. cel care fugise se întorcea şi el. spre locul unde doamna în alb se străduia să ţină pe loc poneiul înspăimântat. Se părea că hoţii renunţaseră. acolo unde cel de al treilea zăcea în nesimţire. Deodată. şi atinse cu biciul coastele poneiului. îi văzu îndepărtându-se. s-a găsit din nou în faţa a doi adversari. dar el l-a oprit cu un pumn în faţă. cu bărbatul cel vânjos pe urmele lui. – Ţine-l! zise doamna cea zveltă. ştergându-şi sângele de pe buza tăiată. Avea un revolver. înjurându-l pentru laşitatea lui. o cotitură a 117 . Cel mai puţin curajos dintre hoţi o luă la fugă. gata să-l atingă pe fratele meu. dându-i fratelui meu revolverul. dar care era ascuns sub băncuţa pe care şedeau. iar cînd fratele meu s-a ridicat în picioare. – Voi sta aici. dându-şi seama că rămăsese singur. un individ robust. Doamna privi peste umăr. Omul din faţa lui. Şi se urcă pe locul liber din faţă. Apoi. s-a întors şi a pornit după trăsură. Ar fi avut puţini sorţi de izbândă împotriva lor. a încercat să-l lovească.femei din ea priveau înapoi. – Dă-mi mie hăţurile. S-au oprit amândoi la capătul drumului. zise fratele meu. îi răspunse fratele meu. Ea se întoarse fără o vorbă. Trase un glonte. Când fratele meu privi din nou spre ei. După câteva clipe. şi amândoi se îndreptară. – Întorceţi-vă la trăsură. urmărindu-l de la distanţă.

auzise într-o gară din drum despre înaintarea marţienilor. din cauza aglomeraţiei. le trezise pe cele două femei servitoarea îi părăsise cu două zile mai înainte -. în frânturi. Astfel. iar poneiul a început. A aflat că erau soţia şi sora mai tânără a unui chirurg din Stanmore care. în speranţa că vor găsi acolo vreun tren. şi le-a declarat. fericit. împachetase câteva provizii. şi o apucaseră pe acest drum lăturalnic. Au făcut un fel de tabără la marginea drumului. acum era aproape nouă şi încă nu-l văzuseră. El rămăsese în urmă pentru a-i anunţa şi pe vecini. pe la ora patru şi jumătate dimineaţa. spusese el. într-un mod cu totul neaşteptat. fratele meu s-a trezit. gâfâind. Se grăbise să ajungă.din fericire pentru fratele meu . El le-a promis să rămână cu ele. Ele n-au putut să se oprească în Edgware. El le-a povestit cum fugise din Londra şi tot ceea ce ştia în privinţa marţienilor şi a felului lor de acţiune.o armă complet străină pentru el. întorcîndu-se dis-de-dimineaţă de la un caz grav din Pinner. în apropiere de New Barnet. cînd s-au oprit din nou. 118 . cel puţin până cînd vor putea lua o hotărâre. sau până cînd va sosi cel pe care îl aşteptau. Le va ajunge. Aceasta era povestirea pe care i-au spus-o fratelui meu. pusese revolverul sub banca trăsurii .şi le spusese să se ducă la Edgware. să pască iarbă. cu o falcă învineţită şi cu încheietura mâinii însângerată. că este un ţintaş experimentat cu revolverul .drumului îi ascunse pe cei trei oameni de privirile fratelui meu. mergând alături de aceste două femei pe un drum necunoscut. pentru a le da mai multă încredere. cu buza tăiată.

El încercă să le convingă de această necesitate. Întâlnind privirea fratelui meu. iar stratul gros şi albicios de nisip devenea arzător şi orbitor. deoarece văzuse furia cu care londonezii înţesaseră trenurile. şovăiala ei încetă. ziua devenea extrem de călduroasă. şi după câtva timp conversaţia a început să lâncezească. dar cumnată-sa era uimitor de liniştită şi chibzuită şi. 119 . în cele din urmă. Ea i-a explicat că aveau treizeci de lire de aur. către Harwich. pentru a-l cruţa. şi-au continuat mersul spre Barnet. cu gândul de a traversa marele drum de Nord.. Tufişurile erau cenuşii de praf. Astfel. zise femeia cea zveltă.Albans sau New Barnet. astfel încât ei înaintau foarte încet. Cu cât se apropiau mai mult de Barnet. şi le-au propus să străbată Essex-ul.nici n-a vrut să audă. şovăind. zise fratele meu. fratele meu ducea poneiul de căpăstru. continuând să-l reclame pe „George al ei”. ultimele noutăţi. şi de acolo să fugă cu totul din ţară. Fratele meu a fost de părere că încercarea era zadarnică. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer.. pe lângă o bancnotă de cinci lire.Soarele se ridica tot mai sus pe cer. – Avem ceva bani. şi se gândeau ca în schimbul acestei sume să obţină locuri în trenul de la St. Doamna Elphinstone . a consimţit la propunerea fratelui meu. îi adâncea convingerea asupra necesităţii imediate de a-şi continua fuga. de la cei care treceau pe drum. Fiecare răspuns întretăiat pe care-l căpăta îi adâncea impresia marelui dezastru care se abătuse asupra omenirii. – Am şi eu. pe cât era cu putinţă.acesta era numele femeii în alb . Fratele meu a cules. făcînd loc unei stări de prevestiri neliniştitoare.

Pe lângă ei a trecut un om în haine de seară. întorcîndu-se spre el. Fratele meu a observat o ceaţă sau un fum alb-cenuşiu ridicîndu-se dintre casele din faţa lor şi acoperind faţada albă a unei terase care apărea de pe cealaltă parte a drumului. şi doi copii mici. iar cînd fratele meu îi răspunse că trebuia să o apuce spre stânga. murmurând întrebări nedesluşite. a apărut o trăsurică trasă de un ponei negru şi asudat. ducînd în braţe un copil şi având alţi doi alături de ea. cu ochii în pământ. cenuşie de praf. După ce i-a trecut accesul de furie. omul şi-a continuat drumul fără să mai privească măcar o dată în urmă. dintre vilele care îl mărgineau în locul unde se unea cu şoseaua principală. cu un băţ gros într-o mână şi cu o mică valiză în cealaltă. În timp ce grupul fratelui meu se îndrepta către răscrucea de la sud de Barnet. lucrătoare de fabrică din East End. I-au auzit glasul şi. Au început să întâlnească tot mai mulţi fugari. a trecut şi un om îmbrăcat în haine negre.auzeau ridicîndu-se o rumoare din ce în ce mai insistentă. În trăsurică şedeau înghesuite trei fete. cu ochii rătăciţi şi cu faţa palidă. fără formalitatea de a mai mulţumi. Apoi. – Pe aici ajungem la Edgware? întrebă tânărul. condusă de un tânăr palid cu o pălărie tare. Majoritatea priveau ţintă înaintea lor. după cotitura drumului. murdari. murdare. el dădu imediat bice cailor. Doamna Elphinstone le atrase printr-un strigăt 120 . pe un câmp din stânga lor. răvăşiţi. prin spatele vilelor. sleiţi. l-au văzut înfigându-şi o mână în păr şi lovind cu cealaltă fiinţe nevăzute. mergând pe jos. au văzut apropiindu-se de drum o femeie.

nu prea departe. strigă doamna Elphinstone. un torent de fiinţe omeneşti care alergau spre nord. mărind şi mai mult învălmăşeala. Un mare nor de praf. înspăimântat şi într-un hal fără hal. printre casele din dreapta. Atât cât se putea vedea pe drumul spre Londra. luând-o la goană. Rumoarea se transformase acum într-un amestec dezordonat de glasuri. le dădu târcoale. care mergeau pe jos. Pe lângă ei trecură doi oameni. mulţimea mugea ca un foc puternic. Drumul făcea o cotitură bruscă la nici cincizeci de metri de răscruce. – Dumnezeule. un puhoi clocotitor de oameni murdari şi grăbiţi se îngrămădea între vilele 121 . Şi. într-adevăr. iar praful era fierbinte şi înecăcios. Un câine de vânătoare. Unde ne duci? Fratele meu se opri. – Loc! auzi fratele meu. făcea ca totul să fie cenuşiu şi nedesluşit. alb şi luminos în bătaia soarelui. Apoi o femeie murdară. Şoseaua principală era acoperită de un puhoi clocotitor de oameni. care se înălţau deasupra caselor din faţa lor. de bărbaţi şi femei. rătăcit. neîncrezător. norul era neîncetat stârnit de paşii grăbiţi ai unei mulţimi dese de cai. şi de roţile vehiculelor de tot felul. spre cerul albastru şi fierbinte.atenţia asupra unor limbi roşii de foc. cu limba atârnând. până la douăzeci de picioare de la pământ. plângând şi cărând o legătură grea. la ameninţarea fratelui meu. scârţâit de roţi şi de căruţe şi tropot de copite. Faceţi loc! A te apropia de punctul unde drumul se întâlneşte cu şoseaua era ca şi cum ai fi trecut prin fumul unui incendiu. o vilă ardea şi trimitea valuri de fum negru peste drum. înghesuindu-se unele într-altele.

gesticulând.de pe fiecare parte. astfel că fratele meu a putut să-l audă mult timp după ce omul s-a pierdut din vedere. lăsând puţin loc pentru vehiculele mai rapide şi mai nerăbdătoare. făcînd ca mulţimea să se înghesuie spre gardurile şi porţile vilelor. el înainta încet. Atras în mod irezistibil. atunci cînd li se ivea ocazia. alţii şedeau nemişcaţi. Faceţi loc! Faceţi loc! Oamenii îi împingeau pe cei din faţă cu mâinile. – Înainte! se auzea strigând. certându-se cu ceilalţi căruţaşi. privind ţintă 122 . Cei care erau pe jos mergeau pe marginea şoselei. Trăsurile şi căruţele se buluceau unele într-altele. capetele negre. la Chalk un vîrtej gălăgios. înghiţită în cele din urmă într-un nor de praf. Fratele meu ţinea capul poneiului. Oamenii se scurgeau de după colţ şi se îndepărtau cu spatele la grupul celor trei rămaşi pe drum. căzând prin şanţuri şi poticnindu-se unii de alţii. La Edgware fusese doar o scenă de dezordine. treceau în grabă. şi urlând: „Veşnicie! Veşnicie!” Glasul lui era răguşit şi foarte puternic. de-a lungul drumului. pas cu pas. Nu se putea distinge nici o figură. în norul de praf. trupurile înghesuite deveneau distincte pe măsură ce ieşeau de după cotitură. care se repezeau din cînd în cînd înainte. Unii dintre oamenii îngrămădiţi în căruţe îşi biciuiau prosteşte caii. ameninţaţi de roţile vehiculelor. cu degetele zbârcite. şi îşi continuau din nou individualităţile în mulţimea îndepărtată. Este greu să-ţi imaginezi acest puhoi de oameni. dar aici era o întreagă populaţie în mişcare. Înainte! Se apropie! Într-o căruţă se afla un orb îmbrăcat în uniforma Armatei Salvării. – Înainte! Înainte! strigau toţi.

apoi fratele meu mai observă un soldat rănit. Eliberaţi drumul! – Veş-ni-cie! Veş-ni-cie! se auzea. şi tot frica era aceea care îi gonea din urmă. provocată de lupta pentru un loc într-o căruţă. cu roţile împroşcate de sânge proaspăt. Un camion de bere trecu huruind. unii grijulii. Îşi croiau drum. nişte oameni îmbrăcaţi în uniforma căilor ferate şi o creatură nenorocită. cu o haină aruncată pe umeri. atât de speriat şi frânt încât genunchii i se 123 . de sete. făcu întregul puhoi de oameni să-şi grăbească pasul. în cămaşă de noapte. cu ochii holbaţi. luptându-se din răsputere. Luptând cot la cot cu ei. Treceau femei triste. Pe feţele tuturor se citea frica şi durerea. Pancras”. bine îmbrăcate. Caii aveau zăbalele acoperite de spumă şi ochii injectaţi. furgoane. cu figurile răvăşite.în gol. alţii îşi rodeau mâinile. cu feţele obosite şi brăzdate de lacrimi. strigând în gura mare tot felul de înjurături. trecea câte un vagabond în zdrenţe negre. de-a lungul drumului. Dar oricât de variată i-ar fi fost compoziţia. o căruţă de poştă. cu hainele lor elegante acoperite de praf. cu ochii înroşiţi. cu copii care ţipau şi se poticneau. căruţe. unul dintre fugari. Erau o puzderie de trăsuri. cu părul ciufulit. şarete. sau zăceau culcaţi în fundul vehiculelor. îmbrăcaţi ca micii funcţionari sau vânzătorii de prăvălie. un camion uriaş înţesat cu oameni. Alături de cele mai multe mergeau bărbaţi. această hoardă avea anumite trăsături comune. – Eliberaţi drumul! strigau nişte glasuri. muncitori zdraveni şi oameni sărăcăcioşi. o căruţă de gunoaie pe care era scris „Parohia St. alţii nepăsători sau sălbatici. ca un ecou. O învălmăşeală.

erau cei slabi. cele mai multe glasuri erau răguşite şi slabe. îşi scoase gheata . doi prieteni se aplecaseră asupra lui. şi o duse lângă miss Elphinstone. respinşi în afara curentului. Printre strigăte se auzeau certuri. mustrări şi gemete de oboseală. îmbrăcat într-o redingotă neagră şi jegoasă. se însufleţi pentru o clipă. Drumul pătrundea oblic în şoseaua principală. plângând.îndoiau sub el. Era un norocos care încă mai avea prieteni. ca şi cum ar fi cuprins-o frica. Oamenii aveau pielea uscată. cu o mustaţă ostăşească. târându-şi piciorul. Un bătrânel. obosiţi şi abia mai puteau să-şi mişte picioarele. Căldura şi praful începuseră să-şi facă efectul asupra mulţimii. Şi totuşi. fetiţa tăcu. se aşeză jos. Erau cu toţii însetaţi.ciorapul îi era mânjit de sânge -. La o mică distanţă de drum. se trânti pe iarbă lângă fratele meu. vorbindu-i cu blândeţe. o ridică. se apropie şchiopătând. o fetiţă de opt sau nouă ani. – Nu mai pot să merg! Nu mai pot să merg! Fratele meu se trezi din toropeală. un fel de flux omenesc se revărsa în acest capăt de drum. creând iluzia că vine dinspre Londra. De îndată ce fratele meu o ridică. căpătând forţe noi. buzele negre şi crăpate. albită. şi care în general rămâneau acolo numai o clipă. dându-se la o parte din acest puhoi. şedea întins un om cu piciorul înfăşurat în cârpe însângerate. înainte de a se cufunda din nou în el. aruncă din ea un ciob de piatră şi porni din nou. printr-o deschidere îngustă. Pretutindeni se auzea. 124 . ca un refren: – Loc! Faceţi loc! Vin marţienii! Prea puţini se opreau. singură.

Era o trăsură cu oiştea pentru o pereche de cai. Ellen! Şi copilul se smuci brusc din braţele fratelui meu. Se apropie! Mergeţi înainte! Apoi.– Ellen! ţipă o femeie din mulţime. atenţia fratelui meu a fost atrasă de un om cu barbă. cu o figură de vultur. şi fratele meu văzu o trăsură închisă cotind pe drumul lateral. Trage să moară. dar nu avea înhămat decât unul singur. – Înaintaţi! spuneau oamenii. în vreuna dintre case. pentru a se feri de cal. ducînd o legătură. prin praf. Oamenii se înghesuiau unii într-alţii. Omul îşi croi drum. – La o parte din drum! striga un vizitiu. Preşedintele Curţii? – Unde găsesc apă? zise omul. Unul dintre oameni veni alergând spre fratele meu. şi vrea puţină apă. cu glasul scăldat în lacrimi. – Lordul Garrick! zise fratele meu. prin mulţime. zise fratele meu. Este lordul Garrick. 125 . iar omul trecu pe lângă el şi se opri la cotitura drumului. Noi nu avem apă. spre poarta casei din colţ. – Poate că găseşti vreo cişmea. Fratele meu văzu neclar. care s-a spart chiar în timp ce fratele meu o privea. Nu pot să-i las aici pe ai mei. aşezând-o apoi uşor pe iarba de sub un tufiş de lemn câinesc. îmbrâncindu-l. ridicat deasupra celorlalţi. Fratele meu trase spre margine poneiul şi trăsurica. trecînd prin dreptul drumului. – Unde se poate găsi nişte apă? întrebă el. cum doi oameni ridicau un corp pe o targă albă. strigând: – Mamă! – Se apropie! zise un om călare.

– Loc! strigau oamenii din jurul lui. în clipa următoare. Scoase un ţipăt. Un cal se ivi chiar pe lângă el şi. cum obada trecea peste spatele sărmanului nenorocit. Faceţi loc! De îndată ce trecu trăsura. fratele meu îl târî pe nenorocit la o parte. care alerga spre spatele trăsurii. încercă să apuce zăbala calului. înainte de a putea ajunge acolo. în praf. Fratele meu se ridică şi strigă la vizitiul care venea din urmă. – Opriţi! strigă fratele meu şi. fără să se poată scula. cînd omul se ridicase pe jumătate. şi roata unei căruţe îl atinse din treacăt. cu amândouă mâinile desfăcute. privindu-l cu furie pe fratele meu. Dar el continua să se cramponeze de bani şi. îl izbi în braţ cu un pumn plin de aur. apucîndu-l de guler cu mâna liberă. Strigătele îl asurzeau. fu trântit sub copitele calului. iar picioarele îi atârnau moi. dând la o parte din drum o femeie. Vizitiul trăsurii îl plesni cu biciul pe fratele meu. prin praf. Lirele se rostogoliră în toate părţile.din ea s-a revărsat o masă compactă de lire de aur. auzi pe sub roţi un ţipăt şi văzu. făcu un pas înapoi. privind prosteşte risipa de aur. neputincioase. pe grămada de monede. şi îi veni în ajutor un om călare pe un cal negru. trântindu-l la pământ. Omul se opri. şi începu să şi le îndese cu pumnii în buzunar. şi. 126 . care părea să se fărâmiţeze în monede abia atunci cînd atingea pământul. el se trânti. căci roata îi rupsese şira spinării. printre picioarele nervoase ale oamenilor şi ale cailor. Dar. zise el. – Dă-l la o parte din drum. Omul se zvârcolea. printre banii lui împrăştiaţi. şi osia unei trăsuri îl izbi în umăr.

– Înaintaţi! Înaintaţi! strigau glasuri furioase în spatele lor. cu acea lipsă de compătimire specifică anilor fragezi. şi fratele meu fu târât înapoi. iar un copilaş. până cînd mulţimea agitată nu se mai zări. şi după o clipă îl pierdu din vedere. fratele meu se opri din nou. Faceţi loc! Faceţi loc! Se auzi o trosnitură. O izbitură. O copită călcă la un fir de păr de piciorul fratelui meu. El dădu drumul omului căzut şi sări înapoi. Văzu pe miss Elphinstone acoperindu-şi ochii. Şi adăugă: Nu putem trece prin acest. Cele două femei şedeau tăcute.. cu trăsăturile supte şi strălucind de transpiraţie. pentru a putea reveni. dus mai departe de intrarea drumului şi fu nevoit să se lupte din greu. iar cumnata 127 . Văzu pe faţa nenorocitului întins pe pământ mânia transformându-se în groază. Se întoarseră vreo sută de metri pe drumul pe care veniseră. dincolo de cotitură. negru şi nemişcat. în timp ce oiştea unei trăsuri se lovea de căruţa pe care o ţinea în loc omul călare. şi calul negru fu împins într-o parte. zdrobit sub roţile care treceau. privea cu ochii dilataţi un corp acoperit de praf care zăcea la pământ. Miss Elphinstone era albă la faţă. ghemuite în trăsură şi înfiorate. în mijlocul torentului. iad. şi omul cu aurul îşi răsuci capul şi muşcă mâna care îl ţinea de guler. Fratele meu întoarse privirea. fratele meu văzu în şanţul de sub tufişul de lemn câinesc faţa muribundului acoperită de o paloare cadaverică. – Să ne întoarcem! strigă el şi începu să tragă înapoi poneiul.. Pe cînd treceau de cotitura drumului. iar calul căruţei trecu pe lângă el. Apoi.

. se îndepărtaseră cu o milă de centrul oraşului. sări pe capră şi apucă hăţurile din mâna ei. dar şi mai 128 . – Ţinteşte spre omul din spate. Se întoarse spre miss Elphinstone. dar în oraş. cu o hotărâre bruscă. dându-i revolverul. Fratele meu era îngrozit şi uluit. în timp ce miss Elphinstone conducea poneiul de căpăstru. îşi dădu seama cât de urgent şi de imperios era să încerce traversarea şoselei. şoseaua se bifurca de mai multe ori. întîlnind. duşi de torent. În clipa următoare erau luaţi şi târâţi înainte de curent. – Trebuie să trecem pe acolo. şi dincolo de el. prin Hadley.ei plângea. Vrând să-şi croiască drum prin torentul de oameni. Fratele meu. Nu!. dacă ne împinge prea tare. O căruţă se izbi de roţi. în ziua aceea. pentru o clipă. zise el. fata dădu dovadă de curaj. Se îndreptară spre răsărit. zise el.. şi smulse o aşchie lungă din bancă. Pentru a doua oară. ţinteşte mai bine calul. Dar. şi acolo. Apoi el începu să caute un prilej ca să treacă spre partea dreaptă a drumului. prea nenorocită ca să-l mai cheme pe „George al ei”. odată intrat în curent. parcă îşi pierduse voinţa şi devenise o fărâmă a acestei gloate prăfuite. Trecură prin Chipping Barnet. Imediat ce se îndepărtară. Era o alarmă şi o învălmăşeală de nedescris. şi întoarse din nou poneiul. de fiecare parte a drumului. fratele meu intră din nou în vâltoare şi ţinu în loc calul unei trăsuri. şi deci înghesuiala se micşora într-o oarecare măsură. înainte de a putea să-şi croiască drum până în partea cealaltă a şoselei. cu faţa şi cu mâinile însângerate de la loviturile de bici.

şi de-a lungul drumurilor spre răsărit de Southend şi Shoeburyness. noaptea era rece. îndreptându-se spre nord. dar şi prin Edgware şi Waltham Abbey. unii stând chiar şi printre cărbunii din tenderul locomotivei. În apropiere de acel loc. o mare mulţime de oameni care se înghesuia să bea apă dintr-un pârâu. se scurgea acelaşi puhoi înspăimântat. deoarece la ora aceea panica furibundă a mulţimii făcuse ca gările centrale să fie impracticabile. spre Deal şi Broadstairs. „COPILUL TUNETULUI” Dacă marţienii ar fi avut drept scop numai distrugerea. unul după altul. Fratele meu presupunea că trenurile se umpluseră după ce ieşiseră din Londra. fugind de primejdii necunoscute şi mergând în direcţia din care venise fratele meu. şi nici unul dintre ei nu aveau curajul să doarmă. de pe un deal de lângă East Barnet. mulţi fugari trecură în grabă de-a lungul drumului. în timp ce oamenii se răspândeau încet prin regiunile din împrejurimi. întreaga populaţie a Londrei. încă de luni. Nu numai pe drumul care trecea din Barnet.departe. 129 . şi la sud de Tamisa. Începură să sufere de foame. CAPITOLUL XVII. În cursul serii.trenuri ticsite de oameni. de-a lungul Marii Căi Ferate de Nord. văzură două trenuri mergând încet. se opriră pentru tot restul după-amiezii. ar fi putut să nimicească. aproape de locul unde se opriseră ei. fără nici un fel de semnale . emoţiile violente îi sleiseră pe toţi trei. Mai departe. unii luptându-se din răsputeri pentru a ajunge până la apă.

pieţele. n-ar fi fost decât o picătură în acest puhoi. fiecare punct reprezentând un ghem omenesc de teroare şi durere fizică. era o debandadă . în dimineaţa aceea de iunie. casele. i-ar fi apărut punctat cu negru de şuvoiul de fugari. Richmond şi Wimbledon. trimiţându-şi ramificaţii în toate părţile. o pată. cînd îngrămădindu-se în faţa unei ridicături de teren. Nu era un marş disciplinat. cineva ar fi plutit într-un balon pe cerul albastru şi luminos de deasupra Londrei.fără vreo ordine sau vreun ţel. parcurile . Niciodată. omul instalat în balon ar fi văzut reţeaua întinsă a străzilor. Drept sub el. începutul masacrului omenirii. bisericile. care ieşea din labirintul încâlcit al străzilor.toate pustii întinzându-se ca o hartă imensă. Persistent. Hoardele legendare ale goţilor şi hunilor. neîncetat. nu s-au mişcat şi n-au suferit laolaltă atâtea mulţimi omeneşti. fără arme şi fără provizii. în istoria lumii. scuarurile. iar spre sud. şase milioane de oameni.Dacă. exact cum se întinde o picătură de cerneală pe sugativă. pentru ca toţi cititorii mei să-şi poată da seama cum apărea această masă de puncte negre unuia care făcea parte din ea. S-ar fi părut că peste Ealing. se întindea.o debandadă gigantică şi îngrozitoare . mergând drept înainte. 130 . fiecare drum dinspre nord şi răsărit. cînd revărsându-se iute peste vreo creastă într-o nouă vale. Era începutul înfrângerii civilizaţiei. fiecare pată neagră creştea. o peniţă monstruoasă a lăsat să cadă pe hartă o pată de cerneală. În capitolul precedent am expus pe larg relatarea fratelui meu asupra trecerii prin Chipping Barnet. armatele cele mai uriaşe pe care le-a văzut vreodată Asia.

Nu păreau grăbiţi să-şi extindă câmpul de operaţii. Până spre amiază. cu lupte şi ciocniri. între arcadele podului Blackfriars a apărut rămăşiţa subţire a unui nor de vapori negri. Tăiau toate mijloacele de comunicaţie ale oamenilor. Unii se căţărau pe pilonii podului de deasupra.Mai departe. În clipa aceea. peste dealurile albastre care se ridică la sud de fluviu. şi anume că mulţi au murit în casele lor. în dimineaţa de luni. 131 . marţienii mergeau încoace şi încolo. Probabil că un foarte mare număr de londonezi au rămas acasă. Se pare că ei nu aveau drept scop exterminarea oamenilor. îndepărtându-l apoi. portul a devenit scena unei învălmăşeli nebune. asfixiaţi de Fumul Negru. bazinul Londrei prezenta un spectacol uimitor. iar fugarii ofereau sume enorme de bani. au tăiat toate liniile telegrafice şi au distrus pe alocuri căile ferate. şi câtva timp o mulţime de bărci şi şlepuri s-au îngrămădit în jurul arcadei dinspre nord a podului Tower. Au aruncat în aer toate magaziile de muniţii pe care le-au întîlnit. Pe la ora unu după-amiază. cu jeturile de aburi şi punând stăpânire pe regiunea cucerită. după ce-şi îndeplinise rolul. Se aflau acolo vapoare şi vase de tot felul. Un lucru este sigur. ci mai ales demoralizarea completă şi distrugerea oricărei împotriviri. sclipitori. împrăştiindu-şi calm şi metodic norul lor otrăvitor pe câte o bucată de teren. şi în cursul acelei zile n-au trecut de partea centrală a Londrei. iar marinarii au trebuit să se lupte sălbatic cu oamenii care îi asaltaseră de pe ţărm. şi se spune că mulţi dintre cei care s-au apropiat înot de aceste vase au fost respinşi cu căngile şi s-au înecat.

în mine automate. Aceştia erau mai ales cei din suburbiile de nord. Pe măsură ce foamea creştea. În ziua aceea. Cel de al şaselea a căzut la Wimbledon. ca să găsească hrană.se spunea . în spatele dealurilor. că la Compania Căilor Ferate din Midland se înlocuise personalul care fugise în prima zi de panică.chiar la Neasden.Când. în mijlocul unei păşuni. nu se mai ţinea seama de dreptul de proprietate. s-a îndreptat. cu o oră mai târziu. către Colchester. micul grup. departe. care încă mai avea de gând să ajungă la mare. ca şi fratele meu. către Limehouse nu mai pluteau decât sfărâmături. în regiunile din Midland. a apărut de după Turnul Orologiului un marţian şi a intrat în fluviu. Se confirmase vestea că marţienii stăpâneau acum întreaga Londră. se îndreptau acum spre răsărit şi s-au găsit chiar unii disperaţi care s-au întors spre Londra. de asemeni. prin regiunea înţesată de oameni. pentru a fi folosite. Fratele meu aflase că aproape o jumătate din membrii guvernului se adunase la Bimingham şi că se pregăteau enorme cantităţi de explozibile puternice. 132 . Despre căderea celui de al cincilea cilindru voi vorbi ceva mai departe. Mai aflase. mulţimile de oameni împrăştiaţi au început să-şi dea seama că au nevoie urgentă de provizii. Albans spre nord. Fermierii au ieşit să-şi apere cu arma în mână vitele. a văzut fulgerul verde. că traficul fusese reluat şi că trenurile circulau de la St. Dar fratele meu nu i-a văzut decât a doua zi. Marţi. care nu cunoşteau Fumul Negru decât din auzite. care şedea de veghe lângă femeile din trăsură. hambarele şi recolta de grâne. Fratele meu. Fuseseră văzuţi la Highgate şi . Mulţi oameni.

în mod ciudat. care petrecuseră noaptea într-un lan de grâu necopt. În Chipping Ongar se instalase o placardă care anunţa că în oraşele de nord se găseau mari cantităţi de făină şi că în două-zeci şi patru de ore se va distribui pâine oamenilor înfometaţi din împrejurimi. De altfel. decât să aştepte o bucată de carne. ca provizie. Fratele meu. Către amiază. cu toate că toţi erau flămânzi. nemaiauzind nimic altceva despre distribuirea de pâine în afară de această promisiune. au ajuns la Chelmsford şi acolo un grup de cetăţeni. care.pentru a se degaja regiunile din jurul Londrei. Ea a văzut-o căzând. pe Primrose Hill. le-au luat poneiul. părea să fie complet liniştit şi pustiu. din fericire pentru el. cei trei fugari. În noaptea aceea a căzut cea de a şaptea stea. Oamenii pândeau. din turnurile bisericii. sosirea marţienilor. după cum s-a dovedit. Era în timp ce miss Elphinstone şedea de veghe. a preferat să-şi continue imediat drumul spre coastă. Lângă Tillingham. Miercuri. şi cei trei şi-au continuat toată ziua drumul spre răsărit. nimeni nu a mai auzit despre ea. intitulându-se Comitetul de Aprovizionare Publică. în afară de câţiva oameni care căutau să fure ceva de mâncare. Dar această veste nu l-a împiedicat în planul de fugă pe care şi-l construise. 133 . căci hotărâseră să vegheze cu rândul. Circula zvonul că marţienii erau la Epping şi că pulberăria de la Waltham Abbey fusese distrusă într-o încercare zadarnică de a arunca în aer pe unul dintre invadatori. nedându-le în schimb nimic altceva decât promisiunea că vor primi a doua zi o bucată din el. au trecut prin Tillingham. au ajuns deodată la ţărmul mării.

iahturi. Vasele şedeau într-o curbă imensă în formă de seceră. care trăda locul celorlalte cuirasate ale flotei din Canalul Mânecii: ele patrulau pe un front larg. pentru a-i îmbarca pe refugiaţi. în faţa estuarului Tamisei. pentru transportarea cărbunilor. şi chiar un vas vechi de transport de culoare albă. spre Harwich.se întindea un şarpe de fum negru. tancuri petroliere. 134 . vase pentru transportul vitelor. cufundat adânc în apă. gata să intre în acţiune. dincolo de Blackwater. de-a lungul coastei albastre. Nu se mai vedea vreun alt vas de război. spre Naze.în ziua aceea marea era foarte liniştită . spre dreapta. olandeze şi suedeze.întîlnind cea mai surprinzătoare mulţime de vase de toate felurile care se poate imagina. pe suprafaţa întinsă a mării . neclar. arătând. ceva mai departe se aflau vasele de mare tonaj. La vreo două mile în larg se afla un cuirasat. Aproape de ţărm se afla o mulţime de bărci de pescuit: engleze. bărci cu motor. vigilente şi totuşi neputincioase de a împiedica înaintarea marţienilor. şi după aceea spre Foulness şi Shoebury. o mulţime de bărci care traficau cu oamenii de pe ţărm. dar departe. şalupe cu aburi de pe Tamisa. Walton şi Clacton. ca un vas pe jumătate scufundat. care se pierdea în ceaţă. franceze. până aproape de Maldon. cu maşinile sub presiune. îşi continuaseră drumul pe lângă coasta din Essex. scoţiene. transatlantice albe şi cenuşii de la Southampton şi Hamburg. vase comerciale cochete. o mulţime de vase murdare. După ce marinarii n-au mai putut urca pe Tamisa. vase de pasageri. după spusele fratelui meu. fratele meu a zărit. Era cuirasatul „Copilul Tunetului”. vase de cursă lungă.

. Era pe la ora două. Pe bord se afla şi hrană. şi ar fi preferat să moară. după spusele oamenilor.. Toate fuseseră întotdeauna bune şi liniştite la Stanmore.. Probabil că biata femeie îşi închipuia că francezii şi marţienii erau unul şi acelaşi lucru. la Ostende. în ciuda asigurărilor pe care i le dădea cumnata ei. lipsită de prieteni şi de toate celelalte. culegând noi pasageri. decât să se vadă într-o ţară străină. dar căpitanul a rămas pe canalul Blackwater până la ora cinci după-amiază. pe bordul vasului. după ce a plătit la pasarelă costul călătoriei. dintre care cei mai mulţi îşi dăduseră ultimii bani pentru a-şi asigura călătoria. mai înspăimântată şi mai deprimată. deşi la preţuri exorbitante. În timpul celor două zile de călătorie devenise din ce în ce mai nervoasă. unde fratele meu a reuşit. pe una din băncile de la provă. Vasul mergea. dacă dinspre sud n-ar fi început să se audă bubuiturile tunurilor.La vederea mării. Aceştia au trimis o barcă şi s-au învoit la treizeci şi şase de lire pentru toţi trei. Pe bord se şi aflau vreo patruzeci de oameni. împreună cu tovarăşele lui. Ea nu mai plecase niciodată din Anglia. Drept 135 . cînd fratele meu. Singurul ei gând era să se reîntoarcă la Stanmore. până cînd puntea a fost încărcată în mod primejdios. Acolo îl vor regăsi pe George. Cu mare greutate au convins-o să coboare până la ţărm. Probabil că ar fi aşteptat şi mai mult. venit de pe Tamisa. doamna Elphinstone s-a lăsat cuprinsă de panică. şi toţi trei au reuşit să ia o masă.. s-a văzut în siguranţă. să atragă atenţia unor marinari de pe un vas cu zbaturi. destul de repede.

Micul lor vas se şi îndepărtase spre răsărit de marele semicerc de nave. Apoi.răspuns. dincolo de Crouch. Era primul marţian pe care-l vedea fratele meu şi. Dar atenţia fratelui meu se întoarse repede la canonada îndepărtată dinspre sud. a apărut altul. părând mic şi nedesluşit în depărtare. cufundându-se din ce în ce mai mult în apă. păşind peste nişte copaci chirciţi. catargele şi punţile blindate a trei cuirasate se ridicară unul după altul din mare. iar zbaturile parcă se molipsiră dintr-o dată de spaima lui. sub nori de fum negru. O trâmbă de fum a răbufnit din ochiurile lui. mai mult uimit decât înspăimântat. învăluită în ceaţă. venind dinspre Foulness. Toată lumea de pe bord şedea lângă parapet sau pe băncile vasului. pe măsură ce se îndepărta de coastă. de teamă şi mânie împotriva propriei lui întârzieri. parodiind mersul omenesc. apoi încă unul. I s-a părut că vede o coloană de fum ridicîndu-se din ceaţa cenuşie din depărtare. cufundat adânc în pâcla strălucitoare care părea 136 . cuirasatul a tras o lovitură de tun şi a înălţat un şir de pavilioane. şi care înainta încet. înaintând de-a lungul coastei mocirloase. În acelaşi timp. privind la forma aceea îndepărtată. cînd a apărut un marţian. departe. spre sud-est. Unii dintre pasageri erau de părere că această canonadă venea dinspre Shoeburyness. până cînd s-a observat că devenea din ce în ce mai puternică. departe. Văzându-l. căpitanul începu să înjure cu glas tare. mai înaltă decât copacii şi turnurile bisericilor de pe coastă. el a rămas să privească acest titan care înainta cu hotărâre către vase. şi mai departe. şi coasta scundă a Essex-ului devenea albăstrie.

vapoarele şuierau şi revărsau nori de aburi. un vas trecea în spatele altuia. zgomot de paşi. o masă imensă de fier trecînd prin apă ca lama unui plug. Când îşi deschise din nou ochii. Şi atunci. la nici o sută de metri de vasul lor care se legăna în tangaj. altul se întorcea spre larg. fratele meu a văzut marele semicerc de vase vibrând de teroarea care se apropia. făcînd ca zbaturile să se învârtească în aer. el se îndepărta de această înaintare sinistră cu o înspăimântătoare încetineală. Toţi se îndreptau către mare. nişte aclamaţii.suspendată între mare şi cer. încât nu vedea nimic din ceea ce se petrecea spre largul mării. Privind spre nord-vest. În ciuda eforturilor gâfâitoare depuse de motoarele micului vas cu zbaturi şi a spumei abundente pe care roţile o lăsau în urmă. la care părea că se răspunde din depărtare. şalupele se mişcau de colo până colo. Vasul se zgudui şi el căzu jos. El era atât de fascinat de toate acestea şi de primejdia care înainta dinspre stânga. Se ridică în picioare şi văzu spre tribord. ca şi cum ar fi vrut să taie retragerea nenumăratelor vase care se îngrămădiseră între Foulness şi Naze. corăbiile îşi întindeau pânzele. aruncînd-o de o parte şi de alta în jerbe imense de spumă care se năpusteau spre vasul lui. În jur se auziră strigăte. alături de două coşuri care 137 . sprijinindu-se în mâini. şi cufundându-l apoi aproape cu toată puntea sub apă. Turele enorme de fier se ridicau din trupul lui înalt. văzu că monstrul trecuse şi gonea către ţărm. o mişcare rapidă a vasului (care s-a rotit brusc pentru a evita scufundarea) l-a aruncat jos de pe banca pe care şedea. Un duş puternic îl orbi pentru o clipă.

îndreptând-o din nou asupra marţienilor. marţianul cel mai apropiat îşi înclină trupul şi descărcă spre cuirasat un proiectil cu gaz negru. degajând un torent de Fum Negru. încleştat cu mâinile de parapet. Aceasta i-a şi permis. Părea că marţienii privesc cu uimire la acest nou adversar. Stând în picioare pe puntea care se clătina. priviţi în această perspectivă îndepărtată. probabil. Acesta atinse tribordul şi ricoşă într-un jet întunecos. părea ca şi cum cuirasatul se şi afla în mijlocul marţienilor. „Copilul Tunetului” nu trase nici o lovitură de tun. Astfel scufundaţi. Înainta cu o viteză atât de mare. să se apropie atât de mult de inamic. din care cuirasatul scăpă. păreau mult mai puţin impresionaţi decât masa imensă de fier în a cărui dâră vaporaşul pe care se afla el se legăna neputincios. Era cuirasatul „Copilul Tunetului” care se îndrepta în ajutorul vaselor ameninţate. 138 . Pentru cei care priveau de pe vapor.o masă neagră care se micşora. cu soarele în ochi.scuipau fum şi foc. fratele meu îşi mută privirea de la acest leviatan în atac. Poate că în mintea lor credeau că este un uriaş. proiectată pe linia orizontală şi îndepărtată a coastei Essex-ului. şi ei l-ar fi scufundat imediat. Marţienii nu ştiau ce să facă. ca şi ei. Deodată. rostogolit în valuri. Un obuz. ci pur şi simplu înainta spre ei cu toată viteza. stând atât de departe în larg. încât suporturile lor triple erau scufundate aproape în întregime. cu raza lor arzătoare. încât într-un minut ajunse aproape la jumătatea drumului dintre vaporul pe care se afla fratele meu şi marţienii . la o mică înălţime deasupra apei. acum erau toţi trei laolaltă.

Ieşind din învolburarea albă. punţile şi coşurile săriră în aer. cu o bubuitură violentă. cârma rămăsese intactă şi motoarele mai mergeau. – Doi! urlă căpitanul.Formele uriaşe se despărţiră. Se îndreptă către cel de al doilea marţian şi ajunse-se la o sută de metri de el cînd îl atinse raza arzătoare. ca pe un aparat fotografic. şi marţianul se clătină. unul după altul. îl izbi şi îl turti ca pe un obiect de carton. Ea trecu prin cuirasa de fier a vasului ca un fier înroşit printr-o hârtie. şi un proiectil împroşcă în sus apa chiar lângă vaporul cu zbaturi. unul dintre marţieni îşi ridică generatorul de raze arzătoare. cuirasatul lung şi negru înainta. căpitanul scoase un strigăt nearticulat. Tunurile de pe „Copilul Tunetului” răsunară. şi pasagerii de pe puntea vasului strigară în cor. continuând să înainteze în virtutea inerţiei. Un vîrtej clocotitor de aburi ascunse din nou totul. cu o flacără orbitoare. cu flăcările înălţându-se din partea din mijloc. Fratele meu scoase fără să vrea un strigăt. se pare. în acest vacarm. cu ventilatoarele şi coşurile scuipând foc. Era încă în stare de funcţionare. ricoşă spre celelalte vase care fugeau spre nord şi sparse în ţăndări un cuter. Îl ţinu aţintit oblic în jos şi un nor de aburi ţâşni din apă la atingerea razei. Atunci. O vâlvătaie de flăcări ţâşni din aburii care se ridicau. În clipa următoare era trântit jos şi o cantitate uriaşă de apă şi de vapori se ridică în aer. epava în flăcări. Văzând prăbuşirea marţianului. în clipa următoare. Apoi scoaseră din nou un strigăt. ridicîndu-se din apă pe măsură ce se retrăgeau către ţărm. Marţianul se clătină de violenţa exploziei şi. Dar faptul acesta trecu neobservat. 139 .

format din aburi şi gaz negru. care încă era ascunsă de un nor marmorat. De la un capăt la celălalt. Dar cuirasatele din larg veniseră acum mult mai aproape şi se îndreptau spre ţărm. Toţi pasagerii se îngrămădiră la balustrada vaporului. Vaporul îşi continua drumul. învolburându-se şi combinându-se în cele mai ciudate chipuri. vaporul răsuna de aclamaţiile frenetice care cuprinseseră. Micul vas îşi continuă drumul spre larg. nici cel de al treilea marţian. în ceaţa aurită a apusului. Coasta deveni neclară şi în cele din urmă dispăru printre fâşiile joase de nori adunate în jurul soarelui care apunea. ca şi coasta. înainte de a atinge norul care cobora tot mai jos. vasele de război se întoarseră spre nord. cînd. dar nu se putea distinge nimic clar. în cele din urmă. Vasele cu refugiaţi se împrăştiau spre nord-est. apăru un nor de fum negru şi nu se mai putea zări nici „Copilul Tunetului”. aţintindu-şi privirile către vatra orbitoare a apusului. câteva bărci cu pânze pluteau între cuirasate şi vapor. pe rând. Aburii care pluteau deasupra apei ascunseră timp de câteva minute pe cel de al treilea marţian. O masă de fum se ridică oblic şi acoperi faţa soarelui. Apoi. în ceaţa tot mai deasă a înserării. aburii se risipiră. îndepărtând vasul de locul luptei. iar cuirasatele se apropiară încet de coastă. gâfâind.Văzduhul vuia de strigăte. şi apărură nişte forme negre care se mişcau. 140 . zbaturile băteau neîncetat apa. se auziră bubuiturile tunurilor. încordat într-o nesfârşită aşteptare. În tot acest timp. După câtva timp. trecînd pe lângă vapor. apoi cotiră brusc şi dispărură spre sud. mulţimea de vase şi bărci care se îndreptau către larg. deodată.

cînd căpitanul scoase un strigăt şi arătă cu mâna. şi dispăru din nou în misterul cenuşiu al nopţii. cerul se înroşi. şi luceafărul apăru. un obiect plat. 141 . ceva se înălţă spre cer. apoi se micşoră. tremurător. Se înserase de-a binelea. Şi. se întunecă.Soarele se cufundă în nori cenuşii. se înălţă oblic şi cu mare iuţeală pe seninul luminos de deasupra norilor dinspre apus. coborând încet. ca o ploaie. noaptea se revărsă pe Pământ. larg şi mare. care descrise o curbă imensă. Fratele meu îşi încordă privirea. Din orizontul cenuşiu. în timp ce cobora.

îngrozită. Mă plimbam prin odăi şi plângeam. Mintea îmi era bântuită de îngrijorare pentru soarta soţiei mele. dar nu era omul care să-şi dea seama repede de primejdie. ceea ce i se întâmplase fratelui meu. în timp ce preotul şi cu mine eram ascunşi în casa părăsită din Halliford. Voi rezuma. îndepărtându-se deci de soţia mea. izolată de restul lumii de către Fumul Negru. În timpul acestor două zile plictisitoare. şi la tot ce i se putea întâmpla în timpul absenţei mele. în primejdie. jelindu-mă ca pe un mort. Singura mea consolare era faptul că-i ştiam pe marţieni îndreptându-se către Londra. ci prudenţa. în ultimele două capitole. SUB CĂLCÂI Am părăsit în prima carte propriile mele aventuri. Nelinişti vagi îmi frământau şi îmi chinuiau mintea.ziua panicii într-o mică insulă de lumină. Ştiam că vărul meu era destul de curajos pentru a face faţă oricărei împrejurări. 142 . Mi-o închipuiam stând la Leatherhead. Ceea ce se cerea acum nu era curajul. nu puteam face nimic altceva decât să aşteptăm. într-o inactivitate plină de nelinişte. gândindu-mă că eram despărţit de ea. Am rămas acolo toată noaptea de duminică şi toată ziua următoare .CARTEA A DOUA: PĂMÂNTUL SUB MARŢIENI CAPITOLUL I. unde ne refugiasem ca să scăpăm de Fumul Negru. care să acţioneze cu promptitudine. pentru a povesti.

Când. După câteva mustrări fără efect. Fumul Negru s-a îndreptat încet către râu. Pe la amiază. furişându-se din ce în ce mai aproape de noi şi trecînd. În tot cursul dimineţii de luni. lumini care se mişcau. Când preotul a venit după mine. disperarea lui egoistă mă supăra. mai târziu o uşă trântită. Cîtăva vreme. m-am retras departe de el. că puteam să ieşim 143 . în cele din urmă. Privind către râu. bănci şi caiete. m-am dus într-o cămară din podul casei şi. pe drumul de lângă casa în care eram ascunşi. A doua zi nu i-am mai simţit. În timp ce preotul fugea din camera din faţă. Dar nu ştiu cine erau aceşti oameni şi nici ce s-a întâmplat cu ei. am văzut cu uimire o roşeaţă neobişnuită care se amesteca cu negrul păşunilor pârjolite. în cele din urmă. Dar mai târziu. într-o odaie . nu ne-am dat seama de schimbarea situaţiei noastre. pentru a rămâne singur cu frământările mele dureroase. ne-am furişat din odăile ude de aburi şi am privit din nou afară.Văicărelile neîncetate ale preotului mă plictiseau şi mă enervau. în afară de faptul că eram scăpaţi de ameninţarea Fumului Negru. spărgând toate ferestrele pe care le atingea. Toată ziua aceea şi dimineaţa următoare am fost înconjuraţi de Fumul Negru. s-au văzut semnele existenţei unor oameni un chip apărut la o fereastră. în casa vecină. câţiva stropi i-au opărit mâna. pe câmp a apărut un marţian. regiunea dinspre nord arăta ca şi cum peste ea ar fi trecut o furtună de zăpadă neagră.fără îndoială. m-am încuiat înăuntru. o clasă de şcoală care conţinea globuri. am înţeles că el nu ne mai asedia. Duminică seara. înlăturând Fumul Negru cu ajutorul unui jet de aburi supraîncălziţi care şuiera pe pereţi.

Când şi-a dat seama că aveam de gând să plec singur . unde cerbii se plimbau liniştiţi pe sub castani. De îndată ce am realizat că drumul de ieşire era liber. iar un grup de bărbaţi şi femei treceau în grabă. am întîlnit cadavre de cai şi de oameni. Am ajuns la Hampton Court fără vreun incident. o. toate acoperite cu un praf negru şi gros. trăsuri şi bagaje răsturnate. găsind un petic de verdeaţă care scăpase de fumul asfixiant. de-a lungul drumului înnegrit. şi chiar de-a lungul drumului. Am găsit ulei şi cârpe. înspăimântătoare. zăcînd în atitudini contorsionate. Şi. de ce n-am făcut-o! Devenisem mai înţelept. – Aici suntem în siguranţă.preotul s-a ridicat deodată pentru a mă urma. o pălărie şi o cămaşă de flanelă pe care le-am găsit într-unul din dormitoare. pe alocuri. Am trecut prin Bushey Park. pentru a-mi bandaja arsurile şi am luat. mi-a revenit dorinţa de a acţiona. Au fost primii oameni pe care i-am întîlnit pe drum. după cele ce învăţasem de la artilerist . spre Sunbury. Dar preotul căzuse într-o stare de letargie şi era complet lipsit de raţiune. şi acolo ochii noştri s-au bucurat. Acest linţoliu de pulbere cenuşie m-a făcut să mă gândesc la ceea ce citisem despre sfârşitul oraşului Pompei. cum totul era liniştit în timpul după-amiezii. am pornit cam pe la ora cinci. cu mintea populată de aceste imagini stranii. de asemenea. În Sunbury.şi mi-am căutat hrană şi băutură. 144 . spre Hampton . M-am hotărât să-l părăsesc.şi astfel am ajuns la Twickenham.afară. suntem în siguranţă. în depărtare. după aprecierea mea. repeta el.deoarece chiar mă hotărâsem să plec singur .

turtite la pământ de roţile trăsurilor care trecuseră peste ele. Am impresia că multe dintre case erau încă ocupate de locatari înspăimântaţi. dar nici unul n-a putut să ne dea vreo lămurire. am văzut un grup de oameni care alergau. la nici o sută de metri depărtare de noi. în timp ce ne apropiam de Kew. în afara oraşului.o grămadă întreagă în apropierea gării.dar mi-am imaginat despre ele lucruri poate mai oribile decât erau în realitate. primejdiilor şi am observat plutind pe apă. încât nu îndrăzneau nici să fugă. profitând de un moment de linişte pentru a-şi schimba locul. la câţiva metri mai jos.n-aveam timp să le examinez . n-am zărit nici un marţian. atât de înspăimântaţi. Twickenham nu fusese atins nici de raza arzătoare. pe malul din Surrey. la vederea primejdiei. Apoi. încolo. desigur. În majoritate erau ca şi noi. şi cadavre . am fi 145 . şi aici am întîlnit mai mulţi oameni. pădurile de dincolo de Ham şi Petersham încă mai ardeau. Pe la ora opt şi jumătate am traversat podul Richmond. roşii. Am rămas împietriţi.Departe de drum. am văzut un grup de trei oameni alergând pe o stradă laterală. şi partea superioară a unei maşini marţiene de luptă a apărut pe deasupra acoperişurilor. Pe deal. era mult praf negru. Şi pe aici abundau semnele goanei dezordonate. şi dacă marţianul ar fi privit în jos. către râu. nişte pete mari. nici de Fumul Negru. provenit din fum. Şi aici. Am trecut în grabă peste podul. deodată. până am ajuns în apropiere de Barnes. Îmi amintesc foarte bine de trei biciclete zdrobite laolaltă. Nu ştiu ce erau . oraşul Richmond ardea din plin. totul părea pustiu. În depărtarea înnegrită. nu se vedea nici o urmă de Fum Negru. expus.

departe. şi am rămas nemişcaţi. alergând. am nimerit. ci ne-am tras doar într-o parte şi ne-am ascuns în şopronul unei grădini. fie o alta. plângând liniştit şi refuzând să se mai mişte. Îl lăsasem pe preot în şopron. Am trecut printr-un boschet de arbuşti. Din trei paşi a fost printre ei. De îndată ce preotul m-a ajuns din urmă. încât nu am îndrăznit să mergem mai departe. pe lângă o casă mare care se menţinuse întreagă. Am rămas pentru o clipă împietriţi. din fericire. şi apoi ne-am întors şi am intrat. Această a doua plecare a fost fapta cea mai nebunească pe care am comis-o vreodată. ci i-a cules unul câte unul. şi am ieşit pe drumul către Kew. Patru sau cinci forme mici şi negre fugeau din faţa ei. Acolo. şi oamenii au început să-i fugă printre picioare în toate direcţiile. Se pare că i-a îngrămădit în marele recipient metalic pe care îl purta în spate. într-o grădină înconjurată de ziduri. pe păşunile care se întindeau spre Kew Lodge. printr-o poartă din spatele nostru. apoi de-a lungul unei cărări.fost ucişi imediat. Era pentru prima dată cînd îmi dădeam seama că marţienii ar putea să aibă şi un alt scop decât distrugerea omenirii învinse. ca un coş atârnat de umeri. preotul s-a ghemuit. într-un şanţ. am văzut fie maşina de luptă pe care o zărisem mai înainte. Dar ideea mea fixă de a ajunge la Leatherhead nu îmi lăsa nici o clipă de răgaz şi la căderea serii m-am aventurat din nou afară. El nu s-a folosit de raza arzătoare pentru a-i distruge. pe câmpul verde-cenuşiu şi după o clipă am văzut clar că marţianul îi urmărea. dar el a venit după mine. deoarece ştiam bine că marţienii se aflau în jurul nostru. abia îndrăznind să 146 . Eram atât de înspăimântaţi.

Dau această listă atât de precisă pentru că întâmplarea a făcut să trăim cu 147 . şi la o distanţă de vreo cincizeci de picioare. Am luat cu mine un toporaş. în dosul a patru tunuri distruse şi a câtorva căruţe sfărâmate.două pâini într-o cratiţă. Se părea că Sheen scăpase de distrugere. el spre dreapta şi eu spre stânga. ci furişându-ne pe lângă tufişuri şi prin plantaţii. care acum se răcise şi era acoperit de cenuşă.vorbim în şoaptă. o bucată de carne crudă şi o jumătate de jambon. Apoi am mers până într-un loc unde drumul coteşte spre Mortlake. În Sheen. era o mică vilă mai izolată. câteva cadavre de oameni. până cînd au început să apară stelele. şi am hotărât să intrăm într-una dintre case. care promitea să ne folosească la încercarea următoare. nişte cai morţi. fără să ne mai aventurăm pe şosea. arse groaznic la cap şi pe trunchi. şi privind cu atenţie prin întuneric. în afară de nişte brânză mucegăită. nu am găsit nimic de mâncare înăuntru. în mijlocul unei grădini înconjurate de ziduri. Aici. dar cu picioarele şi ghetele aproape intacte. doar noaptea era prea întunecoasă ca să putem vedea ceva pe străzile laterale. La un moment dat. am ajuns la un loc ars şi înnegrit. Aici nu am dat peste nici un mort. preotul a început deodată să se plângă de slăbiciune şi sete. Prima casă în care am intrat. de teama marţienilor. după oarecare dificultate de a deschide fereastra. se afla o casă albă şi în cămara ei am găsit o adevărată provizie de alimente . risipite. Cred că era aproape ora unsprezece cînd ne-am luat inima în dinţi să pornim din nou. Exista totuşi apă de băut. care păreau să fie pretutindeni în jurul nostru. locul era tăcut şi pustiu.

după spusele preotului. 148 . mai era şi un dulap în care am descoperit aproape o duzină de sticle cu vin de Burgundia. spărgându-se într-o mulţime de bucăţi.aceste provizii timp de cincisprezece zile. un zăngănit de geamuri. să ne continuăm drumul. şi tocmai îl convingeam să mănânce ca să mai prindă puteri. în bucătăria alăturată nu îndrăzneam să aprindem lumina . într-o culoare verde-neagră. m-am izbit de portiţa sobei şi am rămas ameţit. amândoi din aceeaşi sticlă. O clipă toate obiectele din bucătărie au devenit vizibile. A urmat o izbitură cum n-am mai auzit niciodată. Ne-am aşezat. încât mi s-a părut că s-a produs instantaneu. – Cred că încă nu este miezul nopţii. îi spuneam. iar el mă stropea cu apă. şi apoi am fost orbiţi de o lumină verde. unde am găsit lemne de foc. Preotul. şi cînd mi-am revenit eram din nou în întuneric.am mâncat pâine cu şuncă şi am băut bere. avea o tăietură pe frunte şi faţa îi era plină de sânge. Am fost trântit pe podea. La un interval extrem de scurt. şi apoi au dispărut din nou. după cum am aflat mai târziu. tencuiala tavanului căzu. Sub un raft se aflau sticle de bere şi mai erau doi saci de fasole şi câteva lăptuci. un trosnet şi vuietul unor ziduri care se prăbuşeau în jurul nostru. pe întuneric. era acum de părere. a răsunat în spatele meu un zgomot. puternică. Cămara dădea într-un fel de bucătărie. supă şi somn în conserve şi două cutii de biscuiţi. Am stat mult timp în nesimţire. cînd s-a petrecut întâmplarea care trebuia să ne facă prizonieri. peste capetele noastre. într-un mod destul de ciudat. încă speriat şi neliniştit.

Atunci. O durere la tâmplă mă făcea să-mi amintesc. şi câtva timp am înclinat să cred că una din uriaşele maşini de luptă nimerise peste casă. cu încetul. i-am răspuns. şi cred că ei sunt afară.Cîtva timp n-am putut să-mi amintesc ce se întâmplase. ci printr-o deschizătură triunghiulară dintre o grindă şi o grămadă de cărămizi sparte.. Podeaua este acoperită de cioburi de vase.. abia dacă mai răsuflam. – Ascultă! zise preotul. Dar ce este asta? – Un marţian! zise preotul. 149 . aproape că nu ne-am clintit din loc. cînd zgomotul se auzi din nou. Afară. interiorul bucătăriei. care rămăsese întunecată. În cele din urmă. – Nu te mişca. dar nu prin fereastră. nedesluşit. – Te simţi mai bine? întrebă preotul în şoaptă. mi-am revenit. am spus. dar la un moment dat. Am ascultat din nou. Totul părea cufundat într-o linişte de moarte. Am încercat să mă ridic. timp de trei sau patru ceasuri. Nu poţi să te mişti fără să faci zgomot. vreo sfărâmătură de tencuială sau de cărămidă alunecă în jos. încât până la ivirea zorilor. se auzea un sunet metalic. în zidul din spatele nostru. intermitent. – Da. Situaţia noastră era atât de stranie şi de neînţeles. Apoi. zise el. cu un zgomot răsunător. aşa cum văzusem una izbindu-se de turnul bisericii din Shepperton. – Nu pare a fi raza arzătoare. Pentru prima dată am putut acum să vedem. ceva de lângă noi. lumina se furişă înăuntru. Am rămas amândoi tăcuţi. în apropiere.

Fulgerător. ne-am furişat din semiobscuritatea bucătăriei. tapetul de hârtie imita plăci albastre şi albe de faianţă. am spus în şoaptă. abia îndrăzneam să respir. Afară începuse să răsune un ciocănit 150 . Podeaua era acoperită cu sfărâmături de vase. revărsându-se peste masa la care mâncasem. bănuiesc. în cămară era linişte deplină. preotul rămase tăcut şi apoi şopti: – Domnul să se milostivească de noi! L-am auzit apoi scâncind. ovală. vopsit. în ceea ce mă priveşte. – Al cincilea cilindru. o formă nedesluşită. se întinsese până la picioarele noastre. Vedeam numai faţa preotului. Contrastând puternic cu aceste ruine. peretele dinspre casă al bucătăriei se prăbuşise şi. şi şedeam cu ochii aţintiţi la lumina slabă care venea dinspre uşa bucătăriei.Fereastra fusese aruncată înăuntru de o masă de pământ moale din grădină care. gulerul şi manşetele. pe cât am putut mai cu grijă. În afară de scâncetul lui. pe pereţii de deasupra cuptorului atârnau două desene colorate. purtând câteva vase de aramă şi de tablă. La capătul de sus al ferestrei se vedea o conductă de apă smulsă. Pe măsură ce se lumina. în întunericul din cămară. Văzându-l. întrucât pe acolo intra lumina. după ultima modă. lângă cilindrul încă fierbinte. al cincilea proiectil din Marte a izbit casa şi ne-a îngropat sub ruinele ei! Cîteva clipe. în verde-deschis. Afară pământul era îngrămădit peste casă. bufetul şedea la locul lui. prin minte mi-a trecut explicaţia reală a acestor întâmplări. era evident că se prăbuşise cea mai mare parte a casei. curat. văzurăm prin gaura din perete corpul unui marţian care şedea de santinelă.

Foamea era atât de insistentă. au continuat cu intermitenţă şi păreau să se înmulţească pe măsură ce timpul trecea. el şedea în celălalt capăt al odăii. şi cadrul fantomatic al uşii bucătăriei s-a întunecat de tot. Era încă ziuă. după un interval de linişte. şi în cele din urmă m-am îndreptat spre uşa bucătăriei. Vibraţiile ritmice continuau cu o persistenţă obositoare.. făcînd ca totul să se zguduie în jurul nostru. După aceea. CAPITOLUL II. m-am trezit. în cea mai mare parte nedefinite. CE AM VĂZUT DIN CASA RUINATĂ După ce am mâncat. În sfârşit. lângă gaura 151 .metalic. Am rămas multe ceasuri acolo ghemuiţi. apoi un strigăt violent. înfometat. până cînd atenţia noastră a obosit. lumina a fost eclipsată.. Aceste zgomote. deoarece atunci cînd am privit în jur eram singur. L-am chemat în şoaptă pe preot. s-a pornit un zgomot şi o vibraţie cadenţată. ciocnind şi săltând vasele din bucătărie.. tăcuţi şi tremurând. încât m-a împins la acţiune. dar imediat ce am început să mănânc. Sunt înclinat să cred că înainte de a ne deştepta. apoi iar. ne-am strecurat din nou în oficiu şi probabil că am aţipit. trecuse cea mai mare parte a zilei. de câteva ori. El nu mi-a răspuns. un şuierat ca al unui motor. zgomotul slab pe care îl făceam l-a hotărât să se mişte din loc şi l-am auzit furişându-se lângă mine.. La un moment dat. I-am spus preotului că mă duc să caut de mâncare şi am mers pe bâjbâite până în cămară.

preotul a tresărit cu atâta violenţă. Fusese ca o lovitură puternică de mai într-un strat de noroi. încât o bucată de tencuială s-a desprins. probabil. am putut să privesc la ceea ce fusese în ajun un drum liniştit al unui orăşel oarecare. prin care. aplecîndu-mă şi călcînd cu mare atenţie printre cioburile de vase care acopereau podeaua. Teribila izbitură împroşcase de jur împrejur pământul „împroşcat” este singurul cuvânt nimerit aşezându-l în grămezi care ascundeau privirii casele învecinate. temându-mă să nu strige.triunghiulară care dădea spre marţieni. Umerii îi erau aplecaţi. partea din faţă. L-am apucat de braţ. 152 . Se auzeau nişte zgomote asemănătoare celor dintr-un atelier mecanic. Cilindrul pătrunsese mai adânc decât temeliile casei . aurit de razele soarelui. şi albastrul intens al cerului liniştit de seară. şi a căzut cu un zgomot puternic. Casa în care ne aflam noi se prăbuşise pe spate. Clădirea dispăruse. vibraţiile zguduiau totul. nimicită complet. şi am rămas multă vreme ghemuiţi şi nemişcaţi. drept în mijlocul primei clădiri în care intraserăm noi. în afara zidului. jur-împrejur. Atingându-i piciorul. Prin deschizătura din perete. Transformările erau într-adevăr uriaşe. apoi am înaintat. Am stat câteva clipe privindu-l pe preot. ridicîndu-mă cu grijă pe o grindă. Cel de al cincilea cilindru căzuse. În locul de unde se desprinsese tencuiala se deschidea printre dărâmături o spărtură verticală. chiar parterul. Apoi m-am întors să văd ce mai rămăsese din adăpostul nostru. puteam să văd vârful unui copac.formând o groapă mult mai mare decât aceea de la Woking. pulverizată şi împrăştiată de forţa loviturii. astfel încât nu-i vedeam capul.

ca un văl. era un fel de păianjen metalic. iar pe malul celălalt. chiar de pe marginea marii gropi circulare pe care începuseră să o sape marţienii. Cilindrul. din cînd în cînd. consolidându-i probabil. plăci şi bare care căptuşeau. şi având în jurul corpului nenumărate pârghii. peste deschizătura prin care priveam. un abur verde şi strălucitor se înălţa. Aşa cum mi-a apărut prima dată. neobişnuit. în primul rând mi-a atras atenţia mecanismul. le şi ridica. pereţii cilindrului. şi. înaltă şi nemişcată pe cerul serii. din cauza mecanismului strălucitor. maşini-cu-mâini. cu cinci picioare sprintene. de asemenea articulate. aproape că nu le-am dat. Braţele erau strânse lângă corp. braţe şi tentacule care puteau să pipăie şi să apuce. Pe măsură ce le extrăgea. dar cu trei tentacule lungi maşina apuca nişte tije. una dintre uriaşele maşini de luptă. în afară de latura dinspre cilindru. al căror studiu a dat un avânt uriaş invenţiilor noastre. nici o atenţie. 153 . se proiecta. mai târziu. mişcîndu-se pe articulaţii. era deschis. acoperite cu tone de pământ din toate părţile. părăsită de ocupantul ei. Ciocăniturile înăbuşite veneau cu siguranţă din spatele nostru. Bineînţeles. Priveam către el. bucătăria şi oficiul de lângă ea scăpaseră printr-o întâmplare şi se aflau acum îngropate sub pământ şi ruine. şi din cauza straniilor fiinţe care se târau încet şi penibil pe grămezile de pământ din preajmă. pe care îl vedeam lucrând la excavare. Deşi ar fi trebuit ca mai întâi să descriu groapa şi cilindrul. printre arbuştii smulşi şi amestecaţi cu pământul. Era unul dintre complicatele agregate denumite. la început.fusese distrusă în întregime. aşezat în centrul gropii.

în ciuda strălucirii ei metalice. Avea o mişcare atât de rapidă. şi o menţionez numai pentru a-l preveni pe cititor împotriva imaginii pe care ar putea să i-o creeze. ca pe nişte tripozi aduşi din spate. Îmi amintesc mai ales ilustraţiile dintr-una din primele broşuri care încercau să dea o relatare a acestui război. controla şi acţiona mişcările maşinii. Le prezentase cu o monotonie de efect absolut greşită. desigur. La început. oculari. ţepeni. şi cunoştinţele lui se sfârşeau aici. sau pe imperfectele descrieri ale martorilor ca mine. cu un tegument strălucitor. fără nici o flexibilitate sau supleţe. Broşura care conţinea aceste desene a avut o răspândire considerabilă. cu tentaculele lui delicate. marţianul care. Desenele nu semănau cu marţienii pe care i-am văzut în acţiune mai mult decât seamănă o păpuşă olandeză cu o fiinţă omenească. încât la început. părea o creatură asemănătoare crabului. de complexă şi de precisă. cu greu îşi pot reprezenta aspectul lor de fiinţe vii. Cei care n-au văzut niciodată asemenea mecanisme şi nu se bazează decât pe eforturile şi erorile de imaginaţie ale desenatorilor. Ma-şinile de luptă aveau o extraordinară coordonare şi însufleţire a mişcărilor. un studiu grăbit asupra uneia dintre maşinile de luptă. Artistul făcuse. spuneam. pur 154 .depozitându-le pe o suprafaţă netedă de pământ de lângă groapă. broşura câştiga mult dacă nu conţinea aceste desene. părea să echivaleze. nici n-am crezut că este o maşină. dar nu se puteau nici pe departe compara cu maşina pe care o vedeam acum. maşina-cu-mâini nu mi-a făcut impresia unui mecanism. După părerea mea.

de eminentul anatomist. care s-a constatat mai târziu a fi. Se poate presupune că pe Marte ei le foloseau cu oarecare uşurinţă. mâini.se pare că.sau. şi atunci mi-am dar seama de adevărata natură a acestui lucrător îndemânatic. de culoare închisă. cu aspect de piele. Apoi am observat că tegumentul brun-cenuşiu. de vreo patru picioare în diametru. probabil însă ca şi inutilă în densitatea atmosferei noastre. atenţia mi s-a îndreptat către celelalte creaturi. se afla un grup de şaisprezece tentacule subţiri ca nişte bice. Aceste fascicule au fost numite mai târziu. mi s-a părut că depun eforturi pentru a se ridica pe aceste mâini. nemişcat şi nu trebuia să acţionez în nici un fel. În jurul gurii. Acest chip era lipsit de nări . sau poate a trupului .nici nu ştiu cum să-l numesc . imposibil. adevăraţii marţieni. faptul era. strălucitor. pe bună dreptate.rotunde şi enorme. dar dezgustul pe care-l resimţisem atunci nu mi-a mai tulburat acum atenţia. terminate în partea dinainte cu un fel de chip. Mai ales că eram ascuns. Încă de prima dată cînd i-am văzut pe marţieni. este asemenea cu al celorlalte trupuri care se târau în jurul lui. 155 . mai curând. marţienii nu posedau simţul mirosului -. o ureche. capete . Partea dinapoi a capului. din punct de vedere anatomic. într-adevăr. Îmi mai făcusem despre ei o impresie fugară. dar avea o pereche de ochi foarte mari. desigur. După această constatare. împărţit în două fascicule de câte opt. sub care se afla un fel de plisc cărnos.şi simplu. cu creierul acestui crab. Aveau nişte trupuri . Erau fiinţele cele mai nepământeşti care se pot imagina.era formată dintr-o membrană. profesorul Howes. din cauza greutăţii lor mărite în condiţiile terestre.

era aproape tot atât de simplă. împreună cu vasele respective. care trimitea nervi enormi spre ochi. spre ureche şi spre tentaculele tactile. Mă limitez să spun că sângele obţinut de la un animal încă viu.Trebuie să remarc că anatomia lor internă. Am văzut-o cu ochii mei. Cea mai mare parte a structurii lor era formată din creier.pur şi simplu numai cap. şi îl injectau în propriile lor vene. era introdus cu ajuto-rul unei mici pipete în venele lor. după cum a arătat mai târziu disecţia. Nu aveau stomac şi intestine. pentru noi fără îndoială. ei foloseau sângele proaspăt. şi inima. viu. Apoi nişte plămâni voluminoşi. respingătoare. în cele mai multe cazuri de la o fiinţă omenească. Dar. Ca hrană. Ei erau numai cap . Dacă ne gândim la enorma risipă de timp şi de energie umană pe care ni le pricinuiesc mâncatul şi 156 . complexul aparat digestiv. oricât s-ar părea că îmi pot învinge dezgustul. Acesta era ansamblul organelor unui marţian. care constituie cea mai mare parte a corpului nostru. al altor creaturi. şi deci nu digerau. Nu mâncau. dar poate că ar trebui să ne gândim cât de respingătoare i s-ar părea unui iepure dotat cu inteligenţă obiceiurile noastre de carnivori. şi voi menţiona faptul la locul cuvenit. nu exista la marţieni. Numai enunţarea acestui procedeu este. nu pot încerca să descriu ceea ce nu am putut îndura nici să privesc până la capăt. legaţi nemijlocit de gură. Efortul pe care atmosfera mai densă şi forţa mai mare de gravitaţie îl impuneau plămânilor se observa foarte bine după mişcările convulsive ale epidermei. Oricât i s-ar părea de ciudat unei fiinţe omeneşti.

pot să mai adaug . sau glandele gastrice în bună stare de funcţionare. Organismele lor nu aveau nevoie de somn. Fiziologia lor era în mod ciudat deosebită de a noastră şi în alte trei privinţe. Fiind lipsiţi de un sistem 157 . se explică. tuburi şi organe. În fiecare cilindru fuseseră aduse câte două sau trei exemplare. Marţienii au depăşit aceste fluctuaţii organice ale dispoziţiei şi emoţiilor. cu musculatură slabă. Preferinţa lor de netăgăduit pentru oameni.alte câteva amănunte care vor permite cititorului necunoscător să-şi formeze o imagine mai limpede asupra acestor creaturi respingătoare. Oamenii sunt fericiţi sau nenorociţi. a căror funcţie constă în transformarea diferitelor alimente în celule sanguine. având un cap rotund şi doi ochi mari. Întrucât am încercat să-i descriu pe marţieni. ucise înainte de a ajunge pe Pământ. Dacă judecăm după cadavrele zbârcite care au încăput pe mâna oamenilor. cu schelete moi. înalte de aproape şase picioare. ca provizii alimentare. avantajele fiziologice ale alimentaţiei prin injectare ne apar evidente. Poate că a fost mai bine aşa. deoarece orice încercare de a sta în picioare pe planeta noastră le-ar fi sfărâmat toate oasele corpului. ca sursă de hrană. în parte. prin natura vietăţilor pe care le-au adus cu ei. în orbite dure ca piatra. după cum au ficatul sănătos sau bolnav. Corpul nostru este pe jumătate compus din glande.deşi pe atunci nu le cunoşteam . silicioase (asemănătoare bureţilor silicioşi). Procesul digestiei şi reacţiile lui asupra sistemului nervos ne subminează forţa şi ne influenţează gândirea.procesul de digestie. după cum nu are nevoie de somn nici inima omului. erau nişte bipede.

după câte îmi amintesc. În al doilea rând. somnul nostru periodic le era necunoscut. asemeni mugurilor de crin. care să simtă continuu nevoia de a se reface.muscular mai amplu. primele rude ale vertebratelor. dar este sigur că aceasta a fost şi pe Pământ întâiul mijloc de înmulţire. În douăzeci şi patru de ore ei aveau douăzeci şi patru de ore de activitate. La om. pentru tot restul regnului animal. în timpul războiului. dar înmulţirea sexuată a înlăturat-o. a fost găsit prins ca un mugur de părintele lui. şi chiar la tunicate. în consecinţă nu cunoşteau nici una dintre tumultuoasele emoţii care se nasc în oameni. din cauza acestei diferenţieri. oricât s-ar părea de uimitor în lumea noastră sexuată. Se pare că ei resimţeau oboseala foarte puţin. şi totuşi şi-au păstrat până la capăt puterea de muncă. Anticipaţia lui a fost publicată. Pe Pământ nu s-au putut mişca decât cu mari eforturi. Merită să remarcăm lucrarea unui scriitor de anticipaţie. în care prevedea că omul va ajunge la o structură nu prea diferită de aceea pe care am întîlnit-o la marţieni. Un pui de marţian. după cum probabil. în noiembrie sau decembrie 158 . pe cealaltă. care se bucura de o reputaţie quasi-ştiinţifică. Se pare că pe Marte s-a produs exact contrariul. faptul este cert. acest mijloc de înmulţire a dispărut. marţienii erau lipsiţi cu desăvârşire de sex. sau chiar deloc. scrisă cu mult înainte de invazia marţienilor. se întâmplă pe Pământ cu furnicile. sau puilor de polip de apă. născut pe Pământ. Printre vietăţile inferioare. ca şi la toate animalele superioare de la noi. în cele din urmă. cele două procedee încă mai există simultan.

fie că ştiinţa lor medicală le 159 . fie din cauză că nu apăruseră niciodată pe Marte. În afară de el. The Pall Mall Budget. la început. pe măsură ce restul corpului se va micşora. dintr-o revistă pre-marţiană numită Punch. de-a lungul secolelor viitoare.că perfecţionarea maşinilor va face inutilă. Multe adevăruri au fost scrise în glumă. care pricinuiesc atâtea boli şi suferinţe pe Pământ. o simplă inteligenţă egoistă. fără nimic din substratul emoţional al fiinţei umane.pe un ton glumeţ . cea mai mare şansă de supravieţuire o va avea mâna. Ultimul punct caracteristic prin care marţienii se deosebeau de noi ar fi putut să pară. Pentru ei nu existau microorganismele. Singura necesitate absolută va rămâne creierul. Şi.1893. Pentru mine este foarte plauzibil că marţienii pot să descindă din fiinţe asemănătoare nouă. dovada irecuzabilă că partea animală a organismului poate fi suprimată de către inteligenţă. în detrimentul celorlalte părţi ale corpului. partea externă a nasului. şi noi am avut. Fără trup. în fiinţa marţienilor. „învăţătorul şi agentul creierului”. într-o revistă de mult dispărută. existenţa membrelor. desigur. un amănunt lipsit de importanţă. perfecţionarea descoperirilor chimice va înlătura digestia. creierul lor a devenit. că părul. în cele din urmă. dinţii. Scriitorul amintit arăta . mâinile vor deveni mai mari. ţin minte şi o caricatură pe această temă. urechile şi bărbia nu vor mai fi părţi esenţiale ale fiinţei umane şi că tendinţa selecţiei naturale este să le diminueze neîncetat importanţa. printr-o treptată dezvoltare a creierului şi a mâinilor (acestea din urmă transformându-se în cele două mănunchiuri de tentacule delicate).

în orice caz. cancerul. pot spune acum şi câteva cuvinte despre ciudata problemă a ierburilor roşii. în a treia sau a patra zi a captivităţii noastre. tuberculoza. şi puţini oameni au văzut-o crescînd. dar scrisă în grabă. Planta căţărătoare roşie a avut însă o existenţă efemeră pe Pământ. Se răspândise pe marginile gropii. Se presupune că. tumorile nu existau în viaţa lor. desigur. numai planta cunoscută în popor sub numele de iarba roşie a reuşit să câştige oarecare teren în întrecerea cu plantele terestre. Sute de boli. în spatele capului-trup. de către cineva care nu fusese. cu funcţie vizuală nu prea diferită de a noastră. Totuşi. Mai târziu am găsit-o răspândită prin întreaga regiune şi mai ales acolo unde se afla vreun curs de apă. de exemplu. (aşa se afirmă.eliminase cu veacuri în urmă. după părerea lui Philips. Şi. asemănătoare celor de cactus. vorbind despre diferenţele dintre viaţa de pe Marte şi cea de pe Pământ. formau o ghirlandă roşie pe marginile ferestrei noastre triunghiulare. albastrul şi violetul le apăreau drept negru. regnul vegetal este predominat de o culoare roşie sângerie. în broşura remarcabilă. în afară de faptul că. un singur timpan rotund. şi nişte ochi. şi frunzele ei. bolile molipsitoare de pe Pământ. pe Marte. Cîtăva vreme. Se pare că. ei comunicau prin sunete şi prin gesticulaţiile tentaculelor. totuşi. au dat întotdeauna naştere unei vegetaţii colorate în roşu. în general. Marţienii aveau şi ceea ce probabil era un organ auditiv. seminţele pe care marţienii (intenţionat sau în mod accidental) le-au adus cu ei. martor ocular al celor 160 . frigurile. ea a crescut cu o vigoare şi o abundenţă uimitoare. în locul verdelui terestru.

cât am văzut eu. înaintea sugerii. dar acestea sunt faptele. după părerea mea. suntem abia la începutul 161 . până acum. deşi nu foloseau veşminte. cu maşinile de zbor Lilienthal. un semnal. greoi. şi nu numai că erau mult mai puţin sensibili la schimbările de temperatură decât suntem noi. Ţipătul lor caracteristic preceda întotdeauna alimentarea. dar se pare că nici schimbările de presiune nu le-au afectat în mod serios sănătatea. M-am convins de aceasta în ciuda puternicelor mele prejudecăţi. broşură despre care am mai pomenit. ca sursă principală de informaţii în privinţa lor). cinci. Nu vreau să mă laud pentru o întâmplare pur accidentală. Concepţiile lor despre ornamentaţie şi decor erau. ci pur şi simplu o expiraţie profundă.tot atât de ferm ca de orice altceva . nu avea nici o modulaţie şi în nici un caz nu era. oamenii. cu tunurile şi bastoanele noastre. şi la un moment dat şase dintre ei executând. în mod firesc. am scris cu oarecare vehemenţă împotriva telepatiei. erau superiori omului în privinţa altor adause artificiale ale corpului. diferite de ale noastre. şi că am văzut patru. cu bicicletele şi patinele noastre pe rotile.întreprinse de marţieni.că marţienii îşi schimbau gândurile între ei. şi aşa mai departe. după cum unii cititori îşi pot aminti. Înainte de invazia marţienilor. Marţienii nu purtau nici un fel de veşmânt. fără să scoată vreun sunet sau să facă vreun gest. firească. Şi eu afirm că i-am privit de aproape de multe ori. Şi. cele mai complicate operaţiuni. Noi. folosită. fără nici un intermediar fizic. Nici un supravieţuitor nu a văzut atât de multe din acţiunile marţienilor. totuşi. Am oarecare pretenţii în cunoaşterea măcar elementară a psihologiei şi sunt convins .

trebuie să mai remarcăm că pârghiile lungi ale maşinilor marţiene sunt acţionate. Dar. în toate obiectele aduse de ei pe Pământ nu s-a găsit nici o urmă sau vreun indiciu că ar folosi-o. astfel. mici şi frumos curbate. surprinzător şi tulburător pentru un observator uman. nişte creiere care poartă trupuri diferite. atunci cînd sunt străbătute de un curent electric. Şi nu numai că marţienii n-o cunoşteau (ceea ce pare de necrezut). Era de aşteptat s-o găsim măcar în aparatele lor de locomoţie. sau o umbrelă cînd plouă. în mod practic. Se ajungea. este interesant de remarcat că nici pe planeta noastră. în cea mai mare parte. preferând alte mijloace de dezvoltare. În mecanismele lor aproape toate articulaţiile sunt compuse dintr-un sistem complicat de părţi mobile. la fel cum oamenii poartă costume de haine şi iau o bicicletă cînd sunt grăbiţi. sau pivotul relativ fix. Imitaţiile muşchilor abundau în maşina-cu-mâini. aceste discuri se polarizează şi se strâng cu putere laolaltă. decât faptul că lipseşte ceea ce mai domină aproape în toate mecanismele omeneşti. pentru un om la aparatele lor. natura n-a descoperit vreodată roata. pe care am văzut-o desfăcînd cilindrul. atunci cînd am privit 162 . Ajunşi la aceste amănunte. Şi poate că nimic nu este mai uimitor. cu mişcări circulare într-un singur plan. potrivit nevoilor. sau nu aveau nevoie s-o folosească. în această privinţă. de un fel de imitaţie a muşchilor. la un ciudat paralelism cu mişcările animalelor.evoluţiei pe care au parcurs-o marţienii. Ei au devenit. mişcîndu-se pe nişte lagăre de fricţiune. formată din nişte discuri închise într-o teacă elastică. maşina în formă de crab. şi anume roata. dar aparatele lor se bazau prea puţin pe pivotul fix.

mai jos. în bătaia soarelui. trăgându-mă cu putere de braţ. 163 . am fost nevoit. el lucra fără să fie condus de vreun marţian. se vedea acum un mic mecanism de spălat care. pentru timpul cât preotul se bucura de acest privilegiu. Lucrând. se învârtea în jurul gropii. CAPITOLUL III. deliberat. deoarece ne temeam că. de la înălţimea ei. excavând şi îngrămădind pământul. Părea infinit mai vie decât adevăraţii marţieni care şedeau mai departe. agitându-şi zadarnic tentaculele şi mişcîndu-se cu greu după îndelungata lor călătorie prin spaţiu. M-am întors şi l-am văzut cu faţa încruntată şi buzele strânse.pentru prima oară prin crăpătură. Atât cât puteam să-mi dau seama. metodic şi. Voia şi el să privească prin deschizătura care nu permitea decât unuia dintre noi să se uite prin ea. Era mecanismul care provoca bătăile regulate şi loviturile ritmice care făceau să se zguduie ruinele unde ne refugiasem. spre stânga. astfel. Când am privit din nou în afară. reţinând fiecare amănunt mai deosebit al formei lor. În timp ce continuam să le observ mişcările leneşe. am fost obligaţi să ne părăsim locul de observaţie şi să ne retragem în oficiu. parese. preotul îmi aminti de prezenţa lui. dar grăitoare. ZILELE DE CAPTIVITATE Sosind încă o maşină de luptă. gâfâind. maşina activă cu mâini asamblase câteva dintre piesele scoase din cilindru şi începuse să apară o formă care îi semăna evident. mecanismul şuiera şi fluiera. emiţând jeturi de vapori verzi. să-mi amân examinarea lor.

Totuşi. încă de la Halliford. oscilând între nerăbdare şi teama de a face vreun zgomot. în dosul barierei noastre. Iar eu trebuia să stau în întuneric. incapabil să se stăpânească. acest copil răzgâiat al vieţii era convins că lacrimile sale aveau oarecare eficacitate. Adevărul este că noi doi aveam dispoziţii şi moduri de gândire şi acţiune absolut incompatibile: primejdia şi izolarea noastră n-a făcut decât să accentueze această incompatibilitate. asemeni unei muieri proaste. uimit de propria mea comportare. ne împingeam şi ne îmbrânceam.marţianul ar putea să ne descopere. Se dădea o adevărată luptă acolo. Monologul. Era. însă. ne loveam. la câţiva paşi de moarte. Îmi amintesc. la început. în bucătărie. mormăielile lui interminabile zădărniceau toate eforturile mele pentru înjghebarea vreunui plan de acţiune şi. am început să ne simţim mai puţin în primejdie de a fi văzuţi. până la urmă.să murim sau de foame sau de o moarte şi mai groaznică . cu inima speriată. prefăcătoria preotului. taciturn şi încordat cum eram. din lumina orbitoare a soarelui. probabil că refugiul nostru părea învăluit într-un întuneric absolut. întru-cât pentru cel care privea de afară. în ciuda teribilei primejdii. 164 . că în ciuda infinitei primejdii la care eram expuşi . Plângea ceasuri întregi şi cred că. Ajunsesem să urăsc. Mai târziu. deschizătura prin care priveam ne atrăgea cu o forţă irezistibilă. văicărelile inutile şi stupida închistare a gândirii lui. într-un mod grotesc şi.ne-am putut totuşi disputa cu înverşunare riscantul privilegiu de a privi prin deschizătură. mă aduceau aproape pe pragul nebuniei. cel mai mic gest de apropiere ne făcea să ne ascundem în oficiu.

deşi detest asemenea procedee. Cei care n-au parcurs asemenea întunecate şi teribile aspecte ale vieţii ar putea lesne să condamne brutalitatea şi izbucnirea mea de mânie în tragedia finală. colcăind de viclenie ascunsă. nici pe oameni şi nu se pot înfrunta nici pe ei înşişi.nereuşind .atât de mult mă plictisea . să recurg la ameninţări şi chiar la lovituri. care nu pot înfrunta nici pe Dumnezeu. Mânca şi bea vârtos. Aceasta l-a readus pentru câtva timp la realitate. încât am fost silit.să-mi desprind gândurile de la el. neputincioşi. dar la intervale lungi. ne smulgeam hrana şi băutura. lipsiţi de mândrie. Pe măsură ce zilele treceau. totala lui indiferenţă faţă de orice oprelişti a intensificat atât de mult suferinţa şi primejdia noastră. deoarece ei cunosc foarte bine ceea ce este rău. Dormea puţin. Era unul dintre acei oameni slabi. În timp ce noi ne certam înăuntru. dar le aştern pe hârtie pentru că vreau ca din povestirea mea să nu lipsească nimic. Nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc şi să scriu despre toate aces-tea. Dar cei care au trecut prin întuneric şi au coborât în cele din urmă până la lucrurile cele mai elementare vor avea mai multă înţelegere. pe întuneric. timoraţi. ne apucam 165 . pe şoptite. Mânca mai mult decât mine şi în zadar îi demonstram că singura noastră şansă de scăpare era să rămânem ascunşi până cînd marţienii îşi vor termina activitatea din groapa lor şi că în această lungă aşteptare s-ar putea să vină momentul cînd vom fi lipsiţi de hrană. oameni cu suflete odioase. ca un apucat. dar nu şi ceea ce este în stare să facă un om torturat.

deschidea. din care se scurgea într-un bazin circular de dedesubt un fir de pulbere albă. Un alt tentacul de oţel dirija pulberea din bazin de-a lungul unui canal striat. dar de o strălucire orbitoare. afară. tentaculul ridică o bară de aluminiu alb. maşina-cu-mâini întinse. După o bună bucată de vreme. şi o 166 . îndepărtând nişte reziduuri ruginii sau înnegrite. încă nelustruită. În timp ce priveam. către un recipient pe care un morman de praf albastru mi-l ascundea privirii. Mişcarea oscilatorie era imprimată de una dintre tentaculele maşinii-cu-mâini. la intervale regulate. deasupra lui oscila un recipient în formă de pară. Cu două braţe asemănătoare lopeţilor. neobişnuita activitate a marţienilor din groapă. în timp ce. maşina-cu-mâini săpa şi arunca mase de argilă în recipientul cu formă de pară.de mâini şi ne loveam. Din acest recipient nevăzut se ridica vertical în aerul liniştit o dâră subţire de fum verde. Ocupanţii lor aduseseră câteva aparate noi aranjate în ordine în jurul cilindrului. o uşă. sub lumina nemiloasă a soarelui de iunie. Intrase în funcţiune încă o maşină-cu-mâini care se ocupa de unul dintre aparatele aduse de maşinile de luptă. capătul lui dispăru în dosul mormanului de argilă. mai scoase un tentacul telescopic. cu un clinchet slab şi muzical. în partea de mijloc a maşinii. Mă voi reîntoarce la primele mele observaţii. Aparatul avea aspectul general al unui bidon de lapte. care fusese cu o clipă mai înainte o simplă proeminenţă turtită. m-am aventurat din nou la deschizătura prin care priveam şi am constatat că forţele nou-veniţilor fuseseră întărite cu nu mai puţin decât trei maşini de luptă. cu un alt braţ. În clipa următoare. se desfăşura strania.

până cînd a ajuns la marginea gropii. această îndemânatică maşină a turnat. peste o sută de bare. încât zile întregi a trebuit să-mi repet. m-am ghemuit şi mai mult. Când primii oameni au fost aduşi în groapă. Greoii marţieni nu se mai zăreau . convulsivă a celor care le stăpâneau era un contrast atât de puternic. fluturătoare ale maşinii care turna barele de aluminiu. dintre cei doi. mişcătoare. fără să poată scoate o vorbă. 167 . cu picioarele strânse. şi se aşeză lângă mine în întuneric. la marginea gropii. gesticulând. ghemuite şi scurtate. pentru o clipă. Între mişcările rapide şi complexe ale aparatelor şi inerţia greoaie. ascultând cu urechile ciulite.şi o maşină de luptă.depozită pe o stivă de bare. de nenumărate ori. în timp ce nivelul prafului albăstrui se ridica neîncetat. prin deschizătură privea preotul.mormanul de pulbere albastră-verzuie se ridicase atât de mult încât îi ascundea . Eu şedeam dedesubt. m-am ridicat. dar groapa era luminată de flăcările verzi. crezând că am fost descoperiţi. stelele licăreau slab. La început. Preotul alunecă în jos. aceştia din urmă erau într-adevăr cei care reprezentau viaţa. iar eu. Liliecii zburau peste tot locul. Gesturile lui m-au făcut să înţeleg că renunţase să mai privească afară şi după puţin timp curiozitatea mi-a dat curaj. Se înserase. că. ghemuit. Cred că între apusul soarelui şi apariţia stelelor. Preotul făcu o mişcare bruscă înapoi. care îmi oboseau ochii. Văzduhul tremura de licăriri verzi şi de umbre întunecate. n-am văzut nimic care să-mi explice spaima preotului. din argilă brută. nepăsători. i-am împărtăşit panica. printre dărâmături. am păşit peste el şi m-am căţărat până la deschizătură. înfricoşat.

I-am văzut ochii holbaţi. contur întunecat în lumina stelelor. Mi-am încordat privirea. dar mi-am spus că nu putea fi decât o iluzie. Mi-am dat drumul să alunec în jos. am văzut. probabil că. în timp ce şedeam ascunşi în oficiu. că era un om. mi-am astupat urechile cu mâinile şi am fugit în oficiu. pentru prima dată. bine îmbrăcat. Dispăru în spatele movilei de pământ şi. În noaptea aceea. am auzit un ţipăt şi am văzut un tentacul lung care se întindea. Apoi. puteam să-i văd strălucirea uleioasă a tegumentului şi lucirea ochilor. care se zbătea din răsputeri. câteva clipe. Pentru o clipă. şi m-am convins. oscilând între groază şi teribila tentaţie de a 168 . în urmă cu trei zile. spre cer. Când se ridicau flăcările verzi. şi cînd acest obiect negru a coborât din nou. pe dărâmături. Preotul. o formă nedefinită. al marţienilor. îşi plimba prin lume importanţa personalităţii lui. scoase un strigăt puternic de teamă că îl lăsam singur şi veni alergând după mine. examinând atent maşina de luptă. peste umărul maşinii. a fost trasă în sus. care rămase ghemuit în tăcere. în bătaia verde a luminii. pe butonii de manşetă şi pe lanţul ceasului jucau licăriri de lumină. se făcu tăcere. îşi ridică privirile în timp ce treceam pe lângă el. mi s-a părut că aud nişte glasuri omeneşti. prin zgomotul maşinilor.şedea de cealaltă parte a gropii. Atunci. de vârstă mijlocie. până la cuşca aşezată la spate. l-am văzut limpede. Deodată. cu braţele deasupra capului. de bucurie. rumen la faţă. că sub gluga care o acoperea se adăpostea într-adevăr un marţian. Era un bărbat voinic. Apoi se auziră nişte ţipete şi un urlet prelung. m-am ridicat în picioare.

la ieşire vreo maşină de luptă care şedea de santinelă. Coborâse. după ce am săpat o gaură de vreo două picioare adâncime. cu atenţie. Mi-am pierdut curajul şi am 169 . am văzut cum a fost ucis un om. să concep vreun plan de scăpare. am evitat aproape o zi întreagă să mai privesc prin deschizătura din zid. însă. A fost singura ocazie cînd am văzut clar cum se hrănesc marţienii. Era clar că preotul nu-mi va fi de nici un ajutor. şi n-am mai îndrăznit să continui. Am înţeles. M-am dus în oficiu. această nouă şi culminantă atrocitate îi răpise şi ultimele rămăşiţe de raţiune şi prevedere. că oricât de îngrozitoare ar fi fost situaţia noastră. Îmi dădeam seama că preotul era total incapabil să susţină o discuţie. Apoi. că voi întîlni. Sau. în tăcere. dar. şi posibilitatea de a săpa un drum. dar mai târziu. mă temeam. Am cântărit.privi prin deschizătură. În cea de a treia zi. după ce am analizat faptele. lăsând. a doua zi. de asemenea. pământul moale s-a prăbuşit cu zgomot. de fapt. dacă îmi amintesc bine. Dar eu mă străduiam să găsesc o soluţie. am reuşit să reflectez cu mai multă luciditate asupra situaţiei noastre. am încercat fără nici un rezultat. în felul acesta. la nivelul unui animal. în direcţia opusă gropii. şi mi-am petrecut câteva ceasuri săpând. cu toporul. După acest spectacol. chiar permanentizând-o. se putea să nu considere necesar s-o păzească. Prima noastră şansă se baza pe posibilitatea ca marţienii să nu-şi instaleze în groapă decât o tabără temporară. nu aveam motive să deznădăjduim cu totul. să ni se ivească vreun prilej de scăpare. am scos uşa. ar fi trebuit să sap de unul singur. cu toate că simţeam că este urgentă nevoie de acţiune.

nu nutream aproape nici o speranţă că am putea fi salvaţi prin înfrângerea lor de către eforturile oamenilor. CAPITOLUL IV. în afară de o maşină de luptă. că sunt singur. sau dungile şi petele de lumină albă a lunii. nu se zărea decât licărirea palidă a maşinii-cu-mâini. Şi asta a fost tot. după o lungă pauză. După aceea. ca şi cînd ar fi tras nişte tunuri de mare calibru. Dar în a patra sau a cincea noapte am auzit un vuiet îndepărtat. chiar sub deschizătura prin care priveam. ascunsă de privirile mele. MOARTEA PREOTULUI În cea de a şasea zi a captivităţii noastre. Noaptea era frumoasă şi senină. nu se auzea decât clinchetul maşinii-cu-mâini. aşezată de cealaltă parte a gropii şi de o maşină-cu-mâini. luna părea că a pus stăpânire pe tot cerul. la auzul acestui sunet familiar. Pentru a vă da seama de impresia pe care mi-o lăsaseră marţienii. ca şi cum trăgeau nişte tunuri grele. am văzut. neavând nici măcar putere de a mă mişca. am abandonat cu totul ideea de a mă salva prin acest mijloc. pe cînd priveam pentru ultima oară prin deschizătură. foarte desluşit am auzit bubuituri. Era noaptea târziu şi luna strălucea puternic. la început.rămas mult timp întins pe podeaua oficiului. Apoi. În loc să stea lângă 170 . încă şase. într-un colţ al gropii. A răsunat lătratul unui câine şi. trebuie să vă spun că. Am numărat şase lovituri distincte şi. Groapa era în întuneric. mi-am încordat auzul. deodată. Marţienii mutaseră altundeva maşina de excavat şi locul rămăsese gol.

dar hotărât. Dar nu mi-au folosit la nimic nici forţa. dându-i ultima sticlă de vin. Am început să ne luptăm. nu mai voiam să-i dau de mâncare. a făcut o slabă tentativă de a umbla la cămară. Toată ziua şi toată noaptea am stat faţă în faţă. Un gând neaşteptat mi-a trecut prin minte. era cu adevărat lipsit de raţiune. Ştiu prea bine că a fost o noapte şi o zi.şi mi se pare şi azi . m-am aşezat între el şi provizii şi i-am făcut cunoscută hotărârea mea de a introduce disciplina.că a durat o veşnicie. Aţipisem. Două zile la rând ne-am luptat şi ne-am încăierat pe şoptite. Pe întuneric.întrucât exista o pompă de la care puteam să scot apă .am încercat chiar să-l mituiesc. cu glas tare. dar m-am trezit într-o clipă. Amândoi gâfâiam şi ne ameninţam. cu pumnul sau cu piciorul. şi la un moment dat . încercînd. iar el plângând şi văicărindu-se de foame. alteori căutam să-l linguşesc şi să-l conving. nici bunăvoinţa. Astfel. După-amiază. Sticla a căzut pe podea şi s-a spart. Am împărţit hrana din cămară în raţii care trebuiau să ne ajungă pentru zece zile. preotul intrase în oficiu. Uneori îl loveam puternic. am lăsat-o acolo şi m-am ridicat. Am întins mâna şi am dat peste o sticlă de vin. În cele din urmă. neînţelegerea care creştea mereu între noi s-a sfârşit în cele din urmă printr-un conflict făţiş. fără zgomot. am auzit cum preotul bea. M-am întors în grabă. în oficiu. Nu voia să ţină seamă de cele mai elementare precauţii.mine. Cu 171 . Pentru ziua aceea. eu obosit. pentru a putea face captivitatea noastră cât de cât suportabilă. dar mie mi se părea . Încerca mereu să prade ultimele rezerve de hrană şi flecărea de unul singur. ca de obicei. să mă dea la o parte din faţa deschizăturii.

Era sărăcie şi suferinţă. Înclin să cred. ameninţările lui m-au înspăimântat. L-am refuzat. Am greşit. – E cu dreptate. a început să nu mai vorbească în şoaptă. cerşea. În cea de a opta zi. şi n-am putut să fac nimic ca să-l temperez. dar orice concesie ne-ar fi micşorat simţitor şansele de scăpare.. Oricât ar părea de paradoxal. chiar de-aş fi plătit cu viaţa. m-au întărit. Apoi a început să vorbească şi mai tare. Doamne! spunea întruna. am început să-mi dau seama că raţiunea i se destrămase cu totul. Doamne. Ar fi trebuit să mă ridic. şi să-i chem la căinţă.. Pe mine şi pe ai mei să cadă pedeapsa. cei săraci erau călcaţi în picioare. m-a ameninţat că va striga şi va atrage atenţia marţienilor asupra noastră. în ziua aceea n-a făcut-o. că şi mintea mea rătăcea uneori. În orice caz. socotesc că slăbiciunea şi nebunia preotului m-au avertizat. o. ce nebunie!. În ziua a opta şi a noua a 172 . cu toate că nu eram sigur că nu-şi va pune în practică ameninţările. după unele vagi aduceri-aminte.... şi l-am rugat să înceteze. să se căiască.. E cu dreptate.încetul. aveam vise stranii şi hidoase. iar eu priveam liniştit.. Pedeapsă dumnezeiască! Apoi. ci cu glas tare. plângea şi sfârşea cu ameninţări. deodată.. gândurile i se reîntorceau. Le propovăduiam să nu-şi blesteme soarta. Când dormeam.. Mă ruga. Dar observând că în felul acesta mă poate şantaja. la proviziile pe care le ascundeam de el. asupritorii celor săraci şi nevoiaşi. şi am ajuns să constat că singurul meu tovarăş în acest întuneric profund şi dezgustător era un om ieşit din minţi. m-au îndemnat să rămân cu mintea întreagă. am păcătuit. Un moment.

rugându-se de mine şi vărsând un torent de căinţe fără nici o noimă pe tema îndeplinirii voinţei dumnezeieşti. Şi acum trebuie să mă spovedesc. cu toată puterea. – Stai liniştit! l-am implorat eu. Zăcea fără suflare. Blestemul să cadă asupra acestui oraş necredincios! Blestem! Blestem! Blestem! Blestem! Blestem! asupra locuitorilor pământului! Se aude glasul trompetelor. M-am repezit pe urma preotului. – Trebuie să mă spovedesc! Plec! Am întârziat prea mult. cu un ultim sentiment de umanitate. Am întors tăişul. îmi era milă de el. – Am stat prea mult timp liniştit. îngrozit de gândul că marţienii ar putea să ne audă..vorbit cu glas din ce în ce mai tare. 173 . ridicîndu-se şi el în picioare şi întinzându-şi braţele. pe întuneric. – Nu. Frica mă scosese din minţi. după ce a dormit câtva timp. a început să strige cu o energie reînnoită. eram lângă el. Trebuie să vorbesc! Duhul Domnului a coborât asupra mea! Din trei paşi. lângă cazanul din bucătărie.. ridicîndu-mă în picioare. ameninţându-mă. Când ajunsese în mijlocul bucătăriei.. atât de tare încât m-am văzut silit să-l aduc la tăcere. Preotul s-a prăbuşit cât era de lung şi a rămas întins pe jos.. – Taci! i-am zis. Am întins mâna şi am apucat toporul care atârna pe perete. strigă preotul. zise el. Se ridică în genunchi. Apoi. căci până atunci şezuse lungit jos. Pentru numele lui Dumnezeu. pe un ton care probabil că s-a auzit până în groapă. M-am împiedicat de el şi m-am oprit gâfâind. ajunse la uşa care dădea spre bucătărie. şi am lovit cu muchia toporului.

după ce m-am împiedicat de trupul preotului. cu auzul încordat şi privind ţintă la pragul slab luminat al uşii dinspre bucătărie. iar deschizătura triunghiulară din perete fu astupată. Apoi. Am intrat în magazia de cărbuni şi am rămas acolo în întuneric. încet. prin deschizătură intră un tentacul lung de metal.ştiam prea bine care . Abia mă mai ţineam pe picioare. ca al unei legături de chei. am văzut faţa . O clipă am rămas ca hipnotizat de această înaintare lentă şi spasmodică. Am rămas împietrit. pipăindu-şi drumul peste grinzile prăbuşite. atingea peretele şi îşi continua mişcările. un zgomot de tencuială care se desprindea şi cădea jos. Oare mă văzuse marţianul? Ce făcea acum? Auzeam ceva mişcîndu-se foarte încet. Unul dintre braţele ei se răsuci printre dărâmături. prin bucătărie. apoi apăru un alt braţ. am privit în 174 . m-am refugiat în oficiu. m-am oprit în uşa oficiului. încoace şi încolo. şi apoi. pipăindu-şi drumul. Am privit în sus şi am văzut înaintând încet prin deschizătură partea inferioară a unei maşini-cu-mâini. Apoi. cu un uşor sunet metalic. se răsucea şi se întorcea în toate direcţiile. Printr-un fel de placă sticloasă de la baza maşinii. ca un şarpe. înaintând până la uşă. spre deschizătură. m-am întors şi. privind înăuntru. cu nişte mişcări ciudate şi repezi.fu târât pe duşumeaua bucătăriei. N-am mai putut să rezist şi. cu un ţipăt slab şi răguşit. cu privirea aţintită într-acolo.şi ochii mari şi întunecaţi ai unui marţian. un corp greu . din cînd în cînd. tremurând din toate încheieturile. Am făcut un efort. Tentaculul pătrunsese vreo doi metri sau chiar mai mult în încăpere.Deodată.dacă pot s-o numesc astfel . am auzit. venind din afară.

O doream din toată inima. A urmat o aşteptare insuportabilă. Mă gândeam că s-ar putea ca tentaculul să nu fie atât de lung încât să ajungă până la mine.bucătărie. tentaculul atinse talpa ghetei mele.mişcîndu-se spre mine. lemnele şi tavanul.în oficiu. El trecu. Abia izbuteam să văd în întuneric acel obiect . tentaculul a rămas nemişcat. Aş fi putut să cred că se retrăsese. pe întuneric.şi 175 . Apoi. apoi l-am auzit bâjbâind la clanţă! Găsise uşa! Marţienii înţelegeau deci rostul uşilor! Se căzni câteva clipe cu broasca. am început să mă îngrop cât puteam mai mult. L-am văzut în triunghiul de lumină pe marţian. zgâriind uşor uşa magaziei. Îl auzeam înaintând încet prin bucătărie. Un timp. printre lemnele de foc şi cărbunii de acolo. mi-am muşcat mâna. mai mult decât cu orice altceva. M-am gândit imediat că după urma loviturii de topor îşi va da seama de prezenţa mea.care semăna. cărbunii. cu un ţăcănit brusc. apoi uşa se deschise. Apoi. am închis uşa şi. metalic. cu o trompă de elefant . Apoi l-am auzit mai aproape . M-am târât înapoi în magazia de cărbuni. sunetul slab. rămânând nemişcat. stând în maşina lui cu nenumărate mâini şi examinând capul preotului. Era ca un vierme negru care îşi agita într-o parte şi într-alta capul lipsit de ochi. Mă opream din cînd în cînd. după câte puteam să-mi dau seama. pipăind şi cercetând peretele. durând parcă un veac.am crezut că mă înhăţase pe mine! . Eram gata să ţip. şi pe cât se putea mai în tăcere. înhăţă ceva . şi ascultând dacă marţianul îşi vârâse din nou tentaculele prin deschizătură. reîncepu. La un moment dat.

mi-am spus că nu mai era acolo. Cred că luase o bucată de cărbune s-o examineze. neîndrăznind. LINIŞTEA Primul meu gest. În timp ce aşteptam. Apoi din nou am auzit sunetul slab. CAPITOLUL V. nici măcar să mă furişez ca să beau puţină apă. dispăruse până şi urma alimentelor. Dar cămara era goală. în întunericul de nepătruns. îngropat sub cărbuni şi lemne de foc. cutiile de biscuiţi zăngăniră. Abia în cea de a unsprezecea zi am cutezat să-mi părăsesc adăpostul. Pentru o clipă. Se apropia încet. furişându-se către mine.ieşi din magazie. Rosteam în şoaptă rugăciuni fierbinţi. o sticlă se sparse şi se auzi o izbitură puternică în uşa magaziei. râcâind pereţii şi atingând obiectele din drum. Apoi se făcu linişte. apoi am rămas în aşteptare. Descoperind aceasta. care se transformă într-o nesfârşită aşteptare. Probabil că marţianul luase totul. înainte de a intra în cămară. n-am fost prea sigur. cu toate că muream de sete. metalic. Am profitat de această ocazie şi-am schimbat puţin poziţia. deoarece amorţisem. cu o zi înainte. a fost de a încuia uşa dintre bucătărie şi oficiu. încet. m-am simţit pentru 176 . Oare plecase? În cele din urmă. L-am auzit intrând în oficiu. pentru a scăpa de primejdie. eu am stat toată ziua următoare. tentaculul se izbi cu putere de uşa magaziei şi o închise. neştiind ce se va întâmpla. Nu s-a mai întors în oficiu.

care scârţâia puternic.prima dată deznădăjduit. Gura şi gâtlejul mi se uscaseră şi forţele îmi scăzuseră simţitor. De câte ori aţipeam. aveam vise oribile. M-aş fi dus să privesc afară. În ziua a unsprezecea şi a douăsprezecea n-am mâncat şi nu am băut nimic. cu riscul de a-i alarma pe marţieni. incoerent. despre moartea preotului. Pentru imaginaţia mea zdruncinată. am făcut planuri de salvare. şi am obţinut două pahare cu apă de ploaie. ci roşie. într-o stare de descurajare totală. Nu mă gândeam decât la mâncare. gâtlejul începuse să mă doară atât de rău încât. M-am răcorit şi. În ziua a paisprezecea. divagând şi fără a încerca să trag vreo concluzie. În ziua a douăsprezecea. sau asistam la mese somptuoase. m-am gândit mult la preot şi modul în care murise. neagră şi noroioasă. simţeam o durere ascuţită care mă silea să beau tot mereu. În răstimpul acestor zile. transformând 177 . am băut din nou apă. dar nu mă simţeam destul de tare pentru a mă târî fără zgomot până la deschizătura din zid. părea de culoarea sângelui. dar. deoarece încetaseră cu totul zgomotele pe care mă obişnuisem să le aud venind dinspre groapă. am acţionat pompa de apă. m-am gândit la mâncare şi. În ziua a treisprezecea. Credeam că surzisem. vagi şi imposibile. am moţăit. fie că eram adormit. Şedeam în întunericul din oficiu. de lângă chiuvetă. fie că eram treaz. am mai prins curaj. întrucât la scârţâitul pompei n-a apărut nici un tentacul. Lumina care intra în oficiu nu mai era cenuşie. m-am dus în bucătărie şi am văzut cu surprindere că frunzişul ierbii roşii astupase deschizătura din perete.

Am ascultat . ca şi cum un câine ar fi umblat de colo-colo. apoi câteva fâlfâiri de aripi şi atât. Cu excepţia unui colţ. botul unui câine. dar el îşi retrase deodată capul şi dispăru. pe nisipul de dedesubt. Am stat o bună bucată de timp lipit de deschizătura din zid. Ducîndu-mă în bucătărie. am auzit în bucătărie nişte sunete curioase. dar familiare şi. în orice caz.semiobscuritatea încăperii într-o obscuritate de culoare stacojie. ca fâlfâitul unor aripi de pasăre. foarte încet. necrezându-mi ochilor. ascultând mai bine. ca mişcările lui să nu atragă atenţia marţienilor. câinele a lătrat scurt. dar neîndrăznind să dau la o parte frunzişul roşu care o acoperea. M-am gândit că dacă aş reuşi să-l atrag fără zgomot înăuntru. şi că era mai bine. unde o mulţime de corbi ţopăiau şi se băteau pe scheletele morţilor pe care îi lăsaseră marţienii. în groapă nu se mai afla nici o fiinţă vie. Simţindu-mă. aş putea să-l ucid şi să-l mănânc. am văzut vârât prin frunzişul roşu. Am privit în jur. Dispăruseră toate maşinile. în cele din urmă. am rămas uimit.mă convinsesem că nu sunt surd -. să-l ucid. Am auzit o dată sau de două ori un zgomot uşor. Am auzit un sunet. chemându-l „cuţu-cuţu!”. Într-un colţ se ridica movila de 178 . care adulmecă şi râcâie. mi-am dat seama că sunt scoase de un câine. Bineînţeles. La începutul celei de a cincisprezecea zile. am privit afară. dar nu mai era nici o îndoială că în groapă stăpânea liniştea. Încurajat. de această linişte. un croncănit răguşit şi altceva nimic. M-am apropiat pe furiş.

pe un morman de moloz. în timp ce inima îmi zvâcnea puternic.pulbere albastră-cenuşie. dar puţin mai departe. dărâmăturile formau o pantă accesibilă până la vârful ruinelor. pereţii erau încă întregi. şedeam pe o grămadă de cărămizi sfărâmate. şi m-am ridicat în picioare. dar ceva mai departe o plasă de fire roşii acoperea nişte tulpini încă vii. ca nişte cactuşi. Am şovăit câteva clipe. până în vârful movilei sub care fusesem îngropat atâta vreme. Acum. Am început să tremur. şi nicăieri nu se zărea nici urmă de marţieni. într-altul zăceau câteva bare de aluminiu. M-am furişat încet afară. Nici spre nord nu se zărea vreun marţian. Iarba roşie creştea luxuriant prin 179 . Când o văzusem ultima dată. în alb şi roşu. Copacii de lângă mine erau morţi şi negri. Am privit din nou în jurul meu. care-mi venea în spate. apoi. Toate casele dimprejur fuseseră sfărâmate. nu vedeam decât o groapă rotundă şi goală în nisip. pământ şi pietriş. nici o urmă de vegetaţie pământeană nu le disputa terenul. Puteam să privesc în toate direcţiile. fără ca vreuna să fie arsă. Lângă mine. printre ierburile roşii. uneori chiar până la al doilea etaj. acoperită de o mulţime de plante roşii. înalte până la genunchi. în timpul zilei. într-un acces de hotărâre disperată. Şansa mea de scăpare venise. cu ferestrele sparte şi uşile în ţăndări. m-am căţărat. această parte a satului Sheen era formată dintr-o stradă cu case răzleţe şi confortabile. peretele gropii se ridica aproape perpendicular. şi în afară de păsările negre şi de scheletele celor ucişi. cu excepţia nordului. răspândite printre copaci umbroşi.

prea bine bietele animale dominate de noi. o pisică slăbănoagă se furişa de-a lungul unui zid. În vizuina infectă din care ieşisem. Am simţit primele semne ale unei stări de spirit care apoi mi s-a precizat limpede în minte şi m-a apăsat zile întregi. însă. În contrast cu recenta mea captivitate. în vârful grămezii de dărâmături. în clipa aceea. legănând-o. clătinându-mă pe picioare. un sentiment cu totul neobişnuit omului. o emoţie pe care o cunosc. iar corbii încă se mai băteau pe resturile dinăuntrul ei. întorcîndu-se la vizuina lui. ca din altă planetă. Alte zburătoare săreau printre ruine. dar nicăieri nu se zăreau urme de oameni. dă deodată peste o duzină de săpători care pregătesc acolo temeliile unei case. Am avut. Departe. Peste iarba roşie care acoperea fiecare petic liber de pământ trecea o adiere lină de vânt. Nu ştiam ce se întâmplase în lume. nu mă aşteptam să întâlnesc această privelişte stranie şi înspăimântătoare. Era ceea ce simte un iepure care. convingerea că nu 180 . OPERA A CINCISPREZECE ZILE Am rămas câtva timp. şi cât de proaspăt era aerul! CAPITOLUL VI. La picioarele mele se afla groapa cea mare. cu cerul de un albastru strălucitor. fără să mă mai gândesc la securitatea mea. ziua părea orbitor de luminoasă. O.încăperile lipsite de acoperiş. o senzaţie de detronare. Mă aşteptam să văd satul Sheen în ruine şi vedeam în jur un peisaj straniu şi sinistru. mă gândisem intens numai la securitatea noastră imediată.

într-un loc acoperit de iarbă. ea a şi dispărut din mintea mea şi. cu toate încercările mele. doi bulbi de gladiole şi câţiva morcovi încă necopţi. Mi-a venit o idee şi am pornit prin iarba roşie care mă îngropa până la genunchi. un petic de grădină încă verde. am pornit pe drumul către Kew. Dar. care trecea prin mijlocul a 181 .stăpânit de două gânduri: să mai găsesc ceva de mâncare şi să fug cât mai repede şi cât mai departe din blestemata şi nepământeasca regiune din jurul gropii. sub călcâiul marţienilor. căţărându-mă peste un zid dărâmat. Desimea acestor ierburi mă făcea să mă simt în siguranţă. imediat ce am făcut această constatare. ci un animal printre alte animale. am strâns totul şi. Zidul era înalt cam de şase picioare şi. ştiind că puteam să mă ascund adânc printre ele.mai eram un stăpân.parcă mă plimbam pe o alee presărată cu gigantice picături de sânge . înapoia unui zid acoperit cu iarbă roşie. murdară. pe care de asemenea le-am devorat. să fugim şi să ne ascundem. singura senzaţie dominantă a rămas foamea. m-am lăsat apoi să cad în grădina în care râvneam să intru. n-am reuşit să mă caţăr pe el. printre copaci roşii şi stacojii . Am găsit nişte ceapă verde. Am mers mai departe de-a lungul lui. şi uneori chiar până la gât. Asemeni animalelor. apoi am întîlnit o şuviţă de apă curgătoare. am dat peste un grup de ciuperci. Ceva mai încolo. după postul lung şi deprimant prin care trecusem. până cînd am ajuns la un colţ unde pietrele mi-au ajutat să mă urc. trebuia ca de acum înainte să stăm şi noi la pândă şi să veghem. teama de om şi domnia omului se sfârşiseră. În direcţia opusă gropii am văzut.

stăpânire pe ea. în mijlocul verii călduroase şi uscate. se crede. acţiunii unor anumite bacterii. iarba roşie a sucombat aproape tot atât de repede pe cât se răspândise. Seminţele ei se revărsau pur şi simplu în râul Wey şi în Tamisa. m-a surprins bogăţia de apă. La început. care 182 . Frunzele s-au decolorat. O boală infecţioasă. Imediat ce această extraordinară vegetaţie dădea de apă. Plantele terestre au căpătat. o mare forţă de rezistenţă împotriva bolilor provocate de bacterii .după cum am văzut mai târziu .podul era aproape în întregime acoperit de încâlceala ierburilor roşii.ceea ce fuseseră odinioară păşuni. dar apoi am descoperit că se datora exuberanţei tropicale a ierburilor roşii. Se sfărâmau la cea mai mică atingere. iar la Richmond apele Tamisei se revărsau de asemenea peste păşunile din Hampton şi Twickerham ca un puhoi întins. dar iarba roşie a putrezit ca şi cînd ar fi fost dintru început moartă. a pus în scurt timp. În cele din urmă. iar rapida creştere a frunzişului ei luxuriant înăbuşi în puţină vreme aceste două cursuri de apă. până cînd vilele ruinate din valea Tamisei au fost pentru câtva timp acoperite de această mlaştină roşie. apoi s-au încreţit şi s-au uscat. Dar aceste frânturi de hrană n-au reuşit decât să-mi aţâţe foamea. La Putney .ele nu sucombă niciodată fără o luptă crâncenă -. datorită. Pe măsură ce apele se revărsau. pe marginea căreia rătăceam eu acum şi care ascundea în mare măsură pustiirea provocată de marţieni. dar puţin adânc. datorită selecţiei naturale. devenea gigantică şi de o fecunditate nemaipomenită. iar apele. iarba venea pe urmele lor.

cu toate că iarba roşie mă cam împiedica în mers. Lângă Roehampton văzusem două schelete omeneşti . să-mi potolesc setea. Iarba roşie era mai puţin abundentă. primul meu gând a fost. am cotrobăit prin câteva case pustii. Am băut o mare cantitate şi. Am căutat printre copaci ceva de mâncare. fugind de chemările mele. străin. şi. dar n-am găsit nimic. ci schelete total 183 . şi nici marţieni. Când am întîlnit apa. aşa că m-am întors spre Mortlake. dar m-au ocolit amândoi. iar la câţiva zeci de metri mai departe totul era intact. Am reuşit să găsesc drumul. m-am îndreptat către dealul care se ridică lângă Roehampton şi am ajuns în comuna Putney. le-au purtat spre mare ultimele vestigii. Apa revărsată era destul de puţin adâncă şi puteam s-o trec fără grijă. gardurilor şi felinarelor pe care le întâlneam. Aici. ca şi cum locatarii le-ar fi părăsit pentru o singură zi. În tot acest timp n-am văzut nici o fiinţă omenească. în locul peisajului straniu. apăreau ruinele unei privelişti familiare: unele porţiuni de teren păreau devastate de un ciclon. dar desigur că apele deveneau din ce în ce mai adânci. ieşind din zona inundată. am mestecat câteva fire de iarbă roşie. în apropierea râului. desigur. Mi-am petrecut restul zilei într-un tufiş. conducîndu-mă după rămăşiţele caselor. sau chiar dormeau înăuntru. dar ele fuseseră forţate mai înainte şi jefuite. erau apoase şi aveau un gust greţos. Am întîlnit doi câini care păreau flămânzi. casele aveau obloanele trase şi uşile închise.nu cadavre. fiind prea obosit pentru a-mi continua drumul.le-au stimulat la început creşterea. sub acţiunea unui impuls momentan. nu acoperise copacii înalţi de pe marginea trotuarelor. metalic.

M-am simţit cuprins de o spaimă de nedescris. locurile păreau îngrozitor de pustii! Copaci înnegriţi. în afara câtorva fiinţe izolate. iar în pădurea din apropierea minelor am găsit nişte oase de pisici şi iepuri. în cantitate suficientă pentru a-mi potoli foamea. Cîtăva vreme.curăţate de carne -. pânzele de apă ale râului revărsat. sau poate că se îndreptaseră către nord. Chiar în vârful dealului Putney am dat peste alt schelet. Şi deasupra tuturor tăcerea. unde probabil că. Pe măsură ce-mi continuam drumul. Din grădină se vedea satul Putney şi râul. ultimul om rămas în viaţă. După apusul soarelui mi-am continuat cu greu drumul spre Putney. dincolo de Roehampton. cu braţele smulse din umeri şi aruncate la câţiva metri mai departe. Am ros câteva dintre ele. marţienii au folosit raze arzătoare. lăsând ţara pustie. pentru cine ştie ce motiv. sfărâmate şi împrăştiate. am găsit nişte cartofi cruzi. am crezut că omenirea fusese ştearsă de pe suprafaţa pământului şi că mă aflam acolo singur. gândindu-mă cât de fulgerător venise această schimbare dezolantă. marţienii plecaseră în alte părţi. şi ţeasta unei oi. Într-o grădină. dar nu mai conţineau nimic de mâncat. iar la poalele dealului. ca mine. după hrană. Poate ei distrugeau chiar acum Berlinul sau Parisul. eram din ce în ce mai convins că în această parte a lumii se şi înfăptuise exterminarea omenirii. În lumina înserării. 184 . Mă gândeam că. colorate în roşu de iarba marţiană. ruine înnegrite.

o coajă de pâine roasă de şoareci şi două cutii de compot de ananas. De atunci. Am dormit puţin. nici cum am scotocit prin fiecare odaie. dar biscuiţii nu numai că mi-au potolit foamea. ceea ce nu-mi amintesc să mai fi făcut de la ultima mea ceartă cu preotul. N-am putut să mănânc sandvişurile. am reuşit să forţez intrarea hanului mai târziu am descoperit că uşa principală era închisă numai cu clanţa -. într-o încăpere care mi s-a părut a fi odaia de culcare a unui servitor. puterea mea de gândire se redusese la o succesiune precipitată de impresii vagi. creierul. după aceea. nişte biscuiţi şi câteva sandvişuri. Nu voi mai povesti cu câte eforturi. căutând hrană. deoarece erau mucegăite de-a binelea. ajuns în pragul deznădejdii. Locul fusese cercetat mai înainte şi golit. în timpul nopţii. dormind pentru prima oară. am reuşit să-mi pun oarecare ordine în gânduri. şi de 185 . sau la un fel de receptivitate prostească. Stând în pat.CAPITOLUL VII. dar mi-au ajuns ca să-mi umplu şi buzunarele. căutând de-ale gurii. am avut câteva momente de tensiune nervoasă şi m-am furişat de la o fereastră la alta. Dar în timpul somnului. Înainte de a mă culca. cred. de altfel inutile. până cînd. La bar am găsit. reîntremat. N-am aprins nici o lumină. am găsit. de la fuga mea din Leatherhead. scrutând întunericul pentru a zări vreun semn al acestor monştri. de teamă că vreun marţian ar putea să umble prin această parte a Londrei. într-un pat adevărat. OMUL DE PE PUTNEY HILL Mi-am petrecut noaptea în hanul care se află pe vârful dealului din Putney.

N-au existat martori . exact cum s-au întâmplat. N-am reuşit să ne înţelegem şi hazardului necruţător nici nu-i păsa de neînţelegerea noastră. şi totuşi amintirea. cu acea senzaţie a prezenţei lui Dumnezeu care se produce uneori cînd e linişte şi întuneric. Prima nu-mi trezea nici un sentiment de groază sau de remuşcare. statică. o amintire extrem de neplăcută. În tăcerea nopţii. Trei probleme se luptau să pună stăpânire pe mintea mea: uciderea preotului. arătându-mi flăcările şi fumul ruinelor din Weybridge. din momentul cînd l-am descoperit ghemuit lângă mine. iar a comite o crimă înseamnă s-o prevezi şi s-o înfăptuieşti. fusesem victima unui şir de împrejurări care m-au dus. nepăsător faţă de setea care mă ardea. aşa cum am relatat întreaga povestire. neschimbată. se limpezi din nou şi astfel am putut să gândesc. Mă vedeam. Relatez toate acestea.şi puteam foarte bine să nu pomenesc nimic. l-aş fi părăsit de la Halliford. împins pas cu pas către lovitura fulgerătoare pe care i-o dădusem preotului. Dar nu le-am prevăzut. ce se întâmplase cu marţienii şi soarta soţiei mele. Dacă aş fi prevăzut consecinţele.singura mea ispăşire . 186 . Dar eu aştern totul pe hârtie şi cititorul să judece cum va dori. Nu mă condamnam. o priveam pur şi simplu ca pe un fapt consumat.alimentele pe care le consumasem. dar care nu mă făcea să am nici un fel de remuşcări.şi de răspundere pentru clipa fatală de mânie şi de frică. la crimă. mă urmărea. Am reconstituit vorbă cu vorbă conversaţia noastră. inevitabil. cum mă văd şi acum. am făcut faţă procesului meu de conştiinţă .

M-am ridicat în capul oaselor. mă rugam cu convingere. eu. În privinţa celor dintâi. de îndată ce au apărut zorile. şi către răsărit cerul strălucea trandafiriu. Nu mă mai rugasem din noaptea cînd mă întorsesem din Leatherhead. Şi. mai era şi o 187 . Pe drumul care merge din vârful dealului Putney spre Wimbledon se aflau câteva biete rămăşiţe ale torentului de panică. alături era o cutie de tablă. Ciudată noapte! Şi mai ciudată prin faptul că. brăzdat de norişori aurii. deodată. noaptea aceea deveni înspăimântătoare. dar un animal inferior care poate să fie vânat şi ucis la orice toană a stăpânilor lui. avea o roată sfărâmată. Poate că şi marţienii se roagă.După ce. revărsate înspre Londra. lui Dumnezeu. cel care vorbisem cu Dumnezeu. M-am trezit rugându-mă ca raza arzătoare s-o fi lovit deodată şi s-o fi omorât fără durere.mila faţă de sufletele lipsite de raţiune care se află sub dominaţia noastră. în noaptea de duminică. încrezători. părăsită. O trăsurică pe care sta scris numele lui Thomas Lobb.un animal ceva mai mare. m-am furişat afară din casă ca un şobolan care îşi părăseşte ascunzişul . conştient. după ce începuse lupta. Dimineaţa era clară şi frumoasă. Mai rostisem în clipe de amărăciune rugăciuni fără noimă. m-am gândit la problema marţienilor şi la soarta soţiei mele. fructar din New Malden. Dacă n-am învăţat nimic altceva. am reuşit să îndepărtez de mine imaginea cadavrului trântit cu faţa la pământ. din nefericire ca şi despre soţia mea. privind întunericul. dar acum mă rugam cu adevărat. puteam să-mi închipui orice. nu ştiam absolut nimic. faţă în faţă cu întunericul lui Dumnezeu. cu siguranţă că războiul acesta ne-a învăţat ce este mila . printr-un efort.

am văzut că era îmbrăcat în haine tot atât de prăfuite şi de murdare ca şi ale mele. desigur că verii mei şi ea fugiseră în altă parte. nu se vedea nici o urmă de iarbă roşie.pălărie de pai. arăta ca şi cum s-ar fi târât printr-un canal de 188 . Printre copaci. călcată în picioare. Voiam să-mi revăd soţia. am zărit o formă ghemuită într-un tufiş. se vedeau nişte cioburi de sticlă. şi forma s-a ridicat. M-am apropiat de el. şi în timp ce mă furişam. încet. şovăitor. am dat peste o mulţime de broscuţe. Am făcut un pas înainte. Apropiindu-mă. Întinderea întunecată era presărată pe alocuri cu drobiţe şi mătură-galbenă. Mam îndreptat. privindu-mă. cu ciudată senzaţie că eram observat. spre marginea câmpului deschis. El şedea. în noroiul uscat. pătate de sânge. inundând totul cu lumină şi viaţă. nemişcat. M-am oprit să le privesc. la adăpostul unui lanţ de copaci şi tufişuri. într-un loc mlăştinos. calm. mă durea inima de dorul ei şi al oamenilor. Mă gândeam să mă duc la Leatherhead. lângă jgheabul de apă răsturnat. care se întindeau cât vedeam cu ochii. iar în vârful lui West Hill. şi gândurile îmi erau confuze. primind o lecţie de la hotărârea lor neclintită de a trăi. soarele a răsărit. dar nu aveam o idee clară cum aş putea s-o regăsesc. devenind un om înarmat cu un cuţit. Mă mişcam fără vlagă. Am stat locului privind într-acolo. deşi ştiam că aveam prea puţine şanse să-mi găsesc acolo soţia. dar îmi închipuiam că la Leatherhead aş putea să aflu încotro fugiseră oamenii din Surrey. întorcîndu-mă brusc. Dacă moartea nu o şi luase pe neaşteptate. Îmi simţeam cu intensitate crescîndă singurătatea. Apoi. către marginea ogoarelor din Wimbledon.

Am fost îngropat între ruinele unei case. – Dumneata eşti artileristul care intrase în grădina mea! 189 . murdară şi suptă. – Dumneata eşti. şi până la marginea câmpului. Am reuşit să ies de acolo şi să fug. Tot dealul. l-am recunoscut. Avea o tăietură roşie în partea de jos a obrazului. omul de la Woking? N-ai fost ucis la Weybridge? În aceeaşi clipă. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Cred că am să mă duc spre Leatherhead. apoi tresări şi expresia ochilor i se schimbă. Încotro te duci? I-am răspuns încet: – Nu ştiu. Nu este de mâncare decât pentru unul singur. – Vin de la Morthlake. Aceasta este regiunea mea. – Stai! strigă el cînd eram la numai zece metri. zise el. El întinse un deget către mine. Glasul îi era răguşit. i-am răspuns. – Aici nu găseşti nimic de mâncare. – Nu vreau să mă opresc pe aici. de argilă uscată. Am desluşit noroiul verde al şanţurilor. examinându-l. zise el. şi cu pete lucioase de cărbune. – De unde vii? Am stat pe gânduri. şi înapoi până la Clampham. Mă privi cu îndoială. până la râu. amestecat cu galbenul palid. am continuat eu. iar faţa îi era neagră. aşa încât nu l-am recunoscut de la început.scurgere. unde îmi este soţia. timp de treisprezece sau paisprezece zile. Părul negru îi cădea peste ochi. Am fost îngropat lângă şanţul pe care l-au săpat marţienii în jurul cilindrului. M-am oprit.

nu au trecut nici şaisprezece zile. Şi după ce au plecat. 190 . – Să zboare? – Da. Nu-i decât o cioară. Dacă ei izbutesc să zboare. Ajunseserăm sub tufişuri şi m-am oprit. eu m-am dus spre Walton.. în direcţia aceea. Aici suntem la loc cam deschis.. spre Hampstead. (el numără pe degete) de cinci zile. Dar... Suntem nişte oameni norocoşi! Eşti chiar dumneata! Îmi întinse mâna. Parcă ar fi un mare oraş. şi dumneata ai încărunţit! Privi brusc peste umăr. În vremurile acestea. apoi vorbi cu emoţie în glas: În jocul de lumini... De cînd am ieşit. peste câmpii. – S-a terminat cu omenirea. El dădu din cap..– Ce întâmplare! zise el. Apoi am văzut doi dintre ei trecînd spre Hammersmith şi ducînd un obiect uriaş... vor cuceri tot pământul. nu i-am mai văzut. zise el. Cred că şi-au instalat acolo o tabără mai mare. am văzut ceva în văzduh. zise el. cerul este luminat de focurile lor. Cred că au construit o maşină zburătoare şi se antrenează să zboare. – Ai mai văzut vreun marţian? l-am întrebat. şi i-am strâns-o cu putere. Să ne vârâm sub tufişurile de-acolo şi să stăm de vorbă. Iar alaltăieri noapte. Ei n-au reuşit să-i omoare pe toţi. zise el. şi în această lumină îi poţi vedea cum se mişcă. – Au trecut dincolo de Londra. să zboare. Ziua nu se văd. el se opri. M-am târât printr-un canal... Dar de aproape. Noaptea. sprijinit în palme şi pe genunchi. ajungi să afli că şi păsările au o umbră. am zis eu. Mi-am făcut loc printre crengi şi m-am aşezat jos. zise el..

privind ţintă în faţa mea şi încercînd în zadar să găsesc vreun argument cu care să-l combat. mi-am amintit noaptea de la observator. Totul s-a terminat. Nu eşti mulţumit că s-a sfârşit cu omenirea? Eu sunt. – De unde ştii? zise artileristul. El rămase pe gînduri. – Acesta nu-i război. Ei au pierdut doar unul. şi ce-i cu asta? Îl vor repara. zise el. eu nu-mi dădusem seama de acest fapt .... – S-a produs vreo defecţiune la tunul lor. Suntem la pământ. Şi aceştia nu sunt decât avangarda. dar sunt sigur că ele cad pe undeva. N-a fost nici o clipă război. L-am privit. Nu mai e nimic de făcut. Deodată. zise el.– Adevărat. asta va uşura oarecum situaţia de aici. Aceste stele de culoare verde. se mai poate evita sfârşitul? Este ca între 191 . mai curând. unul singur. Oricât s-ar părea de ciudat. n-au mai trimis nici unul. în fiecare noapte. cel puţin până la sosirea primului cilindru. Şedeam. – După cel de al zecelea proiectil. Sosesc mereu alţii. îmi păstrasem modul meu de a gândi de totdeauna.un fapt care deveni evident de îndată ce-mi vorbi. sau.. I-am explicat. Dar. S-au instalat temeinic şi au nimicit cea mai mare putere din lume. suntem învinşi. El îşi repetă cuvintele care exprimau o convingere abso-lută: – Suntem învinşi. n-am mai văzut nici una de cinci sau şase zile.. Şi în afară de asta.... Moartea marţianului de la Weybridge a fost un simplu accident. Ei. zise artileristul. aşa cum nu poate exista un război între oameni şi furnici. Încă mai păstram o vagă speranţă. Şi chiar dacă va fi o întârziere. Ne-au călcat în picioare. Suntem la pământ! Suntem învinşi! Nu i-am răspuns. El privi spre mine.

oameni şi furnici.oamenii mor de foame cu duiumul. Într-acolo . nişte furnici. În magazine se găsesc conserve. şi. Văzându-mi expresia feţei. Am stat o dată sau de două ori în faţa morţii. îşi trăiesc viaţa. Cei mai mulţi dintre oameni urlau şi se agitau. eu nu sunt un soldat de paradă. şi atunci ele dispar.. – Fără îndoială. conductele de apă şi canalele de scurgere sunt goale. bătându-se. şi se pare că pe noi ne vor drept hrană.. Şovăi o clipă... vinuri. Numai că. Scapă numai omul care îşi păstrează firea. şi continuă: Pe aici există pretutindeni de mâncare. exact la asta mă gândeam.el arătă cu mâna spre orizont . Am văzut că toţi se îndreptau spre sud. iată la ce mă gândeam. De la Weybridge m-am îndreptat spre sud. Vedeam ce se întâmplă. Ei bine. băuturi spirtoase. Furnicile îşi clădesc oraşe. zise el. în cel mai bun sau mai rău caz. 192 . M-am îndreptat către marţieni aşa cum vine vrabia în preajma omului. Ei sunt fiinţe inteligente. au războaie. – Ei? – Suntem nişte furnici comestibile. Mi-am zis: „În direcţia aceea nu se va mai găsi mult timp de mâncare”. – Şi ce vor face cu noi? – La asta mă gândeam şi eu. îmi spuneam. se opri stânjenit. apă minerală. călcîndu-se unii pe alţii în picioare. gândind tot timpul.. mulţi dintre cei care aveau bani au reuşit să plece în Franţa. Dar mie nu-mi place văicăreala. neştiind dacă trebuie să-şi ceară scuze. Am rămas privindu-ne unul pe altul. îmi întîlni privirea. Asta suntem noi acum.. zise el. revoluţii. şi m-am întors înapoi. moartea nu este altceva decât moarte. până cînd oamenii vor să le înlăture din drumul lor.

maşini. în al doilea rând. în momentul de faţă ei ne prind oricînd vor. pun la punct tot ceea ce n-au putut aduce cu ei. oraşe. l-am văzut pe unul dintre ei. urlând pe 193 . vor distruge totul. punându-i în cuşti. de teamă să nu nimerească peste cei care sunt aici. – Da. pregătind totul pentru ceilalţi care vor mai veni. vor porni să ne prindă metodic. m-am gândit bine la asta. În loc să fugim orbeşte. şi aşa mai departe. sfărâmând casele în bucăţi şi scormonind printre dărâmături. Doamne! Încă nici n-au început să se ocupe de noi! Nu-ţi dai seama? – Nici n-au început! am exclamat.. Este primul lucru cert. alegându-i pe cei mai buni. De îndată ce vor aduce la tăcere toate tunurile şi vasele noastre. Ei încă nu vor să se ocupe de noi.. vase. Ei sunt prea puternici pentru a fi opriţi. Deci. lângă Wandsworth. Aşa vor proceda. Ceea ce ni s-a întâmplat până acum este numai din cauză că n-am stat liniştiţi şi i-am sâcâit cu tunurile noastre şi cu alte asemenea prostii. Toate acestea se vor termina. tunuri. Îşi construiesc maşinăriile lor. Dacă am fi fost de mărimea furnicilor.Mai întâi. Într-o zi. Probabil că din această cauză cilindrii n-au mai sosit de o vreme. e clar. am fugit în debandadă către locuri unde nu era mai multă siguranţă decât acolo unde ne aflam. Aşa-i? Am consimţit. cât de curând. pierzându-ne capul. puteam să scăpăm. – Nici n-au început. toată ordinea şi organizarea noastră. Dar nu suntem. Dar ei nu vor continua astfel. vor distruge căile ferate şi îşi vor sfârşi toate pregătirile lor. Şi. Un marţian nu are decât să străbată câteva mile ca să întâlnească o mulţime care fuge.

. m-am gândit bine. sau să faci greşeli de pronunţie. Ştim prea puţine lucruri. Dacă ai o educaţie de salon şi nu-ţi place să mănânci mazărea cu cuţitul. progresul. Asta este părerea mea. – Timp de un milion şi mai bine de ani nu vor mai fi concerte. Şi trebuie să trăim şi să rămânem liberi în timp ce învăţăm. îmblânzit. spre binele speciei. Eu mi-am făcut planurile. – Vreau să spun că oamenii ca mine vor continua să trăiască.. dacă nu mă înşel. – Vrei să spui. Uh! Imaginează-ţi aceste târâtoare negricioase. dacă aşa stau lucrurile.. hrănit şi îngrăşat ca un viţel gras. Iată! Asta trebuie să facem. oamenii. suntem învinşi. ar trebui să încercăm să ne obişnuim cu noua noastră situaţie. Dacă umbli după distracţii. e mai bine să laşi toate astea la o parte.. Acesta este principiul după care mă conduc.toate drumurile. Jocul s-a sfârşit. – Dar. cât mai avem timpul. Noi. Nu mai sunt de nici un folos.. naţiunile. 194 . sau punând la întâmplare dinamită ca să-i aruncăm în aer. Şi. pentru ce să mai trăim? Artileristul mă privi o clipă.. Şi nici nu am de gând să mă las prins. Suntem sub călcâiul lor. Îţi declar că eu sunt hotărât să trăiesc. Continui. civilizaţia. Nu corespunde întru totul cu dorinţele omului în privinţa speciei umane. – Nu cumva vrei să spui. – Ba da. nu va mai exista vreo Academie de Arte sau petreceri la restaurante.. Trebuie să învăţăm. Noi nu vom fi exterminaţi. cred că astea s-au cam terminat. Oraşele. totul s-a terminat.. în scurt timp vei da şi dumneata dovadă de ceea ce poţi. Suntem învinşi. dar este o părere bazată pe fapte.

făceau lucrări pe care nici nu-şi dădeau osteneala să le înţeleagă. ci pentru că aveau ceva zestre care le aducea puţină siguranţă în goana lor mizerabilă prin viaţă. după-amiază rămâneau acasă. toţi nişte afurisiţi de mici funcţionari. Iar duminica. Am gândit bine. şi se culcau cu soţiile cu care se căsătoriseră. i-am văzut. Toţi oamenii de soiul celor care trăiau în casele de aici. cu ochii strălucitori. nici visuri mari şi nici dorinţe puternice. nu sunt buni de nimic. teama de viaţa de apoi. veneau înapoi. – Ei bine. şi un om care nu are nici una.. Dar nu ştiam că erai chiar dumneata şi nici că ai fost îngropat. uimit şi tulburat de hotărârea lui. i-am zis eu. nu-i aşa? – Continuă. – Ei! zise el. Să ştii că nu toţi oamenii pot să devină nişte animale sălbatice.. alergând de teamă că nu vor ajunge la timp la masă.L-am privit. ţinând în mână un rest din micul dejun. deodată. Eu. Dar dumneata eşti un om adevărat! Şi. l-am apucat de mână şi i-am strâns-o. cînd te-am văzut venind. Dumneata eşti cam firav. alergând să prindă trenul de navetă. Nu făceau decât să pornească în goană către birouri. mă pregătesc. De aceea m-am ascuns. de teama străzilor dosnice. cei care nu vor să fie prinşi trebuie să se pregătească. unul. N-au în ei nici un strop de curaj. nu pentru că le-ar fi dorit. Ca şi cum iadul ar fi fost 195 .. de teama accidentelor. cu sutele. sălbăticiţi şi transpiraţi de teamă că vor fi concediaţi dacă nu reuşesc să-l prindă. Îşi asigurau viaţa şi puneau ceva deoparte.. – Doamne sfinte! am strigat eu. Aveam îndoieli. nici. Doamne! Înseamnă că nu este plămădit decât din teamă şi precauţii. şi aşa se va întâmpla.

zise el. şi se închină în faţa biciului şi voinţei lui Dumnezeu. după câtva timp vor fi chiar bucuroşi. iar mulţi alţii vor fi frământaţi de senzaţia că totul merge rău şi că ar trebui să întreprindă ceva. mi-i închipui. erotism. marţienii vor fi o binecuvântare! Cuşti mari şi frumoase. Dar ori de câte ori situaţia se prezintă de asemenea manieră încât unii oameni simt că ar trebui să întreprindă ceva. Am văzut cu ochii mei sute de întâmplări. Este energia unui acces de frică. Printre ei nu va mai exista nici o urmă de sentiment sau de credinţă. şi anume cei graşi şi proşti. Da. Iar cei care sunt dintr-un aluat mai puţin simplu vor recurge la. – Este foarte probabil că marţienii îşi vor face printre ei favoriţi. de imnuri şi de pioşenie. cu un fel de sumbră mulţumire. Făcu o pauză. întoarsă pe dos. ajung întotdeauna la un fel de religie a pasivităţii.. Mi-i închipui şi pe stâlpii de cafenea.. cum se spune?. cu stomacul gol. Cuştile vor răsuna de psalmi. pentru că gândesc prea mult. vor veni şi se vor lăsa prinşi de bunăvoie.cine ştie? . Sunt mulţi. Probabil că ai observat şi dumneata... pe filfizoni şi pe cântăreţi. pe care n-am început să le înţeleg bine decât de câteva zile. şi cei care devin slabi. hrană abundentă. Se vor întreba ce făceau oamenii înainte de a veni marţienii ca să se îngrijească de ei.poate vor deveni sentimentali în privinţa vreunui băieţaş care s-a 196 . creştere îngrijită. pioasă şi superioară. nici un fel de necazuri! După ce vor mai rătăci câteva săptămâni pe câmpii.făcut pentru iepuri! Ei bine. cei slabi. pentru astfel de oameni. îi vor antrena să facă giumbuşlucuri şi . care vor lua lucrurile aşa cum sunt.

cu sânge bogat. Şi nu găseam ce să opun raţionamentelor lui. eram un scriitor de profesie. Care-ţi sunt planurile? O clipă şovăi. zise el.. – Ei bine. Reflectam şi eu asupra acestor probleme. – Nu. În zilele dinaintea invaziei.. Ce trebuie să facem? Trebuie să creăm un mod de viaţă care să permită oamenilor să trăiască.. Există oameni care şi-ar vâna de bunăvoie semenii. Cei domesticiţi vor deveni asemeni tuturor animalelor domestice. este cu neputinţă! Nici o fiinţă umană. Înţelegi. după câteva generaţii. Dumnezeule! Dacă vin pe urmele mele! şi căzu într-o meditaţie sumbră. proşti. am strigat eu. Da. Alţii vor fi antrenaţi poate să ne vâneze. nişte lepădături! Riscul este ca nu cumva să ne sălbăticim noi. nimeni n-ar fi pus la îndoială superioritatea mea intelectuală asupra lui. şi totuşi el reuşise să formuleze problemele pe care eu abia le sesizam. să se înmulţească şi să aibă suficientă siguranţă pentru a creşte copiii. – La ce bun să ne mai minţim? zise artileristul. – Şi ce ai de gând să faci? l-am întrebat.. zise el apoi. cred că va trebui să ducem o viaţă subterană. autor de eseuri filozofice. Este o prostie să pretinzi că nu există! În faţa convingerii lui am cedat. şi îţi voi spune mai limpede ceea ce cred că trebuie să facem. iată. M-am gândit la canalele de 197 . iar el un simplu soldat. – Dacă vin pe urmele mele. recunoscut. ei vor fi mari. aşteaptă o clipă. cei rămaşi în libertate. frumoşi.făcut mare şi urmează să fie ucis. să nu degenerăm într-o specie de şobolani mari şi sălbatici.

crichet. care îşi dau ochii peste cap. Nu vom primi printre noi nici o lepădătură. hrubele. moartea nu este chiar atât de înspăimântătoare. – Nu ne vom certa acum pentru asta.. Şi. Cei slabi să plece aiurea. Vom putea să organizăm şi un post de observaţie şi să ieşim afară. bolţile. Ei? Începi să înţelegi? Vom forma un grup de oameni voinici şi isteţi. Ne vom strânge deci în toate locurile acestea. cînd marţienii nu vor fi acolo. reţeaua canalelor se întinde mile. Desigur. numai teama noastră îi acordă acest atribut. de la care se pot deschide coridoare subterane până la canalele de scurgere. iar cei inutili. cei care nu le cunosc îşi închipuie că sunt nişte locuri oribile. de pildă. Trebuie să moară de bunăvoie. trebuie să moară. mai sunt pivniţele. de altfel. Viaţa a redevenit o realitate. dedesubtul Londrei. sute de mile. Nu doamne sentimentale. Ei? Este cu putinţă? Dar salvarea rasei nu înseamnă 198 . Mai sunt şi tunelurile subterane de cale ferată. Zona noastră va fi Londra. Avem nevoie.. de femei voinice şi inteligente.scurgere. – Cei rămaşi alături de noi vor trebui să se supună disciplinei. şi este de ajuns să plouă câteva zile peste această Londră pustie de oameni şi ele vor deveni curate şi plăcute. cei care ne stânjenesc sau provoacă pagube. dar. Canalele principale sunt destul de mari şi de aerisite. – Aşa cum mi-ai spus mie să plec? – Ei. Continuă. am vrut să-mi dau seama ce gândeşti. în aer liber. Mai ales că ei nu pot fi niciodată fericiţi. Apoi. N-avem nevoie de oameni slabi sau proşti. Şi să jucăm. Astfel ne vom salva rasa. mame şi educatoare. La urma urmei nici nu este cinstit din partea lor să trăiască şi să compromită specia. de asemeni.

în perfectă siguranţă. de ştiinţă. înăuntrul maşinilor. Nu mai sunt conduse de marţieni. Va trebui să luăm de la British Museum toate cărţile de acest fel. nu romane şi fleacuri poetice. Închipuieşte-ţi că ai una dintre maşinile lor minunate şi că poţi controla raza arzătoare după bunul tău plac! Mai are 199 . Artileristul se opri şi îşi puse o palmă negricioasă pe braţul meu. să învăţăm şi mai mult. şi să adunăm toate cărţile pe care le vom găsi. Când totul va fi organizat. trebuie să-i lăsăm pe marţieni în pace. ci de oameni..nimic. s-ar putea să nu avem prea multe de învăţat până cînd. Vreau să spun că ne vom da chiar prinşi. considerându-ne doar ca pe nişte viermi inofensivi. Pentru aceasta vom avea oameni ca dumneata. Trebuie să le arătăm că nu intenţionăm să le facem nici un rău. Unii dintre noi se vor strecura printre ei ca spioni. Există cărţi şi maşini. După cum spuneam. De aceea vom avea nevoie de oameni ca dumneata. S-ar putea ca oamenii aceştia să apară chiar în vremurile noastre. ci cărţi de idei. nu ne vor nimici. poate că mă voi duce chiar eu.. Va trebui să amenajăm nişte încăperi mari.. Gândeşte-te: deodată pornesc patru sau cinci dintre maşinile lor de luptă. Principalul este să ne salvăm cunoştinţele şi să le dezvoltăm... raze arzătoare în dreapta şi în stânga şi. dacă au tot ce le trebuie. Ei sunt fiinţe inteligente şi. ne vom da la o parte. oameni care au învăţat să umble cu ele. – La urma urmei. ceea ce este mai important. nici un marţian. înseamnă că nu trebuie să devenim şobolani.. Când ne vom afla în drumul lor. Şi trebuie să-i spionăm pe marţieni. Şi. Nu trebuie nici măcar să furăm. În primul rând trebuie să ne păstrăm toată ştiinţa. la adâncime.

Aş fi putut să sap o gaură asemănătoare într-o singură zi. cu care vorbea. Dar aveam suficientă încredere în el. spre celelalte maşini ale lor? Toate sunt însă scoase din funcţiune. cu gândurile concentrate asupra acestui subiect şi a mea. căutând vreo urmă a marţienilor. mi-am dat seama pentru prima oară de prăpastia dintre visurile şi puterile lui. îndrăzneaţa imaginaţie a artileristului şi tonul sigur. Credeam fără şovăire atât în profeţiile lui privitoare la destinul omenirii. copleşit de teamă. apoi am ieşit dintre tufişuri şi. Am stat astfel de vorbă o bună parte a dimineţii. pe care voia s-o prelungim până la canalul principal de scurgere de pe Putney Hill. care şedeam ghemuit în tufişuri şi ascultam. au pus stăpânire completă pe gândurile mele. iar cititorul care mă consideră influenţabil şi naiv va trebui să ţină seama de contrastul dintre poziţia lui de cititor serios. vâjj! tocmai cînd să le pună în funcţiune. omule? Poţi să-i vezi alergând. Se instalase în magazia de cărbuni. gâfâind şi urlând. vâjj! vine raza arzătoare şi iată! omul şi-a reluat locul. trosc. ne-am îndreptat grăbiţi către casa de pe Putney Hill. unde el îşi făcuse adăpostul. o gaură abia de vreo zece metri lungime. sfârşeşti prin a fi făcut fărâme? Şi ce ochi vor face marţienii! Poţi să-ţi imaginezi. Ne-am potolit foamea mâncînd 200 . gonind. şi am săpat împreună tot restul dimineţii până după-amiază. după o faptă ca asta. cât şi în posibilitatea realizării planurilor lui uimitoare. Aveam o roabă de grădină şi aruncam pământul lângă maşina de gătit din bucătărie. curajos.vreo importanţă că. şi cînd am văzut rezultatul muncii lui de o săptămână. Şi vâjj! bang. Cîtva timp. după ce am scrutat cerul.

– De ce te plimbai pe câmp. artileristul s-a oprit din săpat. el îşi reluă sapa. zise el. Lăsă sapa jos. atât de bucuros eram că am din nou un ţel. conservată. cînd am fi putut să intrăm imediat în canalul de scurgere. În timp ce lucram. şi bând vin din cămara de alături. ţinând sapa în mână. în recunoaştere. iar obiecţiile şi îndoielile n-au întârziat să se ivească. deodată. Dar tocmai cînd mă frământau aceste gânduri. Munca îmi dădea o ciudată senzaţie de eliberare din chinurile lumii înconjurătoare. Acum trebuie să mergem în 201 . întorceam pe toate părţile proiectul artileristului. – Lucrăm straşnic. i-am spus eu. am lucrat însă în continuare toată dimineaţa. El şovăi. şi în aceeaşi clipă mi-am dat seama de felul lui de a fi. apoi. privind către mine. M-am oprit. Noaptea te simţi mai în siguranţă. un gând îmi trecu prin minte. Să ne luăm o pauză. După ce am săpat vreo oră. Mi se părea de asemeni că nu fusese bine aleasă casa şi trebuia să săpăm o lungime inutilă de tunel. şi să săpăm de acolo în direcţia casei. – Dar tunelul? – Nu se poate lucra tot timpul. Tocmai mă întorceam. am început să mă gândesc la distanţa pe care trebuia s-o străbatem până să ajungem la canal şi la şansele de a nu ajunge deloc până acolo. îmi răspunse el. Cred că este timpul să ne urcăm pe acoperişul casei. Eu însă eram de părere să ne continuăm tunelul şi. zise el. după o mică ezitare. Nu înţelegeam de ce trebuia să săpăm acest lung tunel. printr-una din gurile de canal. în loc să lucrezi? – Luam puţin aer.nişte supă de viţel. şi el mi-a urmat exemplul.

bobiţei. călini şi arbori de tuia se ridicau printre dafini şi hortensii. şi privea la 202 . Era curios cât de mult depindea răspândirea acestor două varietăţi de prezenţa apei curgătoare. zise el. pot să audă zgomotul sapelor şi să cadă pe neaşteptate asupra noastră. Dincolo de Hensington se înălţa un fum des care. iar Regent Street şi Piccadilly Circus au fost iluminate şi înţesate de beţivi zdrenţăroşi. rămaşi cu crengile dezgolite. în mijlocul desişului roşu. împreună cu o ceaţă albăstruie. ascundea dealurile dinspre nord. – Săptămâna trecută. au văzut o maşină de luptă care şedea nemişcată în apropiere. inundate şi roşii. ciulini. cea mai mare parte a Putney-ului era ascunsă de un desiş. Mi-a povestit un om care a fost acolo. dar puteam să vedem fluviul. câţiva nebuni au reuşit să restabilească curentul electric. dându-ne drumul să alunecăm până la bordura de lângă streaşină. Varietatea căţărătoare a ierburilor roşii năpădise copacii din jurul vechiului palat. ne-am aventurat chiar pe acoperişul de ţiglă. adăugă. verzi şi strălucitori în lumina soarelui. Dacă ei se apropie. care au dansat şi au urlat până în zori. Când s-a luminat de ziuă.recunoaştere. Ne-am suit amândoi pe acoperiş şi ne-am oprit să privim de pe scara luminatorului. ca o masă clocotitoare de ierburi roşii. moarte şi frunzele veştejite. Cum nu se vedea nici un marţian. În jurul nostru nu se vedea nici o urmă de ierburi roşii. şi părţile joase din Lambeth. într-o noapte. Nu mai eram dispus să-l contrazic. lângă Langham. bărbaţi şi femei. Artileristul începu să-mi vorbească despre oamenii care mai rămăseseră în Londra. Din locul de unde priveam.

203 . înţelegeam de ce susţine atât de puternic că nu trebuie să se întreprindă nimic în mare grabă. palmele mele sunt numai băşici. Când au văzut-o. Dar acum. pe cât se poate. încât aproape că m-a convins din nou. artileristul a revenit la grandioasele lui planuri. Aspecte groteşti ale unor vremuri pe care nici o istorie nu le va putea descrie vreodată în întregime! Răspunzând întrebărilor mele. Nici unul dintre noi nu părea dispus să reia lucrul. Şampanie! Doamne sfinte! Avem destulă muncă înaintea noastră! Să ne odihnim puţin şi să ne adunăm forţele.ei. Şi-mi dădeam seama că nu putea fi vorba ca el însuşi să captureze şi să conducă maşina de luptă. cînd începusem să-mi dau seama de adevărata lui fire. Priveşte. Le-am aprins. A devenit deodată foarte generos şi. După câtva timp am coborât din nou în pivniţă. Vorbea atât de elocvent despre posibilitatea capturării unei maşini de luptă. zise el. – Cred că vinul acesta de Burgundia ne va ajuta să lucrăm mai bine. Era din nou cuprins de entuziasm. după ce am mâncat. – Există în pivniţă nişte şampanie. el a ieşit o clipă şi s-a întors cu câteva ţigări excelente. – Nu. prea beţi sau prea înspăimântaţi pentru a mai putea să fugă. i-am răspuns. şi am aprobat imediat propunerea lui de a mânca. şi optimismul i-a revenit. Era înclinat să privească venirea mea ca pe un mare noroc. mulţi dintre ei au simţit că li se face rău. zise el. Dumnezeu ştie de cât timp se afla acolo. Ea s-a apropiat şi a cules vreo sută de oameni. astăzi sunt eu gazda.

După nenumărate partide. să bem în sănătatea mea. dar era de un optimism mai puţin dinamic. La început. într-un discurs monoton şi incoerent. să privim nişte cartoane colorate şi să filăm „jokerul” cu o nespusă plăcere. şi după ce am împărţit Londra între noi. fără vreo ţintă anume. am găsit chiar că jocurile de cărţi sunt extrem de interesante. ceea ce este şi mai surprinzător. eu luând partea de nord şi el pe cea de sud. Era încă optimist. pentru un cititor serios. el propuse ca după terminarea mesei să jucăm cărţi. ne-am hotărât să înfruntăm riscul şi am aprins o lampă. M-am învăţat să joc pocher. Continuam să fumăm. Dealurile dinspre nord erau 2 Euchre – joc de cărţi american. noi doi n-aveam în faţa noastră altă perspectivă decât a unei morţi oribile. Mi-am luat o ţigară şi am urcat la etaj să privesc la luminile despre care îmi vorbise şi care licăreau verzui spre dealurile de la Highgate.) 204 .r. apoi l-am bătut în trei dificile partide de şah. (n. mai meditativ. Cît de ciudată este mintea omului! Omenirea întreagă era pe punctul de a fi exterminată. am privit. şi puteam totuşi să stăm la o masă.Insistând asupra necesităţii de a ne odihni. faptul s-a petrecut întocmai şi. sau împinsă către un primitivism îngrozitor. Când s-a lăsat noaptea. am cinat. peste întreaga vale a Londrei. care se joacă în 2-4 persoane. M-a învăţat euchre2. Oricât ar părea de ridicol şi nebunesc. am jucat mizând pe parohii. iar artileristul a terminat şampania. El nu mai era energicul regenerator al speciei umane pe care îl întîlnisem de dimineaţă. Îmi amintesc că a propus.

Tot restul Londrei era în întuneric. de un violet-purpuriu. o fluorescenţă palidă. 205 . Am rămas o bună bucată de vreme pe acoperiş. şi apoi am privit. şi cu nelinişte. Bineînţeles. Socoteam că acolo aveam cele mai mari şanse să aflu ce făceau marţienii şi semenii mei. Mă simţeam trădător. Când a răsărit luna târzie. apoi mi-am dat seama că slaba iradiaţie provenea de la iarba roşie. Mam simţit cuprins de o revoltă violentă. Mi-am îndreptat privirea către Marte. la apus. pierzându-se apoi în noaptea albastră şi adâncă. Îmi amintesc că am aruncat ţigara. mult timp. faţă de soţia mea şi faţă de restul oamenilor. N-am înţeles din primul moment ce era. mă năpădeau remuşcările. din ce în ce mai uimit. fremătând în adierea nopţii. focurile de lângă Kensington aruncau reflexe roşcate şi din cînd în cînd izbucnea câte o limbă de foc de un roşu-portocaliu. exageram consecinţele comportării mele. gândindu-mă. curiozitatea mea adormită şi simţul proporţiei lucrurilor se treziră din nou. Mi-am amintit diversele mele stări de spirit. am zărit o lumină ciudată. Atunci. eram încă pe acoperiş. ceva mai aproape.învăluite în întuneric. la schimbările survenite în timpul zilei. de la rugăciunea din miezul de noapte până la stupidul joc de cărţi de cu seară. să-l las cu băutura şi cu lăcomia lui şi să-mi continui drumul spre Londra. în întunericul de peste Hampstead Highgate. O dată cu această descoperire. care strălucea. roşu şi limpede. cu un gest care simboliza lepădarea de păcat. M-am hotărât să-l părăsesc pe acest ciudat şi incoerent visător de fapte măreţe.

străzile au devenit din nou liniştite. Dacă figura lui n-ar fi avut o expresie atât de brutală. La colţul străzii care merge spre gara Putney Bridge am dat peste un om întins pe caldarâm. Continuându-mi drumul spre Brompton. zgomotul flăcărilor era ca o adevărată uşurare. am coborât dealul şi mi-am continuat drumul pe High Street. Străzile erau înspăimântător de liniştite. pe alocuri. 206 . tare şi mucegăită. spre Walham Green. trecînd podul spre Fulham. care devenea şi mai abundent în Fulham. Într-o brutărie am găsit nişte pâine . Ceva mai departe. Cîteva fuseseră sfâşiate de câini. Drumul de după pod era acoperit cu praf negru. viu. estompând contururile. totuşi bună de mâncat. şi am trecut pe lângă un grup de case albe care ardeau. Nam scos de la el nimic altceva decât înjurături şi gesturi de ameninţare. începuse să se şi albească de boala care apoi a distrus-o cu repeziciune. dar. Zăceau acolo de mai multe zile.acrită. Era plin de praf negru ca un hornar. Iarba roşie creştea din abundenţă şi aproape că înăbuşea drumul peste pod.CAPITOLUL VIII. Praful negru le acoperea în întregime. LONDRA MOARTĂ După ce m-am despărţit de artilerist. străzile nu mai erau acoperite cu praf negru. aşa că am trecut repede pe lângă ele. dar beat de nu se putea ţine pe picioare şi nici nu putea vorbi. Am văzut vreo duzină de cadavre de-a lungul lui Fulham Road. Apoi am întîlnit din nou praful negru care acoperea străzi şi cadavre. cred că aş fi rămas lângă el.

şampania scursă dintr-o sticlă spartă formase pe trotuar o băltoacă. casele încuiate şi obloanele trase. Pe Exhibition Road răsuna mai puternic. şi îl întrerupeau. Nu m-am atins de ele. apoi casele şi edificiile păreau că îl înăbuşă. cu pustietatea şi liniştea dominând pretutindeni. o femeie în zdrenţe zăcea întinsă pe pragul unei uşi. Vitrina unui bijutier era spartă. continuând la nesfârşit. deoarece câteva lanţuri de aur şi un ceas şedeau împrăştiate pe trotuar.. M-am oprit. În apropiere de South Kensington am auzit pentru prima dată urletul. Cu cât pătrundeam mai adânc în Londra. dar aproape numai la magazinele cu alimente şi băuturi. ulla. Mi-a ajuns la urechi aproape pe nesimţite. străzile nu erau acoperite de cadavre şi nici de praf negru. mâna care îi atârna pe genunchi avea o tăietură adâncă şi îi umpluse de sânge îmbrăcămintea cărămizie. Mai departe.. În South Kensington. Când treceam pe străzile care duceau spre nord. dar era moartă. Era ca un suspin alternat pe două note: „Ulla. dar probabil că hoţul fusese stânjenit de ceva. transformându-le în ruine fumegânde. privind spre Kensington 207 . sunetul creştea în volum. Dar nu era liniştea morţii. ci liniştea unei aşteptări încordate. cu atât liniştea devenea mai profundă. ulla. ulla”. cu magazinele închise.Cartierele unde nu exista praf negru făceau impresia curioasă a unei duminici în City. Prin unele locuri se vedeau urme de jaf. Rătăceam printr-un oraş condamnat şi părăsit. Furia care devastase marginile de nord-vest ale Metropolei şi nimicise Ealing şi Kilburn putea să se abată în orice clipă şi asupra acestor case. Femeia părea că doarme.

după câte mi se părea.Gardens. ulla. Am privit câteva clipe nedumerit. – Ulla. M-am întors uluit spre nord. De ce rătăceam. La capătul străzii. ulla. Casele mari de pe ambele părţi ale străzii erau goale şi liniştite. din regiunea de lângă Regent’s Park. Urletul devenea din ce în ce mai puternic.un autobuz răsturnat şi. Mă simţeam din nou groaznic de obosit. complet curăţat de carne. apoi mi-am continuat drumul spre podul de peste Serpentine. printre clădirile înalte de pe trotuar. plângea glasul. spre porţile de fier ale Hyde Park-ului. pe stradă. lângă poarta parcului. ulla. unde la nevoie puteam să găsesc mai repede o ascunzătoare. alături. cînd toată Londra zăcea acoperită de 208 . Vaietul mă obseda. Apoi m-am hotărât să rămân jos. înfometat şi însetat. pentru a vedea ce se petrece în parc. Era ca şi cum imensul pustiu al oraşului îşi găsise un glas pentru groaza şi singurătatea lui. ulla. ulla. de unul singur. – Ulla. uimit de acest vaiet straniu şi îndepărtat. scheletul unui cal. de unul singur. cu toate că pe deasupra caselor din partea de nord a parcului nu puteam să văd nimic altceva decât un nor de fum. iar ecoul paşilor mei se izbea de faţadele caselor. gemea acest glas neomenesc şi valuri imense de sunete treceau pe strada largă şi însorită. Trecuse de amiază. venind. ulla. prin acest oraş al morţii? Ce căutam eu. Aveam de gând să intru în Muzeul de Istorie Naturală şi să mă urc în vârful turnului. şi mi-am continuat drumul pe Exhibition Road. Mă părăseau şi ultimele rezerve de curaj. cu picioarele îndurerate. Acest strigăt dezolant începea să pună stăpânire pe mine. am dat peste un spectacol ciudat .

m-am simţit obosit şi am intrat într-o încăpere din spatele barului. ulla”. Mă gândeam la otrăvurile din farmacii şi la băuturile din pivniţele negustorilor de vinuri.. Şi am ajuns în cele din urmă la Regent’s Park. pe care îi uitasem de ani şi ani. în Oxford Street şi aici am întîlnit iar praful negru şi câteva cadavre. acoperişul în formă de glugă al unei maşini marţiene de luptă: de acolo venea urletul. am văzut. ulla. L-am privit câtva timp. fără să-mi pot explica motivele. Am ajuns.era şi un dulap pentru carne. Părea că stă pe loc şi urlă. se ridica prin ferestrele pivniţelor. Când am ieşit din Baker Street. Am încercat să-mi înjghebez un plan de acţiune. ulla. dar nu conţinea decât viermi am rătăcit prin cartierele liniştite.singurul cartier de care îmi amintesc este Portman Square.. Mi se părea că această întîlnire este un fapt obişnuit. după atâta drum prin căldură. dezgustător. departe. Eram foarte însetat. care . am adormit acolo. pe deasupra copacilor. Gândul îmi zbura către prieteni vechi. După ce am mâncat. Cu mare greutate am reuşit să pătrund într-o cârciumă şi să găsesc de mâncare şi de băut. ulla. 209 . Nu m-am înspăimântat câtuşi de puţin. pe o sofa neagră din păr de cal. un miros greu. mi-am amintit de cele două fiinţe copleşite de deznădejde.împărţeau oraşul cu mine. prin Marble Arch. Mă înnebunea sunetul nesfârşit: „Ulla. până la Baker Street . M-am trezit cu acelaşi urlet lugubru în urechi: „Ulla. în seninătatea apusului. ulla.după câte credeam .giulgiul ei negru? Mă simţeam extrem de singur. Era pe înserate şi. după ce am luat câţiva biscuiţi şi nişte brânză din tejghea . dar el n-a făcut nici o mişcare.

Pe măsură ce lătrăturile se stingeau în depărtare. cu intenţia să ocolesc parcul. printre ruinele provocate de el însuşi. Abia cînd m-am căţărat peste ruine am văzut. Uluit şi mai mult de tot ceea ce văzusem. ulla. roase de câini. cu tentaculele îndoite. Poate că eram prea obosit pentru a mai resimţi spaima. La vreo două sute de metri de Baker Street. M-am îndepărtat de parc şi am apucat-o pe Park Road. John’s Wood. printre 210 . am dat peste sfărâmăturile unei maşini-cu-mâini. ulla”. care şedea nemişcat şi urla. John’s Wood. La jumătatea drumului către gara St. decât înfricoşat. N-am izbutit să mă caţăr printre ruine ca s-o examinez şi. întrucât se coborâse seara. acest Samson mecanic care zăcea. eram mai mult curios. am crezut că se prăbuşise o casă de-a curmezişul străzii. venind drept spre mine. În realitate. apoi o întreagă haită de câini înfometaţi. Partea din faţă era sfărâmată. rupte şi răsucite. tresărind fără voie. ca şi cum i-ar fi fost teamă că aş putea să-i fiu un nou vrăjmaş. Departe. alergând după el. îl priveam dinspre St. am înaintat la adăpostul teraselor. ulla. n-am văzut nici sângele care păta scaunul maşinii şi nici resturile cartilaginoase ale marţianului. pe strada liniştită se făcu din nou auzit vaietul: „Ulla.ulla”. până am ajuns să-l văd bine pe marţian. Voiam să aflu cauza acestui ţipăt monoton. Părea că se izbise orbeşte de casă şi fusese zdrobită sub prăbuşirea zidurilor. La început. Am presupus că maşina-cu-mâini scăpase de sub controlul marţienilor. am auzit un cor de lătrături şi am văzut mai întâi un câine. cu o bucată roşie şi putredă de carne în gură. mi-am continuat drumul spre Primrose Hill. El m-a ocolit.

din cauza acelui glas. copacii dinspre parc erau negri. M-am întors pe St. ulla. John’s Wood Road şi am alergat din răsputeri spre Kilburn. stând liniştit. ulla. iarba roşie se căţăra pretutindeni printre ruine. mama groazei şi a necunoscutului. În faţa mea. Ferestrele caselor albe erau ca orbitele unor cranii. Dar. în culoare roşie închisă. lăsând în urmă această linişte insuportabilă. Nimic altceva decât o tăcere goală. Imaginaţia mea descoperea în jur o mie de duşmani care se mişcau fără zgomot. Noaptea. N-am mai putut să-mi urmez drumul. în parcul de lângă Grădina Zoologică. deodată. în mijlocul drumului. M-a cuprins groaza. tot atât de nemişcat ca şi primul. dezolarea fuseseră oarecum suportabile. Londra mă privea cu ochi de spectru. Londra îmi părea încă vie. M-am ascuns de noapte şi de tăcere până după miezul nopţii. strada deveni dintr-o dată neagră. ca şi cum ar fi fost dată cu catran. ulla” încetă. Regent’s Canal devenise o masă spongioasă de vegetaţie. intervenise o schimbare. Casele învăluite în întuneric se ridicau în jurul meu. dispăruse ceva şi se instalase o linişte aproape imaterială. înainte de ivirea 211 . Apoi. spaima de urmările îndrăznelii mele. în adăpostul unei staţii de trăsuri din Harrow Road. iar senzaţia de viaţă din jurul meu mă susţinuse. Ceva mai încolo de ruinele din jurul maşinii-cu-mâini sfărâmate am dat din nou peste iarba roşie. răsucindu-se să mă acopere în întuneric. urletul „ulla. singurătatea. o formă răsucită. Era ca şi cum ar fi fost retezat deodată. În timp ce treceam podul. Liniştea coborî ca o lovitură de trăsnet. neclare şi înalte. şi am zărit. Atât timp cât răsunase urletul. În jurul meu.copaci. mă învăluia. am văzut un al doilea marţian.

zorilor. am înaintat spre acest Titan. Şi voiam să mă scutesc de a-mi lua singur viaţa. în timp ce stelele erau încă pe cer. Nepăsător. Gândul care îmi fulgerase prin minte deveni real. în semiobscuritatea dinaintea zorilor.era ultima şi cea mai mare tabără pe care o construiseră marţienii . înainte de răsăritul soarelui. ci doar o bucurie sălbatică.am văzut că o mulţime de păsări negre se roteau şi se îngrămădeau în jurul acoperişului în formă de glugă al maşinii. de-a lungul unui bulevard. inima mi-a zvâcnit puternic şi am început să alerg de-a lungul străzii. pe pământul acoperit cu iarbă.şi din dosul lor se ridica spre cer un fum subţire. Edmund’s Terrace (m-am cufundat până la piept într-un torent de apă care se revărsa din rezervoarele de pe Albert Road) şi am ieşit. Pe vârful dealului. pe care păsările înfometate le ciuguleau. smulgând fâşii. M-am rătăcit pe străzi şi nu după mult timp am văzut. m-am întors din nou spre Regent’s Park. Din acoperişul maşinii atârnau fâşii brune şi moi. 212 . drept şi nemişcat ca şi ceilalţi. Grămezi mari de pământ fuseseră aşezate pe creasta dealului. O hotărâre nesăbuită a pus stăpânire pe mine. se afla un al treilea marţian. nervoasă. formând un fel de redută imensă . dar. curba lui Primrose Hill. Văzând aceasta. nu mai simţeam teamă. curajul mi-a revenit şi. demn de crezare. care apoi dispăru în goană. Pe linia orizontului apăru un câine. cînd m-am apropiat începuse să se lumineze . Voiam să mor şi să sfârşesc cu toate. În timp ce alergam în sus pe deal. Am trecut în grabă prin iarba roşie care se îngrămădea pe St. înălţându-se spre stelele care păleau.

În clipa următoare mă căţăram peste meterezul de pământ şi priveam în interiorul redutei de dedesubt. dacă spaima şi dezastrul nu ne-ar fi orbit minţile.ucişi de bacteriile de putrefacţie şi de boală. alţii în maşinile-cu-mâini. Şi. împotriva cărora organismele lor erau nepregătite.organismul nostru viu este întru totul imun.şi-au luat tributul de la strămoşii noştri preistorici.morţi! . Era inevitabil. unii în maşinile lor de război răsturnate. În timp ce îi priveam. ucişi aşa cum fusese ucisă şi iarba roşie. în virtutea selecţiei naturale. murind şi putrezind chiar în timp ce mai acţionau.aceia care provoacă putrefacţia materiilor moarte. ei erau irevocabil condamnaţi. şi de îndată ce invadatorii au coborât pe Pământ. Era un spaţiu vast. ţepeni şi liniştiţi. Germeni de boală şi-au luat tributul de la omenire încă de la începutul începuturilor . Prin tributul a miliarde de morţi omul îşi plătise dreptul de stăpânire asupra 213 . le-a dat viaţă pe acest pământ. zăceau marţienii . specia umană şi-a dezvoltat puterea de rezistenţă. după ce toate mijloacele omeneşti dăduseră greş. de către cele mai umile creaturi cărora Dumnezeu. răspândiţi peste tot locul. Dar pe Marte nu există bacterii. acum nemişcate. Dar. încă de la apariţia vieţii. întinşi unul lângă altul. în înţelepciunea sa. grămezi imense de materiale sau adăposturi ciudate. vreo duzină. de exemplu . alţii. de îndată ce au băut şi au mâncat. în care se aflau ici şi colo maşini gigantice. la acţiunea multora dintre ei . Acesta le-a fost sfârşitul pe care eu şi mulţi alţii ar fi trebuit să-l prevedem. noi nu sucombăm fără luptă în faţa acestor germeni. microscopicii noştri aliaţi s-au pus pe lucru ca să-i distrugă. ucişi.

atât de mari şi uimitoare prin forţa şi complexitatea lor. Şedeam privind în groapă şi inima mea se bucura. erau acum moarte. sinistre. în timp ce soarele incendia lumea din jur cu razele lui. Căci oamenii nici nu trăiesc şi nici nu mor în zadar. Groapa era încă în întuneric. şi ar fi rămas al lui chiar dacă marţienii ar fi fost de zece ori mai puternici decât sunt. cînd boala şi moartea îi împiedicase. Auzind de deasupra capului un croncănit. O clipă mi s-a părut că se repetase distrugerea lui Sennacherib. plată. care fuseseră vii şi atât de înspăimântătoare pentru oameni. O mulţime de câini se băteau. Dar şi pentru mine moartea lor era de neînţeles în momentul acela. la fâşiile zdrenţuite de carne roşie care atârnau de pe banchetele ei răsturnate. marţienii zăceau împrăştiaţi pretutindeni. Nu ştiam decât că aceste fiinţe. după câte puteam să-mi dau seama. victorioasă. sub picioarele mele. surprinşi de o moarte care probabil că li s-a părut de neînţeles. că Îngerul Morţii îi ucisese în timpul nopţii. care rămâne al lui împotriva tuturor intruşilor. mai densă decât a lor. maşinile puternice. Moartea venise tocmai la timp. 214 . vreo cincizeci cu toţii. atât de nepământeşti în formele lor întortocheate. jos. se afla marea maşină de zbor pe care tocmai o experimentau în atmosfera noastră. Pe partea cealaltă a gropii.Pământului. se înălţau din umbră spre lumină. am privit în sus la uriaşa maşină de luptă care nu va mai lupta niciodată. pe cadavrele care zăceau în întunericul din fundul gropii. În groapa pe care o săpaseră. că Dumnezeu se căise. uriaşă şi ciudată. pe vârful lui Primrose Hill. nelămurite şi stranii.

soarele strălucea orbitor pe cerul senin şi. ici şi colo. se aflau. se zăreau dealurile albastre din Surrey. Unul dintre ei murise chiar în timp ce îşi striga tovarăşii. ceilalţi doi marţieni pe care îi văzusem în timpul nopţii. Paul’s se proiecta întunecat pe cerul răsăritului. iar turnurile lui Crystal Palace străluceau ca două baghete de argint. Şi mai departe. Spre nord se aflau Kilburn şi Hampstead. peste Albert Terrace. dunele verzi din Regent’s Park. marele oraş era în întuneric. având . scânteind într-o intensitate de alb. Scăpată ca prin minune de o distrugere definitivă. domul de la Albert Hall. aşa cum îi surprinsese moartea. Spre răsărit. 215 . cu ruinele ei înnegrite de fum şi cu turla spintecată a bisericii. albastre şi înţesate de case. iar spre sud. mai departe de marţieni. până cînd forţa maşinii se epuizase. înconjuraţi acum de păsări.M-am întors şi am privit spre poalele dealului unde. Domul de la St. Langham Hotel.o vedeam pentru întâia oară . Cei care nu au văzut Londra decât învăluită de norii sumbri de fum. în jurul gropii se întindea marea Metropolă. nişte tripozi înalţi şi inofensivi de metal lucitor. probabil că a fost ultimul care a murit. spre apus. câte o faţetă din întinderea imensă de acoperişuri prindea razele de lumină. ruinele ascuţite de la Westminster se înălţau ceţoase în spatele lor. cu greu îşi pot imagina adevărata limpezime şi frumuseţe a acestei pustietăţi tăcute de case.o imensă cavitate în partea dinspre apus. şi glasul continuase fără întrerupere. în lumina răsăritului de soare. Institutul Imperial şi casele uriaşe de pe Bromptom Road se desluşeau limpezi şi mici în lumina răsăritului. Acum străluceau.

scheletele înnegrite ale caselor care priveau atât de sinistru la iarba însorită de pe deal vor răsuna în curând de ciocanele şi mistriile muncitorilor. gândul mi s-a îndreptat spre mine. toţi vor începe să se întoarcă. Apoi. şi la distrugerea rapidă şi nemiloasă care o ameninţase.. mă gândeam eu. 216 . Vindecarea va începe chiar de astăzi. La acest gând mi-am întins mâinile spre cer şi am început să-i mulţumesc lui Dumnezeu. fabrici şi biserici. Într-un an. acum mort. fără hrană. la nenumăratele vieţi care trecuseră până s-a clădit această insulă omenească. Toate dărâmăturile. Oricât de mare ar fi fost distrugerea. pulsul vieţii..am simţit un val de emoţie care m-a făcut aproape să izbucnesc în lacrimi.Şi în timp ce priveam această vastă întindere de case. devenind din ce în ce mai puternic. tăcute şi părăsite. Chinul se sfârşise. spre soţia mea şi spre vechea viaţă de speranţă şi tandreţe care se părea că încetase pentru totdeauna. mâna distrugătorului fusese oprită. va bate din nou pe străzile goale şi se va revărsa prin pieţele pustii. ca oile fără păstor miile de oameni care fugiseră pe mare. cu o forţă copleşitoare. va fi din nou viu şi puternic . Supravieţuitorii împrăştiaţi prin toată ţara fără ţel. fără lege. în timp ce mă gândeam la mulţimea de speranţe şi eforturi. într-un an. cînd mi-am dat seama că umbrele fuseseră înlăturate şi că oamenii vor putea din nou să umble pe străzi şi că acest scump şi imens oraş al meu.

pe vârful lui Primrose Hill. în timp ce eu mă adăposteam în chioşcul staţiei de trăsuri. Cît despre hrană. tot ceea ce am făcut atunci. după cum am auzit. în timp ce eu şedeam pe marginea gropii. De acolo. nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Birmingham. departe de a fi primul care am descoperit distrugerea marţienilor.se dusese la St. până cînd toată Anglia a răsunat de sunetul lor. descoperiseră aceasta cu o noapte mai înainte.. strigând şi oprindu-se din muncă pentru a-şi strânge mâinile. Şi totuşi poate că nu este chiar atât de ciudat. cu feţele supte.. alergau cu toată viteza pe toate drumurile. Oamenii pe biciclete. plângând de bucurie. Un om .CAPITOLUL IX. După aceea. au început să împrăştie vestea. Edinburgh. reuşise să telegrafieze la Paris. Manchester. au izbucnit deodată în iluminaţii frenetice. până în clipa cînd am izbucnit în lacrimi. Am aflat mai târziu că. mulţi alţii. mii de oraşe. rugându-mă lui Dumnezeu. strigând-o către oamenii cu feţele răvăşite de desperare. Peste Canalul 217 . Îmi amintesc limpede. cu părul în vânt.fusese cel dintâi . care tăcuseră de cincisprezece zile. vestea aducătoare de bucurie se răspândise ca fulgerul în toată lumea. Clopotele bisericilor. Martin’s-le-Grand şi. Despre următoarele trei zile nu ştiu nimic. vestea se aflase la Dublin. RUINA Este rândul celui mai ciudat episod al povestirii mele. care rătăceau ca şi mine. Oamenii. strigând vestea eliberării neaşteptate. năpădiseră trenurile. pentru a se reîntoarce chiar şi de la Crewe la Londra. îngheţate de temeri groaznice. cu sânge rece şi cu exactitate.

dar mereu mai vie. în timpul zilelor cât a durat pierderea memoriei. cum ar distruge un copil un muşuroi de furnici. acesta fusese distrus. oricât de mult aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă de ei . plângând şi delirând pe străzile din St. John’s Wood. peste Marea Irlandei. fără să nutresc vreo speranţă.s-au împovărat cu mine. Am rămas cu ei încă patru zile după ce mi-am revenit. numai pentru a-şi arăta puterea. şi ei s-au necăjit alături de mine. Deşi necăjiţi cu propriile lor treburi. Mai târziu mi-au spus că urlam nişte versuri stupide. În tot acest timp.Mânecii. Toate vasele din lume păreau că se îndreaptă spre Londra. La două zile după întemniţarea mea în casa prăbuşită. ei mi-au comunicat cu multă circumspecţie ceea ce aflaseră despre soarta Leatherhead-ului. Ei m-au sfătuit să nu 218 . de către un marţian. cam aşa: „Ultimul om viu! Ura! Ultimul om viu!”. Doream. şi ei au fost foarte buni cu mine. peste Atlantic veneau în ajutorul nostru grâu. să-mi contemplu nenorocirea. Eram un om singur.pradă nebuniei. împreună cu toţi locuitorii.al căror nume nici măcar nu pot să-l dau aici. Rătăceam . de a mai privi o dată la rămăşiţele micii mele existenţe de până atunci. simţeam o dorinţă vagă. M-am trezit în casa unor oameni binevoitori. m-au adăpostit şi m-au apărat de mine însumi. După ce m-am mai restabilit. pâine şi carne. care mi se păruse atât de fericită şi de luminoasă. Dar despre toate acestea nu-mi amintesc nimic. care mă găsiseră în a treia zi de rătăcire. Eram un om singur şi trist. aceşti oameni . Se pare că el îl ştersese de pe faţa pământului fără să fi fost provocat cu nimic. Se pare că au aflat câte ceva din întâmplările mele.

pe alocuri existau chiar şi unele magazine deschise. am văzut şi o cişmea la care curgea apă. până cînd am ajuns pe Wellington Street.mă duc. N-am văzut prea mult din distrugerile făcute de marţieni. Au făcut tot ceea ce puteau pentru a mă îndepărta de acest gând bolnăvicios. pâinea trimisă de guvernul francez. cât de aglomerate erau străzile şi cât de clocotitoare animaţia din jurul meu. făgăduindu-le în mod sincer că mă voi întoarce la ei. erau numai piele şi oase. unde iarba roşie se căţăra pe contraforturile podului Waterloo. cu lacrimi de aceşti prieteni şi am ieşit din nou pe străzile care fuseseră nu demult atât de întunecate. m-am despărţit . Londra ţi-ar fi părut un oraş de vagabonzi. Figurile lor aveau sau o expresie de bucurie şi energie nestăvilită. stranii şi pustii. încât părea de necrezut că o mare parte din populaţie fusese ucisă. Dar apoi am observat că feţele oamenilor pe care îi întâlneam erau palide. În colţul fiecărei străzi întâlneai poliţişti cu chipuri rătăcite şi insigne albe. Dacă n-ai fi observat aceste expresii. fără nici o discriminare. Îmi amintesc cât de sfidător de luminoasă părea ziua. că ochii le erau mari şi strălucitori. Pretutindeni erau atât de mulţi oameni. Caii care mai treceau pe străzi. destul de puţini. în timp ce porneam în tristul meu pelerinaj spre căsuţa din Woking. ocupaţi cu nenumărate treburi. majoritatea oamenilor erau încă îmbrăcaţi în zdrenţe murdare. Acum erau pline de refugiaţii care se întorceau.trebuie să mărturisesc. Parohiile distribuiau. n-am mai putut să rezist impulsului şi. Dar. sau de hotărâre nestrămutată. 219 . în cele din urmă. că părul le atârna în dezordine.

Era afişul primului ziar care îşi relua apariţia . La Waterloo am găsit trenuri gratuite care îi duceau pe oameni la casele lor.ceea ce nu puteam să cred în acel moment . instalată în grabă. Primul val şi trecuse. trenul se hurducă din nou pe o linie provizorie. în ciuda celor două zile de furtună şi ploaie. articolul afirma . La ieşirea din gară. linia ferată fusese distrusă şi sute de funcţionari şi vânzători ieşiseră să muncească cot la cot cu săpătorii obişnuiţi. Mai departe de-a lungul liniei. Cea mai mare parte a ziarului era în alb. privind posomorât la pustiul însorit care defila prin faţa ferestrelor.că fusese descoperit „secretul zborului”.Daily Mail. Ziarul propriu-zis cuprindea numai impresii personale. cu un şiling înnegrit găsit în fundul buzunarelor. ca să nu zboare. iar eu nu eram dispus să leg o conversaţie ocazională. serviciul de ştiri încă nu se reorganizase. fixată cu un băţ.o foaie de hârtie pusă în văzul tuturor. pe un desiş de iarbă roşie. dar unicul redactor care îl întocmise se amuzase completând ultima pagină cu nişte clişee de reclame. Am găsit un compartiment gol şi m-am aşezat. trenul manevră pe o linie provizorie. de fiecare parte a liniei nu se vedeau decât ruinele înnegrite ale caselor. Wimbledon suferise încercări 220 . De la Clapham Junction. În tren erau puţini oameni.La un colţ al podului. aspectul regiunii era pustiu şi neobişnuit. Printre altele. Am cumpărat un exemplar. Londra apărea. am dat peste unul dintre obişnuitele contraste ale acelor vremuri neobişnuite . cu braţele încrucişate. N-am aflat nimic nou decât că examinarea mecanismelor aduse de marţieni dăduse în decurs de o săptămână rezultate uimitoare. mânjită de praful fumului negru.

se aflau movilele de pământ grămădite în jurul celui de al şaselea cilindru. ca şi toate celelalte cursuri de apă. Acolo. aşa încât am coborât la gara Byfleet şi am apucat pe drumul spre Maybury. Am rămas câteva clipe să privesc aceste vestigii. După Wimbledon. docarul răsturnat şi spart care zăcea lângă oasele albite ale calului. 221 . În apropiere de gara Woking.. calea ferată era încă în reparaţie. împrăştiate şi roase.grele. imensă întindere lividă întretăiată de umbre purpurii. privind la cei câţiva săpători care îşi începuseră lucrul. nu erau decât un desiş de iarbă roşie. Grădinile erau învăluite în stacojiu. trecînd pe lângă locul unde eu şi artileristul îi oprisem pe cavalerişti. extrem de obositoare ochilor. Wandle. un drapel englez flutura vesel în bătaia vântului de dimineaţă. în partea dinspre Londra. Walton.. Pădurile de pini din Surrey erau prea uscate şi nu fuseseră năpădite de varietatea căţărătoare a ierburilor roşii. Mole. aproape de linia ferată. părea cel mai puţin prejudiciat dintre toate localităţile de pe lângă calea ferată. apoi pe lângă locul unde în timpul furtunii îmi apăruse marţianul. De la cenuşiul ars şi roşul posomorât din apropiere privirea trecea cu nesfârşită uşurare spre blândeţea albastră-verzuie a dealurilor dinspre răsărit. mergând pe alocuri cufundat până la gât în iarba roşie şi. printr-un tufiş de iarbă roşie. Un grup de curioşi şedeau în jurul lui. în mijlocul unei grădini. împins de curiozitate am făcut un ocol pentru a găsi. M-am întors prin pădurea de pini. având o culoare intermediară între carnea tăiată şi varza roşie în oţet. care nu fuseseră incendiate. mulţumită pădurilor lui de pini. din cauza ierbii roşii. Deasupra lor.

cînd m-am apropiat.” Fraza se întrerupea brusc. Boschetele zdrobite erau aşa cum le lăsasem în urmă cu aproape patru săptămâni. stând în uşa deschisă a căsuţei lui. m-am gândit că fusese îngropat. care s-a stins imediat. Mi-am amintit de neputinţa de a-mi aduna ideile. Am recitit textul acela neterminat. Încă se mai vedeau pe scări urmele de noroi ale paşilor. Nimeni n-o mai închisese. trecînd pe lângă College Arms. am găsit foaia manuscrisului întrerupt în după-amiaza cînd se deschisese cilindrul. şi cum îmi lăsasem lucrul pentru a cumpăra Daily Chronicle de la băiatul cu ziare. Am intrat şovăind în vestibul şi casa a răsunat a pustiu. spunându-mi pe nume. în dimineaţa aceea. Uşa fusese forţată. s-a deschis încet. cu o lună în urmă. Un om. nu se ţinea în clanţă şi. sub bucata de selenită care îmi servea de presse-papier. de unde eu şi artileristul priviserăm ivirea zorilor. în cele din urmă. Apoi s-a trântit singură. Era un eseu asupra dezvoltării probabile a ideilor morale paralel cu dezvoltarea civilizaţiei. începutul ultimei fraze suna profetic: „Ne putem aştepta ca în două sute de ani. Perdelele de la odaia mea de lucru fluturau la fereastra deschisă.. Am urcat până în odaia mea de lucru şi pe masa de scris. ud până la piele de furtuna din noaptea catastrofei.. Mi-am privit casa cu o licărire de speranţă. Mi-am amintit cum am coborât până la poarta grădinii ca să-i ies în întâmpinare şi 222 . Covorul scării era mototolit şi decolorat în locul unde mă ghemuisem. am ajuns acasă.nezărind acolo unde îl ştiam cadavrul hangiului de la Spotted Dog. m-a salutat cînd i-am trecut prin faţă.

. de mult mucegăite. Domeniul preocupărilor mele este filozofia speculativă. Acolo. se aflau vărul şi soţia mea . Casa a rămas pustie. Ea scoase un ţipăt slab. Am coborât în sufragerie. Îşi duse mâna la gât şi se clătină. Mi-am dat seama ce nebunească era slaba speranţă pe care o nutrisem atâta vreme. De vreo zece zi-le nimeni n-a mai dat pe aici.cum i-am ascultat ciudata poveste despre „oamenii de pe Marte”. spunea cineva. – Am venit. Friptura de oaie şi pâinea. asupra cărora încă se mai poartă discuţii. Şi atunci s-a petrecut un fapt straniu. apropiindu-mă de ea. Am tresărit. Am făcut un pas înainte şi am prins-o în braţe.. Ştiam. Te chinuieşti singură rămânând aici. zise ea. Locuinţa mea era pustie. N-ai scăpat decât tu. Oare vorbisem eu cu glas tare? M-am întors. uluiţi şi înspăimântaţi ca şi mine. mi 223 . Uşa care dădea spre grădină era deschisă şi. Cunoştinţele mele de fiziologie comparată se limitează la unul sau două tratate. CAPITOLUL X.soţia mea albă la faţă şi cu ochii secaţi de lacrimi. EPILOG Ajuns la sfârşitul povestirii nu pot decât să regret că nu sunt în stare să contribui decât într-o mică măsură la lămurirea multor probleme controversate.. ştiam. – Este zadarnic. şi o sticlă de bere răsturnată erau acolo unde le lăsasem eu şi artileristul.. desigur. destule critici. Dintr-un anumit punct de vedere îmi voi atrage. am privit afară.

căruia i se adresează această povestire. M-am bazat. în toate cadavrele marţienilor. Catastrofele survenite în timpul experienţelor. Faptul că ei nu îşi îngropau morţii.se pare însă că ipotezele lui Carver în privinţa morţii rapide a marţienilor sunt atât de întemeiate. pe aceste ipoteze. care au întrerupt. Dar cred că asemenea speculaţii oarecum gratuite nu-l interesează pe cititorul obişnuit. 224 . de asemenea. Oricum ar fi. în cuprinsul povestirii mele. Compoziţia Fumului Negru. a rămas necunoscută. care formează în culoarea verde a spectrului un grup strălucitor de trei linii. încât pot fi considerate aproape ca o concluzie perfect demonstrată. Dar oricât de probabil ar părea acest lucru. iar generatorul de raze arzătoare este încă o enigmă. că ignorau cu totul existenţa procesului de putrefacţie. şi este posibil ca el să se combine cu argonul. bineînţeles. dovedesc. nu s-a găsit nici o altă bacterie în afara celor cunoscute dinainte ca specii terestre. prezenţa unui element necunoscut. fără posibilitate de greşeală. Analiza spectrală a prafului negru indică. nu este în nici un caz o concluzie probată de fapte. în laboratoarele din Ealing şi South Kensington. ca şi masacrele pe care le comiteau cu nepăsare. i-au descurajat pe savanţi. acum. astfel. N-a fost analizată în momentul respectiv nici spuma brună care se scurgea pe Tamisa după distrugerea Shepperton-ului. cercetările. dând un compus care acţionează imediat cu efect mortal asupra vreunuia dintre particulele constitutive ale sângelui. examinate după război. ea nu mai există. pe care marţienii îl foloseau cu un efect atât de ucigător.

dar. Acum şapte luni. sau nenumăratele desene care îi înfăţişează. în afară de aceasta. eu. dar. Puţin după 225 . trebuie să fim pregătiţi. În prezent. ei au pierdut un mare avantaj.Am citat. toată lumea cunoaşte specimenul magnific şi aproape complet care se păstrează în spirt la Muzeul de Istorie Naturală. Într-un asemenea caz am putea distruge cilindrul cu ajutorul dinamitei sau cu artileria. interesul pentru fiziologia şi structura lor este pur ştiinţific. la fiecare revenire a opoziţiei. O problemă de un interes mai grav. înainte de a se fi răcit suficient ca să permită ieşirea marţienilor. În orice caz. S-ar putea ca şi ei să privească acum lucrurile din acelaşi punct de vedere. cu alte cuvinte. atât cât a mai fost posibil să se examineze din resturile lăsate de câinii flămânzi. din punctul de vedere al unui observator din Venus. este posibilitatea unui nou atac din partea marţienilor. sau i-am putea nimici cu ajutorul tunurilor. mai înainte. dând greş în primul lor atac prin surprindere. mă aştept la o nouă invazie. Cred că nu s-a acordat destulă atenţie acestui aspect al problemei. Acum. imediat după deschiderea capacului. era în opoziţie. Lessing ne-a dat excelente motive să presupunem că marţienii au reuşit în prezent să efectueze o coborâre pe planeta Venus. Cred că. cel puţin. planeta Marte este în conjuncţie. şi universal. Venus şi Marte se aflau pe aceeaşi linie cu Soarele. rezultatele examenului anatomic făcut marţienilor. Marte. preîntâmpinând astfel viitorul lor atac. şi să ţinem neîncetat sub supraveghere regiunea respectivă a planetei. Cred că avem posibilitatea să determinăm poziţia tunului care lansează proiectilele lor.

aproape simultan. provocată de aceste evenimente. invazia de pe Marte să nu rămână fără o utilitate finală pentru oameni. darurile pe care le-a adus ştiinţei omeneşti sunt incalculabile. pe planul general al universului. ea ne-a zdruncinat acea încredere senină în viitor care este sursa cea mai fecundă a decadenţei. discul lui Marte va fi supravegheat fără încetare mulţi ani de acum înainte şi săgeţile de foc de pe cer. În orice caz. Poate că. exista o convingere generală că nicăieri în tot adâncul spaţiului nu există viaţă. peste imensitatea spaţiului ce ne desparte. poate că au găsit un teren mai favorabil pe planeta Venus. Oricum ar fi.aceea. pentru a aprecia pe deplin remarcabila lor asemănare. şi a contribuit mult la promovarea în rândul oamenilor a concepţiei de bună stare generală. o dâră slabă şi întunecată. în 226 . un semn extrem de luminos şi de sinuos a apărut pe jumătatea neluminată a planetei interioare. fie că aşteptăm sau nu o nouă invazie. nu suntem în măsură să prevedem niciodată binele sau răul invizibil care ar putea coborî deodată asupra noastră din spaţiu. Trebuie să vezi desenele ambelor semne. Dar s-ar putea ca. a fost descoperită pe o fotografie a discului marţian. de o sinuozitate asemănătoare. Acum am învăţat că nu mai putem privi Pământul ca un adăpost sigur şi inviolabil al Omului. marţienii au urmărit soarta cercetaşilor trimişi de ei şi au primit o lecţie bună. Cu greu s-ar putea exagera lărgirea concepţiilor noastre. Înainte de căderea cilindrilor. aceste evenimente trebuie să modifice concepţiile noastre despre viitorul omenirii. proiectilele lor căzătoare vor trezi întotdeauna o teamă inevitabilă pentru toţi fiii oamenilor.

mai hidoase. deodată. roase de câini şi îmbrăcate în zdrenţe. după cum se va şi întâmpla în cele din urmă. mai palide. se răspândeşte încet în toată imensitatea neînsufleţită a spaţiului sideral. Merg pe Byfleet Road şi pe lângă mine trec vehicule. îngheţat şi îngrozit. Dacă marţienii pot ajunge la Venus. o căruţă de măcelărie. totul devine neclar. de pe această mică sferă a sistemului solar. în bezna nopţii. iar cînd lenta răcire a Soarelui va face Pământul de nelocuit. ajungând. Dar acesta este un vis îndepărtat. Ele se ridică în faţa mea. ireal. Noaptea. văd mulţimile agitate din Fleet Street şi Strand. prin liniştea fierbinte şi ameninţătoare. Trebuie să mărturisesc. şi mă văd din nou alergând alături de artilerist. nu există nici un motiv să presupunem că faptul este cu neputinţă pentru oameni. în cele din urmă nişte înnebunitoare vîrtejuri omeneşti. iar eu mă trezesc. s-ar putea ca firul vieţii născute aici să se întindă şi să prindă în plasa lui planeta vecină. Stau în odaia mea de lucru scriind la lumina lămpii şi. un muncitor pe bicicletă. şi îmi trece prin gând că aceşti 227 . Acum vedem ceva mai departe. o trăsură cu vizitatori. deodată. bolborosesc şi devin tot mai furioase. văd praful negru întunecînd străzile tăcute şi învăluind în giulgiul lui cadavrele contorsionate. copii care se duc la şcoală şi. însă. Nedesluşită şi uimitoare este viziunea vieţii care. că încordarea şi primejdia din clipele prin care am trecut mi-au lăsat o senzaţie statornică de îndoială şi nesiguranţă. văd din nou valea din faţa ferestrei mele cuprinsă de flăcări şi simt în jurul meu o casă goală şi pustie. Mă duc la Londra.afară de neînsemnata suprafaţă a minusculului nostru glob.

228 . că stau pe Primrose Hill cum am făcut cu o zi înainte de a scrie acest ultim capitol . care încă se mai află acolo. aşa cum m-a socotit şi ea pe mine. şi că-mi amintesc de clipele cînd am văzut-o profilându-se. simulacru de viaţă ca tresăririle unui cadavru prin care trece un curent electric.şi privesc mulţimea clădirilor. într-un oraş mort. mergând încoace şi încolo ca nişte umbre. de asemeni. că privesc oamenii trebăluind printre straturile de flori de pe deal. vagi şi albastre prin norii de fum şi de aburi.oameni nu sunt decât fantomele trecutului. printre cei morţi.. dură şi tăcută. sub zorii din acea ultimă şi mare zi. umblând pe străzile pe care le-am văzut tăcute şi pustii. desfăşurându-se până la linia neclară a orizontului. strălucitoare. Mi se pare ciudat. Şi faptul cel mai ciudat dintre toate este că stau mână în mână cu soţia mea şi mă gândesc că am socotit-o.. că aud gălăgia copiilor care se joacă lângă ea. că privesc curioşii adunaţi în jurul maşinii marţienilor.

CÎND SE VA TREZI CEL-CAREDOARME 229 .

ridicîndu-şi ochii obosiţi către Isbister şi subliniindu-şi vorbele cu o mişcare molatică a mâinii. – Aţi fost la vreun medic? 230 . – Nu? Rostise numai atât. dar înfăţişarea lui exprima dorinţa de a-i veni în ajutor.zise necunoscutul. faţă de anotimp. iar faţa îi era scăldată de lacrimi. Auzind paşii lui Isbister. la ora refluxului.. îşi întoarse privirea. spuse. – Pare de necrezut . dar n-am dormit. răspunse laconic necunoscutul. pentru a-şi ascunde stângăcia opririi involuntare. INSOMNIE Într-o după-amiază. Se simţiră amândoi stingheriţi. n-am dormit. ochii roşii priveau nemişcaţi în gol. domnul Isbister. îi apăru deodată în faţă. Pe la jumătatea potecii abrupte care ducea drept la ţărmul din Pentargen. cu gândul de a vizita peşterile din împrejurimi. adăugă cu un glas lipsit de expresie: Nu pot să dorm! Isbister se opri brusc. apoi. după o clipă de ezitare. pe un ton de deplină convingere. nici o clipă de şase nopţi. Mâinile îi atârnau fără vlagă pe genunchi. că vremea se arăta destul de călduroasă.. care. pornise în plimbare către pitorescul golf din Pentargen. dar mai ales Isbister.CAPITOLUL I. sub un colţ de stâncă ieşită în afară. un tânăr pictor instalat temporar în satul Boscastle. – Foarte. un om aşezat într-o atitudine ce vădea deznădejde profundă.

Nu simt în 231 . în cea mai mare parte. Era clar că omul dorea să stea de vorbă cu cineva. Se opri. rătăcind într-o lume în care n-am ce căuta.... şi câteva clipe rămaseră amândoi tăcuţi.. Nu îndrăznesc să iau. n-am copii. nu mi-am găsit nici un rost. oare cine a spus că omul fără copii este ca o creangă uscată pe copacul vieţii? N-am soţie.. N-am soţie.. îşi plimbă o mână descărnată de-a lungul frunţii.. un om retras.. – Eu n-am suferit niciodată de insomnie. mutîndu-şi privirea de pe faţa suferindă a interlocutorului spre costumul său de turist. Stătea neputincios. O pornire destul de firească în asemenea împrejurări îl îndemna să continue conversaţia. pe cărarea îngustă. în cazurile pe care le-am întîlnit. Făcu un gest de lehamite... zbuciumul. – Exact asta am şi încercat. n-am copii. oamenii. A fost ceva. Cauza neliniştii mele a fost surmenajul.– Da.. de la New Quay. poate. dar... – Asta complică lucrurile.. Am mers zile întregi de-a lungul coastei. Vorbea plictisit. Apoi. E greu să vă explic. de parcă ar fi fost sleit cu desăvârşire. zise Isbister.. neştiind cum să procedeze. – Exerciţii fizice? sugeră sfios Isbister. indicaţii greşite. Mi-a dat. – N-am curajul să fac experienţe. Sistemul meu nervos... N-am reuşit decât să adaug oboseala fizică la cea nervoasă. Nechibzuit.. zise el pe un ton de conversaţie banală. Poate că pentru ceilalţi oameni ar fi bune.. medicamente prea tari.. Medicamente. au găsit de obicei ceva. continuă ca şi cînd ar fi vorbit de unul singur: – Sunt un lup singuratic.

Tăcu o clipă. Ne distrag mii de lucruri dinăuntrul nostru şi dinafară şi apoi vine amorţeala şi somnul.. Sîntem nevoiţi să mîncăm... aceste ajutoare criminale. am recurs la droguri. neschimbător şi neîncetat. – Nu-ţi poţi închipui cât de mult jinduiesc după odihnă. cafeaua neagră. doar în fragmente. un torent de gânduri care nu duc nicăieri. cererea lui exagerantă de a răpi din timpul gîndurilor. Timp. zise Isbister. fără somn... Cei doi oameni rămaseră câteva clipe fără să scoată o vorbă. zise omul. Oamenii trăiesc parcă doar pentru a dormi.. de cînd mi-am terminat lucrul. pentru a învinge inerţia acestui trup greoi. De şase zile întregi. şi pentru ca să-l pot face.inimă nici o dorinţă. Mi-am spus: trebuie să-l fac. – Cu preţul acesta? – Da. 232 . alicaloizii. rotindu-se ameţitor şi fără oprire. deoarece altfel gândurile s-ar lenevi. Suntem nevoiţi să ieşim la aer. – Înţeleg..chiar dacă te conformezi celui mai bun program! Apoi vin aceşti falşi prieteni. pe un ton ursuz. Cît de puţin îi rămîne omului dintr-o zi . Viaţă! A trăi! Noi trăim.. – Am terminat ceea ce aveam de făcut.. care înnăbuşă oboseala naturală şi ucid odihna .. apoi adăugă: Spre prăpastie. Există un singur lucru pe care m-am hotărât în cele din urmă să-l fac. apoi urmează satisfacţiile obositoare ale digestiei . mintea mea este un vîrtej rapid.. cocaina. Sfinte Dumnezeule! Cîte n-am mai luat ! Nu ştiu dacă simţi şi dumneata apăsarea greoaie a trupului. s-ar îndobitoci. mă chinuie ca foamea şi setea.sau neplăcerile ei.. s-ar afunda în prăpăstii sau pe căi fără ieşire.

în orice caz. Dar ştiu că mă îndrept spre vîltoare. Acolo.. – Astea sunt vorbe necugetate. Niciodată n-a fost mai limpede.. Omul întinse o mână spre el. întîlnirea lor.. speriat de izbucnirea nervoasă a omului.. o noapte întreagă. Isbister îl privi şi se întrebă în treacăt dacă nu cumva vreun destin complicat pusese la cale.. – Ei? – Ai văzut vreodată lucruri care pier într-o vîltoare? Smulse din lumina zilei. să-ţi trosnească la 233 .. cel puţin. sorbite în jos.. acolo. Trebuie neapărat să dormi. Ochii îi erau sălbatici şi vocea devenise dintr-o dată ascuţită. – Dar stâncile de dincolo? – Rişti să rămâi agăţat de ele. – Acolo.. unde marea e verde şi crestele albe ale valurilor urcă şi coboară. repetă necunoscutul. Există o stîncă la fel ca aceasta în Golful Lulworth. observă el. în cel mai jalnic mod. unde tremură firul acela de apă. – Mintea mi-e perfect lucidă. în după-amiaza aceea. Acum.... zise Isbister. tot atât de înaltă... somnul. e chiar foarte sănătoasă.. Dacă nu într-alt chip. – Să ştii că nu-i prea sigur. atunci în fundul prăpastiei întunecate de colo. din această lume plăcută. este. din vârf.– Trebuie să dormi.. – Am să mă sinucid. Tot mai bune sunt drogurile. îngheţat.. – Dar. Trăieşte şi astăzi.. neluîndu-l în seamă. şi o fetiţă a căzut. cel puţin.. zise Isbister hotărât şi cu aerul de a fi descoperit un remediu. este somnul. îl mustră Isbister. până jos.

. – Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc.. te susţine şi te încîntă. ce să fac? zise. care străluceşte şi freamătă aici dintotdeauna! Iată cum spuma albă se năpusteşte în întunecimea de sub stânca aceea mare! Şi această boltă albastră. făcînd gesturi neaşteptat de energice. te bucuri de ea. cu un aer de dezinvoltură. Aceasta este lumea dumitale. singurătatea... bănuiesc. omul fără somn.fiecare tremur oasele frânte şi să te stropească o apă îngheţată. aruncîndu-te de pe stânca aceasta. dacă noapte după noapte. Rîse. şi de altfel.. – Te-ai plimbat de-a lungul acestui ţărm de unul singur? – Da. Nu-i aşa? Isbister se opri brusc şi-l privi nehotărât pe suferind. serios. ca artist. Priveşte marea aceasta. cu căldura. – Ce prostie! Te rog să mă ierţi că spun asta. Singur! După cum ai spus chiar dumneata: istovirea trupului nu este un leac împotriva istovirii minţii.. cu soarele orbitor revărsându-se din înaltul ei. Cine ţi-a spus să procedezi aşa? Nici nu-i de mirare: să te plimbi! Toată ziua cu soarele arzând în creştetul capului. Pe cînd pentru mine. Ei? Privirile lor se întîlniră. Ar fi o treabă de om nepriceput! – Dar atunci. O accepţi. Te încălzeşte.. 234 . oboseala.. şi apoi. de pe orice altă stâncă. – Priveşte aceste stânci! strigă omul fără somn. te duceai la culcare şi te străduiai din răsputeri să. pe un ton iritat. zise Isbiter. Dar ca să te sinucizi..... Nimeni nu poate să rămână zdravăn.

nesusţinută de celălalt. – Îţi trebuie o noapte de somn.Îşi întoarse capul. este haina suferinţei mele. injectaţi. Rămase o clipă tăcut. el singur. pentru a privi panorama dinspre Blaekapit Omul se supuse 235 . arătându-şi faţa cadaverică. acoperită de iarbă. Numai cu o jumătate de oră mai înainte se simţea grozav de plictisit. Deşi rămânea absent. Începu imediat să acţioneze.. Vorbi aproape în şoaptă: – Este haina suferinţei mele. Întreaga lume. Acum avea ceva de făcut şi gîndul acesta.şi Isbister. zise el. După aceea tresări şi făcu un gest ca şi cum ar fi îndepărtat un gînd. Se lungi pe panta abruptă. Isbister privi frumuseţea sălbatică a stâncilor însorite din jur şi apoi se opri din nou la chipul deznădăjduit din faţa lui. privea deprimat către largul mării şi nu vorbea decât atunci cînd trebuia să răspundă întrebărilor directe ale Isbister . lîncezea treptat. propuse să urce amândoi povîrnişul şi să se întoarcă spre Boscastle. şi se porni să-i vorbească despre tot ce-i trecea prin minte. Se gîndi că omul acesta istovit are în primul rând nevoie de tovărăşia cuiva. îl încînta. el se arătă oarecum recunoscător . alături de necunoscutul care şedea nemişcat.şi nici măcar la toate. ochii apoşi. simţind la un moment dat că încercarea lui de conversaţie. absolut sigur că întîlnirea aceasta era providenţială.. şi buzele livide. Dar nu schiţă nici un semn de împotrivire faţă de binevoitorul amestec în disperarea sa. acum. Omul fără somn părea să fi căzut în apatie. Crede-mă! El era. şi n-ai să mai vezi toată această suferinţă.

– Capul meu nu mai este ceea ce era înainte. până în dreptul promontoriului de dincolo de Penally. zise Ishister. – Foarte bine. atât cât să-ţi pot explica. Ce se întîmplă? Se învârteşte.. Se roteşte. Nu. cu repeziciune. Se opriră câtva timp în dreptul promontoriului şi el se aşeză pe banca tăiată în stâncă deasupra tainelor întunecoase din Blackapit. – Ce se întîmplă oare? întrebă el. în căutarea unor cuvinte expresive. dragul meu. Nu mai este ce era înainte! Este în el un fel de apăsare. Nu fi îngrijorat. Se opri în loc. Trecură. Nu pot să-l exprim.. o greutate. cu aerul unui prieten vechi. o umbră adîncă. Un zbucium de gânduri confuze. Nu e somnolenţă. obosit. Ishister reluase conversaţia ori de câte ori cărarea devenea îndeajuns de largă pentru a le permite să meargă alături. Omul lăsă mîna în jos şi porni din nou. gesticulând. apoi îşi întoarse faţa cadaverică către însoţitorul său. Ai încredere în mine. 236 .iar fără o vorba. care coboară deodată. se roteşte în întuneric. desenând cu mîna cercuri prin aer. cînd din nou tovarăşul său îl întrerupse pe neaşteptate. Abia pot să-mi adun gândurile. se învârteşte. Vorbea cu lux de amănunte despre marea dificultate de a se acosta pe vreme rea în golful Boscastle..... un vîrtej neîncetat. peste ceva agitat. zise el. unul în urma celuilalt. unde dă Dumnezeu să fie asta! Este ca o umbră. Pe la jumătatea urcuşului începu să vorbească de unul singur. Omul fără somn dădea mereu din mîini şi rostea fraze întretăiate despre vîrtejul pe care-l simţea în creier. de-a lungul crestei. Se opri. Se roteşte tot mereu.

nu beau. Se aplecă. Isbister îl auzi de câteva ori poticnindu-se.. sprijinindu-şi fruntea în mîini şi rămase nemişcat. zise el. Cred că pot să te înţeleg. În orice caz. o puse pe masă şi se uită la pendula de pe poliţă. străinul ezită o clipă. Nu te interesează? Celălalt se ridică ascultător şi îl urmă. – Nu beau. zise el. dragul meu. zise el încet. zise Isbister. – Intră la mine. urcînd cărarea din grădină.. în camera mea. Numai 237 . Părea că nu mai este stăpîn pe acţiunile sale. – Nu ştiu dacă ţi-ar face plăcere să iei masa cu mine. la Blackapit. şi încearcă o ţigară şi puţin alcool înviorător. În prag se poticni şi intră în odaie ca un om care nu vede nimic. apoi îi veni o idee nouă. coborând povârnişul. înţelegi? Omul care nu putea să doarmă îşi frecă ochii cu degetele. ca şi cînd s-ar fi prăbuşit. se învârteşte. se gândea să-i administreze pe furiş nişte cloral. Am să-ţi arăt câteva schiţe pe care le-am făcut aici. Bei alcool? În poarta grădinii. şi după câteva clipe repetă. Simt cum se roteşte. Luă mapa cu desene. Apoi se aşeză brusc şi greoi în fotoliu.– Nu te necăji. Isbister se învîrtea prin odaie cu nervozitatea unei gazde neexperimentate. nu este important să-mi explici acum. Se învârteşte. zise Isbister. – Vino până la mine. în timp ce cobora cu mişcări încete şi nesigure. Isbister continuă câteva clipe să vorbească. făcînd câteva observaţii care nu aşteptau nici un răspuns. ţinând o ţigară neaprinsă în mână. Un sunet slab îi ieşi din gâtlej. şi încearcă să fumezi o pipă. absent: Nu.

Isbister se opri. cu chibritul în mână. dar foarte gustoasă. cu o satisfacţie abia mărturisită. În orice caz. – Poate. cu capul în mâini. Din acest punct putea să vadă prin fereastra deschisă cum străinul şedea liniştit. Isbister se gândi că s-ar putea ca atitudinea sa circumspectă în acel loc să pară ciudată şi inexplicabilă. privindu-l curioşi pe pictor. Tăcerea se prelungea. în întuneric. o deschise. o aşeză pe masă şi ezită o clipă. trebuie să-i ofer o şansă. la colţul stratului de flori. Omul care şedea în fotoliu nu-i dădu nici un răspuns. la fiecare pas. Isbister luă mapa. Îşi scoase punga de tutun din buzunar şi îşi umplu încet pipa. Scăpără cu putere un chibrit şi începu să-şi aprindă pipa. – Mă întreb … zise el. vrând parcă să vorbească. şopti el cu îndoială. Câţiva copii care treceau pe stradă se opriră. către noua sa cunoştinţă. Uşa de la intrarea casei era deschisă şi el ieşi. o opri chiar la uşa camerei 238 . Omul părea foarte liniştit. Închise uşa fără să facă vreun zgomot. Se întoarse. Cred că am şi o tartă. În acel moment o auzi în spatele său pe proprietăreasă. Nu se mişcase de loc. privindu-l. apoi către omul din fotoliu. Poate că dacă ar fuma.friptură rece de oaie. totul ar fi mai natural. întorcînd capul. Se uită către uşă. lăsând ţigara neaprinsă. ştii. În cele din urmă se furişă în vârful picioarelor afară din odaie. venind cu lampa aprinsă de la bucătărie. Un barcagiu îl salută. După câteva clipe de tăcere repetă invitaţia. Chibritul se stinse. trecu pe verandă şi se opri lângă un aconit. Oaie de Wales.

. de pe bordul micilor bărci din golf. apoi se transformă în convingere. îl apucă de umăr. Tresări şi. În cele din urmă îşi lăsă mîna pe spătarul fotoliului. până cînd atinse cu fruntea capul celuilalt. – Dormi? zise el cu glasul ascuţit. să asculte.sale. curiozitatea învinse ezitările şi se strecură din nou în odaia întunecată. Se aplecă. ca o pată neagră în cadrul ferestrei. şi repetă: Dormi? 239 . pentru a observa faţa necunoscutului. cu pupilele întoarse sub pleoape. devenită repede spaimă. Ochii erau două spaţii goale şi albe. scuturându-l. Privi din nou şi văzu că ochii rămăseseră deschişi. aplecîndu-se deasupra mesei. puţin cam nedumerită. îşi încordă auzul. judecînd-o după gesturi. Copleşit de starea ciudată în care îşi găsise oaspetele. Necunoscutul şedea în aceeaşi atitudine. deoarece ea nu bănuia că el avea un oaspete. făcîndu-i semn cu pipa. Mult timp după ce-şi terminase pipa. Dinspre fotoliu nu se mai auzea nici cea mai slabă respiraţie. pînda la colţul verandei. îmbujorat şi stingherit. O bănuială neplăcută creştea în el. trunchiurile de aconiţi şi de delfinium se ridicau tăcute în umbra dealurilor. iar Isbister îşi reluă. oprindu-se de două ori.. Îl cuprinse o uluială. Afară. Se aplecă şi mai mult. Îi era destul de greu să-i explice în şoaptă situaţia. Ocoli încet şi fără zgomot masa. Se opri în prag. O idee licări în mintea lui Isbister. cînd începură să fîlfîie liliecii. Se retrase cu lampa. seara era liniştită. Tresări puternic şi scoase o exclamaţie. În afară de cântecul unor marinari. Îl apucă spaima.

Îl transportară la spitalul din Boscastle. poticnindu-se de masă şi sună clopoţelul. strigînd tot timpul. Există vreun doctor în sat? Unde putem găsi un doctor? CAPITOLUL II. Întunericul ce-l stăpânea nu era întrerupt de raza nici unui gînd. Se întoarse spre făptura nemişcată. o apucă de umăr. ci. – Adu. clipind.. O lungă perioadă de timp el zăcu în această stare ciudată. Isbister se întoarse către ea. – Trebuie să chem imediat un doctor. cu obrajii goliţi de şînge. După un timp. zise el. Proprietăreasa intră. sau leşinat. nici viu. cu lampa. Abia atunci izbutiră să-i închidă pleoapele.Îl năpădi certitudinea că omul murise. Prietenului meu i s-a întîmplat o nenorocire. apoi omul trecu încet într-o stare de placiditate. Este sau mort. strigă el în coridor. CATALEPSLA Starea de rigiditate cataleptică se prelungi neaşteptat de mult. nici unei senzaţii. încercările fură întrerupte. omul plutea într-un neant fără vise.. Totuşi corpul rezistă tuturor încercărilor de reanimare. atitudinea de moleşeală proprie repausului profund. uimită. suspendat. inundând camera cu o lumină gălbuie. apoi. te rog. pentru motive care se vor cunoaşte ceva mai tîrziu. imediat. deveni agitat şi gălăgios. Tumultul din creierul lui crescuse până ce devenise 240 . inert şi nemişcat. o scutură. o lumină. la Londra. după câteva săptămâni. ca să spunem aşa. într-o linişte infinită. se repezi prin odaie. nici mort. Brusc. moarte şi viaţă. atîrnînd la jumătatea drumului dintre.

zise Isbiter. cu o figură pământie. Şedeau amândoi. un avocat din Londra. Vorbele lui se adresau unui om mai în vârstă. iar în jurul lui se afla un perete de sticlă subţire. şi acum încă mai am un fel de senzaţie ciudată cînd îmi amintesc cât de albi îi erau ochii. Erau albi. dar acum se îndepărtase de tinereţe. – Am avut un şoc. o anomalie stranie şi izolată. cînd sunt aici. Poate chiar mai limpede decât s-ar fi întîmplat ieri. din roz-albi. Îmi amintesc totul. Pe un pat de cauciuc. îmbrăcat într-un costum de vară.brusc o culme a tăcerii. Era acelaşi Isbister întîlnit în capitolul trecut. omul care căzuse în catalepsie. Acesta era Warming. într-una din încăperile unei case din Londra.. Purta o barbă ascuţită şi căruntă. din dril (vara aceea era neobişnuit de călduroasă). ca pe un lucru aparte. Isbister şi Warming. înţelegi. corpul era galben. zise Isbister. răsuciţi în sus. unul lângă altul. ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri. îmi amintesc din nou de toate acestea. Acum.. era acum cărunt şi tăiat scurt. atunci cînd este în stare de nesimţire? – Parcă a fost ieri. barbă stufoasă. 241 . braţe subţiri şi unghii lungi. învelit într-o cămaşă largă. Cei doi bărbaţi stăteau lipiţi de geam. tăbăciţi şi roşii. Părul care fusese cîndva castaniu şi ceva mai abundent decât indica moda. privind făptura întinsă în faţa lor. rudă apropiată a lui Graham. iar obrajii deveniseră. privindu-l. Acest geam părea că-l desparte pe cel care dormea de realitatea vieţii din jur. Unde se afla acest om? Unde se află oricare alt om.

– Era Jubileul de diamant . Mi-am dat foarte repede seama că desenul nu era o treabă serioasă. eram în Boscastle. admise avocatul. dacă-mi amintesc bine. de la Lands End până la Lizard. Apoi m-am căsătorit. dumneata ai fost pictor? – Am fost. exclamă Isbister. Adesea norocul îi vine omului tocmai atunci cînd îl aşteaptă mai puţin. Lumea se schimbă. deşi nu-mi place să le văd acolo. Cea mai mare parte a timpului am fost în America. 242 . – Am vrut de multe ori să viu .. în zilele noastre. – Ai venit cu trăsura care mă adusese la gara din Camelford. – Dacă îmi amintesc bine. zise Warming. purtînd cu mine o cutie de acuarelă şi o ambiţie nobilă şi demodată. cel puţin pentru un talent mediocru.zise Isbister. un lucru prea serios ca să-ţi poţi permite o vacanţă mai mare.. vor dura tot atâta vreme cât va dura şi faleza.zise Warming. şi îmi amintesc estradele şi drapelele de la Westminster. Reclamele de pe faleza.– De atunci nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Warming. – Dacă va fi nevoie. – Era cât pe-aci să ne întîlnim. Jubileul Victoriei. al doilea. din Dover sunt făcute de oamenii mei. Nu credeam că într-o bună zi penelul meu va picta întreaga coastă a Angliei. – Sunt bune. Dar afacerile sunt. cu satisfacţie. acum 20 de ani. Expresia lui Warming arăta că el se cam îndoieşte de calitatea acestui noroc. Era în ajunul Jubileului. Cînd el a adormit. şi cearta cu birjarul la Chelsea. Şi am trecut la acţiune.

şi umbrele care dansau.. nu cel de acum.arăta atât de ciudat. aşa rămânea.. Să-l fi văzut cum i se încordau muşchii şi i se răsuceau în toate felurile! Erau numai două luminări.. tabac. nu vroia de loc să-l vadă în casă . cel de 50 de ani. 243 . da! La adevăratul Jubileu. Doctorul din Boscastle. – E o stare ciudată... şi micul doctor nervos şi încrezut. Ei bine.de fapt se luase după părerea generală să-l readucă la viaţă.. Şi.arată cu totul altfel. Puteai să-l aşezi în cap şi ar fi rămas nemişcat.. Smithers. desigur. cel dinaintea lui. – La început se instalase o rigiditate cataleptică. Se făcu o pauză.. care tresărea şi se zvîrcolea în cele mai ciudate chipuri.şi arătă cu un gest al capului către omul care dormea . – Bobina de inducţie. Şi unul dintre aparatele acelea îngrozitoare. a stat lângă el până aproape de ora două. încercînd mult prea devreme . eram încă un băiat pe atunci. pîlpîind galben. Desigur că acum . şi el. Ce nu i-a făcut! Chiar şi acum parcă mai simt. mă aflam la Wookey. N-am reuşit să văd nimic. zise Warming. nu se părea că visez. micul doctor. nu dinam. cum îl chema? – Smithers? – Da. iar eu şi hotelierul aveam grijă de lămpi şi de tot ce era nevoie. Cîte necazuri am mai avut cu el! Proprietăreasa mea nu vroia să-l ţină. – Exact.. nu-i aşa? – Era ţeapăn! Dacă îl îndoiai. N-am mai văzut niciodată o astfel de rigiditate.– Aha. uh! Muştar. înţepături. ţeapăn cum era! A trebuit să-l ducem cu fotoliu cu tot până la hotel. a greşit.

am întemeiat o familie. e mai mort decât morţii. Şi acest om nu este nici cu o zi mai bătrîn sau mai înţelept (practic vorbind) decât eram eu în epoca aceea.– E un fel de absenţă totală. însă. sau moartea. i le arătă şi lui Warming. şi totuşi nu-i nici viu. nici bătăile inimii. Corpul e aici. Priviră din nou prin peretele de sticlă. dacă stai să te gândeşti. Isbister observă semnele pe care doctorii le făcuseră injectînd celui adormit hrană. răspunse Warming. căci se recursese la acest procedeu pentru a se amîna deznodămîntul.. nici respiraţie. gol. răspunse Isbister. Părul a început să-mi încărunţească. Nu-i mort câtuşi de puţin. Nu-mi dă de loc impresia că ar fi vorba de un om. şi până la urmă sau se produce trezirea. – Ştiu. mi-am schimbat planurile de viitor. – Şi eu am îmbătrânit. nu voia să le privească. băiatul meu cel mai mare (pe atunci nici nu mă gândeam la copii) este cetăţean american şi pe punctul de a absolvi Universitatea din Harvard. m-am căsătorit. nici digestie. Şi el încă 244 . Graham era într-adevăr într-o stare ciudată. care. în faza de moleşeală a catalepsiei. Curios. Când eram băieţandru. jucam cricket cu el. La cei morţi de-a binelea. zise Isbister cu bucuria celui care trăia viaţa din plin. căci doctorii îmi spun că până şi părul a încetat să-i mai crească. – Şi în timp ce el zăcea aici. Într-un sens. zise Warming cu o urmă de durere pe faţă. Catalepsiile durează cel mult un an.. părul continuă să crească. uneori întîi una şi apoi cealaltă. E ca un scaun gol pe care scrie „ocupat”. dar o catalepsie fără precedent în istoria medicinei. Nici sensibilitate.

.. rămînînd în nesimţire atâta vreme Dacă ar fi continuat să trăiască.. M-am gândit de multe ori că... tuşind stingherit. încet.. dar îl epuizează. – A venit şi s-a terminat.. Dacă se va mai trezi vreodată. – Da? – În această privinţă. Poate puţin cam galben. – Mă îndoiesc că s-ar fi gîndit atât de departe zise Warming. fireşte că gîndul acesta mi-a trecut prin minte. fără îndoială că averea a crescut..arată ca un om tînăr. – Da. În fond. sumele s-au acumulat. – Apoi marţienii. zise Warming. ca să spunem aşa. desigur. el are ceva avere? – Aşa este.. 245 . Nu era un om care să vadă în perspectivă. mă îndoiesc că se va mai trezi vreodată. zise Isbister. Dacă ştie care sunt urmările. De fapt. – Ca om de afaceri. Tăcu o clipă şi apoi spuse: Fără îndoială că întreţinerea lui nu este prea costisitoare. somnul ar putea să fie pentru el o foarte bună afacere. Chiar este un om încă tînăr. – Apoi a venit Războiul. – Ah.. el alunecă în jos. Eu îi eram oarecum un sfătuitor. zise Isbister. Probabil că dumneata ai văzut destul de multe în viaţă pentru a recunoaşte că uneori o oarecare fricţiune. eu sunt însărcinat să o administrez. zise Ishister după o pauză.. vorbind din punct de vedere financiar desigur. În aparenţă. Dar chiar dacă ar fi aşa. va avea o situaţie mult mai bună decât atunci cînd a adormit.. gândi Isbister.. noi nu ne înţelegeam. – După câte am înţeles. Somnul acesta îl epuizează lent.

şi eu m-am schimbat. m-au anunţat... – Aceasta. care a dormit douăyeci de ani. Desigur. s-au petrecut multe schimbări. zise el. altcuiva. zise Warming. Irving. Povestea lui Rip van Winkle3 a devenit realitate. Averea lui.r. calculul nu e greu de făcut. apoi Isbister îşi exprimă o curiozitate irezistibilă. dacă vrei să mă crezi. Este o situaţie ciudată şi fără precedent. zise Isbister.r. – Ei bine. Trebuie să ţinem seama de asta. exprimând o surpriză întîrziată. cred că mă înţelegi? – Ar fi păcat. Acum sunt un om bătrîn. 3 Rip van Winkle – eroul unei povestiri de W. printre altele. – Am găsit adresa lor în carnetul de cecuri din buzunarul lui. Isbister ezită.. să nu asist la surpriza lui. – S-ar putea să mai continue ani întregi. Şi. căutându-şi cuvintele. – Ca şi Bellamy4 zise Warming. şi apoi. (n. domnule Isbister. zise: – N-aş fi crezut niciodată ! – Aveam patruzeci şi trei de ani cînd bancherii lui. Se făcu din nou o pauză. pe o pantă foarte lungă. (n. „Looking Backward” (Privind în trecut). este una din problemele care mă frământă cel mai mult.) 246 . Nu avem rude care să inspire încredere.. ştii.foarte încet şi obositor. Îţi aminteşti că le-ai telegrafiat bancherilor.) 4 Eduard Bellamy – scriitor american (1850-1898). autor al unei utopii socialiste. S-au retrecut destule schimbări în aceşti douăzeci de ani... s-ar putea ca într-o zi să ajungă pe mâinile.

Mi-a vorbit el ceva 247 . creştere. – Niciodată n-am înţeles prea bine. dacă se va mai trezi. dacă am putea găsi un asemenea om. – Mă îndoiesc că se va mai trezi. asta e bine. făcînd o grimasă.– Într-adevăr. dar toată situaţia e ciudată. Dacă el va continua într-adevăr să trăiască. – Aşa este. zise Isbister. De fapt este un caz care ar trebui să fie încredinţat unei persoane oficiale. este o afacere curioasă. – Desigur. Ai observat cum i s-a subţiat nasul şi cum i-au căzut pleoapele? Warming privi şi rămase pe gânduri câtăva vreme. – Da. cum ar fi British Museum. un fel de supraveghetor care să fie în mod practic fără moarte. Dar până acum nu s-a putut face nimic. spuse Isbister. zise Isbister. – Dacă se va mai trezi. – Şi eu mi-am dat seama de asta. zise Isbister. Dar pentru el.. ce anume i-a provocat somnul.. Şi fiindcă a venit vorba. sau Academia de Ştiinţe. nu-i aşa? – În mare măsură. după cum cred unii doctori. – Birocraţie. cred. Acum. în legătură cu problema aceasta. Se făcu o pauză. desigur. – N-ar fi o idee rea s-o încredinţăm vreunei instituţii publice. – Greutatea este să-i facem să accepte. zise Warming. – Eu cred că acest caz ar trebui încredinţat unei asociaţii publice. Şi dobînzile compuse se acumulează mereu. zise el în cele din urmă. eu am şi vizitat câteva oficialităţi. Pare oarecum ciudat. rezervele de aur se împuţinează şi este o tendinţă de. repetă Isbister.

Unele sunt acum infirmate.. Totul s-a produs din cauza extenuării într-o polemică. sau un liberal tipic. DEŞTEPTAREA Dar Warming se înşela. Erau în ea câteva previziuni. Când se va trezi va avea multe de învăţat şi multe altele de care să se dezveţe. – Şi eu. Da! Şi eu. nedisciplinat. îţi dai seama că lumea e plină de fapte neaşteptate. Îmi amintesc broşura pe care a scris-o atunci. cu autocompătimirea unui om bătrân. dar capricios. spuse Warming.. nestatornic. – Nu se va trezi niciodată. s-a şi despărţit de soţie. pentru a uita toate acestea. Dacă se va mai trezi vreodată. ca să aud ce va spune.despre o muncă extenuantă. Rămase pe gânduri. cum îşi spuneau chiar ei singuri. zise el în cele din urmă. zise Isbister. – Era un om cu calităţi remarcabile. CAPITOLUL III. cînd citeşti o astfel de lucrare. Dar. repetă el. s-a apucat în mod violent de politică. cred. niciodată. de altfel. o lucrare curioasă. Deşteptarea se produse. – Aş da orice să fiu de faţă. altele au devenit fapte reale. Ce lucru minunat şi complex este această unitate care pare atât de simplă: fiinţa! Cine poate urmări recompunerea ei. cei din fracţiunea cea mai progresistă. cînd ne 248 . Energic. privind la faţa ca de ceară. în fiecare dimineaţă. un socialist. furtunos. A avut mari neplăceri în căsnicie. în general. emotiv. Era un radical fanatic. Apoi suspină: Nu. Ceva sălbatic. Dar n-am să-l văd niciodată trezindu-se. Am simţit mereu nevoie să cunosc amănuntele.

Era ceva alb. ne recunoaştem pe noi înşine. senzaţia unui efort inutil. în cele din urmă. Visurile urieşeşti. Îşi mişcă uşor capul.trezim. I se părea că drumul către fiinţa personală traversase hăuri imense. a unui nume . Un nor nelămurit de senzaţii. Linia mergea în sus.şi se regăsi undeva. Apoi.n-ar fi putut spune ce nume . care fuseseră până atunci realităţi cumplite. s-a întîmplat şi cu Graham la sfîrşitul îndelungatului său somn. fluxul şi confluenţa nenumăraţilor factori care se întrepătrund. o ramă de lemn. Graham îşi dădu seama că avea ochii deschişi şi că privea un lucru care nu-i era familiar. cînd îşi dădea seama că era atât de neputincios? Gândurile lui aveau culoarea unui abis întunecat. o panoramă orbitoare de scene care treceau dintr-una într-alta. de mult uitată. Aşa cum ni se întîmplă şi nouă după somnul de noapte. îi lăsaseră amintiri încîlcite şi vagi. a subconştientului cu un început de conştiinţă. până cînd. ca de pe altă planetă.care trebuia să revină mai târziu. prinzând cu încetul formă. urmărind acest contur. reconstituind primele mişcări confuze ale sufletului. despre creaturi şi privelişti ciudate. efortul unui om care este gata să se scufunde în întuneric. Dar ce importanţă mai avea. Încercă să-şi închipuie unde ar putea să se afle. dincolo de limita privirii sale. dar viu. întins. Mai era şi impresia limpede a unei conversaţii importante. o tristeţe nelămurită . durase epoci întregi. Simţea chinul nelămurit al celui care se trezeşte în zorii zilei. O clipă. şi senzaţia curioasă. a venelor şi a muşchilor. creşterea şi contopirea inconştientului cu subconştientul. i se păru că 249 . muchea unui obiect. slăbit.

dar nu-şi putea aminti ce era acea muche albă. Se frecă la ochi. uluit. că pielea îi era ciudat de uscată şi galbenă . ca murmurul valurilor lovite de stânci? Întinse o mînă moale ca să apuce ceasul de pe scaunul unde-l punea în mod obişnuit şi atinse o suprafaţă netedă şi tare ca sticla. şi apoi îşi aduse aminte că parcă vorbise cu un trecător.. Nu se afla într-un pat. Se întoarse brusc pe o parte. cu o tresărire. Era ceva atât de neaşteptat. ca un tropăit de paşi? Şi acest zgomot care creştea şi scădea. iar muchea albă pe care o văzuse era una dintre barele 250 .observă. şi această descoperire îi produse o senzaţie de nesiguranţă. mai ales că dedesubt se afla o oglindă care îl reflecta nelămurit. fără de vlagă. Mişcarea capului îl făcu să simtă o extremă slăbiciune fizică. Misterul care îl înconjura îl nedumerea. Probabil că dormise. Efortul era însă prea mare şi îl lăsă ameţit. Oare cât timp dormise? Ce erau aceste sunete. Îşi aminti de faleză. pe o saltea netedă şi moale. În jurul braţului . într-o cuşcă de sticlă întunecată. legat atât de strâns încât părea să treacă şi deasupra şi pe dedesubtul pielii. şoapte şi paşi care se îndepărtau în grabă. ci zăcea gol. Bănuia că se află în patul hotelului din localitatea aceea din vale. Acest pat ciudat era plasat într-o cuşcă de sticlă verzuie (aşa i se păru lui). Îşi aminti că dorise să doarmă..purta un aparat curios din cauciuc. încât tresări puternic.aude. de vuietul apei. nesigur. dar mintea îi era foarte limpede desigur că somnul îi priise. în sensul în care înţelegea el acest cuvînt. privi o clipă şi apoi încercă să se ridice. Salteaua era semitransparentă.

întinzînd mîna pentru a se sprijini de peretele de sticlă. pline cu diferite substanţe. Pe masă erau câteva farfurii. Nuanţa uşor verzuie a substanţei asemănătoare cu sticla care îl înconjura din toate părţile întuneca lucrurile care se aflau dincolo de ea. paharul sună. o sticlă şi două pahare. Dincolo de pereţii cuştii se aflau câteva mobile. O clipă. sticla rezistă la apăsare cedând ca o gumă. fără să se spargă. Lăsă jos paharul şi privi înjur. care părea somptuoasă. ca solzii unui peşte. complet uimit. acum cînd zidul verzui şi transparent 251 . cu o arcadă foarte mare şi simplă. dar el desluşi o încăpere vastă. o masă acoperită cu o faţă de masă argintie. După ce-şi mai reveni puţin. şi apoi se sparse cu o mică pocnitură şi dispăru ca un balon spart. Îşi dădu seama că îi era o foame cumplită. Încăperea nu pierdea nici din dimensiuni şi nici din somptuozitate. care se afla drept în faţa lui. Se sprijini de masă. Nu se zărea nici o fiinţă omenească.ramei de lemn. şi o pereche de scaune graţioase. După câteva momente de ezitare coborî de pe salteaua translucidă şi încercă să se ridice în picioare pe podeaua albă şi curată a micii sale încăperi. Îşi calculase însă greşit puterile şi se clătină. Graham ieşi. în cea mai mare parte necunoscute lui. era un lichid incolor. turnă din sticlă în paharul rămas pe masă şi bău. În colţul cuştii se afla o consolă cu aparate delicate şi strălucitoare. reconfortant şi liniştitor. împleticindu-se. printre care recunoscu un termometru de maximă şi minimă. ca să nu cadă. şi Graham se aşeză într-un fotoliu. răsturnînd un pahar pe duşumea. în sală cea mare. însă nu apă. aromat şi plăcut la gust.

ca să nu cadă. Desigur. ca o fiinţă vie. lipsită de orice ornament. dispărea şi iar revenea. un şir de trepte coborau. Privi în jur la forma frumoasă şi curată a încăperii. Atunci îşi dădu deodată seama că era gol şi. văzu aruncat pe unul din scaunele de lângă el un halat negru şi lung. 252 . căutînd în jur ceva cu care să se acopere. se rezemă de unul din stîlpii albaştri.dispăruse în jurul lui. se îndreptă spre arcadă. cu paşii nesiguri ai unui om beat. dintr-o substanţă albastră cu vine albe. asculta atent. în timp ce privea. În ce loc se afla?. Coborî treptele împleticindu-se. I se părea că încăperea fremăta subtil. Graham. către un spaţios culoar transversal. Umbra făcea un zgomot care se adăuga zvonului care umplea atmosfera.. şi văzu că tavanul era întrerupt într-un loc de o deschidere circulară. luminată. uitînd de mîncărurile care se aflau în faţa lui. dormise şi fusese transportat în timpul somnului.. tremurând. acoperea deschiderea. o umbră se legăna deasupra. Dar unde? Şi cine erau aceşti oameni. şi de-a lungul lui se auzea un sunet de mişcări şi voci omeneşti şi un murmur constant şi profund. trezit de-a binelea. fără vreo uşă intermediară.. De sub arcadă. Culoarul era încadrat de stîlpi lustruiţi. mulţimea îndepărtată de dincolo de stâlpii albaştri? Se afla în Boscastle? Îşi turnă în pahar şi bău iar din lichidul incolor. se împiedică de poalele veşmântului negru cu care se înfăşurase şi. Ar fi vrut să strige. Se ridică în picioare şi. dar din gâtlej nu-i ieşi decât un sunet slab. Mintea îi plutea încă într-o profundă nedumerire. Şi-l puse pe umeri şi se aşeză dfin nou.

Ceilalţi doi se întoarseră repede. îmbrăcate în haine bogate. Când se va trezi Celcare-doarme… Cînd. probabil o pălărie de culoare albastru-deschis aruncată în aer. apoi un obiect viu colorat.Culoarul se deschidea spre o privelişte limpede. luminat puternic şi care înainta într-un spaţiu ceţos care părea a fi interiorul unei clădiri gigantice. purpurie. ha. cu spatele spre el. Strigătele păreau a fi în limba engleză. erau o repetare a cuvântului „Se trezeşte!” Auzi un ţipăt ascuţit şi nedesluşit. spre culoar. Prin balcon se revărsa zgomotul unei mari mulţimi de oameni şi la un moment dat lui Graham i se păru că vede vîrful unui steag. se înălţau nişte forme arhitecturale uriaşe şi nelămurite. auzindu-i exclamaţia. se aflau trei persoane. în fund. Mai departe. un bărbat cu părul roşu şi o robă scurtă. – Ha. genunchii lui Graham se îndoiră sub el. largi. Tumultul de glasuri se auzea acum mai tare şi mai desluşit. ha! râse unul din ei. 253 . străluci o clipă şi apoi căzu. Feţele lor exprimară mai întîi consternare. tot corpul i se înţepeni. dominată de albastru şi purpuriu. braţul rezemat de stîlp căzu moale în jos. şi se termina în depărtare. Expresia feţei i se schimbă dintr-o dată. Deodată. se clătină şi căzu cu faţa la pământ.. numai-decât transformată în spaimă. de culori vii şi strălucitoare. într-un spaţiu îngrădit. şi rămaseră nemişcaţi. un fel de balcon. gesticulând şi părând a discuta cu însufleţire. înveselit. iar pe balcon. şi cei trei oameni din balcon începură deodată să rîdă.! Bărbatul îşi întoarse privirile.

Ai fost adus aici din locul de unde ai adormit. El mai adăugă ceva. Cineva parcă voi să-l întrebe ce spusese. din depărtare. Rama albă era tot deasupra lui. o ceaţă parfumată îi înconjură pentru o 254 . Omul îmbrăcat în violet îi răspunse cu o voce moale. află că rămăsese în nesimţire. Un om îmbrăcat într-o robă de un violet închis. Apoi. unul dintre cei pe care îi văzuse pe balcon.zise el încet. dar substanţa verzuie şi transparentă care acoperea sticla dispăruse. se afla din nou pe salteaua semitransparentă. i se întinse o mică fiolă. înainte de a leşina. Eşti în siguranţă. dar Graham nu mai auzi. atîrnînd între viaţă şi moarte.CAPITOLUL IV. – Eşti în siguranţă. Ai dormit câtăva vreme. îl privea cu atenţie. dar insistente. timp de aproape o oră. TUMULTUL Ultima impresie a lui Graham. ca o uşă închisă brusc. sau cel puţin aşa i se părea lui Graham. Când îşi reveni. vorbind engleza cu un uşor accent străin. Observă că aparatul de culoare închisă îi fusese luat de pe braţul care era acum bandajat. fuseseră nişte puternice bătăi de clopote. care îl descoperise primul. i se păru că a căzut ceva peste acest tumult. Graham simţi că este stropit cu ceva rece. şi simţea o căldură puternică la inimă şi în piept. Mai târziu. În letargie. Se auzea un sunet de clopote amestecat cu zgomote confuze. Unde mă aflu? Îl văzu pe omul cu părul roşu. apoi se opri brusc. Graham întoarse capul. – Ce înseamnă asta?. sugerând un mare număr de oameni care strigau laolaltă.

dar nu putea să facă nici o legătură între gîndul acesta şi impresiile recente. – Ce ciudat accent! Şopti omul cu părul roşu. Mi-e teamă că va fi greu să. Sir. Dar Graham fu nevoit să repete. cînd Graham deschise din nou ochii. Ai auzit? Cataleptică. cu atenţie. 27? Cei trei îl ascultau. pe rând. nr. Unul dintre gîndurile care îl preocupaseră în timpul ultimelor clipe înainte de a adormi la Boscastle îi reveni în minte. El nu se 255 . vădit încurcat. cu faţa plăcută. Într-o letargie catalaptică. – Ce prost sunt! Puteţi fi sigur că totul va fi făcut. telegrafiem vărului dumneavoastră. cu o barbă blondă şi ascuţită şi cu o agrafă de aur la gîtul robei violete. Omul cu barba blondă scoase un strigăt. Închise ochii. feţele celor trei oameni din jurul lui. – Aţi telegrafiat vărului meu? întrebă el. E. El ştia că trebuie să se afle undeva în Cornwall. zise el către Graham. S-ar putea să ţi se pară ciudat la început. şi senzaţia de răcoare se accentua. în semn că a înţeles.clipă fruntea. Sir? zise tînărul cu barba blondă.. o hotărâre de care uitase. Graham nu răspunse. un tînăr cu faţa plăcută. – E mai bine? întrebă omul în violet. – Ai dormit câtăva vreme. dar te asigur. înviorat. dar aceste cuvinte avură darul să-l liniştească. Ei îl priveau în mod ciudat. zise Graham. interveni al treilea. Privi. – Se referă la telegramele electrice. de vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani. – Da. – Să telegrafiem.. că totul e bine. Era un bărbat cam de vreo treizeci de ani. Îşi drese glasul. Warming. Chancry Lane.

Îi trecu prin minte. într-o expoziţie publică nu ar fi fost lăsat complet gol! Apoi. Cu siguranţă că se afla în sala vreunei expoziţii publice! Dacă era aşa. Îşi privi picioarele goale. înţelese ce se întîmplase. cu o fluorescentă verzuie şi cu gust de carne. Deodată. aproape chiar în clipa acestei descoperiri. Dar să nu vă îngrijoreze această problemă. apoi. Dorinţa de a vorbi dispăru. Avea impresia că se afla într-o construcţie recentă. Şi. între bănuială şi începutul înţelegerii nu se afla nici un interval perceptibil. dar desigur că aceşti oameni îmbrăcaţi în haine neobişnuite ştiau despre ce era vorba. I se dădu să bea un lichid roz. şi ei. că printr-un proces de citire a gîndurilor. pradă unei puternice emoţii. Şi totuşi. şi avu senzaţia că îi revin puterile. Îşi mişcă buzele ca să vorbească. Sir.află acum în Londra. dar nu reuşi să scoată nici un sunet. un impuls ciudat de a-şi ascunde gândurile. Se părea că şi ei îi citesc în ochi. şi încăperea în care se aflau. 256 . (Graham presupuse că acest cuvânt era „sir”. Se uită la ei într-un mod ciudat. aţi dormit foarte mult timp şi cel mai important lucru este să vă reveniţi. Tremura puternic. pe neaşteptate. Îşi dădu seama deodată că letargia durase un lung interval de timp. îi va spune lui Warming ceea ce gîndea despre el! Dar probabil că era vorba despre altceva. dar omul îl pronunţa „Sire”. avu o bănuială. fără să spună nimic. el interpretă spaima de pe feţele celor care îl priveau cu atenţie. totul era ciudat. Totul era foarte încîlcit.) – Oh! exclamă Graham şi rămase liniştit.

Închise pleoapele.. El îi privi şi parcă nişte demoni îi contractau muşchii feţei.. Suspină. zise omul cu barba blondă. Acum era sigur. asta mă face să mă simt mai bine. Cei trei vorbeau în şoaptă. – Mai mult! – Mai mult. – Multă vreme! repetă el..– Asta.. zise Graham iritat. zise omul cu barba roşie.. Dar aş vrea. Mă simt. Îşi încordă pieptul şi încercă pentru a treia oară...? Se opri. şi privi la lucrurile neobişnuite din jur.. aruncînd o privire către ceilalţi. Este.. Nu trebuie să vă feriţi de mine.. şi din nou nu reuşi... – Cît de mult? întrebă el cu o voce stinsă. o lacrimă de pe faţă.. am uitat ce anume. cu mîna slabă. sunt poate. respirând neregulat. Mai mult? – Mult mai mult decât atât. le deschise. Cît de mult am dormit? – O perioadă considerabilă. 257 .. iar cei trei îi răspunseră cu un murmur respectuos de aprobare.. – Câţi ani? întrebă el.. – Multă vreme.. zise el cu glas răguşit. – Cinci sau şase ani? întrebă el cu glas slab. Dar dumneavoastră. Îşi şterse. Cît timp. dezorientat. Privirile lui erau întrebătoare. da. Îşi frecă ochii cu degetele şi apoi aşteptă un răspuns. câţiva ani? Mulţi ani? A fost ceva. – Da. Graham se strădui să se ridice. Încercă din nou să vorbească. – Cît de mult? – Foarte mult timp..

Graham repetă cuvintele. – Ce? strigă el.. Acest cuvânt ciudat îl enervă. Spuneţi-mi... Graham privea la feţele lor. zise omul cu barba roşie. – Aţi spus. Se aşteptase să audă despre un repaus lung. Glasul i se stinse. Cît? Nu mă priviţi astfel. – Cît timp aţi spus? întrebă Graham. şi apoi: Oh. urechea sa desluşi şase cuvinte: „Mai mult decât vreo două secole”. Două secole de ani. Nu-i adevărat. – Ei bine? – Mai mult decât un gross de ani. înţelegând că auzise purul adevăr. şi totuşi aceste secole concrete îl copleşeau.. Visez. Letargie? Letargiile nu durează atât. Se făcu o pauză. şi o prăpastie imensă i se deschidea încet în minte. în legătură cu cuvântul „zecimal”.. mă plimbam de-a lungul coastei din Cornwall. zise omul cu barba roşie.– Trebuie să vă aşteptaţi la o surpriză. Cine a spus?. 258 . dar… ! Cei trei nu spuneau nimic.? – Două sute de ani. zise el cu glasul ridicat. nu se poate. pe care însă nu le înţelese. Printre cuvintele rostite în şoaptă.. zise el din nou.. acum câteva zile. întorcîndu-se către tânărul care vorbise. cred. Graham auzi câteva observaţii. – Mai mult decât un ce? Doi dintre ei vorbeau împreună. glumiţi cu mine! Spuneţi-mi... Două sute de ani. este o glumă.. – Două sute de ani. – Dar. Ce-a fost asta? Două secole! – Da.

– Dar de ce mă aflu aici? Nu ! Nu-mi spuneţi nimic! Tăceţi.. cu lichid roz. dacă sunt într-adevăr două sute de ani. cu o înfăţişare nedumerită.Omul cu barba blondă ezita. – Regina şi familia regală. – Boscastle! Graham îşi întoarse privirea către cel mai tânăr. Sir . toţi oamenii pe care i-am cunoscut. este. biserica şi Statul. toţi sunt desigur morţi! Ei nu răspunseră. Încă mai este o casă.. nu-i aşa? Dumneata eşti ajutor de îngrijitor? Şi aceştia. Îl bău şi simţi imediat efectul binefăcător. prosteşte.? Cum? Şi ei sunt ajutori de îngrijitori? Se opri. liniştit şi uşurat. Mai există Anglia? Ce bine! Dar Londra mai există? Asta-i chiar Londra. printre lacrimi.. toate fiinţele pe care le-am văzut şi cu care am vorbit înainte de a adormi. Nu-mi amintesc exact. Nu-mi amintesc exact. Boscastle.. privi la feţele celorlalţi. Îşi apăsă fruntea cu mîna şi şopti.. dincolo de păşunile de vite. Micul orăşel Boscastle. – Dar. Când încetă. Aşa se numea. miniştrii. – Aşa.. Apoi începu să plângă. pe undeva pe acolo.. şi începu să rîdă.zise el încet şi privi către ceilalţi. cu faţa contractată. Am adormit. În sud-vestul ţării. dar cu inima rece în piept. Cei de sus şi cei de jos.. Lăsaţi-mă să. Sir. – Nu sunt prea tare în istorie. zise tânărul – Boscastle în vechiul ducat de Cornwall. bogaţi şi săraci. 259 .. Peste două sute de ani ! Începu să vorbească repede. Am fost pe acolo. toţi. Rămase tăcut.. se frecă la ochi şi cînd îi deschise din nou văzu că i se întindea încă un pahar.

– Desigur. îndesat şi fără barbă. uşor înclinate. Omul acesta trebuie să stea liniştit. – Să plecăm? zise omul cu barba roşie. Se uită o clipă la Graham şi apoi privirea i se întoarse către omul cu barba blondă.te. Şi aveţi grijă să închideţi uşile cînd ieşiţi. gras. – Ce faceţi aici? De ce n-am fost anunţat? Trebuia neapărat să-mi spuneţi.. văzu apropiindu-se un om foarte scund. aproape în aceeaşi atitudine în care Isbister îl găsise pe faleza din Pentargen. iar Graham.. su. cu nasul coroiat. după ce îl mai priviră o dată pe Graham. cu mîinile pe genunchi. dar. aţi face mai bine să plecaţi. privind peste umăr.de. Cei doi oameni cărora li se adresase plecară ascultători. Atenţia îi fu atrasă de un glas puternic şi poruncitor şi de paşii unui om care înainta spre ei. Cineva va suporta consecinţele.. După câtva timp se linişti... cu gâtul şi cu bărbia groase. dădeau feţei sale o expresie impresionantă şi ciudată. după cum era de aşteptat.. zise el cu un glas extrem de iritat.– Dar.ani! zise el. o fîşie 260 . care aproape că se împreunau deasupra nasului şi dominau ochii de un cenuşiu închis. Nu trebuie să i se spună nimic. Nişte sprâncene dese şi negre. Şi atunci se întîmplă un lucru ciudat. în loc să iasă prin culoar.. I s-a spus ceva? Omul cu barba blondă spuse ceva în şoaptă.. plecaţi imediat. – Voi. Uşile sunt închise? Toate uşile? Trebuie ţinut în perfectă linişte.. se îndreptară către peretele din faţa arcadei.. două.. Faţa i se schimonosi şi el şi-o acoperi din nou cu mîinile. Se aşeză..

– Tot aşa presupun şi eu.. – Deci ţi s-a spus. acum. subordonatul lui . omul cel scund nu-i dădu nici cea mai mică atenţie lui Graham. – Te simţi ciudat? întrebă el. se întoarse iute şi-l privi pe cel care se trezise cu o expresie ambiguă..despre cel care le fusese dat în grijă.? întrebă Graham. mai precis. nu-i aşa? Două sute trei ani. Probabil că trezirea lui nu era pentru omul acela numai o surpriză. începu să se ruleze cu zgomot în sus. Vorbea limpede. Graham rămase numai cu noul venit şi cu omul cu barbă blondă. rămase atîrnată deasupra celor doi oameni care plecau şi apoi căzu iar. ci se apucă să-l întrebe pe celălalt . Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea. – Este chiar adevărat că am dormit două sute. Vei avea foarte curând haine.. n-ar fi bine să capăt nişte haine? – Ei.care era. ţi se pare ciudată? – Presupun că va trebui să trăiesc în această lume. îmbrăcat în robă purpurie. atât cât vezi din ea. repeta el tot mereu. dar cu fraze pe care Graham nu le înţelegea decât în parte. în aparenţă solid. Un timp. la întrebări. oricât s-ar părea de ciudat. spunîndu-i prea multe lucruri.lungă a acestui zid. zise omul robust. – Mai întîi.. – Lumea. Se vedea bine că era foarte agitat. ci şi un prilej de consternare şi de necazuri. zise omul robust şi se opri. 261 . desigur. – Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea. se îndepărtă. iar cel cu barba blondă. – Foarte. întîlnindu-i privirea. După ce i se răspunse.

nemulţumit. Graham se frecă pe bărbie. acestea: „Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme !” 262 .. încearcă să ia o hotărîre. lucrurile s-au schimbat. poate. repetată mereu. sau vreun dinam? Nu aşteptă răspunsul. ascultă o clipă. spre balcon. Mai bine aşteaptă aici până cînd va veni cineva.. Oameni. o anumită frază. trebuie să-ţi dăm haine şi tot ce mai ai nevoie. În orice caz. desigur. apoi o plesnitură ca şi cum s-ar fi rupt un lemn uscat. Vacarmul de strigăte şi vociferări creştea şi scădea. ridicîndu-şi sprâncenele şi simţindu-şi gura amară. – Nimic. Mormăi un blestem şi se uită la Graham cu o privire duşmănoasă. Dar cuvintele erau. iar la un moment dat se auzi un zgomot ca o lovitură şi ţipete ascuţite. După cum singur ai spus. se întoarse brusc.Graham. Nimeni nu trebuie să se apropie de dumneata. încruntându-şi sprâncenele şi privea în jurul său ca un om care. E nevoie să te şi bărbierească. răspunse omul robust. ştia acum că trebuie să accepte inevitabilul. Tăcu câteva clipe. Vorbea scurt. Tumultul de strigăte crescu şi omul cel scund se întoarse şi ascultă şi el. în momente grele.. apoi întrebă: – Există prin apropiere vreo moară. Cred că mai târziu vei înţelege mai bine. Cred că lucrurile s-au schimbat teribil! Ce sint aceste strigăte? Întrebă el pe neaşteptate. nu-şi crezu urechilor. La început.. Omul cu barba blondă se îndreptă spre ei. Graham îşi încorda urechile ca să recunoască măcar un singur sunet din acest tumult haotic. Atunci desluşi. ridică din sprâncene spre cel mai în vîrstă şi se repezi prin culoarul de sub arcadă.

Se îndepărtă... zise el.. ca o perdea.. Se întoarse în grabă lângă Graham.. – Trebuie să ţi se dea imediat haine.. Da.. Şi-au făcut o idee ciudată. – Îngrozitor! strigă el. – Spuneţi-le că nu s-a trezit. se întoarse. Îşi trecu un picior peste marginea saltelei. Capul nu i 263 . Cum de-au aflat? Dar au aflat? Sau doar îşi închipuie. – Nu pot să-ţi explic ce se petrece. Graham îşi ridică un braţ şi se miră văzînd câtă putere îi dăduse medicamentul. trebuie să mă îngrijesc de el. apoi pe celălalt. Adică despre dumneata. Cineva îi dădu un răspuns. După câteva clipe. Nu ştiu nimic. zise omul cel robust. Acesta se rulă din nou în sus.. – Dar ce strigă aceste glasuri. imediat. Strigaţi-le de la balcon. Apoi te vom putea duce de aici. Se auzi un răspuns neînţeles.. Este prea complicat. Se auzi. Nu ştiu care. şi omul rămase în aşteptare. Apoi se îndreptă spre peretele prin care dispăruseră cei doi oameni... – Nu pot să viu.Omul cel scund se repezi deodată către arcadă. peste tumultul zgomotelor îndepărtate. Ascultă o clipă.. Spuneţi-le orice! Vă las să spuneţi ce vreţi!. Ţi se vor da imediat haine... încuviinţă din cap şi spuse câteva vorbe nedesluşite. privind un glob de cristal.? – Ceva despre Cel-care-doarme. Nu poţi să rămâi aici. în timp ce Graham striga în urma lui câteva întrebări care rămaseră fără răspuns. Vei afla în curând care sunt grijile noastre. şi va fi imposibil să. un sunet ascuţit de clopot şi personajul se repezi către un mic grup de aparate din colţul încăperii.

mergînd şi răsucindu-se în loc. zise omul cel robust. – Veţi găsi moda schimbată. Dar voi afla. zise el.. – Avem foarte puţin timp. din ascensor ieşi un om slab. Voi afla. Cu tendinţă spre forma emisferică la pălării. apăruse pe cadran. – Dumneavoastră aţi trăit. într-o perioadă oarecum cilindrică. Aproape că nu-i venea să creadă că se restabilise atât de repede. – Croitorul. ca într-un chinetoscop. înaintînd. Poţi să lucrezi foarte repede? zise el. Croitorul luă o bucată de satin alb-albăstrui. Omul cu barba blondă intră din nou. Omul cel robust se apropie şi se opri lângă Graham. Nici nu înţeleg cum de a ajuns aici. zise el... Gesturile sale erau liniştite. îmbrăcată în alb. Sire. – Cred că aşa trebuie să vă îmbrac. Desfăcu ruloul cu o mişcare rapidă. venind din coridorul boltit. de culoare verde-înehis. dar privirile îi erau pline de curiozitate. lângă Graham. 264 . el scoase un mic aparat de mărimea şi aspectul unui ceas.se mai învârtea. perioada victoriană. se aşeză pe pat. răsuci butonul şi arătă o făptură minusculă. adresîndu-se croitorului. şi o mulţime de stofe strălucitoare i se răspîndiră pe genunchi. zise el. şi ducînd cu el un rulou. prezentîndu-l cu un gest. Acest costum negru nu ţi se potriveşte de loc dumitale. Acum. purtînd un costum strîmt. Şedea şi-şi pipăia picioarele. Sire. care.. şi în acelaşi timp cuşca unui ascensor coborî lunecînd în faţa omului robust. Se uită pe sub sprâncene la omul cel robust. Omul în verde se înclină şi. Tot mereu linii curbe. cu barba căruntă.

fără zgomot. În acelaşi timp. îmbrăcat într-o stofă groasă de culoare albastru-deschis. Priviţi aici. pe care o împinse pe rotiţe. împingîndu-le până cînd discurile se lipiră de trupul lui Graham. în odaie. Sau acum . în timp ce manevra aparatul. dar îmbrăcată în alt costum. încă o persoană veni cu ascensorul în încăpere.. Ascensorul hurui din nou. pe cadran. murmură apoi câteva instrucţiuni băiatului cu părul tuns. Croitorul puse în funcţiune un mecanism care producea mişcări ritmice şi un sunet slab în 265 . lipite de tot trupul. iar croitorul trase în afară mai multe braţe articulate care se terminau cu mici discuri. Băiatul continuă un monolog de neînţeles.. încât până la urmă erau poate vreo patruzeci. în spatele lui Graham. şi aşa mai departe.– Vă puteţi baza pe mine. mişcările.şi cu un mic zgomot apăru o altă figură minusculă îmbrăcată într-o robă mai bogată. Aducea cu el o maşină complicată. într-un colţ. – Pe vremea dumneavoastră vi se arăta un desen care vă prezenta moda. îl invită pe Graham să se aşeze în picioare în faţa maşinii. Croitorul părăsi imediat micul chinetoscop. care răspunse cu glas gutural şi cu cuvinte din care Graham nu reţinu nimic. câte unul la coate. tuns scurt. Ce părere aveţi de aparatul acesta? – Ce fel de aparat e? întrebă omul secolului al XIXlea. zise croitorul. unul la gît. câte unul pe fiecare omoplat. Maşina trebuie să-mi sosească imediat. cu trăsături de tip chinezesc. zise croitorul. dar acesta este progresul nostru modern. Croitorul avea mişcări foarte iuţi şi privi de două ori spre ascensor. şi-şi făcu apariţia un băiat anemic. Minuscula figură îşi repetă.

cu anumite restricţii. Croitorul îi dădu din nou mantaua neagră. în cealaltă parte a încăperii. Vedeţi. Această sală a fost până acum. o clipă după aceea. Acum. Omul cel robust măsura în lung şi în lat odaia. Făcură contactul şi maşina începu să funcţioneze cu putere. Omul în purpuriu îşi mângâie bărbia. Este oare. în izbucniri cadenţate. Pentru satisfacerea curiozităţii oamenilor. iar omul cu barba blondă îi întinse un păhărel cu un lichid răcoritor. unde un cablu împletit ieşea graţios din perete. Sire. am închis 266 . de unde continua să se audă zgomotul unei mulţimi îndepărtate.. publică. Băiatul cu părul tuns scurt îi întinse croitorului un sul de satin albăstrui şi amîndoi începură să-l fixeze în mecanism într-un chip care amintea introducerea unui sul de hîrtie într-o maşină de tipărit din secolul al XIX-lea. e cam greu să vă explic. cu paşi nerăbdători. arătînd cu paharul gol către cei care se îndeletniceau cu maşina şi încercînd să ignoreze privirea fixă a noului venit. ezită. pe rotiţele ei fără zgomot.. care acţionează? – Da.. – Cine este acela? El arătă spre arcada din spatele său. Apoi împinseră întreaga maşină. şi răspunse cu glas scăzut: – Este Howard. Graham văzu.. pe deasupra paharului. – Ce se întîmplă acolo? întrebă Graham. Consiliul numeşte paznicul şi ajutoarele. apoi se întoarse şi se îndreptă prin arcadă către balcon.dispozitivele maşinii. apoi. vreo forţă. răspunse omul cu barba blondă. paznicul şef al dumneavoastră. el desfăcu pîrghiile şi maşina se îndepărtă de Graham. un tînăr cu faţa palidă care îl privea cu o fixitate ciudată.

Băiatul cu părul scurt împingea cu un singur deget 267 .. – Dumneavoastră nu aveaţi lioni? Presupun că nu. Desigur lucrurile. iar o duzină de duzine fac un gross.. Şase duzini. zîmbind şi ţinînd pe braţ nişte haine evident noi. cum ai spus dumneata. adică o sută mare. Paznic? Consiliu? Apoi. asupra ultimei fraze. – Sixdoz lioni? Întrebă el. ce-i cu el? Omul cu barba blondă privi peste umăr. unul din cei mai de seamă. o duzină de groşi fac o dozandă. sistemul arab. Toate cuvintele i se păreau absurde. întrebă în şoaptă: De ce mă priveşte ţintă omul acesta? E vreun mesmerist? – Mesmerist? Este un capilotomist! – Capilotomist! – Da. Sire. Acum noi avem unsprezece cifre. cu zeci şi cu micile sute şi mii. iar o dozandă de dozande fac un miliard.... Dar mai bine. întorcîndu-se cu spatele spre noul sosit. sixdoz? – Da.. Avem cifre separate şi pentru zece şi pentru unsprezece. Dar acest capi. – Ciudat! zise Graham.. s-au schimbat. E foarte simplu. Aveaţi vechile lire sterline? Acum. două cifre pentru o duzină. Graham se întoarse brusc şi-l văzu pe croitor alături lângă el. – Iată.uşile pentru prima dată. Salariul său anual e de sixdoz lioni. cu gîndurile tulburate. – Dar ce este. chiar şi aceste lucruri mărunte. Dumneavoastră aţi trăit în vremurile sistemului zecimal. înţelegeţi. zise Graham.. am să-l las pe el să vă explice. – Văd. dacă nu vă supăraţi. unitatea noastră monetară este lionul. Graham se opri.. hainele dumneavoastră! zise el..

Croitorul îi ajută pe Graham să-şi pună costumul purpuriu. zise Howard nerăbdător. făcînd un gest slab cu mîna. Şezi. te rog. Graham privea ţintă la costumul terminat. într-un fel cu totul neobişnuit. cu glasul scăzut. dar graţios. la picioare. şi. 268 . zise Howard. zise croitorul. în timp ce omul robust se întoarse din colţul încăperii în întîmpinarea omului cu barbă blondă care revenea de pe balcon. iar atitudinea lor trăda clar neliniştea. zise Howard. – Sunt gata. – Trebuie să mă bărbieresc. se apropie de Graham. pantalon şi vestă laolaltă. cu barba ţepoasă. În acest timp o sonerie furioasă chemă pe omul cel robust spre colţul încăperii. – Într-o clipă. de culoare alb-albăstruie şi Graham se văzu îmbrăcat după ultima modă. dar cel puţin el nu mai era gol. – Un scaun. Omul cu barba blondă se repezi spre el şi apoi plecă în grabă prin culoarul boltit. zise el. Graham ezită.. Începură să vorbească repede. îi redeschise..maşina complicată spre ascensorul cu care fusese adusă. – Nu cumva vrei să spui. nebărbierită. Îi lăsă hainele jos. trase salteaua transparentă şi ridică oglinda în sus. şi într-o clipă omul cu barba blondă aduse un scaun în spatele lui Graham. Pe deasupra hainei purpurii îmbrăcă un veşmînt complicat. Apoi se opri. întinzând înainte o mînă slabă. compus din ciorapi. faţa îi rămăsese palidă. Tînărul care îl privise cu atâta insistenţă închise ochii. şi privi în jurul său. ci chiar elegant. se îndreptă spre patul pe care stătuse întins de curând Graham. şi în cealaltă mînă a omului cu privire fixă văzu strălucirea oţelului. privindu-se în oglindă.

Judecîndu-l după gesturi. Privi spre omul cel robust. apoi pe culoar. Imediat. îi pipăi capul la spate şi s-ar fi aşezat din nou să-l privească dacă n-ar fi fost nerăbdarea vizibilă a lui Howard. tot oraşul ştie. Graham primi o pereche de pantofi. Ajunse din doi paşi pe scări. Omul cu barbă blondă dispăru.strigă: „Acum. Toate acestea le făcu fără o vorbă. Acest zgomot îl atrăgea pe Graham ca o chemare irezistibilă. Brusc. Deodată. Capilotomistul se apropie. Imediat. Lucrul a fost oprit. Graham se aşeză. – Un capilotomist. cu gesturi graţioase. cu aerul inspirat al unui poet. 269 .. lângă micul glob de cristal. De îndată ce termină. Dar dumneata l-ai numit. acum! Poporul ştie totul. cu o politeţe grăbită. o voce puternică . Sire? strigă omul cu barba blondă. cu mişcări rapide şi o serie de instrumente mânuite cu îndemînare îi rase lui Graham barba. se îndreptă spre colţul unde era instalat aparatul.. lămurit. veniţi chiar acum!” Aceste strigăte îl tulburară teribil pe Howard. apoi îşi ascultă impulsul interior. Nu mai aşteptaţi. examină urechile lui Graham şi îl măsură cu privirea. ca şi cum s-ar fi îndepărtat uşor. îi aranjă mustaţa şi îi tunse şi aranjă părul. exact! Este unul din cei mai mari artişti din lume.. lui Graham i se păru că ezită între două direcţii.. El trebuie să vă tundă părul. Lucrul a fost oprit.părea că vine dintr-un mecanism aşezat din colţul odăii . mugi ca o furtună şi scăzu din nou. – O! exclamă Graham. În acest timp tumultul care se auzea dinspre arcadă şi care continuase tot timpul se ridică într-un sunet puternic.– Nu înţelegeţi.

Din loc în loc. de deschideri circulare. Locul pe eare-l privea era naosul unei clădiri gigantice. spre deschiderile circulare din cealaltă parte a spaţiului. întretăiată de arcade mari. erau fixate cabluri groase. pe balconul în care îi văzuse pe cei trei oameni. DRUMURILE MIŞCĂTOARE Ajunse la balustrada balconului şi privi în sus. se înălţau arcade puternice. La apariţia lui se auziră exclamaţii de surpriză şi agitaţia unei mulţimi aflate în lungul spaţiu de dedesubt. de turnuri. Globuri uriaşe cu o lumină albă şi rece făceau să pălească razele de soare care se mai strecurau prin reţeaua de grinzi şi de cabluri. unde închideau spaţiul imens. care se îndreptau. chiar în timp ce Graham observa toate acestea. în largi linii curbe. întinzîndu-se. CAPITOLUL V. în linii curbe. de miriade de ferestre uriaşe şi nenumărate forme arhitecturale încîlcite.şi după douăzeci de paşi ieşise afară. ca un cer acoperit cu nişte ferestre dintr-un material transparent. Graham zări. faţada spre care privea era cenuşie. de balcoane. cu trecători de mărimea unor puncte: văzduhul era întretăiat de o reţea de cabluri subţiri. Ici şi colo atîrna deasupra abisului câte un pod suspendat. către toate direcţiile. privind în sus. Atenţia îi fu izbită de liniile unei arhitecturi impunătoare. întîlnindu-se undeva. vîrful unui edificiu. sus. întunecată. Deasupra. îi atrase atenţia făptura îndepărtată şi slabă a unui om îmbrăcat în 270 . cu litere necunoscute. pornind de pe acoperişuri. şi. Pe ziduri se aflau inscripţii orizontale şi oblice.

cu o diferenţă de viteză destul de mică. care se desprindeau din celelalte. cu spaţii înguste între ele. Din platforma cea mai apropiată şi cea mai rapidă coborau spre centrul spaţiului o serie de alte platforme. partea cea mai de jos. Dar strada pe care o vedea acum era largă de trei sute de picioare şi se mişca. şi ici-colo mici chioşcuri. se mişca toată strada. încât Graham nu reuşi să vadă ce adăposteau. ca un şuvoi nesfîrşit. cu o smucitură care-i tăie respiraţia lui Graham. deodată. fără să mai vadă altceva. Imediat ce ieşise pe balcon. Apoi. cu viteza unui tren expres din secolul al nouăsprezecelea. Trecînd pe sub balcon. descoperi strada! Nu era de loc o stradă în sensul cunoscut de Graham. de cealaltă parte a drumului. în afară de mijloc. Pe platformă erau instalate bănci. pe un mic ieşind al zidului şi manevra nişte corzi aproape invizibile. Apoi înţelese. transversale. printre trotuare înguste. lângă capătul cel mai înalt al uneia din aceste ghirlande de cabluri. şuvoaie de vehicule. Pentru o clipă. pe care se înghesuiau. Era un fel de platformă continuă. Toate se mişcau înspre drepta.albastru-deschis. Şedea foarte sus. căci în secolul al nouăsprezecelea străzile şi drumurile nu erau decât nişte căi bătătorite de pământ nemişcat. dar treceau atât de repede. Graham privise în sus şi atenţia îi fusese mai întîi atrasă de lucrurile pe care le zărise deasupra şi în faţa lui. care îi permiteau să urmeze curbele străzii. mişcarea îl ului. formată din plăci înguste. Deodată. acest om se repezi în josul curbei şi dispăru printr-o deschidere circulară. fiecare evident mai încet decât cea de deasupra ei. această şosea extraordinară mergea iute înspre partea dreaptă a lui Graham. încât să permită 271 . aplecat înainte.

Spaţiul central imobil al uriaşei arcade din faţa balconului era înţesat cu oameni îmbrăcaţi în albastru-deschis. îmbrăcate elegant. se aflau nenumăraţi oameni. Platformele circulau cu zgomot şi oamenii strigau. cu figuri palide. Trebuie să pleci imediat de aici. De îndată ce se găseau la o oarecare distanţă de centrul îmbulzelii. – Nu trebuie să stai aici. alergând. arătând înspre el. cu viteze diferite. spre stânga lui Graham. trecînd de pe una pe cealaltă. Aşezaţi în grupuri mari. chiar lângă el. care era imobilă.călătorilor să sară de pe o platformă pe cea vecină. şi astfel să se îndrepte de la cea mai rapidă către cea din mijloc. Observă mîini întinse. Auzi clar strigăte de „Cel-care-doarme! Ce s-a întîmplat cu Cel-care-doarme?” şi i se păru că pe platformele mişcătoare din faţa lui se îngrămădea o mulţime din ce în ce mai mare de oameni. Se iscă un fel de îmbulzeală. observă că nota dominantă a caleidoscopului de costume era albastrul-deschis pe care îl purta şi ajutorul croitorului. Erau primele fiinţe pe care le vedea lămurit în tot acel haos. 272 . strigă deodată Howard. Desluşi nişte femei şi fete cu părul fluturând. Apoi. se întorceau în grabă spre locul de unde plecaseră. Dincolo de acest drum central se aflau alte asemenea platforme continui. de o diversitate uimitoare. cu panglici care se încrucişau peste sîni. Se părea că oamenii sînt împinşi din amîndouă părţile pe platformele mişcătoare şi îndepărtaţi împotriva voinţei lor. Graham nu răspunse. Auzea fără să înţeleagă. sau coborând spre spaţiul central. pe cele două platforme mai largi şi mai rapide.

În timp ce privea toate acestea. Agitaţia părea să fie centralizată în jurul uneia din aceste deschizături. de-a lungul acestei suprafeţe centrale. O mulţime imensă se strînsese cu o iuţeală de necrezut în spaţiul central. mulţimea fremăta şi strigătele. scuturându-l de braţ. Un grup de mici făpturi. Roşul strălucitor al uniformelor contrasta violent cu albastrul-deschis pe care-l purtau adversarii. probabil capetele scărilor pe care coborau şi urcau oamenii. care se afla foarte aproape de balcon. venea înţesată de oameni şi se golea în faţa balconului. Platforma cea mai rapidă din dreapta lui era goală. Oamenii coborau de pe platformele mişcătoare spre această deschizătură. îmbrăcate într-o uniformă de un roşu strălucitor. iar cea mai îndepărtată. Nu este Cel-care-doarme. Din cînd în cînd. era vorba de o luptă. din partea cealaltă a spaţiului. căci. păreau hotărîte să oprească accesul spre scară. şi oamenii de pe platforma cea mai apropiată şedeau în picioare. fără îndoială. ca nişte puţuri. deveniră un vacarm puternic şi neîncetat: „Cel-care-doarme!” 273 . Strigătele de „Cel-care-doarme!” creşteau în intensitate. la început intermitente. acţionînd laolaltă. strigau alţii. Cei îngrămădiţi pe platformele superioare păreau să-şi împartă atenţia între acest punct şi balcon. Graham observa nişte deschizături. Howard plecă şi Graham rămase singur. Howard îi striga ceva la ureche. sărind cu îndemânare de pe o platformă pe alta. În jurul lor se strîngea repede o mare mulţime. Apoi. metodic. Vedea din ce în ce mai multe figuri întorcîndu-se spre el. deodată.– Este Cel-care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme! strigau oamenii.

Părea a fi „Ostrog”. Auzi voci în spatele lui şi câţiva inşi coborând scările prin culoarul boltit. Vor opri toate drumurile. se înclină. strigînd vorbe ciudate. – Vino îndărăt. făcu un semn cu mîna. haine care fluturau. întregul oraş va fi întors pe dos. Se întoarse şi văzu faţa albă a lui Howard. străin pentru Graham. şi strigăte de „Opriţi drumurile!” Oamenii mai strigau şi un nume. oameni aşezaţi într-un fel de trapeze. De-a lungul culoarului cu stîlpi albaştri din spatele lui Howard venea în grabă un grup de oameni. Auzea clar o singură frază: „Este într-adevăr Cel-care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme!” Graham rămase câtva timp fără să facă vreo mişcare. ca şi cum ar fi vrut să rămînă în faţa lui. şi ovaţii. Rămase uimit de agitaţia violentă pe care o stîrni gestul lui. Platformele cu viteză redusă se umplură în curând de o mulţime agitată care alerga împotriva mişcării. auzi el. „Opriţi drumurile”. Încîntat de această popularitate uimitoare. printre care omul cu părul roşu. strigau ei. Văzu balcoanele înţesate de lume. oameni care alunecau de-a lungul cablurilor. un om înalt îmbrăcat în roşu-aprins şi o mulţime de 274 . şi apoi se întorceau pieziş spre drumul din centru. paznicul Howard se întorsese şi îl strângea tare de braţ. Apoi îşi dădu seama limpede că toată manifestaţia îl privea pe el.„Cel-care-doarme!” Şi urlete. şi căutând un gest cât mai cuprinzător. repezindu-se de-a curmezişul spaţiului. treceau în viteză pe lângă Graham. Unii mai ageri alergau iute din centru spre drumul cel mai rapid de lângă el. strigându-i în urechi ceva nedesluşit. de neînţeles. Tumultul din jurul scării coborîtoare deveni un vacarm teribil. cel cu barba blondă.

strigă Howard. de două ori mai mare. zăpăcit. – Luaţi-l de aici. Dar ceaţa imensului interval de somn încă mai atîrna deasupra lui. Ceea ce văzuse. Uluit. privit din cadrul balconului. Era pe jumătate desprins. într-un ascensor care luneca în sus cu iuţeală. SALA LUI ATLAS Din clipa cînd croitorul făcuse o plecăciune. parcă. până în clipa cînd Graham se trezi în ascensor. – Dar de ce? zise Graham. Faţa şi ochii arătau aceeaşi hotărîre. şi mai ales ultimul tumult al mulţimii. Nu înţeleg. Graham fu pe jumătate condus. pe jumătate îmbrîncit de-a lungul culoarului cu stîlpi albaştri şi se trezi deodată numai cu Howard. şi deodată fu conştient de cea mai neplăcută senzaţie din viaţă . trecuseră numai cinci minute. simţind o dorinţă neputincioasă de a opune rezistenţă. Cineva îl apucă de braţ. ca şi cum jumătate din strigătele care veneau dinspre acea stradă uimitoare ar fi năvălit în coridoarele marii clădiri din spatele lui. parcă strania senzaţie a primelor clipe cînd se trezise viu în această epocă îndepărtată umplea totul cu uimire.. şi totuşi pe jumătate integrat în această viaţă. cu o impresie de iraţional ceva dintr-un vis real. ca văzut din loja unui teatru. avea ceva spectaculos.. CAPITOLUL VI. purtînd bastoane şi exprimînd cu toţii o mare nelinişte. – Trebuie să pleci de aici! zise cu glas hotărît omul în roşu.. ca un spectator uimit.constrîngerea.alţi oameni îmbrăcaţi în roşu.. Tumultul devenise. luîndu-şi rămas bun. 275 . Era tîrît. Graham îşi plimbă privirile asupra tuturor.

Numărătoarea voastră. este cu totul alta. Se opri brusc. De ce strigau? Care este primejdia? – Avem şi noi necazurile noastre. Ce înseamnă această agitaţie? Mintea mi se învârteşte. 276 . pentru diferite servicii publice. zise Howard.– Nu înţeleg. Ascensorul se opri şi ei trecură într-un coridor îngust. – Voi înţelege mai bine. pe strada cea mare? Cum sunteţi guvernaţi? Mai aveţi poliţie? – Mai multe. răspunse Howard. atunci cînd voi vedea ce se petrece împrejur. zise Graham.. Iluminat... Totul e o singură clădire? Ce este aici? – Este una dintre clădirile oraşului. acolo.. dar foarte lung. între nişte pereţi înalţi. Vremurile sunt tulburi. ca şi cum socotea că ascensorul merge prea încet. – Nu înţeleg. zise Graham nedumerit. – Era o tulburare socială. – Mai multe? – Cam patrusprezece.. de fapt.. Vorbea întretăiat. şi aşa mai departe. ca un om nesigur pe respiraţia lui. Şi. apariţia dumitale. de-a lungul cărora se afla un număr extraordinar de tuburi şi de cabluri groase. Privi neliniştit în sus. cred că va fi uimitor. – Nu înţeleg. – Mai tîrziu va fi mai limpede.. fără îndoială. – Imensă construcţie! zise Graham. faptul că te-ai trezit chiar în acest moment au un fel de legătură. după câte am înţeles. Totul. Deocamdată totul e atât de ciudat! Totul pare posibil.. zise el. zise Howard. Va fi. Ochii lui ocoleau privirile întrebătoare ale lui Graham. Chiar şi în amănunte.

în curând. şi prin săli. nu se mai vedeau. pe el şi pe Howard. Ca să-ţi spun adevărul. nici un profesor. însă. dar nu şi pe el. Mintea lui era concentrată cînd asupra lui Howard şi a răspunsurilor lui ezitante. Acum. Nimeni n-o înţelege. atât şi nimic mai mult. ca într-o clasă. Dumneata vei reuşi poate. în timp ce treceau. Nu se vedea. Şi totuşi nu era decât paznicul lui Graham! Ciudat… Străbătură un coridor slab luminat. jumătate dintre oamenii întîlniţi erau îmbrăcaţi în uniforme roşii. contururile vagi ale unor 277 .. ci numai un aparat ciudat din care i se păru că aude o voce.. Trebuie să mergem la Consiliu. Ordinea noastră socială s-ar putea să ţi se pară foarte complexă. Fetele se uitară la el şi la însoţitorul lui. înainte de a-şi putea face o idee clară asupra acestei adunări. nici eu n-o înţeleg prea bine. Apoi. toţi îi priveau şi îi salutau. atât de numeroşi pe platformele mişcătoare. pierzând firul gândurilor. Howard îl îndemnă să meargă mai departe. cînd. se fixa asupra vreunei impresii vii şi neaşteptate. şi poate că se întrebau cine ar putea fi. Dar. Intrară într-un coridor lung. în care era suspendat un trotuar. De-a lungul coridoarelor. Atenţia lui Graham era împărţită între nevoia imperioasă de a pune întrebări şi oamenii întîlniţi pe coridoarele şi prin sălile pe care le traversau.– Se prea poate. Cei în stofă de culoare albastru deschis. aşezate în bănci scunde. unde se aflau nişte fete. cu curiozitate şi uimire. astfel încât el nu văzu decit picioarele şi gleznele oamenilor care umblau încoace şi încolo. Se părea că Howard este o persoană importantă. Se gîndi că îl cunoşteau pe Howard.

Se vedeau doar oameni. şi ei se aflau la o înălţime prea mare. Podeaua era de asemenea din sticlă. ca un mic balcon de jucărie. turtiţi. cu ajutorul unui pod îngust acoperit cu sticlă. la o mare înălţime. instalat într-un leagăn mic. în albastru şi roşu. se trezi într-un ascensor. circulând în amîndouă sensurile de-a lungul cablurilor şi pe nişte poduri ciudate şi cu aspect fragil. şi coborî iute de-a lungul unui cablu. Graham se opri fără să vrea. traversară strada. care se întorceau să privească după ei doi şi după garda lor îmbrăcată în roşu. ca şi cînd ar fi căzut. repede dispărut 278 . ţîşni pe lângă el dinspre un punct şi mai înalt decât micul pod îngust. Apoi. deschis. Îl rugă pe Howard să încetinească pasul. rămas acum jos. Se opri. dar cum geamul era închis. Efectul înviorător al medicamentelor pe care le băuse era temporar. Un om. care se luptau şi încă mai arătau către micul balcon în care apăruse el cu câteva minute în urmă. Mersul excesiv de grăbit îl obosi repede. şi totuşi atât de recente în experienţa lui. socoti că trebuie să se afle aproape la patru sute de picioare deasupra străzilor mişcătoare. cu o fereastră care da spre spaţiul mare al străzii. departe. O ceaţă uşoară şi strălucirea globurilor puternice de lumină acopereau totul. Imediat.galerii şi ale unor trecători rari şi uimiţi. nu izbuti să zărească platformele de dedesubt. atât de transparentă încât îi dădea ameţeli. Din amintirile sale despre faleza dintre New Quay şi Boscastle. pentru a privi acest pasager ciudat. atât de îndepărtate în timp. privi printre picioare la furnicarul mulţimilor de oameni minusculi.

nu. Oamenii în roşu păreau să fie înarmaţi cu beţe sau bastoane. se destrăma în fragmente şi se revărsa în jos. împingîndu-l cu mîna. şi văzu. şi apoi îşi întoarse din nou ochii spre tumultul luptei. izbucniră. strigă Howard. nişte forme nedesluşite care se succedau ritmic. Trebuie să mergi pe aici. Graham privi îndată în sus. şi acum se afla într-un mic coridor îngust. Însoţitorul în 279 . – Înainte. strigă Howard. Se părea că lovesc şi îmbrîncesc. să descopere locul de unde venea. împodobit cu desene geometrice. – Vreau să văd mai mult. Un strigăt puternic. ţipete de mînie. către mulţimea care se agita în zona centrală. Unul dintre ei se grăbi să ridice un oblon care aluneca în sus . ca nişte viespi. pe măsură ce se apropia de balcon.şi îl conduse pe acolo. care. împotrivindu-se. ajungând până la Graham. spre platformele cu viteză mai mică. Oamenii îmbrăcaţi în roşu care îi urmau păreau gata să-i întărească ordinele. De-a lungul uneia din platformele cele mai rapide năvălise o mulţime compactă de uniforme roşii. În josul coridorului se iviră cîţiva negri într-o uniformă curioasă. care privea slăbit şi sleit. lăsînd printre ele licăririle unui cer îndepărtat şi palid. – Nu. zise Graham. în negru şi galben.într-o mare deschizătură circulară de dedesubt. ca aripile unei mori de vînt. Un om coborî cu repeziciune de-a lungul unui cablu. Pe aici. Howard îl trăsese înainte. prin acoperişul de sticlă şi prin reţeaua de cabluri şi traverse. Graham nimeri într-o galerie care domina capătul unei încăperi mari.lui Graham i se păru o uşă . vaiete. continuînd să-l ţină de braţ. de-a lungul podului.

Pătrunse în această sală prin colţ. În comparaţie cu oricare dintre sălile pe care le văzuse Graham până atunci. dar care lăsau să se vadă dincolo de ea o sală şi mai încăpătoare. alb şi simplu. Ar fi părut o simplă 280 . proporţiile ei uriaşe. nemişcaţi în jurul acestui portal. Pe un piedestal din capătul cel mai îndepărtat. şi luminată mai viu decât oricare alt obiect. un Atlas puternic şi viguros. şi închise oblonul din spatele lui. dureros de real. ridică un al doilea oblon şi se opri. astfel încât văzu din prima clipă. Intrară într-un alt coridor mic.negru şi galben străbătu camera. aşteptându-i. o şoaptă: „Cel-care-dparme!” şi observă cum toate capetele se întorceau după ei. Graham văzu un grup de oameni în mijlocul încăperii. aceasta părea împodobită cu o extremă bogăţie. mărginită cu o balustradă de fier care trecea de jur împrejurul vastei săli pe care o văzuse printre perdele. în imensitatea sălii. Interiorul avea înfăţişarea unei anticamere. Colosul părea atât de răbdător. podeaua întinsă a sălii era goală şi strălucitoare Estrada era minusculă. o uşă mare şi impunătoare acoperită cu perdele grele. prinse de dedesubt. Negrul în uniformă de viespe se apropie de el. ca un servitor bine stilat. În timp ce traversau galeria. în afară de statuie şi de o estradă aşezată în centru. încât reţinu din prima clipă atenţia lui Graham. Oameni albi îmbrăcaţi în roşu şi negrii îmbrăcaţi în negru şi galben şedeau. se înălţa o statuie albă şi gigantică. în timp ce se auzea un murmur prelung. deschis în peretele acestei anticamere şi ajunseră pe o galerie metalică. ţinînd pe umerii lui îndoiţi globul pământesc. iar în partea cealaltă. la capătul unui şir de trepte.

dar în faţa lui se aşeză unul dintre oamenii în roşu. şi. privindu-l stăruitor pe Graham. Sire. Sire. privindu-l şi şoptind între ei. până cînd se aflară în faţa uriaşei statui simbolizând Efortul. – Trebuie să rămâi aici. Sire. veniră şi se aşezară de o parte şi de cealaltă a lui Graham. care şedeau în picioare. – Unde ne aflăm? întrebă el. şi care dădeau o idee despre proporţiile sălii.. porni în grabă de-a lungul galeriei. Toţi erau îmbrăcaţi în robe albe şi păreau să se fi ridicat chiar în acel moment de pe scaune. dacă n-ar fi fost un grup de şapte oameni care şedeau acolo. Sire. Howard îl conduse de-a lungul galeriei. – Trebuie să aşteptaţi aici. câteva clipe. Atunci se opri.placă de metal. după o încercare tot atât de nereuşită cu celălalt om.? începu Graham. Făcu o mişcare ca să-l urmeze pe Howard. – Dar de ce. fără să aştepte răspuns. în jurul unei mese. – Ale cui? – Ordinele pe care le-am primit. zise Graham şi.. – Ce Consiliu? – Consiliul. Cine sunt aceşti oameni? – Sunt Domnii din Consiliu. 281 . care-i urmaseră prin galerie. – De ce? – Ordine. Pe faţa lui Graham se citea exasperarea. murmură Howard. Cei doi oameni în roşu. zise omul în roşu. se duse până la balustradă şi privi în depărtare la oamenii îmbrăcaţi în alb. – Oh. La capătul mesei străluceau nişte aparate mecanice.

Graham îşi încorda în zadar auzul. se pare. izolaţi de orice ureche indiscretă în acest spaţiu impresionant. Conversaţia continuă vreme îndelungată. de unul dintre oamenii în robă albă. la picioarele căruia se afla Consiliul. fără să poată auzi nimic? Howard apăru de dedesubt. Erau împodobiţi cu panouri lungi şi pictate. multe din ele foarte frumoase. Când ajunse aproape. un grup de oameni ar fi stat pe stradă. 282 . ce reprezenta acest mic grup de oameni. Doi membri ai Consiliului gesticulau cu însufleţire. şi să se vorbească despre el. cu toate că nu observase cum apăruse noul sosit. şi să fie privit atât de ciudat. şedeau şi îl priveau aşa cum. de-a curmezişul podelii lustruite. părând a face parte dintr-un ceremonial. sub grăitorul simbol al unui Atlas alb? Şi de ce trebuia să fie adus el în faţa lor. Howard întindea mâinile şi dădea din cap ca un om care protestează. Graham îşi întoarse privirea către feţele pasive ale gardienilor în roşu.. Din cînd în cînd. După aceea îşi plimbă privirile de-a lungul pereţilor. Panourile erau grupate într-o ramă mare de metal. către Consiliu.Consiliul? Acum erau opt. de tip aproape japonez. după părerea lui Graham. Când privi din nou spre Consiliu. care bătea cu pumnul în masă. privind un balon îndepărtat care ar fi apărut deodată la orizont. unul dintre oamenii îmbrăcaţi în alb privea către el. Apoi urcă treptele estradei şi se opri lângă aparatul din capătul mesei. Fu întrerupt. El îşi ridică ochii către uriaşul calm.. Graham urmărea această conversaţie din care nu putea auzi nimic. se înclină şi execută nişte mişcări ciudate. înaintând repede. Ei nu făcură nici un gest de salut. Ce consiliu era adunat aici. în secolul al nouăsprezecelea.

Intrară amândoi. Graham văzu că obrajii îi erau roşii. Când se apropie destul de mult ca să-i poată distinge trăsăturile. cînd apăru. – Uh . începu Howard pe neaşteptate. că ordinea noastră socială este extrem de complexă. şi mormăi ceva. şi se îndreptară în tăcere către o mică uşă care se deschise la apropierea lor. care se pierdea printre cariatidele metalice ale galeriilor. privind îndărăt.de culoare închisă. – Ce fel de Consiliu este acesta? întrebă Graham. – Pe aici. continuînd să stea în grup strâns şi să privească spre el. Străbătu de-a curmezişul camera şi se întoarse.zise el. şi în liniile mari structurale ale interiorului. auzi liniştea. ocolind privirea lui Graham. o simplă 283 . la capătul galeriei. Era încă tulburat. Chiar şi podeaua era mută sub paşii săi. pentru prima oară de cînd se trezise. – Trebuie să înţelegi. tocmai cînd Howard cobora treptele. ca un om uşurat. iar Graham. Howard deschise o altă uşă şi intrară în prima din cele două camere alăturate. văzu membrii Consiliului îmbrăcaţi în robe albe. Graham îl privea.Ce discută ei? Ce au cu mine? Howard închise cu grijă uşa. Apoi uşa se închise cu zgomot îndărătul lor şi. O explicaţie dată numai pe jumătate. oftă adânc. Graţia aeriană a panourilor scotea în evidenţă vânjosul Atlas alb care îşi înalta efortul în centrul întregii compoziţii. după o clipă. Graham privi din nou spre Consiliu. cu jumătate glas. zise el scurt. Cei doi oameni în roşu se opriră de o parte şi de alta a uşii. mobilate în alb şi verde.

în parte. să începem imediat. Ce înseamnă strigătele pe care le-am auzit? De ce se agita mulţimea aceea şi striga că letargia mea s-a 284 .. De ce nici un rău? – Nu acum.. de dobânda compusă. deci. care interesează întreaga lume.. – Să mă ţineţi prizonier! exclamă Graham. – Nici un rău! – Dar trebuie să fii ţinut aici.. – Până cînd am să aflu care e situaţia mea. presupun. dumneata ai devenit o persoană de o importanţă. Începe. este mai bine să vă închidem aici. – Ei bine.. – Da? – Lucrurile au ajuns până acolo încât. şi averea pe care ţi-a lăsat-o vărul dumitale Warming. – Exact. este vorba. El se opri.. de fapt. Graham se întoarse spre el. să-ţi cerem să stai închis aici... – De ce nu? – Este o poveste prea lungă. Trebuie. – Cu atât mai mult.. – Se petrec tulburări sociale.. şi alte câteva venituri.. – Da? zise Graham. De fapt..lămurire defectuoasă ţi-ar crea o impresie falsă.. Sire. de o importanţă foarte mare. despre mica dumitale avere. Şi din alte privinţe. S-au mărit considerabil. Ai spus că sunt o persoană importantă.. – Foarte ciudat! – Nu ţi se va face nici un rău. pe care ar fi greu să le înţelegi. – Foarte bine.

se opri o clipă. Îmi pare rău. purtarea misterioasă a lui Howard. zise el. întrucât am aşteptat atât de mult ca să-mi reiau viaţa. şi se aşeză jos. zise el. – Nu-i drept. Nu se poate aşa. Trebuie într-adevăr să aştepţi. şi cine sunt oamenii în alb din sala Consiliului? – Totul la timpul său. Nu se aştepta nimeni să te trezeşti. – Ce fel de Consiliu? – Consiliul pe care l-ai văzut. Se îndreptă spre uşa fără zgomot. Consiliul deliberează. Trăim vremuri cînd nimeni nu are mintea limpede. nesfârşita serie de încăperi şi culoare. – Presupun că. Graham se duse la uşă.. cu braţele încrucişate. muşcîndu-şi unghiile şi încercînd să pună cap la cap impresiile fugare din prima oră a deşteptării la viaţă: vastele spaţii populate de mecanisme. Pentru câtva timp. trebuie să te las singur. cu sprâncenele încruntate. se întoarse.. făcîndu-i înconjurul.. de sub uriaşul Atlas. o încercă. zise Howard. îndepărtaţi. într-un fel pe care el nu îl înţelegea... Graham se aşeză brusc. trebuie să mai aştept puţin. micul grup de oameni antipatici.. deodată. Acum.terminat. – E mai bine aşa. Graham făcu un gest de nerăbdare. e mult mai bine aşa. Îi 285 . o găsi bine încuiată. Trebuie să iau parte la discuţiile Consiliului. se plimbă nervos prin odaie. şi apoi dispăru. Ar trebui să mi se spună ce se întîmplă. crâncena luptă care mugea şi clocotea pe acele străzi ciudate. – Trebuie să aştepţi. Trezirea dumitale. Sire. Da. Rămase astfel câtva timp. zise Howard.

– Să-i fac o vizită lui Warming în ţinuta asta! exclamă el. apoi. În mintea lui Graham îşi făcu loc convingerea irezistibilă că întreaga serie de impresii apăsătoare nu era decât un vis. dar această veche şi cunoscută metodă nu-i folosi la nimic. Încercă să închidă ochii. nu-şi dădu seama că omul din oglindă era chiar el. o moştenire uriaşă folosită greşit.izbucni în râs. În primul moment. să pipăie şi să examineze tot mobilierul neobişnuit ale celor două mici încăperi în care se afla. şi reuşi. şi să-l oblig să mă invite să iau masa cu el. îşi dădu seama că toţi cei cu care ar fi putut glumi muriseră cu mulţi ani în urmă. Ce era de făcut? Iar tăcerea acestei camere izolate îi vorbea destul de clar despre captivitatea lui. dar care îi venea bine. iar expresia feţei sale se schimbă într-o palidă consternare. în oraş! Apoi încercă să-şi imagineze ce s-ar întîmpla dacă s-ar întîlni cu vreuna dintre puţinele cunoştinţe pe care le avusese în tinereţe şi. al cărui negru era acum presărat de şuviţe cenuşii. Se văzu în cadrul unei oglinzi lungi şi ovale şi se opri uimit. Părea un bărbat cam de patruzeci şi cinci de ani. Purta un costum graţios.. în purpuriu şi alb-albăstrui. Se porni.. în mijlocul acestui amuzament. Se opri. care-i conferea o importanţă şi o putere fără precedent. o mică barbă căruntă şi ascuţită.încolţise în minte ideea unei moşteniri uriaşe. Îi reveni în minte amintirea tumultului de pe platformele mişcătoare şi a imensei faţade din 286 . iar părul. Când se recunoscu. era potrivit pe frunte într-un fel neobişnuit. Gândul îl izbi brusc şi tăios.

neauziţi. Şi îşi aduse aminte că nu observase nici un fel de fereastră în vastele camere şi nici pe culoarele pe care le traversase alături de Howard. Şi în jurul său era o lume. Se simţi o fiinţă mică. dar foloseau oare pentru luminat? Sau întregul oraş era luminat fără întrerupere. curiozitatea îl împingea să umble. Graham putu să vadă un petic de cer.strada aceea uimitoare. aspirând în sus aerul. Nu existau ferestre. Camera din fund era înaltă. ostili membri ai Consiliului. spre stradă. iar tavanul în formă de cupolă avea o deschidere alungită în centru.. îmbrăcaţi în alb. ferestre pe faţada clădirilor. Mulţimile care strigau reapărură limpede şi viu. astfel încât nici nu mai exista noapte? 287 . izvorând dintr-o sumedenie de lămpi cu lumină foarte slabă. ÎN CAMERELE TĂCUTE După un timp. Aceasta îl făcu să-şi îndrepte atenţia asupra luminii strălucitoare care scălda cele două odăi. foarte mică. Dispăruseră ferestrele? Văzuse. CAPITOLUL VII. Rămase surprins cînd văzu o stea. zi şi noapte. ciudată. trecînd una după alta. lipsită de puteri.. aşezate în jurul cornişelor. ca şi acei îndepărtaţi. într-adevăr. Printre aripile ventilatorului. În ciuda oboselii. demnă de compătimire. Zumzetul slab al acestei mişcări era singurul sunet care se auzea în liniştea încăperilor. Graham începu să examineze din nou încăperile. terminată cu un fel de pâlnie în care se mişca roata unui mare ventilator.

nici ustensile de scris. pe un fond alb. o curioasă lipsă de ornamentaţie. extrem de confortabile. începu să examineze materialul neted al pereţilor. Graham se gândi că. Un întreg perete al celeilalte camere era acoperit cu rânduri lungi de cilindri dubli. pe rotile. Apoi observă că unele cuvinte îi sugerau termeni englezeşti scâlciţi. zise el. care se putea mişca fără zgomot. Omu karea vntt săfie rege 288 . în faţa aparatului se afla un scaun. de-o aparenţă ciudată. Se afla oare în anotimpul călduros. din mijlocul peretelui ieşea în afară un mic aparat. şi două farfurii în care se afla o substanţă transparentă. care avea o suprafaţă netedă spre interiorul camerei. o masă uşoară. o graţie simplă a formelor şi a culorilor. Întâlnea. – Lumea s-a schimbat într-adevăr. simplitate. Existau câteva scaune. culori care se armonizau cu tot sistemul decorativ al camerei. crezu că sunt în limba rusă. iar pe masă erau câteva sticle pline. Inscripţiile de pe cilindri îl nedumereau. patul construit cu. nici ziare. În nici o cameră nu exista sobă. pahare. ca jeleul. cam de un metru pătrat. şi aceste apartamente erau folosite numai vara.Se gândi şi la altceva. deşi la prima vedere nu păreau să aibă această întrebuinţare. Mai întâi. aceşti cilindri ar putea să fie un fel de cărţi. de fapt. Observă că nu existau nicăieri nici cărţi. pretutindeni. pe care o găsea foarte plăcută ochilor. sau nişte dispozitive moderne care înlocuiau cărţile. sau întreg oraşul era încălzit şi răcorit în mod uniform? Punându-şi aceste întrebări. cu inscripţii în litere verzi. ingenioasele dispozitive prin care tot serviciul de întreţinere al dormitorului era în mod practic înlăturat.

Descifra titlurile celor doi cilindri de alături. Înteresul îi fu imediat atras de tabloul înfăţişat. dacă erau într-adevăr povestiri. Nu numai că se mişcau. Graham rămase câtva timp nedumerit în faţa acestui cilindru ciudat şi apoi îl puse la loc. Înţelegând ce s-a întîmplat. Erau. Pe suprafaţa dreaptă a aparatului.. Nu mai auzise niciodată nici de „Inima întunericului”. aparţineau unor autori de după perioada victoriană. ca la o sonerie electrică. Îşi aminti că odinioară citise o povestire cu titlul „Omul care a vrut să fie rege”. Era asemeni unei imagini reale privită printr-un binoclu de teatru. foarte viu colorat. una dintre cele mai bune din lume. care prezenta un om mergând în sus şi în jos şi vociferând supărat către o femeie frumoasă. Apoi se întoarse către aparatul pătrat şi-l examină. Deschise un fel de capac şi găsi înăuntru unul din acei cilindri dubli. dar şedeau şi de vorbă. dar arogantă.” – Scriere fonetică! zise el. Graham se dădu înapoi. amândoi îmbrăcaţi în haine pitoreşti. Apăsă pe buton şi se auzi un ţăcănit rapid care încetă imediat. având la partea superioară un mic buton. pe care Graham le 289 . ca să privească.îl făcea să creadă că este vorba de „Omul care a vrut să fie rege. Răsunară glasuri şi muzică şi pe partea lucioasă a aparatului apăru un joc de culori. reprezentând nişte făpturi minuscule care se mişcau. Dar ceea ce avea acum în faţă nu era o carte în sensul pe care-l cunoştea el.. şi nici de „Madona viitorului”. limpezi. iar sunetele se auzeau ca printr-un tub lung. apăruse acum un mic desen. apoi îi apăru cu claritate în minte povestirea. cu nişte glasuri subţiri.

„dar tu ce-ai făcut?”. Erau şi aluzii pe care nu le înţelegea. „Eu am muncit”. ca îmbrăcăminte a oamenilor de rând. şi Graham se văzu pe el însuşi ca pe un obiect îndepărtat şi neverosimil. Se ridică şi deodată se află iar în noua ţară a minunilor. incidente care lăsau să se înţeleagă că idealurile morale se schimbaseră.găsea foarte ciudate. subtilă. După cinci minute se auzi pomenit. contemporană. Fusese atât de absorbit de acest înlocuitor al romanului de altă dată. zicea omul. ca o zicală despre amânarea pe termen nedefinit. Claritatea dramei de la chinetescop dispăru şi în locul ei reapărură lupta din spaţiul vast al străzilor. o lume energică. Deveni atent şi se aşeză pe scaun. în glumă. Lumea care îi apăruse acum era o lume ciudată. În cele din urmă. grăbitele evenimente 290 . sclipiri de îmbunătăţiri îndoielnice. Finalul era de un tragism copleşitor. Culoarea albastră. drama miniaturală se sfârşi. încât se trezi în mica încăpere colorată în verde şi alb. Graham rămase privind ţintă în gol. un personaj spunea. care apăruse atât de des în primele sale impresii asupra oraşului. ca doi prieteni intimi. Povestirea era. şi mai surprins decât la prima lui trezire. lipsită de scrupule. sfâşiată de crunte lupte economice. căutând numai plăcerile. „cînd se va trezi Cel-care-doarme”. Tresări şi se frecă la ochi. fără îndoială. reapărea tot mereu. de o netăgăduită intensitate realistă. – Ah! zise Graham. ciudatul Consiliu. iar suprafaţa pătrată a aparatului deveni din nou oarbă. cele două personaje îi deveniseră cunoscute. După puţin timp.

Dar îl încerca şi curiozitatea. Reveni la aparatul din cealaltă cameră şi descoperi destul de repede modul de a înlocui cilindrii.. Rotindu-se. dorinţa de a afla cât mai mult. prin intervalele înguste ale ventilatorului. Încercă să-şi impună calmul. dornic de a cunoaşte. conţineau o fantezie muzicală. aproape negru.de după ceasul trezirii lui. Vroia să cunoască exact care este poziţia lui în această situaţie. că era cu putinţă ca aparatele să fi imprimat vorbirea în aşa fel încât să rămână clară şi lesne de înţeles şi după 200 de ani. de a se distra.. Cilindrii pe care îi introdusese. Uimirea continua să-l stăpânească. Aceşti oameni vorbiseră despre Consiliu cu aluzii la o universalitate a puterii. Dar deveni repede neliniştit. Cu toate că ziua artificială continua să iradieze în cele două camere. mai întâi lirică. Nu găsi nici un mijloc de a deschide uşa capitonată.. la întîmplare. ventilatorul scotea un huruit confuz. ca zgomotul unei maşini. el observă că mica fâşie intermitentă de cer era acum de un albastru-închis. în valuri ritmice. Trebuia să-şi aducă aminte precis ce anume spuseseră. nici un clopoţel sau sonerie pentru a chema pe cineva. Intră în dormitor şi privi în sus. de a trăi noi senzaţii. nu-şi dăduse seama că el era Cel-care-doarme. În timp ce îi schimba se gândi. ascultându-i. cu o puzderie de steluţe.. Recunoscu imediat că era o 291 . apoi plină de senzualitate. Începu să examineze din nou camerele. În rest. Vorbiseră şi despre Cel-care-doarme. nu se mai auzea nimic. până cînd va veni cineva la el.

Nu-l mai atrase nici Venusberg-ul secolului al douăzeci şi doilea. iar aparatul se opri. Povestirea îl interesa. O scânteie violetă îi atinse braţul. îl contraria şi îl neliniştea. însoţită de o muzică bizară. Sentimentele păreau complet răsturnate. Ceea ce vedea nu mai erau simple tablouri. pradă unor impresii insuportabile. începu să-i displacă. desigur. (n. Deodată. furios. o urmărea plin de curiozitate. sau fantezii. Şi pe măsură ce se desfăşura. contractându-l. 5 Cunoscută legendă germană care a inspirat celebra operă cu acelaşi nume de Richard Wagner. Smuci aparatul. Tannhäuser nu se mai ducea la vreun Venusberg. Se auzi ceva plesnind. îi plăcea din ce în ce mai puţin. Descoperi. Acţiunea se desfăşura sub semnul unei sentimentalităţi ciudate şi complicate.. ci într-un Oraş al plăcerilor.r. ci fotografiile unor realităţi. supărat şi oarecum ruşinat de el însuşi. Ce era acest Oraş al plăcerilor? O fantezie. simţi o indignare bătrânească. Tratarea era realistă. A doua zi. Se ridică. de faptul că privea astfel de imagini. chiar şi fără martori. având caracterul ciudat al acestei necunoscute contemporaneităţi. cînd încercă să introducă alţi cilindri în locul celor cu Tannhäuser. şi tot ceea ce văzuse până atunci. plăsmuirea vreunui autor de literatură fantastică şi voluptuoasă. Uitând rolul pe care îl jucase nudul în arta secolului al nouăsprezecelea. constată că aparatul se defectase .) 292 . căută vreun mijloc de a-i opri funcţionarea.versiune denaturată a lui „Tannhäuser5”. Porni să măsoare camera în lung şi în lat. şi. Ceea ce îi arătaseră cilindrii. cu surprindere..

În ce ţară se afla? Părea să fie tot Anglia. ce au realizat? Cum am venit eu în mijlocul acestei lumi? El se gândise la vastitatea străzilor şi a caselor. – Noi făuream viitorul. nici un Stat Socialist! Văzuse destul pentru a-şi da seama că vechea antiteză a luxului. întreaga atmosferă vorbea despre o nemulţumire uriaşă. Cunoştea îndeajuns de bine factorii esenţiali ai vieţii pentru a înţelege această corelaţie. al cărui erou din Utopia socialistă anticipase într-un mod atât de straniu cele văzute de el acum. Şi iată-l! Unde au ajuns ei. Începu să vorbească singur. examinând fiecare obiect. la mulţimile de oameni.că în cei treizeci de ani de viaţă el nu încercase niciodată să-şi imagineze un tablou al acestor timpuri viitoare. Nu numai clădirile oraşului şi mulţimile adunate pe străzi erau uriaşe. şi neliniştea lui Howard. Se învârti prin apartament. şi aproape nimeni dintre noi nu se gândea ce fel de viitor făuream. Ascultă de mai multe ori. Dar nu la conflicte pe străzile oraşului. dar nu întîlni decât un văl enigmatic. crezând că va reuşi să prindă vreun ecou îndepărtat al tumultului pe care şi-l închipuia continuând în oraş. a risipei şi senzualităţii pe de o parte şi a sărăciei crunte pe de alta. sub ventilator. încă mai dăinuia. îşi zise el. ci şi tumultul de pe aceste străzi. Dar aici nu era nici o Utopie. cum ar face un animal închis într-o cuşcă. Şi nu la senzualitatea aceasta organizată a unei clase de oameni bogaţi! Se gândi la Bellamy. Era foarte obosit. 293 . simţea acea sfârşeală agitată care nu-ţi permite să te odihneşti. şi totuşi ciudat de neengleză! Mintea lui încerca să privească restul lumii.

mai tare.. Ce vremuri! Ha! ha! Rămase mai întâi surprins. ceva mai calm. şi ultimele. acum nimicită. auzindu-şi râsul.. spre surprinderea lui. cu nimic deteriorat sau defectuos. această lume nouă. în cele din urmă. şi hotărârile schimbătoare pe care le luase. că amintirile din primii săi treizeci de ani deveniseră extrem de vagi.. de prieteni şi duşmani.– Două sute trei ani! îşi repeta el tot mereu. istovitoarele lui studii. Linişteşte-te. râzând prosteşte. De ce .. dar bun pentru a fi lustruit din nou. amintiri despre soţia moartă de mult. întîmplări fără mare importanţă. îşi aminti de cărţile de şcoală şi de unele lecţii despre măsuri. magica ei influenţă. îşi reaminti ultimii ani. am două sute treizeci şi trei de ani! Sunt cel mai bătrân locuitor! Desigur că nu au renunţat la vechea tendinţă de a recurge Ia autoritatea celor mai bătrâni. în mod deliberat. copilăria părea să fie domeniul cel mai accesibil. şi. Voi încerca să-mi amintesc cum a început. îşi dădu seama că toată viaţa îi revenise în minte. Şi totul căpătase nuanţa unei 294 . în majoritatea lor neînsemnate. Îşi dădu seama că se comporta prosteşte. La început. – Nu înţeleg.După puţin timp. îşi zise el. Observă. Deci. cărora le fusese martor.. Aiurez. Drepturile mele sunt indiscutabile. apoi râse din nou.. Revăzu apoi aspecte mai însemnate din viaţa lui. zise el. de soluţiile pripite pe care le alesese în diverse împrejurări. întunecată poate. ca un metal neîntrebuinţat multă vreme. plini de nenorociri. Îi reveneau în amintire numai frânturi. îşi aminti de rivalii lui. dar totul este un de ce! Presupun că ei pot să şi zboare şi pot face tot felul de lucruri. Linişteşte-te! Continuă să se plimbe prin cameră.

nimeni. În acest timp.. pe cât putea mai politicos.nenorociri din ce în ce mai adânci. din cauza zorilor. Se întoarse la noua lui situaţie. O veche obişnuinţă se trezi din cutele întunecoase ale amintirii. nu pătrunse în această închisoare. prin ventilator. Se îndreptă spre micul. Părea că se deşteptase din nou la viaţă numai pentru a fi aruncat în această singurătate inexplicabilă. Totul era încîlcit.. Howard îi aducea cu regularitate lichide hrănitoare. Când intra. se întinse şi adormi într-o clipă. dintr-o viaţă care îi devenise insuportabilă. Trebuia într-adevăr să se familiarizeze cu încăperile înainte de a le părăsi. Ocolea. 295 . Văzu. plăcute. cum cerul începuse să se înroşească. cu excepţia lui Howard. din durerea care creştea necontenit şi din oboseala ce-i cuprindea picioarele.. reconfortante şi mâncăruri uşoare. zise el. ciudatul pat din cameră. nu vroia să dea nici o lămurire. – Trebuie să dorm. Această idee îi apăru ca o salvare binefăcătoare din depresiunea nervoasă. Merita oare ca viaţa lui să fie lustruită din nou? Fusese smuls. în ciudăţenia supravieţuirii. care îl despărţeau de orice sunet. orice problemă asupra mersului evenimentelor din lumea exterioară.. Dar se lupta în zadar cu faptele. cu totul necunoscute lui Graham. închidea uşa întotdeauna cu grijă. Ciudăţenia soartei sale se amesteca. printr-un miracol. deoarece rămase prizonier timp de trei zile. oarecum minimalizând-o. dar în privinţa raporturilor dintre Graham şi marile evenimente disputate într-un mod atât de misterios în spatele acestor ziduri. Era din ce în ce mai îndatoritor în problemele de amănunt.

dezbătând tot ceea ce văzuse. cu noţiunile dumitale din secolul al optsprezecelea. El cercetă pe rând toate interpretările posibile asupra situaţiei sale . aceasta pot să ţi-o spun. într-un fel. Întrebările lui deveneau mai precise şi mai sfredelitoare.. În faţa lor. zise Graham. 296 . aş putea să fiu un arbitru. – Pentru a-ţi da o explicaţie. tot ceea ce i se întâmplase deveni plauzibil. protesta Howard. Şi. Eu sunt.În timpul acestor trei zile. Când sosi în cele din urmă momentul eliberării. având în vedere că nu cunoşti de loc structura Statului nostru. în orice caz. îl corectă Graham. şi tot ceea ce îl oprea să vadă. uşa părea să aducă un val de întîmplări noi. Purtarea lui Howard contribui la adâncirea impresiilor lui Graham despre neobişnuita importanţă care i se acorda. – Sunt oare incapabil de a înţelege? – Desigur că nu. Vă temeţi că aş putea să intru în acţiune. – Nu este adevărat. Datorită izolării. – Adevărul este altul. Dar dumneata ai. ai o mare influenţă. ar trebui să-ţi relatez istoria unui gross şi jumătate de ani. el era pregătit. creşterea automată a averii dumitale îţi dă mari posibilităţi de a interveni... – Secolul al nouăsprezecelea.. pe de altă parte.şi se întîmplă să o găsească chiar pe cea adevărată. gândurile lui Graham se frământară neîncetat. deschizându-se sau închizându-se. El repeta mereu că trezirea fusese neprevăzută şi că se întîmplase să coincidă cu începutul unor tulburări sociale.. un arbitru. – Cu noţiunile vechii lumi.. protestând.. Howard se retrăgea încurcat..

. Şi vreau să trăiesc. Să nu te îndoieşti de asta.. Eu sunt viu. – Nu e clar. cu fiecare ceas simt tot mai limpede.– Par să fiu un om care ar putea să acţioneze nesăbuit? – Nu s-a aşteptat nimeni că vei mai putea să acţionezi vreodată. De fapt. – Uf! Acum. De ce nu sunt îndopat zi şi noapte cu fapte şi avertismente... ascultă bine ce-ţi spun: va fi vai şi amar de cei care m-au închis aici.... cu toată înţelepciunea vremurilor prezente. pulsul meu devine mai puternic... acest comitet. Oare Consiliul. mintea mai limpede şi mai viguroasă. Să presupunem că este aşa cum spui. Nu îndrăznim ca deodată.. Şi. sunt într-adevăr viu! Pe zi ce trece... – Încep să cred.. Nu mai credea nimeni că te vei trezi. – Vrei să trăieşti! 297 . O simplă oprire a procesului de descompunere. nu e ocupat cu falsificarea cifrelor averii mele? Este adevărat? – E doar o bănuială. cât eşti abia pe jumătate trezit. sau orice o fi... dacă sunt două zile de cînd m-am trezit? Howard strânse din buze. noi credeam că erai mort. Somnolenţa a dispărut.. zise Howard. Sunt un om care a revenit la viaţă. că există un secret complicat pe care dumneata probabil că-l cunoşti.. Nici prin vis nu-i mai trecea cuiva gândul că te vei mai trezi vreodată. Consiliul te-a înconjurat cu toate precauţiile antiseptice. pentru a deveni apt să fac faţă responsabilităţilor mele? Sunt oare mai înţelept decât acum două zile. Va fi rău. dar este prea complicat.. zise Graham.

. – Ah! Dar imediat! A fost o neglijenţă din partea noastră. zise el. Howard stătea lângă uşă... Tovărăşie? Şi dacă ar fi acceptat propunerea. Sensul propunerii îi era numai pe jumătate limpede lui Graham. despre ce fel de tovărăşie ar fi fost vorba? Exista oare aici posibilitatea de a culege din conversaţia cu acel necunoscut tovarăş o idee cât de vagă despre lupta izbucnită atât de violent în momentul trezirii lui? Gândindu-se. privindu-l. Se apropie de Graham şi-i spuse pe un ton confidenţial: – Consiliul te ţine închis aici spre binele dumitale.. probabil.. pe gânduri.. Ideile noastre sociale.. sunt mai liberale. în societatea unei femei. – Fiinţe omeneşti. – Ce înţelegi prin tovărăşie? Howard ridică ochii şi dădu din umeri.. Eşti doar un om energic! Locul acesta ţi se pare posomorât... Graham începu să măsoare odaia în lung şi în lat. Dacă un om doreşte să-şi alunge vreo neplăcere oarecare.Faţa lui Howard se lumină de o idee.. orice dorinţă. – Asta. Dar noi ţinem foarte mult ca tot ce ţi-ai dori. Înţeleg. Se întoarse spre Howard. răspunse el.zise Graham... Dar. noi nu considerăm asta ca un fapt 298 . – Da . în comparaţie cu vremurile dumitale.. propunerea începu să prindă contur. cu un zâmbet ciudat pe faţă. orice fel de dorinţă.. Poate că vrei să-ţi ţină cineva tovărăşie? Urmă o tăcere plină de înţeles. Ai nemulţumiri. mi-e teamă că. – Mulţimile deoameni de pe străzi.. brusc. de exemplu. Aş avea nevoie de cineva. zise Howard.

Începu să se mişte repede dintr-o parte în alta a camerei. De îndată ce îmi voi recăpăta puterile. mă convinge că sunt amestecat într-un eveniment important. – Nu ştiu cărui partid îi aparţineţi. Există un oraş. – Tot ceea ce spui. Există în oraşul nostru o clasă.. Vă atrag atenţia.. şi. cu pumnii strânşi. zise Howard. se întîmplă atâtea lucruri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai dinainte... – Nu! strigă el.. Dorinţele şi cedarea în faţa lor înseamnă. o clasă necesară. – Ţi-ai întrebuinţat altfel timpul.. voi mă ţineţi în întuneric. eu stau aici ca un iepure prins în cursă.. Nu pentru vreun scop bun.. de fapt. Graham rămase pe gânduri. Se înecă o clipă şi începu să dea din mâini... Mînia creştea.. Pradă unui acces de furie. Gesturile lui aveau caracterul unor ameninţări directe.. şi moartea! Dispariţia! Înainte de a adormi am fost frământat mereu de această întrebare. văzu făptura unei femei create de imaginaţia lui. se auzi rostind nişte înjurături străvechi. Dar ceea ce ştiu este că sunt închis aici.. Graham rămase încremenit. Bîjbâi în întuneric. ştiu. Nu vreau să-mi petrec timpul după recomandările dumitale.. într-un fel. Nu vreau s-o iau de la capăt. dar.scandalos. discretă. Arătăspre lumea dinafară. vă atrag atenţia asupra consecinţelor. 299 . în acest timp. tot ceea ce faci. şi nu pentru vreun scop bun.. viaţa. Apoi îl cuprinse mânia. Da. o masă de oameni.. Pentru o clipă. pe care nimeni n-o dispreţuieşte. Gândirea noastră este eliberată de dogme.

cu o expresie curioasă. plimbându-se prin odaie şi înjurând în gura mare. uşa se închise din nou fără zgomot. Apoi îi lăsă în jos. ca şi castitatea.ale timpurilor prezente. Howard acţiona cu rapiditate. iar omul din secolul al nouăsprezecelea rămase singur. Şi totuşi.noile forme legale . Îşi dădu în curând seama că-şi regăsea calmul. Howard îl privea. dar fără îndoială că era permisă de formele legale . Nu se putea ca ei să fie mai puţin umani. Se zbătu astfel mult timp. să-l ameţească în bătaie.Îşi dădu seama că asemenea ameninţări ar putea să reprezinte pentru el un pericol. de propria lui nesocotinţă. – Ce prost am fost! zise el. pentru ei şi umanitatea era o simplă formulă? Imaginaţia lui porni să lucreze pentru a-şi închipui ceea ce i se putea întîmpla. şi iar îşi dădu frâu liber mâniei. Sechestrarea lui era inexplicabilă. O clipă Graham se gândi să sară asupra paznicului. ridicaţi pe jumătate. nemişcat. să fie legală. Aceşti oameni erau cu două sute de ani mai avansaţi pe calea civilizaţiei decât generaţia victoriană. O făcea pentru că nu voia să privească în linişte situaţia în care se afla. Se lăsase în prada mâniei. Dar încercările raţiunii de a pune ordine în diversele eventualităţi rămaseră 300 . Într-o secundă. desigur. cuprins de un fel de isterie. pentru că îi era teamă să nu cadă pradă fricii. – Trebuie să consider aceste afirmaţii ca un mesagiu către Consiliu? zise Howard. cu pumnii strânşi. Trebuia. ei îşi eliberaseră mintea de formule! Oare. Probabil că gândul i se citi pe faţă. turbat de situaţia în care se afla. să-l trântească jos. Tăcu. Rămase aşa. de ticăloşii care îl încinseseră. în orice caz.

la marea tulburare socială al cărei centru era. deodată. el însuşi. Şi tot un Consiliu spusese această frază: „Este în folosul nostru ca un om să moară pentru popor”. Şi. cu toate că erau în cea mai mare parte logice. Gândurile i se învârtiră câtăva vreme în jurul ideii de a scăpa din aceste camere. Dar unde ar putea să găsească un refugiu în această lume vastă.fără succes. Un text. atât de populată? S-ar simţi mult mai rău decât un ţăran saxon căzut pe neaşteptate în Londra secolului al nouăsprezecelea. pătrunseră pe acolo nişte 301 . fără să mă întrebe nimic? Reveni apoi la întrebările în legătură cu eventualele intenţii ale Consiliului. pe de altă parte. ţâşni din întunericul memoriei. lăsând să se vadă frânturi din cerul nopţii. Dar oare ce doresc eu? Şi de ce mă ţin închis aici. şi totuşi destul de persistent. cum ar putea cineva să evadeze din aceste odăi? – Dar cum ar putea cineva să beneficieze de răul care mi s-ar face? Se gândi la tumultul străzilor. într-un mod atât de inexplicabil. Începu să examineze din nou amănuntele atitudinii lui Howard. – De ce mi s-ar face vreun rău? Dacă ar fi vorba să mi se întîmple vreun rău. de altfel fără nici o legătură cu gândurile sale. CAPITOLUL VIII. cînd. ezitările sale inexplicabile. aş putea accepta ceea ce îmi propun ei. PE ACOPERIŞURI Ventilatorul din deschiderea circulară a încăperii din fund se rotea. îşi spuse el în cele din urmă. privirile sale sinistre.

. îndepărtate. dispărând înainte de a atinge podeaua. cu o mică pată pe una dintre lamele sale ascuţite. – Să nu vă fie teamă. – Cine eşti? şopti el. Privi din nou în sus. Graham se opri sub ventilator. tresări auzind sunetul unui glas.sunete neclare. încordat în lupta lui nelămurită cu puterile necunoscute care îl luaseră prizonier. Se plimbă câţiva paşi de-a curmezişul odăii şi se întoarse din nou sub ventilator. văzu. O clipă văzu capul unui om şi auzi nişte şoapte. vagi. petele se luminară în alb. capricioase. Graham văzu că deasupra ventilatorului ningea. şi dispăreau gonite de coloana de aer care se ridica din ventilator. ceva începu să picure liniştit pe podea. mai departe. pete de sânge. zise un glas. oscilă o clipă şi continuă să se învârtească. glasuri. ca o pată întunecoasă şi nelămurită. ca un vîrtej.. plutind uşor prin văzduh. Coborau spre el. Omul întinse o mână neagră şi ventilatorul rapid o lovi. O rază de lumină licări. pe o suprafaţă metalică. faţa şi umerii unui om care se uita la el. în intervalele dintre aripile ventilatorului. Privi în sus şi. cu simţurile încordate asupra peticului sclipitor din întunericul nopţii depline. şi ventilatorul se opri. Omul dispăruse. Graham privi în jos şi văzu. la picioarele lui. apoi întunericul se aşternu din nou. Şi Graham. O răbufnire de fulgi de zăpadă pătrunse în odaie. şi pe care le sfidase în mod deliberat. Din locul încălzit şi luminat în care se afla. stând dedesubt. ceva ca o sforţare. Zări nişte pete mici. Rămase nemişcat. 302 . cu o emoţie ciudată. Urmă un zgomot puternic.

Sire. Dacă doriţi. Vrem. – Ostrog? Omul îşi întoarse capul într-o parte.. ud de fulgii de zăpadă topiţi. Trecu aproape un sfert de oră înainte de a se întoarce cineva la ventilator. Când Graham privi în sus nu mai văzu decît fulgii de zăpadă. Sire. – Dumneavoastră aţi fost Cel-care-doarme? zise. în cele din urmă. Câteva secunde tăcură amândoi. 303 . iar necunoscutul sări înapoi exact la timp pentru a scăpa de lovitura ventilatorului care pornise din nou. Părea că face eforturi pentru a se menţine în această poziţie. coborând încet. iar vinele de pe frunte îi erau umflate. Dar.. Deodată se auzi o exclamaţie de alarmă. necunoscutul. e foarte incomod aici.. Avea o faţă tinerească. – Cine eşti? Ce vrei? întrebă el. – Îmi aduceţi eliberarea? şopti Graham. se auzi acelaşi zgomot metalic. zise Graham. am tot încercat să ajungem până la dumneavoastră. Ţinea în mână un obiect care nu se vedea.Nu se auzi nimic altceva decât oscilarea ventilatorului. Graham rămăsese în tot acest timp nemişcat. ventilatorul se opri şi faţa omului reapăru. în deschizătură... – Vrem să vă vorbim. Pot să fug de aici? – Da. cu grijă. Părea că ascultă. cu ochi strălucitori. zise necunoscutul. omul avea părul negru. Faţa îi apărea lui Graham aproape răsturnată. – Da. apoi capul unui om îşi făcu loc. astfel încât Graham îl văzu din profil... De trei zile.. atent şi tremurând de emoţie. Sire. în cele din urmă. Ce vrei de la mine? – Sunt trimis de Ostrog.

strigând în grabă nişte cuvinte incoerente. ţinând o palmă la umărul lovit.. începu să se învârtească cu zgomot. neîmpiedicat. – Daţi-vă la o parte. apoi unul dintre ele îl lovi la umăr şi se pomeni trântit la pământ.. cu lovituri rapide. spuse el. pe mâini şi pe un umăr. zise Graham. – Eu sunt omul care zăcea în letargie. zise omul.. căzând greu. În mâna lui apăru o lamă strălucitoare.. – Atenţie ! strigă o voce. văzu două picioare care atârnau. şi omul începu să izbească în balamalele uşii. Braţul necunoscutului apăru în întregime. Pe atunci legea îngăduia să vă vadă oricine. Necunoscutul era gata să vorbească cînd. din partidul Celui-care-doarme? – Da. apoi cu faţa în jos. şi îşi dădu drumul. şi cu privirile strălucitoare aţintite asupra luiGraham.. Graham îi văzu genunchii pe marginea deschizăturii. îşi aruncă o privire grăbită către uşă. apăsat de o mare greutate. cu greutatea aceea deasupra capului. Graham ridică privirea. Căzu în genunchi. auzind ceva. Vam văzut pe cînd dormeaţi. palma îi sângera. Sire. la picioarele lui Graham. M-au închis aici. Oh! Glasul venea de sus.. de cel puţin trei zile. Străinul se rostogoli.. Se ridică în 304 . de oţel. se ridică în grabă şi rămase gâfâind. îl părăsi brusc pe Graham şi se îndreptă într-acolo.– Eşti din partidul meu. Mă aflu aici de cînd m-am trezit. – Ce trebuie să fac? zise Graham. Ventilatorul. – Sunteţi într-adevăr Cel-care-doarme.

gâfâi omul. spuse gâfâind noul sosit. căzut peste el... – Mă cheamă? Unde? Poporul meu? – La sala de lângă piaţă. să vă dea un narcotic. Poporul dumneavoastră vă cheamă. zise necunoscutul şi îl trase de sub ventilator. Sălile sunt înţesate de lume. care protestează. Sire. un al doilea om coborât prin deschiderea ventilatorului. Cine sunteţi voi? Ce faceţi aici? Gândiţi-vă că eu nu înţeleg nimic! – Înapoi. Se ridică şi îl ajută şi pe Graham să se ridice. chiar astăzi. Îşi şterse sângele cu mâna. Sire? întrebă el gâfâind. ceva căzu chiar în faţa lui Graham. – Ce înseamnă asta? strigă Graham nedumerit. Graham văzu că avea fruntea înroşită de o nouă tăietură. privind spre ventilator.. poliţia motoarelor de vânt. Am aflat tocmai la timp. întregul oraş protestează împotriva Consiliului. Ce-i? 305 . Privindu-l. Sire.. Poporul este pregătit. inginerii şi jumătate din muncitorii de la străzile mobile sunt cu noi. şi o lamă strălucitoare de metal alb licări... sau să vă omoare. ricoşă. Sire. Avem arme. Avem spioni.. – Vrem să veniţi cu noi. Şi totul este gata. din care curgeau câteva picături de sânge. – De ce-i nevoie de arme? – Poporul s-a ridicat ca să vă apere. Aici viaţa vă este.. şi apoi rămase întinsă pe podea.genunchi şi văzu. viaţa vă este în pericol. Sunteţi rănit. Aici. – Nu v-am văzut. Prin deschizătura ventilatorului răsună o serie de lovituri grele. Consiliul a hotărât. în timp ce o altă bucată de metal căzu cu zgomot.

tava îi alunecă din mână. pregătită pentru dumneavoastră! murmură un glas la urechea lui Graham. dar uşa se trânti în spatele lui. brusc. Probabil că ei au auzit. dar am încredere în voi. Omul care îl lovise se aplecă în grabă. Spuneţi-mi ce trebuie să fac. – Căţăraţi-vă pe seară. şi o mână ţinând o lumină galbenă şi tremurătoare. Dar purtarea acestor oameni. Un obiect întunecat. încât ezitarea dură mai puţinde o clipă. Repede. Atunci.. în timp ce omul care coborâse înaintea lui scoase un şuierat printre dinţi. îi examina o clipă faţa. deasupra căreia se învolburau fulgi de zăpadă şi se vedeau nişte forme negre. şopti el. şi o lamă de oţel îl lovi înapoia urechii.... – Otrava. cu mişcări repezi... spusele lor se potriveau atât de bine cu temerile lui în privinţa Consiliului. Avu o clipă de ezitare. zise el. În aceeaşi clipă apăru Howard. Căzu ca un copac doborât şi rămase întins aproape de uşa care dădea spre cealaltă cameră. o scară coborîtă prin deschizătură. Graham îl văzu făcînd un salt înapoi. se făcu întuneric.Se întoarse iute. pe faţă i se citea îngrijorarea. cu o mică tavă în mână. Omul cu fruntea însângerată îl apucă de braţ. Graham văzu numai deschizătura ventilatorului. apoi se ridică şi se întoarse să-şi continue munca la uşă. ridică privirile. Tresări. vioiciunea. cu ideea şi speranţele lui de eliberare. Nenumăratele lumini din cornişe se stinseseră. Poporul îl aştepta! – Nu înţeleg nimic. Îndreptându-se spre spatele uşii care se deschidea şi făcîndu-le semn să se ascundă şi ei. Trei din ele îngenuncheară pe marginea ventilatorului. 306 .

puse piciorul pe prima treaptă şi. dincolo de deschiderea ventilatorului. Îl străbătu un fior. Locul pe care se afla era neted. şi dând naştere unei fantasme ce dispărea în noapte. Graham se întoarse din nou spre seară şi. după cum vântul creştea sau scădea. ici şi colo se vedeau nedesluşit contururile unor mecanisme plate. dintr-o ţesătură asemănătoare cu blana. văzu pe deasupra umărului omului de alături. şi i-o fixă cu nişte şnururi la 307 . Fulgi uşori de zăpadă îi atingeau mâinile şi faţa şi se topeau. Ceva mai departe. stând cu picioarele desfăcute deasupra lui Howard şi continuând să lucreze la uşă. presărate cu scânteieri palide. pe cel care coborâse primul. apoi străluci o lumină alb-violetă. Cineva îi aruncă pe spate o pelerină moale. pe o platformă tare. în timp ce era înconjurat de salvatorii lui. mişcate de vânt. şi din nou totul se cufundă în întuneric. mugind mai tare sau mai încet.Graham pipăi scara. care înlocuise casele izolate. Roţile circulare a nenumărate mori de vânt apăreau neclare şi gigantice prin întuneric şi ninsoare. atingând cu un fulger trecător vîrtejele de zăpadă. rece şi lunecoasă. în toate direcţiile. În jurul lui se aflau vreo şase oameni. înforcând capul. Graham văzu toate acestea în chip fragmentar. cu nişte cabluri lungi care se întindeau în serpetină. O clipă stăpâni întunericul. se ivea de jos o lumină albă. în sclipirea galbenă a luminii. intermitentă. Erau pe acoperişul unei clădiri uriaşe a oraşului. străzile şi locurile deschise ale Londrei din perioada victoriană. ajunse. Temperatura era coborîtă. în cele din urmă. împins de călăuza lui şi tras de cei de deasupra. cu mâinile întinse.

După puţin timp. Tovarăşul său aruncă o privire înapoi şi continuă să alerge. transversal faţă de direcţia din care veniseră. – Unde-i poporul? întrebă Graham. Graham se supuse. – Atenţie! zise un glas. îi zise umbra. – Vin şi ceilalţi? întrebă el gâfâind. Păşiţi printre ele. începu să alerge. Lăsă braţul lui Graham. Se vorbea scurt. zise călăuza. – Pe aici. care îşi rotea aripile la o mare înălţime. – Aplecaţi-vă. Graham privi înapoi. Poporul care spuneai că mă aşteaptă? Necunoscutul nu-i răspunse. dar zăpada îi ascundea pe ceilalţi. şi o apucară pe acolo. – Pe aici! şi se afundară până la glezne într-o rigolă plină cu zăpadă topită. către axul paletelor. – Voi trece mai întâi eu. mergând cu paşi mari. şi ei se feriră de cureaua de transmisie care se înălţa. Graham îl urma orbeşte. Cineva îl împinse din spate. – Haidem! zise călăuza sa. îndemnându-l să meargă şi conducîndu-l de-a curmezişul acoperişului plat. Înainte ca gândurile lui să se limpezească. în direcţia unei pete neclare de lumină.mijloc şi la umeri. şi o luă înainte. Ajunseră la un fel de drum metalic. Alergând. 308 . deoarece drumul se îngustase. nu peste ele! Apoi continuă: Trebuie să ne grăbim. mugind. între doi pereţi mici de metal care se ridicau până la înălţimea şoldurilor. zise călăuza lui Graham. cu hotărâre. o umbră întunecată îl apucă de braţ. dar nu primi nici un răspuns. ei se apropiară de o mică moară de vânt. cînd Graham se împiedică de un cablu.

şi astfel ajunseră la nişte scări alunecoase. simţi că-l apucă ameţeala. în timp ce păşea prin zăpada pe jumătate topită. Se căţărară pe suprafaţa transparentă şi bombată care acoperea platforma mişcătoare. acoperit cu zăpada care se topea. Lui Graham i se păru că aude un strigăt. Merseră împrejurul ei. Graham privi pe deasupra pereţilor şi văzu un abis întunecat. Se căţărară. pe care le urcară.. Departe. asemănătoare celor din piaţa pe care o văzuse. până într-un loc de unde se ridicau imense mori de vânt. pe dedesubt. Apoi apăru deodată o prăpastie îngustă. Apoi ieşiră din rigolă şi porniră iute de-a curmezişul unui spaţiu întins şi drept.Graham îşi strânse pelerina în jurul trupului şi îl urmă. târându-se în mâini şi pe genunchi. Graham. din cauza zăpezii alunecoase. şi călăuza îl îndemnă să meargă şi mai repede. una dintre ele era atât de mare. de-a curmezişul căreia rigola se întindea către întunericul din partea cealaltă. Nu îndrăzni să privească încă o dată şi.. 309 . care apăreau o clipă şi apoi se pierdeau în noapte şi ninsoare. Graham ezită să calce pe acest material cu aspect atât de fragil. pe o jumătate din această întindere se zăreau lumini mişcîndu-se încoace şi încolo. Alergară un timp printre nenumăratele suporturi de metal ale acestui colos şi ajunseră în cele din urmă deasupra unor platforme mobile. O clipă îi păru rău că fugise. din balcon. gâfâind. până la marginea unei cupole mari de sticlă. jos. prin furtuna de zăpadă. încât nu i se putea vedea decât marginea de jos a aripilor sale. se părea că dansează un mare număr de oameni şi ecoul muzicii străbătea prin pereţii cupolei. dar călăuza continuă să alerge fără grijă.

susţinut doar de un geam a cărei grosime n-o cunoştea. Haidem! Graham făcu un efort şi reuşi să se caţăre până în vârful acoperişului. Străzile erau încălzite şi luminate. şi picioarele îi erau amorţite de frig. Era ca şi cum. căzu în picioare. Comisionari şi oameni cu ocupaţii necunoscute ţâşneau de-a lungul cablurilor coborîtoare. cu spaimă în glas. jos. În timp ce aluneca. scufundându-se până la glezne în zăpada topită. istovit şi paralizat. Departe. se întoarse pe spate urmând exemplul călăuzei şi îşi dădu drumul să alunece în jos. înconjurat de o mică avalanşă de zăpadă. iar platformele mişcătoare îşi continuau călătoria lor neîncetată. Ajunse de partea cealaltă.Sticla era aburită aproape peste tot. Călăuza şi începuse să se caţăre 310 . cu mare iuţeală. se lăsă învins de ameţeală şi rămase întins pe acoperişul de sticlă. oamenii se mişcau în veşnica lumină a oraşului neadormit. abia în partea cea mai înaltă a acoperişului transparent sticla deveni limpede şi el reuşi să desluşească tot ce se petrecea dedesubt. – Haidem! strigă călăuza lui. şi Graham nu putea să vadă decât contururile vagi ale formelor de dedesubt. iar podurile fragile erau înţesate de oameni. şi mulţumind cerului că se găsea din nou pe un teren mai solid. ar fi privit înăuntrul unui uriaş stup transparent. Ajuns la marginea acoperişului. cu toate îndemnurile călăuzei sale. Cîtva timp nu se putu mişca. se gândi ce s-ar întîmpla dacă ar nimeri în cale peste vreo spărtură. dar Graham era ud până la piele de zăpada care se topea. ca nişte puncte şi pete mişcătoare. Cîteva clipe.

În clipa următoare. Era un şuierat mecanic. – Urcaţi-vă aici. 311 . Graham simţi căldură sub picioarele lui amorţite. Graham. sub roţile monstruoase ale morilor. Printre fulgii rari de zăpada. neacoperită de zăpadă. Graham se afla lângă el. cu un fulger orbitor. care părea că se aude simultan din toate părţile orizontului. strigă călăuza şi îl împinse pe Graham către o fâşie lungă de metal. – Ne-au şi observat fuga . care şerpuia ca o panglică printre două suprafeţe înclinate. Deasupra ninsorii. deodată.. apoi. purtând globuri de lumină lividă care se roteau neîncetat în toate direcţiile. aşezat deasupra unui spaţiu orizontal. Cât vedeai cu ochii. acoperite de zăpadă. mişcătoare. din vârfurile morilor de vânt. apoi se aruncă într-o parte şi dispăru în umbra neagră de lângă piciorul unui suport uriaş. revenindu-şi din uimire.pe un copac metalic. aflată la zece metri înaintea lui şi fără să mai aştepte. convins că va fi prins imediat. – Înainte! strigă călăuza. îl urmă tot atât de repede. alergă iute prin lumina orbitoare către suporturile de fier ale următorului grup de mori de vânt. apărură nişte catarge uriaşe. cu un accent de spaimă şi. se zărea un alt şir de uriaşe mori de vânt.strigă călăuza. Călăuza continuă să alerge câtva timp. noaptea se lumină ca ziua. deodată. zăpada era luminată. de o intensitate extraordinară. După vreo douăzeci de secunde ajunseră într-o reţea de lumină şi de umbre negre. un nour subţire de aburi se ridica de pe fâşia de metal. zgomotul monoton al roţilor ce se învârteau fu acoperit de un sunet asurzitor..

traverse. în afară de ei doi. pentru a se pierde în ceaţa luminoasă. Dar întinderea orizontală din faţa lor era de un alb fantomatic.. se împleteau construcţii metalice uriaşe. Suntem abia la jumătatea drumului. Dar. iar aripile morilor de vânt. de proporţii ciclopice. imensitatea mecanismelor acoperite de zăpadă. Oriunde cădea lumina. părea îndepărtată de orice fiinţă omenească. gâfâind şi privind în jur.. ca nişte umbre uriaşe şi diforme. ca un gheţar inaccesibil din Alpi. Dinţii îi clănţăneau în gură. Pretutindeni. neobişnuită. Ninsoarea contenise aproape cu totul. cel puţin până cînd va reâncepe să ningă mai des. această.Se adăpostiră acolo. – Ne vor urmări. doar câte un fulg întârziat mai trecea din cînd în cînd peste această privelişte. care abia se mai mişcau în atmosfera acum liniştită. Oricât ar fi de frig trebuie să ne mai ascundem aici câtva timp. după cum i se păru lui Graham. 312 . cu toată această activitate intensă. mărturie omniprezentă de voinţă pusă în slujba unui scop. încet. luceau în mari linii curbe şi urcau încet. Scena pe care o vedea Graham era foarte ciudată. sclipitoare din cauza zăpezii. în jurul lor. mişcîndu-se cu o încăpăţânare acerbă. grinzi de fier. părea tot atât de pustie şi de străină oamenilor. – Unde sunt pieţele? întrebă Graham. cu toată. de forme mişcătoare şi de fâşii lungi de beznă. întrerupt doar de mase gigantice. nepătrunsă. şi. benzi rulante care treceau în sus şi în jos. Unde este poporul? Celălalt nu îi răspunse. strigă călăuza. revedea grinzi. dispărând în întuneric. privind în jur.

Căută ceva cu piciorul. Alergând orbeşte. În părţile laterale ale aparatului. timp de o secundă. Erau la vreo doisprezece metri de un abis negru care se întindea cât puteai vedea cu ochii la dreapta şi la stânga.– Priveşte! şopti Graham. Începuse deodată să ningă. dispărură. se târî până la margine. de la un capăt la altul. Se văzură limpede. apoi mai confuz. Graham se ciocni de însoţitorul lui. îi şopti călăuza. Faceţi cum am făcut eu. se întoarse cu capul în sus. mai des. Capul îi apăru din nou. cercetând suprafeţele înzăpezite cu ajutorul unor lunete de câmp. şi. se micşorară în depărtare şi. – Acum! îi strigă tovarăşul său. nelămurit şi extrem de repede. lăsând în urmă o dâră de aburi albi care se condensau imediat. şi privi în bezna catifelată. descrise un cerc. pluti orizontal înainte într-o curbă largă şi dispăru din nou printre fulgii de zăpadă. Părea că le taie înaintarea în toate direcţiile. foarte mici şi agitaţi. O clipă 313 . – Faceţi ca mine. apoi se răsuci până cînd unul dintre picioare îi atârnă în gol. după un minut. Graham văzu doi oameni mici. Graham ezită. apoi se ghemui şi rămase nemişcat. care se întoarse brusc spre el. Se aşeză jos. se ridică cu uşurinţă şi lunecă în sus. Coborî într-o curbă accentuată. printr-o volbură de zăpadă. se târî până la margine. cu marile aripi întinse şi. Vino! Îl trase pe Graham de mânecă şi începură amândoi să alerge în jos. – Este o bordură. şopti el. prin aer. se văzu apropiindu-se ceva mare. În întuneric. lunecînd prin vîrtejurile învolburate ale înălţimilor negre. găsi şi alunecă peste marginea prăpastiei. apoi coborî în patru labe. de-a lungul arcadei de fier de sub morile de vânt.

Ajunseră deasupra uneia dintre ferestrele albe. la capătul unui cablu abia vizibil care cobora în umbrele de nepătruns. După o clipă. lipit de perete. dispăru. – Nu vă mişcaţi. – Pe aici. vin înapoi! O clipă rămaseră amândoi nemişcaţi. de umezeală şi de epuizare. şi nimeri într-un jgheab mocirlos. ca luminile unor ferestre cu obloanele lăsate. înconjurat de un întuneric de nepătruns. că trece în fiecare clipă prin sute de grade de frig. şi Graham începu să se târască. în necunoscut. – Nu vă mişcaţi. 314 . simţi mâinile călăuzei trăgându-l. aripile uriaşe ale unei maşini zburătoare care luneca încet şi fără zgomot deasupra lor. de-a lungul jgheabului plin de zăpadă topită. Continuară să înainteze câteva minute. şopti glasul călăuzei. Jgheabul cobora în pantă lină. începu să orbecăie la nodurile ascunse de întuneric. învăluit în fulgi de zăpadă. şi văzu. de-a curmezişul fâşiei largi de cer cenuşiu. avu o senzaţie groaznică de alunecare pe deasupra marginii. mâna lui dădu de cea a călăuzei. începu să nu-şi mai simtă mâinile şi picioarele. Deasupra lor se ridicau şiruri de forme albe. După puţin timp. apoi călăuza se ridică şi. I se părea că trece prin sute de trepte ale mizeriei. tresărind. apoi se aşeză şi lăsă un picior să-i atârne în gol. vin înapoi! Privi în sus. fantomatice. nici să dea înapoi. Deodată. se auzi ceva plescăind.nu avu curajul nici să meargă înainte. Observă că acum erau la câteva picioare sub marginea de sus a clădirilor. întinzându-se spre locul unde era legat cablul.

de-a lungul fâşiei lungi de cer. Maşina zbura. Celălalt îi răspunse printr-un strigăt slab şi se ghemui. săriţi! Pentru o clipă Graham nu putu să spună nimic. mărindu-se în fiecare clipă. – Săriţi. Era bucuros că întunericul îi ascundea faţa.. se prăvăli în prăpastia de întuneric. Apoi văzu că aripile se măresc. În numele cerului. în timp ce maşina zburătoare se năpustea asupra lor. pentru numele lui Dumnezeu! Altfel au să ne prindă. Pe una dintre corzi erau fixate nişte mânere. aşezat călare pe cruce şi ţinând mânerele cu o încleştare a morţii. scoase fără voia lui un strigăt slab. că aparatul. rămânând nemişcat. Graham îi vedea faţa întunecată. şopti călăuza. Se auzi ceva plesnind. în violenţa emoţiei. ca un suspin. apoi. Erau legate de cablu prin corzi subţiri. – Săriţi! Săriţi.. – Încălecaţi barele.– Ce-i asta? întrebă Graham. drept către ei. iar Graham. El nu reuşi să le vadă. şi numai pipăindu-le îşi dădu seama de forma lor. Tăcu şi începu să tremure puternic. Omul privea în jos. făcute dintr-o substanţă elastică. mică şi nedesluşită. se îndrepta în direcţia lor. Strângeţi bine. cu toată puterea! Graham îl ascultă. la umbra rapidă care înghiţea depărtarea şi se năpustea către el. în depărtare. alarmată. şi apucaţi mânerele. urmărindu-i privirile. îi strigă călăuza şi. Mişcările omului deveniră convulsive. ceva care se ciocnise cu putere de un 315 . Privi într-o parte. îl împinse înainte. spuse glasul. zări maşina zburătoare. Aruncă două bare încrucişate în mâinile lui Graham. de-a lungul jgheabului. Graham se clătină.

Pătrunse din nou în întuneric. Recunoscu marea piaţă. apoi mult mai încet. dar i se tăiase respiraţia.perete..dar fără să fie sigur . Scripetele leagănului zbârnâia pe cablu. Se prăbuşea înainte prin aer. Mai târziu. agăţându-se cu disperare de mânere. în dreapta. Ar fi vrut să ţipe. ţipete şi strigăte. Nu observă ce se întîmplase cu 316 . ca într-un ecou. Auzi strigătul aeronauţilor. care se căsca pentru a-l înghiţi. ci cade. şi iată! un sunet brusc. şi se trezi într-o sală luminată puternic. cu străzile ei mişcătoare.. parcă îşi amintea . Trecu cu iuţeală printr-o lumină orbitoare care îl făcu să se încleşteze şi mai tare de mînere. pe sus. iar cablul coborî către o deschidere circulară.că fusese dus pe platformă şi i se dăduse ceva de băut. căzând. Îl auzi pe omul agăţat în spatele lui strigând ca şi cum ar fi fost deodată îngrozit. Toate păreau că se năpustesc pe deasupra şi pe lângă el.. cădea. Simţi că nu mai lunecă de-a lungul cablului. cu globurile luminoase şi traversele încrucişate. Desluşi strigăte de „Salvat! Stăpânul! Este salvat!” Estrada urca înspre el cu o iuţeală care scădea din ce în ce mai mult. Simţi o pereche de genunchi care i se înfipseră în spate. un fel de estradă. Se auzi un vacarm de urlete. se ridică înspre el. Avu un moment senzaţia unei mari deschideri circulare. Poporul! Poporul lui! O scenă.. căzând. dar oamenii îl ridicau. Toată puterea i se concentrase în mâini. şi şocul unei căderi încetinite îi zgudui braţul. Simţi ceva moale sub mâna întinsă. şi strigătul se repetă. Voia să se odihnească.. Apoi. Simţi că alunecă mai încet. dedesubt. cu o mulţime de oameni care strigau dedesubtul lui. o izbucnire de lumină..

călăuza lui. Stăpânul! Stăpânul este cu noi! Este în siguranţă.. braţe care îi făceau semne. veşminte. un muget ca de furtună. şi privea spre cei din jur. galerii. Se afla într-o nişă încăpătoare. strigătele unei mulţimi nenumărate. nesigur. înţesate de lume. era o arenă vastă. Nu distingea indivizi aparte. o odaie retrasă. Vedea balcoane. ca un şarpe uriaş. Fusese tăiat la capătul de sus de oamenii din maşina zburătoare şi se prăbuşise în această sală. – Duceţi-mă într-o odaie retrasă. Aproape de el zărea întins pe jos cablul rupt.. Cineva îl susţinea de braţ. „Este Cel-care-doarme! Cel-care-doarme este cu noi!” „Cel-care-doarme este cu noi! Stăpânul. Graham şedea în picioare. aproape plângând. aclamându-l. Un om îmbrăcat în negru păşi înainte şi-l luă de celălalt braţ. Văzu câţiva oameni care se grăbeau să deschidă o uşă în 317 . bolţi mari care dădeau spre perspective îndepărtate. ridicîndu-l pe sus. plină de oameni îngrămădiţi.” Graham vedea numai agitaţia unei săli mari. Şi parcă oamenii trăgeau de el. Nu putea să spună mai mult. întreaga clădire palpita şi tresărea de mugetul glasurilor. şi peste tot se mişca poporul. simţea influenţa magică a unei uriaşe mulţimi tălăzuind înspre el. Un vacarm puternic îi asurzea urechile. aşezată aşa cum în experienţa lui anterioară erau aşezate lojile de la teatru. era în picioare. avea doar conştiinţa unei imensităţi de figuri omeneşti. mâini grijulii îl ajutau să se ţină în picioare. spuse el. Dar întreg tabloul era confuz. Dacă într-adevăr era acum într-un teatru. Când gândurile i se limpeziră din nou. ca să-l îndepărteze.

Era în siguranţă. dar o bună bucată de vreme el nu le acordă nici o atenţie.faţa lui. fără să-şi poată aminti cum. O clipă se strădui să-şi normalizeze respiraţia. şi Graham. Cineva îi scosese pelerina. tremura din toate încheieturile. Cineva îl conduse până la un scaun. începeau din nou şi 318 . arzând de uimire şi curiozitate. cu faţa îngropată în palme. aplauze şi strigăte care se stingeau. Dădu paharul peste cap şi se simţi imediat încălzit. Se lăsă greoi pe scaun şi-şi acoperi faţa cu mâinile. În spatele omului se afla o fată într-o robă cenuşiu-argintie. ciorapii purpurii deveniseră negri şi uzi. Era salvat i-o spuneau mii şi mii de strigăte. iar buzele întredeschise îi tremurau. nu se putea înţelege nimic. Graham îşi ridică privirile şi văzu un tânăr brunet. o găsi frumoasă. îndeplinind tot felul de treburi. îmbrăcat într-o haină galbenă. Prin uşa pe jumătate deschisă se vedea sala ticsită de lume. din cauza mugetului teribil din sala cea mare. Oamenii aceştia erau de partea lui. bătăi din picioare. dar. îl priveau fix. Ochii ei negri. în robă neagră. ajuns la capătul puterilor. apoi rămase liniştit. Văzduhul era plin de strigătele unei mulţimi nenumărate. şi se auzea un tumult uriaş şi inegal. POPORUL SE PUNE IN MIŞCARE Văzu pe cineva care îi întindea un pahar cu un lichid limpede. cu toată starea lui de confuzie. În jurul lui se agitau nişte necunoscuţi. El se clătină. Omul îi striga ceva la ureche. şedea în picioare lângă el şi-i arăta uşa pe jumătate deschisă care dădea într-o sală. CAPITOLUL IX. Un om înalt.

– Spuneţi-mi.creşteau într-un bubuit de tunet. zise tânărul. – Cine sunt eu? Ochii lui cercetau pe rând feţele oamenilor din jur. Îşi ridică din nou glasul... – Sunteţi Stăpânul Pământului. lumea a înnebunit. Sunteţi posesorul a jumătate din lume. Graham crezu că n-a auzit bine. intermitent. – Dar de ce? 319 . El privi către omul în negru şi înţelese că acesta îi dădea o explicaţie sumară. continuînd astfel. spuneţi-mi! strigă Graham. unde se află statuia albă a lui Atlas? Ce legătură este între mine şi această luptă? Probabil că există o legătură. – Dar cei întruniţi în sala cea mare. Cine sunt eu? Cine sunt eu? Ceilalţi se apropiară ca să-i audă mai bine cuvintele. Oare suntem în Londra? – Da. Dar care. Au vrut să mă adoarmă? Mi se pare că. – M-am trezit acum trei zile. Era greu de crezut. Se făcu că nu înţelege. Şi eu am înnebunit. Ca să vă împiedice să interveniţi. apoi se ridică brusc în picioare şi îl apucă de braţ pe cel care îi vorbea. tot timpul cât Graham rămase în mica încăpere. – Nu i-au spus nimic! strigă fata. – Spune-mi! strigă el. Cîteva clipe privi buimăcit în jur. că nu aude. răspunse omul în galben. Şi de trei zile sunt prizonier. în timp ce dormeam. nu ştiu. Bănuiesc că oamenii acestui oraş se luptă între ei. Cine sunt Consilierii de sub umbra statuii lui Atlas? De ce au încercat să mă adoarmă? – Ca să vă ţină în nesimţire.

se ridică un zgomot asurzitor. Fratele lui vitreg. glasuri răguşite şi ascuţite care se ciocneau şi se întretăiau.. Apoi. zise omul în galben.. să vă treziţi! Sînt vicleni. cu un glas ascuţit şi pătrunzător ce ţîşnea de sub nasul roşu. aclamaţii. apoi se agăţă de un nume care îl izbise. Ei îl conduc în numele dumneavoastră. Tirani blestemaţi! 320 . De aceea ne-a trimis.. ne-a delegat pe noi. deodată. – Consiliul. – Nimeni nu se aştepta. – În numele meu! În numele meu! Eu sunt Stăpânul? Profitând de o scădere a tumultului ce venea din sală. În numele dumneavoastră. şi în tot acest timp cei aflaţi în mica încăpere nu reuşiră să se audă unul pe altul.. Eu sunt fratele lui. au tiranizat! Dar iată că până la urmă. Pământul se sprijină pe umerii voştri. Graham şedea în picioare şi se silea zadarnic să înţeleagă ceea ce auzise. au nimicit. acoperind ultimele cuvinte. să vă treziţi! Nimeni nu se aştepta. tânărul reuşi să se facă auzit. un clocot. El se află la Birourile Motoarelor de Vânt. indignat. pe care le conduce. Sire. Zgomotele din sală lăsaseră loc unei tăceri întrerupte doar de un glas monoton. Vocifera.. un tunet. Poporul s-a pus în mişcare.– Pentru că dumneavoastră sunteţi Atlas. Cine este Ostrog? – Este organizatorul… organizatorul revoltei... Lincoln. absent. repeta el. Conducătorul nostru. – În numele meu? Şi cine eşti dumneata? El de ce nu este aici? – El. coroiat şi mustaţa stufoasă.... – În numele dumneavoastră... El vrea să vă arătaţi acestor oameni şi apoi să veniţi la el. ei au guvernat. strigă tânărul.

. – Aici. Acum e momentul! Consiliul se clătină.. în sală! strigă omul în galben. – Ostrog este la Birourile Motoarelor de Vânt gata să. Omul care îi spusese că se numeşte Lincoln se aprapie de el. cînd întunecată şi fără speranţă. Era Stăpânul Pământului. Avem un plan de acţiune. asta nu putea să înţeleagă. Încredeţi-vă în el. puternic.. puţin numeros. în mijlocul cărora indivizii se pierdeau. cînd luminoasă şi palidă.. care îi strigau numele şi îl salutau ca pe un Stăpân. – Ostrog are planurile lui. Poliţia lor a părăsit străzile şi este masată în. Vom pune mâna pe platformele de zbor. Nu se pot baza nici măcar pe oamenii lor… – Ascultaţi cum vă cheamă poporul! Mintea lui Graham era ca o noapte cu lună şi cu nori grăbiţi. dar era şi omul ud până la piele de zăpada topită.. Poate că operaţia aceasta s-a şi încheiat. Dar de ce trebuia să se întîmple aşa. disciplinat. Avem cinci miriade de oameni instruiţi. Apoi. 321 . îi dorise moartea. este numai un contingent..Dar au fost luaţi prin surprindere. strigă Lincoln. mulţimi nenumărate. de cealaltă parte. mase uriaşe. Miile de oameni.. îl salvaseră. să vă hipnotizeze.. care strigau dincolo de mica uşă. Consiliul îl ţinuse închis. Un conducător. Continuarea frazei nu se mai auzi.. sau să vă ucidă! Din nou zgomotul din sală acoperi totul.... Organizaţiile moastre sunt gata. Consiliul Alb din mâna căruia tocmai scăpase. Printre impresiile lui fugitive domina imaginea unui conflict: de o parte se afla Consiliul Alb. – Avem arme. Au şi început să se audă sunete de luptă.. Nu ştiau dacă e mai bine să vă adoarmă.

şedea în picioare pe scaun. gesticulând. spre el şi spre Lincoln. mai grăbit. Atunci înţelese ce se întîmpla. Toţi oamenii aflaţi în sală cântau. un tablou alungit al sălii de alături: o zbatere continuă. asemănătoare registrelor de orgă. glasurile erau dublate şi susţinute de un torent de muzică instrumentală. La început nu-şi dădu seama de influenţa pe care o resimţea.Uşa se deschise. îşi dădea seama că tumultul din sală căpătase alt ritm. strigăte. în afară de fată. plină de trompete. Glasurile de afară explicau ceea ce buzele acestor oameni rosteau. iar un grup de oameni intră o dată cu tumultul. fluturând o pânză neagră. haotică. Apoi Graham întîlni uimirea şi speranţa din ochii fetei. Dar nu era numai un cor. mâini întinse. Ce aşteptau aceşti oameni de la el? Neclar. un om în zdrenţe de culoare cafeniu-închis. Încercă să pună câteva întrebări. Toţi ceilalţi. Mulţi dintre ei erau în picioare. Dar panica de care era gata să fie cuprins trecu. Noii veniţi se îndreptară. fără să se audă. devenise mai agitat. cu o faţă prelungă. glasul lui Lincoln fu acoperit şi se pierdu. plină de parada steagurilor. să afle ce anume aşteptau de la el. Lincoln îi strigă ceva la ureche. arătând către sală. haine de culoare albastru-deschis. asurzit de vacarm. – Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! era refrenul vacarmului din sală. gesticulau. plină de marşurile şi 322 . o împletire de sunete. bărbaţi şi femei laolaltă. Alte glasuri strigau: Ordine! Linişte! Graham aruncă o privire prin uşa deschisă şi văzu. şi chiar ritmul gândurilor lui devenise altul. Graham nu înţelese nimic. dar.

Aproape de acest grup. măsura. sus de tot. Valurile crescînde ale cântecului se întrerupseră brusc la apariţia lui şi izbucniră într-o furtună de strigăte. plină de o omenirea fremătătoare. indefinite. cu faţa îmbujorată. – Făceţi-le semn cu mâna. Intră din nou în loja din sală. gata să-l însoţească. Simţi în jurul gâtului nişte mâini. Fata îmbrăcată în cenuşiu era alături de el. agita un baston verde. Trap. cu faţa către mulţime. îi atrăgeau o clipă atenţia şi se pierdeau din nou. trap. un bătrân cu faţa răvăşită. – Şi haina. ca gura unei trecători imense. zise o voce. balcoane. Făceţi-le semn cu mâna. se vedea o deschizătură. trepte mari aşezate în amfiteatru şi arcade uriaşe. Sala era un spaţiu vast şi complicat. îl îmbărbăta. Sala se deschidea înaintea lui. Aproape de platformă.. Se supuse. oprindu-l chiar în prag. cu falduri uşoare. Departe. îmbrăcat în pânză albastră. Cineva îl conduse către uşă. 323 . zise Lincoln. care. îl mişca. purtată de trei bărbaţi. Condus de mâna lui Lincoln. o întrupare a cântecului. Iar picioarele oamenilor băteau. şi cineva îi puse pe umeri o manta neagră. cu galerii. Din acest tumult se detaşau ici şi colo figuri izolate. mecanic. trebuie să îmbrace haina asta. un tablou de culori care se mişcau în ritmul muzicii. se legăna o femeie frumoasă şi blondă. Îşi scoase braţele prin mâneci şi îl urmă pe Lincoln. Mulţimea se agita în mase compacte.. el străbătu în diagonală centrul scenei. Pentru o clipă ea deveni pentru el.solemnitatea unui început de luptă. Forţa cântecului punea stăpânire pe el. îmbujorată şi tremurând de entuziasm. cu părul adunat în jurul feţei.

324 . trap. se ridica un cap lipsit de păr. trap. pe care nu reuşea să le audă nimeni. Graham văzu un negru îmbrăcat în haine albastre. îmbrăcată în galben. Bărbaţii şi femeile acestei noi epoci! Haine bogate şi zdrenţe cenuşii fluturau laolaltă în vîrtejul mişcărilor. oamenii nu mai băteau ritmul. strigându-şi devotamentul şi apoi sări din nou în mulţime şi se îndepărtă. cu faţa albă. porniră în marş prin fata lui. Făcu din nou semn cu mâna şi arătă spre boltă. se caţără pe platformă. trap. trap. pe fondul dominat de culoarea albastră. umerii. trap.îşi menţinea locul cu mari eforturi. totul se legăna în cadenţa marşului. Îşi aminti că trebuie să strige „Înainte!” Rosti cuvinte eroice. femei cu braţele goale şi cu robele fluturând. din faţa scenei. privind înapoi. Bastoanele verzi se agitau. marcînd ritmul. cei din apropiere. şi mugetul se făcu de două ori mai puternic. Un steag negru. trap. Capetele. trap. Mulţimea bătea din picioare. oameni bătrâni. Apărură şi doi chinezi. şi. se înclinau. trap. În această oştire erau oameni cu barbă. ceva mai departe. Un tânăr înalt cu faţa palidă. ameninţător. fete. mâinile care ţineau arme. îndreptându-se către o mare boltă şi strigând „La Consiliu!” Trap. ci mergeau în marş: Trap. cu părul blond. trap. urlând cu gura larg deschisă. îmbrăcat în alb din cap până în picioare. Apoi. Un glas strigă enigmaticul cuvânt „Ostrog”. Toate impresiile lui Graham erau vagi. străluceau. cu părul negru şi ochi strălucitori. Graham ridică braţul. o femeie cu faţa zbârcită. strigând „Înainte!” Acum. înainta spre dreapta. apoi trecu prin faţa lui un grup teatral de oameni înalţi în albastru. trap. în afară de emoţia puternică a cântecului cadenţat. tineri. ca o mare cavitate fără dinţi.

îmbujorate. trap. trap. deci. ochi care se încrucişau pe ai lui şi apoi se îndepărtau şi dispăreau. strigau cuvinte pe care el nu le putea auzi. trap. Trap. acoperindu-i din ce în ce mai mult vederea spre mulţimile de oameni din stânga. Mulţimea. cântecul. Lincoln îi făcu un semn şi Graham se întoarse către arcadă. totul se mişca în aceeaşi direcţie. În rânduri se amestecau bărbaţi şi femei. că era înconjurat de o suită. Trap. trap. trap. Hainele fluturau. fluturarea mâinilor. trap. Bărbaţii şi femeile acestei epoci noi! O adunare stranie şi de necrezut! În timp ce largul şuvoi trecea prin faţa lui către dreapta. Trap. trap. trap. creierul lui Graham vibra şi el în acest ritm. trap. de paznici şi conducători. În faţa lui mergeau oamenii de gardă. împins de melodie şi de chemările ei. Oamenii gesticulau spre el. dar mai întâlnea destule de o paloare cadaverică. împinse înainte într-o scurgere neîncetată de oameni. trap. iar la dreapta lui se afla Lincoln. Boala tot mai domnea. până cînd feţele întoarse spre el ajunseră sub nivelul picioarelor lui. trap. îmbrăcaţi în negru. Escorta creştea. oamenii se scurgeau în rânduri din ce în ce mai compacte. şuvoiul de oameni se îngrămădea din ce în ce mai jos. Parcă pornise întreaga lume în marş. şi multe din mâinile care se întindeau spre el erau slabe şi descărnate.Din această învălmăşală apăreau diferite figuri. Unisonul cântecului era îmbogăţit şi complicat de ecourile puternice ale arcadelor şi culoarelor. păşind fără să-şi dea seama în ritmul marşului. trap. alte mulţimi veneau din înălţimile îndepărtate ale sălii. Păşiră 325 . Îşi dădu seama că i se făcea loc. mergând aproape mecanic. cele mai multe. în rânduri de câte trei. trap. Feţele erau.

BĂTĂLIE ÎN ÎNTUNERIC Sala rămăsese în urmă. Cântecul ajungea până la Graham ca un muget răguşit şi zgomotos. CAPITOLUL X. aclamând în timp ce se îndepărtau. încadraţi într-o perspectivă imensă. în timp ce. spre imensitatea sălii clocotind de entuziasm.trap. nici nu voia să ştie. aclamând în timp ce se apropiau. care traversau oraşul. Graham sesiză un contrast. revărsându-se cu paşi neregulaţi de-a lungul drumurilor superioare. spre stânga. Deodată. trap. Trap. trap. Aruncă o privire înapoi. Graham se gândi că şi acolo ar fi trebuit să fie o puzderie de oameni. trap. Întinderea concavă a platformelor mişcătoare de sub ei devenise o masă compactă de oameni care mărşăluiau.de-a lungul unui parapet cu grilaj şi trecură pe deasupra arcadei. făcînd semne cu mâinile şi cu armele. se amesteca în zgomotul asurzitor al năvalei nedisciplinate. trap. dedesubt. strigând către el. Erau pe-o galerie lungă. trap. torentul omenesc se scurgea mereu. iar tropotul picioarelor mergând în marş. aclamând în timp ce treceau. cablurile şi podurile care se încrucişau de-a curmezişul spaţiului erau goale şi întunecate. Trap. Clădirile de pe cealaltă parte a străzii păreau părăsite. În faţa şi în spatele lui păşeau oamenii din gardă. trap. trecînd pe deasupra uneia dintre marile străzi cu platforme mişcătoare. trap. trap. 326 . strigând. care nu mai era susţinut de muzică. trap. până cînd globurile de lumină electrică care străluceau în depărtare păreau că se confundă cu furnicarul de capete. Nu ştia încotro se îndreaptă.

începură să clipească. „Luminile!” strigau glasurile. lumină. Cântecul şi tropăitul încetaseră. ca o tresărire fulgerătoare. oamenii se împrăştiau în toate părţile. „Luminile!” Privi în jos. într-o alternare rapidă. să clipească din ce în ce mai repede. Aspectul caselor şi al străzilor. deveni un amalgam de lumini vii şi umbre săltăreţe. strigând: „Luminile!” Toate glasurile strigau un singur cuvânt. un fenomen izolat. încetară de a mai clipi şi deveniră simple pete de un roşu palid într-o vastă obscuritate. crescînd cu iuţeală constantă . cei din spatele lui se opriră. păreau că se reped. fără vreo legătură cu ceea ce se petrecea jos. întuneric. şi din nou o contracţie. că se lărgesc.Simţi un fior ciudat. spaţiul străzii căpătase deodată aspectul unei lupte monstruoase. se produceau pretutindeni îmbulzeli. Uriaşele globuri albe se colorară în alb-purpuriu şi purpuriu-roşcat. urma o dilatare trecătoare. şi se opri. că se măresc. se contractă ca o inimă. Oamenii de gardă care mergeau înaintea lui îşi continuară drumul. aspectul maselor compacte se schimbă. Marşul mulţimii se oprise. Graham realiză imediat că neobişnuita comportare a luminilor interesa îndeaproape pe oamenii de jos. Privi şi el în direcţia în care priveau oamenii. Erau o mulţime de umbre care se însufleţeau brusc într-o activitate agresivă.pentru a sări deodată înapoi şi a se întoarce reîntărite. ca o strângere înnăbuşitoare. se comprimă. Fiecare dintre uriaşele globuri de lumină albă şi orbitoare părea că se stinge. întuneric. Tresărirea fusese provocată de un joc al luminilor. În acest dans macabru al luminilor. În 327 . apoi pâlpâiră între lumină şi stingere. La început crezu că era doar o deficienţă a iluminatului.

În jurul lui se mişcau fiinţe invizibile.. Fruntea i se izbi de fruntea lui Lincoln şi scoase un strigăt. – Ce înseamnă întunericul acesta? – Consiliul a întrerupt curentul în tot oraşul. nu mai rămăsese decât o beznă care mugea. Răsunau ordine contradictorii. şi se îndepărtă imediat. Să stăm pe loc. cărora le răspundeau alte glasuri.. Un tumult sălbatic izbucni.. Graham văzu capetele şi trupurile unor oameni înarmaţi cu arme la fel cu ale celor din 328 . învăluindu-l. Ei vor. Un glas îi strigă în ureche: – Nu-i nimic. totul e în ordine.zece secunde toate luminile erau stinse. mai furios. Apoi se auzi apropiindu-se un sunet. devenind. şi în acelaşi timp nişte fulgere slabe dansară de-a lungul drumurilor exterioare. chiar lângă el. Un om din gardă se ciocni de Graham şi îl lovi la mână. o serie de ţipete pătrunzătoare. Ceva îl izbi cu putere în fluierul piciorului. Aveţi grijă de Cel-care-doarme”. se simţi apucat de braţe. fără să vrea. Mulţimea va merge mai departe. cu arma.. Se auzeau în jur frânturi de fraze care se îndepărtau cînd el încerca să le prindă înţelesul. fără să-i răspundă la întrebări. mai dens. În lumina de-o clipă. o monstruozitate neagră care înghiţise dintr-o dată toate miriadele de oameni în haine sclipitoare. în fiecare clipă mai puternic. un fel de pârâitură. Trebuie să aşteptăm. parcă. Auzi deodată. Dar glasul lui fu acoperit de alte glasuri care strigau: „Salvaţi-l pe Cel-care-doarme. Graham îşi scutură paralizia care-l cuprinsese în primele clipe de uimire. Un glas îi strigă în ureche: „Poliţia în uniforme roşii”.

Cineva striga. şi un grup de oameni trecu în grabă pe lângă el. Era prea tulburat pentru a mai auzi. O lumină puternică îl orbi. îngrămădiţi pe platforma superioară. cea mai îndepărtată. lumina strălucitoare se stinse şi străzile se acoperiră din nou cu un întuneric de cerneală.cât timp dura lumina . Privi în sus să vadă de unde venea lumina. apoi rămase buimăcit văzând masele clocotitoare de oameni care se luptau. cei mai apropiaţi erau la jumătatea drumului spre spaţiul 329 . ţinând lumina strălucitoare. se ridicau şi cădeau. Spaţiul era plin de zgomot. Îi atrase atenţia o linie roşie. Apoi apăru din nou omul atârnat de cablu. Grupul de oameni îmbrăcaţi în roşu parcă se mai mărise şi se mai apropiase. Simţi că se izbise de ceva.gardă. de fulgere scurte de lumină şi. întunericul se dădu în lături. Fu împins spre perete. Omul purta o uniformă roşie. Se dădea o luptă.. scurtele fulgere mici care ţâşneau din armele verzi deveneau . de pocnituri. Era o masă compactă de oameni îmbrăcaţi în roşu. întorşi cu spatele spre zidurile înalte ale clădirii şi înconjuraţi de o mulţime de adversari. I se păru că oamenii din gardă se luptau între ei. de capătul superior al unui cablu. Un om era atârnat foarte sus. Strigăte. ca un mister tumultuos.mici jeturi de fum cenuşiu. şi întreaga scenă fu scăldată în lumină albă. şiruri de capete dispăreau de pe linia de bătaie. aclamaţii se ridicau de pretutindeni.. Era împins de-a lungul galeriei. brusc. Poate către el. Armele fulgerau. Deodată. şi alte capete le înlocuiau. Graham îşi îndreptă din nou privirea spre platformele mişcătoare. ţinând de o frânghie steaua orbitoare care gonise întunericul. că o perdea.

Deveni. în zid. poc. oamenii erau acum atacaţi de poliţia în uniforme roşii. – Hai. Se stinsese şi cea de a doua stea luminoasă. Graham văzu că oamenii în roşu apăruseră şi în galeriile întunecate ale clădirii din faţă. Auzi o izbitură deasupra capului. pentru un timp. Apoi. o 330 . strada şi tot ce era în jur dispărură. Lincoln îl apucase pe Graham de braţ şi îl trăgea de-a lungul galeriei. Apoi. pe deasupra poliţiştilor aflaţi jos. Începu să desluşească sensul evenimentelor. în direcţia în care merseseră înainte de a se lăsa întunericul. Se simţi apucat de braţ. către el. că Lincoln şi oamenii din gardă continuau să meargă de-a lungul galeriei. şi îşi îndreptau armele. Instinctul de conservare învinse în fiinţa lui Graham paralizia produsă de uluiala lui fără de margini. Lincoln ajunsese lângă el. Privi în sus şi văzu o pată de metal argintiu. Ridicînd privirea. – Cel-care-doarme! Salvaţi-l pe Cel-care-doarme! strigau mii de guri. îşi greşiseră încă de două ori ţinta. Întreaga faţadă a clădirii întunecate din faţă era înţesată cu oameni îmbrăcaţi în roşu. către mulţimile înfierbântate de oameni de pe platformele din mijloc. Nu înţelese din primul moment ce se întîmpla.central. Un strigăt puternic se ridică dinspre platformele mişcătoare. Graba lui era contagioasă. Ei arătau cu degetul către Graham şi strigau. poc. Îi văzu făcîndu-i semne disperate cu mâna şi alergând înapoi. în formă de stea. îşi dădu seama că rămăsese singur. În timp ce privea. Marşul poporului nimerise chiar de la început într-o cursă. După ce fuseseră buimăciţi de stingerea luminilor. înainte de a se aprinde din nou lumina! strigă el.

Oamenii în uniforme roşii făceau parte din garda Consiliului şi încercau să-l captureze din nou. El auzi gloanţele şuierându-i pe deasupra capului. Singura lui dorinţă era să fugă. să scape de această galerie periculoasă unde şedea în văzul tuturor. care. a clădirii din faţă era înţesată de poliţiştii în uniforme roşii. cu intenţia de a ucide. Unul dintre oamenii gărzii căzu chiar în faţa lui şi Graham. se pare.creatură oarbă. izbindu-se de oamenii lui de gardă care alergau o dată cu el. după o sută şi cinci zeci de ani. Se aprinse încă o stea luminoasă şi. Şi toate aceste evenimente ieşite din comun erau în legătură cu el. Se rostogoli. culoarul central. jos. din nou şi se izbi cu mâinile de un perete. îşi dădu seama că întreaga faţadă. neputând să se oprească. întoarse în direcţia lui ca pe un pivot. Alergă. stăpânită de frică în faţa morţii. apoi fu lovit. simţi un strop de metal topit înţepându-i urechea şi. sări peste trupul care se zvârcolea. strigau şi trăgeau asupra lui. O presiune enormă îl 331 . fără să privească. În clipa următoare pătrunse teafăr în obscuritatea unui coridor şi în acelaşi timp cineva care venea. Spre norocul lui. Se trezi strivit de greutatea unor trupuri care se luptau. poticnindu-se din cauza întunericului. răsucit şi împins spre dreapta. Feţele lor nenumărate se întoarseră spre el şi izbucniră strigăte. se ridică un strigăt puternic în jurul platformelor. într-un întuneric absolut. Faţada albă de pe cealaltă parte a străzii era înţesată de uniforme roşii. dintr-o parte se izbi cu putere de el. Oamenii în uniforme roşii aproape atinseseră. Coborî o scară. Un tumult îi răspunse de pe platforme. erau primele gloanţe trase. fără să se mai ascundă. o dată cu ea.

dar el era prea năucit ca să poată vorbi. Un timp. împinse înapoi. de o paloare cadaverică. orb.ţintuia locului. nici la jumătate de metru. asudate. ridicat în picioare pentru o clipă. nu mai era decât un atom în mijlocul panicii. N-ar fi putut să spună dacă îl văzuseră. Un simplu incident trecător. Se auzeau strigăte de „Iată-i că vin!” şi. Lumina ei pătrundea prin ferestrele şi arcadele uriaşe şi îi arătă lui Graham că el nu mai era decât un atom. acţionând mecanic. Urmă un moment de uşurare. Apoi se poticnea şi era împins. în vise. Chiar lângă el. Şi. deodată. către marele teatru de unde venise. Tînărul. Cineva strigă „Cel-care-doarme!”. oamenii în uniforme roşii îşi croiau drum prin masa de oameni. Foarte aproape de el. în această masă densă de siluete negre şi mişcătoare. fusese împuşcat şi era mort. Nu mai putea să respire şi simţea că i se sfărâmă coastele. Împinse. Îl căută cu 332 . îngrozite. chiar lângă el. un ţipăt înnăbuşit. tabloul era livid şi întretăiat ici şi colo de umbre negre. se răsuci în mijlocul înghesuielii. în mijlocul mulţimii. spre partea inferioară a marelui teatru. fără să mai poată gândi. vizibile. apoi piciorul i se împiedică de o treaptă şi se trezi urcînd. voinţa îl părăsi. Se auzeau detunăturile armelor verzi. Piciorul i se izbi de ceva moale şi răsună un geamăt răguşit. Acum. îmbrânci în dreapta şi în stânga. uimite. Probabil că omul de pe cablu aprinsese cea de-a patra stea albă. Erau clipe cînd picioarele nici nu-i mai atingeau pământul. care nu-l emoţiona de loc. dar îi reveni mai târziu. văzu figura unui tânăr. şi întreaga masă de oameni care se mişca laolaltă îl împinse înapoi. feţele din jurul lui ieşiră din întuneric. într-o lumină lividă.

Ajungând la o treaptă neaşteptată. iar vacarmul alergăturii şi glasurilor se mai domolise. în jurul lui se afla un grup de oameni cu insigne negre trăgând spre poliţiştii în uniforme roşii. Îşi desfăcu imediat mantia neagră care nu numai că-i împiedica mişcările. Graham escaladă bariera şi sări în beznă. În aceeaşi clipă. Graham se ghemui şi el printre scaune. În întunericul de aici. goale. Îi veni o idee şi încercă să-şi croiască drum spre barieră. ridicat pe sus şi căutându-l cu ochii în toate părţile. prin întunericul din jur se zăriră din nou pete şi insule de lumină vie. Înstinctiv. Graham constată că el se afla de cealaltă parte a mulţimii şi că în spatele lui. se aflau băncile în amfiteatru. el reţinu direcţia 333 . Auzi cum cineva se împiedică în faldurile ei. împuşcăturile nu se mai auzeau. sărind printre scaune şi ghemuindu-se ca să-şi încarce din nou armele. Se rostogoli peste câteva scaune.privirea pe Lincoln şi pe oamenii din garda lui. dar şi atrăgea atenţia asupra lui. Graham se poticni şi căzu. Apoi. şi o lăsă să alunece în jos de pe umeri. auzi strigăte şi pocnituri de armă. lumina se stinse. ajunse la capătul inferior al unui coridor care urca în pantă. În clipa următoare. pentru a se ascunde de gloanţele rătăcite. pipăindu-şi drumul. mugetul se ridică mai puternic şi strălucirea altei stele albe pătrunse prin ferestrele imense ale teatrului. care atingeau pernele pneumatice şi tăiau bucăţi strălucitoare din garniturile de metal. Îl văzu pe Lincoln lângă scena teatrului. înconjurat de o mulţime de răsculaţi cu insigne negre. despărţite de o barieră. Când ajunse lângă ea. făcu un efort să se ridice şi fu trântit din nou. Tot instinctiv.

străbătu un spaţiu larg şi deschis. Se ridică în picioare şi reîncepu să alerge de-a lungul coridorului. Împinse. Pe lumină. O clipă. începu să alerge mai repede. Graham se ridică şi alergă din răsputeri. cu faţa golită brusc de expresie. Se pomeni în mijlocul unor oameni nevăzuţi. timp de câteva minute. La zgomotul căzăturii. strigând: „Jos Consiliul!”. intră în pasaj şi coti în clipa cînd se făcu din nou întuneric complet. ridicată pe jumătate. Omul căzu o dată cu întunericul. era să scape din această învălmăşeală. îşi pierdu echilibrul şi se ridică din nou. Când străluci cea de a şasea stea. Tânărul îl privi. O izbitură îl împinse într-o parte. se rostogoli. fu strivit. omul rămase liniştit. Ceva umed căzu pe obrazul lui Graham. Atunci. Alergă. zburând cu picioarele la câţiva centimetri de obrazul lui Graham. pentru a trage din nou. lovi.coridoarelor. sărind peste scaune. Arma verde se opri. ca şi al celorlalţi. apoi se ridică din nou în picioare. care fugeau în aceeaşi direcţie. Singurul lui gând. se întoarse. cea mai bună cale pe care putea să scape. până cînd se împiedică de o treaptă de pe coridor. Un tânăr îmbrăcat în haine de un albastru şters se apropie. alergă. era gata să tragă încă o dată. el se afla lângă deschiderea unui pasaj. – Hei! strigă el. şi în cele din 334 . apoi începu să se încline înainte. de îndată ce vălul întunericului va cădea din nou. coborî o pantă lungă. prin întuneric. se clătină. fără să dea vreun semn că-l recunoaşte. de-a lungul unui coridor întortocheat. trase şi. lui Graham i se păru că jumătate din gâtul omului dispăruse. Genunchii se îndoiră.

. care porneau de pe un loc neted. şi el îşi dădu seama că nu se mai afla în mijlocul mulţimii. În faţa lui.urmă ajunse la un şir de trepte. Dar Graham ştia că nu aceasta era strada din faţa teatrului. în fel şi chip. mai puţin zgomotoşi. Trag în noi. Un grup de oameni trecu în goană. Şi. Fugiţi de aici! Poliţia va trage! Să ne adăpostim pe strada a şaptea. O mulţime de oameni strigau: – Iată-i că vin! Vine poliţia.toţi oamenii aceştia luptau pentru el! 335 . gâfâind şi privind de jur împrejur. întreruptă. dar el observă că marile trepte nu erau decât platformele „străzilor”. în lumina slabă. la acelaşi nivel. Platformele erau înclinate în ambele părţi şi. Se duse până la chioşc şi se opri în umbra de sub streaşină ei. Alţii. se auzea zgomotul unei lupte.. Din lupta de acolo nu se mai auzea şi nu se mai zărea nimic. copii şi bărbaţi. din josul străzii.. Mulţimea se îndreptă către o boltă. se înălţau clădirile. se zărea o fâşie palidă.. a cerului.. Totul era confuz şi cenuşiu. se strecurau timizi prin umbră. erau nişte bănci şi un mic chioşc. ca nişte umbre uriaşe cu firme şi reclame abia desluşite: sus. printre traverse şi cabluri.ce idee ciudată! . Se opri lângă treapta cea mai înaltă. Oamenii se împrăştiară în dreapta şi în stânga. Siluetele negre din jurul său se răspândiră. trecu printr-un fel de deschidere îngustă şi ieşi într-un spaţiu mai larg. Graham îi urmă. Oamenii strigau într-una. După strigătele şi glasurile lor păreau că aleargă spre locul luptei. dincolo de ele. un şir gigantic de trepte. De departe. Porniţi spre strada a şaptea! În mulţime erau femei. alergând în sus către ceea ce părea să fie. acum nemişcate. uşor luminat.

Cel puţin acum avea un contur ciudat şi gol al evenimentelor. el nu mai avea gândul la amănunte. Era destul de ciudat că. după cum se părea. Cît de anapoda se dezvoltase lumea! – Nu înţeleg. într-un fel. El era. mulţimea uriaşă din sală şi atacul poliţiei în uniforme roşii asupra puzderiei de oameni îi erau limpezi în minte.răscoala care îl eliberase. cu poliţia în uniforme roşii. trebuia. posesorul a jumătate din lume. memoria lui sărea peste aceste perioade şi îl ducea înapoi.Cîteva clipe. oprindu-se din lectura unei cărţi captivante. Şi tot acest oraş gigantic era zguduit de lupta dintre acele partide. Apoi golul se umplu şi Graham începu să înţeleagă. în schimb. îl copleşise efectul general. Nu înţeleg! El reuşise să scape din lupta dintre aceste două partide. Pe de o parte era Consiliul Alb. Ce se va mai întîmpla de acum înainte? Ce se întâmpla în clipa de faţă? Îşi închipui pe oamenii 336 . strigă el. să-i uzurpe proprietatea şi poate chiar să-l ucidă. cum fusese în camerele tăcute. Contrastul dădea tuturor amintirilor un aspect de irealitate. la cascada din Pentargen. şi puternice partide politice luptau să-l aibă de partea lor. În acele clipe. şi la splendorile sumbre ale coastei însorite din Cornwall. hotărât. să facă un efort pentru a-şi aminti de trezirea din somnul cataleptic şi de timpul meditaţiilor din camerele tăcute. el trăi senzaţia unui om care. se îndoieşte deodată de tot ceea ce admisese până atunci fără rezerve. pe de altă parte . Situaţia în care se afla nu mai era o enigmă. în timp ce fuga din închisoarea Consiliului. având ca şef nevăzut pe Ostrog. La început. care tremura în bătaia vântului. să-şi câştige această libertate întunecată.

situate fie deasupra. încercînd să ajungă la vreun sistem transversal de străzi. Deşi nu mai întîlni nici o încăierare. şedea mai întâi la pândă.om al trecutului. Probabil că lupta se concentrase mai ales în cartierul pe care Graham tocmai îl părăsise. Putea să se ascundă nestingherit de cei care treceau pe lângă el. ca o descoperire surprinzătoare. Oriunde întâlnea lumini. atât de invidiat. fie dedesubt.îmbrăcaţi în roşu căutând să-l captureze. de teamă să nu fie recunoscut. sau urca şi cobora scările din mijloc. şi făcea cale întoarsă. Privirea lui îmbrăţişa imensitatea complexă şi întunecată a clădirilor slab luminate. mulţimi de oameni sau vreo agitaţie mai puternică. Rătăci câteva mile pe aceste străzi crepusculare. Prudenţa şi curiozitatea se 337 . respiră ceva mai liniştit. putea să urmărească mersul evenimentelor. în orice caz. răgazul să mai respire. Hainele i se uscaseră de umezeala cu care le pătrunsese zăpada. pentru a evita o mulţime de oameni care năvăleau de-a lungul străzii. neînsoţit de nimeni . După puţin timp. că soarele se ridica deasupra oraşului şi că lumea era din nou strălucitoare. gonind din faţa lor pe răsculaţii cu insigne negre. şi prin minte îi trecu gândul. posesor fără voie a jumătate de lume. Erau mai ales bărbaţi şi purtau nişte obiecte care păreau să fie arme. Un vuiet îndepărtat al conflictului îi ajungea necontenit la urechi. Toţi cei din jur păreau că se alătură lor. Norocul îi dăduse. sub vechea şi binecunoscuta lumină a zilei. întregul oraş era dominat de spiritul luptei. La un moment dat se văzu nevoit să alerge.o siluetă întunecată printre alte siluete întunecate . nevorbind nimănui.

în cele din urmă. Dar prudenţa învinse şi el continuă să rătăcească departe de locul luptei . de ziduri care se prăbuşeau . se produse deodată un cutremur de pământ . Merse nestingherit. Nu se mai auzea nici măcar vreun ecou îndepărtat al bătăliei. şi. înainte ca Graham să poată vorbi. Un om se apropie.paşii i se încetiniră.luptară în el câtva timp.însoţit de vuiete şi tunete . cu zgomot de geamuri sparte. Faţadele clădirilor erau urâte şi aspre. Graham. Dar o frământare febrilă. nebănuit de nimeni. Abia atunci Graham îşi recapătă stăpânirea de sine. pe cînd străbătea o întindere pustie. conştiinţa rolului central pe care îl juca în această luptă nu-l lăsa să se oprească mult timp într-un loc. 338 . sub impulsul unei agitaţii fără rost. – Ce-au aruncat în aer? întrebă omul gâfâind. imensele străzi deveniră pustii.o serie de zguduiri colosale.un curent puternic de aer rece trecu prin oraş. se părea că ajunsese într-un cartier de magazii părăsite. Şi. prin întuneric. Oare bătălia se dădea numai pentru el? Apoi. iar din depărtare se auziră strigăte şi tropote de paşi. Singurătatea puse stăpânire pe el . în goană. la nu puţin de o sută de metri de el. de el. porni mai departe în fugă. Oboseala creştea. O avalanşă de sticlă şi fierărie căzu de pe acoperişurile îndepărtate în galeria de mijloc. porni şi el să alerge de colo-colo. A fost o explozie. aşezându-se pe unul dintre numeroasele scaune instalate pe platformele superioare. Din cînd în cînd se oprea din drum.atât cât îşi putea da seama. pe lângă el treceau din ce în ce mai puţini oameni.

cum şi-l imaginaseră de multe ori romancierii. pe una din străzile superioare. după un efort considerabil al ochilor şi al minţii. îl pândea moartea. învăluite într-un crepuscul stăruitor. ci o mare şi nelămurită primejdie. prin acest labirint al beznei. Dar unde putea să se ascundă. îl aştepta moartea. omorât înainte de a vedea această lume nouă? Poate că. Îl cuprinse o dorinţă vie de a vedea. pe moment. Credea că nu poate fi în siguranţă decât ascunzându-se. Îşi frecă ochii obosiţi cu degetele. la primul colţ întunecos. jgheabul întunecat al acestor străzi paralele şi clădirile de o înălţime insuportabilă n-ar mai exista? Dacă ar descoperi că 339 . se aşeză pe o bancă dintr-un loc retras. Oare va fi. De fapt. o dorinţă aprinsă de a cunoaşte. mintea lui se aşteptase să asiste la un spectacol. el făcuse un salt în timp. cu toate că fâşia de cer de deasupra strălucea acum în lumina zilei. acele inscripţii misterioase care sunau cam aşa: „Aici este Eadhamite” sau „Biroul Muncii .Imensele clădiri se ridicau întunecate. Undeva. Ce-ar fi dacă.probabil că unele sau chiar toate aceste clădiri ca nişte stânci erau ale lui! Bizareria experienţei pe care o trăia îi apăru clar în faţă. închipuindu-şi că era singur. Dar avea vreun rost să descifrezi. plină de umbre ostile şi văluri de întuneric. nu înţelegea nimic. Şi. în cele din urmă. Începu să se teamă de colţurile străzilor. reuşi să descifreze unele dintre inscripţiile cu caractere fonetice. Dar nu era un spectacol. Graham fu izbit de mai multe aspecte ciudate. atunci cînd va privi din nou. pentru a nu fi văzut cînd se vor aprinde din nou luminile? În cele din urmă. el se aşteptase.Sectorul Mic”? Şi ceea ce era curios . din care. odată acest salt realizat.

îndreptându-se spre locul bătăliei. şi dincolo de ei se ridicau. Un grup de oameni cu un drapel negru străbătu umbrele din apropiere. văzu o făptură. ca pe un Stăpân? Aşa gândea el. aproape sperând. să revadă vreun aspect familiar al vieţii din secolul al nouăsprezecelea. Dar faptele nu ţin seamă de speranţele omeneşti. auzind pe cineva tuşind lângă el. cu inscripţiile lor neînţelese. atât de lipsit. nu era decât un vis! Totul era atât de inconsecvent. de a visa? Desigur. cocoşată. BĂTRÎNUL CARE ŞTIA TOTUL Tresări. CAPITOLUL XI. ţărmul stâncos din Pentargen. un alt mod. zidurile ameţitoare ale faţadelor. – Nu este un vis zise el. 340 . poate. în umbra gardului despărţitor: – Ai vreo noutate? întrebă glasul ascuţit şi gâfâit al unui om foarte bătrân. trezirea.toate întîmplările din aceste câteva zile. şi să vadă. în ciuda auzului. apoi privi din nou. întunericul şi lupta nu erau decât o fantasmagorie. mulţimile care strigau. scundă. şi îşi cufundă faţa în palme. stând cu ochii închişi. nu este nici un vis. mai viu. de raţiune! De ce se luptau oamenii pentru el? De ce l-ar privi această lume raţională ca pe un Stăpânitor. micul golf din Boscastle. vaste şi întunecate. aşezată la vreo doi metri mai departe. Se întoarse repede şi. cercetând cu privirea. care abia se zăreau. în faţa lui. sau camera lui de culcare.

Blestemat! Să fiu scos din odaia mea. bărbaţi viguroşi care pier în întuneric. Fiii mei! Am trei fii. Nu. râse bătrânul. bărbaţi. 341 . dar nu ştia cum să înceapă. Graham. Probabil că rezultatul examinării era satisfacător. să vorbească.Graham. Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta. trăim vremuri teribile! Război. Apoi repetă. peste tot. şi morţi care zac acolo. ezită. peste tot. pentru dumneata. Bătrânul se aşeză. nu mai calc eu prin coridoare întunecoase! Am căzut peste un om mort.. Război şi lupte. zise el. Toată lumea a înnebunit. Te simţi mai bine în tovărăşia cuiva .zise bătrânul. – Nici una..dacă nimereşti o tăvărăşie bună. Dar vocea bătrânului întrerupse tăcerea. privindu-l cu sinceritate . – Eh! zise el... bucuros că nu mai rămâne singur. Bestiile albastre. – Stau aici până cînd se aprind iar luminile. Poliţia e înfrântă şi numai pungaşi. Graham căuta o întrebare care să nu-i trădeze ignoranţa. Graham răspunse cu un mormăit nearticulat încercă să-l vadă pe bătrân. începu. – Blestemat să fie! zise bătrânul deodată. Dorea din răsputeri să-i răspundă. Sunt un bătrân pierdut. cu glas tremurător: – Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta. umblă. Apoi se ridică şi se apropie de Graham. în întuneric. E greu. printre atâtea primejdii! – E greu. Glasul se opri. lupte. pretutindeni De ce nu aduc nişte negri să ne apere?. dar întunericul îi ascundea faţa.. – Întuneric.

Acum a izbucnit. – Da. A fost teribil. zise Graham.. El a ridicat împotriva lor Companiile de Muncă.. Şi nimeni nu poate spune ce va deveni lumea sub conducerea lui... – Ostrog. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit. nimic nu-l mai poate opri. Dar au ţinut de două ori alegeri... – Acest om. Ei şi-au trăit traiul. Toate hainele albastre... – Consiliul are puţini prieteni în popor. Fiii mei lucrează toţi trei la motoarele de vânt. Şi totuşi. Cel-care-doarme.. Graham căuta cum să înceapă discuţia. 342 . zise el. Ei bine? Vocea bătrânului se transformă într-o şoaptă confidenţială. – Puţini. câtva timp. Rămase câteva clipe tăcut.. zise glasul bătrânului. Amanta lui! Noi nu suntem oameni de rând. şi nimic nu-l mai poate opri. Cerul să-i apere! Căci pe Pământ nimic nu-i mai poate apăra. Ştiam înaintea multora. Eu ştiam ce se punea la cale. Va învinge. Ostrog Conducătorul.. Am auzit cât de furios a fost atunci. ei m-au zvârlit să rătăcesc în seara asta la voia întîmplării. se hazardă el.. în întuneric! I se putea auzi respiraţia şuierătoare... Şi fără valoare. – Cel mai mare conducător pe care l-a văzut lumea vreodată. – Adevăratul Cel-care-doarme. Până la capăt. Şi Ostrog. iar faţa slabă şi întunecată se apropie de Graham. zise Graham. Dar e prea întuneric! Şi să cad deodată peste un cadavru. începu el.sunt înarmate şi au pornit! El va merge până la capăt.– Ostrog va învinge. Ei l-au respins de două ori pe Ostrog. Una din nurorile mele a fost amanta lui. Eh! Ar fi trebuit să-i păstreze pe cei mai isteţi.

Acum mulţi ani.– Da. – Acum mulţi ani.. 343 . pe cel adevărat. Să-l trezească sau să-l ucidă. Graham era atât de uimit de aceste afirmaţii.. A murit. să-l facă pe bătrân să repete cuvintele. apoi glasul tremurător continuă să-şi depene amintirile: – Prima dată ei l-au îndepărtat.. A murit. l-a înlocuit. cel care s-a trezit.. – Ba da. el dădu deodată peste o idee care ar fi putut să aibă într-adevăr un efect stimulator. Trezirea lui nu fusese deci naturală! Era doar nălucirea unei minţi senile. – Nu mai spune! zise Graham. Aşa procedează Ostrog. Era o şansă din zece. Nu-i decât o biată creatură. Dar cunosc pe omul care i-a injectat nişte substanţe înviorătoare şi l-a trezit din somn. Acesta. să-l întrebe din nou. Dar nu pot să spun tot ce ştiu.. Dar era greu ca să-şi păstreze secretul numai pentru el.. zise Graham.. – Cum? zise Graham brusc. în timpul nopţii. sau exista şi un sâmbure de adevăr? Răscolind prin ungherele întunecoase ale memoriei. Să-l trezească şi să-l ucidă. reuşea să afle ceva despre această epocă nouă. – Nu-i cunosc pe cei care l-au adormit. Poate că întîlnise o împrejurare favorabilă. Bătrânul gâfâi câteva clipe şi scuipă. în sfârşit.. pe care au adormit-o. poate că. Chiar aşa. – A murit cu mulţi ani în urmă. pe ocolite. Nu trebuie să spun tot ce ştiu. O bucată de timp el mormăi lucruri de neînţeles. Asta s-a întîmplat înainte de vremea mea. Eu am urmărit totul. încât a trebuit să-l întrerupă. înainte de a fi sigur de sensul şi nebunia celor auzite.

Trebuie să se întoarcă înapoi.. Totul se încurca şi se năruia. De cînd sunt. – Ai pus.. Ostrog a lucrat. Cadavre! Furturi! Întuneric! Asta nu s-a mai întîmplat de un gross de ani. În toţi aceşti cinci ani.. asta nu s-a mai întîmplat. 344 . Când cei mari se iau la ceartă e rău de cei mici! E rău. şi nebuni care trăncănesc despre libertate şi tot îelul de treburi ca astea.. de un gross de ani? – Eh! zise bătrânul... şi ne lăsau pe noi ceilalţi în pace. muncitorii îşi tăiau gâtul unul altuia.. Cât de nesocotiţi au fost. Haine de pânză albastră şi proteste.. Până cînd s-a apucat el de treabă .. zise bătrânul. ce?.. şi-l făcu pe Graham să repete de trei ori întrebarea. tot oraşul este în puterea lui.. Ah!. Asta am vrut să spun că nu s-a mai întîmplat. Şi iată unde am ajuns! Revoltă... Praful pe care îl calcă în picioare.. că nu a fost. – Lupte. şi Consiliul îşi vede sfârşitul apropiindu-se. Să nu le mai fie teamă de el. şi foamete. Acum. Parcă ar fi în vremurile de demult.. Pe Ostrog. El a fost teribil. Dar aşa e mersul lumii.. iar cei de seama noastră suntem doar praful pe care îl calcă în picioare. lupte. şi arme. acum trei groşi de ani. ucideau vreun chinez sau vreun agent al Poliţiei Muncii. şi ameninţări. Ştiu.– L-au îndepărtat? Pe cine? zise Graham. Ştiu. Teribil! Apoi i-a promis. şi au fost tulburări. i s-a promis cu siguranţă pentru data viitoare. Nimeni nu mai era în siguranţă. şi multă vorbărie. desigur. apoi mormăi ceva despre oamenii oare nu se exprimă clar.. şi arme în mâini. Pe Cel-care-doarme? – Pe Cel-care-doarme? Nu... şi masacre. cînd s-a răsculat poporul din Paris...

Şi eşti sigur că acest Ostrog. zise Graham.. Cât despre istorie! Pur şi 345 . unde ai fost dumneata. şi cam uituc.. dumneata? Nu pari prea bătrân! Dar nu oricine îşi păstrează memoria la bătrâneţe.. Ei bine! Poate că n-ar trebui să-i judec pe alţii după mine. Fie în Consiliu. – Ştiu ce trebuie să aud.. atât de bine cunoscute! Şi dumneata doar nu eşti atât de bătrân ca mine. Povestea mea este ciudată. Poate că dumneata eşti bătrân.. ca mine … e adevărat... Nu mă mulţumesc numai cu ceea ce spun maşinile care trăncănesc.. Multe întîmplări . Ştiu foarte puţine. eşti sigur că Ostrog a organizat răscoala şi a pus la cale trezirea Celui-care-doarme? Numai ca să se afirme. – Chiar aşa. Dar faptele astea. că nu ai auzit despre cearta dintre Ostrog şi Verney-ii? Şi în legătură cu ce crezi că sunt tulburările? Cu Cel-care-doarme? Eh? Crezi că Cel-care-doarme este chiar cel adevărat? Şi că s-a trezit singur . eh? – Eu sunt un om simplu. El vrea să fie Stăpân. întrebându-se ce ar putea să însemne „maşinile care trăncănesc”. În afară de imbecili. mai bătrân decât par.. zise Graham. zise bătrânul.. zise Graham.. pentru un om atât de tânăr. n-aş fi ştiut mai puţin. dacă aş fi eu Cel-care-doarme. – Eh! zise celălalt..– Eşti destul de bine informat asupra evenimentelor. pentru că nu a fost ales în Consiliu? – Cred că toată lumea ştie asta. – Desigur că nu. Eu sunt tânăr. pentru un om atât de bătrân. Şi iată-ne acum ca morţi zăcînd în întuneric! Dar bine. mai ales în ultimii ani. fie altfel. Bătrân.. Ca să-ţi spun drept... Chiar şi cei care nu ştiu nimic. zise Graham. nici nu te apropii de vârsta mea... asta tot o ştiu.

simplu nu cunosc istoria. Mă interesează să te aud vorbind aceste lucruri. Se întoarse la bancă şi îl găsi pe bătrân mormăind... şi-au pus nădejdile toţi nebunii! Eu îi ştiu toată povestea. Când eram copil.. Cel-care-doarme şi Iulius Cezar sunt totuna pentru mine. Trecătorii se opriră. cu glas scăzut. în acest răgaz. Nimeni nu ştia ce se întîmplase. opri un om care treceape aproape. Cîteva clipe nu-şi vorbiră nimic. se ridică şi acostă un alt trecător. ascultă! Cei doi oameni tăcură. Cel-care-doarme. atât de apropiată şi totuşi atât de îndepărtată. Graham. zise bătrânul. În acest om.. Ştiu câte ceva. întrebări nedesluşite. Bătrânul era dornic să pună întrebări. ceea ce spuneau oamenii era adevărat. Probabil că 346 . Avea oare dreptate acest bătrân. împins de exemplul bătrânului.. apoi renunţă s-o mai rostească... strigând ceva unii către alţii. şi oamenii în uniforme roşii măturau totul din calea lor? În fiece clipă.. sunt atât de bătrân azi. – Eh! Cum se mai potrivesc lucrurile! zise bătrânul. Dar. puhoiul luptei putea să se reverse în acest cartier liniştit al oraşului. Dar gestul lui îi trezi din nou bătrânului pofta de vorbă. copleşea imaginaţia lui Graham.. Prezenţa acestei încleştări gigantice. cuprinzându-l din nou şi pe el. ascultând. Acum. Se întoarse către bătrân.. – Ştiu câte ceva. Nici nu-ţi vine să crezi. Se auzi o răbufnire grea. Întotdeauna mi-au plăcut astfel de poveşti. trebuia să afle cât mai mult. obişnuiam să mai citesc cărţi tipărite. gata să-i pună o întrebare. răsculaţii urmau să cucerească victoria? Sau se înşelau cu toţii. o zguduire care făcu să tremure banca pe care şedeau.

sărmanul . Eu ştiu. Eu ştiu.. Pe atunci existau nenumărate întreprinderi separate şi societăţi de afaceri. Cine era? – Eh! zise bătrânul. acum un gross şi jumătate de ani. vechiturile alea.. de culoarea brună. fără copii..dumneata n-ai văzut nici una. fotografii cu nitrat de argint.. ca pentru el însuşi. care . – Trebuie să ştii că avea un văr. situaţia mea a fost atât de neobişnuită.... Dar erau bune şi ele. Dar eu am urmărit toată povestea Celui-care-doarme încă de la început.. Dar desigur că ai auzit? Nu? Cum aşa? El a cumpărat toate drepturile de brevetare şi a înfiinţat o mare societate. Şi. – N-ai să mă crezi. un gross şi jumătate de ani! – A dat de o femeie cam nebunatică.. Mai există vechituri de alea.... ca să facă din ele sodă pentru spălat.a dat de o femeie cam nebunatică. acum mucegăiesc şi se prăfuiesc. numit Warming. ei bine! continuă... un om singuratic. dar sunt atât de ignorant. lesne de uitat. Era un biet om de rând. am fost atât de preocupat de treburile mele. pentru că n-a vrut să-şi 347 . cu toate că erau murdare. şi apoi cu glas tare. zise Graham încet.. care a făcut o mare avere din nişte afaceri cu drumurile.. Şi a căzut în catalepsie.. încât nu ştiu nimic din povestea Celui-care-doarme. sunt lesne de ascultat. dumitale nu ţi se par noi... Warming a cumpărat toate drumurile şi le-a eadhamitat. primele drumuri în Eadhamită. nu?.. zise Graham încet. da. care îl arată aşa cum şedea culcat.. sărmanul. Nenumărate! Drumurile lui au dus la desfiinţarea căilor ferate. Compania Sanitară le arde. Învăţai multe din ele... în două duzini de ani.... Noile Maşini Vorbitoare.

.. – Bineînţeles că nu. Administratorii s-au trezit chiar de la început cu o avere în valoare de o duzină de miriade de lioni.. să doarmă până va muri. vreau să spun. S-au înmulţit.. El ştia că niciodată Cel-care-doarme nu se va mai trezi. originar din Anglia. dar dumneata nu ştii chiar nimic! Ban la ban trage.. Oamenii nu prea învaţă multe în şcolile de azi. – Isbister. americanul. a lăsat totul Celui-care-doarme. – Isbister! strigă Graham. zise bătrânul. – Şi cum a crescut această avere? – Eh!. La început n-a fost decât un Consiliu de administraţie.... care îşi pierduse doi fii într-un accident pe mare. Ceva în legătură cu pictarea prin procedee mecanice.fărâmiţeze averea şi să o lase împărţită în acţiuni. ales şi instruit de el.. El ştia asta foarte bine! Şi apoi. Şi mulţi ani cei doisprezece 348 . Bineînţeles. Ei au manevrat cu dibăcie. şi doisprezece creieri sunt mai buni decât unul singur. Fapt este că a adunat această avere şi i-a lăsat-o Celui-caredoarme şi astfel a luat fiinţă Consiliul. Era un american bogat. Cum a realizat-o? Asta nu ştiu. – Nu.. din senin! un om din Statele Unite. a mai adăugat la această. s-au înmulţit. dar nici n-am auzit de numele acesta. Dar eu îi cunosc toată povestea.. – Cum se numea? – Graham.. Cu banii au influenţat viaţa politică şi au continuat să-i înmulţească prin operaţiuni bancare şi tarifare. Bine. şi i-a lăsat Celui-care-doarme o moştenire chiar mai mare decât a lui Warming. şi a instituit un Consiliu de administraţie... avere o mare donaţie. că va continua să doarmă.

continuă bătrânul. Dacă vei asculta vechile povestiri.. am ajuns să văd aceste ciocniri. până la urmă.. aş fi putut foarte bine să uit. Aveam douădozi de ani cînd s-a născut Ostrog. aud mai bine decât văd. Nu ne trecea prin minte ideea că ei ar putea să facă vreun rău.. Până în cele din urmă s-a ajuns la bilioane şi bilioane de lioni. Sau poate că acum am devenit eu mai înţelept. partide politice.. Apoi s-au învăluit în mister. Mă uit la dumneata. vei vedea cum Consiliul a crescut tot mereu. Şaptedozi! Viaţa e ciudată. Oamenii sunt ciudaţi. La început erau împărţiţi în câteva grupuri. totul fiind averea Celui-care-doarme. Îmi amintesc de el cu mult înainte de a-şi fi croit drum până în fruntea Controlului.. iar eu. tânăr şi neştiutor. acţiuni. şi îţi explic totul. şi din accidentul fiilor lui Isbister. Consiliul a cumpărat titluri...şaptedozi. Eh! Am purtat şi haine albastre. Oamenii sunt ciudaţi.. Nu ştiam nimic despre femeile lor şi despre viaţa care o duceau.administratori au ţinut în secret creşterea averii Celui-care-doarme.continuă el .. ipoteci. şi cadavrele 349 . concis şi limpede.. Şaptedozi .. un bătrân de şaptedozi de ani. şi tumultul. ascunzând-o sub diferite nume şi titluri de societăţi şi tot felul de operaţiuni similare. Faptul cel mai ciudat pentru mine este cum de a reuşit să lucreze Consiliul strâns unit atât de multă vreme. Doisprezece oameni.. Şi gândesc şi sunt la curent cu tot ceea ce se întîmplă. Şi totul provenea dintr-un capriciu. şi încă aud şi văd. din testamentul acelui Warming. Pe vremea cînd eu eram tânăr. întunericul. Am văzut multe schimbări. Şi. a vorbi despre Consiliu era ca şi cum un om ignorant ar fi vorbit despre Dumnezeu. ziare... Motoarelor de Vânt.

. de fapt... – Eh! zise bătrânul. zise el.. – Ai fost în vreun Oraş al Plăcerii? zise bătrânul.. Nu eşti chiar atât de. Măcar să văd. e ciudat. a revoluţionat deodată întreaga lume. dacă am înţeles bine. Toată viaţa mi-am dorit. adresate lui Ostrog.. Bătrânul sublinie această declaraţie cu un acces de tuse. apoi continuă . în virtutea acestei proprietăţi... – Da.. Întinse o mână şi începu să numere pe degete.îngrămădite pe străzi. Chiar şi acum . – Să vedem. după atâţia ani... Graham rămase pe gânduri. superstiţioşi. – E ciudat. să întâlneşti un om care află pentru prima dată aceste lucruri în seara aceasta. Mormăi o frază pe care Graham n-o înţelese. zise el. Cei doisprezece administratori au devenit.. stăpânii lumii. ca să-şi revendice averea de la Consiliu. Întrucât ei sunt puterea care plăteşte.mi-ar place să mă distrez puţin.. – Şi acum.. despre care nimeni. zise bătrânul.. în mâinile celor doisprezece administratori. Asta e adevărat. e o comparaţie bună.. – A fost schimbat.. – Se poate. Şi toate sunt opera lui! Toate sunt opera lui! Glasul i se stinse în mormăituri neclare. în afară de oamenii de rând. până cînd a înghiţit aproape toată marea proprietate din lume. după cum vechiul Parlament Englez era.râse. 350 .. trezindu-l pe Cel-care-doarme . zise Graham.. l-a trezit pe Cel-care-doarme. acest Ostrog. Şi în acest timp averea Celui-care-doarme a crescut. nu credea că se va mai trezi vreodată. – Cel-care-doarme era adormit.

? – Am auzit că a reuşit să scape Cel-care-doarme. tocmai din cauza asta ei au oprit curentul electric şi ne-au lăsat în întunericul ăsta blestemat. zise Graham. A scăpat de la Consiliu acum vreo patru ceasuri. toţi puneau mâna pe arme. Aşa cred ei. Presupun că. – Şi unde este acum? – E cu Ostrog. – Şi Cel-care-doarme. Vrei să-mi spui că. Prin nora mea. Eşti sigur că acum este cu Ostrog? – Ostrog nu-l va lăsa să-i scape. stimate domn. S-a strigat pe toate străzile. Ţi-am spus? Sunt oarecum rudă cu Ostrog. Ai fost beat sau dormeai? Zău aşa! Dar probabil că glumeşti! Te prefaci... Chiar şi nebunii care mai sunt de partea Consiliului au recunoscut-o. Dar.. – Acum trei zile. desigur! Tocmai pentru a opri strigătele Maşinilor Vorbitoare şi a împiedica pe oameni să se adune.. Întreg oraşul vorbea despre asta.. Toţi se îngrămădeau să-l vadă. unde s-au dat luptele... de îndată ce lupta se va termina. Toate Maşinile Vorbitoare. nici o şansă ca să-şi revendice drepturile. – Presupun.. zise bătrânul. Un fel de rudă. – Ei bine? – Presupun că nu există.. Dar bine. să revenim o clipă.. Cel-care-doarme? întrebă deodată Graham. pentru Cel-care-doarme.– Când s-a trezit.... Îl cunosc prea bine pe Ostrog. – Aşa cred toţi proştii. eşti sigur că nu este cel adevărat? N-am auzit niciodată. Ca şi cum n-ar exista o mie de treburi despre care nu se aude nimic. el va deveni cu 351 .. unde ai fost în timpul ăsta? El era în sala din piaţă..

haide. – Poate că da. domnii îmbrăcaţi în mătase trebuie şi ei să se distreze. – Haide. pe un ton familiar. zise el. Mătase. O să petreacă bine. Are o figură ciudată.siguranţă o marionetă. Îţi baţi joc de un bătrân. De ce n-ar fi o marionetă? Gândeşte-te la situaţia lui. – Asta-i prea de tot. Bătrânul râse. Nu ştiu unde mă aflu. nu ştiu ce ţări străine mai există. – În mâinile lui Ostrog. în mâinile lui Ostrog sau ale Consiliului.. sau să-mi găsesc un adăpost. – Ha. Nu ştiu să număr. zise Graham. Bine. De ce să-şi mai revendice drepturile? – Ce sunt Oraşele Plăcerii? zise Graham pe neaşteptate. Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. – Mai mult chiar. îl înghionti puternic cu cotul. în cele din urmă. am căpătat şi eu bilet şi l-am văzut. ha! Ei bine. la ureche sau la ochi? – Aş vrea să-mi explici toate aceste lucruri... dacă ai un pahar cu băutură. Orice dorinţă. orice plăcere. Bănuiam eu că ştii mai multe decât pari să ştii. bine! Dar. nu ştiu ce este un Oraş al Plăcerii. O mână vestejită mângâie o clipă braţul lui Graham. cuvintele lui Graham. de băut. Dar nu! de ce aş continua să mă prefac? Nu. Omul cu care a 352 . Cu tot fastul şi cu toate plăcerile. nu ştiu nici să citesc literele voastre. aş vrea să fiu eu omul care a fost substituit Celui-care-doarme.. cu siguranţă. nu ştiu ce monedă folosiţi. Când înţelese. zise bătrânul. Când avea oricine voie să-l vadă. totul i se poate îndeplini. Nu ştiu de unde să-mi procur de mâncare. unde îl duci. cu toate acestea.

– De unde ştii dumneata? Credeam că nu ştii nimic... zise el. dar în privinţa Celui-care-doarme te înşeli. dar am să-ţi spun acum.. Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. Te înşeli în privinţa Celui-care-doarme. – Ce? – Te înşeli în privinţa Celui-care-doarme. sperând să-mi vie şi mie rândul. aşa cum îl arată fotografiile. Fu nevoit să repete. Se lăsă o scurtă tăcere. – Eu sunt Cel-care-doarme. Dar o să se îngraşe. Proştii pot crede asta. Graham se supără de siguranţa cu care vorbea bătrânul. E galben la faţă. – Oamenii nu trăiesc mai mult decât zecedozi. – Nu ştiu dacă eşti prost sau nu. zise bătrânul. E cel mai bun loc de distracţie pentru un începător. 353 . Graham tăcu. Ar fi nefiresc.. ce noroc pe el! Toată viaţa am stat în Londra. Gândeşte-te ce noroc pe el! Ce noroc pe el! Cred că va fi trimis la Capri..fost înlocuit seamănă leit cu cel adevărat. Apoi începu să mormăie cu invidie despre plăcerile şi desfătările care îi rămăseseră străine.. – Nu ştii nimic. – Ce noroc pe el. Nu ţi-am spus de la început. – Dar Cel-care-doarme a murit. Trăim într-o lume ciudată. dar eu nu. nici măcar despre Oraşele Plăcerii. eşti sigur? zise deodată Graham. Eu nu sunt prost. zise bătrânul. Cum ai putea să ştii? Foarte puţini oameni. Îl apucă din nou tusea.

în întuneric. E o prostie! Ai vorbit. cu mulţi ani în urmă. Că am adormit. El este acolo. noi vorbeam chiar despre Cel-care-doarme. Pot să-l văd ca şi cum aş fi de faţă. Pe vremuri ca astea s-ar putea să-ţi producă neplăceri. iartă-mă că-ţi spun. şi hanuri. – Ca şi cum Ostrog ar fi în stare să-l lase pe Cel-care-doarme să circule singur! Nu. Eu sunt Cel-care-doarme... 354 . avându-l pe Lincoln drept paznic. zise bătrânul. o asemenea minciună. în spatele lui: nu l-ar lăsa ei să plece de unul singur. în ogoare mici. Se opri brusc şi Graham îi văzu gestul. Dar. Unul dintre cei care se ţin de glume. Te poţi bizui pe ei. Ce urmăreşti? Şi. Graham se ridică. pe vremea cînd încă mai existau garduri.. dar. într-un sat cu case de piatră. Exasperarea lui Graham se transformă într-un hohot de râs. cu mine nu ţi-ai găsit omul! Eh! ca şi cum aş putea să cred una ca asta. în afară de asta. zise bătrânul.. puţin cam încurcat. sunt Cel-care-s-a-trezit acum patru zile! – Acum patru zile!. Cel-care-doarme! Dar ei au şi pus mâna pe Cel-care-doarme! Îl au cu ei şi nu-l vor mai lăsa să scape. până acum. şi tot pământul era împărţit în loturi. ca un om în toată firea. N-ai auzit niciodată de vremurile acelea? Şi eu. Acum înţeleg de ce mănânci vorbele într-un mod atât de ciudat. – Ascultă. într-o limbă stricată. – Spuneam că eu sunt Cel-care-doarme. domnule.. îşi repetă afirmaţia. Eşti un om ciudat. şi-mi spui. eu cel care îţi vorbesc. zise el. dacă stai cu mine aici.. Graham.– Ceea ce spui e o prostie. şi sate. – Eşti un om ciudat.

stând ca un anacronism de două sute de ani şi încercînd să-l conving pe un bătrân nebun că sunt eu însumi. Nu este nici un rău în asta.. Rătăci multă vreme. După o clipă. Absurd.. seama de neghiobia de a-şi fi dezvăluit taina. strigă el. Îşi dădu.– E absurd. bătrânul alergă în urma lui. Dar se aştepta în fiece 355 . nedând crezare celor ce mi-ai spus. deodată. CAPITOLUL XII. zise bătrânul. Un lucru era evident: conducătorii revoltei reuşiseră de minune să ascundă dispariţia lui. apoi se opri. tot mai de departe. Este o înşelătorie curioasă. dar. dacă îţi face plăcere. Graham ezită. Nu pleca. Visul trebuie să ia sfârşit! Devine din ce în ce mai stupid. Iată-mă aici.. Sunt un bătrân nebun. ştiu. Uh! Făcu un gest de enervare şi se îndepărtă cu paşi mari. după discuţia cu bătrânul. şi în acelaşi timp. Dar în cele din urmă întunericul îl înghiţi şi Graham nu-l mai văzu. – Eh! dar nu pleca! strigă bătrânul. Îl mai auzi câtva timp pe bătrân şchiopătând în urma lui şi strigându-l. Graham ezită..n-am mai auzit să existe un vis în semiîntuneric .. hotărî că până la urmă va trebui în mod inevitabil să-l întâlnească pe Ostrog. – N-am vrut să te jignesc. apoi se întoarse brusc şi-şi continuă drumul. în acest semiîntuneric blestemat .. OSTROG Graham îşi dădu acum mai bine seama de situaţia lui. Nu mă lăsa în întunericul ăsta. apropiindu-se. cu glasul lui de astmatic. N-ai decât să-ţi spui Cel-care-doarme.

devenind nedesluşite. Nu era sigur dacă toţi vorbeau englezeşte. gesticulând şi strigând: – Au capitulat! S-au predat! – O dozandă de oameni. Urmară alţi oameni care strigau. ce consecinţe putea să aibă pentru el? De mai multe ori ezită. că marele Consiliu. Impresia pe care i-o făceau oamenii se contrazicea cu părerile pe care şi le făcuse el despre soarta bătăliei şi confirma încrederea bătrânului în Ostrog. Cîtva timp. zise omul.clipă să audă ştirea despre moartea sau recapturarea lui de către Consiliu. – Aproape o dozandă. Şi. tresărind. – Nu! zise Graham. pe punctul de a pune trecătorilor astfel de întrebări fundamentale. – Ostrog. mai departe. În clipa aceea în faţa lui se opri un om. Odată. grăbit. se dovedise până la urmă cea mai slabă dintre cele două forţe aflate în conflict. dacă aceasta era situaţia. – Ai auzit? întrebă el. ca să întrebe ceva. Abia târziu izbuti să se convingă că oamenii se bucurau de înfrângerea Consiliului. trăiască Ostrog! Apoi strigătele se îndepărtară. atenţia îi fu atrasă de frânturile de fraze pe care le auzea. un amestec de fraze stâlcite. Nu îndrăzni să oprească pe nimeni. se întoarse şi merse o bună bucată de drum în urma 356 . o dozandă de oameni! şi porni. Atât cât reuşea să înţeleagă era un fel de engleză stricată. Un grup de bărbaţi şi o fată trecură prin întuneric. care îl urmărise cu atâta străşnicie. – Două dozande de oameni. ca jargonul negrilor.

către o stradă întunecată. asemănător. care vorbea cu glas răguşit. Când puse prima oară întrebarea i se răspunse să meargă mai departe. Drumul deveni mai larg. Oamenii treceau pe lângă el. ajunse la concluzia că ar trebui să întrebe unde sunt Birourile Motoarelor de Vânt. Acolo avu câteva întîlniri ciudate.mersese până atunci şi să apuce pe una din scările din mijloc. se poticni cam fără rost. orice ar fi fost să fie aceste motoare de vânt. Ea i se adresă lui Graham într-o engleză care semăna cu a omului întîlnit înainte. unei limbi străine. Consiliul! – Aşa se vorbeşte în oraş. A doua încercare îl conduse la descoperirea unui drum mai scurt. zidul se termină. îl prinse în braţe şi începu să râdă. un şuvoi de cuvinte presărat cu frânturi englezeşti stâlcite. Zgomotele creşteau în jurul lui. în direcţia Westminster. 357 . – S-au predat! – Consiliul! Desigur. Declară că îşi pierduse sora. Se afla acum într-un spaţiu deschis. pe ce drum să apuce. Cu încetul. care abia se distingea din întuneric. se vedeau oameni agitându-se în depărtare. la început. grăsun. Apoi i se spuse să părăsească străzile pe care . vorbind cu însufleţire. tralala”. cu o înfăţişare amabilă. Dar câteva cuvinte de dojana o făcură să dispară. dar nu avu destulă încredere ca să i se adreseze.necunoscînd alte mijloace de transport . dialectul oamenilor de rând din vremea aceea. un glas de fată.unui om scund. Brusc. prin care se rătăci repede. într-un dialect curios. Întrebă pe un individ. mai întâi se întîlni cu o fiinţă invizibilă. după părerea lui. Apoi se apropie un alt glas. cântând „Tralala.

dar drumul era uşor de găsit. De-a lungul ei trecea o mulţime gălăgioasă şi dezordonată. Obişnuit acum cu întunericul. frânturi ale unui cântec de revoltă. cu şiruri de mese de-o parte şi de alta. dar. Auzi. Înainta în direcţia aceea. Le auzi. de formă semicirculară. Deasupra se găsea o lumină confuză. născînd umbre tremurătoare. Auzi suspine şi dădu peste-două fetiţe înspăimântate. Existau. Încercă să le consoleze. sau poate destul de îndrăzneţi ca să îmbuce câte ceva în grabă. şi după o clipă se poticni de o măsuţă pe care se aflau nişte obiecte de sticlă. nimeri la picioarele unei scări. La a treia încercare reuşi să capete un răspuns limpede. scâncind din nou. Se îndepărtă de zidul pe lângă care mersese. auzind că se apropie zgomot de paşi. Graham descoperi o perspectivă întinsă. în ciuda tulburărilor sociale şi a întunerieului. Se poticni de nişte trepte şi se pomeni într-o galerie. urcă. clinchete de pahare şi zări oameni care mâncau. Fetiţele tăcură. în depărtare. într-o stradă cu platforme. lângă o deschidere largă. deci. Apoi zări sus. cei mai mulţi cu glasuri false. Se afla la două mile de Birourile Motoarelor de Vânt din Westminster. din întuneric. zise un glas de femeie. şi de două ori se încurcă în acelaşi dialect de neînţeles.– Mergi drept înainte. oameni destul de liniştiţi ca să se aşeze la masă. din depărtare. 358 . Nu după mult. dar ele rămaseră tăcute până cînd el se îndepărtă. mişcătoare. Întrebă din nou de drumul pe care voia să-l urmeze. Porni într-acolo. ghemuite lângă o balustradă. Ici şi colo pâlpâiau torţe. lumina îi fu ascunsă de un colţ întunecat. la câteva mese. cînd ajunse aproape. o lumină palidă. Oamenii cântau.

dar mulţimea era atât de înghesuită pe drumul central. toţi oamenii din jur se opriră de asemeni orbiţi. el era la marginea mulţimilor fremătătoare. orbit. care înţesau străzile de lângă Birourile Motoarelor de Vânt. Când se reaprinsese lumina. Continuă să meargă în această direcţie. şi sentimentul că era expus privirilor transformă intenţia lui vagă de a-l întîlni pe Ostrog într-o dorinţă arzătoare. nu auzi nici o veste despre dispariţia Celui-care-doarme. după mulţimile care aclamau de-a lungul străzilor. totuşi. în cele din urmă. că răsturnarea Consiliului era probabil înfăptuită. dar el nu putea să distingă nimic. deodată. 359 . Luminile se reaprinseseră. înţelese. mulţimea era prea compactă pentru a-i permite să se apropie. Un timp fu îmbrâncit. şi întreaga lume era incandescentă. alţii bandajaţi şi însângeraţi în lupta pentru cauza lui. Se simţi. pe neaşteptate. La început nu-şi dădu seama cum va putea intra în clădirea dinapoia acestei faţade imense. Din frânturile de conversaţie pe care le auzi. Faţada Birourilor Motoarelor de Vânt era iluminată de proiecţia unui tablou mişcător. Ignoranţa şi nehotărârea îl făceau să aibă mişcările încete şi neputincioase. împiedicat de oameni. după cîntecele şi bucuria lor. şi mai ales după lumina care se reaprinsese în oraş. deoarece. în ciuda eforturilor lui susţinute. Îşi croi cu greutate drum prin mijlocul masei de oameni.Când se apropie. Dar. de locul unde erau Birourile Motoarelor de Vânt. unii răguşiţi şi obosiţi de cât îi strigaseră numele. presupuse că se dădeau ştiri despre luptele de la Palatul Consiliului. până cînd observă că scara care cobora dinspre drumul central ducea chiar în interiorul clădirii. în tot oraşul.

până reuşi să-i trimită un bilet aceluia care voia să-l vadă mai mult decât pe oricare alt om din lume. La început. apoi. atârnat de perete cu nişte cabluri. Un vuiet care izbucni pe neaşteptate îi atrase atenţia. – Da. Care erau veştile . povestea lui fu luată în râs. Şi chiar atunci el găsi intrarea oprită. cerându-şi scuze. în sfârşit. Era nedumerit. prevenitor.şi intrară într-o încăpere relativ mică. strigă el. Se opri în cadrul uşii. şi Graham rămase singur. devenind mai înţelept. cînd ajunse la a doua scară. declară.. al cărei mobilier era format doar dintr-o canapea lungă şi un disc oval mare. în camera de gardă. timp de un ceas. Este singur. şi trebui mai întâi să discute cu înverşunare. – Fratele meu te aşteaptă. apoi se repezi spre el plin de efuziune. trecură printr-un coridor îngust. Dumneata eşti! N-ai murit! Graham îi dădu câteva scurte explicaţii. cu toate că oamenilor le spunem. că ai fost ucis în sala teatrului. altfel ar fi venit el la dumneata.încât îi trebui destul de mult timp până să ajungă la ţintă. schimbător. Lincoln îl părăsi pentru câtva timp. Reuşi cu greu să-şi trimită biletul..el refuză să spună. Urcară cu liftul. Erau aclamaţii. fără să înţeleagă ce sunt acele forme fumurii şi schimbătoare care treceau încet pe suprafaţa discului. aclamaţiile frenetice ale unei 360 . Aşteptă mult timp într-o odăiţă de la capătul de jos al ascensorului şi. îşi făcu apariţia Lincoln. îi spuse Lincoln. şi treburile nu sunt încă limpezi. traversară o sală mare. Ne temeam. în care nu era nimeni decât doi curieri grăbiţi ... în Birourile Motoarelor deVânt. examinându-l pe Graham. uimit. că are nişte veşti de o importanţă extraordinară pentru Ostrog. de un cenuşiu ceţos.

afară se auziră glasuri. afundaţi. sub sprâncene albe. – Este Ostrog! auzi el. şi-l cercetă pe Graham. Se termină tot atât de brusc pe cât începuse. – Conducătorul? – Aşa mi se spune. – Eu sunt Ostrog. Graham văzu o frunte înaltă. un nas acvilin şi o gură hotărâtă. Graham se ridică instinctiv în picioare. Apoi. pe sub braţele sale ridicate. un tunet de exaltare. cu ritmul măsurat. colţurile căzute ale gurii contraziceau ţinuta semeaţă şi dovedeau.mulţimi uriaşe. Paşii unei singure persoane se desprinseră de celelalte zgomote. Răsună clinchetul unui clopoţel şi din nou se aşternu tăcerea. cu părul alb. Cutele din jurul ochilor. apropiindu-se. ca un lanţ trecînd peste dinţii unei roţi. – Trebuie să-ţi mulţumesc mai ales dumitale. paşi hotărâţi. îmbrăcat în haine de mătase de culoare crem. dar foarte îndepărtate. zgomot de paşi şi mişcare. că omul era bătrân. Graham tăcu stingherit. cu trăsături puternice. zise el apoi. Apoi se auzi glasul unei femei. doi ochi de un albastru foarte deschis. foşnetul unor haine nevăzute. Apăru un om înalt. În camera alăturată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi un clinchet melodios. O clipă. – Dumneata eşti Ostrog? întrebă Graham. pentru eliberarea mea. apoi îi dădu drumul să cadă şi păşi în faţa ei. Perdeaua se ridică încet. şi o clipă cei doi oameni rămaseră tăcuţi. ca un sunet auzit între deschiderea şi închiderea unei uşi. 361 . omul rămase cu mâinile pe perdea. după câte înţeleg. privindu-se unul pe altul.

.. Unde ai fost? Cum ai ajuns aici? Graham îi povesti în câteva cuvinte. Apoi zâmbi uşor. o mare mulţime de oameni s-a strâns în teatru.– Mă temeam că ai fost ucis. eşti ca un rege.. ca să-i mai uşurăm dificultatea de a acţiona. apoi se întoarse. Eşti proprietarul absolut. ştii desigur că încă mai avem 362 . Cu alte cuvinte. – Ştii ce făceam cînd am fost anunţat că ai venit? – De unde să ştiu? – Pregăteam dublura dumitale. Sau adormit din nou. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să păstrăm secretul.. Cunoşti.. Aveam de gând să-l hipnotizăm. zise Graham. – Mă mir. zise el. cum este numit… – Am auzit câte ceva. Consiliul Administratorilor. Ostrog făcu câţiva paşi prin odaie.. zise Ostrog.cuvântul vine de pe vremea dumitale. Ei nu au încredere.. întreaga revoltă se bazează pe ideea că eşti treaz. simbolul popular al stăpânirii. desigur. viu şi de partea noastră. Ostrog ascultă în tăcere. pentru totdeauna. – Treburile stau astfel. – Înţeleg. dar eşti persoana cea mai însemnată... a mai mult de jumătate din lume. Chiar acum.. Masele noastre .. Era neapărat necesar.. – Am dat peste un bătrân vorbăreţ. – Dublura mea? – Un om care să semene cât mai mult cu dumneata. măcar unele aspecte ale situaţiei dumitale? – Foarte puţin. cerând să te vadă. secretul dispariţiei dumitale. Acest Consiliu Alb. Puterile dumitale au anumite limite.

La fel cum foarte mulţi oameni de pe vremea dumitale considerau Coroana drept conducător. zise Graham.. ştiu. Ştii cum te-au întemniţat? – Ştiu. au început să se certe.masele de pe întreg pământul . Dacă ar fi fost organizată de mai înainte.mizeria muncii. Dar Administratorii au guvernat rău. Oamenii de la Motoarele de Vânt.. începusem să ne agităm pentru reforme.. În general. cînd. a disciplinei şi a incapacităţii. ei au dat dovadă de lipsă de înţelepciune. am izbândit? – Am izbândit. cu un gest.de felul cum guvernau Administratorii. Astă-noapte.. întotdeauna fac aşa. n-au ştiut cum să procedeze cu dumneata. iar Graham dădu din cap în semn că a înţeles. Au creat nenumărate ocazii de nemulţumire. au rupt toate zăgazurile. cu milioanele ei de oameni. Am izbândit cu adevărat. Am lovit. tot n-ar fi venit mai la timp. – Da.. N-au putut să ia o hotărâre. 363 . Ele sunt nemulţumite .te privesc ca pe adevăratul nostru conducător. cei din partidul popular. Am pus mâna pe aeropile. În anumite cazuri. Şi acum. de exemplu în administrarea Companiilor de Muncă. cînd s-a produs trezirea dumitale.. bănuind că aeropilele erau nişte maşini zburătoare..mase . pe neaşteptate. izbucnirea revoltei. este vechea nemulţumire. poc! El schiţă. vechea neîmpăcare a omului de rând cu situaţia în care se află . El zâmbi. Spiritul public. Noi. fără să ţină seama de anii dumitale de somn. în cinci ore.. Compania Muncii. – Consiliul s-a fâstâcit. Ostrog tăcu. se şi gândise să te trezească şi să apeleze la dumneata. din toate părţile.

şi-au pierdut şi ei capul.. ei ar fi reuşit să fugă.. Toţi albaştrii. Cu o zi în urmă.. Le-a mai rămas doar Palatul Consiliului. Cred. Jumătate din cei care le-au mai rămas din poliţia în uniforme roşii au căzut în încercarea nebunească de a te recaptura. neobişnuită.au fost împrăştiaţi. O clipă. luase înfăţişarea unei ferestre ovale. Consiliul Alb guverna tot aşa cum a guvernat de un gross de ani. Te-aş ruga să-mi explici.. dezarmaţi sau ucişi. se auzi un clinchet şi.nici jumătate din ei nu au putut fi concentraţi în Palatul Consiliului . în afară de o strălucire de formă ovală. iată! – Eu cunosc foarte puţine lucruri.– Asta a fost. Au aruncat asupra teatrului toate forţele pe care le mai aveau. Era o scenă în lumina zilei. Apoi văzu că discul de culoare cenuşie căpîtase adâncime şi culoare. Nu înţeleg prea bine condiţiile în care s-au dus luptele.. Noaptea trecută a fost într-adevăr o noapte a victoriei. şi oamenii lor. Altfel. toate serviciile publice. zise Graham. de un secol şi jumătate de ani … apoi. Ai fost salvat. cu câteva arme aduse pe furiş ici şi colo. camera rămase în întuneric. esenţial. doar cu câteva şoapte. Pretutindeni a strălucit steaua dumitale. din poliţia drumurilor . Grham fu buimăcit. Când te-au pierdut. care dădea spre o scenă ciudată. deodată. Tot oraşul s-a ridicat. La prima privire nu fu în stare să înţeleagă ce însemna această scenă. Unde este Consiliul? Unde se dau luptele? Ostrog făcu câţiva paşi. desigur. deodată . Le-am tăiat retragerea spre Palatul Consiliului. au participat aproape o treime din oameni. în afară doar de câţiva aeranauţi şi cam o jumătate din poliţia în uniforme rosii.. 364 . Toată Londra este acum a moastră.

O pată neclară acoperi tabloul pe jumătate. Acum toate casele formează aproape o masă compactă. Străzile şi locurile publice sunt acoperite. împletită. ca o panoramă. Ei se 365 . cum trece pleoapa unei păsări peste ochi. Zăpada din timpul nopţii dispăruse. Se iscă o lucire metalică.lumina unei zile de iarnă. De-a curmezişul tabloului şi la jumătatea distanţei. Graham bănui că discul oval era vreun înlocuitor modern al camerei obscure.. ei ieşeau totuşi din cadrul tabloului prin partea stângă. intervalele largi. cenuşie şi limpede. că privea. de sus. desluşit. dintre el şi punctul cel mai îndepărtat. Pentru o clipă fu uimit. Aceasta este suprafaţa acoperişurilor din Londra. petele de întuneric presărate din loc în loc erau asemănătoare cu acelea printre care trecuse atunci când fugise din Palatul Consiliului. Văzu. ceva care trecu deasupra ovalului. Observă că. de sârmă albă. deşi oamenii în roşu mergeau de la stânga spre dreapta. străzile Londrei din zilele acelea. Apoi observă că şirurile marilor mori de vânt pe care le vedea. Părea să fie corpul unui om. Locurile goale şi intervalele din vremea dumitale au dispărut. şi apoi văzu că tabloul trecea încet. Graham văzu acum oameni alergând printre roţile Motoarelor de Vânt. Oamenii în roşu pe care îi vezi sunt prizonieri. o sclipire. lângă el. trăgând cu nişte arme din care ţâşneau mici dâre de fum. pe suprafaţa discului oval. – Vei vedea imediat luptele. dar nu primi nici o explicaţie. după cât se părea. şi imaginea redeveni clară. zise Ostrog. trecea vertical un cablu puternic. înainte de a-i spune Ostrog. un şir ordonat de oameni în roşu mergând de-a curmezişul unui coridor deschis între şiruri de oameni în negru şi înţelese..

– Acum. numai ca să arunce în aer clădirile din jurul lor. Ai auzit explozia? A făcut ţăndări jumătate din geamurile oraşului. ci o cavitate. ridicîndu-se deasupra lor până la o mare înălţime.se îmbulzeau nenumăraţi oameni minusculi. şi în josul zidurilor crăpate atârnau ghirlande de cabluri rupte şi drugi de metal. dar imaginea nu transmitea nici un sunet. Găuri negre marcau coridoarele atinse de dezastru. Masa ruinată a clădirii.nebunii de ei! . şi din el se ridicau spirale subţiri de fum spre cerul palid de iarnă. gesticulând ...poate că şi strigau. lui Graham i se 366 . atrăgându-i atenţia lui Graham. Din cînd în cînd. se afla masa devastată a unei clădiri albe. care le-ar fi ajuns să ne ţină piept o lună.muniţie. un imens spaţiu negru printre mulţimea de edificii. săreau. vine Palatul Consiliului! Încet. – Acesta este Palatul Consiliului. o margine neagră se furişă în câmpul vizual. ca să oprească atacul nostru. apărătorii în haine roşii ai Consiliului. Printre ruine se mişcau mici pete roşii. Ultima lor fortăreaţă. La prima vedere. licăriri slabe iluminau umbrele pustii. Şi peste aceste vestigii ale unui palat splendid se căţărau. zise Ostrog. zise Ostrog.. se vedeau săli mari. stâlpii. Au cheltuit .. traversele puternic arcuite se ridicau lugubre din întunericul funerar. Graham văzu că. În curând nu mai era o margine. cu pereţii năruiţi. dincolo de ruine. Această masă rămăsese izolată prin distrugerea nemiloasă a tuturor clădirilor din jur. cu capetele răsucite. În timp ce el vorbea. şi arhitectura de interior părea sinistră în zorii acelei zile de iarnă. Oamenii şi roţile motoarelor treceau încet şi constant peste câmpul oglinzii.îngrămădeau tot mai mult în partea dreaptă.

în noaptea aceea nu era o revoltă spontană. într-o mică încăpere din această clădire îndepărtată. pentru Graham. cu platforme mişcătoare. îi arătă un cimitir improvizat printre ruine. Graham văzu că palatul alb era înconjurat din toate părţile de ruine. drumul pe 367 . Şi nu trecuseră nici zece ore de cînd şedea sub deschizătura ventilatorului. părea că ştie. şi Ostrog începu să-i descrie în fraze concise cum apărătorii palatului încercaseră prin această distrugere să se izoleze de furtuna care venea. egale. întrebându-se ce se întîmpla în lume! Privind cu mai multă atenţie. ci rămâneau ascunşi prin ruinele colosale care înconjurau această ultimă fortăreaţă şi trăgeau necontenit. imens. rolul fiecăreia dintre petele roşii şi negre care se târau prin acele locuri. Ceea ce se întîmplase. Ostrog prevăzuse uimitor de bine toate amănuntele. Îi arăta.păru că se efectua un atac asupra acestei clădiri albe şi izolate. care fusese cîndva o stradă. din Palatul Consiliului şi felul cum erau distribuiţi asediatorii. labirintul ruinelor. apoi. În scurt. ambulanţe care mişunau ca furnicile de-a lungul unui şanţ ruinat. El întinse un braţ. peste imaginea luminoasă şi arătă încăperea de unde scăpase Graham. dar apoi observă că răsculaţii nu înaintau. interes. Vorbi pe un ton indiferent despre pierderea de oameni produsă de această uriaşă explozie. era o lovitură de stat magistral organizată. timp. războiul civil care răscolise întreaga Londră nu mai avea nici un secret. cu mai mult. negru. în timp ce acest episod războinic trecea în linişte prin centrul oglinzii. şi nici un război între forţe. diferitele părţi. prin.

Dar cea mai mare parte a aeronauţilor au fost. – Şi eu. nelămurite şi îndepărtate. Atacul asupra teatrului a fost ultima lor încercare disperată.. Lupta este terminată. În restul lumii.. Au numaii vreo mie de oameni... spune-mi. asta e tot ce le-a mai rămas din imperiul lor... – Acela este steagul Consiliului. apărea acum o colină cu un grup de cupole şi turnuleţe vagi. Făurim tunuri.. – Dar steagul acela alb.care fugise. de partea noastră.. jgheabul şi alături Motoarele de Vânt de care se ghemuise ca să scape de maşina zburătoare. Va cădea. Este chiar adevărat că eu. Oraşul.. Graham recunoscu prăpastia pe care o mărginea. zise Ostrog. N-au vrut. Steagul dominaţiei lumii. Privi. şi. fie că aşteaptă deznodământul. dar n-au vrut nici să acţioneze împotriva noastră. A trebuit să le dăm aeronauţilor un imbold. să-şi asume riscul de a lupta alături de noi. acesta înseamnă lumea întreagă? – În mod practic.. – Eşti Stăpânul lumii.. – Da. i-a paralizat. – Dar Consiliul nu are maşini zburătoare? De ce nu luptă cu ele? – Aveau. – Şi Consiliul a fost într-adevăr răsturnat? zise el . care ieşise aproape în întregime din cadru. din nou spre Palatul Consiliului. Iar noi reînviem vechile meşteşuguri.. de fapt. Aproape jumătate erau 368 .. Trezirea dumitale i-a uluit. Au puţine muniţii.. Restul drumului fusese distrus de explozii. – Dar. de partea noastră. oraşele fie că s-au revoltat o dată cu noi.. dinspre dreapta. unii dintre ei vor trece.

şi astfel am oprit şi am capturat aeroplanele.căci într-adevăr s-au aventurat câteva . Ei au ştiut că ai reuşit să fugi. Să te prăbuşeşti cu o maşină zburătoare nu este o perspectivă prea atrăgătoare! Consiliul nu are nici o şansă pe această cale. Apoi ruinele negre. pentru a-i arăta lui Graham ce se înţelegea. şi se întoarse din nou spre oglinda ovală. iar restul au plecat spre Continent să caute vreun oraş prieten.am îndreptat asupra lor un foc susţinut. iar cât despre micile maşini zburătoare care s-au aventurat să zboare . noi l-am ucis pe omul care a tras în dumneata. şi le-am împiedicat să se apropie de Palatul Consiliului. şi ceilalţi ştiau acest lucru. Acum o oră. deoarece acolo. Cei mai mulţi dintre aeronauţi au fost foarte bucuroşi să fie luaţi prizonieri şi ţinuţi deoparte. Am distrus câteva din ele. Zilele lui sunt numărate. nu există suficient spaţiu liber ca să-şi poată lua zborul. Şi am ocupat platformele de zbor din toate oraşele în care puteam s-o facem. Râse.de partea noastră. dezarmaţi. alte câteva au coborât şi s-au predat. şi au pus să te urmărească. Dar Graham îşi putu da seama că erau nişte construcţii vaste. şi din nou fortăreaţa albă a Consiliului asediat. Chiar şi cele patru platforme mai apropiate erau prea îndepărtate şi întunecate de ceaţa subţire a dimineţii. fără să li se facă vreun rău. apăru din nou drumul pe care trecuseră oamenii în roşu. dacă vor reuşi să-l găsească înainte de a li se termina combustibilul. Dacă ar fi aterizat. Nu mai 369 . În timp ce aceste forme nelămurite treceau spre stânga. n-ar mai fi putut să se ridice din nou. chiar în comparaţie cu dimensiunile construcţiilor din jur. prin platforme de zbor.

Ostrog răspunse din celălalt capăt al odăii. în lumina soarelui. cu un fel de tresărire. şi imaginea de pe discul oval păli şi dispăru. vor să te vadă. şi cer să te vadă. cu toate datoriile şi primejdiile şi responsabilităţile. În jurul ei. că acesta nu era un spectacol care să ajungă la un punct culminant şi apoi să înceteze. pe larg. bineînţeles. anumite datorii.. tumultuoase. stabilirea domniei sale prin forţă.. în liniştea zorilor. – Dar toate acestea trebuie să ţi le explic.avea aspectul unei clădiri lugubre. pe străzile mişcătoare. şi nu aceea pe care o lăsase în urmă. – Există kinetotelefotografe. Poporul se îndreaptă. mai târziu. pieţele şi teatrele sunt înţesate de oameni. Descoperi. şi în toată lumea.. cînd umbra norilor se risipise . omul din secolul al nouăsprezecelea privi scena finală a marei revolte. Se întoarse spre Ostrog. că în această lume îşi va petrece anii de viaţă care i-au mai rămas. În momentul de faţă avem. Denver.. New York.. cu noi întrebări. şi acum. zise el. din toate părţile oraşului spre acest loc. cînd dorinţa lor s-a îndeplinit. Şi astfel. De mulţi ani ei cer să fii trezit. dar apărătorii în uniforme roşii încetaseră focul. ci strălucea acum. nu le vine să creadă… – Dar. Paris. Aici. Chicago.. lupta oamenilor minusculi nu se oprise încă cu totul.. Acesta începu să-i răspundă şi apoi se întrerupse brusc. Capri mii de oraşe s-au răsculat. în timp ce lumina se aprinse din nou. că aceasta era lumea lui.ca un chihlimbar. În timp ce vei saluta poporul de aici . îngrămădiţi şi nemişcaţi în săli 370 . eu nu pot să mă duc peste tot..în întreaga lume miriade de miriade de oameni. Ai venit tocmai la timp. Ei cer să te vadă.

să-ţi numere şi firele genelor. – „M-am trezit şi inima mea este alături de voi. Ai ceva împotrivă? După aceea. căci negrul este culoarea care ţi se cuvine. Aceste cifre depăşeau imaginaţia lui Graham. Şi vei auzi strigătele lor care se vor adăuga strigătelor din sala de aici. Nu ceea ce numeaţi voi o cuvântare. se întoarse spre perdea şi dădu câteva ordine scurte unor slujitori nevăzuţi. zise el. Dar mai întâi trebuie să-ţi aducem haine negre. – Care este populaţia Londrei? întrebă el. şase sau şapte cuvinte. S-ar putea să ţi se pară nou. ci ceea ce numim noi un cuvânt .o singură frază. zise Ostrog. dacă vrea. nu aşa cum eşti. – Ei aşteaptă să le spui ceva. – Douăzeci şi opt de miriade. Se gândi o clipă. – Sunt în mâinile voastre.întunecoase. te vor vedea şi ei. Graham ezita.astfel încât chiar şi ultimul om din cea mai îndepărtată galerie poate. folosit de unii acrobaţi şi de dansatoare. desigur. ci o imagine mărită. ei se vor împrăştia la casele lor. – Cum ai spus? întrebă Graham. Ceva precis.” Şi te înclini . Un asemenea cuvânt aşteaptă ei. Există un anumit procedeu optic. Graham se agăţă disperat de una dintre întrebările care îi frământau mintea. De exemplu: „M-am trezit şi inima mea este alături de voi”. Stai într-o lumină foarte puternică şi ei nu te văd pe dumneata. – Cît înseamnă asta? – Peste treizeci şi trei de milioane. Ostrog era evident de aceeaşi părere. continuă Ostrog. proiectată pe un ecran .te înclini ca un rege. Aproape imediat se 371 . În alb şi negru.

aduse o robă neagră. negru. – Chiar în clipa cînd ne-am întors cu spatele. Străbătu din câţiva paşi odaia. ascultând cum se îndepărtau paşii lui Ostrog. Ostrog se întoarse întrebător spre slujitori. zise el. Perdeaua fu trasă din nou şi Ostrog reapăru. îl apucă pe Graham de braţ şi arătă spre oglindă. Graham rămase cu servitorul care aştepta respectuos. Cel puţin astăzi. Se auziră voci. Noi le-am dat arme. Apoi observă că prăjina care susţinuse drapelul alb era goală. în salturi mici. – Vrei să spui. cufundă încăperea în întuneric. nişte întrebări şi răspunsuri rapide şi paşi grăbiţi. Domnia lui s-a terminat pentru totdeauna. Graham îi văzu degetul arătător.. – Vă cheamă. Lincoln ţinu perdeaua ridicată. zise el. începu el. cu faţa lui masivă strălucind de emoţie. – Noi am ridicat poporul.. imens. desfăşurându-se pe măsură ce se ridica.. pentru ca Graham şi Ostrog să poată trece. În timp ce şi-o arunca pe umeri. dorinţele lor trebuie să fie lege. deasupra imaginii Palatului Consiliului. foarte asemănătoare. spre vârful prăjinii. zise el. în timp ce Lincoln dădu perdeaua deoparte şi intră. apoi îşi schimbă deodată gândul. 372 .. cu roba pe care Graham o purtase în teatru. Priveşte! şi Ostrog arătă spre un sul negru care se căţăra. – Consiliul a capitulat. Ostrog continuă să-l strângă pe Graham de braţ. Imaginea ovală păli. trase perdeaua deoparte şi dispăru. În prima clipă nu înţelese. O clipă. se auzi din camera alăturată ţârâitul ascuţit al unei sonerii.

pătată de sânge şi pe alte canapele oameni. Sala era din nou strălucitor luminată. tapiseriile rupte. Observă că intrau chiar în marele teatru unde apăruse prima dată.În drum spre piaţă. în jurul cărora se învârteau încoace şi încolo oameni îmbrăcaţi în culoarea purpurie a medicilor. Privind în jos. De data aceasta el intră printr-o galerie situată mult deasupra scenei. Din sală se auzeau gemete şi vaiete. Zări o canapea goală. Când apăru. în fuga din faţa poliţiei în uniforme roşii. apoi un contrafort îi ascunse imaginea şi-şi continuară drumul spre piaţă. efectul era al unei suprafeţe vaste de pete trandafirii. Era doar o imagine fugară. Căută cu privirea coridorul prin care fugise. şi celelalte urme ale luptei. fluturarea pânzelor albastre şi a zdrenţelor brune. aclamaţiile se opriră. unde oameni îmbrăcaţi în aceeaşi pânză albastră ce-o întîlnise peste tot transportau obiecte acoperite. se stinseră şi cântecele. În afară de scenă. ca nişte sicrie. un interes general linişti şi unifică 373 . apoi îi apăru în faţă imensul teatru de lângă piaţa publică. marele teatru pe care îl văzuse ca pe un joc de lumină şi întuneric. privindu-l. cu pereţii albi. atunci. dar nu-l descoperi. bandajaţi şi însângeraţi. înţesat de oameni. şi nici nu izbuti din cauza înghesuielii oamenilor să vadă nimic din scaunele distruse. La capătul unui lung coridor îi atrase atenţia fâlfâitul unor drapele negre. de pe o galerie cu balustradă. Vacarmul mulţimii era acum foarte aproape: se auzea ca un tunet. fiecare punct fiind o faţă întoarsă spre el. Graham văzu din treacăt o sală lungă şi îngustă. întreaga sală era ticsită. Imaginea se lărgi.. printre zecile de coridoare asemănătoare. alături de Ostrog..

la capătul căruia. şi chiar curiozitatea îi era sleită. se îmbăie. printr-o deschidere ovală. Drumul trecea printr-un labirint de clădiri.mulţimea până atunci în dezordine. Sorbi medicamentele. se vedeau nori aprinşi de apusul soarelui şi conturul zdrenţuit al ruinelor rămase din Palatul Consiliului. cu ochii deschişi. simţi întoarcerea rapidă a dorinţei de cunoaştere şi a energiei. În clipa următoare ajunseră în partea de sus a clădirilor ce se înălţau deasupra 374 . se retrase în noile sale apartamente din Birourile Motoarelor de Vânt. Emoţiile continui din ultimele douăsprezece ore îl obosiseră peste măsură. drapelul alb al Consiliului căzuse aproape de amiază. Îl treziră doi îngrijitori medicali. care-i pregătiseră tonicele necesare pentru a face faţă evenimentelor ce-l aşteptau. CAPITOLUL XIII. ascensoare şi pante. să-l întovărăşească pe Ostrog de-a lungul multelor mile (după aprecierea lui) de coridoare. apoi adormi pentru o bucată de timp. SFÂRŞITUL VECHII ORÂNDUIRI După cât îşi dădea seama Graham. Ajunseră în cele din urmă la un coridor cotit. Dar mai trecură câteva ore mai înainte ca să se poată efectua capitularea formală. în apă rece. şi chiar dornic. ca să asiste la scena finală a dominaţiei Consiliului Alb. Se părea că fiecare individ din aceste miriade se uita numai la el. Un tumult de strigăte se ridică până la el. şi deveni imediat în stare. după sfatul îngrijitorilor. după ce îşi rostise „cuvântul”. aşa că. rămase câtva timp inert şi pasiv.

iar în jos şi spre dreapta apărea. pretutindeni. Spaţiul avea oarecum forma unui amfiteatru.ruinelor. din mijlocul unei mase uriaşe de clădiri nedesluşite. în afară de locurile unde soarele îi topea într-un auriu nedesluşit. Un spaţiu vast se deschidea în faţa ochilor lui Graham. mase imense de cabluri răsucite atârnau ca o reţea de alge marine şi. Deasupra Palatului Consiliului. lăsând să se prăvale o cascadă zgomotoasă şi sclipitoare. mulţimi imense de oameni. Încăperi. care se ridica în mijloc. Soarele îl inunda din stânga cu o lumină aurie. oameni minusculi care se zăreau limpede. de jos. Printre ruinele sumbre de dedesubt lucea şi scânteia o apă curgătoare şi. Se căţărau pe zidurile şubrede. Oriunde exista un spaţiu liber. Şi. temeliile şi ruinele clădirilor care fuseseră distruse din ordinul Consiliului. mase de metal diforme se proiectau lugubre din complexul de ruine. bubuituri violente şi sunete de trompete. scheletele grinzilor. la două sute de picioare în aer. departe. cenuşiu şi umbrit. o pădure de stâlpi înalţi. se auzea tumultul a mii şi mii de glasuri. în jurul clădirii albe totul era distrus: zidurile dărâmate şi înnegrite. limpede şi rece. un spaţiu straniu şi uimitor chiar şi acum. şi părea să aibă aproape o milă în lăţime. furnicau oameni. după ce îl văzuse mai înainte în oglinda ovală. mormanele uriaşe de zidărie. săli şi coridoare se căscau în chip straniu. atârnau în ciorchini şi în grupuri în jurul stâlpilor înalţi. ieşea capătul răsucit al unei conducte de apă. marele drapel negru al capitulării continua să atârne în falduri leneşe în bătaia soarelui. cufundat în umbră. sus. Se îngrămădeau de-a lungul marginilor acestui cerc de 375 .

înaltă. El văzu capetele mici şi negre devenind roze. Sunt dornici să te vadă. înainte de a se termina actul capitulării. înspre sud. Sire? zise Ostrog. un vacarm uriaş şi o 376 . apropierea unei nopţi senine şi frumoase. în plină lumină. Aerul era plin de strigătele lor şi ei se îngrămădeau spre spaţiul central. Graham putu vedea. făcîndu-şi loc prin mulţime. pauze. Graham ezită. comenzi contradictorii. proiectată pe cer.ruine. întorcîndu-se să-l privească. doar câteva cadavre părăsite pe la colţurile ruinelor şi printre valurile apei curgătoare. eforturi intermitente de a se face ordine. neagră. Etajele superioare ale Palatului Consiliului păreau părăsite. ajunseră până la el ca nişte valuri nenumărate de aclamaţii. Se gândi că ar trebui să le arate că îi vedea. sau îngropaţi de furnicarul de oameni. apoi păşi înainte spre locul unde marginea ruptă a zidului cădea în jos. – Vrei să te arăţi. dedesubt erau grabă. apoi arătă spre Palatul Consiliului şi îşi lăsă braţul în jos. Numai steagul înclinat al capitulării atârna greoi. Jupiter apăruse sus. Spre apus. Îşi ridică braţul. către Palatul Consiliului. Încet. mulţimea dintre ruine îşi dădu seama de prezenţa lui. şi înţelese că un val de recunoaştere trecea pe deasupra mulţimii. însufleţire. Atunci grupuri mici de oameni îmbrăcaţi în uniformă neagră apărură în depărtare. nu se zărea nici o fiinţă omenească. cerul era de un albastru-verzui palid şi. sau îndepărtaţi de acolo. Morţii erau sau înăuntrul Palatului. Se opri privind o formă solitară. Deasupra se produse încet o schimbare nesimţită. Glasurile de jos se topiră într-unul singur. căpătară volum.

Era aproape gata. de unde trebuiau să apară consilierii. Era înainte de apariţia membrilor Consiliului. apoi din nou spre mulţimea de oameni. înţesând acum toate punctele din preajma Palatului şi de pe marginile dărâmate ale clădirilor din jur. cărând cadavrele celor căzuţi în lupta corp la corp din coridoarele şi camerele Palatului. Cei din jur îşi dădură seama că privirile lui rătăceau tot mereu de la furnicarul de oameni de pe ruinele cufundate în umbra înserării. chiar cînd nu aclamau. în înserarea albastră a ruinelor. îmbrăcaţi în negru. la un nivel inferior. se înşirau de-a lungul drumului pe care urma să treacă Consiliul şi departe. în faţa unui grup de ofiţeri mai mici în grad.neorânduială crescîndă. Ostrog indicase o grămadă imensă de ziduri dărâmate şi acolo se construia acum în grabă o estradă din scânduri şi grinzi de metal. pe care luară loc Graham împreună cu Ostrog şi Lincoln. se afla o mulţime nenumărată de oameni. Estrada avea o mică parte mai ridicată.. şi un grup de oameni trudeau din greu. dar o maşină care huruia continua să licărească din cînd în cînd în umbrele de sub această construcţie provizorie. 377 .. Pe o platformă mai mare. îmbrăcaţi în uniforme negre şi înarmaţi cu micile arme verzi al căror nume Graham încă nu-l cunoştea. la masa întunecată a Casei Albe a Consiliului. conduşi de un vacarm de strigăte. Oameni de gardă. cât vedeai cu ochii. care o înconjura pe cea dintâi. glasurile lor erau ca suspinul mării pe un ţărm pietros. la ruinele înalte care îl încercuiau. Glasurile mulţimii se ridicaseră într-un tumult asurzitor. luară loc oamenii de gardă ai revoltei.

la estrada unde trebuia să se semneze actul capitulării lor. la stelele liniştite şi familiare. albe şi neliniştite. Privi brusc în sus. Jos Consiliul! Graham privi la mulţimea oamenilor. El observă că doi dintre ei vorbeau în şoaptă şi priveau spre el şi spre Ostrog. Acum cunoştea pe câţiva dintre ei: pe cel care bătuse cu pumnul în masă.. ochii se opriră o clipă asupra lui Graham. şi pe încă unul. din cauza luminii. În Palatul Consiliului ei stătuseră în întuneric. care umbla abătut. Îi privi cum se apropiau. cu trăsături delicate. îşi aminti privirile lor reci şi ciudate din sala lui Atlas. cu o ţeastă neobişnuit de lungă. mărunt. privind spre el şi spre Ostrog. Şi apoi privi în sus. Privirea i se îndreptă din nou spre micul grup de consilieri îmbrăcaţi în alb. în lumina lămpilor aşezate de-a lungul drumului. nemişcat şi liniştit. erau însoţiţi de mugetul ameninţător al mulţimii. un grup mic de figuri albe clipind din ochi şi trecînd pe sub o arcadă întunecată. apoi la Ostrog care şedea lângă el. negricios şi frumos. Când se apropiară mai mult. care se întindeau fără număr într-o ceaţă şi un vacarm de strigăte. un om masiv cu barbă roşie. Stăpânul! Dumnezeu şi Stăpânul. răstindu-se la Howard. striga poporul. Drumul care li se făcuse era astfel orientat încât fură nevoiţi să meargă pe ocolite înainte de a ajunge la scîndurile înclinate care duceau în sus. În urma lor venea un bărbat înalt. feţele lor apărură obosite. alb. apoi trecură asupra lui Ostrog. pe altul. Elementul 378 . Prin contrast. Îi văzu clipind din ochi. negricios.Îi văzu pe consilieri mai întâi de departe. – Stăpânul.. asupra căreia dominaţia lor apăsase timp de o sută şi cincizeci de ani. pe lângă becurile electrice orbitoare.

Cu un efort. într-adevăr. el nu recunoscuse locurile înconjurătoare. printr-un drum de îndoieli şi lupte. el reuşi să găsească printre gânduri un fir conducător. ca o poveste auzită sau citită într-o carte. în sensul cel mai complet. Stăpânul pământului. La început. plin de demnitate. munca fusese reluată în tot oraşul. cînd se trezise din lungul. bucuria de a fi scăpat. la început cu o nuanţă de neverosimil. Nu mai nădăjduia să afle că tot ceea ce i se întîmpla era doar un vis: acum era dornic să se convingă că totul era adevărat. un om scund a cărui figură arăta că este japonez. căderea Consiliului 379 . după o stranie întârziere. de acum două sute de ani . În afară. Un vaiet supus îl ajuta să se îmbrace. epoca lui. Oare fusese a lui. în cele din urmă. De la el. Revoluţia era acum un fapt acceptat. Această nouă şi mare epocă era. Era posesorul a jumătate de lume. cu toate că vorbea engleza ca un englez.şi tot a lui era viaţa de acum? CAPITOLUL XIV. uimirea pe care i-o dădea supremaţia lui. DE LA POSTUL DE STRAJĂ Şi astfel. Şi chiar mai înainte ca amintirile să i se limpezească. adâncul lui somn şi mai târziu. omul din secolul al nouăsprezecelea ajunse. şi tot ceea ce i se întâmplase îi reveni în minte.miraculos al soartei lui prinse deodată viaţă. viaţa aceea meschină din amintire. totul îi reveni în minte. Graham află câte ceva despre cele întîmplate. sub conducerea unui însoţitor şef. în fruntea acelei lumi complexe. după eliberarea lui şi capitularea Consiliului.

părea o mică pată în formă de disc pe o tijă de metal. la vreo mie de picioare deasupra acoperişurilor. şi miile de oraşe din America Occidentală. se scuză că nu poate să-i însoţească. cu o plecăciune graţioasă la adresa majordomului. răsună dintr-un colţ. apelul unui telefon. Graham fu condus acolo de către majordomul lui. Totuşi era foarte posibil să arunce o privire asupra oraşului de la postul de strajă al paznicului Motoarelor de Vânt. cu aspect foarte fragil. Restul lumii era în aşteptare. Graham îşi întrerupse masa. şi Graham îşi exprimă de îndată via lui dorinţă de a vorbi cu oamenii şi de a cunoaşte mai mult din noua viaţă care i se deschidea înainte.fusese primită în general cu satisfacţie. încă de două sute de ani geloase pe New York. întreba de el. plin de atenţie. pentru a-i răspunde. Consiliul nu era nicăieri popular. La Paris se duceau lupte. se afla o galerie 380 . din cauza marilor agitaţii populare. Lincoln. şi majordomul îi atrase atenţia că Ostrog. se va aduna în apartamentele conducătorului Motoarelor de Vânt. Londra şi Răsărit. deocamdată. la vestea întemniţării lui Graham. cu două zile mai înainte. În timp ce-şi lua micul dejun. Graham fu transportat până în vârf într-un mic leagăn atârnat de cablu. Dorinţa lui Graham de a străbate străzile oraşului era cu neputinţă de realizat. Puţin după aceea sosi Lincoln. se ridicaseră aproape toate. La jumătatea stâlpului. împreună cu soţiile lor. Lincoln îl informă că peste trei ore un grup reprezentativ de persoane oficiale. din cauza urgentelor treburi administrative. Postul de strajă se ridica mai sus chiar decât cele mai uriaşe roţi ale Motoarelor de Vânt. susţinută de cabluri.

întinderea luminoasă era netulburată. Era o zi plină de promisiunea primăverii. blând ca aerul dintr-o vâlcea de munte. arăta puţine semne ale revoluţiei rapide care schimbase. Însoţitorul lui. O mulţime de oameni încă mai mişuna printre aceste ruine. în comunicaţie cu cele de la Birourile Motoarelor de Vânt. după cum îşi închipuia el. din depărtare. Pe un drum îngust de scînduri. între întrebări şi răspunsuri. imense. erau de asemeni negre de mulţimea învingătorilor. destinele lumii.care se roteau încet pe inelul rampei exterioare. în jurul căreia atârna un mănunchi de tuburi . văzut de sus. care traversa ruinele. privind 381 . japonezul. ridicat pe căpriori. pentru a pregăti instalarea cartierului general al lui Ostrog. o mulţime de muncitori erau ocupaţi să restabilească legătura dintre cablurile şi sârmele de la Palatul Consiliului şi restul oraşului.uşoară. Vântul începuse să se încălzească. În celelalte direcţii. de unde plecau în timp de pace aeroplanele spre diferitele oraşe mari din Europa şi America. Văzduhul era limpede. într-o zi şi o noapte. care urma să se mute de la clădirile Motoarelor de Vânt. fără fum şi ceaţă. şi locurile deschise. Acestea erau oglinzile.de sus ele păreau minuscule . Cerul era de un albastru intens şi întinderea vastă a Londrei strălucea orbitor sub razele soarelui matinal. în comparaţie cu locurile pline de dezordine. încât Graham. Era atâta seninătate. prin care Ostrog îi arătase evenimentele care duseseră la instaurarea stăpânirii sale. puternicul oraş. În afară de ovalul neregulat al ruinelor din jurul Palatului Consiliului şi de steagul negru al capitulării care flutura acolo. urcă înainte şi apoi rămaseră acolo aproape o oră.

cu paznicii lor singuratici. pe fiecare creastă şi pe fiecare colină. că negrul era victorios peste tot. revoluţia triumfase. unde cîndva fuseseră garduri. ca şi cum nimic nu se întîmplase pe Pământ. sfâşiate şi zimţuite de Motoarele de Vânt. Şi în toată regiunea din jur. Şi sub toate acestea rătăceau nenumăratele turme şi cirezi ale Trustului Britanic de Alimentaţie. contururile ascuţite ale dealurilor Muswell şi Highgate erau tot atât de zdrenţuite. cuibărite printre copaci. consternarea şi ciudăţenia celor ce se întîmplau sub luminile electrice. infirmiere şi brancardieri. agitaţi şi ocupaţi. biserici. purtând reclame uriaşe. ghirlande negre de-a curmezişul străzilor. reuşi să uite ambulanţele improvizate. albăstrui şi estompate. Şi aici. în străzile nevăzute ale acestui furnicar. armatele de chirurgi. nu întrerupea grupurile formelor gigantice de jos. deasupra craterului luptei. hanuri şi ferme. se ridicau acum marile mori de vânt. căsuţe.peste ruine. Nici un contur familiar. steaguri negre. se ridicau dealurile din Surrey. pădurea Motoarelor de Vânt care se dezvoltase sub domnia Consiliului duduia liniştită în mersul ei neîncetat. Departe. nicăieri. El ştia că acolo jos. aruncîndu-şi umbrele rotitoare şi acumulând continuu energia care se scurgea neîntrerupt prin arterele oraşului. uită într-adevăr toată uimirea. sub lumina proaspătă a soarelui. spre nord şi mai aproape. ornamente negre. simboluri distinctive şi dizgraţioase ale noii epoci. afară. reuşi aproape îndată să uite de miile de oameni pe care nu-i vedea şi care şedeau în lumina artificială din labirintul aproape subteran. morţi sau muribunzi din pricina rănilor primite noaptea trecută. El ştia că 382 .

şi în trei direcţii diferite porneau ca nişte linii palide drumurile pe care se mişcau puncte cenuşii. deasupra dealurilor. materiale grele pentru industrie. între cer şi pământ. să cerceteze aceste drumuri. iar mărfurile grele pentru care era nevoiede urgenţă. late de o sută de metri. conductele de apă. (n. Însoţitorul lui îi descrise drumurile ca fiind formate dintr-o pereche de planuri uşor curbate. A se citi idhamită. Era hotărât ca la prima ocazie. fiecare pentru transportul într-o anumită direcţie. Căci tot marele trafic. Spre sud. Abia în estuarul fluviului. înghesuite şi acoperite de clădirile imense ale acestei noi epoci. Nici Tamisa nu mai întrerupea cu strălucirea ei argintie întinderea imensă a oraşului. chiar sub picioarele muncitorilor.supravieţuise şi Catedrala Sfântul Paul şi multe dintre vechile clădiri din Westminster. înainte ca ele să ajungă între zidurile oraşului. atârna o pădure neclară de catarge ale vaselor colosale din acest bazin. se făcea pe vase uriaşe cu pânze. pentru canalizare. după câte înţelese el. curăţat şi adâncit. erau apeducte uriaşe cu apă de mare. unde o mulţime de barcagii murdari cărau. însetate. în vase mecanice de tip mai mic şi mai rapid. care însă nu se zăreau. până la capătul pământului. îi înghiţeau apele până la ultima picătură. Spre răsărit. se mai vedea un canal alimentat cu apă de mare. şi făcute dintr-o substanţă numită Eadhamită6 . care semăna cu o 6 Denumire fantastică inventată de Wells.r) 383 . care nu necesita urgenţă. Dar aceasta după ce va cerceta mai întâi maşinile zburătoare.o substanţă artificială.

şi la fiecare trei sau patru kilometri se întindea domeniul seniorului care era proprietar. îl socotea foarte greu de închipuit. în mijlocul câtorva kilometri pătraţi de pământ cultivat. Doar ici şi colo. era că aproape toate oraşele mici şi aproape toate satele dispăruseră. ca o mică pată zburătoare. doctorul. deasupra dealurilor din Surrey. altele cu două sau patru roţi. cizmăria.pentru ca aceşti doisprezece kilometri de drum până la 384 . acoperite de rugină. ţesătorul. La fiecare doisprezece kilometri se afla orăşelul. de vehicule înguste cu roţi de cauciuc. deşi îl aflase. băcănia şi biserica formând satul. care abia se zărea. La fiecare doisprezece kilometri . şi numai o singură aeropilă. Un fapt. Unele dintre ele formau nucleul drumurilor de eadhamită.sticlă dură. în depărtarea albastră.cum ar fi Bournemouth. asemănător cu un hotel. după câte înţelegea el. sau Swanage. Printre primele lucruri care i-au atras atenţia au fost flotilele de baloane şi zmeie cu reclame care pluteau în perspective neregulate spre nord şi spre sud. veterinarul. aproape invizibilă. se înălţa câte un edificiu gigantic. Wareham. circulând cu viteze de la una până la şase mile pe minut. Zborurile fuseseră întrerupte. postăvarul. pe care Graham. De-a lungul acestor drumuri era un trafic ciudat.pur şi simplu . ofiţerul care îî însoţea îl convinse repede cât de inevitabilă fusese această schimbare. negustorul de grâne. Şi totuşi. pielarul. se rotea sus. unde trăiau: avocatul. Nu se vedeau nicăieri aeroplane. unele cu o singură roată mare. apoi hanul. Drumurile de fier dispăruseră. care păstra numele unui oraş . Vechea ordine presărase întreaga ţară cu ferme. mai rămăseseră ici şi colo câteva ramblee. modista şi aşa mai departe.

Mai mult. muncitorii agricoli se puteau deplasa acum cu rapiditate. pe drumuri terestre sau prin văzduh. din ce în ce mai limitată şi greu de suportat. Dar de îndată ce apăruseră căile ferate. din cauza aerului încărcat cu fum de cărbune. pentru a pleca apoi 385 . Dispariţia preotului şi a moşierului. o dată. spre oraş. nici doctori capabili. însemna să trăieşti ca un sălbatic izolat. După ce. şi din tot felul de substanţe elastice şi durabile necesitatea de a avea atât de multe târguri dispăruse. contrar condiţiei funcţionarului citadin din zilele cînd abia se putea locui în Londra.târg. şi pe patron cu promisiunea unui ocean infinit de forţă de muncă. spre viaţa şi distracţiile de noapte. Ele atrăgeau pe muncitori cu forţa gravitaţională a lucrului în aparenţă continuu. La ţară nu existau nici mijloace de a te îmbrăca sau a te hrăni (după concepţiile rafinate ale vremii). şi după ele trenurile mai uşoare şi automobilele noi şi rapide care înlocuiseră caii şi căruţele. şi cauciuc. cartea. Şi. nici societate. şase dus şi şase întors. aplicaţiile mecanice în agricultură făcură dintr-un inginer echivalentul a treizeci de muncitori. pentru vreun caz urgent. cinematograful şi fonograful înlocuiseră ziarul. cu creşterea complexităţii vieţii şi a mecanizării. pe măsură ce standardul confortului creştea. Şi astfel crescură marile oraşe. telefonul. viaţa la ţară devenise din ce în ce mai costisitoare. şi nici vreo distracţie. învăţătorul şi scrisul. şi eadhamită. şi de îndată ce marile drumuri începuseră să fie construite din lemn. înlocuirea medicului practician prin specialistul de la oraş răpise satului ultima urmă de cultură. era distanţa care îi convenea fermierului. rămase în afara reţelei de cabluri electrice. Astfel.

limba lucidităţii. Pe Continent. oraşe printre munţii acoperiţi de zăpadă. împreună cu dialectele ei hispano-americane. încă strălucitoare şi clară. Graham avu viziunea pământului acoperit de oraşe. fusese nomadul.din nou dimineaţa. în afară de câteva rămăşiţe vechi şi curioase. În afară. care se întindea până la Antiohia şi Genova. care îşi împărţea bazinul Mediteranei împreună. Portsmouth. hinduse. Şi cînd el privi „dincolo”. o limbă slavă. era limba de fiecare zi a două treimi din oamenii de pe pământ. oraşe pe câmpiile întinse. de Londra. La început. vânătorul. negre şi chineze. întîlnind la Cadiz dialectul anglo-spaniol. şi ajungea. cu anglo-indiana şi cu germana. domneau numai trei limbi: germana. Aceste simple precizări de fapte pentru oamenii contemporani erau greu de realizat pentru închipuirea lui Graham. înţelegerea îl părăsi cu totul. Acum. la ciudatele realităţi de pe Continent. şi franceza. ale cărui oraşe şi porturi nu erau decât cartierele generale şi pieţele de desfacere ale mediului rural. exista această nouă şi imensă îngrămădire de oameni. Oraşul înghiţise omenirea: omul intrase într-o nouă fază a dezvoltării sale. mai erau doar patru oraşe în Anglia: Edinburgh. apoi urmase agricultorul şi statul agricol. până în Congo. Pe o mare parte a pământului se vorbea limba engleză. printr-un dialect negru. care se întâlnea cu anglo-indiana în Persia şi în Kurdistan şi cu anglo-chineza în Pekin. oraşe pe malul marilor râuri. Manchester şi Shrewsbury. consecinţă logică a unei epoci tehnice. oraşe imense de-a lungul ţărmului mării. 386 .

După cum spume a Asano: – S-au gândit mai bine. chinezul era tot atât de civilizat ca şi europeanul de rând. deasupra omenirii aşa cum şi-o imagina el. că şi noi suntem albi. oamenii considerau congresul şi parlamentul ca pe nişte adunări antice. Dreptul lui de proprietate asupra Imperiului Britanic şi a întregii Americi abia de era disimulat. Iar în ceea ce priveşte administraţia zonei negre şi eventualele ei probleme. Acolo. Dinspre sud-vestul întunecat străluceau. predomina aceeaşi organizaţie socială cosmopolită şi pretutindeni. desigur. nişte curiozităţi. Şi chiar în imperiile Rusiei şi Germaniei influenţa averii lui avea o pondere enormă. fără voia sa. Secolul al douăzecilea descoperise. petrecută în secolul al şaptesprezecelea. 387 . Graham îşi întoarse din nou privirea spre imaginea care se întindea în faţa lui şi gândurile luară o nouă direcţie. peste pământul presărat cu oraşe. Întreaga lume era civilizată. Află de asemeni că europenii şi chinezii trăiau în pace. În mintea lui de om al secolului al nousprăzecelea nu încăpea ideea că lumea neagră ar putea să atârane. că. de la pol la ecuator. întreaga lume locuia în oraşe. de la înălţimea la care se afla el. în afară de teritoriile „zonei negre” de la tropice. ca o ameninţare. existau alte probleme . în general. în cele din urmă. întreaga lume era o proprietate. Graham nu-şi puse nici o întrebare. se întindeau proprietatea şi responsabilităţile lui.Pretutindeni. între scoţian şi englez.alte posibilităţi dar. cele două imperii i se păreau destul de îndepărtate. Au descoperit. după cum făcuse şi în prima parte a existenţei lui. şi repetase pe o scară gigantică fraternizarea.

într-o întrecere febrilă. Îşi întoarse din nou privirile la priveliştea din faţă. se înălţau birourile imense ale administraţiei municipale şi ale guvernului. îşi aranjau gruparea personajelor şi subiectele operelor dramatice kinematografice. într-un fel. spre răsărit. dincolo de ruinele Palatului Consiliului. desfăşurată în labirintul orbitor de jos. atrăgându-i pe toţi cei care profitau de pe urma luptei economice. Aflase că spre nord trăiesc olarii. mereu noi şi senzaţionale. îşi compuneau discursurile şi reclamele lor fonografice. Tot de acolo. oraşe ale artei şi frumuseţii. voluptoase şi. dar şi pastele din acelaşi fel şi compuşii pe care îi crease o chimie minerală mai subtilă. reminiscenţe ale legendarei Sybaris. ale artei care se vinde şi ale frumuseţii care se vinde. minciunile crainicilor. imensele pieţe publice.stranii. porneau ca fulgerul mesaje către întreaga lume. erau cartierele comerciale. Acolo erau fabricanţii de statuete şi de ornamente murale şi de mobile foarte complicate. Îşi dăduse seama de ferocitatea ei după faptul că oamenii de acum socoteau Anglia secolului al nouăsprezecelea drept imaginea unei vieţi idilice şi uşoare. care fabricau nu numai vase de pământ şi de porţelan. alimentarea maşinilor telefonice care înlocuiseră vechile ziare. El ştia că lupta era feroce. încercînd să-şi închipuie uzinele uriaşe din acest labirint monstruos. Spre apus. despre care îi vorbise cinefonograful şi bătrânul de pe stradă. Locuri neobişnuite. teribile. tot acolo se aflau şi fabricile în care autorii. 388 . către port. feroce şi lipsite de glorie. oraşe de mişcare şi muzică. oraşe splendide şi sterile. Oraşele Plăcerii.

El se gândi la uriaşa populaţie. arene pentru fiare sălbatice şi nenumărate temple ale sectelor creştine. spaţiul. sub picioarele lui. palatele de jocuri. realitatea responsabilităţii pe care urma să o ia asupră-şi. ale adoratorilor de fantome. ai cărui servitor neobosit era vântul. şi satisfacţia pe care i-o dăduse strălucirea zilei. budiste. vinuri şi condimente. fiecare individ avea suficientă hrană şi 389 . kilometri întregi de săli de biliard.. Un stup gigantic. bolile bacteriene de toate felurile erau practic dispărute. Rămase uimit cînd îşi dădu seama cât de puţin se schimbase omul obişnuit. splendoarea priveliştii. spre sud. şi care purta drept coroană şi simbol Motoarele de Vânt. imensitatea acestui Maelstrom omenesc deasupra căruia plana firava lui regalitate. Privind. şi cvasicreştine. de conserve. terenuri de fotbal şi basebal. Mulţimi nenumărate alergau dintr-un loc într-altul de-a lungul asurzitoarelor platforme mişcătoare. aproape în întreaga lume.cele treizeci şi trei de milioane de vieţi care. la adăpost de violenţă. ale adoratorilor de demoni.. asupra oraşului. în mersul lor neîncetat. gnostice. îşi jucau fiecare drama proprie. apoi. să-şi imagineze tabloul vieţii individuale. şi mai ales simţul propriei lui importanţe se micşoră şi dispăru. o imensă fabrică de textile. mahomedane. putea să înţeleagă ce însemna mulţimea copleşitoare de treizeci şi trei de milioane. bolile contagioase. ale adoratorilor de mobile. în ciuda transformărilor vizibile ale condiţiilor. Încercă. scurtă şi neînsemnată.teatrele. Viaţa şi proprietatea erau. sălile pentru reuniuni. de la această înălţime. şi aşa mai departe. absorbită de acest burete de săli şi galerii . într-adevăr.

străzile oraşului îi dădeau căldură şi îl adăposteau de intemperii . cum întreaga lui epocă sperase. încă neîmplinită. rămasă acum atât de departe în urmă. nu ieşiseră niciodată din oraş. ca şi ţara perfectă descrisă de Hudson în minunata lui „Epocă de cristal” îi apărură pentru o clipă în faţa ochilor. separaţi. că într-o bună zi va înceta sacrificiul celor mulţi pentru cei puţini. Îşi aduse aminte de nenumăraţii oameni îmbrăcaţi în pânză de culoare albastru-deschis. În ultimele zile ale precedentei lui vieţi. făcea să răsune tot oraşul de strigătul ei vibrant. o mulţime laşă şi condusă de pofte. El vedea că. El sperase. cînd era luată în colectiv. concepţia unei omeniri libere şi egale devenise pentru el un lucru foarte real. Apoi se gândi la propriile lui speranţe. cu o convingere de nezdruncinat. că era aproape ziua cînd fiecare copil născut din femeie va avea o şansă echitabilă şi sigură pentru a fi fericit.şi el începuse să-şi dea seama de acest fapt . cînd era despărţită în indivizi.îmbrăcăminte. Şi acum. şi visul pe care îl istoriseşte Morris în ciudata lui povestire despre Londra „Veşti de nicăieri”. aflaţi dedesubtul lui. nu văzuseră niciodată mai departe de micul cerc al participării lor ostile şi mecanice la treburile lumii şi al plăcerilor de proastă calitate care nu îi satisfăceau. ca nişte speranţe spulberate. El ştia că milioanele de bărbaţi şi femei.atât de mult realizase progresul aproape mecanic al ştiinţei şi organizarea materială a societăţii. Dar mulţimea . Se gândi la speranţele contemporanilor săi dispăruţi.era totuşi fără apărare în faţa demagogului şi organizatorului. după două sute de ani. nesigură şi capabilă de surprize. aceeaşi speranţă. după 390 .

care îşi depune oul pe acest vierme. în proporţii gigantice. ichneumon. vie se află în pielea predecesorului ei. având. Căci oamenii care-şi pierduseră credinţa în Dumnezeu îşi păstraseră totuşi credinţa în proprietate. la fel cu ei. era.şi-au început existenţa cu secole în urmă. truda zadarnică... care a rămas sub coaja grăuntelui.baronii şi mica nobilime . zise Asano. şi bogăţia. – Regatul victorian din epoca dumneavoastră. încă mai existau sărăcia. acum mai mari decât oricînd. viguros şi viu..două sute de ani. şi toate suferinţele din vremea lui. o formă goală. şi iată! acesta devine. la rândul lui. Apoi. Şi apoi vine un parazit secundar. Ştia despre: decăderea morală care urmase după ce în minţile oamenilor de rând. înlăuntru. grăuntele se mai poate socoti el însuşi un grăunte. Graham începuse să cunoască. un regat cu inima mâncată. se folosi de o imagine potrivită. care se coace cu destulă vigoare. timp grăuntele rămâne o formă goală. se prăbuşise. domnea asupra. crescute. şi noua fiinţă. îi expunea istoria politică a ultimelor douăsecole. despre creşterea avuţiilor. a 391 . cei mai mulţi oameni încă mai cred că este un grăunte şi.. vine o insectă care îşi depune oul pe coaja lui şi iată! după puţin. Şi coaja grăuntelui continuă să-şi păstreze forma. o dată cu oraşul. despre declinul onoarei publice. vreo muscă. Moşierii . religia supranaturală. câte ceva din istoria anilor scurşi între timp. Însoţitorul lui. o dată cu regele John. La început este numai grăuntele sănătos. japonezul Asano care. un vierme activ care i-a consumat substanţa. unei lumi venale. aceea a unui grăunte mâncat de insecte parazite.

organul micii nobilimi care deţinea. şi ineficace. spuse Asano. care veneau cu miile şi votau împreună.dar numai pe hârtie! Necesitatea urgentă. „miriadele urbane”. După aceea s-a produs o reacţie blândă. Şi a. Se găsesc nenumărate cărţi. Dar Parlamentul . unele apăruseră în perioada cînd adormise Graham. În ce mai mare parte a 392 . încă pe timpul reginei Victoria puterea era sub controlul maşinaţiilor de partide. Consecinţa firească a unui corp electoral numeros este domnia partidelor organizate. apoi ei l-au decapitat pe regele Charles. secrete. dovedind că a existat într-adevăr o întreagă literatură de împotrivire. fie de a desfiinţa. şi au ajuns să-l lichideze. acţionând la început în opoziţie. este o idee comună. pământurile . Schimbarea s-a înfăptuit chiar în secolul al nouăsprezecelea. pe regele George. şi toate interesele Imperiului se aflau în mod vizibil în mâinile Consiliilor a două partide. până cînd. fie de a priva de putere consiliile partidelor. puterea a ajuns în mâinile marilor oameni de afaceri care finanţau aceste maşinaţii. care nu mai era decât coaja unui rege … adevărata putere.trecut mult timp. Se pare că partidul celor care se împotriveau se limitase în studiul acestei literaturi şi se revoltase în mod extrem de hotărât . venit un timp când adevărata putere. la baza întregii gândiri de la începutul secolului al douăzecilea: atât în America cât şi în Anglia. în mod practic. şi apoi împreună. fiind în mâinile Parlamentului. complexe şi corupte.nu şi-a păstrat mult timp puterea. care guvernau prin ziare şi organizaţii electorale – două grupări mici de oameni bogaţi şi abili. cuprinsese masele de oameni ignoranţi. Drepul de vot fusese lărgit. În scurt timp.

Dar această idee nu s-a înfăptuit niciodată. ciuma şi foametea. al războaielor tarifare au pricinuit în secolul al douăzecilea mai multă mizerie omenească . Partidele populare partizane ale reformei şi purităţii. comitetul administratorilor.cazurilor. În fazele succesive ale dezvoltării civilizaţiei mecanice luase naştere o nouă putere. Ea n-a reuşit niciodată să se organizeze şi să-şi păstreze puritatea. să-şi poată face afacerile în voie. care sprijinise şi apoi luase conducerea acestei dezvoltări. America era puţin mai promptă decât Anglia. să-şi păstreze proprietatea intactă. Oamenii păstraseră prea puţin din vechiul sentimentalism din vechea credinţă în dreptate. astfel încât putea fi subminată. o simplă societate posesoare de 393 . urmă. Aşa cum grija feudalilor fusese de a-şi păstra terenul liber pentru vânătoare şi război.deşi ambele ţări urmaseră acelaşi drum. Consiliul.deoarece mai mare nenorocire este o viaţă chinuită. flagelul manevrelor de bursă. La început nu fusese decât simpla reunire întîmplătoare a milioanelor lui Isbister şi Warming. îşi vindeau principiile pentru a-şi plăti alegerile. iar zguduirile financiare. Graham înţelegea acum destul de limpede care fusese rolul lui în dezvoltarea acestei noi epoci. simplie ghişee ale agenţiilor de schimb. în ceasurile cele mai întunecate ale istoriei. până la. a influenţa alegerile devenea şi destul de complicată. decât o moarte rapidă . Întreaga lume era un câmp pentru exploatare. un câmp de bătălie pentru afaceri. au devenit toate. Iar grija cea mare a celor bogaţi era. desigur. scindaită sau chiar cumpărată cu totul de oameni bogaţi şi îndrăzneţi.decât pricinuiseră războaiele. Orice organizaţie care devenea destul de puternică pentru.

şi amândouă se completau reciproc. Îl plătea bine. Consiliul ducea. el folosise în mod permanent averea de care dispunea pentru a înclina balanţa hotărârilor politice. al Americii de sud. Graham devenise posesorul aproape exclusiv al Africii. Cu o surprinzătoare previziune. al Londrei. Într-o sută de ani. dezvoltându-se. care se contopeau într-o unitate genială. el deveni un Consiliu intern de control politic. partidele politice din cele două emisfere ajunseră în mâinile sale. pe vremea aceea. şi folosise avantajele politice pentru a acapara din ce în ce mai multă bogăţie. al Franţei. Consiliul urmărea cu temeritate bogăţia şi influenţa politică. dotaţi cu o excepţională abilitate. neîntâmpinând alt obstacol decât opoziţia haotică şi egoistă a câte unui om bogat. Consiliul căpătase în scurt timp un aspect politic. până când prin ipoteci. sub sute de deghizări şi pseudonime. Stăpânind o influenţă şi o avere enormă. împrumuturi şi acţiuni. ţinând această invenţie în rezervă pentru ceasul potrivit. al 394 . se infiltrase în întreaga structură a statelor american şi englez. În trecut nu lăsase să-i scape nici un om capabil. creată prin capriciul a doi testatori fără urmaşi. El folosea legea brevetelor şi o mie de alte expediente semilegale. pentru a-i împiedica pe toţi cercetătorii care refuzau să colaboreze cu el. fără greşeală. Consiliul nu fusese la început decât un simplu grup de doisprezece oameni.bunuri. el investea sume mari de bani în arta zborului. În cele din urmă. şi puterea lui creştea neîncetat şi constant. dar talentul colectiv al primilor administratori făcuse ca averea aceasta să exercite o influenţă uriaşă. o politică viguroasă.

Şi. Consiliul nu ezita niciodată. paznicii clădirilor. armatele de muncitori agricoli. în conflict cu muncitorii dintr-unul din imensele lui monopoluri. Până la urmă. Apoi îşi instrui şi îşi dirijă oamenii. companii teritoriale de la tropice. Consiliul nu lupta împotriva acestor asociaţii. venise era Păcii. ci le submina. care era atunci puterea dominantă din America.Angliei şi.o reţea întreagă. Singurele vase care puteau fi folosite pentru război erau marile nave aparţinând Trustului de Navigaţie al Consiliului. alarmată de urmările nefaste ale complezenţei sale. de fapt. lovitura culminantă fu introducerea maşinilor zburătoare. luptă împotriva lor şi le învinse. le submina din punct de vedere financiar. pământuri. începu să caute arme. comise o ilegalitate flagrantă . poliţia drumurilor. paraliza imperiile Vechii Lumi. Când Consiliul. poliţia căilor ferate. Dar nu mai existau armate. paznicii canalurilor şi ai cablurilor. şi nici vase de luptă. el cumpără întreaga lume. tot felul de întreprinderi omeneşti.fără să aibă măcar obişnuita politeţe de a corupe pe cei care ar fi putut să-i stea în cale vechea orânduire. Forţele poliţiei erau 395 . sute de bănci. exploata Asia. Consiliul cumpără şi organiză China. El acapara cu lăcomie mijloace de comunicaţie. guverne. nu dădea greş niciodată. avea o mare influenţă şi în America de Nord. le dezbina şi le cumpăra. în sfârşit. clădiri. sindicate mascau operaţiile Consiliului încât devenise un fapt aproape împlinit mai înainte ca oamenii obişnuiţi să bănuiască tirania care se abătuse asupra lor. Această cucerire rapidă a lumii a fost organizată cu atâta dibăcie . societăţi. municipalităţi.

un obicei străvechi şi lipsit de sens. o prostie care se repeta din şapte în şapte ani. dădu o luptă disperată . în numele lui. Consiliul cucerise puterea. în mod absolut. dezmoştenit. partidul care se opunea Consiliului. Alegerile deveniseră o formalitate ridicolă. Ultima iluzie a unei democraţii care permisese existenţa acestei proprietăţi nelimitate şi iresponsabile dispăruse. tot atât de ineficace ca şi convocarea Sinodului Bisericii din timpul reginei Victoria. Consiliul averii lui îşi aruncase masca şi domnea făţiş. apărea pe scena unui music-hall de mâna a doua. întreceau de zece ori numărul neglijabil al forţelor înarmate ale ţării şi ale organizaţiilor municipale. a vaselor. Şi atunci.partidul legalist. Astfel pierise visul măreţ al secolului al nousprezecelea. proiectul nobil al libertăţii universale a individului şi al fericirii universaleş pierise de boala onoarei. normatorii şi supraveghetorii. Încă mai trăiau oameni care îşi puteau aminti de ultima mare dezbatere din Camera Comunelor din Londra . şi regele legitim al Angliei. a domeniilor agricole. paralizat de sectele religioase care îi îndepărtaseră pe cetăţenii de rând de adevărata educaţie. După o sută şi cincizeci de ani de la adormirea lui Graham. care răpiseră oamenilor regulile de conduită şi puseseră în loc dispreţul total asupra sancţiunilor morale. Consiliul a scos maşinile zburătoare. beţiv şi nătâng.controlate tot de Consiliu: poliţia căilor ferate.şi cum membrii ei ieşiseră grămadă pe terasă să vadă aceste forme ciudate şi înaripate care se roteau liniştite pe deasupra lor. pierise în faţa tehnicii şi a 396 . paralizat de superstiţia proprietăţii absolute. din cînd în cînd se întrunea Parlamentul social. deşi în minoritate.

În ce scop? Trebuia să existe un scop. În cele din urmă. nici viu. Stăpânul acestei moşteniri! Se trezise pentru a sta sub acest cer fără nori şi a privi cum i se aşterne la picioare măreţia imperiului său.afacerilor josnice. Şi se trezise. De ce se trezise? Oare acest oraş. rămăşiţa unei credinţe distruse? Sau avea un înţeles mai larg. pentru prima dată. adevărata micime. Îşi văzu limpede.. În această clipă. iar Graham. dar acesta depăşea puterea lui de gândire. încă mai mocnea acolo.. zăcea. El se gândi la milioanele şi milioanele de oameni care veneau neîncetat. la început. văzu. tot mereu. contrastul tragic între puterea omenească şi aspiraţiile inimii omeneşti. din întunericul nefiinţei în întunericul morţii. un sens strâns legat de destinul omenirii? În ce scop se trezise el. el îşi 397 . pentru a fi. unii după alţii. Oare acest cântec era doar artificiul unui demagog. lăsând loc. focul care strălucise şi se stinsese în anii vieţii sale trecute. recunoscut ca Stăpân al Pământului. slabă. într-un târziu. acest stup de oameni care trudeau fără speranţă însemnau spulberarea completă a vechilor lui visuri? Sau focul libertăţii. căreia îi urmă domnia unei plutocraţii supreme. oare acest cântec urma să fie uitat după ce-şi atinsese scopul? Oare speranţa care mai vibra în sinea lui era doar amintirea timpurilor trecute. cu pielea îngălbenită. o făptură nemişcată. jos? El se gândi la elanul şi la forţa cântecului de răscoală. întreg şi teribil. Consiliul încetase să-şi mai dea osteneala de a-şi întări decretele cu girul formal al autorităţilor constituţionale. unei plutocraţii agresive. nici mort. ce avea de făcut aici? Omenirea se întindea dedesubtul său ca o hartă.

şi simţi în acelaşi timp măreţia dorinţei lui. pe terasa unui acoperiş dinspre sud şedeau un bărbat şi o femeie. Cred că nu era decât o atitudine întîmplătoare. Adoră soarele? Parcă nu existau Parşi pe aici. pentru a privi spre Casa Consiliului.nu ştia ce anume . atât de mici. ca şi aspiraţiile i se părură insuportabile. nu se mai vedea nici o urmă a vărsării de sânge. Se rugă rostind cuvinte vagi. Sunt sigur. El privi şi exclamă: – Cred că este Stăpânul. incoerente. bucurându-se de prospeţimea văzduhului de dimineaţă. Acolo văzu două forme mici şi negre.dădu seama că nu era decât un accident neînsemnat. şi îl cuprinse o irezistibilă dorinţă de a se ruga.către ceva care ar fi putut să-i înţeleagă năzuinţa şi să-l ajute. – Acum s-a oprit. de unde se aflau. Ea îi întinse bărbatului luneta. peste nebuloasele multiple şi agitate ale existenţei. cu mâinile întinse spre bolta liniştită a cerului. după ce priviră spre cerul senin. şi îi arăta femeii cum s-o folosească. nu-i aşa? Apoi privi din nou. Sufletul îi porni prin timp şi spaţiu. Şi se rugă. încât era greu să crezi că erau oameni . Lăsă jos luneta şi rămase pe gânduri. Da. – Îşi înalţă mâinile. Şi. ca şi cum s-ar ruga. de acolo. Mă întreb ce face. jos. ea se întoarse către postul de strajă. Departe. Bărbatul adusese o lunetă. deodată. Nu va avea nimic altceva de făcut decât să 398 . Curiozitatea lor fu satisfăcută. contradictorii. în vremea lui. către ceva . Este chiar Stăpânul! Coborî luneta şi privi spre ea. micimea.unul care privea şi altul care gesticula.

. Pe ei. străbătută de poduri care păreau făcute din porţelan filigranat. draga mea. culoare şi galerii despărţeau şi uneau toate încăperile acestui spaţiu vast. de pe care nenumărate feţe de oameni se uitau jos. dacă ar fi intrat în ele venind direct din secolul al nouăsprezecelea. spre el. îmbrăcaţi mult mai strălucitor decât toţi cei pe care îi văzuse până acum. pe un palier de la capătul unui şir de trepte foarte largi. El trebuie să conducă. cu nişte ecrane perforate. doar dormind! Cît de ciudată e lumea! CAPITOLUL XV.. poduri. Din locul în care se afla. de culoare albă mută. OAMENI DE VAZĂ Sălile oficiale ale Administratorului Motoarelor de Vânt i s-ar fi părut lui Graham uimitor de complicate. Aerul era plin de murmurul glasurilor şi de sunetul unei muzici care se revărsa 399 . El veni cu unul din panourile glisante. el privi în jos. dar el începuse să se obişnuiască cu proporţiile acestei noi epoci. într-o fundătură misterioasă. care acum îi erau familiare. ţinând seama că un sistem complicat de arcade.. Cu greu puteau să fie numite săli sau camere. văzu şiruri întregi de galerii ascendente. să-i ţină în ordine pe toţi aceşti smintiţi de muncitori. terminându-se în depărtare. către o succesiune de ornamente complicate. mov şi purpurie. şi toate cântecele lor! Şi el a dobândit toate acestea dormind. pe care urcau şi coborau lin grupuri de bărbaţi şi femei.. Privind în sus. doar să petreacă. Desigur că Ostrog va conduce treburile.petreacă.

Exista foarte puţină uniformitate. un domn. Spaţiul central era plin de lume. o muzică veselă şi distractivă a cărei sursă el nu reuşi s-o descopere. Graţia şi zvelteţea se vedeau de asemeni la tot pasul. coafură care l-ar fi încîntat pe Rossetti7. în total. Părul bărbaţilor.) 400 . de asemeni. în timpul perioadei victoriene. Erau îmbrăcaţi somptuos. Moda din vremea lui Leon al X-lea predomina în cea mai mare măsură. erau câteva mii de oameni. era de obicei ondulat într-un fel care sugera intervenţia coaforului. purta părul în două bucle graţioase pe urechi „à la Marguerite”. Pentru Graham . deşi rareori lăsat lung. fără să lase totuşi impresia unei adunări dezordonate. Se vedeau mulţi bărbaţi cu părul încreţit. vedeai ici-colo şi o pelerină sau o robă. r.un om 7 Dante-Gabriel Rosetti . bărbaţii ca şi femeile. de asemeni. ar fi fost supusă primejdiilor corsetului şi exagerării nemiloase a hainelor de seară strânse pe picioare şi pe braţe. chiar fantezist. Corpolenţa masculină. Bărbaţii mai bine făcuţi îşi arătau armonia corpului purtând pantaloni scurţi. căci influenţa sobră a concepţiei puritane despre demnitatea îmbrăcăminţii masculine dispăruse demult. (n. şi concepţiile estetice ale Extremului Orient. dar erau reprezentate. Se vedeau şi cozi împletite: probabil că bărbaţii de origine chineză nu se mai ruşinau de rasa lor. tăiat drept. bufanţi şi crestaţi.pictor şi poet englez (18281882) unul dintre iniţiatorii curentului prerafaelit.de sus. se înveşmânta acum cu o abundenţă de falduri care cădeau cu demnitate. care. chelia dispăruse de pe Pământ. care îi fu arătat lui Graham cu misterioasa denumire de „amorist”. de modă în croiala hainelor.

în timp ce Graham trecea pe lângă ele. Altele purtau rochii strâmte. emoţiile pe care le produceau în mintea lor doamnele din jur. că femeile erau în mare majoritate. îşi etalau braţele şi umerii atrăgători. chiar de la prima vedere. Unele arborau.tipic ţeapăn dintr-o perioadă tipic ţeapănă .oamenii aceştia nu numai că păreau mult prea graţioşi în înfăţişarea lor. Mişcările tuturor femeilor păreau graţioase. oamenii îşi arătau manierele distinse prin faptul că în timp ce el cobora scările. amuzamentul şi. Intrarea Stăpânului fu salutată printr-un fel de râs aprobator. Îndrăzneala delicioasă a toaletelor de seară nu se micşorase prin trecerea a două secole. mai ales. Graham îi spuse lui Lincoln că a văzut oameni care. o simplitate clasică. uneori cu falduri lungi căzând de pe umeri. aproape toate persoanele de acolo erau fie funcţionari de vază. prin mersul lor. mai puţină emfază şi mai multă complexitate. Era limpede. Gesticulau şi îşi exprimau. El aflase de la Lincoln că aceştia erau oamenii cei mai de frunte din societatea londoneză. iar Lincoln îl informă că studierea unui anumit număr de gesturi făcea parte din educaţia fiecărei persoane bogate. Doamnele care îi acompaniau pe aceşti domni arătau. cu o sinceritate uimitoare. dar şi mult prea expresivi în fizionomiile lor foarte expresive. în rafinamentul croielii. fără cusătură sau cordon în talie. după moda franceză a primului imperiu şi. spre spaţiul central. în îmbrăcăminte ca şi în ţinută şi maniere. interesul. nu se îngrămădeau în jurul lui şi nici nu-l plictiseau cu priviri iscoditoare. fie rude apropiate ale vreunui funcţionar de 401 . îi aminteau de tablourile lui Rafael. surpriza.

care încă mai păstrează astfel de tradiţii.. vreau să spun celălalt. şi maniere de o delicateţă cinică. – Prea mult? – Peste măsură. aproape fără voie. unul dintre Consilieri.. r. Este vărul lui Wotton. instituţie a cărei atitudine jucase un rol aproape tot atât de important în răsturnarea Consiliului ca şi rolul jucat de Graham. erau în număr foarte mare. – Episcopul Londrei... un club încîntător. 8 Geoffrey Chaucer. Mulţi dintre ei se întorseseră în mod special din Europa. din Oraşele Plăcerii. (n. – Regele nu face parte din acest club. imitator al clasicilor antici. – Nu. – Cine este omul acela.? – El nu scrie poezii. stând de vorbă cu un domn îmbrăcat aidoma clasicului Chaucer8 inclusiv coroana de lauri. – Asano mi-a spus că există şi un rege. Controlorul Crescătoriilor Europene de Porci avea o înfăţişare deosebit de melancolică şi interesantă. pentru a-i ura lui Graham bun venit. se mai aflau aici unii dintre cei mai importanţi funcţionari ai Trustului Alimentar.. – Voi încă mai.. zise Lincoln. poet englez (cca. Cei din conducerea aeronauticii.. Cred că era din ramura Stuarţilor. întrebă el.. bineînţeles.. Printre alţii. Dar face parte din regaliştii Trandafirului Roşu. ca şi cei de la Controlul Motoarelor de Vânt.vază. Un episcop în odăjdii trecu prin faţa lui Graham.) 1340-1400) 402 . Au fost nevoiţi să-l excludă. – Poetul laureat. dar este prea..

în chip foarte favorabil. faţă de Consiliu. şi trecu mai departe.Graham nu înţelegea prea bine. Atitudinea lui contrasta. zise Graham. – Fonografe şi kinematografe. zise Lincoln. au fost socotiţi de către Lincoln demni de a-i fi prezentaţi. că se considera un „lup de aer” . Primul i-a fost prezentat Şeful Aeronaut. Era limpede că mai predominau încă anumite subtile distincţii de clasă chiar şi în această adunare.folosi chiar această expresie . Era vioi. Îi dădu de înţeles lui Graham. un bărbat a cărui figură arsă de soare contrasta în mod ciudat cu feţele delicate din jur. Făcu o plecăciune bărbătească. dar se părea că toate acestea fac parte din anomalia generală a epocii noi. în mod limpede. cu comportarea generală. Îl năpădiră amintiri ciudate. îl asigură de loialitatea lui şi îl întrebă cu sinceritate pe Stăpân despre sănătate. în momentele critice. că nu pretindea a şti prea multe. că era un om dintr-o bucată. şi că tot ceea ce nu ştia nici nu merita să fie ştiut. 403 . şi de modă veche. un grup restrâns. după părerea lui Graham. A studiat după viaţă. El devenise o persoană foarte importantă în urma rezervei pe care o avusese. cu oarecare invidie. – Mă bucur văzând că mai există astfel de oameni. în mod ostentativ lipsită de linguşire. deoarece numai o mică proporţie dintre invitaţi. Făcu vreo câteva observaţii banale. Se înclină cu condescendenţă în faţa primei persoane care îi fu prezentată. accentul lui nu avea acel uşor stacato al limbii engleze din vremea aceea. Graham aruncă din nou o privire în urma omului robust.că nu-i plăceau fleacurile.

liniştit. în parte. 404 . noi l-am cumpărat. Inspectorul General menţiona cu profund respect numele lui Pestalozzi şi Froebel. o abandonăm. şi îşi ilustră observaţiile prin gesturi făcute cu o mână foarte îngrijită. – Noi am făcut munca atractivă. Intră în amănunte. Dacă nu-i atrage. care făcuseră cîndva epocă. cu toate că el nu arăta să fie prea familiarizat cu lucrările lor. Totul depindea de el. El răspunse puţin cam vag în privinţa monopolului asupra educaţiei. – Noi am desfiinţat. Nu sunteţi bucuros? – Şi cum procedaţi pentru ca elevii să înveţe? întrebă Graham. Această persoană avea aspectul unei sălcii într-o robă academică de culoare albastră-cenuşie. Graham se interesă deîndată de funcţiile acestui domn. am desfiinţat complet toceala. el s-a temut de Ostrog. cât se poate mai atractivă. şi conversaţia lor se prelungi. Se întoarse grăbit. Inspectorul general..– De fapt. pe care îl deţinea Compania lui monopolul fusese încheiat printr-un contract cu sindicatul numeroaselor organizaţii municipale din Londra . În parte. pe lume nu mai există examene. toceala. Îl privi pe Graham printr-un pince-nez de model victorian. Şi.dar descrise cu entuziasm progresele făcute în educaţie. zise Lincoln. pentru a-l prezenta pe Inspctortul General al Trustului Şcolilor Publice. zise el. de la perioada victoriană. Avem un câmp imens de activitate. şi îi puse o serie de întrebări foarte precise. într-o formă modificată. Graham află că universităţile populare încă mai există.. păru amuzat de bruscheţea Stăpânului...

– Noi am desfiinţat toceala. Ei vor trebui foarte curând. cu un aer napoleonean. atunci cînd nu sunt exagerate. şi întrebările lui se înmulţiră. desigur. zise Inspectorul General. fusese preocupat îndeaproape de această problemă. În acest moment.. – Dar şcolile publice elementare. umflându-se de sentimentul importanţei sale. Avem în grijă mii de fete de acest gen. munci susţinute. Apoi. – Îi învăţaţi foarte puţine lucruri? 405 . în prima parte a vieţii lui. în diferite părţi ale Londrei. cu o mare pasiune pentru studiile aride. Graham. şi numele lor sunt afişate. să muncească. de exemplu. Noi încercăm să facem şcolile elementare cât mai plăcute pentru copii. elevele scriu eseuri pe temele respective.– Există o anumită categorie de fete. Inspectorul General deveni sentimental. în locurile cele mai vizibile..... Cîteva fraze întîmplătoare auzite din gura bătrânului cu care vorbise în întuneric îi reveniră în minte. zise el eu un ton care-l făcu pe Graham să interpreteze această afirmaţie în sensul desfiinţării oricărei. zise el. Le dăm doar câteva principii simple.. Hazlitt şi Burns. în ordinea meritelor. despre influenţa exercitată de Platon şi Swift asupra iubirilor lui Shelley. ascultare. Vedeţi cum s-a dezvoltat germenele din vremea dumneavoastră? Clasa mijlocie incultă de pe acea vreme a dispărut cu totul. aproape cinci sute de fonografe ţin cursuri. hărnicie. Inspectorul General confirmă într-adevăr cuvintele bătrânului. tot dumneata le controlezi? Inspectorul General le controla „în întregime”. zise Graham.

este să lupt împotriva nemulţumirilor populare. interveni. Cît de ciudată şi cât de aglomerată trebuie că ţi se pare lumea de acum! Am văzut fotografii şi tablouri ale vremurilor vechi. Noi îi distrăm.. De unde găsesc muncitorii idei. – Mai sunt şi alţii. – Poate că .. încîntătoare. Şi le comunică unii altora. zise Graham. şi chiar anarhie! Probabil că printre ei acţionează nişte agitatori. şi ea se arătă cu totul entuziasmată de „frumoasele vremuri vechi” .după expresia ei . care în tot timpul conversaţiei îl observase pe Graham.în care îşi începuse Graham somnul. făcute din cărămizi de 406 . că datoria mea cea mai importantă. pe gânduri. cu părul roşu. iar ochii ei zâmbeau într-un fel care cerea reciprocitate. agitaţii.. Dar există foarte multe aspecte pe care aş vrea să le cunosc. zise el eu glas scăzut. Pentru dumneata. Lincoln îl lăsă pentru câteva clipe să stea de vorbă cu ea... Vorbea zâmbind. Chiar şi aşa. nimeni nu înţelege. De ce să nefericim oamenii? – Mă întreb şi eu. interceptând o privire întîmplătoare a lui Graham doriţi să cunoaşteţi pe câteva dintre aceste doamne? Fiica Directorului Crescătoriilor de Porci ale Trustului European de Alimentaţie era o persoană mică. Lincoln.zise Lincoln.. ele sunt nişte amintiri. cu ochii albaştri şi vii. de nenumărate ori să-mi închipui acele vremuri vechi şi romantice. există tulburări.– De ce i-am învăţa mai multe? Asta nu duce decât la tulburări şi nemulţumiri. Există idealuri socialiste. casele mici şi izolate.. zise ea. – Am încercat. Inspectorul General al Şcolilor făcu un gest şi se îndepărtă. Sunt de părere..

. Mai există generali? – Oameni care poartă pălării cu pene? – Nu. – Atunci. Presupun că sunt oamenii care controlează marile treburi publice. de aglomerată şi civilizată.... în ciudate haine negre şi cu pălării înalte. reclamele simple. zise ea. – Nu? – Nu. Acum. ca să-l încurajeze. Doar începutul acestei noi ordini.. zise Graham. care alergau pe străzi. Nu cunosc nimic despre ei. văd că era o epocă barbară.. trenurile de pe căile ferate. Era o viaţă meschină. Eu n-o regret. Apoi oftă. – Venind de acolo. Sunt complet nedumerit.. – Poţi să mă întrebi tot ce doreşti. pe jumătate sălbatici. din mijlocul atâtor lucruri familiare. zise Graham. Se făcu o scurtă tăcere. şi chiar câinii. înnegrite de funinginea focurilor. Va fi greu să înţelegi cât de puţine lucruri cunosc. Ea îi aruncă o privire rapidă. – Vechea viaţă nu era o viaţă fericită. explică-mi cine sunt aceşti oameni. zâmbindu-i.pământ ars. era doar începutul acestei noi ordini. deşi trăiesc în această lume numai de patru zile.. zise Graham.. şi lipsită de sens.. deodată. căţărate pe acele poduri de fier ce se bolteau în văzduh. privind înapoi la vremea mea. solemni şi primitivi.. din viaţa pe care o duceai.. Noi socoteam că lumea este destul de complexă. caii şi vitele. Şi. Şi totuşi. dumneata ai venit în lumea aceasta! – În lumea aceasta.. ciudată.. Cine este bărbatul de acolo cu înfăţişare distinsă? 407 . oamenii puritani. podurile de cale ferate. văd că... Cred că nu mai există.

. uneori un miriad de miriade de pilule în douăzeci şi patru de ore. Îl cheamă Morden. E unul dintre conducătorii Facultăţii de medicină de la Universitatea din Londra.. 408 . Este foarte inteligent şi foarte amuzant.– Acela? Este un funcţionar foarte important. sunt acţionarii Societăţii Facultăţii de medicină. să fii calificat. un miriad de miriade! – Un miriad de miriade! Nu e de mirare că se ţine atât de mândru. Ei sunt în general nişte oameni atât de ciudaţi. şi poartă culoarea purpurie. Toţi medicii. ştii. şi-atât de preocupaţi de persoana lor! Şi se ceartă atât de înspăimântător între ei ! Unii dintre ei sunt în stare să se ia şi la bătaie pentru a avea prioritate cînd urcă sau coboară scările! Nu este îngrozitor? Dar cred că Wraysbury.. Capetele noastre sunt în mâinile lui.. cu un aer de scuză. Ea zâmbi. Dar. – Capilotomist? Zise Graham. – Sunt pe aici şi câţiva din marii artişti şi scriitori?.. zise Graham. zise ea. Graham ezită să pronunţe complimentul care era de aşteptat. dar privirea lui era destul de expresivă. Ah! îmi amintesc Un artist! De ce nu? – Trebuie să-l cultivăm. – Scriitori nu. este aici. cu un aer de superioritate la adresa pretenţiilor sociale ale oamenilor din această categorie. capilotomistul la moda. A venit din Capri. desigur. Pentru asta trebuie să fii. Dar îl simpatizăm. Directorul General al Societăţii Pilulelor Antibiliare. Am auzit că muncitorii lui produc. oamenii care primesc un salariu ca să facă ceva.. Pilule! Ce vremuri minunate! Şi omul acela îmbrăcat în purpură? – Nu face parte din cercul nostru.. Închipuieşte-ţi.. Şi zâmbi.

Află că era unul dintre cei mai mari organizatori ai teatrelor americane. un deget pe obrazul a cărui strălucire era deasupra oricărei bănuieli. Figura îi reamintea lui 409 . şi zâmbi cu un aer şiret. încîntător şi provocator. Graham simţi. oamenii obişnuiau să încadreze aceste obiecte în rame aurii şi să le atârne.– Au progresat şi artele o dată cu restul civilizaţiei? întrebă el. arătând spre pleoape. zise ea. o clipă. desigur.. Te refereai.. şiruri întregi. credeam că vrei să spui. Îl năpădi o ruşine primitivă.îi veni în minte. Probabil că se îmbujorase puţin la faţă. Privi în jur şi văzu nenumăraţi ochi care se întoarseră imediat. în camerele lor. Da. – Dar la ce altceva credeai că mă refer? Ea puse. preocupaţi subit de alte lucruri. ocolind privirile fetei. ovale. amintirea grotescă aunui tablou pe care îl văzuse cîndva. zise ea. cam fără rost. de la o reprezentaţie gigantică. întors de curând din Mexic. zise el. tentaţia. de care făceaţi atâta caz pentru că se pricepeau să acopere cu vopsele de ulei nişte suprafeţe mari de pânză? Pânze mari. Oamenii s-au plictisit de astfel de obiecte. Apoi râse. – Înţeleg. la oamenii aceia cumsecade. el întoarse spatele acestei femei uşuratice şi fascinante. Unchiul Toby şi Văduva . Cine este bărbatul care vorbeşte cu doamna îmbrăcată în culoarea şofranului? întrebă el. Râse. Avea senzaţia ascuţită că era privit de un mare număr de curioşi. Cu un aer stingherit. Care sunt marii pictori de astăzi? Ea îl privi cu un aer de îndoială. cu un gest semnificativ. – În prima clipă. Apoi. din nou. – Şi aici. Acum nu mai există.

în primul moment. contactul mâinilor. De ce trebuie să fie înnăbuşită sau restrânsă dezvoltarea naturală a afecţiunilor din cauză că un om este preot?” – Şi pentru că veni vorba. pentru a-i fi prezentate alte persoane. îmbrăcat în stacojiu. Mai întâi. multiplele lui impresii începură să se organizeze într-un contur general. Ea adăugă o serie de elogii la adresa curajului episcopal .. se simţise ostil şi ironic. strălucirea acestei reuniuni trezise în Graham sentimentul democratic. jocul de culori. După ce primi omagiile lor.. dar îi reveni mai târziu în minte. alături de nişte persoane încîntătoare. o femeie încîntătoare. fără să pară de loc jenată. Conducătorul Muncitorilor Negri? Mica doamnă îi arătă. Dar natura umană nu poate să reziste unei atmosfere de priviri curtenitoare. Străbătură sala. adăugă ea. După câtăva vreme.până atunci existase regula monogamiei clericale . cînd întoarcerea lui Lincoln întrerupse această conversaţie sugestivă şi interesantă.Graham de un bust a lui Caligula... curiozitatea trecătoare a feţelor zâmbitoare. spre locul unde un bărbat înalt.„o stare de lucruri nenaturală şi neavantajoasă. strălucirea braţelor şi umerilor din jurul lui. se pregătea să-i ceară unele lămuriri în privinţa semnificaţiei unei „soţii subsidiare”. o expresie în aparenţă eufemistică. lumina. mângâierea 410 . dumneata eşti anglican? Graham. trecu mai departe. în costume birmane (după impresia lui) îl aşteptau respectuoase. Un alt om care îi atrăgea atenţia era Conducătorul Muncitorilor Negri. Acest titlu nu îi făcu o impresie prea adâncă. În curând muzica. una dintre soţiile subsidiare ale Episcopului Anglican al Londrei.

el nu-şi aminti cînd o văzuse. trecînd peste un pod de porţelan şi uitându-se spre el. roba neagră îi cădea în falduri mai îndrăzneţe şi mândria îi înnobila glasul. ignorând avansurile ei. Se simţea vinovat de o purtare cam grosolană. deodată. era o lume interesantă şi strălucitoare. începu să se îmbete de noua lui poziţie. apoi. Privi în sus şi văzu. se ţesură laolaltă într-o senzaţie de categorică satisfacţie. Graham uită pentru o clipă marile lui hotărâri. Şi. Pe nesimţite. La urma urmei. asupra vreunei figuri. La început. începu să calce mai sigur. îi trecu prin gând că îi era dator o scuză încîntătoarei fete cu părul roşu şi ochii albaştri. se oprea ici şi colo. chiar dacă politica îl obliga să le respingă. o figură care se ascunse aproape imediat. se convinse şi mai profund de regalitatea lui. 411 . atmosfera de complimente. figura fetei pe care o întîlnise cu o seară mai înainte în mica încăpere de lângă teatru. de atenţie nesigură asupra faptelor lui. Nu făcuse un gest prea regal. Din senin. Dar ţesătura melodiei de dans din jur îl împiedică să-şi amintească şi de cântecul pe care îl intonau răsculaţii. Fata avea în priviri aceeaşi expresie de speranţă ciudată. cu o critică binevoitoare. după ce evadase din Palatul Consiliului. şi îi schimbă caracterul.glasurilor modulate cu dibăcie. Privirea i se plimba aprobatoare peste jocul de culori al mulţimii. atitudinea lui deveni mai puţin reţinută. Se întrebă dacă va mai reuşi so revadă. un fapt mărunt atinse întreaga strălucire a splendidei adunări. îşi aminti vag de emoţia şi de agitaţia din seara primei lor întîlniri. interese şi respect. după ce o recunoscu.

îi răsună în urechi. şi această doamnă era.pentru a părăsi adunarea.plecat să aranjeze cele necesare .Doamna cu care stătea de vorbă îşi repetă observaţia. El nu se mai pierdea în răspunsuri vagi şi confuze la subtilele avansuri amoroase care . Încetă şi atracţia pe care o exercitau asupra lui doamnele strălucitoare care i se îngrămădeau în jur. subiectul fusese ales de el. ca răspuns la cererea lui. despre eadhamită. însă. Deodată. Dar el nu o mai regăsi decât în clipa cînd aştepta întoarcerea lui Lincoln . şi privirile îi rătăceau pentru a mai vedea o dată figura care îi lăsase o puternică impresie de frumuseţe. răguşit şi puternic. 412 .acum era sigur . puse stăpânire pe el un freamăt nelămurit.i se făceau. Se simţi tulburat. dacă timpul va fi favorabil. un sentiment care se transforma aproape în nemulţumire. Din clipa aceea. Lincoln îi promisese. Întrerupsese printr-o întrebare de ordin practic asigurările călduroase de devotament ale doamnei. mult mai încîntătoare decât bine informată. După părerea lui. ca şi alte femei pe care le cunoscuse în seara aceea. ca de o datorie pe jumătate uitată. cântecul Revoltei. de sentimentul unor lucruri importante care îi scăpau în mijlocul luminii şi strălucirii de aici. cântecul maiestuos pe care îl auzise în sala cea mare. răbufnind prin valul de melodie din apropiere. cu o doamnă cu ochii strălucitori. stând de vorbă. şi Graham reveni la flirtul semiilegal în care era angajat. Graham se afla pe una dintre galeriile superioare. că va putea să zboare chiar în după-amiaza aceea.

luminos. Doamna care se chinuia să-i vorbească despre enhamită observă schimbarea lui de expresie. r. – Doriţi s-o cunoaşteţi pe această fată Sire? întrebă ea. Auzi cum cântecul se pierdu într-un tumult de glasuri şi încetă. unde Stăpânul lor se amuza. (n. Este Helen Wotton. odată reîntâlnit. cu îndrăzneală. Dar el auzea acum foarte limpede zgomotul şi vacarmul platformelor mişcătoare şi murmurul mulţimii. motivul cântecului de luptă. inexplicabilă. 9 Oeil de boeuf (în limba franceză deschizătură rotundă sau ovală. cu părul negru.Tresărind. un fel de sentiment instinctiv. Ea cunoaşte foarte multe lucruri serioase. ceaţa albăstruie.) în original) 413 . o nepoată a lui Ostrog. de-a lungul galeriei. şi tocmai atunci lumina rece. şi reţeaua de lumini a drumurilor publice. Venea către el. că afară. Avu convingerea nelămurită. puse stăpânire pe gândurile lui. Şi se întrebă ce anume gândea mulţimea. el privi în sus şi văzu deasupra sa un oeil de boeuf9 prin care pătrundea acest cântec şi. cu toate că muzica din sala de recepţie se impuse din nou. şiragul de cabluri superioare. cînd el zări din nou fata pe care o întîlnise în sala teatrului. ca un nor în jurul frunţii. Era îmbrăcată într-un cenuşiu uşor. căzu asupra obrazului ei înclinat. mai departe. o mulţime imensă privea către acest loc. venind prin deschiderea care dădea în stradă. pe străzi. şi se folosi de acest prilej ca să scape. Cu toate că se oprise atât de brusc. Doamna cu ochii strălucitori continua să se lupte cu misterele eadhamitei. el o văzu înainte ca ea să-l vadă.

. care a înfruntat moartea.. ezitând o clipă şi vorbi din nou. zise Graham. Nu uita poporul. moartea pentru ca dumneata să trăieşti. sunt asupriţi.. Când tot poporul cânta şi bătea tactul cu picioarele. Fata îl văzu şi se întoarse spre Graham cu o grabă ciudată. – Vă place noua noastră lume.. – A fost minunat. După o clipă. în chip de scuză. după un oarecare efort. Sunt sigură că are să vă placă. Graham şedea de vorbă cu fata. şi faţa îi era neclintită. Erai în camera aceea mică. Sire. croindu-şi drum prin mulţime către ei. şi vocea îi deveni brusc confidenţială şi intimă. Lincoln apăru chiar lângă ei... Toţi oamenii aceia şi-ar fi dat viaţa pentru dumneata. Încurcătura ei din primul moment se risipi. – Nu pot să-ţi spun acum. – Îmi amintesc foarte bine de dumneata. Dar oamenii de rând sunt foarte nefericiţi. Înainte ca eu să intru în sală. începu Graham. de-a lungul galeriei. – Eu nu ştiu nimic. Faţa îi radia.Este una din cele mai serioase persoane de la noi. – Sire. nu pot să-ţi spun acum şi în acest loc. de jur împrejur. iar doamna cu ochii strălucitori dispăruse. zise ea repede. Se înclină. sunt rău guvernaţi. Privi repede. Nenumăraţi oameni au murit pentru dumneata în noaptea aceea. în faţa fetei. să vadă dacă nu-i auzea cineva vorbele. zise ea. Ridică ochii spre el. Lincoln apăru la oarecare distanţă. Sire? întrebă Lincoln zâmbind respectuos şi arătând cu un gest 414 .

În prima parte a vieţii el urmărise cu foarte mult interes începuturile navigaţiei aeriene. Graham o privi. Pe de o parte. – Aşteptaţi până cînd veţi ajunge în văzduh. Atitudinea fetei arăta că aşteaptă să i se îngăduie să plece. În orice caz. fu încîntat să audă că numele pentru el familiare. zise Graham. – Da. Vântul s-a oprit. la urma urmei. Chiar în timpul primei perioade din viaţa lui se dovedise limpede. Lincoln vorbea despre Zbor. el reuşi să devină atent la ceea ce îi spunea Lincoln. pe două direcţii de cercetări. Apoi. gata de a-i pune o întrebare. încordarea i se risipi. Şi totuşi. şi amândouă fuseseră realizate. Graham avea o dorinţă arzătoare de a afla cât mai mult despre această nouă cucerire. văzu în expresia ei un avertisment. chiar în această clipă vă aşteaptă o aeropilă. Langley şi Chanute. că erau posibile două tipuri diferite de aparate. era încă stăpânit de ciudatele vorbe ale fetei. ale lui Maxim şi Pilcher. se înclină şi se întoarse să-l însoţească pe Lincoln. nu e chiar atât de mult schimbată. e schimbată. cu un efort. Lilienthal. alături de Lincoln. şi mai ales cel al primului martir al aerului. coridoarele din clădirea Motoarelor de Vânt. Începu să-l copleşească pe Lincoln cu întrebări. AEROPILA În timp ce Graham străbătea. era 415 . Dar. CAPITOLUL XVI. erau încă cinstite de oameni.cuprinzător spaţiul din jur şi splendoarea adunării. zise Lincoln. cred că o găsiţi schimbată.

cum ar fi de exemplu coasta împădurită a unui deal. de la postul de strajă. furtunile neaşteptate.fiecare pasager şedea pe o banchetă în timpul călătoriei erau instalate astfel încât să permită o mare libertate de mişcare. Graham văzuse foarte bine. sau un dig. pentru a reduce la minimum vibraţiile complexe pe care le produceau chiar un vânt moderat şi. fiind necesară o suprafaţă absolut plană pentru aterizarea în deplină siguranţă. având fiecare câte o gigantică platformă purtătoare. Vagonul uşor legănător pe care îl duceau avea în lungime o sută până la o sută cincizeci de picioare. Apoi. platformele de zbor. Existau şase arene imense. Se foloseau numai pentru transportul pasagerilor. şi de imposibilitatea de a se ridica apoi din nou izbirea de vreun accident al terenului. Aveau dimensiuni enorme . care acum puteau fi. Era suspendat de aeroplan într-un fel anumit. de o mie de picioare. Alegerea locului de coborâre era de asemeni condiţionată. acţionat de motor. şi pe de altă parte. cu un şir dublu de aripi orizontale şi cu o mare elice în spate. sprintena aeropilă.aeroplanul mare. pe o platformă special construită. iar lungimea întregii construcţii. însă. aceste platforme uriaşe. aşezat pe şine. le făceau inutilizabile pentru orice scop practic.lungimea obişnuită a aripilor fiind de şase sute de picioare sau chiar mai mult. în afară de distrugerile care ar fi fost cauzate de coborârea acestei imense mase de pânze şi metal. banchetele din interiorul vagonului . Aeroplanele nu aveau siguranţă în zbor decât pe vreme liniştită sau cu vânt moderat. prevăzute cu precizie. Aparatul putea să pornească numai de pe un vagon gigantic. pentru acelaşi motiv. ar fi fost de ajuns pentru străpungerea sau 416 .

saltul până la New York dura aproximativ două ore şi. La început. pe o vreme liniştită.avarierea carcasei. Mai mult. Micile aeropile (li se dăduse acest nume distinctiv fără să fi existat vreun motiv anumit) erau de un tip cu totul diferit. Graham se simţi dezamăgit în faţa acestor aparate greoaie. astfel. dacă se calcula cu grijă timpul pentru opririle intermediare. în toate direcţiile. şi poate chiar pentru uciderea călătorilor. Pentru a fi lansate în aer. încât deveniseră monopolul celor bogaţi. 417 . dar nu se atingea o viteză prea mare. motiv că volumul lor de transport s-ar fi micşorat în mod proporţional cu micşorarea dimensiunilor. Erau destinate pentru a transporta numai una sau două persoane. era posibil. să faci ocolul lumii într-o zi. viu colorate. şi să nu sufere. erau formate doar din două perechi de aripi laterale aşezate în acelaşi plan. riscurile unor intemperii neprevăzute. pentru simplul.să străbată aerul cu viteze enorme. pentru traficul terestru. de la Londra la Paris. Dimensiunea lor redusă făcea ca aterizarea să fie uşoară şi plăcută pe orice spaţiu deschis şi era posibil să li se ataşeze roţi pneumatice sau chiar motoare obişnuite. pentru sfărâmarea coastelor aparatului. Pânzele lor. putând să fie transportate în felul acesta la un loc potrivit de plecare. Cea mai scurtă călătorie. iar construcţia şi întreţinerea lor erau atât de costisitoare. era nevoie de un vehicul rapid. în spate aveau o elice. dura aproape trei sferturi de oră. Multe dintre ele zburau acum prin aer. dar se convinse repede de faptul că maşinile de proporţii mai mici ar fi fost nerentabile. dimensiunea enormă a acestor aparate le făcea capabile .şi acesta era un considerent de importanţă primordială .

Blackheath. Ele formau trei grupuri de câte două şi păstraseră denumirile vechilor coline sau comune suburbane. restaurante. cu anumite porţiuni . Pasagerii se obişnuiseră ca. Deasupra era o întindere uniformă. săli de recreaţie. Lipsise un eveniment care să influenţeze perfecţionarea mai rapidă a aeropilei. până la marginea construcţiei. şi Shooters Hill. Partea lor superioară era formată dintr-o reţea deschisă de traverse prin care urcau ascensoare şi scări. în timpul când se făceau pregătirile pentru zbor. Aeronautica omenească. dar un astfel de vehicul putea să funcţioneze în orice spaţiu lipsit de clădiri sau copaci.vagoanele de pornire . Se numeau. era cu mult în urma însuşirilor naturale ale albatrosului sau muscarului. pe şine uşor înclinate. într-un semicerc neregulat. Streatham. aceste suprafeţe deschise erau întotdeauna libere pentru aparatele care se reîntorceau. după câte observă Graham. 418 . aceste aparate nu fuseseră folosite niciodată în scopuri de război. Cel mai mare război mondial avusese loc înainte ca puterea să fie uzurpată de către Consiliu. Erau nişte construcţii uniforme. Norwood. Exceptând locurile ocupate de aeropilele şi aeroplanele care făceau escală.care puteau fi ridicate pentru ca să alunece. Fiecare avea aproximativ patru mii de metri lungime şi o mie lăţime. pe partea de-sud a fluviului.anume construit. să aştepte în complexul de teatre. care se ridicau mult mai sus decât suprafaţa generală a acoperişurilor. Wimbledon-Park. Platformele pentru zbor din Londra erau strânse laolaltă. în ordine: Roehamton. şi erau construite din aliajul de aluminiu şi fier care înlocuise fierul în construcţii.

La diferite niveluri. O trăsătură deosebită a arhitecturii acestui cartier era masivitatea ostentativă a stâlpilor. îl urmă până la destinaţie. un sistem complex de coridoare speciale şi ascensoare. şi coridoarele. având ceva din veselia libertină a unui port la mare sau a unei staţiuni de odihnă. pe Stăpân la ieşirea din Birourile Motoarelor de Vânt şi îi făcu loc ca să ajungă. administrative. Pentru cei care priveau aeronautica mai serios. Era însoţit de Asana. pe platforma mişcătoare superioară. dar cu toate acestea o mulţime considerabilă se strânse şi. O gardă puternică a poliţiei Motoarelor de Vânt îl aştepta. cartierele religioase erau pline de o mulţime de capele pioase şi atractive. el auzi cum poporul îi 419 . şi. care se încrucişau şi se strângeau aici. Lincoln fusese chemat de Ostrog. prin masa de încăperi şi coridoare. în timp ce o puzderie de instituţii medicale luxoase se întreceau să furnizeze droguri reconfortante pentru călătorie. pentru diferite treburi. în afară de platformele mişcătoare principale ale oraşului. japonezul. Trecerea lui pe platformele zburătoare nu fusese anunţată. exista. Graham se îndreptă spre platformele de zbor prin străzile publice. a grinzilor de metal care întrerupeau pretutindeni perspectiva şi care uneau sălile. care se aflau în jurul marilor magazine de dedesubt.sau locuri de plăcere şi distracţii de toate felurile. însoţitorul lui. sau mai temător. îngrămădindu-se şi îmbinându-se pentru a susţine greutatea platformelor şi şocurile grele produse de aeroplane. În timp ce mergea. pentru a permite schimbul de oameni şi bagaje între diferitele platforme de zbor. De aceea această parte a Londrei era cea mai animată dintre toate.

oamenii din gardă fură imediat înconjuraţi de o mulţime densă. şi agitată. în cele din urmă. aşezate în partea din spate. Nu reuşi să audă ce anume strigau. îngrămădindu-se pe scările drumului central.striga numele. cu ajutorul unor legături complicate. confecţionate dintr-un fel de membrană artificială sticloasă. dar Graham era dornic de experienţe noi. Aeronautul era aşezat în spatele unui geam care-i adăpostea faţa. Pânzele laterale erau înconjurate şi fixate cu nervuri metalice. pe nişte şine 420 . gesticulând şi strigând. erau instalate în aşa fel. se gândi că unii poate încercaseră să ajungă la el cu anumite plângeri. şi aceasta era aproape indispensabil la aterizare. Scaunele pentru mecanic şi pasager. nu mai părea mic. vulgar întrebuinţat de oamenii. în interiorul membranelor protectoare ale carcasei. Pasagerul se putea fixa bine în scaunul său. corpul de aluminiu era tot atât de mare ca şi un iaht de douăzeci de tone. şi văzu nenumăraţi bărbaţi. sau se putea mişca. Pe platforma dinspre apus îl aştepta o aeropilă. încât să aibă un balans. La nevoie. Aşa cum era aşezat pe vagonul de lansare de pe spaţiul întins al platformei de zbor. aproape la fel cu nervurile aripii de albină. Poliţia de gardă îi croi drum cu greutate. săraci ai oraşului. umbrele lor cădeau peste câteva sute de metri pătraţi. şi hotărî s-o lase deschisă. aparatul. El fu din nou izbit de dialectul. cu un aeronaut. Când. apărătoarea de vânt putea să se închidă complet. Văzut de aproape. Mai târziu. femei şi copii în albastru. Scaunul pasagerului era protejat printr-o apărătoare de vânt şi înconjurat de baghete metalice care susţineau nişte perne pneumatice. coborî. manevrând o pârghie.

adaptate la o manivelă lungă şi şănţuită. în mod instinctiv. îi spuse că. Se agăţă de micile bare din părţi. şi care. arătându-i diferitele părţi componente. După aceea. Simţi că se ridică în sus. era de tipul motorului cu explozie. Graham se aşeză pe scaun. până la o cabină îngustă din capătul aparatului. şi rămase jos. Aparatul era în aparenţă foarte simplu. Motorul duduia. consumând la fiecare turaţie un strop dintr-o substanţă numită „fomilă”. Deodată. dispăru. apoi avu impresia că toate acestea se înclină brusc. unde erau depozitate bagajele personale. Asano îi luă paharul gol. servea drept contragreutate pentru părţile centrale ale aparatului care se întindeau până lâ elice.i se spuse că era doza care se administra în mod invariabil celor care erau gata de zbor şi destinată să contracareze efectul posibil al presiunii atmosferice scăzute asupra organismelor. pe platformă. auzi aerul şuierând pe deasupra apărătoarei de vânt. în afară de Asano şi suita lor de servitori. Era format doar dintr-un rezervor şi un piston. trecu peste barele de pe corpul aparatului. Asano. de la axul elicei. păturile şi proviziile. Pe platforma de zbor nu mai era nimeni. Apoi bău un amestec care conţinea ergotină . asemeni motorului cu benzină din perioada victoriană. elicea se învârtea.miniaturale. el se declară gata de drum. ca şi scaunele. şi timp de o clipă platforma şi clădirile din spate alunecară iute şi orizontal în faţa ochilor lui Graham. Condus de aeronaut. el alunecă spre dreapta şi. făcîndu-i semn cu mâna. Elicea se învârtea cu puternice 421 . Atât văzu Graham din motor.

îndepărtându-se de el. nu văzu nimic care să-l uimească . nu reuşi să-şi ridice privirile. Cîtăva vreme. r. o spaimă organică puse stăpânire pe el. se afla unul dintre marile motoare de vânt din sud-vestul Londrei. trei . nu îndrăzni să mai privească în jos. privi către aeronaut. printre picioare. strigă el. Uitându-se în lături.măsură engleză. cu efortul muşchilor. La vreo sută şi ceva de picioare10. Motorul huruia şi duduia. Se agăţă strâns de bare. apoi o pauză. puţin cam forţat.impulsuri ritmice . în spatele lui. şi-i văzu un zâmbet pe faţa arsă de soare. spre locul 10 Un picior .una. O clipă. El privi. trei. devenind cu rapiditate tot mai mici. la faţa mecanicului. se simţi ispitit să se arunce înspre Pământ.pe care mecanicul le controla cu multă abilitate. 30 de cm. – Pare cam ciudat la început. iar acoperişurile păreau că aleargă cu mare viteză. (n. cu ochii îndreptaţi fix către cer. Îi zâmbi şi el. două. Îşi aţinti privirea peste capul aeronautului. El se agăţă strâns de bare. una. În prima clipă. Un timp. pe deasupra aparatului. Recunoscu Palatul Consiliului şi Highgate Ridge. Toate acestea păreau că lunecă în jos. şi momentul de panică trecu. Rămase un timp cu dinţii încleştaţi. drept sub el. înainte de a-şi aminti de poziţia lui socială.un funicular rapid i-ar fi dat aceleaşi senzaţii. o puternică senzaţie de nesiguranţă. două. îşi ridică ochii. Apoi privi drept în jos. la rândul lui. Strânse din dinţi.) 422 . platforma de zbor dinspre sud se acoperi cu o mulţime de mici pete negre. Motorul începu să vibreze cu o trepidaţie care continuă în tot timpul zborului.

în direcţia opusă vântului. Privi în sus şi văzu cerul albastru de deasupra brăzdat de nori Cirus. Londra . Deoarece acum privea cu mai multă încredere. şi apoi. continuînd să privească mai jos. în aerul limpede. peste briza uşoară dinspre sud-vest. pe valuri largi. rapid. Privirea îi coborî cu grijă în jos. în timp ce plutea. el văzu forma tot mai mică a postului de strajă de la Motoarele de Vânt. şi cu mai puţină teamă. pe un vânt moderat. prin constituţie. şi deveniră. ele părăsiră cel puţin primul plan al gândurilor. Motorul continua să duduie. trecu. Rarefierea aerului.o reţea încîlcită de acoperişuri. Hotarul 423 . către un stol strălucitor de păsări albe care pluteau pe cerul de dedesubt. devenit mereu mai tăios. Şi el continua să se înalţe. producea o senzaţie de uşurare şi veselie. Marginea cea mai apropiată se vedea limpede şi precis şi îi produse o vie surpriză. provocat de mişcarea nesusţinută de nimic prin aer. Nu reuşea să-şi gonească din minte posibilitatea unui accident. I se spusese despre răul de aer. zări apropiindu-se o linie albastră de coline. iar el era.unde o fâşie de cer albastru se zărea la orizont. din ce în ce mai sus. Dar lui i se părea că mişcarea pulsativa a aeropilei.. prin care urcau. De îndată ce şocul lăuntric. strălucind auriu în lumina soarelui şi mişcîndu-se necontenit. ce-ar fi dacă s-ar strica vreun şurub neînsemnat în această maşină zburătoare! Ce-ar fi. O clipă. senzaţiile încetară să mai fie neplăcute. era foarte mică în comparaţie cu tangajul unui vas. privirile îi rămaseră aţintite asupra păsărilor. un bun marinar. Apoi. agreabile. printre barele aparatului.! Făcu un efort violent pentru a goni toate aceste presupuneri. în scurt timp.

care fusese o trăsătură atât de caracteristică a marilor oraşe din secolul al nouăsprezecelea. dinspre oraş. ciulini şi ierburi înalte. recifele acestor ruini.Londrei era ca un zid. Trecerea gradată de la oraş spre ţară. se pare. intercalate cu petece de pământ semănat şi întinderi verzi de brădişori. printre rămăşiţele mai mărunte ale caselor din perioada victoriană. insule ciudate în mijlocul întinderilor nivelate de verde şi de brun. Limitele oraşului erau tot atât de precis definite ca şi în vremurile vechi. ele păreau părăsite. Dar. cînd porţile se închideau la căderea nopţii şi cînd hoţul sau 424 . se înălţau palate fastuoase şi drumuri de cabluri se înclinau spre ele. părăsite cu totul. o cădere abruptă de trei sau patru sute de picioare. ca o faleză. de mulţi ani. pentru a fi rase cu totul din drumul maşinilor agricole din vremea aceea. Vegetaţia acestei pustietăţi se ondula şi se încreţea în mijlocul nenumăratelor celule formate de zidurile năruite ale caselor. se ridicau printre străzi şi drumuri. de către locuitori. în cea mai mare parte. Ici şi colo. rămăşiţele caselor suburbane. erau grădinile artificiale din mijlocul acestor ruine. şi se întrerupea lângă zidul oraşului într-un val de mărăcini şi ilice. dar prea masive. decât o întindere de ruine. Părăsite. de iederă. nu mai exista. de asemeni. un frontispiciu întrerupt doar ici şi colo de terase. o faţadă complexă şi decorativă. presărată cu desişuri de verdeaţă care împodobiseră cîndva parcurile din jurul oraşului. printr-un burete întins de suburbii. În această zi de iarnă. Nimic nu mai rămăsese din aceste suburbii. Aceşti arbuşti se întinseseră şi printre urmele caselor.

pe drumul de eadhamită care ducea spre Bath. de culoare roşcată-brună. deveni un fel de beţie. pe sub el. rapidă şi plăcută. Ascensiunea îi dădea lui Graham o senzaţie deplină a efortului încununat de succes. Câtva timp. spre nord. Maşina se ridicase acum la înălţimea maximă pe care o puteau atinge aeropilele şi aeronautul se îndreptă către sud. 425 . revărsa un trafic uriaş. erau rigide. imensă. înainte sau înapoi.inamicul se furişa chiar până la ziduri. Veselia lui crescu repede. pe suporturile lui. şi prin mişcarea întregului motor. şanţurile de scurgere. el fu atent la cele mai mici amănunte ale peisajului care alerga iute. el putu să privească din nou în jos. văzu sub el câmpiile cultivate de pe valea Tamisei nenumărate forme lunguieţe şi mici. Se trezi că trage adânc aerul în piept. coborârile prin aerul rarefiat erau mai presus de orice altă senzaţie. În timpul alunecării în jos. altfel. în cele din urmă. această dorinţă deveni prea puternică. elicea rămânea cu totul inactivă. Graham văzu că schimbarea direcţiei se făcea prin deschiderea sau închiderea a una sau două fâşii subţiri de membrană aşezate pe cele două aripi care. Şi cînd. O gură semicirculară. cu o alternare chibzuită a mişcării. Aeronautul lăsă motorul să alunece uşor înainte de-a lungul şinei şi deschise valva aripii care se împotrivea vântului. că doreşte să strige. că râde cu glas tare. apoi o alunecare lină în jos. întretăiate de fire strălucitoare. El dorea să nu se mai termine niciodată acest zbor prin aer. Astfel îi apăru lui Graham prima imagine a lumii de dincolo de oraş. apoi se micşoră tot mai mult. şi strigă. mai întâi o ascensiune scurtă şi violentă. După puţin timp.

detaliile îl încântau peste măsură. În afară de locul unde marele drum de eadhamită dinspre Portsmouth. Întreaga întindere a povârnişului Downs. pe lângă care cele mai mari motoare din oraş nu erau decât fraţi mai mici. Totuşi. presărat de numeroase puncte care se mişcau. un păstor călare forma o pată neagră. gonind pe dedesubtul aeropilei. Leith Hill. trecură pe deasupra unui deal calcaros pe care. Ele se mişcau cu o mişcare maiestuoasă în faţa vântului dinspre sud-vest. încerca totuşi un sentiment neaşteptat. acum cînd valea Tamisei rămăsese în urmă. Era impresionat de ruinele caselor care existaseră cîndva în această regiune. prin silueta familiară a trecătoarei din capătul de la răsărit. îl recunoscu ca fiind Guiford Hog’s Back. văzând-o. dar la început el nu putu să-şi fixeze nici un punct de reper. urma cursul vechii căi ferate. cu un al doilea grup de motoare de vânt. întinderile nisipoase din Aldershot. care păreau că 426 . şirurile colinelor din Hindhead. de pe care fermele şi satele dispăruseră. dar. era presărată cu motoare de vânt. atât cât se putea vedea prin ceaţa cenuşie. de întinderile vaste fără copaci. Apoi. şi aşa mai departe. Ici şi colo erau spaţii punctate de oile Trustului Alimentar Britanic şi din loc în loc. locurile pe care le cunoscuse. Încercă să găsească. în acest bazin gol al lumii de dedesubt. care semişcau încet. şi prin ruinele oraşului care cîndva se ridica abrupt pe fiecare coastă a trecătorii. Povârnişul de la Downs era plin de motoare de vânt gigantice. Pitch şi Leith. El se aşteptase să-i placă această privelişte. lăsând doar aceste ruine. veniră înălţimile din Wealden. în curând. valea îngustă a râului Wey era plină de desişuri.Văzându-le clar. Pornind de aici. el găsi alte puncte.

stâncile albe de la Needles. Şi cînd toate acestea dispărură în depărtare. deveni clară. cînd ca o întindere ceţoasă de un albastru verzui. după câte se părea.coasta din nordul Franţei. Observă că acum se afla la South Downs şi. După puţin timp. pe versantul cel mai depărtat. chiar lângă el. care încă rămăsese în picioare şi. Se înălţă. devenind nişte pete care abia se mişcau. apăru o întindere de forme. alături. căpătă culoare.încearcă să răpească şi partea de vânt a moriştelor din vale. După alte câteva clipe. Parisul. insula Wight trecu în goană. Toate acestea trecură iute. înghiţite de negură. o cireada de boi negri fugea în faţa a doi călăreţi. în timp ce aeropila cotea din nou spre nord. mici şi însorite. iar Pământul deluros al Angliei trecea iute pe dedesubt. şi apele cenuşii şi sclipitoare ale unui braţ de mare. se arăta la orizont. După aceea. o cupolă imensă. şi după câteva secunde.însorită şi frumoasă . se micşorară şi îşi pierdură culoarea. ţipătul unui nagâţ. cînd cenuşie. înălţate peste coama dealului Pontsdown. o fâşie de ceaţă cenuşie se desprinse dintre fâşiile norilor. cînd asemeni unei oglinzi lustruite. văzu crenelurile Platformei de Aterizare de la Portsmouth. ca nişte oraşe plutitoare. Graham auzi. şi dispăru din nou din vedere. cînd împurpurată de umbra unui nor. apoi sub el începu să se desfăşoare o întindere tot mai mare de apă. privind peste umăr. coborî din cer şi deveni o coastă . până în amănunte. Buruienile purpurii erau pătate cu drobiţe galbene şi. Aeropila sări într-o clipă peste Solent. rămase un timp suspendat acolo. pe care era aşezat un Colos. Dar totuşi el zări turnul Eiffel. Insula Wight deveni tot mai mică. cât un vârf de 427 .

slăbi deodată. devenind din ce în ce mai mare. Mai observă. Cît de mare părea acest monstru. o formă de un albastru palid se ridică repede din oraş. continuându-şi drumul liniştit. turnurile şi clădirile graţioase care se ridicau spre cer. cel puţin în materie de graţie. pe deasupra motoarelor de vânt din oraş. Graham nu-i dădu nicio atenţie. fixaţi pe banchetele din spatele apărătoarelor de vânt. Chiar în timp ce privea. în timp ce aeroplanul se apropia.ac. ca o fiinţă vie. o dîră înclinată de fum. care se înălţa pe o scară. – Aeroplan. Descrise o curbă şi se îndreptă către ei. în comparaţie cu viteza teribilă a aeroplanului. fără să-i înteleagă imediat provenienţa. şi o 428 . brăzdate de sârme. Graham avu pentru o clipă imaginea unor şiruri de pasageri înfăşuraţi în pelerine. Aeronautul spuse ceva. cât de rapid şi cât de constant în zborul lui! Trecu aproape pe dedesubtul lor. spre nord. şi îşi dădu seama că. Parisul continua să fie înaintea rivalului său mai mare. Observă turlele. îi strigă aeronautul. arătându-i cu degetul. Ei se ridicară şi cotiră. – Ce? zise Graham. Sire. ca o frunză moartă mânată de vânt. Duduitul produs de motorul aeropilei. de asemeni. întorcându-şi cu greu privirea de la această ciudăţenie. nişte motoare cu explozie care funcţionau simultan. în bătaia vântului. Se apropia tot mai mult şi devenea din ce în ce mai mare. Aeronautul spuse ceva în legătură cu nişte „tulburări pe drumurile subterane”. un mecanic îmbrăcat în alb. dar în clipa aceea. şi care i se păruse atât de puternic şi de rapid. o întindere vastă de aripi transparente. o elice care se învârtea.

Aeronautul manevră în grabă.. Vreau să aflu mai multe despre această maşină. după cum se părea. Aeroplanul se ridică uşor şi aripile mici ale aeropilei se înclinară în direcţia lui. Părul i se transformă într-un vîrtej deasupra capului. Apoi. Nu vreau încă Pământul. destul de încet. ca o greutate pe umăr. Vântul bătea în rafale peste apărătoarea de vânt şi îi răvăşea părul peste obraji. Se opri o clipă. făcînd un pas de-a lungul barei care îi despărţea.. Acesta era aeroplanul care făcea cursa între Londra şi Paris. 429 . imaginea dispăru. pentru a restabili centrul de gravitate şi presiune. Beachy Road se ridică cenuşiu spre stânga lor. uriaşul se micşoră în depărtare. Dar într-o clipă. ale cărui idei deveniseră mai îndrăzneţe. culoarea feţei i se schimbă şi mâinile i se încleştară. – Pământ. Trecură de-a curmezişul canalului Mânecii. şi aeroplanul devenise din nou doar o mică pată albastră care dispărea în depărtarea cerului. cu glasul abia auzit. din cauza aerului care şuiera pe deasupra apărătoarei de vânt. Ei abia se mişcaseră. strigă Graham. Pe vreme frumoasă şi în timp de pace el făcea patru curse pe zi. strigă aeronautul. – Nu încă. Simţi presiunea aerului. zise aeronautul. zise el şi se ridică din scaun. – Credeam. repetă Graham. Această privelişte îl entuziasma. Viu la dumneata. după cum i se părea acum lui Graham. Încă un pas şi apoi se încleşta strâns de aeronaut. – Vreau să aflu mai multe despre această maşină. râzând.suprafaţă de aripi întinse.

în timp ce maşina îşi ridica din nou botul pentru ascensiune. Dar eu sunt Stăpânul. iar hainele i se smuceau de pe trup. – Nu-mi pasă.. Se pare că uiţi acest lucru. Se lăsă o clipă de tăcere. Sire.. Sire... Am să mă caţăr pe 430 . – Am auzit ceva în legătură cu asta. clătinându-se şi apucîndu-se strâns de bare. Cei doi oameni se priviră înochi. nu are dreptul. dacă eu încalc regulamentele. – Ştiu..... – Aeronautica este secretul. – Nu. Dar pe întreg globul...– Vreau să-mi explici toate acestea. zise aeronautul. dându-şi pe deplin seama de drepturile pe care putea să le exercite chiar şi în aer. Iată. – Atunci.. nici un om care nu este aeronaut calificat. Ştii de ce am dormit eu două sute de ani? Ca să zbor! – Sire. în timp ce vârful aparatului se îndrepta către vest. Aeronautul îl privea cercetător. aerul rece şi pătrunzător îl lovi pe Graham peste obraji. strigă Graham. Nu-mi pasă... Nu uit. privilegiul. zise Graham.. zise el. – Nu.. zise Graham. – Nu în ceea ce mă priveşte pe mine. Graham înlătură cu un gest orice pedeapsă. – Sire. Ei pot veni doar ca pasageri.. Aeropila descrise o curbă. El râse. există reguli.. Nu vreau aşa. Vreau să încerc eu însumi. zise Graham. dacă vreţi să priviţi cum fac eu. Dar nu am de gând să discut. Cum procedezi când vrei ca aparatul să meargă înainte? Aeronautul ezită. chiar de-ar trebui să mă prăbuşesc! Nu! Vreau eu. regulamentele. şi vreau să aflu.. Apoi îi răspunse: – Este complicat.

Doamne! Ah! Iată că urcă! Parcă e ceva viu! Acum. Sire! Răbdarea lui Graham ajunsese la limită. în avantajul dumitale . pentru a reveni 431 . făcând cele mai ciudate figuri.. maşina începuse să danseze prin aer.. Atenţie! Am de gând să zbor singur. cînd se repezea în sus. şi cobora. Să mă înveţi repede şi bine. Poate că tocmai asta voia şi el. Acum... visul meu era să zbor. Când descria o spirală de aproape o sută de metri diametru. Eu.. chiar de-ar fi să mă prăbuşesc.. căzând ca un şoim. Sire! Înapoi! – Înapoi. În trecut. iute. cum facem să-i întoarcem botul pentru o alunecare în jos? – Sire... căci aerul era tare ca un vin.. trei... Da.zise el râzând zgomotos. şi apucă-mă de încheieturile mâinilor. este. abrupt. Uunu. din nou în jos. – Această călătorie. – Sunt eu Stăpânul Pământului? zise el..aici. Graham îşi plăti prima lui lecţie de navigaţie aeriană. Şi acum... foarte bine. sau Societatea voastră? Hai! Lasă pârghiile alea. desigur. Dintre toate lucrurile. doi. Trebuie să trag de aici? Ah! Aşa! Hei! – Înapoi. Se răsuci brusc prin masa intermediară de pârghii. şi aeropila se clătină. aşa. zise aeronautul. în văzduh. Scoase o înjurătură. ca să mă aşez în locul dumitale. Vreau să am o compensaţie pentru somnul meu. Hai! Cu această promisiune. – Ce-i? – Îmi veţi lua apărarea? – Sigur că da! Chiar dacă ar trebui să dau foc Londrei. ţine-ţi echilibrul. – O duzină de spioni mă observă.

– Ce-a fost asta? întrebă el. el trase adânc aer în piept şi răspunse: – Era. fluturară câţiva stropi ca de ploaie. – N-am văzut-o. Aeronautul nu-i răspunse. ziseGraham. ferindu-se de bătaia vântului. Urmă o coborîre rapidă. efectul neaşteptat al aerului rarefiat asupra constituţiei sale. apoi apucă pârghia pentru a redresa aparatul. ca o bucată de pânză albă. caracterul lin al mişcării. Când aeropila se ridică din nou. în timp ce Graham se caţără din nou spre locul pasagerului. ceva trecu în zbor. În cele din urmă. ea păru că se îndreaptă chiar spre grămada de baloane dinspre sud-est. să-l oblige să coboare din nou către viaţa multilaterală de pe Pământ. în timp ce continua să zboare în jos. dar nu făcu decât o curbă şi le ocoli printr-o mişcare bruscă şi dibace. Aeronautul privi. îl aduse pe Graham într-o stare de euforie care nesocotea orice primejdie. care o făcea să se ridice din nou.şi Graham văzu că avea câteva picături mici pe frunte. Graham văzu ceva. În timp ce zbura cu toată viteza. Viteza extraordinară. răsucindu-se în urma lui. ascunzându-se pe după dealurile 432 . Într-una din aceste coborâri. Soarele. şi arătă obiectul alb care încă mai flutura în aer. Zburau orizontal. era o lebădă.într-un salt năprasnic. Apoi. căci lunecau în jos. cu toate insolubilele ei enigme. un incident ciudat veni să-l calmeze. în timp ce elicea se răsucea pentru a încetini căderea. se auzi o lovitură. iar platforma de zbor apărea tot mai mare şi mai întunecată în faţa lor. N-am observat.

Aeronautul vostru spunea că există anumite oprelişti din partea Societăţii lor. Vreau să învăţ cât mai mult despre zbor. Se arătă curios să afle tot ce se întîmplase. Auzi un zgomot care venea să-l întâmpine. – Trebuie să învăţ să zbor. şi fu încântat să audă de plăcerea şi interesul extraordinar pe care Graham le avusese în timpul zborului. un zgomot ca sunetul valurilor pe un ţărm stâncos. fluturau batiste albe şi nenumărate mâini îi făceau semne. Îi compătimesc pe toţi oamenii care au murit fără să aibă prilejul de a zbura. oamenii puteau fi zăriţi ca nişte pete mici. Sub platformă se îngrămădea o masă întunecată. CAPITOLUL XVII. strigă el. Graham era entuziasmat. zise Graham.. Trebuie să stăpânesc zborul. punctată de nenumărate feţe. 433 . TREI ZILE Lincoln îl aştepta pe Graham într-o încăpere de sub platformele de zbor. încă.. Beţia vitezei în aer! Este cea mai minunată senzaţie din lume. coborî o dată cu ei şi lăsă cerul ca o strălucire de aur. – Deocamdată. mă interesează zborul.calcaroase dinspre vest. şi văzu că acoperişurile din jurul platformei de zbor erau negre de oamenii care se bucurau să-l vadă întorcîndu-se cu bine. În curând. – Epoca noastră este plină de experienţe minunate. muzica noastră. Nu cunoaşteţi. zise Lincoln. că nu oricine poate sa înveţe. Nu ştiu ce doriţi să faceţi acum.

se va face. În timp ce veţi lua masa.. Puteţi sta liniştit... – Şi în ceea ce priveşte treburile.. putem să aranjăm să fiţi primit chiar de mâine în rândurile aeronauţilor. şi ne vom întoarce la apartamentele dumneavoastră de la Controlul Motoarelor de Vânt..– Există. Am să telefonez la Birourile Aeronautice de aici... întrebă el brusc.. după cum ai spus. Dacă doriţi să vă ocupaţi de zbor. Dar pentru dumneavoastră.. – Ostrog va veni mâine la dumneavoastră. veţi prefera. lăsând treburile în mâinile lui Ostrog.. Într-adevăr.. Foarte posibil. au fost aduşi de la teatrul din Capri. Totul intră în normal.. înainte de a mă duce la culcare? zise Graham. Nu mă interesează. Cum merg treburile? Lincoln îndepărtă cu un gest aceste preocupări. Revoluţia se înfăptuieşte în întreaga lume. dar aţi găsit chiar dumneavoastră una. zise Lincoln. – Detest baletele. şi vorbi câtva timp despre senzaţiile pe care le încercase. poate. Celelalte. – Am pregătit o reprezentaţie de dansatori. îi puteţi. El râse. Graham îşi exprimă cu înflăcărare această dorinţă. dar stăpânirea dumneavoastră este asigurată. El se opri. Există unele fricţiuni inevitabile. primi şi pe aeronauţi. ici şi colo. zise Lincoln gânditor. mi se pare. M-am pregătit să vă sugerez câteva distracţii.. zise Graham scurt. Întotdeauna le-am detestat. Atunci aş putea să încep chiar de mâine. zise el. 434 . plimbându-se prin încăpere. desigur. – Ar fi posibil. Nu credeţi că după ce veţi mânca. – S-ar putea să fiu acceptat ca aeronaut.. imediat. – Da? zise Graham.

Sunt nerăbdător. încât cina. Mulţimi mult mai numeroase decât cele care se strânseseră la plecare. Asano îşi făcu apariţia şi. din întreaga lume. ei se întoarseră... minunat pregătită. trecînd pe străzile oraşului. zise Lincoln. sub escorta unei gărzi puternice. să mai aştepte. Asano plecă în căutarea reproducerilor kinematografice ale diferitelor motoare. existau şi în Egiptul antic. Dar zborul. – Să mai aştepte. tot ce doriţi este al dumneavoastră. dar Lincoln îl preveni că o astfel de purtare poate fi considerată drept nepotrivită. iar Lincoln transmise ordinele lui Graham de a i se aduce modele de maşini şi machete care să ilustreze progresele mecanice din ultimele două secole.. Graham întâmpinase cu plecăciuni şi gesturi aclamaţiile şi strigătele mulţimii. zise Graham. Micul grup de aparate pentru comunicaţii telegrafice îl atraseră atât de mult pe Stăpân. în apartamentele lui Graham. în privinţa maşinilor voastre. Eu nu sunt un latin. Imediat după ce-au ajuns în apartamentele lui. Nu am nevoie de distracţii. Am unele întrebări pe care vreau să i le pun unui expert... – Puteţi să alegeţi orice. întrebări provocate de călătoria aeriană. cam obosit de aceste amabilităţi ritmice. Şi Graham. zise Lincoln. Ştiu. se adunaseră să asiste la întoarcerea lui şi strigătele şi aclamaţiile lor acopereau uneori răspunsurile lui Lincoln la nesfârşitele întrebări ale lui Graham. De fapt.. îşi ignoră supuşii în timpul drumului său în public. La început. Cu toate că dansatorii noştri. servită de câteva fete încântătoare şi 435 .Existau dansatori şi în vremea veche. – E adevărat.

Se părea că se efectuase. împreună cu un inginer care îi prezentă tot felul de mecanisme ingenioase. Află că numele lui Milne Bramwell. care i se trimiseră prin poşta pneumatică. se făcură cercetări şi se descoperiră în Florida câteva ţigări de foi excelente. Liebault. maşinile pentru abatoare şi aparatele de recoltare. – Noi eram nişte sălbatici.aşa cum obişnuise Graham să le privească .. motoarele cu explozie. antisepticele şi anestezicele din medicină. motoarele de ţesut. repetă el într-una. acele minuni . căpătaseră acum o importanţă care i-ar fi uimit pe contemporanii lor. în mare măsură. noi eram nişte sălbatici. elevatoarele de grâne şi de apă. în comparaţie cu epoca de acum. Isprăvile „copiilor-calculator”. în timp ce masa încă nu se terminase. dar. William James.. noile procedee erau folosite aproape de toţi cei care aveau nevoie de concentrare intelectuală. erau mult mai fascinante pentru Graham decât orice baiaderă. erau acum la îndemâna oricui îşi putea permite să recurgă la serviciile unui hipnotizator calificat.ale hipnotizatorilor. Pentru moment.îndemănatice. se suprimaseră astfel.. Myers şi Gurney. exprimându-şi dorinţa de a fuma. maşinile de clădit. Unele aplicaţii practice de psihologie erau folosite acum în mod general. în această direcţie. dexteritatea ordonată a maşinilor de calculat şi numărat. Vechile metode 436 . Eram în epoca de piatră. După aceea apărură aeronauţii. Şi ce mai aveţi? Veniră şi psihologii. Obiceiul fumatului aproape că dispăruse de pe suprafaţa Pământului.. Fechner. o reală lărgire a facultăţilor omeneşti. drogurile. uşile automate. trebui să aştepte câtva timp. cu câteva perfecţionări interesante în arta hipnotismului.

în maşini de gândire mecanică de o punctualitate şi de o fidelitate admirabilă. un fel de chirurgie psihică. văduvele iubitoare îşi ştergeau amintirea soţilor anteriori. 437 . de îndată ce ajungeau la vârsta cînd puteau fi hipnotizaţi. şi aduse la un grad extraordinar de precizie. obişnuinţele părăsite. o serie de numere.era de fapt. umilinţele. Acest ajutor fusese de un folos deosebit mai ales în matematică şi cum era întrebuinţat în mod invariabil de jucătorii de şah şi la alte jocuri. şi dorinţele dezrădăcinate . această metodă îi venea imediat în ajutor. amintirile puteau fi şterse. Pe fiecare stradă existau hipnotizatori. şi invers. un cântec sau un discurs.ale examenelor în învăţământ fuseseră de mult desfiinţate prin aceste noi procedee. De fapt toate operaţiile conduse de reguli bine determinate. Copiii mici din clasele muncitoare. Ofensele. În locul anilor de studiu. în timpul somnului. folosită în mod general. erau transformaţi. erau în felul acesta uitate. Dacă cineva dorea să-şi amintească un nume. adică având o structură quasi-mecanică. erau acum eliberate în mod sistematic de rătăcirile imaginaţiei şi ale emoţiei. se adăuga celui adormit şi sugestia de a-şi reaminti noţiunile şi după terminarea somnului hipnotic. gata să întipărească în mintea oricui amintiri permanente. care cereau o dexteritate manuală. candidaţii recurgeau la câteva săptămâni de transă şi. erau salvaţi de groaza lor imaginară. încă existente. Elevii aeronauţi care sufereau de ameţeală. grupul de experţi nu avea decât să repete toate noţiunile necesare unui răspuns potrivit. prin acest procedeu. îndrăgostiţii dezamăgiţi se eliberau din sclavia lor. şi eliberaţi imediat de gândurile apăsătoare ale tinereţii.

i se prezenta tot ce era nou şi curios în invenţiile contemporane. într-un fel. până cînd. şi încă două zile la rând.Totuşi. în cele din urmă. iar transferul gândurilor nu era încă bine pus la punct. el hotărî cu tărie să rămână în întregimeel însuşi. din anemia deprimantă a primei treziri. Lincoln se ocupa cu asiduitate de procurarea distracţiilor. făcute cu ajutorul unei trupe de copii palizi. Cu toate asigurările lui Lincoln. el pluti pe deasupra centrului Franţei. La banchetul de experienţe uimitoare care începea. S-ar putea umple o duzină de volume disparate cu descrierea ciudatelor obiecte care i-au fost aduse. ca majoritatea oamenilor din vremea. care deveneau pentru el individuali şi intimi. faţă de contemporanii lui. îmbrăcaţi în albastru. La început. supunerea personalităţii. lui. pofta lui pentru noutate fu îndestulată. şi-ar fi eliberat chiar atunci mintea de multe preocupări chinuitoare. era imposibil încă să se imprime dorinţa. el îşi convoca suita şi o reţinea timp de aproape o oră. Graham. trecură în studii de acest fel. În a treia zi. nu avea încredere în hipnotizatori. fusese atent mai ales la neobişnuitul din ei. Graham petrecea în fiecare zi mai multe ceasuri în minunata plăcere a zborului. zărind şi vârfurile înzăpezite ale Alpilor. 438 . abdicarea voinţei. Aceste exerciţii fizice îi produceau un somn odihnitor. el rămase la vechea teorie că faptul de a fi hipnotizat însemna. sau nu dormea. Ori de câte ori nu era în văzduh. şi cu fiecare zi sănătatea lui făcea un salt tot mai mare. Ziua următoare. Psihologii îşi ilustrară expunerile prin câteva experienţe uimitoare de mnemotehnică. Începuse să aibă interes. În fiecare după-amiază. altfel.

obişnuiam să mănânc cotletul de la prânz. ca un lanţ. De multe ori am aşteptat acolo. Graham fu atât de ocupat cu astfel de distracţii. Faptul că era londonez îl reţinea. cu valiza în mână.la extravaganţa îmbrăcăminţii . Şi acum. cunoscu o dansatoare modernă. încât dădu prea puţină atenţie vastelor mişcări politice care se desfăşurau în afara odăilor lui. pe timpul cînd eram în Universitatea din Londra. dar ciudăţeniile. el ajunse foarte curând să aprecieze adevărata perspectivă a poziţiei lui. Lincoln îi sugeră din nou Stăpânului că ar trebui să se ducă într-un Oraş al Plăcerilor. îl enerva. dispăruseră uimitor de repede. dar Graham refuză. neştiind că mă voi plimba cîndva la o sută de metri în aer. în această localitate. Cei din jur nu-i spuneau mai 439 . A doua zi după-masă. privind cerul de deasupra pădurii de semnale. şi să considere vechile vremuri victoriene drept ceva îndepărtat şi bizar. În timpul acestor trei zile. eu zbor într-o aeropilă. ar fi putut el să spună. ca şi uşoara ostilitate pe care o provocau. în acelaşi cer care era pe atunci un baldachin de fum cenuşiu. şi o aprecie ca pe o artistă uimitoare. Sub locul acesta. cu mulţimea de trenuri care se încrucişau necontenit. – Aici.şi tot ce era din purtarea şi manierele lor în discordanţă cu concepţiile lui asupra bunului gust. era gara Waterloo. jos. Îl amuza îndeosebi fiica Directorului Crescătoriilor Europene de Porci. i se înfăţişară alte minuni ale hipnozei. adică la o sută de picioare mai jos. În a treia zi. găsea o plăcere permanentă în identificările topografice. şi nu voi nici să accepte serviciile hipnotizatorilor în experienţele sale aeronautice. După aceea. fata cu părul roşu. care aiurea i-ar fi lipsit.

Dar el n-o revăzu decât după ce trecură trei zile întregi. imaginea ochilor ei. Dar acum. „Mici tulburări” în cutare oraş. Conducătorul. Primarul Palatului său. Se întreba ce voise să-i spună prin acele frânturi de frază. el o întîlni într-o mică galerie care ducea de la Birourile Motoarelor de Vânt către impunătoarele lui apartamente.nimic. Dar în a doua şi a treia din aceste zile. el îşi aduse aminte de Helen Wotton. GRAHAM ÎŞI AMINTEŞTE În sfârşit. În fiecare zi venea Ostrog. pe măsură ce interesul lui pentru mecanică scădea. Galeria era lungă şi 440 . sau poate chiar din cauza gândurilor pe care i le sugerase conversaţia cu ea. amintirea ei revenea. şi toate marile emoţii pe care le simţise la postul de strajă îi dispărură din minte. Cântecul revoltei sociale nu-i mai ajungea la urechi. Frumuseţea ei se interpunea cu forţă între el şi anumite tentaţii imediate de satisfacţii mărunte. care vor fi domolite în curând. să-i raporteze în termeni vagi instaurarea continuă a stăpânirii sale. fata care îi vorbise atât de ciudat la reuniunea de la Administraţia Motoarelor de Vânt. deveniră tot mai vii. Marele lui Vizir. CAPITOLUL XVIII. el nu ştia că fusese interzis în interiorul oraşului. în ciuda interesului său faţă de fiica Directorului Crescătoriilor de Porci. Fata îi lăsase o impresie profundă. pe jumătate uitate. cu toate că surpriza neîncetată a noilor împrejurări îl împiedicase pentru un timp să se mai gândească la ea. însufleţirea pasionată a feţei. „O uşoară răzvrătire” în altul.

– Ce? – Poporul.. Apoi. – Ei. trăgând adânc aer în piept.. ai vrut să-mi vorbeşti despre popor. fiecare având câte o fereastră arcuită.. care dădea către. ea continuă să tacă. – Probabil că ţi s-a părut ciudat.? – Dumneata uiţi poporul. Ce anume voiai să-mi spui? Ea îl privi cu ochi tulburaţi. aşteptând. Orice urmă de culoare îi dispăru din obraji. că un tremur nervos o împiedica să rostească vreun cuvânt. – A fost o ieşire necontrolată din partea mea. şi ochii ei oglindeau ezitarea. o grădină cu palmieri.. La zgomotul paşilor lui îşi întoarse capul şi. Acum câteva zile. – Am dorit să te văd. ca şi cum ar fi vrut să-i vorbească.. făcînd un efort: – Dumneata uiţi.. zise el. El se opri şi rămase tăcut. apoi ezită. cu o serie de nişe. zise ea deodată. cu gândul că va putea să-i vorbească. într-una din aceste nişe. – Într-adevăr. El oprivi întrebător. Atunci. văzându-l. 441 . în acest loc. – Spuneai că poporul este nefericit? O clipă.. El se simţi cuprins de o bunăvoinţă regală de a o ajuta.îngustă. El o văzu pe neaşteptate. făcu un pas către el. observă.. zise ea. tresări. probabil. şi înţelese de asemeni că îl aşteptase. Îl privi. Şi totuşi. Se ridică imediat. bine? – Asta e tot. – Vrei să spui. ai vrut să-mi vorbeşti.

i-am auzit strigându-mi toate acestea. Poporul priveşte spre dumneata.. pentru a afla că eşti Stăpân pe aproape întregul Pământ.. puterea şi gloria. ea nu mai spuse nimic. Ea continuă să-i vorbească potolit: 442 . Aşa mă numesc ei. Dar. Nu. Eu sunt Stăpânul. Rege. Dumneata vei lua conducerea. este ceva. Ştiu. care îşi asumă toată răspunderea. Dar încearcă să-ţi închipui cât de puţine lucruri cunosc. Dar.– Da.. – Ei. Tăcu. – Ei.. Este o minune. Cu Ostrog. – Cu Ostrog. puteri... Sunt adevărate miracole.. ai suferit şi ai murit. – Nu prea bine. – Principate. Somnul dumitale. – Tocmai de aceea am început să ne temem. Dumneata. dominioane. – Oraşe.. Da.. care ai fost un cetăţean de rând.. te trezeşti din nou la viaţă.. se poate.. Ea se întoarse către el şi îl cercetă cu atenţie. Nu găsesc cuvintele.. în privinţa dumitale. Am vrut. dumneata. dacă doreşti. nu pot. cu o hotărâre bruscă. Pentru că nu înţelegi ce reprezinţi. Şi acum. Dumneata vei lua conducerea.... şi pentru toţi oamenii de rând. Ea se întoarse către el.. care ai trăit. Conducătorul. Trusturi. O clipă. Nu eşti la curent cu ceea ce se întâmplă. Compania Muncii. zise el.... – Stăpânul Pământului.. bine? El zâmbi. Ştiu că te surprinde. zise ea încet. am dorit să-ţi explic. Pentru mine cel puţin. spune-mi dumneata.. – E greu să-ţi explic. bine? – Nu înţelegi. trezirea dumitale.

obişnuiam să-ţi privesc chipul.. generaţie de generaţie. mulţimi de oameni. s-au rugat ca să te trezeşti. – Ştii că dumneata ai fost pentru aceste miriade de oameni. nu poate să-şi ia această răspundere. Graham încercă să spună ceva... Regele Arthur. era nemişcat şi mi se părea că stă în aşteptare. aveai faţa albă şi liniştită.. dar nu reuşi.. cu o robă albă pe dumneata. aşteaptă să vadă ce vei face. Ea ezită. – Da? – Nici Ostrog. şi poporul se perinda să te vadă.... ca să îndrepte rânduiala lumii. ca răbdarea lui Dumnezeu. glasul îi deveni limpede şi puternic. „Când se va trezi Cel-care-doarme?” În timp ce zăceai acolo nemişcat şi fără simţire.. în obraji.. – Când eram fetiţă mică. un miriad de miriade de bărbaţi şi femei. în numele lor? – Cred că imaginaţia poporului.... Când eram fetiţă mică. zise ea. Glasul i se frânse. – În oraş. plini de o speranţă uluitoare şi de necrezut. – N-ai auzit zicala noastră... 443 . Barbarossa.. în fiecare generaţie mulţimi tot mai mari de oameni. nici nimeni altul. pe întreg pământul. te-am văzut şi eu. Aşa ne apăreai nouă. veneau mii de oameni.... Îşi întoarse spre el ochii strălucitori.. şedeai acolo în mare ţinută. uşor.– Ascultă! Cel puţin jumătate din perioada cât ai fost adormit. La fiecare întâi ale lunii. şi culoarea îi reveni din nou. Aşa gândeam noi despre dumneata. Mii. Regele care va veni la momentul oportun. s-au rugat. Îşi întoarse faţa dinspre el şi privi ţintă peretele zugrăvit din faţă.

zise ea. toate amănunte. Este reală.. crezi că uimirea. La început. M-am rugat să te pot vedea şi să-ţi spun toate acestea. apoi se aprinsese. Consilierii. ezitând. Că nu ştiu nimic. Lumea s-a schimbat. – Dar eu nu ştiu nimic.. care sunt aceste mizerii despre care vorbeşti? Ce trebuie să ştiu eu? Vrei să. zise ea. zise ea.. pentru mine. – Dacă îndrăzneşti! zise ea.. zise ea. ca un vis. – Eu sunt încă un copil. Ştiu cât pare de întinsă.. Crezi că poţi arunca asupra altuia răspunderea? – Ştiu cât de întinsă este puterea mea.. mai reci. că dumneata.. – La urma urmei...Graham o privi surprins. Parcă a 444 . Ostrog. ea vorbise cu un oarecare efort. care ai trăit acea viaţă măruntă. Ei sunt mai înţelepţi.. – Nenumăraţi oameni. – Crezi. Dar. ca orice regalitate.. ei cunosc atât de multe. din vremea dumitale. dacă îndrăzneşti. Iar ceilalţi. Lumea s-a schimbat. atâta timp cât cred în dumneata.. – Dar.. lumea pare plină de suferinţă. rămasă atât de departe în trecut. şi regalitatea mea este o credinţă. Şi. dumneata care ai căzut şi te-ai trezit din acel somn miraculos. Dar oare este reală? Este de necrezut. s-a schimbat într-un chip foarte straniu. zise el. Este o iluzie a oamenilor. El se opri brusc. pe măsură ce vorbea.. veneraţia şi speranţa a jumătate din omenire s-a adunat în jurul dumitale numai pentru ca să trăieşti din nou o viaţă măruntă?.. de fapt. sau nu-i decât o mare iluzie? – Este reală.. E tot ceea ce ştiu. te vor asculta. îi privi faţa luminată de emoţie.

.. din zilele cînd abia începea această nouă tiranie. întotdeauna? Da. Mammon ţine în mâna lui cheile. Cu o mişcare bruscă. e mult mai rău decât în vremea dumitale. Toate oraşele sunt acum ca nişte închisori. la ţară. sub noi. sugând vieţii tot ce avea mai bun. dumneata vii din timpurile acelea. Cunosc toate acestea din cărţile vechi. Da… m-am gândit.. ea întoarse spre el o faţă îmbujorată. o tiranie. Da. acum două nopţi…! Lor le datoreşti viaţa. trudesc din leagăn până la mormânt. 445 .. Am fost silită să gândesc.pus stăpânire pe ea o cangrenă. Lor le datoresc viaţa. liberă... şi nici mai buni decât oamenii din vremea dumitale. O jumătate din omenire încă mai trăia.. Da.. nu sunt mai înţelepţi. Aceste mulţimi nenumărate care au înfruntat moartea pentru dumneata.. ei ştiu că suferă. Este o tiranie. exista o nobilime! Oamenii de rând duceau pe atunci o viaţă de iubire şi de credinţă. totul este suferinţă şi durere. n-a fost de loc fericită.. Şi nu e numai atât. este o închisoare. În jurul nostru... ei construiau mii de lucruri... În vremea dumitale. Miriade. căci viaţa mea. Şi dumneata.... Este drept să fie aşa? Aşa va fi. Oraşul acesta.. Încă nu fuseseră subjugaţi de oraşe. a oraşelor. nenumărate miriade de oameni. şi noua stăpânire a banului abia începuse. Oamenii nu sunt mai liberi.. zise Graham încet. cei săraci o cunosc. – Timpurile dumitale au fost timpurile libertăţii. – Dumneata vii. zise ea. – Da. Toate plăcerile zadarnice ale vieţii din preajma dumitale sunt izolate cu o pojghiţă foarte subţire de mizeria cumplită a celor mulţi. stăpânii feudali dispăruseră...

femeile şi copiii îmbrăcaţi în pânză de culoare albastru deschis. L-am văzut. care este proprietatea dumitale.. sclavie nedemnă. – Dar ce este această Companie a Muncii? întrebă Graham.... să spui că.. Dar ai văzut bărbaţii.. cu feţele galbene şi supte. după ce s-au aprins din nou luminile. – În vremurile vechi. Dar n-are importanţă! Şi cum este acum.... ce se întîmpla cu oamenii care n-aveau ce mânca? 446 . Compania Muncii a crescut pe nesimţite.? – Câştigul şi Oraşele Plăcerii! Sau sclavie. cu ochii întunecaţi? – Pretutindeni. – Sclavie. sclavii dumitale. O poartă aproape o treime din poporul nostru.. ceea ce vreau să vezi. – I-am auzit. Ei te vor ţine departe de realitate.. – Sclavie! Spuse el. numele acesta îmi este familiar. Este exact ceea ce vreau să cunoşti. – Nu cumva vrei să spui că fiinţele omeneşti sunt privite ca nişte obiecte? – Mai rău. într-adevăr. ai observat uniforma albastră. Ei sunt sclavii Companiei Muncii. nemiloasă.? – Da. Cum să-ţi explic? Desigur. grosolan şi sărăcăcios. Vrei.– Nu era chiar.. – Compania Muncii? Într-un fel.. Ah! îmi amintesc. – Vorbind un dialect groaznic. cînd rătăceam pe străzi. te vor duce imediat într-un Oraş al Plăcerii. – Ei sunt sclavii.... Ştiu că dumneata nu cunoşti. scris pe faţadele unor clădiri colorate în albastru deschis. şi pe fiece zi sunt tot mai mulţi.

. aşa era. În lecţiile de istorie.. Eutanasia nu este la îndemâna lor. – Da? – Poate ca faptul acesta nu-ţi se pare atât de îngrozitor. gândindu-mă. Era rău.. Compania Muncii a înlăturat azilurile. În parte. apoi îi restituie vizitatorului hainele cu care a venit şi îl dă sau o dă din nou afară. – Acum... Birourile ei există pretutindeni. fără prieteni sau ajutor.. dumneata.. – Da. nu mai există nici aziluri.. dintr-o organizaţie religioasă numită Armata Salvării.. adăpost şi o uniformă albastră pentru oricine. îmi amintesc. poate.. care a devenit o Companie de afaceri. istovit şi fără adăpost. femeie sau copii care ajunge flămând.... În schimbul unui adăpost de o zi.. Dar ei mureau ca 447 .. Compania stoarce o zi de muncă. Şi la orice oră din zi sau din noapte există hrană. întreţinute de parohii. îţi aminteşti. din... trebuie să se ducă în cele din urmă la Companie. La început.– Existau aziluri. pentru cei săraci nu există moarte uşoară. În vremea dumitale. – Aziluri! Da. Acum. oamenii mureau de foame pe străzi. nimic altceva în afara acestei Companii. nici refugii sau organizaţii filantropice... Pentru a salva poporul de rigorile azilului. A fost una dintre primele proprietăţi dobândite de Administratorii dumitale. Orice bărbat... sau să caute vreun mijloc de a muri.. Culoarea ei este albastrul. muritori de foame.. Ea s-a dezvoltat. Acum îmi amintesc. acesta este principiul pe baza căruia s-a constituit Compania. Ei au cumpărat Armata Salvării şi au restructurat-o în forma aceasta. a fost un fel de organizaţie filantropică. desigur. Ideea principală a fost de a procura de lucru oamenilor fără adăpost.

Dacă au muncit bine. După ce cheltuiesc banii. şi ea a avut grijă să-i exploateze din plin. În cele din urmă. odată pentru totdeauna. şi la sfârşitul zilei pleacă din nou.. Există un proverb care spune: „Pânza albastră. de altfel. sau pentru un kinematograf.. După o zi sau două.. Dacă vor să aibă haine noi. aduşi înapoi de aceleaşi cauze care îi aduseseră prima dată. Un mare număr de copii se nasc sub grija Companiei. ei vin iar. sau devin atât de jerpelite încât li se face ruşine. ei rătăcesc de colo până colo. hainele lor personale se uzează. sau pentru o masă sau un pariu la curse.. de pildă suprimarea hranei. Astfel funcţionează Compania.oameni. iar omul care a refuzat măcar o singură dată să 448 . Oamenii vin flămânzi şi neajutoraţi… mănâncă şi dorm o zi şi o noapte.” Compania le exploatează munca. nimeni nu dă de pomană. Şi. iar copiii pe care îi cresc şi îi educă ei până la patrusprezece ani... Poţi fi sigur că aceşti copii sunt crescuţi ca să poarte haina albastră. capătă câţiva gologani. – Şi nu există în oraş oameni lipsiţi de mijloace de existenţă? – Nici unul. Pe cînd aceşti oameni în albastru. iar Compania dispune de anumite puteri. Ei sunt sau în haine albastre. Există o serie de sancţiuni în muncă. sau în închisoare. După aceea. Poliţia străzilor interzice cerşitul. le datorează doi ani de serviciu. mama este datoare o lună de muncă. cât să le ajungă pentru un teatru sau o sală de dans ieftină. – Şi dacă nu vor să muncească? – Cei mai mulţi acceptă această situaţie. Atunci ei trebuie să lucreze luni întregi ca să poată să obţină haine noi. muncesc o zi.

– Dar a fost o revoluţie.. El găseşte că e firesc. Toate aceste lucruri se vor schimba. Spre dumneata. Lui i se pare că aşa trebuie să stea lucrurile. Aceasta este starea la care am ajuns. Sunt prea săraci chiar şi pentru eutanasie. oraşe care îşi bat joc de existenţele lor ruşinoase. care om sărac poate să părăsească oraşul? Drumul până la Paris costă doi lioni.. necunoscînd altceva decât privaţiuni şi dorinţe neîmplinite. trăind fără mândrie. pe lângă aceasta. şi trăiesc în belşug pe seama degradării oamenilor. Oameni care trudesc. schilozi.muncească este denunţat Birourilor Companiei din întreaga lume. spre dumneata îşi îndreaptă poporul privirile.. Graham rămase buimăcit. Iar pentru nesupunere. Ostrog. Şi. zise el. 449 . Se nasc. acest refugiu al bogaţilor care vor să părăsească viaţa. există închisori. El este un politician. îndură şi mor. Dar Ostrog nu o va îndeplini. – Aceasta este speranţa noastră. Dar dumneata. – Şi o treime a poporului poartă haina albastră? – Mai mult decât o treime. în întreaga lume. ascunse sub pământ. Milioane. de privaţiunile şi suferinţele lor. toţi cei influenţi. Nu-i pasă. Sunt multe motive pentru care poţi ajunge la închisoare. întunecoase şi mizerabile.. ajung să considere aceste mizerii drept o stare firească. nenumărate milioane de oameni tăcuţi. Câtva timp.. dumneata care vii dintr-o epocă mai fericită. printr-un sistem de amprente digitale. toţi cei care sunt fericiţi. Toţi bogaţii. bucurie sau speranţă. Speranţa lumii întregi. Ei se folosesc de popor în politica lor.. cu urechile împuiate despre Oraşele Plăcerilor.

. şi ceea ce am visat eu. În întreaga lume. zise ea.. uită întreaga omenire. Oare sunt numai visuri? Ar putea un om. Oamenii refuză să fie dezarmaţi. – Dar ce trebuie să fac? zise el. Poporul nu vrea să se întoarcă la munca istovitoare. răspunse ea. dă-le doar un conducător care să le exprime dorinţele. dar de un cuvânt rostit de dumneata..Graham o privi în faţă. fără să se mai uite la ea. Inima lui Graham bătea cu repeziciune. Ochii ei străluceau de lacrimi reţinute. un singur om.. trebuie s-o conduci… Poporul se agită. nefericiţi. Dumneata poţi s-o conduci. el a trezit speranţele.? glasul i se coborî şi tăcu. aşa cum n-a fost condusă niciodată. aplecându-se spre el. şi vorbind cu glas scăzut. Nu este nevoie decât de un cuvânt.. uită de acest oraş.. – Vechile visuri. ci toţi oamenii. fericire. – Oamenii nu au nevoie decât de un conducător.. Apoi începu să vorbească. Să conduci lumea... spre binele şi fericirea oamenilor.. în faţa frumuseţii ei atât de omeneşti. El simţi un val de emoţie. Chiar şi cei din clasa mijlocie sunt neliniştiţi.... ca oamenii să se strângă laolaltă. El se aşeză. Încercă să pară calm. – Şi apoi? – Poţi face tot ceea ce vei vrea... lumea este a dumitale. – Nu un singur om. Ostrog a trezit în ei un vis mai măreţ decât ceea ce a visat el.. cu ochii aţintiţi asupra ei. libertate. să cântărească faptele.. O clipă. – Să conduci. 450 .. Ei nu îţi spun nimic din ceea ce se întîmplă. şi toate acele glasuri vagi şi îndepărtate.

Cer un singur lucru... era mai presus de orice speranţă. Nu am decât o putere iluzorie. Apoi ridică brusc capul.. – Mai este nevoie să mă întrebi dacă te voi ajuta? zise ea. – Atunci. şi câteva clipe se făcu tăcere. După ce îi voi pune câteva 451 .. Nu… lasă-mă să vorbesc. Voi conduce.. Nu te-ai gândit că sunt absolut singur? Ea tresări. şi o clipă ochii ei avură o expresie de compătimire. Ea continuă să tacă. zise el încet. Această sclavie a muncii se va sfârşi.. zise el. – Eu !. nu dreptate. dar ceva mai aproape de dreptate decât de nedreptate.El clătină din cap. Şi eu voi învăţa.. Vreau să fac. voi conduce cu adevărat. dar acum sunt hotărât să guvernez. Să o mângâie. Ezită. Se lăsă o tăcere încordată. – Care? – Să mă ajuţi. să-i strângă mâna. iar entuziasmul şi măreţia ideilor la care se ridicaseră erau ca o prăpastie adâncă deschisă între ei. încântătoare. Un singur lucru îţi promit. apoi se auzi bătaia unui clopot de orologiu. m-a trezit. privind-o în faţă. – Eu nu am tăria dumitale. Graham se ridică. Ai dreptate. Nu am tinereţea dumitale.. – Chiar acum... Ceea ce mi-ai spus. o fată! – Da. frumoasă.. Ostrog mă aşteaptă. şi privirile li se întâlniră.. zise el.. Ostrog va trebui să ştie care îi este locul. – Şi vei lua conducerea? – Da. nu am tăria necesară. făcu o pauză.. cu dumneata. Cu condiţia. Asta nu va duce la instaurarea fericirii milenare. Stătea în picioare în faţa lui...

. zise ea.. nu chiar o rezistenţă organizată. Poate că mă voi duce să văd cu ochii mei realităţile despre care mi-ai vorbit. Ostrog îi făcu un raport elogios asupra felului cum evoluau treburile externe. întrebător. Graham. Ca să fiu sincer. Comuna şi-a ridicat din nou capul. Rămase o clipă să o privească. dar ea nu mai spuse nimic. apoi el se întoarse şi se îndreptă către Birourile Motoarelor de Vânt. întrebă dacă avuseseră loc lupte. însă. – Voi şti şi cînd pleci şi cînd vii. – După atâţia ani. Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu. la Paris şi Berlin. şi se opri. ci doar acţiuni de nesupunere. Iar cînd mă voi înapoia. El aşteptă. CAPITOLUL XIX. pentru a-şi relua experienţele aeriene. Mai înainte. aceasta este natura reală a luptei. Te voi aştepta aici. el trecea cât mai repede cu putinţă peste această formalitate. începu să pună întrebări scurte şi precise. – Ştiam. în urma emoţiilor prin care trecuse. în astfel de ocazii. însă. pentru a-i prezenta un raport asupra activităţii administrative din ziua aceea. acum... Ordinea fusese. 452 . restabilită în aceste oraşe. zise Ostrog.întrebări. căutând să fie cât mai judicios. Graham îl auzi spunând că avuseseră loc tulburări. Era foarte dornic să intre imediat în posesia puterii. PUNCTUL DE VEDERE AL LUI OSTROG Graham îl găsi pe Ostrog aşteptându-l. Se priviră lung. cînd Graham îşi înmulţi întrebările.

– Dar de ce v-aţi aşteptat la tulburări? întrebă Graham. Şi acum.. Într-un singur cartier... dar poporul pe care l-am ridicat la luptă. Această nemulţumire a fost forţa necesară pentru răsturnarea Consiliului.. Apoi deveni mai explicit.. Este extraordinar cât de violent şi rapid a reînviat şi s-a răspândit acest val de umanitarism învechit.. zise Ostrog. În special nemulţumirea faţă de Compania Muncii.. Da. care am aruncat 453 . Nemulţumiri sociale.. Chiar noi. – Ei bine? –Revoluţia noastră este înfăptuită. oricât de imposibile ar fi. idei care au stat în amorţire două sute de ani înţelegi? A trebuit să reînviem aceste idealuri.. – Compania Muncii? – Văd că începi să înveţi... desigur.. Au avut loc lupte. Dar în America spiritele sunt foarte liniştite.– Puţine. aceasta. Ostrog zâmbi.. pentru a răsturna Consiliul.Companiile Africane Reunite au o poliţie foarte bine instruită . şi trezirea dumitale.. continuă să se agite. Am făcut promisiuni. nici un lux pe care să nu-l poată împărtăşi oricine. să reînviem vechile idealuri ale fericirii universale... toţi oamenii să fie egali. pe neaşteptate. – Există multe nemulţumiri.. ca şi aeroplanele.. – A trebuit să exploatăm această nemulţumire.. Consiliul este răsturnat. toţi oamenii să fie fericiţi.a fost la datorie. Deocamdată.. Dar divizia senegaleză a poliţiei noastre agricole din Africa . zise Ostrog cu un accent de surpriză. Oamenii sunt mulţumiţi de răsturnarea Consiliului. Ne-am aşteptat să aibă loc mici tulburări în oraşele continentale şi în America.

Hainele albastre aşteaptă tot felul de măsuri din partea dumitale.. dacă se produc cumva dezordini. Trebuie să-i ţinem strâns. întrezărind un mijloc de a-şi afirma puterea. nu avem de ce ne teme. aeronauţii sunt privilegiaţi şi bogaţi. Dacă i-ar fi avut pe ei Consiliul în poliţia străzilor. E o grevă generală. lucrurile s-ar fi schimbat. nu este cazul să fii îngrijorat. Mulţimile n-au un organizator capabil. – Chiar până la punctul de a aduce poliţia de negri? zise el. Dar vorbi cu nehotărâre.sămânţa. care să le ridice împotriva noastră. Dumneata poţi acum să zbori singur. organizată de noi înainte de trezirea dumitale atât de oportună.. La Paris. spre deosebire de gloatele noastre. în afară de conducătorii regionali ai societăţii secrete. Desigur. Sunt nişte brute frumoase şi credincioase. în afară de unele dezordini şi stricăciuni. am fost siliţi să cerem ajutor din afară. Noi avem în mâini toate pârghiile importante. poţi să pleci spre Capri. suntem uimiţi. Mulţimile nu vor să se întoarcă la muncă.. – Ei ne sunt utili. şi poporul mişună pe străzi. cu contra-sugestii. zise Ostrog. Ei vorbesc despre o Comună. Am pus Maşinile Vorbitoare în acţiune.. după cum am spus. Graham se gândea. Dar 454 . pentru menţinerea legii şi ordinei. Jumătate din fabrici sunt goale. şi stăpânirea lui înseamnă stăpânirea pământului. – Dar aici? – Mai sunt tulburări. Desigur. şi. ca şi inginerii de la Motoarele de Vânt. ei formează societatea cea mai închisă din lume. Nu au conducători. şi n-au nici urmă de idei în capetele lor. Văzduhul este al nostru. asta e totul. Oamenii îmbrăcaţi în mătase şi satin au fost insultaţi pe străzi.

aceasta se poate întîmpla. Întreaga putere este a celor care ştiu să mânuiască bogăţia. A trecut pentru totdeauna. cînd oamenii de rând. Ca să fiu sincer.. s-a sfârşit cînd infanteria. – Vremea democraţiei a trecut. Bogăţia este astăzi o putere mai mare decât oricînd. 455 . ea nu mai are decât un credincios. Au trecut vremurile cînd poporul putea să facă revoluţii. – Cred că au trecut. este epoca bogăţiei. Rămase pe gânduri. un credincios multiplu şi stupid. nişte sentimentali. Cred că au trecut. care se invidiază unii pe alţii. Trebuie să accepţi faptele.. Nici unul dintre ei nu este în stare să devină o figură centrală. Ea a început cu arcaşii de la Crecy. noi visam o viaţă democratică şi minunată. zise el. N-ar putea surveni nimic altceva decât o răscoală dezorganizată. Astăzi. Graham. Dar ea nu va putea să întrerupă exerciţiile dumitale aeronautice. Graham nu răspunse imediat... au încetat de a mai câştiga bătăliile. Când tunurile costisitoare. Rămase pierdut în gânduri sumbre..aceştia nu sunt decât nişte înflăcăraţi. În vremurile vechi. Lumea voastră a fost plină de surprize pentru mine. Astăzi. Să afirmi că Pământul e al mulţimii! Că mulţimea poate să guverneze! Această credinţă a fost judecată şi condamnată chiar de pe vremea dumitale. Ea comandă Pământul.. Ostrog îl privi fix. şi acestea sunt fapte. masa. omul din mulţime. marile cuirasate şi căile ferate strategice au devenit mijloacele directe ale puterii. visam că va veni o vreme cînd toţi oamenii vor fi egali şi fericiţi... marea şi cerul. zise.

. În zilele noastre. Acum. avem această mare maşină a oraşului. şi a dispărut în faţa archebuzelor şi puştilor.. Eu n-am ridicat aceste forţe pentru a mă distruge… ai încredere în mine.. – Oare trebuie ca lumea să meargă astfel? zise Graham. tulburări. Vremea omului de rând a trecut. De aceea au existat insurecţii.. prima aristocraţie permanentă. un om este tot atât de bun ca şi celălalt.. Ostrog îl privi atent.. Trebuie. Vechea aristocraţie n-avea nici forţă. temperată. omul de rând a devenit o unitate neputincioasă. să meargă astfel? Toate speranţele noastre au fost zadarnice? – Ce vrei să spui? zise Ostrog.. Dar aceasta este a doua aristocraţie. ceva care se mişcă şi se agită. Vremurile prafului de puşcă şi ale democraţiei nu au fost decât un vîrtej într-un curent. nici îndrăzneală. Era prea temperată. Şi găsesc o tiranie aristocratică! – Bine. zise Ostrog. ceva pe care voi îl ţineţi în frâu. La ţară. 456 . zise Graham. a venit o dată cu apariţia castelelor şi armurilor. conflicte. – Mă întreb.zise Graham. într-adevăr. Prima aristocraţie adevărată. peste puterea lui de înţelegere.. şi o organizaţie complexă.– Nu. zise Ostrog cu un zâmbet forţat care voia să înlăture aceste întrebări dificile. dând frâu liber sentimentelor care îl stăpâneau. – Şi totuşi. dar dumneata eşti tiranul principal! Graham clătină din cap. – Vei vedea. Speranţe? – Eu viu dintr-o epocă democratică. sau aproape tot atât de bun.. Cea adevărată. există ceva care rezistă.

457 . – Dar aristocraţia! Oamenii aceia pe care i-am întîlnit! – Oh! nu ei! zise Ostrog. Dacă lumea merge într-adevăr înainte. predominarea celor mai buni. zise Ostrog. Aristocraţie. Dacă ai fi luat pe oricare om de acolo. Ostrog făcu un gest de nerăbdare.– Ei. Această specie se va stinge.. ei nu vor muri. Calea uşoară a exceselor. Schimbările s-au produs întotdeauna în felul acesta.. bine. pentru căutătorii de plăceri pe care i-au consumat flăcările. apoi eutanasia. Vicii şi plăceri! Ei nu au copii. trebuie să priveşti lucrurile în mod general.. cu sânge rece. şi l-ai fi întrebat. În câteva zile. şi astfel se merge spre mai bine. suferinţa lor este o forţă pe care chiar dumneata. şi cînd vorbi. o făcu pe un ton mai puţin potolit ca înainte. Eu nu am nici o afecţiune faţă de sclavi. Cea mai.. zise el. Acum două nopţi i-ai auzit pe aceşti oameni strigând şi cântând. Ei suferă. marea masă a oamenilor săraci. Se gândi o clipă. zise Graham. Şi dacă nu moare? Chiar dacă nu moare. de ce strigă. acesta este cel mai sigur mijloc de îmbunătăţire a rasei! – Plăcută moarte. n-ar fi putut să-ţi spună. – Nu-ţi face griji cu astfel de lucruri. totul se va aranja. Noi i-am învăţat acest cântec. mare parte r dintre ei se îndreaptă spre nimicire.. Mai este ceva.. Erau convinşi că strigă pentru dumneata. Şi totuşi.. că îţi sunt credincioşi şi devotaţi. mulţimea. Vor muri şi ei? Nu.. Mulţimea este un animal uriaş şi prost. ea poate fi îmblânzită şi condusă. suferinţa şi dispariţia celor incapabili. Atunci erau gata să ucidă Consiliul. dacă nu se întoarce din drum.

pe străzi... nu. Supus. distragerea Oraşelor Plăcerii. că într-o zi cel inferior. ei sunt de aceeaşi părere cu dumneata. o datorie frumoasă. şi pentru că în mine. este nebun de invidie. Poporul. acum.Astăzi... Lumea nu este făcută pentru cei răi. Ce speră omenirea? Că va veni într-o zi Supra-omul. Strigătul lor ţâşnea dintr-o viaţă mizerabilă. Dumneata eşti împotriva Oraşelor noastre ale Plăcerii. Ostrog făcu un pas.. fără bucurie sau mândrie. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta… dacă n-aş fi fost atât de ocupat.. pe care omul merge înainte. – Pot să-mi imaginez cum vede un englez din perioada victoriană acest mare stat mondial al nostru. dacă nu înlăturat... tot ceea ce este desfrânat şi leneş.. zise Graham. Dumneata regreţi toate vechile forme ale orânduirii parlamentare.. cei nemulţumiţi. Dar Oraşele Plăcerii sunt organele purificatoare. – Şi care era speranţa lor? Care este speranţa lor? Ce drept au ei ca să spere? Ei muncesc prost şi vor răsplata acelora care muncesc bine. – Nu. ale Statului. Moartea celor care au dat greş! Aceasta este calea pe care animalul se ridică spre umanitate. pentru cei proşti.. Datoria lor. şi se întoarse din nou spre Graham. Ei cer. Dar trebuie să mai înveţi. rămase o clipă pe gânduri.. spre culmi mai înalte. locuri care atrag an de an spre ele tot ceea ce este slab şi vicios. au şi început să murmure împotriva acelora care au răsturnat Consiliul. 458 . ei sperau. în mine. consiliile electorale şi parlamentele şi toate aceste copilării din secolul al optsprezecelea. de altminteri… este de a muri. cel slab şi cel josnic va putea fi supus sau înlăturat.. spectrele lor încă mai bântuie lumea..

toate femeile frumoase. mor fără copii. care strigă pe străzi. cu încăpăţânare. să învingă. Sfârşitul va fi acelaşi. să mă ucidă pe mine şi pe cei de o seamă cu mine.. Sfârşitul va fi Supra-omul. Ei se duc acolo. Cîteva clipe. – Dar eu trebuie să văd aceste lucruri cu ochii mei. petrec. voi putea înţelege. Eu nu vreau 459 . Să se revolte. nu i-ar invidia pe bogaţi pentru felul lor de a muri. cu toate protestele nebune ale omenirii. Vor produce doar o întârziere de câteva sute de ani. nu în afară. şi am visat la libertate. natura va crea şi animale de pradă. se vor ridica alţii. – Nu ştim. ar izbuti să ne învingă ce s-ar întâmpla atunci? Nu vor face decât să intre pe mâinile altor stăpâni. Libertatea este înăuntrul nostru. Asta este ceea ce vreau să-ţi spun. proaste şi desfrânate mor fără copii.. Dominaţia aristocraţiei este fatală şi asigurată. Este o problemă a fiecărui om. Dacă poporul ar fi înţelept. cu un zâmbet care îl irită pe Graham în mod deosebit. Nu există altă libertate în afară de înţelepciune şi stăpânire de sine. şi să încerci să le faci o viaţă uşoară şi plăcută! Tocmai acum cînd s-au coborît la locul care li se cuvine! El zâmbi..cheamă toată pleava netrebnică a lumii spre o distrugere plină de graţie. Ostrog. aceşti nenumăraţi nebuni în haine albastre. Da. Trebuie să învăţ. zise el. alţi stăpâni. Mai ai multe de învăţat! Cunosc aceste idei. luând deodată un ton ferm şi hotărât. rămase copleşit de gânduri. Numai văzând. l-am citit şi eu în copilărie pe Shelley al vostru. pe care noi i-am făcut sclavi. zise Graham. Dacă. Şi dumneata ai vrea să-i emancipezi pe aceşti muncitori proşti şi fără minte. lucru de altfel imposibil. Atât timp cât există oi. iar omenirea devine mai sănătoasă..

– Poţi afla asta din romanele noastre realiste.să fiu Rege într-un Oraş al Plăcerii. poate. cum muncesc. – Eu vreau realitate. Te poţi duce chiar acum. zise Ostrog. el ajunse la o concluzie. – Nu vei avea nevoie să mă consulţi în vreo problemă. nu este o idee rea. – Există unele greutăţi.. cum se căsătoresc.. dumneata eşti Stăpânul. poate că. Şi totuşi. în acest timp? întrebă deodată Graham.. Chiar dacă nu suntem de aceeaşi părere. şi cu alte asemenea treburi. Oamenii sunt foarte agitaţi. – Credeam. cuprins de o bănuială ciudată.. Spui că vrei să mergi pe străzile oraşului şi să vezi oamenii de rând. Dacă te interesează cu adevărat! Desigur.. M-am ocupat destul timp cu aeronautica. În special oamenii muncii. Trebuie să aflu cum trăieşte poporul. dorinţa dumitale de a merge prin oraş.... nu asta este plăcerea mea. cum mor.... Deodată. zise Ostrog zâmbind.. în orice caz pentru un timp. 460 . Trebuie să aflu cum trăiesc oamenii de rând. cum îşi cresc copiii.. Şi totuşi. Da. – Nu mă aşteptam. acum.. nu realism. şi descoperirea prezenţei dumitale între ei. nu mi se pare chiar. – Va trebui să umbli deghizat... El te va însoţi. S-ar putea realiza..brusc îngrijorat.. dacă vrei. zise el.. ideea aceasta. cum s-a dezvoltat viaţa de toate zilele.. La urma urmei... În general.. zise Graham. gândindu-mă mai bine. – Oh. nici vorbă! Nu! Cred că poţi lăsa treburile pe seama mea. Asano îţi va procura un deghizament pentru această plimbare. îi sugeră Ostrog.. pe gânduri. ar putea să creeze o tulburare teribilă. Atunci voi înţelege mai bine adevărul.

Dar dacă. – M-am gândit la poliţia de negri. se hotărî să nu spună nimic. Ostrog îl privea cu atenţie. şi a murmurului prevestind noile lupte. mare şi puternic. necunoscut şi nebănuit de nimeni. – Nu. şi. şi se înclină cu respect. – Nu am de gând să aduc negri în Londra. la urma urmei. Nu cred că poporul intenţionează să se poarte ostil faţă de mine. Acum el mai cunoştea câte 461 . – Ne putem aştepta să se dea în curând vreo luptă? întrebă el brusc. PE STRĂZILE ORAŞULUI În noaptea aceea. în ciuda nemulţumirii crescînde. Graham. nu vei aduce negri înarmaţi în Londra. el îl văzu luminat şi treaz. din şirul cărora prima revoltă nu fusese decât un preludiu.Graham îi aruncă o privire tăioasă. în mod sigur. Şi chiar la Paris. însoţit de Asano.. îmbrăcat în costumul unui funcţionar inferior de la Motoarele de Vânt. În această privinţă. într-un vîrtej de viaţă. Acum. oraşul prin care rătăcise altădată. curentul neîncetat al circulaţiei continua să curgă.. cînd fusese cufundat în întuneric.. nu-mi voi schimba părerea. eu sunt Stăpânul. care îşi luase o zi de odihnă. care se îmbrăcase în hainele de pânză ale celor din Compania Muncii. colindă. În ciuda agitaţiei forţelor revoluţionare. Ostrog. zise el încet. pe sub sprâncenele încruntate. CAPITOLUL XX. zise Graham. după o pauză. – Orice s-ar întîmpla..

Era primul lui contact adevărat eu poporul din vremea aceea. sau le-au furat. Treceau steaguri după steaguri. la obiceiurile comune ale acestei noi epoci. un şuvoi de steaguri şi. zise Asano. relativ îngust.şi era ciudat să vezi o procesiune de oameni care parcurgeau oraşul stând pe loc. poporul se reîntorcea la interesele proprii. avusese un caracter izolat. pentru torentul de culori şi de impresii vii care se revărsa în jurul lui. „Să nu dezarmăm”. În aceste două zile. Ei fluturau steaguri dintr-o pânză roşie. dar nu era pregătit pentru surpriza infinită a unei cercetări mai amănunţite. ca să privească 462 . în afară de scurtele imagini despre teatre şi pieţele publice.ceva despre dimensiunile şi aspectele acestei noi epoci. pe care erau scrise inscripţii cu litere prost desenate şi cu ortografii diferite. acompaniat de o orchestră zgomotoasă. „Să nu dezarmăm”. din urmă. pentru a evita mulţimea compactă care se strânsese. grosolană. cu instrumente ciudate. oraşul era în cele mai active ceasuri ale nopţii. – Toţi ar fi trebuit să fie la muncă. strigau aceste steaguri „De ce să dezarmăm?”. Dar acum. „Să nu dezarmăm”. în cele. Intrară mai întâi pe o stradă ale cărei margini erau înţesate cu oameni îmbrăcaţi în haine albastre. n-au primit nici un fel de alimente. şi că toate experienţele de până atunci se desfăşuraseră în jurul propriei lui situaţii. viaţa revenea la cursul real. Graham văzu că acest furnicar era o parte dintr-o procesiune . Apoi Asano făcu un ocol. răsună cântecul revoltei. fusese o simplă mişcare în cadrul sectorului politic. El îşi dădu seama că tot ce se petrecuse mai înainte.

Graham era înconjurat de imensa agitaţie a unor mulţimi care se succedau neîncetat. rămăşiţele recoltei funerare ale primei revolte. la cultura fonografică. ca o perdea. îndepărtând nenumăratele alte aspecte ciudate. dovedindu-i cât era de popular. din acel dialect grosolan folosit de cei din clasa incultă. pe care altfel le-ar fi putut observa. oricât ar fi fost de personal şi de insistent. Pretutindeni plutea în aer protestul împotriva dezarmării. era dată la o parte. adică de oamenii care nu puteau să ajungă. printre atâtea subiecte bizare şi vii. frânturi. în tot timpul acestei nopţi. de strigătele neînţelese şi de aspectele fragmentare ale luptei sociale care abia începea. nici unul. Puţini oameni dormeau în noaptea aceea. prin modul lor de viaţă. Îşi dădu seama că imediat ce se va întoarce. nu izbutea să-i reţină întru totul atenţia. va trebui să discute despre acest fapt cu Ostrog. spiritul de agitaţie şi revoltă pusese stăpânire pe atenţia lui. cu numele lui. în faţa vreunui aspect nou şi 463 . va trebui să discute într-un mod mai concludent decât o făcuse până acum. Existau momente cînd agitaţia revoluţionară i se ştergea din minte. cu o forţă pe care el nu şi-o închipuise în timpul petrecut în încăperile Motoarelor de Vânt.trecerea cadavrelor de la spital către un cimitir. Şi totuşi. Pretutindeni. chiar din primele ceasuri ale plimbării lor prin oraş. Această preocupare dădu impresiilor lui un caracter fragmentar. mintea lui era năucită şi înceţoşată de vuietul continuu. ieşiseră aproape toţi pe străzi. ghirlande şi steaguri cu decoraţii negre şi ciudate. despre acest fapt şi despre problemele mai mari din care decurgea. Pretutindeni.

deoarece platformele mişcătoare asigurau o circulaţie rapidă . Clădirea le apăru la o curbă. Printre cele mai inofensive erau: „Mântuirea se află la primul etaj. Graham.” „Binecuvântări rapide pentru oamenii de afaceri ocupaţi. Călătoreau aşezaţi pe o platformă superioară. Helen îi orientase gândurile către dorinţa intensă de a cunoaşte.” „Astă-seară vor lua cuvântul cei mai străluciţi episcopi. incredibile cuvinte de hulă. „Plasaţi-vă banii în acţiunile Creatorului nostru”. „Cele mai rapide convertiri din Londra. iar preţurile sunt tot cele obişnuite.” 464 . de exemplu.” „Alătură-te celor mai recenţi sfinţi!” „Fii creştin. dar existau şi momente cînd chiar şi chipul ei dispărea din preocupările lui conştiente. pe cînd străbăteau cartierul religios nu mai era necesar ca bisericile şi capelele să fie împrăştiate prin tot oraşul.atenţia îi fu puternic atrasă de faţada bisericii uneia dintre sectele creştine. citi cu atenţie inscripţiile. mare şi strălucitor.impresionant al acelei epoci. care se familiarizase cu scrierea fonetică. o ghirlandă uriaşă de culoare neagră atârnată deasupra inscripţiilor arăta că religia populară urma politica populară. apropiindu-se cu repeziciune de ei. Era acoperită de sus până jos cu inscripţii. Operatori experţi! Gră-biţi-vă!” „Ce-i va spune Cristos Celui-care-doarme. La un moment dat. colorate în alb şi albastru de porţiunea ocupată de un ecran kinematografic. spre dreapta”. pe care tocmai se prezenta o scenă realistă din Noul Testament. după părerea lui. cea mai rapidă. cele mai multe conţineau. fără să-ţi neglijezi ocupaţiile cotidiene.

ceremonii intime şi tot felul de asemenea lucruri. bineînţeles.. aşa cum făceau altădată. iar oamenii nu au pur şi simplu timp să se ocupe de sufletele lor. Uitasem. e îngrozitor! zise Graham. În vremurile vechi. El zâmbi.. – Dar această biserică. În zilele noastre. încercînd zadarnic să găsească ceva neobişnuit în acele inscripţii ţipătoare.. şi expresia „câteva doz de lioni” îl făcu să-şi îndrepte brusc atenţia către această problemă.. Cultul a mers în pas cu epoca. Cu toate că am citit undeva că în după-amiezile de duminică. vreau să spun că vă plătesc dumneavoastră... îşi pierde orice valoare. cu metode mai puţin zgomotoase.. spre albul şi albastrul care se îndepărtau. excursiile la ţară. privindu-l. Tămâie costisitoare. – Există sute de căi diferite.– Dar bine. Oamenii cultului sunt extrem de populari şi de prosperi. în timp ce asurzitorul vacarm al pietăţii mercantile se ridica deasupra lor. – Ce găsiţi îngrozitor? întrebă micul lui însoţitor. desigur. cu siguranţă că nu este singura cale. dacă o sectă nu spune ceea ce are de spus. Dar. Există secte ale clasei înalte... asta? răspunse Asano.. ştiţi. desigur. Asta vă şochează? Vorbea cu tonul celui care face o descoperire. privind înapoi. – Tot ce scrie aici! Esenţa religiei este. se dă o bătălie acerbă pentru captarea atenţiei. credinţa. existau liniştitele zile de duminică. Ei plătesc Consiliului câteva doz de lioni. – Oh. Graham era încă nedumerit în privinţa monedei. zise Graham. Da. Noul subiect îl făcu să uite într-o clipă de templele aglomerate şi 465 . pentru localurile pe care le ocupă.

O întorsătură de frază îi sugeră ideea. înlocuise în mod practic aurul din toate marile tranzacţii de afaceri.gălăgioase. cu toate că încercă de câteva ori. era în sfârşit detronat. Dar. privind-o dintr-o mică galerie lăturalnică. cu litere enorme de o luminozitate intermitentă. verzi. aceasta îi reţinu interesul. şi la prima ocazie le completă cu sumele necesare. Asano avea mai multe asemenea cecuri asupra lui. cu buclele şi înfloriturile acestui autograf pe care îl cunoştea atât de bine. rezervată administraţiei. Graham. emise în alb de Consiliu. reuşi să examineze sala. confirmată apoi de răspunsurile lui Asano. Schimbarea fusese treptată. care. circulaţia obişnuită a banilor în întreaga lume erau conduse cu ajutorul micilor cecuri brune. că aurul şi argintul nu mai aveau putere de acoperire. semitransparentă. Toate purtau un facsimil al semnăturii lui Graham. el se reîntâlnea pentru prima oară. Erau tipărite pe o hârtie care nu se rupea. o clipă. provocată de extinderea sistemului de cecuri. încă în timpul primei perioade din viaţa lui Graham. apoi veni imaginea sălii de mese de pe bulevardul Northumberland. Prin străduinţa şi abilitatea lui Asano. Prin toată clădirea plutea un murmur înnăbuşit şi 466 . întreţesută cu mătase. O clipă. a cărui domnie fusese inaugurată de negustorii fenicieni. îl urmări imaginea confuză a unui templu teozofic care promitea MIRACOLE. şi roze. Viaţa comercială obişnuită a oraşului. flexibilă. pentru a-şi putea lua gândul de la problema dezarmării poporului. pentru sume mici. nici unul dintre aspectele străzii nu făcu o impresie destul de puternică asupra lui. că aurul marcat. după două sute trei ani. dar rapidă.

că toată această continuitate a clădirilor oraşului. până cînd. Dar abia acum el vedea ceea ce fusese evident încă de la început. de anticamere.tot atât de complet ca şi. că nici nu observase fapte care ar fi trebuit să-l izbească puternic de la bun început. auzit în noaptea cînd rătăcise de unul singur. de exemplu. şi anume că Londra. un complex de întreprinderi. teatre. eliminarea intervalelor. ci un hotel enorm. cu o surpriză continuă. nu mai era o aglomerare de case. vreun amănunt banal nu-i dezvăluia ceea ce el trecuse până atunci cu vederea. el îşi dădu seama pe deplin de semnificaţia acestui ospăţ la care luau parte câteva mii de oameni. ridicînd un semn de întrebare. un hotel cu o mie de clase de confort. Oamenii de rând aveau numai dormitoarele. dar care îi aminteau de un anumit glas aspru şi misterios.îndepărtat. din punct de vedere al locuinţelor. cel mult. însoţite. tot sistemul de drumuri implicau dispariţia căminului.cu excepţia ruinelor de la ţară . spectacolul îi reţinu mult timp atenţia. Graham constata. dispăruse . cu mii de săli de mese. că tipicul „home” victorian. Deşi acum era obişnuit cu vastitatea dimensiunilor şi cu marele număr de oameni. după ce se reaprinseseră luminile. al căror proprietar principal era el. pieţe şi locuri de adunare. coliba de răchită. capele. 467 . sufrageria şi dormitoarele. însoţit de şuierături şi strigăte a căror semnificaţie n-o înţelese la început. sălile vaste. Nu se gândise. Observând felul în care era servită mâncarea la masa cea mai apropiată de sub el. celulă de cărămizi conţinând bucătăria şi oficiul. punând întrebări despre tot felul de amănunte şi ascultând răspunsurile.

citind. în scurta lui viaţă de treizeci de ani. de exemplu. pe vremea lui. oameni atât de obişnuiţi. fusese pur şi simplu civilizaţia încă imperfectă a mulţimii. conversând. El îşi dădu seama din primul moment că noua stare de lucruri se dezvoltase în mod necesar. ceilalţi trăiau la fel cum trăiseră mulţi oameni în marile hoteluri ale perioadei victoriene. venind imediat deasupra muncitorilor în haine albastre. el văzuse extinderea tot mai mare a obiceiului de a lua masa în afară de casă. pasiunile. jucând. geloziile. începuseră să ia fiinţă cluburile feminine. pornind de la oraşul victorian. Raţiunea fundamentală a oraşului modern fusese întotdeauna principiul economic al cooperării. rivalităţile. dispăruse. Căminul baricadat. a locuinţelor alăturate. sau combinând afaceri în birourile din cartierul comercial. prejudecăţile. a caselor de odihnă şi a bibliotecilor au fost martorii încrederii sociale crescînde. Principala piedică în procesul contopirii caselor separate. îmblânzirea mulţimii începuse încă de pe atunci să progreseze rapid. Înainte vreme. numai în locuri publice de întâlnire. impuneau stricta separare. Oamenii pe care îi vedea luînd masa aparţineau după cum i s-a spus . mâncând. gândind.părţii inferioare a clasei mijlocii. oricare le-ar fi fost gradul de confort şi de izolare.construite în orice caz după regulile igienei. străjuit de lacăt. imensa răspândire a sălilor de lectură. Promisiunile de atunci erau acum complet realizate. marile restaurante. reacţiile violente ale claselor mijlocii şi de jos. lucrând în cartierele industriale ale oraşului. o barbară şi puternică mândrie. în perioada 468 . Dar adaptarea. în locul cafenelelor mici apăruseră. înţesate de lume.

cu toate că erau agitaţi. cu ajutorul unor robinete prin care veneau nişte lichide volatile. furculiţa şi lingura. atunci cînd erau nevoiţi uneori să ia masa în public. de dedesubtul lui. nici faţă de masă. pe tăvi aranjate cu gust. flori. iar celelalte feluri călătoreau automat. Supa sau vinul sintetic. adică tot ceea ce marca desfăşurarea trepidantă a unui ospăţ din perioada victoriană. încât. El văzu că materialul acesta asemănător damascului era împodobit cu desene graţioase. de câte ori era nevoie. Nu existau ornamente. calde şi reci. îşi ascundeau de obicei stângăcia prin glume de prost gust sau printr-o comportare ostentativă. îşi spăla. raporturile dintre ei arătau că se simţeau foarte în largul lor. de-a lungul unor şine de argint care le 469 . se dovedeau foarte manieraţi şi. grăbiţi şi necomunicativi. Era o singură farfurie de porţelan alb. îmbrăcaţi în haine vesele şi simple. Graham observă un amănunt semnificativ: masa era şi rămânea foarte curată. cuţitul. băutura vărsată pe masă sau florile împrăştiate fără rost. firimiturile răspândite peste tot. elegantele tacâmuri de metal alb. nu exista nimic care să indice dezordinea.victoriană. Vesela era de un tip nou. pe care meseanul o spăla singur. Dar cei de aici. să se aşeze la masă cu toate precauţiile izolării. băutura cea mai răspândită. de fapt reclame comerciale în faţa fiecărui mesean. de asemenea. deoarece masa era construită dintr-un material solid care avea ţesătura şi aspectul damascului. într-un fel de adâncitură a mesei se afla un aparat confecţionat din porţelan şi metal. între feluri. veneau prin robinete similare. resturile de alimente şi condimente.

„Stăpânul doarme liniştit”. la un capăt al mesei. 470 . ei trecură printr-o sală înţesată de lume. Graham era atât de preocupat de aceste amănunte. împuternicit să destituie sau să numească funcţionarii publici. având forma unei figuri omeneşti. şi dispăreau la celălalt capăt. Glup! Glup! Minunata noastră civilizaţie îl uimeşte peste măsură. în propria lui închisoare de deasupra Casei Consiliului. şi el descoperi cauza zgomotului care îl nedumerise. urmate de un glas aspru şi puternic.. De aici. unde se plătea o taxă. privind în sus. Această formă de decadentă a sentimentului democratic. bântuia foarte puternic printre aceşti oameni. Atenţia lui Graham fu atrasă îndată de nişte huiduieli violente. El spune că femeile sunt astăzi mai frumoase decât oricînd. proclamând remarcabilele calităţi ale diferitelor mărfuri. O clipă. Glup! El are toată încrederea în Conducătorul Ostrog. Tăvile apăreau pe o portiţă. Se opriră în faţa unei uşi turnante. Toată conducerea va fi în mâinile Conducătorului Ostrog! Consilierii au fost trimişi înapoi. striga acest glas. are încredere absolută în Conducătorul Ostrog. văzu că sunetele ieşeau dintr-un fel de porta-voce ridicolă. El se va ocupa tot restul vieţii de aeronautică. acest urât orgoliu al sufletelor josnice.” Graham se opri locului de la prima frază şi. Peste măsură. care îi face pe cei egali să nu se servească unii pe alţii.aduceau pe masă. „Stăpânul este sănătos tun.. Meseanul le oprea şi se servea la discreţie. Ostrog va fi primul lui ministru. Era Maşina Înteligenţei Generale. încât abia cînd ieşi din sală observă imensele diorame de reclamă care treceau maiestuos de-a lungul pereţilor.

Asano îi atinse braţul şi-l preveni cu privirea. „Negri blestemaţi. iap! Ascultaţi lătratul unui ziar viu! Ziar viu. Băieţi isteţi şi viteji. şi din corpul ei cilindric se auzi un zgomot regulat. Ha. începând să vorbească cu un glas ascuţit „Iahaha. iaha. – Dar. Trebuie să se menţină „legea şi ordinea”. zise maşina. Ce înseamnă asta? Nu cumva. Prin mulţime se auzi un murmur confuz de dezaprobare.începu Graham. şi au mutilat pe rebelii capturaţi. glup. apoi continuă. O dată sau poate de două ori ei au uitat de disciplină.. alături de el. Negrii s-au luptat cu multă vitejie. Sînge Sînge! Iaha! Maşina vorbitoare de alături urlă cu putere: „Glup.. glup! Ei sunt băieţi isteţi. Da! Răzvrătiţi! Pleava Pământului! Glup. Iaha! Groaznice atentate în Paris. Glup! Poliţia neagră deţine toate poziţiile cheie ale oraşului.. Morala: nu vă răzvrătiţi. şi îndată o altă maşină ţipă asurzitor.” Un om începu să vorbească. cu un glas ceva mai scăzut decât înainte. Asta să fie o lecţie pentru răzvrătiţii din oraş. A încetat orice rezistenţă. Se auzi din nou: „Glup. „În prezent Parisul este pacificat. 471 . exasperaţi de poliţia neagră. fraţilor? Este voinţa Stăpânului?” – Poliţia neagră! Zise Graham. bărbaţi şi femei. şi au torturat.. Represiuni înspăimântătoare. glup!” Glasul încetă. recurg la asasinate. „Oare asta este fapta Stăpânului. Iahaha! Parizienii. ha! Glup. acoperind sfârşitul frazei. Se reîntorc vremurile barbariei.maşina parcă respiră adânc. glup”. cântând imnurile scrise de poetul Kipling întru slava strămoşilor lor. să comenteze grozăviile provocate de dezordini. .” şi începu iar să vorbească.

care urlaseră la început deasupra lui Graham. lătrând şi sporovăind în acest spaţiu imens. de la micile mecanisme vorbitoare care îşi împroşcau sarcasmul mecanic prin colţuri. şi se îndreptară spre ieşire. – Atunci. Îşi croiră amândoi drum prin mulţimea aţâţată care roia sub aceste glasuri. probabil că erau aproape o mie de maşini vorbitoare. şi repetarea celor auzite. În total. şuierând. Jap! Iaha!” Aşa îşi începe Stăpânul conducerea? 472 . zise Graham. căci vreau să aflu mai mult despre aceste evenimente. din cauza marelui interes public asupra mersului evenimentelor din Paris. „Iahaha. Erau maşini de toate dimensiunile. până la cele mijlocii. iaha.” „Femei arse de vii”. glup”. de către oamenii din sală. în majoritate oameni îmbrăcaţi în pânză albastră. zise Asano. „Oare Stăpânul îngăduie asemenea fapte?” întrebă un om de lângă Graham. s-ar putea să vă treziţi amestecat într-un scandal. hai să mergem în altă parte. mari şi mici. Lupta fusese desigur mult mai sălbatică decât i-o prezentase Ostrog. şuierăturile şi zbieretele maşinilor: „Glup. făcea ca imensul furnicar să zumzăie de fraze ca: „Poliţişti linşaţi. Toate maşinile vorbeau despre acest subiect.– Nu-mi puneţi întrebări aici. „Soldaţi negri”. În sală era o aglomeraţie neobişnuită. de cincizeci de picioare. fiecare adunând în jur o mulţime de ascultători agitaţi. „Aşa îşi începe Stăpânul conducerea ?” Aşa îşi începe Stăpânul conducerea? Mult timp după ce părăsi sala îl urmăriră urletele. şi ajungând la aparatele gigantice. Graham îşi dădu atunci mai bine seama de proporţiile şi aspectul sălii.

... lăsând să se creadă că vrea doar să obţină informaţii despre maşinile vorbitoare. zise Asano. Sunt proprii lor negri. unul. pe stradă. aruncându-i o privire. Aici nu este nevoie de poliţia neagră. S-a ţinut seama de toate. – Nu. fără să spargi ouăle. Şi numai dintr-un singur cartier al oraşului. Sunt mai multe. – Dezarmarea poporului! Care e natura acestor tulburări? Care e natura tuturor acestor evenimente? Asano părea că se străduie să-l încredinţeze că totul e în ordine.Imediat ce ajunseră afară. Ei vor să vă exproprieze. Să exproprieze totul şi să lase lumea sub conducerea gloatei. Sunt doar oamenii cei mai de jos. 473 . zise Asano. cu excepţia celor de la noi.. el începu să-l întrebe pe Asano despre cauzele luptelor din Paris. Graham se simţi cu totul neputincios. Cei mai mulţi dintre oamenii pe care îi văzuse erau prost îmbrăcaţi sau chiar zdrenţăroşi. Muncitorii parizieni sunt cei mai sălbatici din lume. începu el. japonezii. – Dar să arzi femei de vii! – Comuna! zise Asano. îşi continuă fraza. din Nigeria şi Tombuctu.. apoi se opri brusc. – Nu credeam. credeam că nu este decât. Regimente din Senegal. În rest este ordine. negri care vorbesc franceza.. – Regimente? zise Graham. – Cum? Londonezii? – Nu. lumea este a dumneavoastră. Ei trebuie să fie ţinuţi în frâu. dar Graham află că. Aici nu va fi vorba de nici un fel de Comună. Dar dumneavoastră sunteţi Stăpânul. – Dar violenţele? – Nu poţi să faci o omletă.

de îndată ce mă întorc. – Trebuie să fie instalate la loc. Graham tresări şi el. el întrebă de ce nu există asemenea maşini în propriile lui apartamente. Pentru a intra în prima secţie a creşei. şi a străzilor. iah! Auziţi lătratul unui ziar viu!”. Îi fu greu să înţeleagă că sala de ştiri şi cea de mese nu erau nişte mari săli specific centrale. de asemeni.pentru clasele mai înstărite. prin toate cartierele pe unde trecea. aceleaşi urlete scoase de ziarul Conducătorului Ostrog: „Glup. ci se repetau la nesfârşit în tot oraşul. din tumultul străzilor. Urcară mai întâi cu un ascensor. Porniră apoi. – Nu m-am gândit niciodată. creşe asemănătoare celei pe care o vizită. Asano tresări. zise Asano. iaha. maşinile vorbitoare erau instalate în toate apartamentele mai confortabile ale oraşului şi începeau să vorbească de îndată ce se apăsa pe un buton. zise el. Probabil că Ostrog a dat dispoziţie să fie scoase. după o scurtă pauză. Se repetau. – De ce? – Poate că s-a gândit că vă vor plictisi. şi străbătură apoi un pod de sticlă care trecea pe deasupra sălii de mese. sub îndrumarea lui Asano. glup!” sau ţipătul principalului său concurent: „Iahaha. însoţiţi 474 . auzul lui desluşea. În tot timpul expediţiei din acea noapte. Locatarul apartamentului putea să conecteze maşina cu cablurile oricăruia dintre marile Sindicate de Ştiri pe care dorea să-l audă. Aflând de acest procedeu. Graham fu nevoit să se folosească. pretutindeni. zise Graham. de monedele care purtau chiar semnătura lui. într-un plan uşor înclinat în sus.

o serie de figuri mecanice. în fiecare despărţitură. după manierele medicului. copii părăsiţi. înăuntru. capitonat pentru a amortiza zgomotul paşilor. Privi dezaprobator acele mici fiinţe roze. Observând. transparent. cu braţe. De o parte şi de alta a liniştitului culoar. dar plasate pe un simplu trepied de alamă. umeri şi sâni imitând uimitor realitatea. asupra ciudatelor instalaţii pe care le întâlnea. nesigur. al cuştii în care se trezise el din somn. uniforma medicilor practicieni. încercînd să schiţeze. tocmai în biroul central. La cea mai mică abatere de la temperatura şi umezeala optimă. lipsiţi de îmbrăţişări şi mângâieri. că fusese recunoscut. abia desluşit. Medicul îi atrase de la început lui Graham atenţia asupra doicilor. Doctorul care îi 475 . fără nici o rezervă. cu articulaţii şi consistenţă extrem de naturale. şi având în locul trăsăturilor feţei un disc plat. acoperit cu reclame care puteau interesa pe mame. Dintre toate ciudăţeniile pe care le întîlni Graham în noaptea aceea.de un bărbat îmbrăcat în roba violetă încheiată cu o agrafă de aur. Dar jumătatea superioară a fiecărei uşi era confecţionată din acelaşi material verzui. cu mâinile şi picioarele lor slabe primele mişcări. iar. Acest sistem de creşe înlocuise aproape în întregime riscurile şi nesiguranţa utilizării doicilor de altă dată. un aparat complicat controla atmosfera şi acţiona o sonerie răspunzând departe. câte un copilaş aşezat într-un mic cuib de vată. a căror dimensiune şi aspect amintea de celulele unei închisori din perioada victoriană. se zărea. Graham începu să-i pună întrebări. se aflau nişte uşi mici şi înguste. nici una nu-l contrarie mai mult decât această creşă.

îmbrăcaţi în obişnuita pânză albastră. dar aproape totul era făcut de maşini care cântau. De-a lungul unuia dintre numeroasele coridoare. însă. ei întîlniră o tânără pereche.. Probabil că pe figura lui Graham se putea citi părerea lui despre ei. că în epoca victoriană cea mai periculoasă perioadă a vieţii era aceea petrecută în în braţele mamei. această societate a creşelor. I se explică din nou că nu erau orfani. În timp ce străbăteau aceste săli. dansau şi legănau. Dar prejudecata lui Graham era prea puternică. Asano îi vorbi despre jucării. modelele perfecţionate ale acelora. Aici existau şi îngrijitoare. Trecu apoi. că atunci se înregistra cea mai ridicată mortalitate omenească. deoarece veselia încetă şi tăcură stânjeniţi. Dar acest. Graham era încă nelămurit asupra multor lucruri. concepute de inspiratul sentimental care a fost Froebel. fără posibilitate de contrazicere.însoţea era. cu totul de altă părere. nedumerit şi întristat. tot îşi mai petreceau nopţile dormind. zise el nedumerit. revenind la oprimă impresie greşită.5 % din milioanele de copii pe care îi avea sub îngrijire. şi râzând în hohote de capul chel al primului lor născut. Pe de altă parte. – Dar atât de mulţi orfani. privind prin geamul transparent.. Nesfârşitele săli de joc erau goale! Copiii. 476 . nu pierdea nici 0. prin camerele de joc şi prin grădinile de copii. Sindicatul Internaţional al Creşelor. cel puţin ei. mic incident îi accentua convingerea bruscă despre prăpastia dintre felul lui de a gândi şi obiceiurile acestei noi epoci. chiar şi în faţa cifrelor. Evidenţele lui statistice arătau.

. veţi vedea mamele din 477 . zise Asano cu un zâmbet uşor.După ce părăsiră creşa. de-a lungul unei străzi de care se apropiară. aproape respingătoare. Graham văzu capete împodobite cu păr ondulat.. Cu toate agitaţiile politice. sala va fi plină. trecînd triumfătoare de-a lungul acestei privelişti. La Compania Muncii este altceva. În privinţa sentimentului matern. Într-o clipă.. frunţi purtând cununi. Femeile nu acordă prea mare interes politicii. Dar în clasa mijlocie puţini oameni au mai mult decât unul. cu siguranţă că era un instinct. – Atunci. dovadă de vitalitate. ici şi colo.. Nu era decât o ipocrizie? Nu..? – Scade? Da. se scurgea un şuvoi de oameni veseli şi se auzea un tumult de strigăte vioaie şi râsete.. faptul de a avea un copil este considerat drept o onoare. Aerul se umplu deodată de muzică. – Oare sentimentul matern a dispărut? zise el. ele continuă să fie extrem de mândre de copiii lor. Lor nu le pasă. încadrată de stâlpi măreţi care păreau să fie făcuţi dintr-un ametist limpede. drept răspuns. şi un amestec vesel de stofe galbene. În această clasă.. Vin foarte des aici să-i privească. Sunt sigur că e plin de lume. în afară de câteva. În afară de oamenii care ţin de Compania Muncii. Veţi vedea mamele… cea mai mare parte a femeilor tinere din Londra sunt mame. Lumea s-a schimbat. – Veţi vedea.. – Vom ajunge.. imediat într-un loc unde se dansează.. Toate acestea par atât de nefireşti. el începu să vorbească despre groaza pe care i-o provocaseră aceşti copii în cutiile lor de incubaţie. vrei să spui că populaţia lumii. zise Asano.

iar feţele lor surâdeau. muzica creştea în intensitate. cea mai splendidă încăpere pe care o văzuse Graham. Dintr-un loc invizibil izvora o muzică. marea lor majoritate purtau uniforma albastra a Companiei Muncii. prin dimensiunile ei. într-o atmosferă de încîntare deplină a urechilor şi ochilor. la o uşă turnantă. şi intrară în vasta galerie care domina sala de dans. prin arcade largi. plină şi încîntătoare. din nou. şi veţi vedea cât de mult îşi manifestă sentimentul matern. erau mlădiate în atitudini pline de graţie.epoca noastră. – Aici. iar pe podeaua vastă şi strălucitoare dansau nenumărate perechi. Frumoasele statui albe care susţineau galeriile îi amintiră încă o dată de magnifica renaştere a sculpturii. – Priviţi-le. pe cele pe care le-am văzut adineauri. Fără să fie atât de bogat ornamentată ca sala lui Atlas. într-un ascensor rapid. sunt taţii şi mamele micuţilor pe care i-aţi văzut. aproape tot atât de numeroşi ca şi dansatorii dinăuntru. Plătiră intrarea. În timp ce urcau. despărţind-o de un fel de sală exterioară de unde se vedea. Le vom revedea. În sala exterioară se afla o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi cu mai puţină eleganţă. Galeria în care intrară mergea de-a lungul calciului superior al unui perete enorm care tăia sala de dans. era totuşi. care îi devenise acum 478 . mergând în cadenţa ei cuceritoare. Veniţi pe aici. imediat. cei doi desluşiră zgomotul nenumăratelor picioare care dansau. zise Asano. apoi îl schimbară cu unul care mergea mai încet. forfota neîncetată a străzilor. zise Asano. Urcară la o oarecare înălţime. până cînd se auzi de aproape.

care se retrăseseră ca să-şi vorbească în şoaptă. cât şi femeile din sală erau îmbrăcaţi uşor.atât de familiară lui Graham. Le Gallienne. împreună cu Asano. sprijinindu-se de el. Câţiva îşi făcuseră chiar loc şi începuseră să danseze. Colţul acela era întunecos şi Graham nu vedea mai nimic. ei totuşi nu se îndurau să rămână departe de sunetele seducătoare ale muzicii. Un val cald de parfum şi de vitalitate se ridica până la el. în cea mai mare parte. Shelley şi Goodwin. Nietzsche. în general. dar această iniţiativă fu imediat înnăbuşită. barba era 479 . la dansatori. numele lor erau străine lui Graham. Bărbaţii purtau. privi în jos. Prea săraci pentru a putea pătrunde pe uşile sălii de serbare. Mari ghirlande negre şi lozinci elocvente subliniau inscripţia uriaşă care. afirma că „Festivalul Trezirii” se află în plină desfăşurare. La un moment dat. pe care Graham nu le înţelegea. – Miriade de oameni şi-au luat vacanţă sau şi-au întrerupt din această cauză munca. deoarece căldura permanentă din oraş le-o îngăduia. deşi recunoscu pe Grant Aline. desfigurând partea de sus a pereţilor. În afară de două sau trei perechi îndepărtate. unii strigau tot felul de glume şi aluzii ciudate. În timp ce dansau. Deasupra cariatidelor se aflau busturi de marmură ale oamenilor pe care această nouă epocă îi socotea mari pionieri şi eliberatori morali. cu gâtul descoperit. părul în bucle care-i efeminau. fluturându-şi zdrenţele. Atât bărbaţii. Aceşti oameni sunt totdeauna gata să-şi ia vacanţă. Se întoarse din nou în sală. Graham se îndreptă spre grilaj şi. cineva începu să fluiere refrenul cântecului revoluţionar. zise Asano. în afară de muncitori. care refuză să reia lucrul. erau singuri în această galerie. cu braţele goale. el.

ingineri de tot felul. Independenţa femeii muncitoare a început încă din zilele dumneavoastră. directori. privind feţele îmbujorate. Graham le văzu feţele în extaz. au dispărut de mult. ca şi toate lăcaşele de rugăciune. Aceasta... Printre femei erau multe extrem de drăguţe... cu atât mai complexe îmi apar problemele voastre. Şi acestea sunt. Există o mulţime de metode de a contracta căsătoria. şi aceasta le face să aibă mai mulţi bani. cu micile lor afaceri particulare. – Cu cât văd mai multe lucruri. Acum există o mie de feluri de muncă pentru femei. şi mulţi dintre ei aveau obrajii roşii sau divers coloraţi. – Ce fel de oameni sunt aceştia? întrebă el brusc. este o surpriză. bineînţeles.de obicei rasă. toate îmbrăcate cu o cochetărie rafinată. mame? – Cea mai mare parte dintre ele. femeile? – La fel.. Ceea ce la dumneavoastră s-ar fi numit clasa mijlocie. Negustorii independenţi. de exemplu. şi le dă posibilitatea să se distreze mai mult.. În timp ce treceau pe dedesubt. cu ochii pe jumătate închişi de plăcere. – Dar.. zise Graham. Acum.. şi continuînd să se gândească la făpturile roze şi neajutorate care-i provocaseră un adevărat coşmar. 480 . – Înţeleg. cea mai mare parte a femeilor sunt independente.. Majoritatea sunt mai mult sau mai puţin căsătorite. strălucirea şi vîrtejul mişcărilor. dar există vânzători de magazine. muncitori înstăriţi. – Muncitori. Ştirea aceea din Paris a fost şi ea o surpriză. toate locurile de dans din oraş sunt pline de lume.. În seara aceasta este sărbătoare şi.

Eu am un mod învechit de a privi lucrurile.. Altfel. treburile lui politice sunt dirijate de către Conducători. tipul acela de femeie serioasă. îmi dau seama că toate acestea sunt perfect rezonabile. să le dea educaţie. Obiceiuri bazate.. ale vieţii pline de pericole... acestea sunt mame! Cred că în curând voi căpăta şi eu viziunea modernă asupra vieţii. împreună cu poliţia neagră. pentru toate scopurile practice. Erau mulţi. şi viaţa e veselă. după cum se schimbă şi necesităţile. apoi repetă: – Un fel de cult. să li se devoteze. copilul nu mai avea nici o educaţie. Înfrânarea. Graham se trezi din clipa lui de reverie şi Asano fu nevoit să-şi repete cuvintele. recunosc. – Desigur.. acum mi-e clar. Iubirea faţă de ea era un fel de cult. tot ceea ce era esenţial în educaţia morală şi spirituală a unui copil i se datora mamei.După câteva clipe el vorbi din nou: – Deci. ca şi cum copiii ar fi nişte fluturi. Dar acum omul a cucerit natura... Gândurile lui Graham se întoarseră asupra subiectului în discuţie. mama şi creatoarea de oameni. Desigur.. pe necesităţi care acum au dispărut. spuse Asano. dar să-i şi îngrijească. – Idealurile se schimbă. cumpătarea. nu mai aveţi nevoie de o astfel de grijă.. sacrificiul sunt necesităţi ale stării de barbarie.. 481 . Înţeleg! Numai că înainte vreme exista un ideal. stăpâna liniştită şi senină a căminului. cred. răbdătoare.. în vremea noastră se credea că o femeie nu trebuie numai să nască copii. Tăcu. care nu aveau. Astăzi... gândirea matură.. Dîrzenia este atitudinea omului faţă de natura necucerită.

cu mult timp înainte. drept un om de vârstă mijlocie. Eu am dormit două sute de ani. apoi se duc într-un Oraş al Plăcerii de unde se întorc sărăciţi. Compania Eutanasiei o valorifică din plin. – Veselă.. Acolo. – Toţi par tineri. – Există şi momente de plictiseală.. Pe atunci. – Sunt tineri. Oamenii plătesc o taxă. însă. jos. preţurile sunt foarte ridicate. zise el. – Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le înţeleg. şi plictisiţi. dus pe gânduri. foarte plictisiţi. zise micul său însoţitor. Tipurile stoicului sau puritanului începuseră să dispară chiar de pe vremea mea. Şi totuşi.El privi din nou la dansatori. contează numai oamenii avuţi. Civilizaţia a izgonit suferinţa şi primejdia. Iar acum. Pe vremea mea. 482 . omul era înarmat împotriva Suferinţei. zise Graham după o pauză. în afară de cazul cînd sunt destul de bogaţi pentru a-şi închiria oameni care să-i iubească şi să-i îngrijească. Se întâlnesc puţini oameni bătrâni în aceste pături muncitoare de la oraş.. le înţeleg logica. acum ei este dornic de Plăcere. Este plăcerea ultimă. Aceasta este toată diferenţa. – Ah! această eutanasie! zise Graham. eu aş fi cu siguranţă cel mai bătrân... Moartea uşoară? – Moartea uşoară.. Toată gama noastră de virtuţi silnice şi de constrângeri înăcrite era consecinţa primejdiilor şi nesiguranţei. viaţa nu mai este atât de plăcută ca înainte. aş fi trecut. Avem şi o instituţie numită Eutanasie. pentru oamenii avuţi. – Care este explicaţia? – Pentru cei bătrâni.

Pentru ei... după cum spui. – Unde dorm toţi aceştia? Întrebă Graham. fricii şi mâniei este închisă şi sigilată. şi aşa mai departe.. Se făcu o clipă de tăcere. să gândească altfel. Scena era într-adevăr foarte frumoasă... O clipă. zise Asano. uşuratici şi graţioşi.. ca lumea să continue. sunt muncitori îndemănatici. Graham mai privi spre dansatori.. fără să-i dea atenţie. Jumătate dintre muncitori au părăsit lucrul sau sunt sub arme. E partea mea slabă. – În noaptea aceasta se lucrează prea puţin. – O spun cu mâna pe inimă. orele libere.. – Şi unde lucrează? Căci acum sunt în. zise Graham.. Dar vom merge şi acolo unde se munceşte. Asano zâmbi uşor. că aş prefera să fiu o santinelă rănită. decât unul dintre aceşti nebuni sulemeniţi!. obiceiurile unei întregi vieţi îi fac veseli. zise Graham deodată. şi apoi se întoarse deodată. fântâna urii. un paleolitic. Şi în timp ce ei dansează. dacă doriţi. zise el. – Şi la Londra oamenii mor pentru acelaşi lucru. Ar trebui ca dumneata să împărtăşeşti repulsiile şi dezgustul meu de om al secolului al nouăsprezecelea. Sunt un primitiv. e un întreg labirint. îngheţând în zăpadă. Aceşti oameni. alţi oameni luptă. ca ei să poată dansa.Rămaseră un minut rezemaţi de balustradă. urmărind evoluţia complicată a dansului. alţii mor în Paris. – S-ar putea ca omul care stă în zăpadă. – Sus şi jos. – Eu sunt un om necivilizat. Jumătate dintre ei petrec. 483 ..

O urcară şi pe aceasta. şi totuşi. el înţelese deodată. şi văzu constelaţiile neschimbate. Se afla în cuşca de sub globul catedralei Sfântului Paul. în semiîntunericul tăcut şi curbura ei strălucea uleios sub lumina câtorva lămpi pierdute în depărtarea întunericului înconjurător. despărţită de exterior printr-un acoperiş de sticlă.. zise el. urcară. şi ajunseră într-un loc înalt. recunoscînd barele metalice de care se ţinea. este ceva. apoi veni spre Graham cu un zâmbet.. din treacăt. Ajuns sus. În încăpere se afla o scară agăţată de perete. 484 . unde aerul devenea imediat rece. Sire.– Vreau să văd muncitorii. Veniţi! Îl conduse de-a lungul coridorului închis. se întoarse până la el. Asano îl conduse de-a lungul galeriei care străbătea sala de dans. Asano aruncă o privire. Graham continua să fie nedumerit. Ajunseră apoi la un coridor transversal. în care se afla o altă scară aproape verticală. se opri. şi de acolo ajunseră într-o cameră rotundă care i se păru lui Graham familiară.. Dar nu vreau să vă spun. întunecos şi rece.. Cupola se ridica cu puţin deasupra conturului general al oraşului. unde îi izbi un suflu de aer proaspăt. cunoscută cu toate că nu-şi putu aminti clar cînd mai intrase acolo. răcoros. coridorului. El privi afară. I-am privit destul pe oamenii aceştia. Sunetul pe care îl făceau paşii lor. zise el. arăta că treceau pe un pod. care vă este cel puţin familiar. prima scară de acest fel pe care o vedea de la trezirea lui. printre bare.. – Aici. spre cerul liniştit dinspre nord. Ajunseră într-o galerie circulară..

de activitate agitată. Un vuiet şi ţipătul unei sirene. nestăpânită. şi cele şapte puncte sclipitoare ale Ursei Mari se desfăşurau. cu zgomotul lor plângător. deasupra capului. ca o fantomă palidă. venind dinspre platformele de zbor. Vega se ridica încet. îmi pare cel mai ciudat lucru dintre toate. Aici. Paul şi să priveşti din nou stelele tăcute şi familiare! De acolo. astfel încât. care se încrucişau deasupra unei scânteieri orbitoare de lumini. Pretutindeni se aflau reclame violente. acopereau cerul. în direcţia Palatului Consiliului. – Acesta. avertiză lumea că un aeroplan era gata de plecare. Se lăsă o lungă tăcere. prin reţeaua de traverse de fier. şi pretutindeni o reţea complicată de poduri.Capela atârna spre apus. se câştigau averile oraşului. zâmbind în întuneric. Maşinile Vorbitoare. punând aceeaşi cunună maiestuoasă în jurul polului. El văzu aceste stele pe o bucată de cer liber. Spre sud-vest se zărea Orion. înconjurate de şiruri lungi de galerii. Avu impresia unei serii interminabile de săli foarte înalte. El rămase o clipă cu privirea aţintită spre această platformă iluminată. Spre răsărit şi spre sud. unde se pierdeau şi. marile forme circulare ale Motoarelor de Vânt. cu glasuri 485 . Apoi ochii i se îndreptară din nou spre constelaţiile nordului. în care se deschideau mii de birouri. mai mult decât oriunde. trotuare. trenuri aeriene. se simţea acea atmosferă de vitalitate vehementă. zise el în cele din urmă. Să stai în cupola de la St. stelele dispăruseră. trapeze şi cabluri. Graham fu condus de Asano pe drumuri ocolite spre marile cartiere de afaceri şi de jocuri. care îi ameţiră creierul cu tumultul lor de lumini şi culori.

într-o sală imensă. scris cu litere fonetice. la fiecare cinci minute.. fiecare literă având de două ori înălţimea unui om: „ASIGURĂRI ASUPRA PROPRIETARULUI. Toată această activitate de afaceri se desfăşura cu o energie repede ajunsă la violenţă. văzu în mijlocul unui grup compact doi negustori de frunte care se certau eu violenţă asupra vreunui amănunt delicat al etichetei de afaceri. şi totuşi i se spuse că locul era relativ gol. – Dar cum mă asigură ei? întrebă el Cum mă asigură? 486 . cumpărau şi vindeau acţiunile unei întreprinderi absolut fictive care. – Dumneavoastră. plătea un dividend de zece la sută şi anula o anumită proporţie din acţiunile sale. apropiindu-se. sau care se strecurau de colo-colo cu multă abilitate.extrem de ascuţite. într-un jargon stupid. fiecare având în jurul ei o mulţime vulgară şi surescitată. Mai exista în viaţă ceva pentru care să te lupţi! Trecînd mai departe. în altă sală. Bonanza”. „Ghebup. „Oameni buni. o babilonie gălăgioasă de femei cu faţa albă şi de bărbaţi cu pieptul puternic şi cu gâtul congestionat. el tresări văzând un anunţ ţipător. ASIGURĂRI ASUPRA PROPRIETARULUI.. „Închideţi-vă ochii şi lăsaţi-vă să alunecaţi”. veniţi şi ascultaţi !” I se păru că vede o forfotă de oameni agitaţi.” – Cine este proprietarul? întrebă el. că marile răsturnări politice din ultimele câteva zile coborâseră tranzacţiile la un nivel fără precedent. cu ajutorul unei roţi de loterie. şi Graham. în lumini roşii. abundau peste tot şi umpleau aerul cu un schelălăit puternic. se aflau nenumărate mese de ruletă.

şi Graham văzu un mare ecran negru care se ilumina deodată cu litere şi mai mari. ei nu se putură. de altfel. Aceasta este probabil o ofertă disperată. Mulţimea solicitanţilor deveni atât de mare în jurul lor. Aşa se întîmplă cu viaţa oricărui om cât de cât celebru. nu aveaţi asigurări? Graham se gândi.. mişca nici înainte. Nu cred. şi i se aminti din nou despre independenţa lor economică.” Oamenii începură să huiduiască şi să strige. trecură pe lângă ei. O persoană cu părul ondulat. de culoare purpurie aprinsă. „Anuităţi asupra Proprietarului – x5pr. Apoi. Asano făcu un calcul rapid. Ei vă asigură viaţa. pentru câtva timp. încât. Graham observă printre cei care speculau asupra valorilor un mare număr de femei. Dozande de oameni primesc poliţe. pe propriile coaste. că oamenii îşi vor recăpăta banii. bineînţeles. 487 .– Înainte vreme. un grup de oameni. sunteţi un simplu joc de noroc. – Şaptesprezece procente pe an este anuitatea asupra dumneavoastră. – Asigurări pe viaţă? – Da. dar acum. Dar ei nu ştiu. alţi oameni cumpără anuităţi. Lîngă o uşiţă se produse o îmbulzeală furioasă. asigurări pe viaţă. Ele păreau perfect capabile de a se descurca prin mulţime. Îmi amintesc că aşa se numeau atunci. gâfâind. cu ochii rătăciţi. după cum el simţi. Priviţi acolo! O mulţime de oameni se zbăteau gălăgioşi.. miriade de lioni se investesc în persoana dumneavoastră. Ei n-ar plăti un procent atât de mare dacă v-ar vedea acum. nici înapoi. dând din coate cu o îndemânare deosebită. Anuităţile dumneavoastră erau de obicei o investiţie foarte sigură. gesticulând cu degetele crispate.G. Sire.

mărginită de clădiri. ÎN PĂRŢILE DE JOS Din Cartierul Afacerilor. CAPITOLUL XXI. Fluviul era o strălucire întinsă şi sclipitoare. cu ajutorul platformelor mişcătoare. Un şir de bărci negre se îndreptau spre mare. într-un cartier mai îndepărtat al oraşului. conduse de oameni îmbrăcaţi în albastru. Drumul pe care 488 . către acel ademenitor „x 5 pr. În drum. pierzându-se în jos şi în sus. – Vreau să ies de aici. În ambele cazuri impresiile lui Graham fură rapide şi foarte vii. orb faţă de tot ceea ce era în jur. ca apa neagră a mării. într-o întunecime înstelată de lumini îndepărtate. în goană nebună. Aceşti paraziţi halucinaţi. în afară de momeala cu litere strălucitoare. ei ajunseră imediat.prinsă pentru câteva clipe în această presiune. Un om slab. dându-i de înţeles printr-o privire tot atât de veche ca şi Chaldeea. şi promiţătoarea lui frază rămase neterminată. înaintând spre el în mod deliberat. platformele trecură de două ori peste Tamisa. transpirând abundent de pasiunea parvenirii. ei. apoi. Vreau să-i văd pe oamenii în albastru. cu barba căruntă. ca din întîmplare. apoi întîlniră un viaduct uriaş peste unul dintre marile drumuri care intrau în oraş venind dinspre nord.. că îi obţinuse favoarea. Se trezi înghesuit într-o masă furioasă de oameni. se aruncă între. unde se aflau cele mai multe fabrici. G”. Arată-mi-i pe muncitori. îl atinse cu mâna pe braţ. aproape ca şi cum l-ar fi recunoscut. îi zise Graham lui Asano. îl privi ţintă de câteva ori.. Nu asta am vrut să văd.

mergeau era un tunel lung. Un vehicul îngust şi foarte înalt. îl izbiră pe Graham în mod deosebit. mult mai mari decât corpul vehiculului. femeile şi copiii erau îmbrăcaţi în pânză albastră. îmbrăcaţi în portocaliu. îmbrăcaţi în pânză albastră. cu bare metalice longitudinale pe care atârnau câteva sute de oi tăiate. foarte larg şi înalt. Părăsiră drumul şi coborîră cu un ascensor. străbătând apoi un coridor înclinat în jos. abunda albastrul distinctiv al Companiei Muncii. Aici. printre morile de feldspat. acoperite de cenuşă. volumul şi greutatea redusă a roţilor pneumatice. îi atrase puternic atenţia. la cuptoarele metalurgice. Dispăru orice urmă de ornamente arhitecturale. În cartierul prăfuit al fabricilor de porţelan. printre lacurile incandescente de eadhamită brută. până ajunseră din nou la un ascensor care cobora. rezultat al tulburărilor revoluţionare. de-a lungul căruia goneau iute şi fără zgomot maşini cu roţi mari. Netezimea celor două părţi ale şoselei. pline de sânge. Despărţit de curând de feţele îmbujorate 489 . Dar marginea arcadei se interpuse brusc şi întrerupse această imagine. În multe din aceste galerii mari şi prăfuite nu se întâlneau decât şiruri tăcute de maşini. mişcîndu-se încet. de asemeni. Aspectul lucrurilor se schimbă. pe măsură ce ajungeau la cartierele fabricilor. pretutindeni bărbaţii. luminile scăzură în număr şi dimensiuni. Singurii oameni care nu purtau această uniformă erau supraveghetorii atelierelor şi oamenii din Poliţia Muncii. cuptoare nesfârşite. stinse. dar acolo unde continua munca se vedeau muncitori. arhitectura deveni din ce în ce mai masivă în proporţie cu spaţiile.

de vigoarea expresivă a celor din cartierul de afaceri. sau un artist care lucra sub conducerea altuia. Era greu să te aştepţi din partea acestor fiinţe prost hrănite la rezistenţă în faţa ispitelor. masa muncitoare. devenise un servitor şi un supraveghetor. muşchii sleiţi şi ochii obosiţi ai multora dintre aceşti muncitori ai noii epoci. în cele din urmă. fusese o mulţime diversă. şi a unei înalte moralităţi. Graham putu să observe feţele slabe. şi. la eutanasie şi pace. fusese şi încă mai era un mijloc de a scăpa din sclavia muncii. cu toate splendorile şi deliciile lui. A avea strălucire fizică sau spirituală. în prima parte a vieţii lui Graham. Muncitorul de acum. În oraşele tinere. erau urâte şi uscate. Robuştii muncitori din vechea perioadă victoriană urmaseră drumul animalelor de povară şi al tuturor celorlaţi producători de forţă vie. şi dispăruseră. ea se diferenţia într-o clasă 490 . care dirijau munca. nu făcea decât să îngrijească şi să întreţină maşina. continuînd să trăiască sub influenţa tradiţiei despre onoarea personală. bine îmbrăcaţi. Cei care munceau erau vizibil inferiori din punct de vedere fizic celor câţiva şefi şi supraveghetori. în locul energiei lor costisitoare intraseră în acţiune maşinile de precizie. acum. a fi cât de cât atrăgătoare sau ieşită din comun. bărbat sau femeie. născută de curând. Femeile din această clasă. un mijloc de a ajunge într-un Oraş al Plăcerii. în comparaţie cu cele de care îşi amintea Graham.din sălile de dans. două sute de ani de viaţă citadină reuşiseră să elimine din miriadele de femei îmbrăcate în pânză albastră orice urmă de frumuseţe şi vigoare feminină. Două sute de ani de emancipare faţă de restricţiile morale ale religiei puritane.

dar fără vreun efort de modelare sau gravare. Ei pătrunseră în jos. Mai departe se afla o galerie unde un grup de femei tăiau şi montau nişte plăcuţe de rubin 491 . ajunse la atelierele de bijuterii şi reuşi. Erau înalte. care se mişcau printre sârmele galbene strălucitoare. iluminaţia era mult mai puţin puternică decât pe străzile publice. După ce trecu de lacurile strălucitoare de eadhamită. erau mai ales arabescuri complicate sau variante în jurul unui motiv geometric. cu trăsături morale şi fizice proprii. cu oarecare greutate şi făcînd uz de semnătura lui. O îmbrăcau cînd veneau la lucru. Compania era furată foarte des. întunecate şi reci. şi chiar acolo unde se muncea. Agentul Poliţiei Muncii îi spuse. Lucrul era frumos executat. în faţa unei lămpi cu abajur. şi văzură deasupra capetelor platformele alergând pe şine şi fâşii de lumini albe printre crăpăturile transversale. cu glas scăzut. Muncitorii purtau o uniformă albă specială. câţiva oameni cizelau ornamente în filigran de aur. În prima galerie. lui Graham îi păreau. degetele îndemânatice. iar seara o dezbrăcau şi erau controlaţi înainte de a părăsi atelierele Companiei. puternic luminate. să pătrundă în aceste galerii. ca nişte fantome în umbră produceau un efect foarte ciudat. cufundate în întuneric. Şirul petelor de lumină. Trecură pe sub una din străzile cu platforme mişcătoare. fără buzunare sau mâneci. însă. ca şi maşinile gigantice. fiecare om lucra la o mică masă. în ciuda tuturor precauţiilor. feţele nemişcate. că. Fabricile care nu lucrau erau slab luminate. şi chiar cu un dialect propriu.distinctă. tot mai jos. spre atelierele de muncă.

Îşi continuară drumul. un alt grup de bărbaţi şi femei lucrau la reţelele de aramă care formau suportul pentru plăcile emailate. alături. la vederea unei feţe deosebit de desfigurate care îi apăruse deodată înainte. zise Granam. dar. zise Asano. erau cu două sute de ani mai aproape de barbarie. aceste bijuterii nu se pot purta fără email purpuriu. de-a lungul uneia dintre galeriile inferioare ale acestei fabrici de cloisonné şi ajunseră la un mic pod care trecea pe sub o boltă. Privind peste parapet. În vremea dumneavoastră. semnul unei boli cauzate de un anumit email purpuriu care era pe atunci foarte la modă. Sire. încercînd să-şi reţină o tresărire. Graham văzu că dedesubt se află un chei. pe un ton indignat. sub nişte arcade mai impunătoare decât toate cele care le văzuse pânâ atunci. O mulţime de oameni care tuşeau.artificial. – Dar. descărcau praf de feldspat din trei şlepuri acoperite cu o pulbere fină. Umbrele vagi ale acestor muncitori se mişcau printre picioarele lor şi se repezeau încoace şi încolo 492 . – Asta doream să văd. Praful umplea aerul cu un fel de ceaţă înnăbuşitoare şi făcea să se îngălbenească lumina electrică. Graham făcu. câteva observaţii. repetă el. fiecare dintre ei conducînd câte un vagonet. în faţa noastră. zise Asano. – Ar fi făcut mai bine să nu se arate. Mulţi dintre aceşti muncitori aveau buzele şi nările de un alb livid. asta doream să văd. în definitiv. Asano îi ceru scuze lui Graham pentru că îl adusese să vadă figuri atât de respingătoare. nu el alesese acest drum. oamenii puteau să suporte şi lucruri grosolane.

întunecată. bătaia puternică a maşinilor de tipărit. – Tăcere! strigă unul dintre poliţişti. mugetul şi zornăitul curelelor şi armăturilor. noi nu le vom îndura. cântând. Şi. galerii şi ascensoare care se suprapuneau. sub supravegherea a doi agenţi din Poliţia Muncii. dar ordinul nu fu ascultat. O masă imensă. Oamenii lucrau în tăcere. pentru o fire sensibilă. Poate copiii noştri. şi mai întâi unul şi apoi toţi oamenii mânjiţi în alb care lucrau acolo reluară refrenul. Aici 493 . Şi astfel. lumea de azi este destul de tristă chiar şi fără să ne mai gândim la mizeriile viitoare. Dar de ce să-l deprimăm pe bunul cititor? Desigur că. tram. câte un muncitor se oprea pentru a tuşi. Cântecul Revoltei. tram. văzute prin nori de praf. imagini confuze de săli şi bolţi încrucişate.de-a lungul unui zid vopsit în alb. văzând multe lucruri dureroase şi oribile. ca o sfidare. de ziduri se ridica din apa de culoarea cernelii. paşii lor produceau un zgomot surd pe scândurile de-a lungul cărora se duceau şi veneau. reţele de fire întinse. În orice caz. ei îşi continuară drumul prin aceste fabrici şi locuri de trudă. şiruri nesfârşite de luminiţe cât gămălia de ac. dar ce importanţă va mai avea pentru noi? Această plimbare îi lăsă lui Graham în minte un labirint de amintiri. În fiece clipă. în timp ce privea la această scenă. amintindu-i lui Graham de mulţimea de drumuri. Nu se mai făcu nici un efort pentru a opri cântecul. Poliţistul care strigase privi către colegul lui şi Graham îl văzu pe acesta ridicînd din umeri. dormitoare subterane prost luminate. Paşii răsunau acum pe scânduri în ritmul cântecului. între el şi cer. un glas nevăzut începu să cânte în întuneric. maşini complicate. tram.

apoi a treia oară. care coborau în goană un coridor transversal. în lumina strălucitoare de pe culoarul de mijloc al platformelor mişcătoare. Pretutindeni se aflau stâlpi şi arcade încrucişate. o făceau fără speranţă. pe străzi.miros de tăbăcărie. apoi observă şi cauza panicei lor. din cărămizi unsuroase şi lucitoare. chemându-l pe Stăpân şi păstrându-şi cu vitejie armele. Se auzi zgomotul unei lupte îndepărtate. desfigurare şi degradare. braţe slabe. şi tot felul de vapori înecăcioşi. Auziră în depărtare urletul şi lătratul maşinilor unuia dintre Birourile Generale de Ştiri. clipind din ochi. dincolo aburii unei fabrici de bere. Apoi 494 . Şi pretutindeni întâlnea figuri palide. înarmată cu bastoane şi alergând către vreo dezordine nevăzută. şi încă o dată. de o masivitate pe care Graham n-o mai văzuse niciodată. Urcînd din nou spre platformele mişcătoare. copleşiţi sub greutatea enormă a acestui oraş complex. Tot ceea ce mai rămăsese din ardoarea acestei omeniri decăzute se afla în noaptea aceea sus. în timpul acestei lungi şi neplăcute explorări. Graham văzu un grup de copii îmbrăcaţi în albastru. Titani vânjoşi. văzu chiar o încăierare confuză de-a lungul unui coridor. Graham auzi Cântecul Revoltei. o companie a Poliţiei Muncii. şi află că vreo câţiva dintre aceşti sclavi puseseră mâna pe pâinea lor înainte de a-şi termina orele de muncă. Dar cei mai mulţi dintre aceşti puţini oameni care lucrau. Ieşiră la suprafaţă şi se aflară din nou. aşa cum aceste milioane de oameni anemici erau copleşiţi de aceeaşi complexitate. O dată. şi deodată apărură oameni care alergau de-a lungul platformelor şi în jurul străzilor se auzeau de pretutindeni strigăte şi ţipete.

şi la oamenii care treceau în goană strigând şi 495 . apoi privi în jos. nedumerit. care gâfâia şi ţipa. Ostrog. ceea ce trecea ca prima rafală a unei furtuni neaşteptate şi îngheţate prin oraş. îl privi pe Graham. spre silueta uriaşă a clădirilor de pe cele două părţi ale străzii. ceea ce oamenii îşi ţipau unul altuia.” Pe faţa lui Asano. auzi pe cineva strigând. deasupra luminilor. care se pierdeau în cele din urmă într-o ceaţă albastră. ticălosul!” O clipă. ticălosul! Stăpânul a fost trădat” Glasul îi era răguşit. – Încetaţi.. şi se îndepărtă ţipând: „Ostrog. spre el.trecu în goană o femeie pe a cărei faţă albă era zugrăvită o teroare mută. Apoi auzi o frază în engleză şi înţelese că strigătul tuturor. Poliţia Neagră. îmbrăcat ridicol. urlând: tot mereu în englezeşte: „Asta este fapta lui Ostrog.. ceea ce vociferau femeile. – Ce s-a întîmplat? zise Graham. Poliţia Neagră vine din Africa de Sud. orice muncă! Încetaţi orice muncă! şi un cocoşat negricios. sărind pe platforme. – Dar de unde ştiu ei? zise Asano. şi apoi o alta. şi o spumă subţire se scurgea din gura hidoasă. El le zvârli câteva cuvinte despre grozăviile de nedescris pe care le făcuse Poliţia Neagră la Paris. Privi în sus. neputând să înţeleagă limbajul lor aspru. coborî. se citea uluiala. albită. i se părea din nou că toate acestea nu erau decât un vis. care striga mereu. Graham. era: „Ostrog a ordonat ca Poliţia Neagră să vină la Londra. la şirurile asurzitoare de platforme. Graham rămase nemişcat. şi îi explică ceea ce acesta de altfel aflase. el ezită. în verde şi auriu. Poliţia Neagră.

întreaga situaţie îi apăra în faţa ochilor.. – Să aflăm ce s-a întîmplat. Urcară platformele în trepte. 496 .. zise Asano. A venit ceasul. Se vor îndoi că sunteţi dumneavoastră. către cea mai rapidă. şi acolo Asano opri un muncitor. Dar ei se vor adună la Palatul Consiliului. grosolană. Trebuia să-mi închipui. Inima începu să-i bată repede şi puternic.. – Ce-a spus! întrebă Graham.. Acesta îi răspunse la întrebări într-o limbă vulgară. strigă el. – Nu ştie prea multe.? Poporul este aici. – Am face mai bine să ne îndreptăm spre Palatul Consiliului. Acolo îi veţi găsi pe conducătorii lor.gesticulând: „Stăpânul a fost trădat!” strigau ei. – A venit ceasul. zise el. – O fată? Nu cumva… ? – A spus. Graham îl privi cu îndoială şi îl urmă.. Asano ridică din umeri. dar mi-a spus că Poliţia Neagră ar fi sosit aici... Forţa dumneavoastră este acolo. „Stăpânul a fost trădat!” Deodată. şi adresându-se oamenilor care lucrau printre ruine. nu ştia cine. – Şi dacă totul nu este decât un zvon? – Pare adevărat. S-ar putea să nu mai putem trece nici acum din acolo de ruine. zise Graham. dacă nu ar fi aflat cineva de la Birourile Motoarelor de Vânt. alături de ei. Înainte că poporul să afle. reală şi urgentă. Spunea că e vorba de o fată. – Veţi pierde timpul. Toţi se vor strânge acolo. Ea a ieşit din Palatul Consiliului strigând cu glas tare. – De ce să nu apelez la. o fată. Se gândi repede.. Ce trebuie să fac? – Să vă întoarceţi la Palatul Consiliului zise Asano.

într-un loc. fugeau. doi oameni îmbrăcaţi în uniforma galbenă. care transformă acest tumult dezordonat într-o mişcare organizată. cu cât se apropiau mai mult de cartierul Guvernului. „La posturile voastre. „Ostrog ne-a trădat”. atât de urâtă de popor. Strigătele „La posturile voastre!” deveniră în cele din urmă un singur strigăt continuu. asurzind cu acest refren urechile lui Graham. Omul şedea chiar lângă Graham şi Asano. pe platforma rapidă. Graham văzu un arsenal al comitetului revoluţionar asediat de o mulţime de oameni gălăgioşi. până la obsesie. „La posturile voastre! La posturile voastre!” Bărbaţi şi femei în albastru ieşeau din locurile lor de muncă subterană. la posturile voastre. în altă parte. Multe strigăte erau de neînţeles. grăbindu-se spre scările de pe drumul central. de-a lungul platformei celei mai rapide care mergea în direcţie opusă. LUPTA DIN PALATUL CONSILIULUI În timp ce Asano şi Graham alergau către ruinele din jurul Palatului Consiliului. văzură crescînd pretutindeni agitaţia poporului.Şi atunci se auzi un alt strigăt. urlă un om cu glasul răguşit. ca un vânt. în timp ce treceau pe lângă el. Fiecare să pună mâna pe arme. repetând fraza la nesfârşit. Strigătul său despre Ostrog 497 . urmăriţi de o mulţime tot mai mare. a Poliţiei Muncii. strigând către cei care se îngrămădeau pe platformele inferioare. Strigătul trecu de-a lungul străzii. Fiecare la postul lui!” CAPITOLUL XXII.

era de netrecut. cu macarale şi alte maşini de construcţie care se mişcau dintr-o parte în alta. în scurtul răstimp de la capitularea Consilierilor. după sfatul lui Asano. cu degetele crispate. cu muşchii încordaţi. cu buzele strânse. sau se opreau să privească printre arcadele galeriilor. Drumul către Casa Consiliului. Ajunseră la Casa Consiliului cu ajutorul unui cablu. lăsând să izbucnească adevărate cascade. provizorii. Cerul era întreţesut de cablurile şi sârmele reparate.alterna cu nişte ordine neînţelese. dar Asano ocoli această dificultate şi îl duse pe Graham în dependinţele oficiului poştal central. cu toate că deocamdată ele alergau sub cerul descoperit. Planurile lui erau vagi şi nelămurite. Conductele cu apă de mare. şi apoi vru să se întâlnească cu Ostrog faţă în faţă. din vreun loc mai înalt. coborî în salturi şi dispăru. care deserveau Palatul Consiliului. şi nişte ţevi enorme. Mintea lui Graham era plină de acest vacarm. fuseseră aşezate de-a lungul unui sistem de traversare cu aspect provizoriu. Apoi. şi spre partea stângă a clădirii albe se proiecta masa unei noi construcţii. „Fiecare om la postul lui! Fiecare om la postul lui!” Aici. peste ruine. surveniseră schimbări mari în aspectul ruinelor. Platformele mişcătoare care treceau prin această parte fuseseră reparate. fuseseră astupate şi reparate. Graham îşi dezvălui identitatea. care se spărseseră. Se gândi să se adreseze mulţimii. dar factorii îmbrăcaţi în albastru se mişcau anevoie. Acestea erau străzile pe care Graham le văzuse de pe micul balcon atunci 498 . către oamenii care treceau pe afară strigând. Oficiul poştal funcţiona normal. Era stăpânit de furie.

Aceştia rămaseră uluiţi recunoscîndu-l pe Cel-care-doarme în omul care coborî din scăunelul cablului. M-am întors ca să-i iau conducerea din mână. dând perdeaua 499 . în cea mai mare parte. şi ei se îngrămădeau şi se îmbulzeau spre clădirea centrală. cu nouă zile în urmă. sala în care dormise se afla de partea cealaltă. În sală nu erau decât doi îngrijitori ai cablurilor. pe a cărei galerie trecuse el cu câteva zile în urmă. Fără să-l aştepte pe Asano. unde se îngrămădeau acum mormane informe de dărâmături şi ruine. Unde este Helen Wotton? Ei nu ştiau. la o oră după ce se trezise. acum dispărut. „La posturile voastre! Fiecare om la postul lui!” Cablul îi duse într-o încăpere pe care Graham o recunoscu ca fiind anticamera Sălii lui Atlas. – Unde este Helen Wotton? întrebă el. această masă gălăgioasă era formată din grupuri informe. condus de Howard. platformele rapide veneau încărcate cu o mulţime de oameni. urcă treptele din capătul celălalt şi. Toate glasurile cereau să se facă ordine în acest haos. Se făcuse ziuă de-a binelea şi soarele strălucea cu putere. care se revărsau şi se îngrămădeau tot mai mult printre dărâmături şi ruine. Din adâncimile luminate de lumina electrică albastră. Nu mi-a dat ascultare. ca să fie prezentat Consiliului. el străbătu încăperea.cînd se deşteptase. – Atunci unde este Ostrog? Trebuie să-l văd imediat pe Ostrog. dar Graham putu să-şi dea seama că ici şi colo începea să se stabilească o anumită disciplină. Aerul era plin de strigătele lor.

500 . în care fusese închis patul pe care dormise Graham. el urmări această scenă. Sala era goală. trebuie să fie în birourile mici de acolo. Pe maşină mai erau câţiva muncitori. în lupta violentă a primei răscoale. Ea suferise stricăciuni serioase. Înfăţişarea ei se schimbase foarte mult de cînd o văzuse pentru prima dată. Micul japonez părea livid şi cerceta cu privirea faţa lui Graham. peste această imagine colorată în verde. către un al doilea panou care era ridicat şi deschis. dar nu îndepărta cu totul vuietul poporului de afară. Abia făcuseră zece paşi din faţa perdelei. şi Asano îl ajunse din urmă. O clipă. şi o fâşie din acelaşi material sticlos. făcute dintr-o pastă minerală. se înălţa. cînd un mic panou din stânga lui Atlas se ridică şi Ostrog apăru.la o parte. străbătură colţul îndepărtat al sălii. şi le plasau exact în locul potrivit. „La posturi! La posturi i” se părea că strigă mulţimea. Prin acest material sticlos se puteau vedea stâlpii şi suporturile de metal ale schelelor care se ridicau şi coborau. jumătatea superioară a zidului fusese dărâmată pe o lungime de aproape două sute de picioare. deşirată. după nevoile unui mare număr de muncitori. – Ostrog. Aceasta micşora. zise Asano. uitându-se la mulţimea de jos. care apucau încet blocurile încă noi. cu braţe subţiri de metal vopsit în roşu. acoperea acum deschizătura. însoţit de Lincoln şi urmat de doi negrii îmbrăcaţi în negru şi galben. O maşină de construit. se găsi în faţa Titanului care trudea în veşnicie. În partea dreaptă a marii statui.

Ostrog aruncă o privire spre Lincoln. – Eu ştiu acum ce gândeşti. Dumneata visezi la egalitatea între oameni. mulţimea a devenit din ce în ce mai nedisciplinată.. şi.. Glasul lui era puternic şi poruncitor. Ai luat prea multe asupra dumitale. – Ce înseamnă tot ceea ce am auzit? întrebă el. Ostrog nu răspunse nimic. Eşti un om al Trecutului… un accident Dumneata posezi aproape o jumătate din lume. – Nu-i de mirare! Dar. ai în minte... Dar dumneata nu eşti Stăpân.. Eu sunt Stăpânul şi ei nu vor veni... Graham vorbi primul.. – Eu am încredere în popor. De cînd cu revolta. Şi bănuiesc ce ai dori să faci.. Ostrog îi spuse ceva lui Lincoln şi înaintă singur. – Dar nu este asta problema. – Aceşti negri nu trebuie să vină în Londra. toate 501 .– Ostrog. Nu ştii destul pentru a fi Stăpân. Şi eu îţi spun că aceşti negri nu trebuie săvină. – Negrii sunt doar un instrument.. În orice caz.. micul grup se întoarse uimit. – Vrei să spui că negrii aceştia sunt pe drum? – Pe drum. El aruncă din nou o privire spre Lincoln.. ca să asupreşti poporul? – Vin exact la timp. zise Ostrog.. la o ordine socialistă. la auzul glasului său. împreună cu cei doi însoţitori. Ostrog. Eu sunt Stăpânul. Eu am subestimat. Eu am de gând să fiu într-adevăr Stăpânul. Încă nu este prea târziu pentru a te preveni. strigă Graham. Aduci negri aici. după ceea ce stabilisem. – Pentru că dumneata eşti un anacronism. ai văzut poporul. – Poporul. care se apropie îndată... zise Graham.. proaspete şi vii. dar veni mai aproape.

Şi. Aceşti negri nu trebuie să vină. că eşti aici.. – Nu vreau să vină.acele vise învechite ale secolului al nouăsprezecelea. 502 .. Se făcu tăcere şi Ostrog îl privi în ochi. Lincoln îl apucă pe Graham de haină. un zgomot ca al mării. căzu greu la Pământ şi rămase cu ochii aţintiţi la tavanul îndepărtat al sălii.. iar celălalt servitor îi puse piedică. Spre binele dumitale. – Nu. – Vor veni... şi imediat un negru îl apucă de gât şi de braţ. – Ascultă! zise Graham. Nu glasuri.. clătinându-se. Asano interveni. zise Ostrog. şi ai vrea să guvernezi această epocă pe care nu o înţelegi. deodată. Dar poţi să-i înveţi să şi uite? Dar am vorbit destul. Acesta se întoarse şi îl izbi pe Lincoln în faţă. Se smulse din strânsoare. zise Ostrog.. Poţi să auzi. zise Graham. Atunci. – Eu interzic. – Au şi pornit. Ai făcut foarte bine că ai venit aici. zise el. Lincoln îşi puse mâna pe umărul lui Graham. Dumneata oare înţelegi asta? – Noi i-am învăţat asta. mâneca i se rupse cu zgomot. Se întoarse spre perdeaua care despărţea sala de anticameră.... ci un singur glas. În clipa următoare. – Se poate.. Graham îşi dădu seama de enorma greşeală pe care o făcuse venind în Palatul Consiliului. Acum. Se trase înapoi. încleştându-şi mâna de braţul lui. nu trebuie să fii de partea. oricât de rău îmi pare că trebuie să urmez metoda Consiliului.. dezordinei.

fu tras îndărăt. dar acesta nu se mişcă. eliberându-şi braţele. înnegrindu-se. şi tresări. privind ţintă la Ostrog care gâfâia. marginile rupturii se răsuciră. Îi strigă ceva lui Lincoln. şuieră Ostrog. După câteva sforţări violente. îl apucă pe unul dintre însoţitori de picior. Un glonte izbi ornamentele de deasupra lui Atlas. Cele două foi de material transparent care completau peretele fură sfâşiate. triumfător. apoi se clătină. într-o clipă. pe oamenii care lucrau la macarale gesticuîînd cu însufleţire către mulţimea de sub ei. că te-ai întors. locul liber se lărgi şi. luptându-se cu furie. îl trânti la Pământ şi reuşi să se ridice în picioare. Lincoln apăru în faţa lui. în timp ce acesta i se agăţă cu mâinile de mătasea înfăşurată în jurul gâtului.. prin spărtura neregulată şi verzuie din pereţii sălii.. Graham îşi dădu seama că atenţia lui Ostrog era îndreptată în altă parte. – Eşti prizonier. o rumoare ameninţătoare: „Salvaţi Stăpânul!” „Ce vor să-i facă Stăpânului?” „Stăpânul a fost trădat!” Atunci. că strânsoarea slăbise şi.. Văzuseră! Ostrog îi urmări privirea. În clipa următoare. în sala Consiliului pătrunse aerul dinafară. Graham îşi întoarse capul şi-i văzu. aducînd o dată cu ea un vacarm de glasuri dinspre ruinele de afară. Graham făcu două sărituri. îl răsturnă pe Ostrog cu faţa în sus şi se ridică pe un picior. se rostogoli. Braţul lui Ostrog îi înconjurase gâtul. un prost.. el încetă să se mai lupte şi rămase întins. căzu greoi. dar îl culcă din nou la Pământ cu o lovitură sub bărbie. Ai fost. apoi îl apucă pe Ostrog de gât. reuşi să se ridice în genunchi. şi braţele îi fură ţintuite la pământ.Apoi strigă. O rafală rece intră prin deschizătură. 503 . lăsându-l nemişcat.

atât de aproape. Ei săriră de pe marginea zidului în galeria îngustă care ducea spre încăperile tăcute. irezistibil. N-o să-i lăsăm să pună mâna pe el! Lui Graham i se păru că această luptă inegală continuă clipe nesfârşite. E foarte bine. se trezi în puterea lor. Dar nu venea nici un ajutor. era acoperit de praf. din toate puterile. şi atunci Ostrog îi scăpă din mână. pentru a-i împiedica să-l împingă către deschizătura care se căsca în faţa lui. căscată. începu să se smucească. şi el se împotrivi încă o dată. se apropia tot mai mult. încât Graham văzu armele din mâinile lor. şi o dată auzi chiar împuşcături. Strânsoarea din jurul gâtului slăbi. Hainele i se sfâşiaseră în multe locuri. Înainte de a-şi da seama că oamenii aceştia nu îi erau prieteni. în depărtare. cineva îl călcase pe mână.şi el crezu că-i vin în ajutor. de data aceasta. 504 . şi această deschizătură neagră. fu târât vreo doisprezece metri către panoul deschis. încercă să se trântească la pământ. auzi strigăte care îi răspundeau. Simţea cum îl părăseau puterile. către oamenii care îl ţineau. Zări pe cineva alergând spre perdelele anticamerei. gâfâi Ostrog. de pe estradă . simţea că eforturile lui erau zadarnice. Şi. – Nu pot să coboare. Atunci Ostrog strigă ceva. dar noii veniţi tăbărâră pe el. El auzea strigătele partizanilor lui. chiar lângă el. Când înţelese. Ei ascultau de ceea ce le striga Ostrog. Spre marea lui uimire. pe Graham. Nu îndrăznesc să tragă. Apoi alergară de-a lungul galeriei.Câţiva oameni coborau către ei. şi iată! În marginea de jos a spărturii din zid apărură mai întâi unul şi apoi mai mulţi oameni care strigau şi dădeau din mâini. strigă din răsputeri după ajutor.

Sala era plină de forfotă. Oameni agitaţi strigau ordine vagi în jurul lui. un nor de fum înţepător îl izbi în faţă. Văzu o sumedenie de oameni îmbrăcaţi în albastru şi în negru repezindu-se pe urmele partizanilor lui Ostrog. şi văzu sclipirea unei lame de oţel. Văzu capul cărunt al lui Ostrog îndepărtându-se şi îşi dădu seama că nu-l mai ţinea nimeni. Una dintre armele acelea verzi pocni chiar alături de el. întinzându-se la picioarele lui Atlas. Ridicat pe braţele oamenilor. Încercă să înţeleagă ce vor. Cineva îi apucase de glezne şi. Oamenii parcă strigau ceva. Văzu chiar lângă el. Încăperea imensă se învârtea în jurul lui. toţi îl ovaţionau. Atunci. care fusese printre cei care îl salutaseră în teatrul public. cu toată împotrivirea lui încăpăţânată. mica galerie de metal abia cuprindea o puzderie de oameni care strigau. La nici trei metri de el. Îşi dădu seama că era purtat spre estrada înaltă din mijlocul încăperii. Acum era tras în două direcţii. Apoi se simţi din nou apucat de o mulţime de mâini.Presiunea care îl apăsa slăbi şi el se ridică în picioare. Se întoarse şi se izbi de un bărbat îmbrăcat în negru. îmbrăcat în galben. putea acum să vadă sala în toată imensitatea ei. pe omul cu mustaţa neagră. se trezi ridicat. dar nu reuşi. un om în albastru deschis înjunghia pe unul dintre negrii îmbrăcaţi în negru şi galben. Capătul mai îndepărtat al sălii era înţesat de oameni care veneau alergând spre el. 505 . Toate privirile erau îndreptate spre el. dând nişte ordine. pe sus. care fugeau şi trăgeau în ei. înţelese deodată ce se întîmpla şi încetă să se mai zbată. Observă că îl înconjura un fel de gardă personală.

conducîndu-l. pe partea opusă deschizăturii din perete. ca să-i facă loc de trecere. Mulţimea îl conducea de-a lungul unui drum cotit. Îl duseră la o scară îngustă de cărămidă. Panourile erau deschise şi prin ele intrau în fugă oameni înarmaţi. abia reuşi să se facă auzit de omul ce şedea lângă el. pe picioare. Din cauza vacarmului din jur. Se simţi lăsat jos. alături de care se ridicau blocuri mari.perdelele de la capătul sălii fuseseră smulse. către panourile de jos. se izbi de capătul cel mai îndepărtat al ruinelor. cu un fel de disciplină aspră. din jurul sălii. şi se întoarse ca un şuvoi. să dea la o parte mulţimea din jurul lui. prin sala cea mare. cineva îl apucă de braţ. vopsite în roşu. Observă cum oamenii se străduiau. „Stăpânul este alături de noi!” 506 . pârghiile şi motoarele oprite ale marii maşini de construit. cu o aclamaţie imensă. deasupra căruia se vedea cerul albastru. îmbrăcaţi în albastru. Omul îmbrăcat în galben se afla lângă el. Lui Graham i se păru că un zgomot de împuşcături se ridică deasupra tumultului. „Stăpânul este cu noi! Stăpânul! Stăpânul!” Strigătul trecu peste marea de capete ca un val. amfiteatrul cu ruini se deschise din nou în faţa lui. deodată. dispărând în camerele şi coridoarele de dincolo. cu centuri negre. şi anticamera era de asemenea ticsită de lume. Cel întrebat arătă cu mâna peste capetele oamenilor. Trecu repede de-a lungul unui trotuar cu balustradă şi. şi macaralele. – Unde s-a dus Ostrog? întrebă el. Ajunse la capătul scării. către o deschidere de sub spărtura din perete. Ieşi din sală şi văzu ridicîndu-se în faţa lui un zid proaspăt construit.

ducând un steag negru. de metal alb. steagurile negre ale grupurilor revoluţionare se înclinau. că stătea acum pe o mică platformă improvizată. tresărind. în umbră. Apoi. îmbrăcată în alb. uriaş. platformele de zbor. se străduiau să pună în mişcare această masă compactă de oameni. La început. nu văzu nimic în afară de colţul ascuţit al unui zid care se detaşa limpede pe cer. interiorul unei camere şi recunoscu. agăţate de stâlpi şi de balcoane. Peste întinderea imensă a ruinelor. urmată de alte două.Graham observă că nu mai era înconjurat de oameni. se zăreau. în depărtare. el văzu că toţi ochii se întorceau de la el către creasta Palatului Consiliului. câţiva oameni se căţărau cu greu. decoraţiile în alb şi verde ale fostei sale închisori. O aeropilă solitară îşi luă zborul de pe platforma centrală. se agita o mulţime de oameni care strigau. care flutura. şi nişte fiinţe mici. făcînd parte dintr-o schelărie cu aspect fragil care înconjura uriaşa clădire a Palatului Consiliului. din sala lui Atlas. ici şi colo. vioaie. negre. care păreau 507 . O făptură mică. ca şi cum ar fi ieşit în întâmpinarea aeroplanelor care urmau să vină. şi chiar în timp ce vorbea. În spatele lui. Privi şi el într-acolo. el observă. vii şi luminoase. spre sud. – Ce s-a întîmplat cu Ostrog? întrebă Graham. apropiate parcă de transparenţa neobişnuită a văzduhului. Pe scările abrupte ale zidurilor şi ale schelelor prin care salvatorii lui ajunseseră la deschizătura din sala lui Atlas. înghesuită şi atentă. fluturau. atârna o mulţime compactă. Prin deschizătura căscată în zidul de sub el văzu mulţimea de oameni. la capătul de sus al schelelor. formând câteva nuclee de organizare în acest haos.

se ridică din nou şi trecu pe deasupra capetelor. rotindu-se într-o curbă largă şi încetinindu-şi zborul. aeropila îl va lua pe sus! Ah! Exclamaţia fu repetată de un strigăt venind dinspre ruine.. un mic obiect îndepărtat. Privi şi el. Acesta făcea semne cu mâinile. până cînd trecu de marginea cea mai îndepărtată a ruinelor şi ajunse în văzul mulţimii dense de dedesubt. Dar se opri. omul în galben strigă: – Ce vor să facă? Ce face poporul? De ce este lăsat Ostrog acolo? De ce nu este prins? Ei îl vor lua. iar însoţitorii lui se străduiau să dărâme zidul de lângă el. văzu nişte uniforme negre cu galben alergând de-a lungul uneia dintre galeriile deschise. deodată. până la Graham care. Apoi dispăru dincolo de conturul ruinelor.şi mai mici. privind în jos. devenind cu repeziciune din ce în ce mai mare. Apoi. Aeropila se apropie.. Zborul rapid şi precis era încă destul de nou pentru el şi îi atrase atenţia. pe 508 . şi se întoarse să-i pună o întrebare. traversă repede această încăpere deschisă şi urcă până în vârful zidului ruinat. El îl auzi pe omul de lângă el exclamând: „Ostrog”. Pocnetul armelor verzi se ridică peste prăpastia dintre ei. ca o formă transparentă printre coastele cărei se zărea aeronautul care privea în jos. care arăta într-o direcţie cu degetul. şi văzu cum aeropila care se ridicase de pe platforma de zbor se îndrepta acum către ei. Coborî de-a curmezişul acestui spaţiu. În clipa următoare. din cauza puternicului strigăt scos de un alt om din apropiere. în negru şi galben. urcînd pentru a ocoli Palatul Consiliului. aeropila apăru din nou. Graham îşi îndreptă privirile către Ostrog.

plin de zel. Spuneţi oamenilor să tragă în el. Unul dintre urmăritorii în albastru înainta până la marginea zidului. trăgând o rafală. Auzi glasuri puternice repetând aceste ordine enigmatice. Apoi apăru. urmărindu-i.dedesubtul promontoriului unde şedea Ostrog. transpirat. Într-o clipă. arătând cu degetul şi strigând: – Iată-i că aterizează! strigă omul în galben. dar el înţelese că trecuse aeropila. fugind nişte mici soldaţi de plumb dintr-un joc. un grup de oameni în albastru deschis. o umbră trecu între Graham şi soare. luptându-se între ele. Apoi. Deodată. Privi în sus: cerul era limpede.. zburând. Acestea se aflau cam la două sute de metri depărtare de ei şi la aproape cincizeci deasupra ruinelor de jos. Ciudatul aspect al casei cu acoperişul tăiat dădea luptei printre mobile şi coridoare un aspect ireal. Aterizează. pe marginea ruinelor. rostogolindu-se de câteva ori şi dispărând în dosul braţului roşu al maşinii de construit. îşi ridică braţele. Ei trăgeau din fugă către duşmani nevăzuţi. se clătină într-o parte. Spuneţi-le să tragă în el! Graham nu înţelegea. Omul în galben se repezi înainte. Aceste fiinţe minuscule. şi căzu cu capul în jos. şi se întoarseră. Văzu o ceaţă albastră ridicîndu-se din mijlocul prăpastiei. păru că se leagănă pe muchie timp de câteva secunde. el văzu botul aeropilei alunecînd şi oprindu-se cu o izbitură. Ostrog dispăruse. Oameni îmbrăcaţi în negru şi galben intrară în tr-un coridor boltit. Graham înţelese că maşina aterizase pentru ca Ostrog să se poată salva la bordul ei. întocmeau un tablou straniu: păreau.. Graham îl văzu izbindu-se de un ieşind al zidului. 509 .

ca şi cea mai mare parte a oamenilor. Căzuse atât de aproape de el.. apoi că nu se va putea feri de motorul de vânt care se învârtea ceva mai departe. până cînd pocniturile se 510 . atunci cînd mulţimea de oameni înţelese că Ostrog le scăpase. încât Graham. Graham se încleştă de balustrada din faţă. se păru că nu va putea ocoli zidul din faţă. într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade. şi Graham văzu că răsculaţii în albastru ajunseseră la bolta apărată cu o clipă mai înainte de oamenii în negru şi galben. Şi iată! acum era liberă. cu părul cărunt fluturând. încât putu să-l vadă pe Ostrog agăţat de suporturile scaunului. Şi atunci. de-a lungul coridorului descoperit. înclinată încă într-o parte. să ţipe şi să se îmbulzească. aeropila începu să se ridice. smucea de pârghia care mişca motorul de-a lungul glisierelor. Această clipă i se păru un secol. Clipa de incertitudine făcu loc unei exasperări furioase. Se aplecă atât de mult. Deodată.oamenii de sub el trăgeau acum din plin către botul aparatului. aeropila lunecă peste muchea Palatului Consiliului şi căzu. puţin ieşit în afară. crezu că nu se va mai putea redresa.. Un om de lângă el scoase un strigăt răguşit. urcînd tot mai sus pe cerul bătut de vânt. cu răsuflarea tăiată. ei începură din nou să tragă. şi alergau acum. într-un puhoi continuu. O clipă. Auzi strigătul vag de teamă al mulţimii oamenilor de dedesubt. în plin zbor. Cu o grabă târzie. care începu să urle. cu faţa albă ca varul. aeronautul. Partea de jos a aeropilei trecu aproape gata să atingă mulţimea.

descriind o curbă şi coborând graţios către platforma de zbor de pe care se ridicase de curând. cu faţa liniştită şi ochii strălucitori. un murmur confuz se ridică dinspre ruine. trap. care rămăsese acolo. Cîteva clipe. Era hotărât să facă exact ceea ce aşteptau oamenii de la el. care îi şezuse alături ori de câte ori se găsea în faţa acestor mulţimi care-l aclamau. Micul grup de oameni din preajmă îl felicitau pentru că reuşise să scape. Ostrog scăpase. Era prea târziu! Aeropila se făcea tot mai mică. El văzu feţele oamenilor întoarse spre el. Era într-adevăr Rege. poate. Poporul din jurul lui. Omul în galben era chiar lângă el. conducătorii şi organizatorii mulţimii. Ostrog. Domnia lui de marionetă se sfârşise. nici mânie. Dinspre străzile mişcătoare răsună Cântecul Revoltei. îi auzi strigându-şi bucuria că fusese salvat. bătând măsura marşului: trap. era acum departe.. Încet.transformară într-un tunet. printre schele. din ce în ce mai puternic. dar nu simţea nici frică.. gândurile îi erau. aşteptau ca el să acţioneze. sus. Mâna care îi fusese călcată în 511 . Acum nu mai era nimeni care să guverneze în locul lui Graham. îi aşteptau ordinele. înţelese rapida schimbare a poziţiei lui. Nervii şi muşchii i se încordau. trap. Îi era duşman. iar aerul deveni înţepător. el înţelese tot sensul acestor evenimente. trap. până cînd întreaga arenă se acoperi cu o ceaţă albastră. puţin cam confuze. apoi atenţia tuturor se întoarse asupra lui Graham. din cauza fumului ascuţit al armelor. aşteptau să vadă ce va face. răspândindu-se ca o briză peste această mare agitată de oameni. Şi cântecul creştea.

acele forme pătrate şi albastre. dar era neliniştit. I se părea că până şi voinţa nu-i mai aparţine. platformele de zbor. Acolo. Ştia că nu îi este teamă. Stăpânul Pământului nu reuşi să fie stăpân nici pe propriile lui gânduri. Omul în galben. Era puţin tulburat. ştia că nu trebuia să se gândească prea amănunţit la imensa complexitate a luptei din jurul lor.picioare zvâcnea şi îl ardea. gândindu-se la atitudinea pe care trebuia să o adopte. Ele se ridicau de pe fundalul unor săli înţesate de oameni. el lupta acum împotriva lui Ostrog. pentru întreaga lume. Acum era dornic de acţiune imediată. deoarece va fi paralizat de sentimentul acestei complexităţi. însemnau Ostrog. vrând să nu pară înfricoşat. CAPITOLUL XXIII. propriile lui acte nu îl surprindeau şi nu erau decât o parte din confuzia straniilor senzaţii care îl copleşeau. Fiecare din aceste fapte părea că luptă să pună stăpânire completă pe gândurile lui. În prima parte a vieţii lui fusese deseori mult mai agitat. că Helen Wotton prevenise poporul de venirea lor. din încăperi în care conducătorii erau strânşi la sfat. şi că el era Stăpânul Pământului. departe. şi de la ferestre care priveau spre o mare clocotitoare de oameni în marş. din săli de kinematograf şi telefon. ÎN TIMP CE VENEAU AEROPLANELE Cîtva timp. din coridoare înalte. atunci cînd jucase jocuri de îndemânare. şi alţii care erau probabil conducători ai secţiunilor îl împingeau înainte sau îl urmau ascultători? Era greu 512 . Era însă sigur că aeroplanele se apropiau.

Pâlniiie enorme. că 513 . lucitoare. Dar el ştia că era pe punctul să dea o proclamaţie către poporul întregului Pământ. Acum. intră. închise ermetic.de precizat. Sunetul înnăbuşit cu care uşile se închiseră în urma lui. nişte bare de metal şi bobine licăreau slab mai departe. această izolare. În cele din urmă. ochii negri ai unor mari aparate fotografice îl aşteptau să înceapă. într-o mică încăpere de unde urma să-şi dea proclamaţia. îi veneau în minte câteva cuvinte măreţe pe care se pregătea să le rostească. Restul se afla în umbră. Poate că vreo forţă nevăzută şi nebănuită îi împingea pe toţi. acest auditoriu tăcut de maşini atente. şi ceva se răsucea cu un zumzet neîncetat. împreună cu omul în galben. În centru. făceau ca acest loc să fie foarte liniştit. ale unui mecanism fonografic se înşirau. se afla un oval strălucitor. căscate. într-o mică pată. această retragere bruscă din faţa mulţimii contagioase. şoaptele şi mişcările rapide şi fără zgomot ale asistenţilor care abia se zăreau în umbră avură asupra lui Graham un efect straniu. iar uşile duble. Poate că făceau şi una şi alta. ceea ce avea de gând să spună începuse să prindă o formă vagă în mintea Iui. la picioare. era ceva neprevăzut. încetarea bruscă a vacarmului în mijlocul căruia fusese ceasuri întregi. luminat de sus de lămpi electrice cu reflector. Camera avea un mobilier ciudat pe care nu-l cunoştea. în aşteptarea cuvintelor lui. Tot ceea ce îl susţinuse părea că se retrăsese dintr-o dată. Dar această linişte. prin care intrase din sala plină de lume a lui Atlas. El păşi până în centrul luminii. părea că el nimerise acolo pe neaşteptate. neagră şi precisă. cercul tremurător al luminii. şi umbra-i se proiectă.

trebuie să mai aştept. – Deocamdată. Vor fi aici. şi observă că lumina devenea mai puternică. cu un gest concludent. veni un curier cu ştirea că primele aeroplane treceau peste Arawan. Încrederea în rolul şi în chemarea lui eroică îşi pierdu aproape total siguranţa. – Gata! Se reîntoarse. unei zădărnicii mărunte şi înfumurate.se regăsise pe neaşteptate. – Oamenii de la posturile de sud-vest sânt gata. se întoarse spre omul în galben. Şi oamenii abia sunt gata? Desigur. deveni altul.. el îşi dădu seama limpede că această revoltă împotriva lui Ostrog era prematură. Într-o clipă. deodată. Trebuie să mă gândesc la ceea ce voi spune. condamnată 514 . apăru imaginea. zise el. Îşi dădu seama că îi era teamă să nu pară nenatural. când. Brusc. – Cred că trebuie să fie un fel de cuvântare. îl copleşi îndoiala. De-ar da Domnul să ştiu precis ceea ce trebuie să spun! Aeroplane la Arawan! Probabil că au plecat înaintea grosului flotei. Nu m-am gândit că astfel se vor desfăşura evenimentele. de sensul ideilor.. În timp ce încă mai ezita. îi era teamă să nu fie teatral. îi era teamă de tonul glasului. Înjghebase câteva fraze vagi pătrunse de sentimente democratice. Când? – Către seară. Unde vine asta? Dar. într-un pustiu furtunos de destine neînţelese. uimit. – Dumnezeule ! În câteva ceasuri! Ce se aude cu platformele de zbor? întrebă el. nerăbdător. În locul ei. ei vin. în orice caz. spre cercurile albe ale lentilelor. – Arawan? zise el. Oh! ce importanţă are dacă vorbesc bine sau rău? zise el.

Prin uşă. Îl uimea faptul că văzuse până atunci lucrurile în altă lumină în aceste împrejurări critice. ezâtând. Faţa ei era îmbujorată. M-am dus la biroul 515 . uşoară. Inima îi tresări. şi zgomot de paşi care alergau încoace. strigă cineva. decis să ducă până la capăt. înaintând de-a curmezişul sălii spaţioase. În timp ce şedea acolo. – La biroul posturilor de sud-vest. era doar impulsul neputinţei pătimaşe împotriva unor lucruri inevitabile. şi buclele negre ale părului negru îi cădeau pe umeri. Până acum zece minute nu ştiam că te-ai întors.dinainte să dea greş. gata să-şi ceară scuze pentru neputinţa lui. el văzu o formă cenuşie. – Nu ne-ai trădat? strigă ea. Figura fetei se umbri. Zborul rapid al aeroplanelor îi apărea ca o lovitură a Soartei lui. Se apropie tot mai mult. Graham se întoarse. el aruncă cu hotărâre la o parte orice îndoială. Dar nu-şi găsea primele cuvinte. – Iat-o că vine. Era Helen Wotton. – Aşteaptă. Faldurile rochiei de mătase moale curgeau şi pluteau în ritmul mersului. Eşti alături de noi? – Unde ai fost? zise Graham. În spatele şi în jurul ei se auzea un val de aplauze. şi se deschise o uşă. inima lui Graham bătea tot mai repede. Omul în galben ieşi din umbră şi se apropie în cercul de lumină. în pragul uşii. ceea ce începuse. o clipă. – Aceasta este fata care ne-a denunţat manevrele lui Ostrog. Toate îndoielile lui dispăruseră. apoi apăru lângă el. se auzi de afară strigătul mai multor oameni. stìngaci. zise el. cu orice preţ. şi luminile se micşorară. şi încolo. se auziră câteva glasuri.

Mulţumesc lui Dumnezeu că fapta mea nu a fost în zadar! Tot dumneata eşti Stăpânul! – Dumneata le-ai spus. – Dumneata m-ai salvat. Graham aruncă o privire către lentilele negre şi marile urechi ale aparatelor de ascultat. Am ieşit şi am spus poporului.. – Eu le-am spus. care eşti nepoata lui Ostrog. Dar eu i-am împiedicat. – Ştiam. Poporul s-a trezit. Întreaga lume se ridică. eu am fost aceea care i-am anunţat. să te ţină prizonier. Eram de faţă. îndoielile şi ezitările lui dispăruseră. Oamenii s-au ridicat. să poată anunţa poporul.. să nu fii îndepărtat de la conducere! Graham rămase câteva clipe privind-o. buzele îi tremurau şi respira agitat. strigă ea. zise el încet. Eu am fost. Cunoşteam ordinul lui Ostrog. dumneata mi-ai salvat puterea. – Pentru dumneata. ştiam că vei fi cu noi... – M-am întors imediat ce am auzit. – Eu sunt Stăpânul. şi lumina de deasupra se făcu mai strălucitoare. Lupta începe. Am auzit că negrii urmau să vină în Londra ca să te păzească şi să ţină poporul în frâu. strigă ea. zise el încet. Apoi o privi din nou. fără să poată spune nimic. zise el. Îşi aminti de ceea ce avusese de gând să spună.. în ciuda privirii lui hotărâte. Dumnezeu ştie ce vom 516 . Dumneata ai făcut asta? Dumneata. şi-şi dădu seama că. Se întoarse din nou către aparate. pe care te-a aşteptat lumea întreagă. În faţa ei.posturilor de sud-vest ca să-i găsesc pe conducătorii posturilor. Pentru dumneata! Pentru ca dumneata. şi zborul rapid al unei flote de aeroplane trecu peste gândurile lui.. Şi dumneata continui să fii Stăpânul.

fără să mai fie atinse de umbra neîncrederii. cu amintirea unei epoci pline de speranţe. El povesti poporului acestei noi epoci. rostind nişte îndemnuri neclare. Se opri. o epocă de speranţe nobile. – Bărbaţi şi femei ai acestei noi epoci. de începuturi. zise el. despre stările de lucruri de altă dată.. La început. El simţi că gândurile lui erau prea vagi pentru a fi exprimate prin cuvinte. Şi ce s-a 517 . El tăcu. că toţi bărbaţii şi femeile vor putea trăi cinstit. dar convingerea din glasul lui le dădea viaţă. Apoi se adresă mulţimilor nevăzute care priveau ţintă la el prin aceşti ochi negri şi ciudaţi.... S-ar putea ca toată viaţa voastră să fiţi nevoiţi să luptaţi..vedea noaptea aceasta. căutându-şi cuvintele. dar transfigurate. Nu ne aşteaptă o victorie uşoară. Să nu dezarmaţi. Lupta care se apropie. chiar dacă eu sunt înfrânt. strigă el. în libertate şi pace. apoi îl năpădi un val de cuvinte. femeii de lângă el. chiar dacă eu sunt cu totul înlăturat. astfel speram noi în acele vremuri. v-aţi ridicat la luptă pentru întreaga rasă umană!. – Vin la voi din trecut. zise el.. noi pusesem capăt sclaviei în întreaga lume. Gândurile pe care le avusese în minte înainte de venirea ei se întoarseră. vorbi încet... dar în nici un caz dezonoarea. – Noaptea aceasta este începutul. Cele mai multe nu conţineau decât banalităţi umanitare ale unui secol dispărut. noi răspândisem în întreaga lume dorinţa şi speranţa că războaiele vor înceta. Se opri o clipă. Epoca mea a fost o epocă de visuri. lupta aceasta care se năpusteşte în noaptea aceasta asupra noastră este doar începutul.

Nu în acest scop ne-am străduit noi. despre credinţa lui într-o viaţă nemuritoare a umanităţii în care trăim. Glasul lui se ridica şi cobora.. stoarse de vlagă. el se simţi dăruit.întâmplat cu speranţele noastre? Ce-a devenit omul.. El se aruncă asupra acestei încrederi şi continuă să vorbească câtva timp despre ea. sentimentul că era ascultat de fata tăcută de lângă el îi susţinea sinceritatea. noua credinţă. totul i se înfăţişa drept şi limpede. dar asta s-a întâmplat. – În această clipă strigă el. îmi fac testamentul. despre această nouă credinţă. În clipele de îndoială. eu voi trăi sau voi muri pentru voi. Dar ce se întîmplă cu micile existenţe care constituie această viaţă mai mare? Ce se întîmplă cu vieţile obişnuite? Aşa cum a fost întotdeauna. iar cei din jurul lui îl priveau din umbră. 518 . nu se mai îndoia în privinţa calităţii lui de erou. ne mişcăm şi ne ducem existenţa. aparatele de înregistrare bâzâiau de aplauze precipitate. dacă vrea Dumnezeu. vieţi care se sfârşesc zadarnic. o măreţie colectivă care depăşeşte visurile noastre. Există oare o nouă credinţă? Idei pe care de mult ar fi dorit să le creadă.. vieţi pline de obstacole şi neîmplinire. Vouă vă dau. Tot ceea ce este al meu pe lume dăruiesc poporului lumii. nu se mai îndoia de cuvintele lui eroice. şi pe mine însumi mă dau vouă. Timp de câteva minute. acum le credea.. puteri uriaşe. după două sute de ani? Oraşe mari. suferinţă şi muncă. În sfârşit. Elocvenţa nu-i mai şchiopăta. Vorbea avântat. dar din toată inima şi cu toată energia lui. Şi. Vorbi despre măreţia abnegării. Vechile credinţe s-au şters şi s-au schimbat. în fraze întretăiate. el îşi încheie cuvântarea.

Termină cu un gest măreţ, şi se întoarse. El găsi lumina exaltării lui reflectată pe faţa fetei. Privirile lor se întâmiră, ochii ei erau scăldaţi în lacrimi de entuziasm. Se părea că îi împinge ceva unul către celălalt. Îşi strânseră mâinile şi rămaseră astfel, unul în faţa celuilalt, într-o tăcere grăitoare. Ea şopti: – Ştiam. Ştiam. El, neputând vorbi, îi strânse doar mâna. În mintea lui se răscoleau pasiuni uriaşe. Omul în galben era lângă ei. Nici nu observaseră cînd venise. Le spunea că posturile de la sud-vest intraseră în luptă. – Nu m-am aşteptat niciodată să se întâmple atât de curând, strigă el. Au făcut minuni. Trebuie să le trimiţi un cuvânt de încurajare. Graham lăsă mâna Helenei şi privi ţintă spre el, absent. Apoi, cu o tresărire, reveni la preocupările anterioare, în privinţa platformelor de zbor. – Da, zise el. E foarte bine, foarte bine. Căuta cuvintele unui mesaj. Spune-le: Aţi lucrat bine, voi, cei de la posturile din sud-vest. Îşi întoarse din nou privirea spre Helen Wotton. Faţa lui exprima lupta unor idei contradictorii. – Trebuie să capturăm platformele de zbor, explică el. Dacă nu reuşim să punem mâna pe ele, negri vor debarca. Trebuie să-i împiedicăm cu orice preţ. În timp ce vorbea, îşi dădu seama că înainte de a fi întrerupt se gândise la altceva. Văzu o umbră de surpriză în ochii fetei, care era gata să-i vorbească, dar un clopoţel ascuţit îi acoperi glasul. Graham se gândi că Helen aştepta ca el să ia conducerea poporului răsculat, că era singura acţiune oportună. Brusc, făcu această propunere. Se

519

adresă omului în galben, dar vorbea cu Helen. Citi pe faţa ei aprobare deplină. – Aici nu fac nimic, zise el. – Este cu neputinţă, protestă omul în galben. Lupta se dă într-o mare îmbulzeală. Locul dumitale este aici. El îi explică pe larg. Îi indică încăperea în care Graham trebuie să aştepte, insistă asupra faptului, că nu se poate proceda altfel. – Trebuie să ştim unde te afli, zise el. În orice moment se poate ivi o criză care să facă necesară prezenţa şi hotărârea dumitale. Încăperea era un mic apartament luxos, cu maşini vorbitoare şi o oglindă spartă care fusese cîndva în legătură cu oglinzile de la postul de strajă. Lui Graham i se păru normal ca Helen să rămână cu el. În mintea lui îşi făcu loc imaginea unei lupte imense şi dramatice, sugerată de mulţimea oamenilor care se aflau printre ruine. Dar aici nu se afla nici un câmp de bătaie spectaculos, aşa cum şi-l închipuise. În locul lui, izolarea... şi aşteptarea. Abia către sfârşitul după amiezii el reuşi să aibă o imagine mai exactă a luptei care se dezlănţuise, nevăzută şi neauzită, la patru mile de el, sub platforma de la Roehampton. Era o luptă ciudată şi fără precedent; o bătălie compusă dintr-o sută de mii de mici bătălii, o bătălie într-un labirint de drumuri şi canale, dusă la adăpost de lumina cerului şi a soarelui, sub luminile electrice, într-o mare învălmăşală, de către oameni neobişnuiţi cu armele, conduşi mai mult prin aclamaţii, mulţimi de oameni abrutizaţi de o muncă mecanică şi aţâţaţi de tradiţia a două sute de ani de securitate servilă, împotriva altor mulţimi, demoralizate de o viaţă de privilegii şi
520

senzualitate. Nu exista artilerie, şi nu era nici o diferenţiere între forţa unora şi altora; singurele arme erau, de ambele părţi, carabinele de metal verde, fabricate în secret şi distribuite brusc în cantităţi enorme de către Ostrog, în clipa culminantă a acţiunii împotriva Consiliului. Puţini erau cei care ştiau să se folosească de această armă; mulţi dintre ei nu descărcaseră niciodată vreuna, mulţi din cei care o purtau, nu aveau muniţii; în istoria războaielor n-au existat niciodată salve de foc mai ciudate. Era o luptă de oameni neinstruiţi, un crâncen război experimental, oameni înarmaţi împinşi înainte de cuvintele şi înflăcărarea unui cântec, de entuziasmul numărului lor, revărsându-se în nenumărate miriade spre străzile mici, spre ascensoarele distruse, pe galeriile alunecoase de sânge, spre sălile şi coridoarele pline de fum, sub platformele de zbor, pentru a învăţa acolo, cînd retragerea era imposibilă, misterele străvechi ale războiului. Şi deasupra, în afară de câţiva oameni care trăgeau de pe acoperişuri, şi de câteva fâşii şi şuviţe de aburi care se înmulţiră, întunecîndu-se, către seară, ziua era de o seninătate deplină. Se părea că Ostrog nu are bombe la dispoziţie şi, în toate fazele de la începutul luptei, aeropilele nu luară parte. Nici cel mai mic nor nu întrerupea strălucirea cerului. Era ca şi cum cerul ar fi vrut să se menţină deschis până la venirea aeroplanelor. Soseau mereu ştiri despre aeroplane, din ce în ce mai de aproape, de la un port al Mediteranei, apoi de la altul, şi după aceea din sudul Franţei. Dar, cu toată insistenţa lui Graham, nu se află nimic despre tunurile pe care le turnase Ostrog, deşi se ştia că se
521

află undeva în oraş, şi nici despre rezultatul luptelor care se dădeau în jurul platformelor de zbor. Secţiunile Companiei de Muncă raportau, una după alta, că se încolonează, că pornesc, apoi dispăreau în labirintul luptelor. Ce se întîmpla acolo? Nu ştiau nici conducătorii activi ai posturilor. Deşi uşile se deschideau şi se închideau mereu, deşi soseau curieri grăbiţi, soneriile sunau şi aparatele de înregistrare ţăcăneau neîncetat, Graham se simţea izolat, neobişnuit de inactiv şi inutil. Izolarea lor părea uneori fenomenul cel mai ciudat, cel mai neaşteptat, dintre toate cele care i se întîmplaseră după trezirea lui. Avea ceva din inactivitatea care survine în vis. Tumultul, realitatea uimitoare a unei lupte, pe scară mondială, între Ostrog şi el însuşi, şi această mică încăpere închisă şi liniştită, cu aparatele ei de captat sunetul, cu soneriile şi cu o oglindă spartă! Uneori uşa se închidea şi ei rămâneau singuri; atunci, păreau despărţiţi de toată această nemaiîntîlnită furtună universală care se dezlănţuise afară; rămâneau extrem de conştienţi unul de celălalt, preocupaţi doar unul de celălalt. Alteori, uşa se deschidea din nou şi intrau curierii, sau un clopoţel ascuţit venea să întrerupă calma lor intimitate; era ca fereastra unei case puternic luminate, deschisă deodată de un uragan. Graba şi tumultul, încordarea şi violenţa luptei năvăleau înăuntru şi îi copleşeau. Ei nu mai erau eroii, ci simpli spectatori, simplele impresii ale unor teribile tulburări. Deveneau ireali chiar şi pentru ei înşişi, miniaturi de personalităţi extrem de mici, şi cele două realităţi antagoniste, cele două realităţi existente erau, în primul rând oraşul, care palpita şi
522

mugea în frenezia prelungită a apărării, şi în al doilea rând aeroplanele care se năpusteau, inexorabil spre ei, peste umărul rotund al pământului. Mai întâi, fuseseră pătrunşi de o încredere exaltată, pe ei pusese stăpânire o imensă mândrie, o mândrie reciprocă pentru măreţia evenimentelor pe care le provocaseră. La început, el se plimbase prin încăpere, vorbind, cu elocvenţa pe care i-o dădea convingerea trecătoare, despre teribilul său destin. Dar, cu încetul, îi copleşiră mintea presimţiri neliniştitoare asupra înfrângerii lor apropiate. Rămaseră singuri mult timp. Graham schimbă subiectul, începu să vorbească despre el, despre somnul lui uimitor, despre viaţa măruntă din amintirile lui, îndepărtate dar limpezi, ca văzute printr-un binoclu de teatru, întors, şi despre toate dorinţele şi erorile care formaseră prima parte a vieţii lui. Ea vorbi puţin, dar emoţia răsfrângea pe obrazul ei accentele vorbelor lui Graham, şi lui i se păru că găsise, în sfârşit, pe cineva care îl înţelege pe deplin. De la aceste simple amintiri, el se întoarse la sentimentul de măreţie pe care i-l impunea ea. – Şi, dincolo de toate, destinul acesta era în faţa mea, zise el; imensa moştenire la care nici nu visam. Trecură, apoi, pe nesimţite, de la accentele eroice ale luptei revoluţionare, la problema relaţiilor dintre ei. El începu să-i pună întrebări. Ea îi povesti despre zilele dinaintea trezirii lui, vorbi pe scurt şi cu înflăcărare despre visurile ei de fată, care îi dăduseră un sens în viaţă, despre emoţiile neaşteptate pe care i le provocase trezirea lui. Îi mai
523

povesti despre o întîmplare tragică din copilărie, care îi întunecase viaţa şi îi înteţise sentimentul de nedreptate, deschizându-i prematur inima faţă de suferinţele mai mari ale lumii. Cîtva timp, pentru Graham, marele război din jurul lor rămase doar cadrul uriaş care înnobila aceste întîmplări personale. După o clipă, aceste relatări personale fură întrerupte. Curierii anunţau că o mare flotilă de aeroplane trecea pe deasupra oraşului Avignon. Graham se apropie de cadranul de cristal care se afla într-un colţ şi se convinse că ştirea era adevărată. Se duse apoi în sala de cartografie şi consultă harta, pentru a măsura distanţele dintre Avignon, New Arawan şi Londra. Făcu nişte calcule rapide, apoi intră în sala conducătorilor de posturi, pentru a cere veşti despre lupta de la platformele de zbor; nu se afla însă nimeni acolo. După câtva timp se întoarse lângă Helen. Figura lui Graham se schimbase. Îşi închipuia că lupta era, poate, ca şi sfârşită, că Ostrog rezista, că sosirea aeroplanelor ar putea să creeze, prin panică, descurajarea. O frază întîmplătoare dintr-un mesaj îi contură mai precis realitatea care se apropia. Fiecare dintre aceşti giganţi zburători aducea câte o mie de negri, pe jumătate sălbatici, pentru a lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu oraşul. Entuziasmul lui umanitar se dovedi dintr-o dată şubred. Când se întoarse în sală găsi numai doi dintre conducătorii posturilor. Sala lui Atlas părea goală. Crezu că observă o schimbare în purtarea oamenilor care se aflau în încăperile alăturate. O presimţire întunecată îi învălui gândurile. Când se întoarse, Helen îl privi cu un aer neliniştit.
524

– Nici o veste, zise el, cu o nepăsare simulată, ca răspuns, la privirea ei. Apoi, îi vorbi dechis. – Sau mai curând.... veşti proaste. Pierdem. Nu câştigăm teren, iar aeroplanele se apropie din ce în ce mai mult. El păşi până la capătul, odăii, şi apoi se întoarse. – Dacă nu capturăm până într-o oră platformele de zbor, se vor întîmpla lucruri îngrozitoare. Vom fi înfrânţi. – Nu! zise ea. Avem dreptatea... avem poporul. Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră. – Ostrog are disciplina... are un plan de bătălie. Ştii, adineauri, am simţit, acolo, afară... Când am auzit că aeroplanele sunt şi mai aproape. Am simţit că lupt împotriva maşinii destinului. Cîteva clipe, ea nu spuse nimic. – Noi am făcut ceea ce este drept, zise ea, în cele din urmă. De afară, se auzi sunetul ascuţit al unui clopoţel, zgomot de paşi şi turuitul unui mesaj fonografic. Omul în galben apăru. – Ei? zise Graham. – Au ajuns la Vichy. – Unde sunt oamenii care se aflau în marea sală a lui Atlas? întrebăGraham deodată. Maşina vorbitoare se auzi din nou. – Am putea câştiga totuşi, zise omul în galben, pregătindu-se să iasă. Numai să găsim locul unde a ascuns Ostrog tunurile. Totul depinde acum de asta. Poate că... Graham îl urmă; singura ştire era în legătură cu aeroplanele. Ajunseseră la Orleans. Graham se întoarse Ia Helen.
525

– Nici o veste, zise el. Nici o veste. Şi nu putem face nimic? – Nimic. El începu să se plimbe nerăbdător prin odaie. Apoi deodată firea lui iute la mânie izbucni. – Blestemată să fie această lume complicată! strigă el, şi toate invenţiile oamenilor! Să mori ca un şobolan în cursă, şi să nu poţi să-ţi vezi duşmanul! Oh, o singură lovitură!... Se întoarse apoi, schimbându-şi brusc atitudinea. – E o prostie, zise el. Sunt un sălbatic. Făcu câţiva paşi şi apoi se opri. – La urma urmei, Londra şi Parisul nu sunt decât două oraşe. Toată zona temperată s-a răsculat. Ce importanţă are faptul că Londra este condamnată şi Parisul distrus? Nu sunt decât nişte accidente. Se auzi din nou ţăcănitul aparatelor de ştiri, şi el plecă să se informeze. Se întoarse cu o figură şi mai gravă, şi se aşeză lângă Helen. – Mi se pare că sfârşitul este aproape, zise el. Poporul a luptat şi a murit cu zecile de mii, drumurile de lângă Roehampton probabil că sunt ca un stup de albine afumat. Au murit în zadar. Am ajuns abia la platforma subterană. Aeroplanele sunt lângă Paris. Chiar dacă ar licări o rază de izbândă, tot n-ar mai fi nimic de făcut, n-am mai avea timp să facem, nimic înainte ca aeroplanele să ajungă deasupra noastră. Tunurile care ar fi putut să ne salveze sunt de negăsit. De negăsit! Gândeşte-te, ce dezordine! Gândeşte-te la această îmbulzeală inutilă, în care nici nu poţi să-ţi găseşti armele! Oh, dacă aş avea o aeropilă... una singură! Fără asta, sunt învins. Omenirea este învinsă şi cauza noastră pierdută! Regalitatea mea, regalitatea mea
526

nebunească şi temerară nu va mai dura nici o noapte. Şi eu am îndemnat poporul să lupte... – Ar fi luptat în orice caz. – Mă îndoiesc. Eu am venit pentru ei... – Nu, strigă ea, nu-i adevărat. Dacă suntem înfrânţi... dacă mori... Dar asta nu se poate întîmpla, nu se poate, după atâţia ani! – Ah! Noi am fost bine intenţionaţi. Dar... crezi într-adevăr? – Chiar dacă vei fi înfrânt, strigă ea, dumneata ai vorbit. Cuvântul dumitale a trecut prin lume ca un vânt puternic, făcînd să se aprindă focul libertăţii. Şi ce-i dacă flacăra tremură puţin? Nimic nu mai poate schimba vorbele pe care le-ai rostit. Mesajul dumitale a ajuns departe... – În ce scop? Se poate. Se poate. Ştii ce mi-am spus atunci cînd mi-ai povestit prima oară despre toate acestea... Doamne sfinte! Dar asta a fost abia acum vreo douăzeci de ore!... Spuneam că n-am încrederea dumitale. Ei, bine... În orice caz acum nu mai este nimic de făcut... – N-ai încrederea mea? Vrei să spui...? Îţi pare rău? – Nu, răspunse el grăbit, nu! În faţa lui Dumnezeu... nu! Glasul i se schimbă. Dar... Cred... că am fost nechibzuit. Ştiam puţine lucruri... m-am avântat prea în grabă... Tăcu. Îi era ruşine de mărturisirea lui. – Este un singur fapt care compensează totul. Te-am cunoscut pe dumneata, am venit la dumneata, peste prăpastia timpului. Restul, e sfârşit. Sfârşit. Pentru dumneata, de asemenea, a fost ceva mai mult... sau ceva mai puţin...

527

Se opri, cercetându-i faţa. Afară se striga ştirea că aeroplanele ajunseseră în dreptul oraşului Amiens, dar ei nu-i dădură nici o atenţie. Helen îşi duse mâna la gât, şi buzele ei erau albe. Privi ţintă în faţă, ca şi cum ar fi văzut vreo perspectivă îngrozitoare. Deodată, trăsăturile ei se schimbară. – Oh, dar eu am fost sinceră! strigă ea, şi adăugă, am fost oare sinceră? Am iubit lumea şi libertatea, am urât cruzimea şi oprimarea. Da, aşa a fost. – Da, zise el, da. Noi am făcut ceea ce trebuia să facem. Am lansat mesajul, mesajul nostru! Am dezlănţuit un Armageddon11. Dar acum... Acum cînd ne trăim poate ultimul ceas, împreună, acum cînd toate aceste lucruri mari sunt înfăptuite... El se opri. Ea tăcea. Faţa ei era albă, enigmatică. În prima clipă, ei nu dădură atenţie unei neaşteptate agitaţii de afară, paşi care alergau încoace şi încolo, şi strigăte. Apoi Helen tresări, rămânând într-o atitudine de atenţie încordată. – Este... strigă ea şi se ridică în picioare, fără să spună o vorbă, neîncrezătoare, triumfătoare. Graham, de asemeni, auzi. Glasuri metalice strigau „Victorie!” Da, se auzea „Victorie!” El se ridică de asemenea în picioare, având în ochi lumina unei speranţe de necrezut. Smucind la o parte perdelele, apăru omul în galben, tulburat şi cu părul răvăşit de emoţie. – Victorie, strigă el, victorie! Poporul învinge! Oamenii lui Ostrog sunt înfrânţi. Ea se ridică.
11

Armageddon - denumire apocaliptică a ultimei bătălii dintre noroade (n.r.)
528

– Victorie? Glasul îi era răguşit şi slab. – Ce vrei să spui? întrebă Graham. Spune-mi! Ce? – I-am gonit din galeriile subterane de la Norwood, Streatham este în flăcări, şi Roehampton este al nostru. Al nostru!... şi am pus stăpânire pe aeropila care se află acolo. Cîteva clipe, Graham şi Helen rămaseră tăcuţi; inima le bătea cu putere; se priviră unul pe celălalt. Pentru o ultimă clipă, în sinea lui Graham licări visul lui imperial, de regalitate, cu Helen alături de el. Licări, şi se stinse. Răsună o sonerie ascuţită. Un om agitat, cu părul cărunt, apăru din sala conducătorilor de posturi. – Totul s-a sfârşit, strigă el. Ce importanţă are că avem Roehampthon? Aeroplanele au trecut de Boulogne! – La Canalul Mânecii! zise omul în galben. Făcu repede nişte calcule. O jumătate de oră. – Ei mai deţin încă trei platforme de zbor, zise bătrânul. – Şi tunurile? strigă Graham. – Nu putem să le montăm... în jumătate de oră. – Vrei să spui că au fost găsite? – Prea târziu, zise bătrânul. – Dacă am mai putea să-i oprim încă o oră! strigă omul în galben. – Acum nu-i mai poate opri nimic, zise bătrânul. În prima flotă sunt aproape o sută de aeroplane. – Încă o oră? întrebă Graham. – Să fim atât de aproape! zise conducătorul de post. Acum, cînd am găsit tunurile! Să fim atât de aproape... Dacă am apuca să le montăm pe acoperişuri...
529

– De cât timp ar fi nevoie? întrebă Graham deodată. – O oră... cu siguranţă. – Prea târziu, strigă conducătorul de post, prea târziu. – Este oare prea târziu? zise Graham. Chiar acum... O oră! Întrezări deodată o posibilitate. Încercă să vorbească liniştit, dar faţa lui era albă. – Există o şansă. Spuneai că avem o aeropilă...? – Pe platforma de la Roehampton, Sire. – Defectă? – Nu. Este aşezată de-a curmezişul, pe postament. Poate fi pusă cu uşurinţă pe glisiere. Dar nu există nici un aeronaut... Graham aruncă o privire către cei doi oameni, apoi către Helen. După o lungă pauză, vorbi: – Nu avem nici un aeronaut? – Nici unul. – Aeroplanele sunt greoaie, zise el, dus pe gânduri, în comparaţie cu aeropilele. Se întoarse brusc către Helen. Hotărârea era luată. – Eu trebuie să fac asta. – Să faci ce? – Să mă duc la platforma de zbor... la aeropilă. – Ce vrei să spui? – Eu sunt aeronaut. La urma urmei... Zilele acelea, pentru care mi-ai făcut reproşuri, n-au fost pierdute în zadar. Se întoarse către omul în galben. Spune-le să aşeze aeropila pe glisiere. Omul în galben ezita. – Ce vrei să faci? strigă Helen. – Aeropila aceasta... este o şansă... – Nu cumva ai de gând...?
530

– Să mă lupt... Da. Să mă lupt în văzduh. M-am gândit dinainte... Aeroplanul este un aparat greoi. Un om hotărât... – Dar... niciodată, de cînd există zborul... strigă omul în galben. – N-a fost necesar. Dar acum a venit timpul. Spune-le acum... trimite-le mesajul meu... să o pregătească de zbor. Bătrânul aruncă o privire întrebătoare omului în galben, dădu din cap, şi plecă în grabă. Helen făcu un pas spre Graham. Faţa ei era albă. – Dar... cum poate cineva să lupte în văzduh? Vei fi ucis. – Se poate. Şi totuşi, să n-o fac... sau să las pe altcineva să încerce... Se opri, nemaiputând vorbi, înlătură cu un gest această alternativă, şi rămaseră privindu-se unul pe celălalt. – Ai dreptate, zise ea în cele din urmă, cu glas scăzut... Ai dreptate. Dacă se poate... Trebuie să te duci dumneata. Făcu un pas către Helen, dar ea se dădu înapoi, şi faţa ei albă i se împotrivi şi îi rezistă. – Nu, zise ea, cu respiraţia întretăiată. Nu pot să suport... Acum pleacă. El îşi întinse mâinile, prosteşte. Ea îşi strânse pumnii. – Du-te chiar acum, strigă ea. Du-te chiar acum! El ezită şi înţelese. Îşi ridică mâinile în sus, într-un gest straniu, pe jumătate teatral. Dar nu găsi nici un cuvânt de spus. Se întoarse. Omul în galben se îndreptă către uşă, cu o înţelegere tardivă şi stângace. Dar Graham îl depăşi. Străbătu cu paşi mari sala în care conducătorul de
531

post striga la telefon, ordonând ca aeropila să fie pregătită de zbor. Omul în galben aruncă o privire la faţa liniştită a Helenei, ezită, şi porni în grabă după el. Graham nu privi nici măcar o dată înapoi, nu mai vorbi nimic, până cînd perdeaua de la anticamera marii săli căzu în urma lui. Atunci îşi întoarse capul şi câteva ordine scurte şi rapide ieşiră de pe buzele lui livide.

CAPITOLUL XXIV. SOSIREA AEROPLANELOR
Doi oameni în albastru deschis şedeau pe linia neregulată care se întindea de-a lungul marginii platformei de zbor capturate, de la Roehampton, de la un capăt la altul; strângeau în mâini carabinele, privind ţintă la umbrele care acopereau platforma de zbor de la Wimbledon Park. Din cînd în cînd, schimbau câteva cuvinte. Vorbeau în engleza stâlcită a clasei lor din acea vreme. Focul partizanilor lui Ostrog se micşorase, apoi încetase, şi de câtva timp nu mai fuseseră zăriţi decât foarte puţini duşmani. Dar eforturile luptei care continua şi acum acolo, jos, în galeriile inferioare ale platformei, se auzeau din când în când printre împuşcăturile răsculaţilor. Unul dintre aceşti oameni îi descria celuilalt cum văzuse pe cineva care vroia să se ascundă în dosul unei traverse, şi cum, ochind la întîmplare, îl nimerise pe când depăşea ascunzătoarea. – Este încă acolo jos, zise cel care trăsese. Priveşte pata aceea mică. Da. Între barele alea. La câţiva metri în spatele lor zăcea, un mort necunoscut, cu faţa întoarsă spre cer, şi pânza
532

albastră a hainei, ardea mocnit în jurul găurii pe care i-o făcuse în piept glontele. Alături de el, un om rănit, cu un picior bandajat, şedea cu figura lipsită de expresie, privind cum celălalt continua să ardă. În spatele lor, gigantică, aşezată de-a curmezişul pe trenul de pornire, se afla aeropila capturată. – Nu văd nimic, zise al doilea om, pe un ton provocator. Celălalt începu să înjure, cu glas tare, încercînd cu tot dinadinsul să-i explice ceva tovarăşului său. Şi, deodată, fu întrerupt de nişte strigăte puternice care veneau dinspre platforma subterană. – Ce se întîmplă? zise el, şi se ridică într-un cot, pentru a privi la capătul scării din scobitura centrală a platformei de zbor. Un număr de oameni în albastru urcau pe acolo şi se răspândeau pe platforma de zbor, în jurul aeropilei. – Noi nu avem nevoie de toţi aceşti nebuni, zise cel de al doilea. Nu fac decât să se îmbulzească şi să strice gloanţele. Dar ce caută aici? – Sst!... parcă strigă cineva. Cei doi oameni ascultară. Mulţimea noilor veniţi se îngrămădise în jurul aeropilei. Trei conducători de posturi, care puteau fi recunoscuţi după mantalele şi insignele lor negre, se urcară în corpul aparatului şi apărură apoi deasupra lui. Un şir de oameni se repeziră la aparat, apucîndu-l de pretutindeni, până cînd el aproape dispăru, acoperit de mulţime. Unul dintre ţintaşi se ridică în genunchi. – O pun pe glisiere... asta vor să facă. Se ridică în picioare, ca şi prietenul lui. – La ce bun? zise prietenul său. Nu avem aeronauţi.

533

– În orice caz, ei asta fac. Se uită la puşcă, apoi la mulţimea care trebăluia, şi deodată se întoarse spre cel rănit. Ai grijă de asta, zise el, înmânându-i carabina şi cartuşiera; după o clipă, el alerga către aeropila. Timp de un sfert de oră, el deveni un titan asudat, care împingea, trăgea, striga, asculta de strigătele altora, şi treaba fu dusă până la capăt, iar mulţimea, împreună cu el, aclamă propriul ei succes. Atunci află ceea ce ştiau toţi oamenii din oraş, că Stăpânul, oricât ar fi fost de începător, avea de gând să zboare el însuşi cu această maşină, că venea chiar acum să o ia în primire, că nu vroia să lase pe nimeni altul să încerce. „Cel care înfruntă primejdia cea mai mare, cel care poartă sarcina cea mai grea, acela este Rege”, aşa se zvonea că vorbise Stăpânul. Şi chiar în timp ce omul aclama, şi picăturile de sudoare îi cădeau una după alta din părul răvăşit, el auzi tunetul unui tumult şi mai puternic şi, în frânturi, ritmul şi chemarea cântecului revoluţionar. Printr-un spaţiu deschis în mijlocul mulţimii, el văzu cum continua să se reverse un şuvoi de capete, de la capătul scării. „Vine Stăpânul!” strigau glasurile. „Vine Stăpânul”, şi mulţimea din jur se făcu din ce în ce mai deasă. Începusă-şi croiască drum către locul din centrul platformei de zbor. „Vine Stăpânul!” „Cel-care-doarme, Stăpânul!” urlau glasurile. Şi deodată, alături de el, văzu uniformele negre ale gărzii revoluţionare, şi, pentru prima şi ultima dată în viaţă, el îl văzu pe Graham, îl văzu foarte de aproape. Un bărbat înalt, brunet, într-o robă neagră şi largă, cu o faţă albă şi hotărâtă, privind cu ochii ţintă înainte; un om care nu avea nici urechi, nici
534

O clipă. cu un gest categoric. şi mulţimea care se dădea la o parte. Graham se căţără în scaunul aeronautului. la pârghii. plângând de groază. înspre sud. Graham dispăru. Cu acest sunet în urechi. la gestul lui. iar omul continua să se îmbulzească prin mulţime. întrebări. şi la toate dispozitivele delicate pe care le cunoştea atât 535 . Un flăcău. văzu cum omul în galben cobora printre stinghiile laterale. Clopotul suna din ce în ce mai repede. El trebuia să se gândească numai la aeropilă. şi paşii celor care se retrăgeau răsunau tot mai repede şi mai puternic. Trebuia să se concentreze asupra pornirii motorului. privind. se izbi de el. singurul lucru pe care îl avea de făcut era să pornească. Până la sfârşitul zilelor lui. rămase nemişcat. Observă că vreo câţiva oameni din jur se ofereau să-l întovărăşească. După o clipă. dar. Omul în galben îl ajută să se urce printre stinghiile aparatului.. fixîndu-se cu multă grijă. la roata cu ajutorul căreia se pornea motorul. Acestea îl plictiseau. pe îndelete. omul acela îşi aminti de trecerea palidei figuri a lui Graham.. I se strigau diferite îndemnuri. avertismente. Fără îndoială că ele aşteptau sosirea aeroplanelor. îndepărtă oamenii cu un gest. să-şi amintească toate amănuntele experienţelor precedente. Graham se apropie de aeropilă şi pătrunse în umbra aripei înclinate.. alergând spre scări şi ţipând: „Faceţi loc pentru aeropilă!” Clopotul care anunţa să se elibereze platforma de zbor răsună puternic şi nemelodios. Acum. el refuză ofertele lor.. Ce era asta? Omul în galben îi arătă două aeropile care se ridicau pe cer.gânduri pentru toate lucrurile mărunte din jurul lui.

el le înţelesese tactica. pregătindu-se să tragă. Se simţi liber de orice emoţie. şi dispărură. Minusculii aeronauţi din aeropila duşmană priveau spre el. Cine trăsese? Oare drumul era liber de oameni? Se ridică să privească şi se aşeză din nou. Privirea îi căzu asupra unei nivele. şi pământul se îndepărta cu iuţeală. Privi cu îndrăzneală în jos. se roti şi urcă mai sus. Pentru o clipă. Una dintre aeropilele partizanilor lui Ostrog venea de-a curmezişul drumului său. Observă că oamenii nu mai strigau. Atunci poporul începu să strige. inima îi bătu o dată cu duduitul motorului. şi se îndreptă drept spre ea. până cînd bula pluti în centrul tubului. elicea se învârti. într-un unghi ascuţit. deschise o valvă din aripa stângă. Motorul continua să duduie. şi se hotărî. Oare ce credeau ei că are de gând să facă Graham? Într-o clipă. bula de aer se afla înspre el şi. Deschise încă două valve din stânga. Unul dintre ei ţintea cu o armă. aşa încât el porni oblic către ea. Ce aveau de gând să facă? Mintea îi deveni extrem de activă. strigătele slăbiră repede. şi el porni în viteză de-a lungul glisierelor. pentru a ridica botul aparatului. manevră vreo douăsprezece secunde pentru a mişca motorul înainte. În clipa următoare. închise valvele.de puţin. Un glonte se turti de bara de deasupra capului. se roti în jurul maşinii inamice. Ridică şi mai mult botul aparatului. apoi în sus. pentru a-i trece pe dedesubt. Letargia momentană trecuse. amintindu-şi. în timp ce el urca mereu. ferindu-se de împuşcătură 536 . că se uitau cu atenţie la toate mişcările lui. calm şi hotărât. Apucă volanul şi dădu motorul înapoi. Vântul şuiera peste marginea apărătoarei de vânt.

şi apoi se îndreptă tot mai sus. şi o clipă avu impresia că şedea întins pe spate. cădea iute. Continua să urce. La început. deoarece impetuozitatea loviturii o răsucise în sus. un obiect mic şi plat. şi . Aripa aeropilei duşmane părea că se măreşte foarte încet. Graham o văzu în întreaga ei lărgime. Simţi zguduitura mişcării. un strigăt nearticulat. se agăţă o clipă de pârghii. din toate puterile. botul aparatului se ridică brusc în sus. jos. „Unde 537 . se căsca o prăpastie. apoi privi înapoi. Gâfâi o clipă. şi ajunse cu aeropila aproape la orizontal. faţa i se contractă fără să vrea. şi motorul îşi reluă. trăgându-şi respiraţia. Strigă. apoi puse stăpânire pe el. sub aripa cea mai apropiată. se răsuci şi împinse motorul înapoi. apoi alunecă în jos şi nu o mai zări. crezu că fuseseră nimiciţi. Ei se înclinară puţin. o bucurie sălbatică. dispăru. Simţi cum botul aparatului se îndreaptă în jos. aşa-cum o monedă cade printr-o crăpătură. mâinile i se crispaseră pe pârghii. pentru prima dată după lovitură. ca să vadă ce se întîmplase cu adversarii lui. În prima clipă. Se întoarse din nou către pârghii. apoi observă că spre răsărit. şi acolo. spre cer. El făcu un efort uriaş. Motorul continua să duduie regulat. Motorul duduia din plin. pentru o clipă. Aparatul trepida şi se clătina. încet. ca şi cum ar fi vrut să-l ocolească. Încă un efort. părea că dansează pe elice. El ridică şi mai sus botul aeropilei. între două platforme de zbor.cu botul aparatului şi cu apărătoarea de vânt. Întoarse capul. Graham strânse din dinţi. Vântul şuiera în jur.bum! Îl lovise! Îl lovise de jos în sus. şi apucă din nou pârghiile. dar nu atât de abrupt. Respiră liniştit. nu înţelesese. poziţia iniţială.

„Şi ei. către platforma dispre apus.. iar Streatham era ca un cuptor . apoi o văzu aterizând. În timp ce trecea pe deasupra platformei de la Roehampton. Continuă să urce. luminate de iradierea potolită a lămpilor electrice pe care lumina zilei încă le acoperea.. era acum o limbă defoc. într-o coborîre lină. Cîtva timp el pluti în cerc. Cele trei platforme. apoi se îndreptă. Ocoliseră lupta.cel de la Wimbledon Park era inutilizabil din cauza focului de la Roehampton. Avuseseră. Simţi o suflare de vânt dinspre sud vest. după cum învăţase. Motorul continua să duduie.este cealaltă aeropila?” gândi el. fumul de la platforma din Streatham. până cînd câmpia de dedesubt deveni albastră şi nedesluşită. pe platforma de la Norwood. Amurgrd se lăsa repede. Auzi o izbucnire de aclamaţii frenetice. iar Londra se întinse la marginea 538 .” Aruncînd o privire în jur. Dar riscul de a fi izbiţi la două mii de picioare în aer era mai presus de curajul acelor vremuri. şi toate curbele întretăiate ale platformelor mişcătoare şi acoperişurilor. de zbor disponibile pe care încă le mai deţineau partizanii lui Ostrog . văzu masele întunecate ale oamenilor. pe cerul gol se temu o clipă că aeropila cealaltă. care fusese atât de des şi negru. se îndreptă în sus. îşi ridică aripa dinspre vest. de gând să tragă în el. cupolele transparente şi abisurile dintre clădiri erau acum strălucitoare. în ritmul pulsaţiilor motorului. Motorul duduia regulat.erau luminate de faruri care trebuiau să îndrumeze coborîrea aeroplanelor. auzi apoi un glonte tras de pe platforma de la Wimbledon Park şuierând prin aer şi pierzânduse deasupra deşertului din Surrey. ajungând în aerul mai rar şi mai tare din regiunile superioare. se ridicase deasupra lui.

mulţimea de stele creştea. privind ţintă la flota care înainta. Atinse o pârghie şi duduitul motorului încetă. Nimeni. Erau douăzeci şi patru. Cei care nu sufereau de rău de aer îşi întindeau gâturile lor negre şi holbau ochii să vadă oraşul neclar care se ridica din negură. deodată. Făcu un calcul rapid al vitezei lor. apăru o lumină şi mai puternică. apoi e strălucire difuză de ferme. care se apropiau cu repeziciune. către care „Dom Şef” mânase muşchii lor ascultători. Aceasta zbura sub formă de unghi ascuţit. un zbor triunghiular de forme gigantice şi fosforescente care pluteau din ce în ce mai aproape prin văzduhul de sub el. Şi. Dinţii albi străluceau. sclipind din ce în ce mai aproape. şi în timp ce continua să urce. oraşul bogat şi splendid. Încă două. dar în ultimul moment îi trecu prin minte o idee mai bună. el putu să le numere. ca o machetă de oraş. Începu să cadă. apărură două mici pete de lumină nebuloasă. nici unul dintre ei nu visa la şoimul care se năpustise asupra lor din cer. din ce în ce mai repede. Cădea ca o piatră prin aerul care şuiera. Ţinta lui era vârful flotei. În scurt timp. Spre sud-vest. Sosea prima flotilă de aeroplane! În depărtare. certul părea de safir. nu văzu venind destinul care îi aştepta. Dar iată! Spre sud. El ţintise corpul aeroplanului. feţele lucioase străluceau. peste marginea întunecată a pământului. Descrise un semicerc. I se păru că trecuse abia o secundă de zbor până cînd izbi aeroplanul cel mai apropiat. jos de tot. din acea mulţime de negri.orizontului ca o mică hartă desenată cu lumini. şi răsuci rotiţa care adâncea motorul înainte. Graham îi lovi. Se 539 .

Smuci pârghiile pentru a împinge motorul înapoi. el nu putu să mişte pârghiile din cauză că îşi simţea mâinile paralizate. atârna deasupra lui ca un zid înclinat. luptându-se două secunde cu greutatea lui. feţe cu ochii holbaţi. Valvele din cealaltă aripă se desfăcură. mâini încleştate pe barele de conducere înclinate. Auzi un urlet scos dintr-o mie de piepturi. că aparatul monstruos. şi văzu că maşina lui se legăna pe marginea aparatului gigantic. privi peste umăr şi văzu axul central al aeroplanului şi aripa opusă ridicîndu-se în sus. dar îşi dădu seama că acum zbura liber în jos. planând orizontal. Lovitura îl aruncă înapoi. cu toată greutatea pe care o acumulase. care făcu un salt brusc. apropiindu-se cu repeziciune de Pământ. el nu-şi dădu seama ce se întîmplă. în răstimpul unei clipe primejdioase. El nu era prea sigur că lovise aripa laterală a aeroplanului şi apoi alunecase. Simţi că era împins înainte de aparatul enorm. Printre stinghiile aparatului. manevrate de aeronautul care încerca să se redreseze. îl simţi îndreptându-se. Graham simţi că aeropila se eliberase. şi. spre margine. văzu cel de al doilea aeroplan. împreună cu aeropila. Apoi. lângă marginea aripei de la tribord. Ce se întîmplase? Inima îi bătea în piept ca un motor zgomotos. 540 . Botul aeropilei alunecă de-a curmezisul suprafeţei netede. şi pentru o clipă. pentru a scăpa din vîrtejul provocat de căderea primului. care i se păru un secol. complet răsturnat. coborând tot mai jos. Suprafaţa întinsă a aripilor părea că se smucise în sus. el avu viziunea unor scaune care alunecau. şi puse din nou motorul în mişcare.răsuci şi izbi.

privi înapoi şi văzu grosul flotei risipindu-se şi fugind în toate direcţiile. îl atrase în jos şi aproape că îl răsturnă. şi toţi soldaţii dinăuntru îl văzură venind. şi văzu două forme luminoase care cădeau. Apoi. Observă alte trei aeroplane repezindu-se spre el. se ridică spre zenit o limbă subţire de foc. şi întoarse aparatul în sus. chiar la timp pentru a scăpa de atacul . Departe. Motorul lui continua să duduie.Privi în sus şi văzu două aeroplane care treceau. Departe. pe deasupra. din sfărâmăturile aparatului. El continuă să se ridice tot mai sus. se auzi zgomotul unei ciocniri. Treceau pe lângă el. nu mai dădu nici o atenţie direcţiei zborului. Acesta se răsuci pe sub el. se vedea venind o a doua flotilă. spre apus. dar deocamdată nu cunoştea înălţimea pe care o câştigase asupra lor. ca într-o gigantică lamă de cuţit. pe dedesubt. în vîrtejul trecerii sale prin apropiere. zdrobindu-se sub greutatea căderii. pe deasupra capului său. şi nu îndrăzni să se repeadă din nou către ele. el observă o masă imensă care zbura prin aer către el. văzu aeroplanul lovit căzând pe o coastă şi izbindu-se. În timp ce privea.dacă era un atac . în motoarele de vânt dededesubt. spre sud. spre răsărit şi spre apus. Coborî botul aparatului şi privi din nou. într-un vîrtej de strigăte. Aeroplanele erau peste tot în jurul lui.al unui al doilea aeroplan. şi apoi întreaga masă se răsuci cu josul în sus şi se sfărâmă de roţile înclinate. coborî asupra unei a doua victime. Şi atunci. toate aeroplanele se aflară sub el. imensa maşină izbindu-se de pământ. Într-o clipă. Deodată. şi îşi dădu seama de necesitatea urgentă de a se ridica deasupra lor. părând că se rotesc în cerc pentru a-l ocoli. 541 . Văzu motoarele de vânt prăbuşindu-se.

– Două! strigă el în timp ce o bombă de sus exploda în cădere. Aeroplanul îşi încetini zborul şi coborî pentru a-i evita lovitura. apoi se prăbuşi în bucăţi. să se ridice din nou. se legănă. şi urletul pasagerilor înghesuiţi se auzea în izbucniri scurte. Aeroplanul scăpă de lovitură. şi o stea sclipi în apărătoarea de vânt din sticlă groasă care îl proteja. în timp ce aeroplanul pe care îl fugărise se zdrobi printre ele. încât putu să vadă un iepure speriat gonind pe un pavârniş. Grijile în privinţa omenirii. Uriaşul aparat rămase o clipă aşezat pe o margine. o lovi în grabă. O izbucnire fierbinte de flăcări se ridică spre cerul întunecat. dar nu făcu decât să o răstoarne pe o parte. Era un om în luptă. care se bucura de puterea lui. dar coborî prea jos. Cu o smucitură.Uriaşa maşină se clătină. Bucăţi enorme zburară prin aer. Graham trecu atât de aproape de pământul întunecat. dispăruseră cu desăvârşire. După această ciocnire. în timp ce treceau pe lângă el. dar se zdrobi de marginea înaltă a zidului Londrei. şi se dezlănţui într-o activitate febrilă. Aeroplanele păreau că se îndepărtează în toate direcţiile. Toate glasurile din aeroplan se uniră într-un urlet. ridicîndu-se. se ridică în sus şi se văzu zburând pe deasupra părţii de sud a Londrei. în privinţa neputinţei lui. motoarele se sparseră ca nişte scoici. în timp ce oamenii înnebuniţi de frică se repezeau căutându-şi armele. căutând numai să-l ocolească. şi se răsuci. Îşi alese cea de a treia pradă. Vreo douăzeci de gloanţe şuierară prin aer. O veselie fără margini puse stăpânire pe el. în jurul lui 542 . El văzu tocmai la timp roţile motoarelor de vânt de pe dealul din Bromley repezindu-se spre el. printre roţile frânte. şi începu.

Făcu un ocol şi se înălţă ca să le vadă şi să privească cartierele. Spre dreapta. o puzderie de rachete de semnalizare ale partizanilor lui Ostrog pocneau zgomotos pe cer. resturile unei jumătăţi de duzină de aeroplane în flăcări. dar aştepta o aeropilă pregătită de zbor. Norwood era acoperit de o mulţime de făpturi mici care alergau de acolo până colo într-o învălmăşeală agitată. aeroplanele se îndepărtau. orice încercare de a evolua. ar fi putut da naştere unei ciocniri dezastruoase. 543 . Apărarea înverşunată a platformelorde zbor încetase. Se îndepărtau! Deveneau din ce în ce măi mici. Ele se îndreptau spre răsărit şi nord. dinspre nord. Platforma era neagră de oameni şi răsuna de strigătele lor frenetice. Abia atunci îşi dădea seama Graham de ceea ce realizase. apus şi nord celelalte aeroplane care fugeau din faţa lui. În toate părţile. Pe cea de la Blackheath nu aterizase nici un aeroplan. veni Blackheath. Graham înţelese. Mai întâi. platforma de la Norwood. De ce? Deodată. Dar oare de ce şi platforma de la Wimbledon Park era neagră şi plină de strigăte? Fumul şi flăcările de la Streatham acopereau acum cele trei platforme mai îndepărtate.văzduhul era liber. poporul se revărsa în subsolurile acestor ultime fortăreţe. zări dincolo de fum marile pătrate ale platformei de zbor de la Shooters Hill. luminate şi ocupate de aeroplanul care aterizase şi de unde debarcau negri. Apoi. sau se învârteau prin aer înspre sud. căci nu puţeau să se oprească în aer. şi după aceea pe sub perdeaua de fum. Erau puse pe fugă! Graham trecu cam la două sute de picioare pe deasupra platformei de zbor de la Roehampton. Spre sud. În confuzia în care se aflau. iar spre răsărit.

un semnal. către aeropilă duşmană. în atitudinea lui Ostrog. Ea deveni deodată ca o muche subţire. Nu putea fi decât Ostrog care fugea. căzând. poporul învinge! Bubuitul unui al doilea tun veni ca un răspuns. de departe. porni cu mare iuţeală. Scoase un strigăt şi se repezi. îndreptâdu-se spre sud şi îndepărtându-se de el. Dedesubt se 544 . El se apropie cu toată viteza şi merse drept spre ea. se auzi plin de o victorioasă semnificaţie un sunet. Împinse motorul înapoi de-a lungul axului şi începu să urce. şi îşi greşi din nou ţinta! În timp ce trecea în viteză pe lângă ea.ale lui Ostrog uzurpatorul. prin aer. bubuitul greu al unui tun. Văzu maşina lui Ostrog gonind în spirală înaintea lui. văzu că aeropilă de la Blackheath era împinsă pe glisiere. văzu faţa încrezătoare şi liniştită a aeronautului şi. faţa îi fu tulburată de emoţie. Era extrem de furios. rotindu-se. oblic. spre sud. cu un acces de mânie. Îşi dădu drumul să cadă drept spre ea. Într-o clipă. spre cer. Se ridică drept spre ea. şi iată! el trecu pe lângă ea. Din punctul înalt în care se afla. Şi atunci. La apropierea lui cealaltă torpilă se ridică brusc. Buzele i se întredeschiseră. depăşind-o în înălţime în virtutea elanului şi avantajului de a avea un om mai puţin pe bord. continuînd să coboare cu toată forţa elanului său inutil. Şi apoi. pentru a fi lansată. – Ei înving. Graham îşi dădu seama. el înţelese ce se întîmplase. cât de neîndemânatic îi fusese zborul. Trase cu putere aer în piept. Izbucni în sus. Ostrog privea ţintă în cealaltă direcţie. o notă de triumf. o hotărâre crispată. dinspre marginea de nord a oraşului. Ea se desprinse şi se ridică. strigă el în aerul liber.

iar aerul trecea şuierând în sus. zilele de domnie şi. această făptură rămase nemişcată. aeropila căzu aproape pe o aripă. El era înfrânt. izbucni în aer.zăreau colinele din Croyden. Nu putea să privească în jos. şi se îndreptă din nou către duşman. încleştat de volanul care oscila deasupra capului. lăsându-i să-i cadă de pe umeri mase imense de metal. Aruncă o privire peste umăr şi atenţia îi fu atrasă de un lucru ciudat. Şi atunci. şi îl izbi unda de aer a primei explozii. părând că ezită să se răstoarne cu totul. ca o fiinţă învăluită într-o glugă de fum. El rămase pe apărătoarea de vânt. O clipă. iar aerul trecea şuierând pe lângă el în sus. în cele din urmă. Smuci aparatul în sus. se auzi un zgomot surd. un al doilea fulger şi o altă formă cenuşie izbucniră de pe platforma de la Norwood. Londra era salvată! 545 . Şi. Se trezi agăţat de una din stinghiile maşinii. răscolitoarea descoperire a trădării calculate a lui Ostrog. şocul celei de a doua explozii izbi aeropila dintr-o parte. cu botul în jos. Platforma de zbor de la răsărit. zilele de îndoială. I se părea că atârnă liniştit. şi într-o parte. pe lângă el. chiar în timp ce privea. apoi începu să desfăşoare o trombă deasă de fum. păru că se ridică un fulger care se schimbă într-o formă cenuşie şi înaltă. dar Londra salvată. Apoi fu sigur că se prăbuşeşte. Începu să recapituleze cu o repeziciune de necrezut tot ceea ce i se întîmplase de cînd se trezise. Poporul aruncase în aer şi aeroplanul şi platforma! Tot atât de brusc. cea de la Shooters Hill. Pe urmă se gândi că poate se prăbuşeşte. Pentru o clipă. Fu aruncat în sus.

546 . Se întreba dacă o va mai revedea pe Helen. îşi dădu deodată seama că pământul era foarte aproape.Gândurile lui păreau cu totul ireale.. era reală. era sigur că o va întîlni. Dar într-o clipă. Gândurile goneau din ce în ce mai repede. Cine era el? De ce îi erau mâinile atât de crispate? De ce nu putea să-şi dea drumul? Nenumărate vise s-au terminat cu o astfel de cădere. Se va trezi şi o va vedea. Cu siguranţă că era numai un vis! Şi. totuşi. Era reală. Cu toate că nu putea să privească. Părea atât de absurd să n-o mai revadă. Ea. se va trezi. cel puţin.

Toate câte ţi le spun nu sunt decât descrierea unei călătorii pe care am făcut-o de curând. prietene. Nu te mira. Lucian: Icaromenippus 547 ..PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ Trei mii de stadii sunt de la Pământ până la Lună. dacă ţi se pare că vorbesc despre lucruri extraterestre şi aeriene..

îmi face plăcere să vorbesc despre strâmtorarea în care mă aflam. BEDFORD SE ÎNTÎLNEŞTE LA LYMPNE CU DL. să menţionez aici că suferisem. Trebuie chiar să admit că eu însumi eram vinovat. înconjurat de tot confortul bogăţiei. Ar trebui. voi găsi linişte şi voi putea să lucrez!” Rezultatul este cartea aceasta. 548 . decât rezultatul unui simplu accident. alături de alte calităţi discutabile. „Aici. Sunt şi azi tânăr în ani. mă gândesc cu oarecare surprindere că participarea mea la uluitoarele aventuri ale domnului Cavor n-a fost. nişte pierderi considerabile în unele combinaţii financiare. Pentru că destinul nu ţine seama de planurile mărunte ale oamenilor. poate. dar întîmplările prin care am trecut au şters o parte a tinereţii mele. Mă dusesem la Lympne deoarece îl socoteam locul cel mai lipsit de întîmplări din lume. rămâne încă de văzut. în oarecare măsură. Dacă mi-au adus şi înţelepciune. îmi ziceam eu. sub cerul albastru al Italiei de sud. de situaţia mea dezastruoasă. tinereţea mea se mândrea tocmai cu priceperea în afaceri. Ar fi putut să-mi ia locul oricare altul. în orice caz. DL. scriind această povestire. Am nimerit în mijlocul acestor evenimente într-o perioadă cînd mă consideram departe chiar şi de cea mai mică posibilitate de a întîlni vreo experienţă tulburătoare. CAVOR În timp ce stau la umbra viţei de vie. de fapt. cu puţină vreme înainte. pricepere. Sar putea să existe domenii în care manifest oarecare. afacerile financiare nu se numără printre ele. În momentul de faţă.CAPITOLUL I. Dar pe atunci eram tânăr şi.

şi eram decis să mă lupt din răsputeri înainte de a accepte o soartă de funcţionar. tranzacţiile financiare implică o mare doză de aventură. nu mai aveam nimic altceva de făcut decât să scriu o piesă de teatru. Pe atunci. oricât mi-a venit de greu. Creditorul m-a urmărit până în pânzele albe. a virtuţii rănite. Am semnat un contract de 549 . Ştiam că nimic altceva. pentru a avea un pied-à-terre în timpul lucrului. un creditor cârcotaş a hotărât să se ţină scai de mine. Am oarecare fantezie şi bun gust. în Kent. În afaceri.Nu cred că are vreun rost să intru în amănuntele eşecurilor care m-au făcut să debarc la Lympne.iniţial. în cele din urmă. aveam şi convingerea că pot să scriu o piesă foarte bună. să dau. exceptând tranzacţiile financiare. nu oferea atâtea posibilităţi de câştig şi probabil că aceasta m-a şi determinat. Chiar cînd credeam că lichidasem totul. există în mod invariabil o anumită cantitate de a da şi de a lua. angajându-mă undeva ca funcţionar. Poate că aţi auzit despre senzaţia de arsură cu fier roşu. Am descoperit foarte curând că elaborarea unei piese cerea mai mult timp decât îmi închipuisem eu . bună pentru zile negre. Aceste zile sosiseră şi m-am pus deci pe lucru. În cele din urmă mi-am spus că dacă nu vroiam să trudesc din greu pentru existenţă. Mă obişnuisem să consider piesa mea nescrisă ca pe o mică rezervă. în afară de încrederea în talentul meu de om de afaceri.şi. Am acceptat toate riscurile. m-am instalat la Lympne. găsind acolo o mică vilă. În zilele noastre. credeam că îmi vor fi de ajuns zece zile . M-am considerat norocos. iar mie mi-a fost sortit. sau poate că aţi şi simţit-o. Nu cred că era o convingere ieşită din comun.

o cratiţă pentru ouă. Îl compătimeam oarecum pe brutar. Acesta era tot aparatul simplu al confortului meu. pentru perioada cât urma să lucrez la piesă. Se află în regiunea argiloasă din Kent. locul cel mai nimerit este cu siguranţă Lympne. care trebuie să ştiţi ca se pricepea. aici era Portus Lemanis. fiecare. care era un om foarte cumsecade. Felul meu de a găti ar fi scos-o din sărite pe doamna Beeton. marele port al Angliei. Cele câteva colibe şi căsuţe care alcătuiesc satul de astăzi. fapt care vă poate da o idee despre conformaţia regiunii.închiriere pe trei ani. iar simplitatea este o alternativă oricînd posibilă. şi am auzit că poştaşul obişnuia uneori să străbată cea mai mare parte a drumului având legate de ghete nişte scînduri. iar un brutar îndatoritor îmi aducea pâine în fiecare zi. iar vila mea era situată pe marginea unei vechi faleze. Aveam o cafetieră. Am mai adus şi un butoiaş de optzeci de litri. totuşi. dar am trecut şi prin timpuri mai grele. cu bere. Pe vreme ploioasă. Dacă vreun om doreşte singurătatea. am hotărât să-mi fac singur bucătărie. au. Nu l-am văzut niciodată cu această încălţăminte. să-i plătesc şi lui. Mă îndoiesc că localitatea ar mai fi existat. pentru curăţirea noroiului argilos de pe tălpi. luat pe credit. locul devine aproape inaccesibil. alta pentru cartofi şi o tigaie pentru cârnaţi şi slănină. 550 . Pe vremea romanilor. nişte legături mari de nuiele de mesteacăn. dar mi-o pot închipui. către mare. în faţa uşii. Nu poţi să trăieşti întotdeauna pe picior mare. dar nădăjduiam. privind peste mlaştinile din valea Romney. Am mobilat-o sumar şi. dacă nu ar fi fost dăinuit amintirea unor zile de demult trecute. Poate că nu trăiam ca în Sybaris.

ca odinioară Lemanis. la Dungeness. şi oameni de afaceri ca mine.acum. întreruptă ici şi colo de mănunchiurile arborilor şi de turnurile bisericii medievale care se îndreaptă. în lumina apusului de soare. pe un povârniş acoperit cu iarbă. Era tocmai pe cînd mă luptam cu planul piesei mele. câteva oi şi eu! Pe locul unde fusese portul erau acum marginile ţinutului mlăştinos. şi de acolo porneşte ca o săgeată spre nord vechiul drum Watling. întinzându-se într-o curbă largă până departe. sclavi şi funcţionari. muncitori. şi de acolo l-am văzut pentru prima dată pe Cavor. Peisajul acestui ţinut mlăştinos era. iar mai departe. Obişnuiam să stau pe deal şi să evoc vremurile trecute. Uneori păreau apropiate şi clare. într-adevăr. Regiunea mai apropiată a mlaştinii era presărată şi luminată de şanţuri şi canale. se vedeau dealurile de lângă Hastings. doar câteva grămezi de moloz. marea se află la o depărtare de patru mile. Şi acum. femei. spre vest. alteori erau estompate şi joase. Fereastra lângă care lucram dădea chiar spre linia dealurilor. unul dintre cele mai splendide pe care le întîlnisem vreodată. iar vremea umedă le făcea adesea să dispară. în mod destul de firesc. Cred că Dungeness se afla la vreo cincisprezece mile depărtare. toată acea mulţime gălăgioasă care se perinda prin port. La poalele dealului râpos încă se mai văd bolovani şi dărâmături de ziduri romane. 551 . se întindea ca o plută pe mare. spre dispariţie. absorbit de această muncă grea. astfel că. omul mi-a atras atenţia. cu galere şi legiuni. încă pavat pe alocuri.

cu picioarele subţiri. cu braţele. Plouase.cinci minute pierdute. grotesc exagerate de argila care i se lipise de tălpi. şi scotea tot timpul un fel de bâzâit. dar mergând cu paşi apăsaţi. cu o smucitură. cerul. parcă. s-a oprit. care lăsau să se vadă că avea picioarele lungi. s-a întors şi s-a îndepărtat în grabă. de un aparat electric. n-a mers niciodată cu bicicleta şi n-a jucat niciodată crichet. colorat în verde şi galben. fără să mai gesticuleze. o şapcă de jucător de crichet. Îmbrăcămintea lui era un amestec inexplicabil de haine adunate de cine ştie unde. Şi îşi dregea tot mereu glasul. Gesticula cu palmele. îşi mişca brusc capul într-o parte şi în alta. cînd efortul meu creator ajunsese la culme. era de o calmă strălucire. mică şi ciudată. Nu ştiu de ce era îmbrăcat astfel. şi-a scos ceasul şi a şovăit câteva clipe. cu o remarcabilă punctualitate. şi concentrarea 552 . şi am privit întîmplarea ca pe o distracţie plictisitoare . M-am întors la planul piesei mele. cu un sunet extrem de curios. cu trupul rotofei. în acest decor a apărut o formă neagră. Exact cînd a ajuns în dreptul soarelui care cobora sub orizont. pantaloni bufanţi şi ciorapi de ciclist. Un bâzâit produs. Era un omuleţ scund. cu mişcări smucite. şi mersul lui dezordonat era scos şi mai mult în evidenţă de Pământul alunecos al potecii. ca şi după încă o seară. Sunt convins că n-aţi auzit niciodată un bâzâit asemănător.Soarele apunea. Apoi. apoi în toate serile cînd nu ploua. Dar în seara următoare apariţia s-a repetat. găsise de cuviinţă să-şi îmbrace făptura extraordinară cu un pardesiu. Era în prima zi a şederii mele în Lympne.

s-ar crede că ia lecţii.îmi răspunse el . Când am ajuns lângă el. supărarea mea a făcut loc uimirii şi curiozităţii. – Deprinderile mele sunt precis reglementate. mi-am spus. şi dacă nu sunt prea pretenţios . – Niciodată? – Nu. – Poftim?. Te observ de treisprezece seri la rând şi n-ai privit niciodată apusul soarelui... De ce naiba se comporta în felul acesta? În cea de-a paisprezecea seară n-am mai putut să rabd şi. 553 . pornind alături de el. Timpul meu de repaos este limitat. am ieşit şi m-am îndreptat către locul unde se oprea întotdeauna. i-am spus. – O clipă. ca să se mişte ca o marionetă! Şi. Vin aici să privesc apusul soarelui. Dar dacă doreşti să-mi vorbeşti ceva mai mult. Nici măcar o dată. rotundă.mea asupra piesei a început să-mi ceară un efort considerabil. cu ochi căprui . Avea faţa dolofană. domnule. i-am spus. – Dar nu-l priveşti.? – Cu plăcere.deoarece clipa dumitale a şi trecut . Apoi. de îndată ce a apărut.sunt de acord. – Nu priveşti niciodată apusul soarelui. – Presupun că acum este timpul dumitale de plimbare? – Da.. – Blestematul. câteva seri. tocmai îşi scotea capul. Omul tresări. l-am blestemat din toată inima. în timp ce el se întorcea.eşti atât de amabil să mă însoţeşti. am deschis uşa care dădea spre verandă. – Dacă e numai o clipă ..până atunci nu-l văzusem decât împotriva luminii.

Îşi încruntă sprâncenele, ca şi cînd ar fi fost pus în faţa unei probleme. – Ei bine, eu mă bucur de lumina soarelui... de aer. Merg pe poteca asta, trec de bariera de colo - făcu un gest brusc, arătând peste umăr cu capul - fac un ocol... – Nu-i adevărat. Niciodată n-ai făcut ceea ce afirmi. De altfel, este absurd. Pe aici nu-i nici o potecă. În seara aceasta, de exemplu... – Oh, în seara aceasta! Să mă gândesc: Ah! tocmai m-am uitat la ceas, am văzut că întârziasem cu trei minute peste jumătatea mea de oră, mi-am dat seama că nu mai aveam timp să dau ocolul, m-am întors... – Întotdeauna se întîmplă la fel. Se uită la mine, pe gânduri. – Se poate... acum, dacă mă gândesc mai bine... Dar despre ce doreai să vorbeşti cu mine? – Păi... despre asta! – Despre asta? – Da. De ce procedezi aşa? În fiecare seară apari făcînd un zgomot... – Un zgomot? – Cam în felul acesta... I-am imitat bâzâitul. El mă privi şi se vedea limpede că bâzâitul nu-i făcea plăcere. – Eu fac asta? întrebă el. – În fiecare seară. – Nici nu bănuiam. Se opri. Mă privi cu un aer grav. – S-ar putea oare, zise el, să-mi fi format un tic? – Aşa se pare. Nu-i adevărat? Îşi apucă buza de jos cu două degete. Privi ţintă la o băltoacă de la picioarele lui.
554

– Mintea mi-e extrem de încordată, zise el. Vrei să ştii de ce mă comport aşa? Ei bine, domnule, te asigur nu numai că habar n-am de ce, dar nici măcar nu ştiam că procedez în felul acesta. Dacă stau să mă gândesc, este exact cum spui dumneata; n-am trecut niciodată mai departe de aici.... Te supără purtarea mea? Nu ştiu de ce, dar începeam să-l privesc cu îngăduinţă. – Nu mă supără, i-am răspuns. Dar... Închipuieşte-ţi că ai scrie o piesă de teatru! – N-aş fi în stare. – Ei bine, ai face orice alt lucru care necesită o concentrare. – Ah, zise el, desigur, şi căzu pe gânduri. Expresia figurii lui trăda atâta tristeţe, încât m-am muiat şi mai mult. De fapt, mi-am spus, am dat dovadă de agresivitate, cerând socoteală, unui om pe care nici nu-l cunosc, de ce anume mormăie de unul singur pe un drum public. – Înţelegi, zise el slab, este o obişnuinţă. – Oh, sunt de acord. – Trebuie să mi-o interzic. – Dar nu, dacă faptul te-ar incomoda. La urma urmei, nu-i treaba mea... mi-am permis prea mult... – De loc, domnule, zise ei, dar de loc. Îţi rămân foarte îndatorat. Trebuie să suprim asemenea obiceiuri. Pe viitor aşa voi face. Dacă nu te superi... vrei să mai faci o dată... zgomotul acela? – E cam aşa: Zuzu, zuzu.... dar, te rog... – Îţi sunt foarte îndatorat. De fapt, ştiu, devin din ce în ce mai distrat. Eşti perfect îndreptăţit, domnule... perfect îndreptăţit. Îţi sunt, într-adevăr,

555

îndatorat. Trebuie să se termine. Şi acum, domnule, te-am obligat să te îndepărtezi prea mult de casă. – Sper că impertinenţa mea... – De loc, domnule, de loc. Ne-am privit o clipă în ochi. Mi-am scos pălăria şi i-am urat bună seara. El mi-a răspuns printr-o zvâcnitură din mâini. Şi ne-am văzut fiecare...de drum. În dreptul pârleazului, m-am întors şi l-am privit cum se îndepărta. Ţinuta i se schimbase în mod vădit; părea strâns în el, adus de spate. Contrastul cu fiinţa dinainte, care gesticula şi mormăia, m-a făcut, în mod absurd, să încerc un sentiment de milă. L-am privit până cînd a dispărut. Apoi, regretându-mi ieşirea, m-am întors în casă, la piesa mea. În următoarele două seri nu l-am mai văzut. Dar îmi rămăsese în minte, şi m-am gândit că ar putea să-mi fie de folos în intriga piesei mele, ca un personaj comic şi sentimental. A treia zi a venit la mine. Am rămas surprins, neştiind ce vânt îl aduce. A început, politicos, o conversaţie indiferentă - apoi a trecut brusc la subiect. Voia să-mi cumpere vila. – Înţelegi, zise el, nu te condamn câtuşi de puţin, dar dumneata mi-ai distrus o obişnuinţă, şi asta îmi dezorganizează tot programul zilei. De ani de zile mi-am făcut plimbarea pe aici... ani de zile. Fără îndoială, m-am plimbat mormăind... Dumneata mi-ai făcut imposibilă plimbarea! I-am sugerat să se plimbe în altă direcţie. – Nu. Nu există nici o altă direcţie. Aceasta este singura. Am cercetat. Iar acum, în fiecare după amiază la ora patru... mă simt ca înlănţuit.
556

– Dar, scumpul meu domn, dacă problema este atât de importantă pentru dumneata... – Este vitală! Înţelegi... eu sunt un cercetător... sunt antrenat în nişte cercetări ştiinţifice. Locuiesc... tăcu şi rămase o clipă pe gânduri. Chiar acolo - zise el deodată, împungând aerul cu degetul, primejdios de aproape de ochii mei. Casa cu hornurile albe pe care o vezi înălţându-se deasupra copacilor. Situaţia mea este anormală... anormală. Sunt pe punctul de a termina una dintre cele mai importante demonstraţii, pot să te asigur, una dintre cele mai importante demonstraţii care au fost făcute vreodată. Trebuie, deci, să-mi ţin gândirea permanent încordată, să am linişte şi să depun o activitate constantă. După amiaza erau momentele cele mai favorabile... cu idei noi, efervescente... cu noi puncte de vedere. – Dar de ce nu continui să te plimbi pe aici? – Ar fi cu totul altceva. M-aş supraveghea pe mine însumi. M-aş gândi la dumneata, la piesa dumitale... la faptul că mă observi, iritat! Nu m-aş mai gândi la munca mea. Nu! Trebuie să obţin această vilă. Am rămas pe gânduri. Înainte de a lua vreo hotărâre, trebuia desigur să reflectez serios. Pe atunci, eram, în general, destul de dispus să închei afaceri, iar vânzările m-au atras întotdeauna; în primul rând, însă, vila nu era a mea, şi chiar dacă i-o vindeam pe un preţ bun, puteam să am inconveniente la predare, dacă adevăratul proprietar ar fi aflat de tranzacţie; în al doilea rând, ei bine, fusesem declarat insolvabil. Era clar că problema cerea o abilitate deosebită. Mă interesa, de asemenea, şi faptul că el era pe urmele unei invenţii preţioase. Mi-am zis că ar trebui să aflu cât
557

mai multe despre cercetările lui, nu cu vreo intenţie necinstită, ci pur şi simplu cu gândul că aceasta ar însemna o destindere. Am început să tatonez terenul. Era foarte dispus să-mi dea lămuriri. La drept vorbind, de îndată ce a început să vorbească, discuţia s-a transformat într-un monolog. Vorbea ca un om care tăcuse mult timp, care frământase mult timp în mintea lui un anumit subiect. A vorbit aproape o oră, şi trebuie să mărturisesc că înţelegeam cu destulă greutate ceea ce îmi spunea. Dar în fiecare cuvânt se simţea satisfacţia omului care îşi permite o pauză între orele de muncă. În timpul acestei prime întrevederi, am înţeles destul de vag obiectul lucrărilor lui. Jumătate din cuvintele pe care le rostea erau termeni tehnici, cu totul străini pentru mine, şi îşi ilustra unele afirmaţii cu ceea ce-i plăcea lui să numească matematică elementară, făcînd calcule pe un plic cu stiloul - în aşa fel încât îmi venea greu chiar să simulez că aş înţelege. „Da”, ziceam eu. „Da, continuă!” Am înţeles însă destul pentru a mă convinge că nu era un simplu excentric care se credea inventator. În ciuda înfăţişării lui, omul degaja o forţă care excludea posibilitatea imposturii. Invenţia la care lucra era, în orice caz, din domeniul mecanicii. Mi-a vorbit despre un atelier şi despre nişte asistenţi, trei lucrători tâmplari instruiţi de el... Desigur, de la atelier până la brevetul de invenţie nu este decât un pas. M-a invitat să-i vizitez instalaţiile. Am acceptat pe loc, manifestându-mi bucuria. Propunerea de a-mi cumpăra vila a rămas, din fericire, în suspensie.

558

În cele din urmă s-a ridicat să plece, scuzându-se pentru durata vizitei. Mi-a spus că avea foarte rar plăcerea să vorbească despre lucrările lui. Nu întâlnise de multe ori un ascultător atât de inteligent ca mine. El avea foarte puţine relaţii cu oamenii de ştiinţă. – Există multă meschinărie, îmi explică el, şi atâtea intrigi! Iar cînd cineva are într-adevăr o idee... o idee nouă şi fecundă... nu vreau să fiu nedrept, dar... Eu, unul, cred în primul impuls. I-am făcut o propunere care poate fi socotită drept necugetată. Dar trebuie să vă amintiţi că eram singur în Lympne, că scriam de paisprezece zile o piesă, şi că aveam remuşcări pentru plimbarea lui zădărnicită. – De ce, i-am spus, să nu-ţi creezi din aceste discuţii o nouă obişnuinţă? În locul celei pe care, din pricina mea, ai pierdut-o. Cel puţin... până cînd vom cădea de acord în privinţa vilei. Dumneata ai nevoie să răsuceşti pe toate părţile, în minte, problemele de care eşti preocupat, aşa cum făceai în timpul plimbărilor de după amiază. Din nefericire, s-a terminat cu asta... nu mai poţi să te plimbi după amiaza, ca până acum. Dar de ce să nu vii aici şi să vorbeşti despre lucrările dumitale... să te foloseşti de mine ca de un perete în care îţi arunci gândurile şi le prinzi înapoi? Este limpede că eu n-am destule cunoştinţe ca să-ţi fur ideile, şi nici nu cunosc oameni de ştiinţă... M-am oprit. El rămăsese pe gânduri. Se vedea că propunerea mea îl atrage. – Dar mi-e teamă că te voi plictisi, zise el. – Crezi că nu te pot urmări? – O, nu, dar termenii tehnici...

559

– În după amiaza aceasta, în orice caz, m-a interesat enorm. – Desigur, mi-ar fi de mare folos. Niciodată nu-ţi limpezeşti mai bine ideile decât atunci cînd le explici cuiva. Până acum... – Scumpul meu domn, să nu mai vorbim despre ce a fost. – Dar poţi, într-adevăr, să-ţi pierzi timpul cu mine? – Nici o odihnă nu este mai bună decât schimbarea preocupărilor - i-am răspuns eu, cu o profundă convingere. Am rămas înţeleşi. Pe treptele verandei, el se întoarse spre mine. – Îţi sunt foarte îndatorat, zise el. Am scos o exclamaţie interogativă. – M-ai vindecat complet de ridicolul obicei de a mormăi, îmi explică el. I-am spus că sunt foarte bucuros a-i fi dat o mână de ajutor - şi apoi a plecat. Imediat, gândurile sugerate de conversaţia noastră îşi reluară cursul. Începu să-şi mişte din nou braţele, ca mai înainte. Ecoul slab al unui „zuzu” ajunse până la mine, purtat de vânt... Dar... la urma urmei, nu era treaba mea... A revenit şi a doua zi, şi în ziua următoare, ţinând două prelegeri despre fizică, spre satisfacţia amândurora. Vorbea, cu un aer extrem de competent, despre „eter”, „tuburi de forţă”, „potenţial gravitaţional” şi despre alte asemenea noţiuni, iar eu, şezând în faţa lui, într-un şezlong, nu spuneam decât „da”, „continuă”, „te urmăresc”, pentru a-l face să vorbească mai departe. Era un subiect teribil de dificil, dar cred că el n-a bănuit niciodată cât de puţin îl înţelegeam. În unele clipe
560

mă îndoiam de rostul acestor discuţii, dar, în orice caz, mai uitam de blestemata mea piesă. Din cînd în când mi se părea că înţeleg totul, dar tocmai atunci îmi dădeam seama că de fapt nu înţeleg nimic. Alteori gândurile îmi zburau în altă parte, şi nici nu mai încercam să-l ascult, întrebându-mă dacă, la urma urmei, nu era mai bine să-l folosesc ca personagiu central într-o farsă, părăsindu-mi vechiul plan al piesei. Apoi iar încercam să înţeleg câte ceva din spusele lui. M-am dus, cu prima ocazie, să-i vizitez casa. Era mare şi neîngrijit mobilată; nu avea nici un om de serviciu, în afara celor trei asistenţi, iar regimul şi viaţa lui particulară se caracterizau printr-o simplitate filozofică. Nu bea decât apă, era vegetarian şi avea tot felul de asemenea obiceiuri bazate pe logică şi disciplină. Dar, văzându-i instalaţiile, ţi se risipea orice fel de îndoială. Casa arăta ca o adevărată uzină, din pivniţă până în pod o prezenţă uimitoare într-un sat atât de izolat. Încăperile de la parter erau pline de mese cu diferite aparate, cuptorul şi bucătăria se transformaseră în nişte furnale impresionante, pivniţa era ocupată de dinamuri, iar în grădină se afla un gazometru. Mi-a arătat totul cu entuziasmul, clocotind de încredere, al unui om care trăise mult timp singur. Izolarea lui se revărsa acum într-un exces de confidenţe, pe care eu aveam norocul să le ascult. Cele trei ajutoare erau nişte reprezentanţi tipici ai categoriei de „oameni îndemânateci” din care proveneau. Conştiincoşi, dacă nu chiar inteligenţi, voinici, politicoşi şi plini de bunăvoinţă. Unul dintre ei, Spargus, care fusese marinar, făcea bucătăria şi toate lucrările în metal; al doilea, Gibbs, se ocupa cu
561

dulgheria, iar cel de al treilea, un fost grădinar, era ajutor la toate. Ei nu făceau decât munca manuală; toată munca de concepţie îi aparţinea lui Cavor. Ignoranţa lor era desăvârşită, chiar în comparaţie cu noţiunile mele confuze. Trebuie să vorbesc şi despre natura acestor cercetări. Din nefericire, nu-mi este de loc la îndemână. Nu am o pregătire ştiinţifică, şi mi-e teamă că încercînd să exprim scopul experienţelor, în limbajul înalt ştiinţific ah domnului Cavor, l-aş încurca nu numai pe cititor, dar şi pe mine însumi, şi este aproape sigur că aş comite vreo greşeală care ar atrage asupra mea batjocura tuturor celor care, în ţara noastră, cunosc fizica matematică. De aceea, cred că este mult mai bine să-mi exprim impresiile în limbajul meu inexact, fără a încerca să îmbrac haina unor cunoştinţe pe care nici nu pretind, că le stăpânesc. Obiectul cercetărilor domnului Cavor era o substanţă care să fie „opacă” - el folosea un alt termen pe care l-am uitat, dar „opacă” exprimă destul de bine ideea - la „toate formele de energie radiantă”. Îmi explicase că prin „energie radiantă” se înţelege tot ceea ce se transmite asemenea luminii, căldurii, razelor Roentgen, despre care se vorbea atât de mult în ultimul timp, undelor electrice ale lui Marconi, sau gravitaţiei. Toate aceste energii, spunea el, radiază din anumite centre, acţionând de la distanţă asupra corpurilor, de unde vine şi termenul de „energie radiantă”. Aproape toate substanţele sunt opace la un anumit fel de energie radiantă. Sticla, de exemplu, este transparentă pentru lumină, dar mult mai puţin pentru căldură, aşa încât poate fi folosită ca
562

obstacol împotriva căldurii; alaunul este transparent pentru lumină, dar blochează complet căldura. Pe de altă parte, o soluţie de iod în bisulfit de carbon blochează complet lumina, dar îi permite căldurii să treacă foarte uşor. Nu vei vedea focul, dar îi vei simţi căldura. Metalele nu sunt opace numai pentru lumină şi căldură, dar şi pentru electricitate, care trece atât prin soluţia de iod, cât şi prin sticlă, aproape ca şi cum nu i-ar sta nimic în cale. Şi aşa mai departe. Toate substanţele cunoscute sunt însă „transparente” pentru gravitaţie. Se pot folosi diferite paravane pentru a întrerupe lumina, căldura, influenţa electrică a soarelui, sau căldura Pământului; obiectele pot fi izolate, prin foi de metal, de acţiunea razelor lui Marconi, dar nimic nu va putea intercepta forţa de gravitaţie a soarelui sau pe aceea a Pământului. Şi, totuşi, fenomenul nu poate fi explicat cu uşurinţă. Cavor credea că poate să existe o asemenea substanţă, şi bineînţeles că eu nu puteam să-l contrazic. Nu mă mai gândisem niciodată la o astfel de posibilitate. El mi-a demonstrat - făcînd pe hârtie nişte calcule pe care, fără îndoială, lord Kelvin, profesorul Lodge, profesorul Karl Pearson, sau oricare alt savant le-ar fi înţeles, dar care pe mine m-au încurcat şi mai mult - nu numai posibilitatea existenţei unei asemenea substanţe, dar şi ce anume condiţii trebuie să îndeplinească. Raţionamentul lui era uimitor. Dar, oricât de mult m-a uimit şi m-a interesat în acel moment, acum îmi este cu neputinţă să-l reproduc. „Da”, îi spuneam eu necontenit. „Da, continuă!” Cred că este suficient, în folosul povestirii, să spun că el se considera capabil
563

să fabrice această pretinsă substanţă, opacă pentru gravitaţie, dintr-un aliaj complicat de metale cu un element nou - cred că îl numea helium - pe care îl primea din Londra, în vase de piatră sigilate. Unii şi-au exprimat îndoiala asupra acestui amănunt, dar eu sunt aproape sigur că în vasele de piatră sigilate se găsea helium. În orice caz, era un element gazos, extrem de rarefiat. O, dacă aş fi luat măcar nişte note... Dar cum puteam să prevăd eu pe atunci necesitatea de a face însemnări? Toţi cei care au oricât de puţină imaginaţie vor înţelege extraordinarele posibilităţi ale unei asemenea substanţe, şi îmi vor înţelege emoţia resimţită atunci cînd, prin ceaţa complicatelor fraze folosite de Cavor, mi-am dat seama de acest lucru. O întrerupere într-adevăr dramatică a piesei mele! Mi-a trebuit câtva timp înainte de a mă convinge că îl interpretasem exact, şi mă străduiam să nu-i pun întrebări din care să-şi dea seama că îşi revărsa zilnic explicaţiile într-o prăpastie de ignoranţă. Nici unul dintre cititorii acestei povestiri nu va realiza, însă, exact ceea ce simţeam eu, deoarece din simpla mea relatare este cu neputinţă să reiasă cât de convins eram că extraordinara substanţă se afla într-adevăr pe punctul de a fi fabricată. După ce i-am vizitat locuinţa, nu-mi amintesc să mai fi acordat piesei mele măcar o oră de muncă. Imaginaţia mea era solicitată în alte direcţii. Utilizările practice ale invenţiei lui Cavor păreau nelimitate; în orice direcţie încercam s-o aplic, provoca adevărate revoluţii. Dacă, de exemplu, cineva dorea să ridice o greutate, oricât de enormă, nu avea decât să-i aşeze dedesubt o foaie din
564

această substanţă, şi ar fi ridicat-o după aceea cu un simplu pai. Primul meu impuls a fost, bineînţeles, să aplic acest principiu la tunuri şi cuirasate, la toate materialele de război, apoi la navigaţie, locomoţie, în construcţii şi în toate domeniile imaginabile ale industriei. Întîmplarea care mă adusese chiar la locul de naştere al unei noi epoci - deoarece invenţia lui inaugura într-adevăr o epocă nouă - era una dintre şansele care se prezintă o dată la o mie de ani. În mintea mea, utilizările se înmulţeau mereu, se întindeau la nesfârşit. Printre altele, vedeam şi renaşterea mea ca om de afaceri. Vedeam o întreprindere-mamă şi nenumărate întreprinderi-fiice, concerne şi trusturi, privilegii şi concesiuni, care se răspândeau tot mereu, până cînd, vastă şi înfloritoare, Compania de Cavorită cucerea şi domina întreaga lume. Şi, în centrul ei, eram eu! M-am hotărât într-o clipă. Ştiam că risc totul, dar m-am aruncat cu ochii închişi în necunoscut. – Noi ne aflăm în faţa celei mai mari descoperiri din toate timpurile - i-am spus eu, punând accentul pe „noi”. Dacă vrei să mă înlături, va trebui să tragi cu tunul. De mâine sunt al patrulea ajutor al dumitale. Rămase oarecum surprins de entuziasmul meu, dar fără nici o urmă de bănuială sau de ostilitate. Părea mai curând gata să se autodeprecieze. Mă privi cu îndoială. – Crezi într-adevăr...? zise el. Dar piesa dumitale! Cum rămâne cu piesa? – S-a terminat cu piesa! am strigat eu. Scumpul meu domn, nu-ţi dai seama ce descoperire ai făcut? Nu-ţi dai seama ce eşti pe cale să creezi?

565

Era o simplă întorsătură retorică, dar, de fapt, el nu-şi dădea seama. La început, nici nu-mi venea să cred. El nu se gândise, într-adevăr, la nimic practic! Tot timpul, acest omuleţ uimitor lucrase numai din punct de vedere teoretic! Când afirma că este „cea mai importantă” demonstraţie pe care o văzuse vreodată lumea, voia să înţeleagă pur şi simplu că îmbina o serie de teorii şi rezolva o serie de probleme care şedeau sub semnul întrebării; nu-i păsa de aplicaţiile practice ale substanţei pe care era gata s-o descopere, mai mult decât dacă ar fi fost vorba despre o maşină de fabricat pâine. Substanţa era posibilă, iar el era pe punctul s-o obţină! Voilà tout12, cum spune francezul. Pe lângă aceasta, era şi copilăros! Dacă o va obţine, substanţa va trece în posteritate sub numele de Cavorită sau Cavorină, el va fi numit F.R.S.13, portretul îi va fi publicat, ca o recunoaştere a valorii lui ştiinţifice, în revista Natura, şi alte asemenea copilării. Nu visa nimic altceva! Dacă din întîmplare n-aş fi fost eu acolo, el era în stare să lanseze această bombă în lume, la fel cum ar fi descoperit o nouă specie de ţânţari. Şi descoperirea lui ar fi fost trecută cu vederea şi dată complet uitării, ca atâtea alte descoperiri pe care savanţii le-au lăsat în părăsire. După ce mi-am dat seama de toate acestea, eu am devenit cel care vorbea şi Cavor cel care-mi spunea „continuă”! Am sărit în picioare. Am început să mă plimb prin odaie, gesticulând ca un tânăr de
12

Voilà tout (în limba franceză în original): Asta-i totul! (n.r.) 13 F.R.S., membru al Societăţii Regale. (n.r.)
566

douăzeci de ani. M-am străduit să-l fac să înţeleagă care sunt, în această privinţă, datoriile şi responsabilităţile noastre. L-am asigurat că putem realiza o avere destul de considerabilă pentru a făuri orice fel de revoluţie socială am voi; că putem stăpâni şi guverna întreaga lume. I-am vorbit despre companii şi brevete şi despre necesitatea de a păstra secretul fabricării. Tot ceea ce îi spuneam părea să-l impresioneze la fel de mult pe cât matematica lui mă impresionase pe mine. O expresie de perplexitate s-a aşternut pe faţa lui rotundă şi roşcată. A bâiguit ceva despre faptul că era total indiferent faţă de bogăţie, dar cu un gest i-am înlăturat toate rezervele. Trebuia să devină bogat, şi protestele lui nu-i foloseau la nimic. I-am dat să înţeleagă cu cine avea de-a face, că eu posedam o mare experienţă în domeniul afacerilor. Nu i-am spus că fusesem declarat insolvabil, deoarece socoteam că este o situaţie temporară; cred, însă, că am reuşit să împac evidenta mea sărăcie cu pretinsa mea competenţă financiară. Pe nesimţite, aşa cum se dezvoltă asemenea proiecte, am căzut la înţelegere asupra unui monopol al Cavoritei. El trebuia să fabrice substanţa, iar eu să lansez afacerea. Mă agăţăm ca o lipitoare de „noi”; „dumneata” şi „eu” nu mai existau pentru mine. Ideea lui era ca profiturile despre care îi vorbeam să fie folosite pentru dezvoltarea cercetărilor; dar, bineînţeles, ca o problemă a viitorului. – E foarte bine, am strigat eu. E foarte bine! Lucrul cel mai important era fără îndoială să vedem substanţa fabricată.

567

– Este o substanţă, strigam eu, de care nu se poate dispensa nici o casă, nici o fabrică, nici o fortăreaţă, nici un vas; aplicaţiile ei sunt mai universale chiar decât ale unui medicament brevetat. Nu există nici o aplicaţie a ei, nici una dintre zecile de mii de utilizări posibile, care să nu ne îmbogăţească, Cavor, mai presus de toate visele avariţie! – Aşa e! zise el. Încep să înţeleg. Este extraordinar cum dobândeşti noi puncte de vedere cînd discuţi asupra unei probleme! – Şi s-a întîmplat să discuţi exact cu cine trebuie! – Cred că nimeni, zise el, nu este cu totul împotriva unei mari bogăţii. Desigur, mai este ceva... Se opri. Eu îl ascultam liniştit. – Ştii, s-ar putea să n-o obţinem. S-ar putea să fie una dintre substanţele posibile teoretic, dar absurde din punct de vedere practic. Sau, în procesul de fabricaţie, s-ar putea să intervie vreo mică piedică... – Vom înlătura piedica, atunci cînd se va ivi, i-am răspuns eu.

CAPITOLUL II. PRIMA PREPARARE A CAVORITEI
Dar temerile lui Cavor, în ceea ce priveşte prepararea Cavoritei, s-au dovedit neîntemeiate. La 14 octombrie 1899, această incredibilă substanţă a fost obţinută. Trebuie să menţionez că prepararea a fost, în cele din urmă, rezultatul unui accident, survenind atunci cînd Cavor se aştepta cel mai puţin. El topise laolaltă nişte metale şi alte câteva substanţe - acum aş vrea să le cunosc în amănunţime - şi avea de
568

gând ca timp de o săptămână să lase amestecul să se răcească încet. Dacă el nu calculase greşit, ultimul proces de combinare urma să se producă în momentul cînd temperatura amestecului ar fi scăzut la şaizeci de grade Fahrenheit. Dar, fără ştirea lui Cavor, s-a produs între ajutoarele lui o discuţie în privinţa întreţinerii focului. Gibbs, căruia îi revenise până atunci această sarcină, a încercat deodată s-o treacă în seama celui care fusese grădinar; cărbunele, pretexta el, era extras din Pământ, şi în consecinţă nu putea să cadă în sarcina unui dulgher; omul care fusese grădinar susţinea că, totuşi, cărbunele era o substanţă metalică sau minerală, lăsând deoparte faptul că el se ocupa de bucătărie. Dar Spargus insista ca, de cărbune să se ocupe Gibbs, având în vedere că era dulgher şi că, după cum se ştie, cărbunele este o rămăşiţă a lemnului. Ca urmare, Gibbs a încetat să mai alimenteze focul şi apoi nici unul dintre ei nu s-a mai ocupat de el; Cavor era total absorbit de unele probleme, deosebit de interesante, în legătură cu o maşină de zbor acţionată de Cavorită (neglijînd rezistenţa aerului ca şi alte câteva elemente), şi n-a avut cum să observe că treburile nu mai merg cum trebuie. Prematura naştere a invenţiei lui a avut loc tocmai pe cînd el se îndrepta către vila mea, pentru, discuţia şi ceaiul nostru de după amiază. Îmi amintesc cu multă precizie desfăşurarea evenimentelor. Apa fierbea, totul era pregătit pentru ceai, şi sunetul „zuzu” pe care îl făcea Cavor mă făcuse să ies pe verandă. Silueta lui, măruntă şi vioaie, se proiecta neagră, în înserarea de toamnă, iar în dreapta, hornurile casei lui se ridicau deasupra unui grup de copaci învăluiţi în culori, ca un decor
569

Copacii din jurul casei s-au aplecat.magnific. în direcţia casei lui Cavor şi în aceeaşi clipă a venit suflul. întinzându-se apoi cât era de lungă. răsucit şi aruncat prin suflul şuierător. printre copacii care se zbăteau şi se răsuceau în jurul casei lui. şi un pătrat de substanţă albăstruie şi strălucitoare a izbucnit către zenit. şi ceea ce fusese mai greu a trecut. O bucată mare de gard a trecut pe lângă mine în zbor. Hornurile au ţâşnit către cer. dealurile din Wealden. Timpanele mi-au fost izbite de un tunet. vagi şi albăstrui. pulpanele hainei mi s-au ridicat deasupra capului şi fără voia mea m-am trezit înaintând către Cavor. după ele veneau acoperişul şi tot felul de mobile. care m-a lăsat surd pe viaţă de o ureche.. s-a rostogolit de câteva ori. Cavor. s-a ridicat în picioare. Într-o clipă. în salturi mari. era trântit jos. Şi atunci. de pe verandă. Simultan. şi a fost luat şi purtat pe sus cu o viteză enormă. făcînd vreo douăzeci de salturi care îl împinseră în mare grabă spre locul exploziei. inventatorul a fost şi el ridicat. la vreo şase metri de mine. O bucată din hornul vilei mele a căzut pe pământ. dând din mâini şi din picioare. Suflul şi-a pierdut repede din violenţă până 570 . izbind pământul. largă şi liniştită. în timp ce spre stânga se întindea mlaştina neguroasă. a dispărut în cele din urmă. în timp ce urcau. Apoi a urcat. a căzut pe o muche. ajungându-le din urmă. s-au răsucit şi s-au fărâmat în bucăţi care au sărit înspre flacără. Am făcut trei paşi. desfăcîndu-se în cărămizi.. o imensă flacără albă. iar ferestrele vilei mele s-au spart. În depărtare unduiau. O masă de fum şi cenuşă.

şi apoi am înaintat. A întins o mână noroioasă şi. Era fiinţa cea mai distrusă şi mai demnă de 571 . noroiul continua să i se prelingă de pe obraz. sărind de la un copac la altul. Aplecîndu-mă împotriva vântului. şi câteva clipe l-am căutat în zadar. Cîteva zdrenţe de haine îi fluturau. în fire. Apoi. năclăit de noroiul prin care se rostogolise. în mijlocul unei grămezi de ramuri şi bucăţi de gard. s-a clătinat pe picioarele murdare de noroi şi a întins două mâini moi. cerul era întunecat de nori învolburaţi. împotrivindu-se vântului. în bătaia vântului. Se apleca înainte. o formă pământie s-a desprins dintre ramuri.cînd n-a mai rămas decât un vânt puternic. Am alergat într-acolo. împleticindu-se. Am intrat în crâng. Apusul de soare liniştit dispăruse. totul era culcat la pământ şi se zvârcolea în bătaia vântului. agăţându-mă de trunchiurile lor. către copacii care îl ascundeau pe Cavor. să văd dacă vila mea mai era în picioare. am zărit ceva care se mişca. Am aruncat o privire înapoi. N-am recunoscut din prima clipă cine era momâia ieşită parcă din pământ. ştergându-şi de noroi ochii şi gura. îngrămădite lângă o porţiune a zidului grădinii. pline de sânge. dar. înainte de a ajunge. întreaga înfăţişare a lumii se schimbase. am reuşit să mă opresc locului şi să-mi revin. printre ramurile lor lungi şi despuiate de frunze se vedeau flăcările casei lui incendiate. oarecum. iar eu mi-am dat seama din nou că respiram şi eram pe picioare. poticnindu-mă. apoi am văzut că era Cavor. Faţa îi era răvăşită de emoţie. în jurul trupului. a făcut un pas către mine. În acele clipe.

El n-a înţeles. Am obţinut-o. foarte exact. felicită-mă! – Să te felicit? Doamne sfinte! Pentru ce? – Am obţinut-o. – Ai obţinut-o? Ce dracu a provocat explozia asta? O rafală de vânt i-a acoperit cuvintele. i-am urlat în ureche. gâfâi el. Ne-am agăţat unul de braţul celuilalt şi am pornit. dar nu se produsese nici o stricăciune iremediabilă. Mi-am repetat propunerea de a ne întoarce la mine acasă. Toate ferestrele erau sparte. Lampa de gătit continua să ardă. 572 . ei se duseseră la cârciuma din Lympne să analizeze. şi este totul în ordine. că nu avusese loc nici o explozie. problema cuptoarelor.. m-am întors lângă Cavor. gâfâind.milă pe care o văzusem vreodată. aşa încât vesela şi ustensilele de bucătărie nu se spărseseră. După ce am preparat ceaiul. Era convins că ajutoarele lui pieriseră în acest cataclism. O bună bucată de timp am stat în fotolii. Din fericire nu era adevărat. – Foarte exact. şi am rămas agăţaţi unul de altul. repeta el. – Felicită-mă. – Să încercăm să ne întoarcem la mine acasă. după câte am înţeles. şi am pus din nou apă la fiert. apoi ceva despre „nu cine ştie ce”. şi am reuşit să mă fac înţeles. şi de aceea cuvintele lui m-au uluit peste măsură. ştiinţei”. mobilele mai uşoare erau în mare dezordine. Spunea. Vântul m-a făcut să mă ciocnesc de el. ajungând în cele din urmă sub adăpostul puţinului acoperiş care îmi mai rămăsese.. în faţa unor pahare cu băutură. O clipă după ce el plecase către vila mea. şi a strigat ceva despre „trei martiri. Uşa bucătăriei rezistase din fericire presiunii. să-i ascult explicaţiile.

desigur. eu înclin să trec cu vederea lucrurile mărunte. la şaizeci de grade Fahrenheit. – Scumpul meu domn. o foaie subţire şi întinsă din substanţa pe care o căutam.. aerul. Este extrem de simplu. că aerul. astăzi toată lumea ştie. – Ştii prea bine că ea este opacă la gravitaţie... am strigat eu.. mă bizui pe discreţia dumitale.– Dar. nu vezi că ai provocat pagube de mii de lire? – În privinţa asta. apasă în toate direcţiile.. „zu. are o greutate. şi în general eu sunt înclinat să trec cu vederea amănuntele de ordin practic. Mintea mea era preocupată de o altă problemă.. nici un gard sau acoperiş de stuf care să mai fie unde a fost.. Am reuşit să fabric.. Făcu o pauză. ca orice alt corp obişnuit. Cavorita.... Numai că. – N-a fost nici o explozie. de îndată ce. Ei şi? – Ei bine. la o scară mai mare. n-am prevăzut această mică încurcătură.. pe o distanţă de douăzeci de mile în jur. am protestat eu. procesul de fabricaţie a fost terminat. fără să vreau... Presupun că ştii. Le văd. nici o căpiţă. tavan şi podea de deasupra bucăţii de Cavorită au încetat să mai aibă greutate.. că împiedică obiectele de a gravita unele spre altele?! – Da.. după cum îţi spuneam. că apasă asupra tuturor lucrurilor de pe suprafaţa pământului. Totul este în ordine? Nu mai există.? – Dar explozia. – Totul merge bine. într-adevăr. porţiunile de acoperiş. Dar este foarte bine.. Desigur. dar nu crezi că s-ar putea vorbi despre un ciclon... cu o presiune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe un inch pătrat? 573 . Nu sunt un om practic. zu”.

Numai că acum poţi să înţelegi cât de nefolositoare sunt cunoştinţele. Îţi închipui ce s-ar fi întîmplat dacă foaia de Cavorită n-ar fi fost liberă şi absorbită pe acest horn? – Bănuiesc. O imensă fântână! – Care ţâşnea până în spaţiul cosmic! Doamne sfinte! Dar asta ar fi aspirat toată atmosfera de pe pământ! Ar fi răpit tot aerul din lume! Ar fi însemnat moartea întregii omeniri! Această bucată neînsemnată de Cavorită! – Nu chiar până în spaţiul cosmic. Vezi. Ah! începi să înţelegi! Aerul din jurul Cavoritei s-a repezit cu o forţă irezistibilă asupra aerului de deasupra ei. dar asupra unei lumi 574 . – Exact. din nou pe pământ. am răspuns. Înţelegi.. exercita o presiune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe inch pătrat asupra aerului devenit brusc imponderabil.– Ştiu. zise Cavor. deasupra Cavoritei noastre fenomenul nu s-a mai întîmplat. iar aerul din jur. un fel de horn. şi l-ar fi aruncat la mii de mile. Ar fi căzut. Aerul de deasupra Cavoritei a fost silit să se ridice cu violenţă în sus. aşa cum cureţi coaja unei banane. Continuă. a încetat să mai exercite vreo presiune. a trecut prin tavan şi a aruncat acoperişul în sus. Ar fi ridicat aerul de pe pământ. aerul care s-a repezit să-l înlocuiască a pierdut imediat greutatea.. – Şi eu ştiu. dacă nu ştii să le aplici. aerul a încetat să mai exercite vreo presiune. zise el. nu cel de deasupra Cavoritei. în atmosferă s-a format un fel de fântână. aerul de deasupra acestei substanţe infernale ar fi continuat şi acum să se urce cu toată iuţeala. desigur. dar în mod practic aproape tot atât de rău. observă el. i-am răspuns. continuă el. după o clipă de gândire.

pe de altă parte. Mai târziu. Pe urmă. în stadiul nesatisfăcător de astăzi al ştiinţei meteorologice. probabil că multe case au rămas în ruină. lansată este cuvântul. oamenii.dacă nu s-ar afla nimic despre această afacere. – În primul rând. poate se va face o subscripţie publică şi. înţelegi. Ştiu că am pricinuit pagube mari. iar dacă se află adevărata cauză îmi voi crea numai duşmănii şi obstacole în calea activităţii mele. Cred că ar fi mai bine . şi apoi.. Dacă nu se dă o altă explicaţie.. şi eu nu pot. vom sta de vorbă mai pe îndelete. Practic vorbind.. nu voi mai putea niciodată să lucrez 575 . deoarece casa mea s-a prăbuşit şi a ars. aş face o baie. Dar.el puse o mână murdară de pământ pe braţul meu . Eram încă prea uluit ca să-mi dau seama că mi se năruiseră toate speranţele. iar Cavorita va fi lansată.. eu n-am de unde să plătesc pentru pagubele pe care le-am provocat. vor atribui totul unui ciclon. – Şi ce ai de gând să faci acum? l-am întrebat eu. şi vom realiza tot ceea ce ai prezis.. după ce îţi vei afirma spiritul dumitale practic. voi primi o compensaţie bunicică. Dar dacă se află că eu am provocat dezastrul. dacă mă pot folosi de confortul casei dumitale. nu va mai fi nici o subscripţie publică şi toată lumea va fi furioasă.asfixiate! Din punctul nostru de vedere. nu acum. atunci vom putea despăgubi pe cei în cauză. Dar nu acum. Nu se poate prevedea totul. era aproape la fel ca şi cum n-ar mai fi venit înapoi niciodată! Îl priveam ţintă. nu-i aşa?. pentru moment. să adaug preocupărilor mele teoretice sarcina unor consideraţii materiale. dacă aş găsi o lopăţică de grădină... aş îndepărta de pe mine noroiul.. care va fi extrem de utilă pentru continuarea cercetărilor.

pe un termen de trei ani. Dacă au pierit. Cele trei ajutoare ale mele poate că au pierit. am examinat de unul singur întreaga situaţie. afacerile mele financiare se aflau într-un mare impas. iar mobila. 576 . Dacă n-au pierit. i-am răspuns. care fusese pe punctul de a depopula globul pământesc. Era limpede că asocierea cu Cavor comporta inconveniente pe care nu le prevăzusem. fără să fiu responsabil de reparaţii. Neatenţia lui. eram convins că trebuia să-mi revină cel puţin jumătate din eventualele profituri. aş putea să fiu găzduit într-una din încăperile libere ale locuinţei dumitale. putea să provoace oricînd alte neplăceri grave. câtă aveam. după cum am mai explicat. capabil să provoace. pierderea nu este prea mare.în linişte. mă îndoiesc că inteligenţa îi va ajuta să-şi explice întreaga întîmplare. Şi dacă. dacă prezenta o cât de mică şansă să reuşească. eu eram tânăr. oricât de nesăbuită. ridicîndu-mă în picioare. – Poate. privindu-mă. dispuneam de această vilă. şi l-am condus către rămăşiţele ruinate ale serei. Din fericire.. asemenea cataclisme. şi aveam exact dispoziţia necesară pentru a mă arunca în orice aventură. Se opri. erau mai mult zeloşi decât capabili. am face mai bine să începem prin a căuta o lopăţică. sau poate că nu. Ei vor accepta povestea cu ciclonul. şi poate că această întîmplare neprevăzută se datorează în mare parte chiar lipsei lor de atenţie asupra cuptorului. nu este un oaspete pe care să-l găzduieşti cu plăcere. mă gândeam eu. Pe de altă parte. Un om. În timp ce făcea baie. Dar acesta nu-i decât un amănunt. În sinea mea. atât timp cât casa mea nu va putea fi locuită..

dar începusem să am îndoieli în privinţa construirii unor tunuri speciale şi brevetării ghetelor-minune. şi era asigurată. încă nu ştiu. zise el. desigur. aspectul problemei se schimbase considerabil. Dar. m-am hotărât să rămân alături de Cavor şi să merg până la capăt. va trebui să o luăm de la început. În astfel de experienţe există totdeauna riscuri! Şi aici. în formă de fire foarte subţiri. Când se referea la modul cum vom fabrica viitoarea substanţă. curios. dar acum lăsăm definitiv la o parte aspectul teoretic. Cavor vorbea acum mai pe înţelesul meu decât o făcuse mai înainte.. trebuie să intervii dumneata. ea mi-a trecut prin minte în timp ce mă rostogoleam prin noroi. Dar. cu un fel de veselie pe care nu i-o bănuiam. o vom face. Desigur. cred că am putea s-o fabricăm. S-a ivit o piedică. sunt absolut convins că metoda aceasta ar fi cea mai indicată. După părerea mea. am reclădit laboratorul cu oarecare greutate. Nu mă mai îndoiam de loc de posibilităţile uriaşe ale acestei substanţe. Deocamdată nu-mi este prea clară. în bătaia vântului. În cele din urmă. Ne-am pus imediat pe lucru. liberă de orice fel de riscuri. va trebui s-o luăm de la început. mă gândesc şi la o altă metodă.fusese cumpărată în grabă.. trebuie să existe şi riscuri! Trebuie să existe... Cu toate că l-am ajutat şi eu. pentru reconstruirea laboratorului şi pentru continuarea experienţelor noastre. – Desigur. ca om practic. şi eram extrem de nesigur asupra sfârşitului aventurii noastre. Dacă vom putea evita distrugerea micii noastre planete. Erau multe de făcut înainte de a hotărî asupra formei şi metodei 577 . Totuşi.

. cînd. nu ştiu ce s-ar fi întîmplat! Dar dacă admitem că bucata de Cavorită este complet liberă şi nimic n-o împiedică să se urce? 578 . acoperit cu un capac. după ce şi-a băut ceaiul. CONSTRUIREA SFEREI Mi-e foarte vie în amintire împrejurarea cînd Cavor mi-a împărtăşit ideea lui despre construirea sferei. deasupra ei nimic nu mai avea greutate. aerul s-a ridicat într-un vârtej.precise a următoarei tentative. Apoi strigă: – Asta e! Asta rezolvă totul! Un fel de oblon rulant ! – Ce rezolvă? l-am întrebat. în toate amănuntele ei. şi dacă nu s-ar fi ridicat şi bucata de Cavorită. – Iată. Dar după două zile. brusc. ne-am înţeles şi în această privinţă. deodată. răcindu-se. îşi încetă mormăitul. Ultima dată am pus amestecul de substanţe într-un vas cu deschizătura largă. Singura piedică a fost greva celor trei lucrători. pentru a lua ceaiul... Dar. s-a petrecut ceea ce ştii. Deşi se gândise la ea şi mai înainte.. mi-a explicat. Ne îndreptam către vila mea. – Problema spaţiului. casa a fost sorbită şi ea de acest vîrtej. ideea aceasta i-a apărut acum. CAPITOLUL III. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre problema la care se referea. oriunde ! Până la Lună ! – Ce vrei să spui? – Ce vreau să spun? Ei bine. trebuie să fie o sferă! Asta vreau să spun! Nu înţelegeam nimic şi l-am lăsat câtva timp să vorbească după bunul lui plac. Cavorită a fost gata. zise el. Când. care s-au opus ca eu să iau rolul de supraveghetor.

Vei intra în sfera şi te vei închide acolo. – Imaginează-ţi o sferă.. – Şi cum vei intra înăuntru? – Ca şi cum aş umple o gogoaşă... devenind astfel impenetrabilă pentru gravitaţie. care să permită. Fără un zgomot mai mare decât o lovitură de tun.– Se va ridica într-o clipă! – Exact. – Cavorită? – Da. să fie un fel de valvă. îmi explică el. fără prea multă pierdere de aer... apă. cu. 579 . Bineînţeles. De îndată ce se va răci. ca să spun aşa.. am spus eu încet. trebuie să aibă funcţii complexe. – Dar la ce bun? – Mă înalţ o dată cu ea ? Am lăsat din mână ceaşca de ceai şi l-am privit atent. – Mă rog. O sferă construită din oţel. conţinând o rezervă de aer solidificat. – Vei pleca în linie dreaptă... aruncarea unor obiecte în afara sferei. eventual. suficient de mare pentru a cuprinde doi oameni şi bagajul lor. şi smălţuită. pe partea exterioară a oţelului. Totuşi. cum? – Extrem de simplu. cât timp Cavorita nu s-a răcit complet. căptuşită cu sticlă groasă. – Pe o linie curbă. vei porni în zbor. – Încep să înţeleg. cu un aparat de distilat şi tot ce ar mai fi nevoie. – Ca aparatul lui Jules Verne din „De la Pămînt la Lună”? Dar Cavor nu era cititor al romanelor de ficţiune. hrană concentrată. Nu este nevoie decât de o deschidere pneumatică.

Numai că. ei bine. – Oh. înţeleg! – Practic. ea va zbura prin spaţiu într-o linie dreaptă. Nu ştii dacă vei ajunge undeva. la nesfârşit? l-am întrebat. Ele pot fi lesne acţionate de nişte arcuri. deodată. nici căldura... fiecare putând să se strângă. – Ei? 580 . Sfera interioară de sticlă.. Să fim atraşi într-o parte sau într-alta. Dar deschide o fereastră. nici lumina. închipuieşte-ţi că una dintre ferestre este deschisă! Atunci. zise Cavor. – Ce va împiedica sfera să călătorească în linie dreaptă prin spaţiu.. implantate în sticlă. sfera de oţel poate fi însă alcătuită din secţiuni. exteriorul de Cavorită al sferei va fi împărţit în ferestre sau obloane. cu excepţia deschizăturii de intrare. deschise şi închise prin curentul electric transmis prin nişte fire de platină.M-am oprit brusc. în afară de grosimea rulourilor. Asta vroiam să înţeleg cînd am spus că problema e rezolvată. – Înţelegi? zise el... după cum spuneai.. nici un alt fel de energie radiantă nu va intra în interiorul sferei. deci.. E destul de limpede. reflectând la cele auzite. – Oh. din care aerul nu poate ieşi. M-am aşezat. cum te vei mai înapoia? – M-am gândit. va fi continuă.. şi chiar dacă vei ajunge. cum vrei să le numeşti. sau obloanele vor fi închise. ca o jaluzea.. Vezi. orice corp greu care s-ar întîmpla să fie în direcţia sferei o va atrage. da. Toate acestea sunt simple probleme de amănunt. că. vom putea să ne mişcăm prin spaţiu în orice direcţie dorim. cînd toate ferestrele. nici gravitaţia.

. În afară de aceasta. – Sunt sigur că acolo vom găsi minerale. – Dar nu oameni de afaceri. câte lucruri necunoscute! – Acolo există aer? – S-ar putea. în armături masive de oţel. exploratorii polari sunt plătiţi. Dar în Lună. pentru a ridica greutăţi? – Nu e cazul. am spus. Înseamnă să plecăm de pe Pământ pentru.! Oh! Gândeşte-te. o călătorie în spaţiul cosmic nu este mult mai dificilă decât o expediţie polară. se trimit echipe de salvare.. obloane de Cavorită. din cap. pentru început. zise Cavor. o dată ajuns acolo. insistă el. de exemplu.... La urma urmei. din cauza dificultăţii de a ne procura aer solidificat. – Ideea este bună. ar fi oricum o lovitură epocală. – Şi. Mă gândesc că s-ar putea scrie o carte. – Nici nu poate fi vorba.– Nu prea înţeleg la ce ne-ar folosi! Doar ca să facem un salt de pe Pământ şi să ne întoarcem! – Desigur! Dar.. – De exemplu? 581 . – Dumneata poţi s-o spui.. Şi dacă se întîmpla vreo nenorocire. Am dat.. nimic.pentru cercetări. ce vei găsi? – Vom vedea. putem să mergem în Lună. – Să spunem. Şi doar se găsesc oameni pentru expediţiile la poli. Luna! Ştii. – Dar de ce să nu aplicăm ideea confecţionării de obloane rulante. aş încerca ceva la o scară mai redusă. neîncrezător..

Dar. minereuri. – Nu m-am gândit la asta. şi treci pe lângă soare. Nu era vorba de una sau două planete.dreptul de preemţiune interplanetară. Poate că acolo ne va prii. şi. – Cred că nu va costa prea mult să transporţi o greutate. dacă o închizi într-o cutie de Cavorită. ar fi ceva! Măcar călătoria.? – Mai este şi Marte. Luna se află la un sfert de milion de mile depărtare. – La urma urmei. – Adică. eventual. – Dar costul transportului? Nu eşti de loc un om practic. atmosferă limpede.. foarte degajat. oriunde vrei. nu? – Şi nici nu trebuie să ne limităm la Lună. ca într-o revelaţie. desigur! – Vorbeşti ca şi cum te-ai duce într-un sanatoriu. Imaginaţia mea îşi luă din nou zborul.. sulf. poate chiar aur. „Dreptul de preemţiune” începu să pună stăpânire pe gândurile mele . mi-am spus.. cât de departe este Marte? – Două sute de milioane de mile. – Există aer pe Marte? – Da. în momentul de faţă. Livrată franco cumpărător. fiindcă veni vorba. elemente necunoscute. O perspectivă extraordinară îmi trecu fulgerător prin minte.– O. am văzut întregul sistem solar străbătut de nave şi sfere „de lux” construite din Cavorită. era vorba de toate.. zise Cavor.. Deodată. Mi-am amintit de vechiul monopol spaniol asupra aurului american.. mediu nou. Am privit faţa rubicondă a lui 582 . o plăcută senzaţie de a te simţi mai uşor.

mâzgălite. planurile sferei de sticlă erau terminate. Entuziasmul nostru i-a molipsit şi pe ceilalţi trei. este teribil. i-am răspuns eu. şi am pornit în grabă către laborator. surescitarea lui reţinută îşi dădu frâu liber. am rămas cu lumina electrică aprinsă chiar în timpul zilei. iar. am început să mă plimb încoace şi încolo. în timp ce Cavor desena . am zis eu. Vom începe chiar în seara aceasta proiectarea tiparelor. făcute în grabă. cu toate că nu aveau nici cea mai mică idee de scopul 583 . După acea noapte de muncă am comandat obloanele de oţel şi ramele de care aveam nevoie. – Încep să înţeleg. Se sculă şi el în picioare şi începu să se plimbe prin cameră. Am renunţat la conversaţiile noastre de după amiază şi la toate vechile obiceiuri. Gesticula.eu umbream şi coloram. Zorile ne-au găsit pe amândoi lucrând. Îmi amintesc şi azi. ajutoarele noastre. cu exactitate. Eram nişte oameni inspiraţi. Încep să înţeleg. cum arătau schiţele . Dormeam şi mâncam numai atunci cînd foamea sau oboseala nu ne mai lăsau să lucrăm. limba mi se dezlegase. – Vom rezolva totul! spunea el. în curând vom rezolva totul. – Ba vom începe chiar acum. după o săptămână. vorbind cu glas tare. Tranziţia de la îndoială până la entuziasm se făcuse într-o frântură de secundă. În noaptea aceea am fost ca un copil în ţara minunilor. Nici n-am visat! Îndată ce a dispărut răceala împotrivirii mele. brusc. dar uimitor de corecte. Arătam ca nişte oameni inspiraţi. M-am ridicat în picioare. ca şi mine.Cavor şi. răspunzând vreunei dificultăţi pe care o descopeream întîmplător. Dar este extraordinar! am strigat. imaginaţia mea a început să salte şi să danseze.

pentru care era construită sfera. Gibbs renunţase să meargă în ritm normal şi, preocupat, umbla, chiar prin odaie, în pas alergător. Construcţia sferei avansa mereu. Au trecut decembrie, ianuarie mi-am pierdut o zi întreagă, înarmat cu mătura, făcînd cărare prin zăpadă, de la vilă până la laborator - februarie şi martie. Pe la sfârşitul lui martie, sfera era aproape gata. În ianuarie primisem o ladă imensă, într-un vehicul tras de nu mai ştiu câţi cai; aveam, deci, şi sfera de sticlă, aşezată sub macaraua pe care o pregătisem dinainte, pentru a o instala în învelişul de oţel. Toate barele şi obloanele carcasei - nu era, de fapt, o carcasă sferică, ci poliedrică, cu un oblon rulant pe fiecare faţetă sosiseră în februarie, iar partea inferioară o şi asamblasem. În martie, Cavorita era şi ea aproape gata, pasta metalică trecuse prin primele două faze de fabricare, iar jumătate din ea fusese aplicată pe barele şi obloanele de oţel. Execuţia urmase, uimitor de fidel, liniile primei inspiraţii a lui, Cavor. Când asamblarea sferei a fost terminată, el a propus să îndepărtăm acoperişul şi pereţii, laboratorului provizoriu în care lucrasem, şi să construim în locul lui un cuptor. Astfel, ultimul stadiu al fabricării, cînd pasta se încălzea până la roşu închis, într-un curent de helium, urma să fie atins după ce sfera era acoperită cu Cavorită. Venise şi timpul să discutăm şi să hotărâm ce provizii vom lua; alimente comprimate, diferite alte substanţe concentrate, cilindri de oţel conţinând oxigen de rezervă, un dispozitiv pentru îndepărtarea bioxidului de carbon şi a reziduurilor din aer, şi pentru obţinerea oxigenului din peroxidul de sodiu, condensator de apă, şi altele. Le văd şi acum,
584

adunate într-un colţ, vase, rulouri, cutii - nişte obiecte obişnuite. A fost o perioadă încordată, în care aveam prea puţin timp de gândire. Dar într-o zi, cînd ne apropiam de sfârşit, m-a cuprins o dispoziţie ciudată. Lucrasem toată dimineaţa la cuptor, şi m-am aşezat obosit lângă comorile noastre. Totul mi se părea sumbru şi neverosimil. – Ia ascultă, Cavor, i-am spus, la urma urmei, ce rost au toate acestea? El zâmbi. – Acum suntem aproape gata de plecare. – Luna... am zis eu, dus pe gânduri. Ce te aştepţi să găseşti? Credeam că Luna este o lume moartă. El ridică din umeri. – La ce te aştepţi? am repetat eu. – O să vedem cînd vom ajunge acolo. – Crezi că o să ajungem? l-am întrebat, cu privirea mohorâtă şi nesigură. – Eşti obosit, remarcă el. Ai face mai bine să te plimbi puţin după amiază. – Nu, i-am spus eu, cu încăpăţânare; am de gând să termin cuptorul. Aşa am şi făcut, asigurându-ne o noapte de nesomn. Nu cred să mai fi avut vreodată o astfel de noapte. Am mai trecut prin momente proaste, înainte de eşecurile financiare, dar cel mai prost dintre ele era o dulce somnolenţă în comparaţie cu nesfârşita serie de treziri chinuitoare ale acestei nopţi. M-a cuprins deodată o teamă teribilă de ceea ce aveam de gând să întreprindem. Pentru prima oară mă gândeam la riscurile care ne aşteptau. Veneau, asemeni cetelor de spectre care
585

asediaseră cîndva Praga, năpădindu-mă din toate părţile. Ciudăţenia întreprinderii noastre, ceea ce avea ea ieşit din comun, mă copleşeau. Eram ca un om trezit, din vise plăcute, la o realitate dintre cele mai oribile. Şedeam întins, cu ochii larg deschişi; sfera parcă devenea din ce în ce mai neclară, mai confuză, Cavor devenea fantastic şi ireal, iar intenţia noastră îmi părea de-a dreptul nebunească. M-am dat jos din pat şi am început să mă plimb prin odaie. M-am aşezat la fereastră şi am privit în imensitatea spaţiului. Între stele era vidul, bezna nepătrunsă ... ! Am încercat să-mi reîmprospătez cele câteva cunoştinţe de astronomie căpătate din lecturile mele întîmplătoare, dar erau prea vagi pentru a-mi forma vreo idee despre ceea ce eventual ne aştepta. În cele din urmă, m-am întors în pat, şi am reuşit să prind câteva clipe de somn - de fapt câteva clipe de coşmar - visând că mă prăbuşeam, la nesfârşit, în prăpăstiile cosmice. La micul dejun, i-am spus lui Cavor, făcîndu-l să-şi caşte ochii mari, de mirare: – Nu viu cu dumneata în sferă. I-am înfruntat protestele cu o încăpăţânare ursuză. – Este o nebunie, şi nu vreau să viu. Este o idee de-a dreptul nebunească. Am refuzat să-l urmez în laborator. M-am învârtit câtva timp prin căsuţa mea, apoi mi-am luat pălăria şi bastonul şi am plecat singur, fără să ştiu încotro. Din întâmplare, dimineaţa era minunată; un vânt călduţ, cerul albastru închis, primele fire verzi de iarbă ale primăverii şi o sumedenie de păsări care cântau. Am mâncat friptură de vacă şi am băut bere, într-o circiumă mică de lângă Elham;
586

cârciumarul a rămas uimit, auzind observaţia mea, à propos de vreme: – Omul care părăseşte lumea, cînd există zile ca acestea, e unnebun! – La fel spuneam şi eu cînd am auzit! zise cârciumarul, şi mi-am dat seama că vorbea despre un biet om, care, găsind că viaţa este prea aspră, îşi tăiase gâtul. Mi-am continuat drumul; gândurile mele luaseră o altă întorsătură. După amiază am avut un somn plăcut, într-un loc însorit, după care am mers mai departe, întremat. Am ajuns la un han cu aspect primitor, lângă Canterbury. Era acoperit cu iederă, iar hangiţa, o bătrînă îmbrăcată curat, mi-a făcut o impresie bună. Cum aveam destui bani la mine, m-am hotărât să înnoptez acolo. Hangiţa era foarte vorbăreaţă şi, printre alte amănunte, am aflat că nu fusese niciodată la Londra. – Cel mai departe am călătorit până la Canterbury, zise ea. Nu prea îmi place să hoinăresc. – Ce-ai zice de o călătorie până în Lună? am întrebat-o. – Nu mi-au plăcut niciodată baloanele astea, zise ea, ca şi cînd ar fi fost vorba despre o excursie destul de obişnuită. Nu m-aş urca în balon... pentru nimic în lume! Răspunsul ei m-a amuzat. După cină, m-am aşezat pe o bancă, lângă uşa hanului, şi am stat de vorbă cu doi muncitori despre zidărie, automobile şi jocurile de crichet din anul trecut. Un corn subţire de lună, albastră şi vagă ca un vârf de munte îndepărtat, cobora către apus, pe urmele soarelui. A doua zi, m-am întors la Cavor.
587

– Vin cu dumneata, i-am spus. M-am simţit puţin tulburat... asta a fost tot. A fost singura dată cînd am simţit o îndoială ceva mai serioasă în privinţa călătoriei pe care aveam de gând s-o întreprindem. De vină au fost numai nervii! După aceea, am muncit cu şi mai multă atenţie, făcînd în fiecare zi o plimbare de o oră. Şi, în cele din urmă, truda noastră a ajuns la sfârşit. Mai rămânea să încălzim cuptorul.

CAPITOLUL IV. ÎN INTERIORUL SFEREI
– Haide, zise Cavor, în timp ce eu şedeam chiar pe marginea deschizăturii, cu un picior înăuntru, şi priveam întunericul sferei. Eram numai noi doi. Se înserase, soarele tocmai apunea şi liniştea amurgului învăluiatotul. Mi-am tras înăuntru şi celălalt picior şi m-am lăsat să alunec pe sticla netedă, până în fundul sferei; apoi m-am ridicat în picioare să iau cutiile cu alimente şi celelalte bagaje pecare mi le întindea Cavor. În interiorul sferei era cald, termometrul arăta 80 de grade Fahrenheit, şi cum ştiam că nu vom pierde de loc sau foarte puţin din această temperatură, nu aveam pe noi decât flanele subţiri şi pantofi de casă. Luasem, pentru orice eventualitate, o legătură de haine călduroase de lână şi câteva pături groase. Am aşezat, după indicaţiile Iui Cavor, pachetele, cilindrii de oxigen şi celelalte, grămadă, la picioarele mele; după puţin timp toate bagajele erau înăuntru. El mai umblă câteva clipe prin atelierul descoperit, căutând să

588

vadă dacă uitasem ceva; apoi intră în sferă. Ţinea ceva în mână. – Ce ai acolo? l-am întrebat. – Nu ţi-ai adus nimic decitit? – Nu! – Am uitat, să-ţi spun. Am anumite incertitudini... Călătoria poate să dureze... Poate săptămâni întregi. – Dar… – Vom sta închişi în sferă, fără nici un fel de ocupaţie. – Ar fi trebuit să ştiu... Cavor privi afară, prin deschizătură. – Iată! zise el. Este ceva acolo! – Am timp? – Mai avem o oră. Am privit afară; era un număr vechi din Tit-Bitz, adus probabil de unul dintre ajutoarele noastre. Ceva mai departe, într-un colţ, era şi un exemplar rupt din Lloyd’s News. Am intrat din nou în sferă, aducînd aceste exemplare. – Dumneata ce ţi-ai luat? l-am întrebat. I-am luat cartea din mână şi am citit: „Operele lui William Shakespeare”. El roşi uşor… – Educaţia mea a fost atât de exclusiv ştiinţifică... zise el, ca şi cînd s-ar fi scuzat. – Nu l-ai citit niciodată? – Niciodată. – Cunoştea multe lucruri, înţelegi... într-un mod foarte personal. – Aşa mi s-a spus şi mie, zise Cavor. L-am ajutat să înşurubeze capacul de sticlă în deschizătură, apoi el a apăsat un buton pentru a închide oblonul

589

corespunzător din exterior. Micul dreptunghi de lumină dispăru. Eram în întuneric. Un timp, nici unul dintre noi n-a scos o vorbă. Deşi sunetele puteau să pătrundă în sferă, nu se auzea absolut nimic. Am observat abia atunci că nu aveam nimic de ce să ne agăţăm, cînd se va produce şocul pornirii şi că, neavând nici un scaun, nu voi putea să mă instalez cât de cât confortabil. – De ce n-am luat nici un scaun? l-am întrebat. – Am avut eu grijă, zise Cavor. Nu vom avea nevoie. – De ce? – Vei vedea, zise el, pe tonul unui om care refuză să dea amănunte. Am rămas liniştit. Deodată, mi-a trecut prin minte, puternică şi limpede, ideea că am comis o nebunie, intrând în sferă. Oare acum, m-am întrebat, nu mai am timp sa mă răzgândesc? Lumea din afara sferei, ştiam, mi se va părea rece şi neospitalieră deoarece trăisem săptămâni întregi cu fanteziile lui Cavor - dar, la urma urmei, va fi la fel de rece ca acel zero absolut, tot atât de neospitalieră ca spaţiul vid? Dacă nu mi-ar fi fost teamă că pot fi considerat laş, cred nu era nici atunci târziu să-l conving să-mi dea drumul. Dar am şovăit prea mult am devenit nervos, agitat, şi timpul a trecut. S-a produs o mică zguduitură, un zgomot, ca şi cînd s-ar fi destupat într-o cameră alăturată o sticlă de şampanie, şi un uşor şuierat. Am avut, doar o clipă, senzaţia unei presiuni enorme, impresia efemeră că picioarele apăsau în jos cu forţa a nenumărate tone. Senzaţia a durat un timp infim, dar m-a determinat să acţionez.

590

– Cavor! am strigat în întuneric, nervii mei nu mai rezistă...nu cred... M-am oprit. El nu mi-a răspuns nimic. – La dracu! am urlat. Sunt un nebun! Ce caut aici? Eu nu mai merg, Cavor. E prea riscant. Vreau să ies afară. – N-ai să poţi, zise el. – Nu pot? Vom vedea! Timp de vreo zece secunde, el nu mai spuse nimic. – Acum este prea târziu să ne certăm, Bedford, zise el, uşoara zguduire pe care ai simţit-o a fost pornirea. Acum zburăm cu iuţeala unui obuz, în prăpastia spaţiului cosmic. – Eu... am început să vorbesc, şi apoi mi s-a părut că tot ceea ce se întîmplă nu mai prezintă nici o importanţă. Cîtva timp am fost - cum să spun? ameţit. Nu mai aveam nimic de spus. Era ca şi cum nu cunoscusem niciodată ideea de a părăsi Pământul. Apoi, a intervenit o schimbare neobişnuită în senzaţiile mele, ceva de uşurinţă a corpului, de irealitate. Se adăuga şi o senzaţie ciudată în cap, o stare aproape apoplectică; simţeam în urechi zvâcnetul sângelui. Aceste senzaţii nu s-au micşorat, pe măsura trecerii timpului, dar până la urmă m-am obişnuit atât de mult cu ele, încât nu mai resimţeam nici un inconvenient. Am auzit un ţăcănit, şi apăru o mică lampă de iluminat. Faţa lui Cavor era albă, cum simţeam că este şi a mea. Ne-am privit în tăcere. Întunecimea translucidă a sticlei din spatele lui îl făcea să pară că pluteşte în gol.
591

– Ei bine, suntem închişi aici, am vorbit eu într-un târziu. – Da, zise el, suntem închişi aici. – Nu te mişca, exclamă el, văzând intenţia mea de a face un gest. Lasă-ţi muşchii relaxaţi, ca şi cum ai fi în pat. Suntem într-un mic univers, numai al nostru. Priveşte aceste obiecte! Îmi arătă cutiile şi pachetele care fuseseră aşezate pe pături, în partea de jos a sferei. Acum le vedeam plutind la aproape jumătate de metru de peretele sferic. Apoi mi-am dat seama, după umbră, că nici Cavor nu se mai sprijinea de sticlă. Am întins mâna în spate şi am constatat că şi eu eram suspendat în spaţiu, fără să ating peretele. N-am ţipat, şi n-am făcut nici o mişcare, dar m-a cuprins frica. Era ca şi cum eram ridicat şi ţinut de ceva, fără să ştiu anume de ce. Era de ajuns să ating cu mâna peretele de sticlă, ca să mă mişc cu repeziciune. Am înţeles ce se întîmplase, dar fără să-mi dispară frica. Eram despărţit de orice gravitaţie exterioară - numai atracţia obiectelor din interiorul sferei mai avea efect. Tot ceea ce nu era fixat de sticlă cădea - încet, din cauza uşurinţei corpurilor noastre - spre centrul de gravitate al micului nostru univers, care părea să fie undeva spre mijlocul sferei, dar ceva mai aproape de mine, care eram mai greu decât Cavor. – Trebuie să ne răsucim, zise Cavor, şi să plutim spate în spate, cu obiectele astea între noi. Plutirea liberă în spaţiu era cea mai stranie senzaţie care se poate închipui, mai întâi oribilă, apoi, cînd oroarea a dispărut, o senzaţie întru nimic neplăcută, extrem de odihnitoare. Dintre senzaţiile pe care le cunoşteam de pe Pământ se asemăna cel
592

mai mult cu aceea pe care ţi-o dă odihna pe un pat de puf moale şi gros. Dar cu o detaşare şi o independenţă totală. N-o prevăzusem. Mă aşteptasem la o pornire însoţită de o zguduire violentă, apoi la o senzaţie ameţitoare de viteză. În locul lor, mă simţeam ca lipsit de trup. Nu semăna cu începutul unei călătorii; era ca începutul unui vis.

CAPITOLUL V. CĂLĂTORIA SPRE LUNĂ
Apoi Cavor a stins lumina. Spunea că nu aveam prea multă rezervă de energie şi trebuia să facem economie, pentru citit. Un timp - nu ştiu dacă a fost lung sau scurt - am rămas într-un întuneric complet. Din acest gol mi-a venit pe buze o întrebare. – Cum zburăm? l-am întrebat. În ce direcţie? – Ne îndepărtăm de Pământ pe o tangentă şi, deoarece Luna este aproape de al treilea pătrar, ne îndreptăm undeva spre ea. Am să deschid un oblon... Se auzi un ţăcănit şi, brusc, se deschise o fereastră în carapacea sferei. Cerul de afară era tot atât de negru ca şi întunericul din sferă, dar cadrul ferestrei era presărat de o infinitate de stele. Cei care au privit numai de pe Pământ cerul înstelat nu-şi pot închipui cum arată atunci cînd este înlăturat vălul pe jumătate luminos al atmosferei. Stelele pe care le vedem de pe Pământ sunt doar rarii supravieţuitori ale căror raze reuşesc să pătrundă prin atmosfera noastră ceţoasă. Dar acum puteam să-mi dau seama, în sfârşit, ce însemnau mulţimile cereşti! Aveam să întâlnesc lucruri şi mai ciudate, dar acest cer lipsit de aer, înţesat de stele...
593

Cred că este ultima privelişte pe care o voi uita vreodată. Mica fereastră se închise, cu un ţăcănit, o alta de lângă ea se deschise şi se închise fulgerător, apoi se deschise a treia, şi, pentru o clipă, a trebuit să-mi închid ochii din cauza strălucirii orbitoare a Lunii în descreştere. Am fost nevoit să privesc, pe rând, la Cavor şi la obiectele luminate din jurul meu, pentru a-mi obişnui ochii din nou cu lumina, înainte de a-i putea întoarce către palida strălucire lunară. Au fost deschise, pentru ca gravitaţia Lunii să poată acţiona asupra tuturor obiectelor din sferă, patru ferestre. Acum nu mai pluteam liber în spaţiu, picioarele mi se aşezaseră pe sticlă, în direcţia Lunii. Păturile şi cutiile de provizii au alunecat, de asemeni, în jos, pe sticlă, şi s-au oprit astfel încât ne acopereau o parte din perspectivă. Desigur, privind spre Lună, mi se părea că priveam „în jos”. Pe Pământ „jos” înseamnă spre sol, în direcţia în care cad toate lucrurile, iar „sus” înseamnă direcţia opusă. Acum, atracţia gravitaţiei acţiona dinspre Lună şi, după câte ştiam, pământul trebuia să fie, dimpotrivă, deasupra capului. Iar atunci cînd toate obloanele de Cavorită erau închise, „jos” însemna spre centrul sferei, iar „sus” spre exterior. La fel de ciudat era şi faptul, neobişnuit pe Pământ, că lumina bătea de jos în sus. Pe Pământ, lumina cade de sus sau pieziş, dar în sferă ea venea de sub picioarele noastre şi, pentru a urmări umbrele, trebuia să privim în sus. La început, am încercat un fel de ameţeală, stând sprijinit doar de o bucată de sticlă şi privind în jos, spre Lună, peste sute de mii de mile de spaţiu vid.
594

Dar ameţeala îmi trecu foarte repede. Şi apoi, ce privelişte splendidă! Cititorul şi-ar putea închipui-o mai bine, dacă ar sta întins pe Pământ, într-o noapte caldă de vară, şi-ar privi printre picioarele ridicate spre lună; dar pentru vreun motiv oarecare - probabil că absenţa atmosferei o făcea mult mai luminoasă - Luna văzută din sfera noastră părea mult mai mare decât de pe Pământ. Se vedeau extrem de clar cele mai mici amănunte de pe suprafaţa ei. Şi deoarece între noi nu se interpunea o atmosferă, conturul ei era strălucitor şi precis; nu avea în jur nici o strălucire sau halo, iar stelele, risipite pe toată bolta, îi ajungeau chiar până la margine, punctând conturul părţii luminate. Şi în timp ce şedeam privind la Lună, dedesubtul picioarelor mele, senzaţia de imposibil care mă cuprinsese în clipa plecării se întoarse din nou asupra mea, cu o forţă înzecită. – Cavor, am spus, e ceva ciudat. Companiile pe care aveam de gând să le înfiinţăm şi tot ceea ce discutam despre minereuri... – Ei bine? – Mi se par cu totul imposibile. – Poate, zise Cavor, dar îţi va trece. – Parcă totul s-a întors pe dos. Chiar şi asta... Deocamdată am impresia că nici n-a existat vreodată lumea pământească. – S-ar putea ca exemplarul acesta din Lloyds News să-ţi fie de folos. Am privit o clipă ziarul, apoi, ridicîndu-l deasupra capului, am constatat că puteam să citesc cu uşurinţă. Am dat peste o coloană de mică publicitate. Am citit: „Domn cu oarecare avere personală se oferă să dea bani cu împrumut”, îl
595

cunoşteam pe acest domn. Un excentric dorea să vândă cu 5 lire o bicicletă „Cutaway”, complet nouă, în valoare de 15 lire; şi o doamnă scăpătată hotărâse să se despartă, pe un preţ de sacrificiu, de câteva cuţite şi furculiţe pentru peşte, „un dar de nuntă”. Fără îndoială, chiar în timp ce eu citeam ziarul, vreun amator examina cu atenţie cuţitele şi furculiţele, un altul mergea triumfător pe bicicleta „Cutaway”, şi un al treilea se adresa cu încredere domnului binevoitor cu oarecare avere personală. Am izbucnit în râs şi am aruncat ziarul. – Oare de pe Pământ sfera noastră este vizibilă? l-am întrebat pe Cavor. – De ce? – Cunosc pe cineva... care se interesează de astronomie. Mă gândeam că ar fi interesant dacă... prietenul meu... ar privi din întîmplare printr-un telescop şi ne-ar vedea. – Pentru ca să vadă mărimea unui asemenea punct infim, ar avea nevoie de cel mai puternic telescop de pe Pământ. Am privit câtva timp în tăcere spre Lună. – Acolo există totuşi o lume, am spus eu; îţi dai seama mult mai bine ca de pe Pământ. Poate oameni... – Oameni! exclamă el. Nu! În nici un caz! Gândeşte-te că eşti un fel de călător ultra-arctic care explorează ţinuturile pustii ale spaţiului. Priveşte-o! arătă el cu mâna spre albul strălucitor de dedesubt. Este moartă... moartă! Vulcani uriaşi, stinşi, deserturi de lavă, întinderi învolburate de zăpadă, de bioxid de carbon îngheţat sau de aer îngheţat, şi pretutindeni urmele alunecărilor de teren, falii, crăpături şi prăpăstii. Nu mai există nici
596

o mişcare. Oamenii observă acest satelit, sistematic, cu telescoapele, de peste două sute de ani. Ce schimbări crezi că au constatat? – Niciuna. – Au descoperit două certe alunecări de teren, o nouă, dar nesigură crăpătură a scoarţei şi o schimbare de culoare, vagă şi periodică. Atât. – Nu credeam că au descoperit nici măcar atât. – Oh, ba da. Dar cât priveşte oameni... – Deoarece a venit vorba, care sunt dimensiunile celui mai mic obiect care s-ar putea distinge pe suprafaţa Lunii, cu cel mai puternic telescop? – O biserică de dimensiuni obişnuite. Desigur că s-ar vedea orice oraş, clădiri, sau orice alte construcţii ale oamenilor. S-ar putea ca acolo să existe insecte, ceva în genul furnicilor, de exemplu, care în timpul nopţii lunare s-ar ascunde în adăposturi adânci. Sau vreun nou gen de fiinţe, fără corespondent pe Pământ. Aceasta este ipoteza cea mai probabilă, în cazul cînd pe Lună există viaţă. Gândeşte-te cât de diferite sunt condiţiile! Viaţa trebuie să se adapteze unor zile de paisprezece zile pământeşti fiecare; soarele strălucitor şi cerul fără nici un nor, timp de paisprezece zile, apoi o noapte tot atât de lungă, din ce în ce mai geroasă, sub stelele reci şi aspre. În timpul nopţii probabil că frigul ajunge la extrem, până la zero absolut, 273 grade centigrade sub punctul de îngheţare al apei de pe Pământ. În acest timp, orice corp viu trebuie să hiberneze.... şi să se trezească din nou, în fiecare zi. Rămase puţin pe gânduri. – Poţi să-ţi imaginezi nişte fiinţe în formă de viermi, zise el, hrănindu-se cu aer solid, la fel cum râmele
597

mănâncă pământ, sau nişte monştri cu pielea groasă... – Ascultă, l-am întrerupt, de ce nu ne-am luat şi o armă? El nu-mi răspunse la întrebare. – Nu, încheie el, trebuie să ajungem acolo. Vom vedea după ce vom ajunge. Amintindu-mi un gând uitat, i-am spus: – Dar, desigur, trebuie să existe minereuri, oricare ar fi condiţiile! El îmi comunică, însă, că voia să schimbe puţin direcţia, lăsând ca Pământul să-şi exercite atracţia asupra noastră, pentru câteva clipe. Avea de gând să deschidă un oblon, timp de treizeci de secunde, în partea dinspre Pământ. M-a avertizat că mă voi răsturna cu capul în jos, şi m-a sfătuit să mă sprijin cu mâinile de peretele de sticlă, pentru a-mi uşura căderea. Am făcut după cum mi-a spus, şi mi-am proptit zdravăn picioarele de baloturile cu cutii de alimente şi cilindri cu aer, pentru a-i împiedica să cadă peste mine. Apoi, cu un ţăcănit, fereastra s-a deschis. Am căzut greoi pe mâini, cu faţa în jos, şi, pentru o clipă, printre degetele mele negre şi întinse am văzut-o pe mama noastră, Terra - o planetă pe cerul care se întindea în jos. Eram încă foarte aproape -, Cavor mi-a spus că distanţa probabilă era de opt sute de mile - şi imensul disc terestru acoperea tot cerul. Dar se vedea limpede că planeta avea forma unui glob. Partea care se afla chiar dedesubtul nostru era vagă şi crepusculară dar, către apus, întinderea vastă şi cenuşie a Atlanticului strălucea ca argintul topit sub lumina zilei care se îndepărta. Mi s-a părut că recunosc coasta Franţei şi a Spaniei, acoperită de
598

nori şi sudul Angliei, apoi, cu un ţăcănit, oblonul s-a închis la, loc şi, într-o stare de confuzie extraordinară, m-am trezit lunecînd încet pe suprafaţa netedă a sticlei. Când, în cele din urma, s-a făcut din nou ordine în mintea mea, mi s-a părut în afara oricărui dubiu că Luna era „jos”, sub picioarele mele, şi că Pământul se afla undeva departe, la nivelul orizontului. Pământul care pentru mine şi pentru semenii mei fusese întotdeauna „jos” încă de la începutul începuturilor. Din cauză că greutatea noastră era practic anihilată, mişcările ne cereau atât de puţin efort, îndeplineam atât de lesne tot ceea ce voiam să facem, încât necesitatea de a mânca nu s-a produs timp de aproape şase ore (după cronometrul lui Gavor) de la plecarea noastră. Am rămas uluit aflând că a trecut atâta timp. Chiar şi după aceea, am mâncat extrem de puţin. Examinând aparatul de absorbţie a bioxidului de carbon, Cavor a declarat că până atunci consumasem o cantitate foarte mică de oxigen, întrucât conversaţia noastră era deocamdată epuizată şi nu mai aveam nimic altceva de făcut, ne-am lăsat pradă unei toropeli ciudate şi, întinzând păturile pe fundul sferei, astfel încât să astupa cea mai mare parte a luminii lunare, ne-am urat unul altuia noapte bună şi am adormit aproape imediat. Şi astfel, dormind, stând uneori de vorbă sau citind, alteori mâncând, deşi fără nici un fel de poftă14 dar rămânând de cele mai multe ori într-un
14

Este curios că, în timp ce ne aflam în sferă, nu am simţit nici cea mai mică dorinţă de a mânca, şi n-am simţit lipsa mâncării nici atunci când ne abţineam. La
599

astfel încât nu am nevoie să mai descriu trăsăturile generale ale acestei privelişti. lumina m-a orbit. cu muchia ştirbită de dungi întunecoase. spre Lună. Puteam acum să distingem ceea ce nici un ochi omenesc nu mai văzuse vreodată. piscurile. şi am început să strig la el. uşor. COBORÂREA PE LUNĂ Îmi amintesc că într-o zi Cavor a deschis deodată şase dintre obloanele sferei. contururile tăioase ale stâncilor şi ale râpelor de pe început am mâncat cam în silă. sub strălucirea zilei. dar nici somn am trecut printr-o perioadă de timp fără noapte. inelare. dealurile. de la lumina orbitoare. un paloş formidabil de auroră albă. cu lanţuri muntoase. Tot cadrul vizual era acoperit de Lună. căzând în tăcere. cu repeziciune. până la misterul atotcuprinzător al beznei. 600 . apoi am postit de-a binelea. sunt sigur. un ţărm crescînd dintr-un reflux de întuneric. cu creste strălucind sub lumina soarelui. mai uriaşe decât orice munţi tereştri. Şesurile cenuşii şi neregulate. mi-e cu neputinţă să determin cauyele respective. Deasupra acestei lumi zburam noi. Cititorul a văzut. Cantitatea de bioxid de carbon pe care am exhalat-o a fost de asemenea neobişnuit de scăzută. cu pante şi piscuri înălţate în lumina soarelui.fel de linişte care nu era nici trezie. sau zi. cu umbre aspre şi adânci. CAPITOLUL VI. desene sau fotografii ale Lunei. craterele treceau prin toată gama dintre lumină şi întuneric. la numai o sută de mile depărtare de crestele munţilor. N-am consumat în total nici a douăzecea parte din comprimatele alimentare pe care le luasem cu noi.

şesuri sau din fundul craterelor deveneau cenuşii şi nedesluşite. copleşit. a fost o inactivitate plină de nelinişte. se strâmta pe alocuri şi dispărea. suspendaţi în linişte şi în întuneric. fără de margini. Am. El sărea prin sferă. izbindu-ne unul de altul. acoperite de o ceaţă tot mai deasă. Cavor a aprins lumina electrică şi mi-a spus că hotărâse să lege toate bagajele la un loc. M-am clătinat şi mi-am acoperit ochii. O bună bucată de timp am stat cu toate ferestrele închise. Aveam. dând dovada unei agilităţi care ar fi părut imposibilă pe Pământ. La un moment dat. început să lucrăm cu 601 . în toate direcţiile. foarte puţin timp ca să privim aceste detalii. să reducem viteza şi să aşteptăm momentul cînd vom putea să coborîm pe suprafaţa ei. Apoi obloanele s-au reînchis. Ultimele ore ale zborului şi le-a petrecut deschizând şi închizând ferestrele de Cavorită. în timp ce treceam pe lângă ea. ars şi orbit de neobişnuita strălucire a soarelui de dedesubt. înfăşurându-le în pături. Ajunsesem în clipa cea mai primejdioasă a călătoriei noastre Trebuia să ne apropiem tot mai mult de Lună. care se întindeau sub ochii noştri. întrerupt de ridicaturi şi pete. Trebuia să mă feresc mereu din drumul lui. Pentru Cavor. pentru a le apăra de izbitura de la coborâre. începuse o perioadă de intensă activitate. şi deodată s-au deschis patru ferestre. Apoi el a bâjbâit după butoanele obloanelor. consultându-şi cronometrul la lumina lămpii. Am plutit din nou într-o tăcere neagră. însă. făcînd calcule. pentru mine. lăsându-mă buimac în întunericul care îmi apăsa ochii. albul suprafeţelor luminate. ici şi colo apăreau porţiuni ciudate de culoare brună şi măslinie.

În prima clipă am înţeles. – Acoperă-te cu o pătură. pentru o. afară. şi ţinându-ne strâns unul de altul. în cele din urmă. Cavor închise obloanele.ferestrele închise. doi oameni. înconjurat de un grup de cratere mai mici. Vi-i puteţi închipui? Nu există nici sus. Se produse o izbitură şi am început să ne rostogolim de colo-colo. izbindu-ne de peretele de sticlă sau de balotul cu bagajele. ţâşnea din toate părţile o substanţă albă. pentru a le pune la adăpost în rulourile lor de oţel. în gol. într-un balot mare. toate obiectele au fost legate strâns laolaltă. clipă. Era o treabă cu totul neobişnuită. ca şi cum ne-am fi rostogolit pe o pantă de zăpadă. acoperindu-mi şi capul şi ochii. cînd sub picioare. îmi strigă el. Brusc. Cea mai mică acţiune a lui Cavor mă împingea până în peretele de sticlă. Cavor ridică din nou obloanele în partea soarelui fierbinte şi orbitor. Picioarele lui Cavor îmi zburau prin faţa ochilor. se îngrămădeau singure în centrul sferei. apoi am tras pătura de sub picioare şi m-am înfăşurat în ea. apoi dădeam din picior. Cavor a deschis o fereastră înspre Lună.. Când. acesta obiectele. Dar. şi orice gest provoca mişcări neaşteptate. deoarece în felul. 602 . am văzut că ne îndreptam spre un crater central uriaş. inutil. confecţionate ca nişte pelerine. nici jos. plutind liber într-un spaţiu sferic. împachetând şi legând cu sfoară. deschise din nou unul singur şi îl închise. îndepărtându-se de mine.. în care trebuia să ne înfăşurăm. cu excepţia a două pături. apoi ne împiedicam unul de celălalt. Lumina lămpii electrice era cînd deasupra capului. Cred că se folosea de atracţia soarelui ca de o frână. apoi se porni să le deschidă pe toate deodată.

. M-am ridicat cu greu în picioare. O izbitură surdă. este teribil de întuneric. apoi zăngănitul unui oblon în ruloul lui. zise Cavor. ne apucam unul de altul. din cauza umezelei care se condensa. Totul era exasperant şi absurd. Ferestrele deschise se vedeau ca nişte cadre negre presărate cu stele. am spus eu. şi m-am pomenit pe jumătate îngropat sub balastul bagajelor noastre. – Şi acum. ea redevenea imediat opacă. în mijlocul unor minuni necunoscute şi nu vedeam 603 .. am alunecat pe suprafaţa umedă şi m-am izbit cu bărbia de un cilindru cu oxigen. parcă la nesfârşit.. M-am încordat.Ne rostogoleam. Nici unul dintre noi amândoi nu se aşteptase să fim atât de rău loviţi. În eforturile mele de a şterge geamul. am fi văzut la fel. n-ar fi trebuit să mă folosesc de pătură.. care ieşea în afară din balot. să admirăm priveliştea de pe Lună! Dar. – Mai avem cam o jumătate de oră până se face ziuă. Sosisem pe Lună. după câteva clipe de linişte. Ştergând cu pătura nu făceam decât să mâzgălesc sticla. pipăindu-ne vânătăile de pe picioare. în timp ce vorbeam. Cavor! Sticla era aburită şi. am împins balotul cu bagaje şi am ieşit de sub el. Trebuie să aşteptăm. Răsuflam istoviţi. Desigur. Nu reuşeam să desluşesc absolut nimic. ne izbeam. o ştergeam cu pătura. amestecată cu tot mai multe scame de la pătură. E