Capitolul 5 5

Rezistenţa termic termică
Coeficientul global de pierderi termice Coeficientul global de pierderi termice
5.1. Rezistenţa termică locală şi globală
Noţiunea de „rezistenţă termică unidirecţională” a fost introdusă în Capitolul
2, pct. 2.6, împreună cu expresia matematică de definiţie, obţinută prin
analogia dintre fenomenul termic şi cel electric. În legătură cu acest mod
de abordare se impun o serie de observaţii.
Legea lui Ohm (rel. 2.18), utilizată în electrotehnică, este valabilă pentru
un conductor străbătut de un curent electric de intensitate I, datorită unei
diferenţă de potenţial ΔV aplicată la capete. Această lege a fost gândită
pentru elemente liniare şi din acest motiv rezistenţa termică, definită prin
analogie cu rezistenţa electrică, este o mărime care se potriveşte cel mai
bine pentru câmpul termic unidirecţional.
În cazul câmpului staţionar fluxul termic Φ ce străbate un element
omogen, de la suprafaţa interioară spre cea exterioară (în sezonul rece),
este constant. În plus, dacă suprafeţele traversate au arii egale (câmp
termic unidirecţional – Fig. 5.1), fluxul unitar q = Φ/A va fi de asemeni
constant (q
si
=q
1
=q
2
=q
3
=q
se
=q), iar rezistenţa termică R = ΔT/q = (T
i
– T
e
)/q
134
are aceeaşi valoare în toate punctele, caracterizând elementul din punct
de vedere termic, atât local cât şi pe ansamblu.
Fig. 5.1. Fluxul termic unitar în cazul transferului termic
unidirecţional (q
si
= q
1
= q
2
= q
3
= q
se
)
La elementele neomogene şi/sau cu geometrie oarecare, câmpul termic
este plan sau spaţial iar fluxul unitar q este variabil atât ca valoare cât şi
ca direcţie, fiind o mărime vectorială, aşa cum se întâmplă de exemplu la
colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2). Întrucât mărimea fluxului unitar variază
în interiorul elementului de la punct la punct, rezistenţa termică
determinată cu relaţia de definiţie va fi de asemeni o mărime variabilă. Din
punct de vedere practic, ca şi în cazul transferului termic unidirecţional, ne-ar
interesa o valoare globală (unică) a rezistenţei termice, prin care să putem
caracteriza un element de construcţie în ansamblul său, valoare care,
principial, poate fi privită ca o medie ponderată a rezistenţelor termice din
fiecare punct.
135
Φ
Φ
suprafaţa
interioară
suprafeţe
intermediare
suprafaţa
exterioară
q
se
q q
1 1
q q
3 3
q q
2 2
q q
si si
T
si
T
se
T
i
T
e

Fig. 5.2. Variaţia fluxului termic unitar la colţul pereţilor (sezonul rece)
Aceste constatări conduc la ideea că este oportun să se admită noţiunile
de „rezistenţă termică locală”, ce caracterizează diferitele regiuni ale unui
element, şi „rezistenţă termică globală” ce caracterizează întregul element.
a) Rezistenţa termică locală – este o mărime variabilă ce caracterizează
capacitatea diferitelor zone ale unui element de a se opune trecerii
căldurii. Pentru calcul se poate utiliza relaţia de definiţie:
j
j
q
T
R

·
(5.1)
unde: q
j
– fluxul termic unitar într-un punct curent „j” al elementului (W/m
2
);
136
flux termic unitar
maxim
flux termic unitar
minim
(interior)
(exterior)
ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC).
Conform expresiei de definiţie, rezistenţa termică locală reprezintă inversul
fluxului termic unitar, corespunzător unei căderi de temperatură de 1 ºC.
Altfel spus, cu cât o anumită zonă a elementului permite trecerea unui flux
mai mare, cu atât rezistenţa termică în acea zonă va fi mai mică, şi invers.
Noţiunea de rezistenţă termică locală este utilă în special în cadrul unor
studii de cercetare, deoarece cu ajutorul ei se pot pune în evidenţă
regiunile vulnerabile ale unui element, din punct de vedere termic.
Spre exemplificare, în Fig. 5.3 este prezentată secţiunea orizontală
printr-un perete exterior din zidărie de 37,5 cm grosime, având înglobat un
stâlpişor din beton de 25 x 25 cm, protejat cu o fâşie din polistiren
expandat de 12,5 cm grosime. În Fig. 5.4 este redată harta rezistenţelor
termice locale determinate prin modelare numerică şi cu ajutorul rel. 5.1
(nuanţele închise corespund zonelor cu rezistenţă termică scăzută).
Fig. 5.3. Perete exterior din zidărie de cărămidă
137
termoizolaţie (polistiren) tencuială exterioară
stâlpişor (beton) zidărie cărămidă tencuială interioară

Fig. 5.4. Harta rezistenţelor termice locale
Modul de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat mai
sugestiv în Fig. 5.5 şi 5.6, sub forma unei suprafeţe (grafic spaţial), în care
sunt puse în evidenţă valorile maxime ale rezistenţei din zona
termoizolaţiei din polistiren, precum şi valorile mici din dreptul stâlpişorului.

Fig. 5.5. Variaţia rezistenţelor termice locale
138
rezistenţă termică maximă
în zona termoizolaţiei
rezistenţă termică mică
în zona stâlpişorului
rezistenţă termică medie
în câmp curent
rezistenţă termică minimă
zonă de maxim a
rezistenţei termice
zone de minim ale
rezistenţei termice
rezistenţa termică
în câmp curent
perete exterior din zidărie
rezistenţă termică în
zona stâlpişorului

Fig. 5.6. Variaţia rezistenţelor termice locale – detaliu în zona stâlpişorului
Un perete exterior cu alcătuire mai complicată este cel din Fig. 5.7,
constituit dintr-un panou din lemn cu izolaţie din vată minerală. În Fig. 5.8
este redată harta rezistenţelor termice locale, determinate în acelaşi mod
ca în exemplul anterior, fiind evidenţiate zonele cu rezistenţă scăzută din
dreptul montanţilor din lemn (nuanţele închise).
Modul complex de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat în
Fig. 5.9, sub formă de grafic spaţial, fiind puse în evidenţă zonele de
minim din dreptul montanţilor, dar şi extinderea relativ redusă a acestor
zone.
139
rezistenţă termică mică
în zona stâlpişorului
rezistenţă termică mare
în zona termoizolaţiei

Fig. 5.7. Panou din lemn (secţiune orizontală curentă)
Fig. 5.8. Harta rezistenţelor termice locale
b) Rezistenţa termică globală – defineşte capacitatea de ansamblu a
unui element de a se opune trecerii căldurii. Pentru calcul se poate utiliza
relaţia de definiţie 5.1, pusă sub forma:
Φ

·
T . A
R
(5.2)
unde: Φ – fluxul termic ce traversează elementul (W);
ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC);
140
40 40
scânduri
24.8
montanţi
placă OSB
strat aer
panou rigips
vată minerală
şipci orizontale şipci verticale
EXTERIOR
INTERIOR
rezistenţă
termică mare
rezistenţă
termică mică
A – aria suprafeţei traversate de căldură (m
2
).
Fig. 5.9. Variaţia rezistenţelor termice locale
În relaţia de calcul a rezistenţei termice globale (expresia 5.2) s-a folosit
fluxul termic Φ (în loc de fluxul unitar q utilizat în rel. 5.1), deoarece Φ este
de asemeni o mărime globală, reprezentând cantitatea totală de căldură
ce străbate suprafaţa de arie A în unitatea de timp. Deosebirea dintre
relaţiile 5.1 şi 5.2 este aceea că în prima se lucrează cu fluxul termic unitar
q
j
într-un punct curent, iar în a doua cu raportul Φ/A, ce reprezintă fluxul
termic unitar mediu al suprafeţei traversate de căldură.
Problema care se pune este cu ce arie trebuie să se lucreze în cazul în
care suprafaţa prin care pătrunde căldura în element nu este egală cu
suprafaţa prin care aceasta iese. Astfel de situaţii apar la punţilor termice
de la colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2), dar şi la numeroase alte tipuri de
punţi: intersecţiile dintre pereţii exteriori cu cei interiori, intersecţiile dintre
pereţii exteriori şi planşee, marginile golurilor de ferestre etc. La o privire
141
perete exterior din lemn
zonă de maxim a
rezistenţei termice
zonă de minim a
rezistenţei termice
atentă se poate observa că la majoritatea tipurilor de punţi termice se
întâlneşte această particularitate a geometriei: aria suprafeţei interioare
este diferită de cea a suprafeţei exterioare.
Rezistenţa termică globală fiind dependentă de aria A, conform relaţiei de
definiţie 5.2, se foloseşte adesea denumirea de „rezistenţă termică
specifică” (în raport cu suprafaţa la care se raportează).
Rezistenţa termică, ca şi cea electrică, sunt mărimi convenţionale.
Modalităţile de calcul ale rezistenţei termice vor fi, vrând-nevrând, tot
convenţionale, dar cel puţin trebuie să fie unitare.
Pentru colţul din Fig. 5.2 (alcătuit dintr-un singur material), în cazul în care
căldura traversează elementul de la interior spre exterior (iarna), conform
relaţiei 5.2 rezistenţa termică la suprafaţa interioară va fi minimă, deoarece
aria interioară este minimă, restul termenilor din rel. 5.2 fiind constanţi în
condiţii termice date. Pe măsură ce căldura traversează elementul spre
exterior, rezistenţa termică specifică va fi din ce în ce mai mare, întrucât
aria străbătută de acelaşi flux termic se măreşte (Fig. 5.10.a). La un
moment dat, pe o anumită suprafaţă intermediară, rezistenţă termică
devine egală cu cea unidirecţională (din câmpul curent). Dincolo de
această suprafaţă, spre exterior, valorile rezistenţei vor creşte în
continuare, depăşind valoarea rezistenţei termice unidirecţionale. Valoarea
cea mai mare a rezistenţei este la suprafaţa exterioară, cu arie maximă.
În cazul punţii termice situate la intersecţia dintre un perete exterior şi unul
interior (Fig. 5.10.b), situaţia se inversează: suprafaţa interioară are aria
maximă, iar cea exterioară aria minimă. Ca urmare, rezistenţă termică
specifică raportată la suprafaţa interioară va fi maximă şi va depăşi
valoarea rezistenţei termice unidirecţionale, iar rezistenţă termică specifică
raportată la suprafaţa exterioară va fi minimă.
142

Fig. 5.10. Suprafeţe traversate de căldură (cu arii variabile)
a. intersecţia L; b. intersecţia T
Pentru exemplificare s-au modelat domeniile omogene prezentate în
Fig. 5.11, la care ariile suprafeţelor limitrofe sunt inegale. Datele de intrare
utilizate pentru toate cele trei tipuri de punţi termice au fost următoarele:
143
suprafaţa exterioară
(arie maximă)
izoterme
suprafaţă
intermediară
suprafaţa interioară
(arie maximă)
izoterme
suprafaţă
intermediară
a
b
suprafaţa interioară
(arie minimă)
suprafaţa exterioară
(arie minimă)
m
o
n
ol
iti
z
ar
e
(b
et
o
n)
• coeficienţi de conductivitate termică (3 variante): λ = 0.50, 1.00
şi 2.00 W/mºC;
• coeficienţi de transfer termic de suprafaţă: α
i
= α
e
=10,0 W/m
2
ºC
• temperaturile aerului interior / exterior: T
i
= 20 ºC; T
e
= -20 ºC;
• grosimea domeniilor: 1.0 m.

Fig. 5.11. Punţi termice cu suprafeţe limitrofe inegale
Principalele rezultatele obţinute prin modelarea numerică a câmpului
termic pentru domeniilor „a”, „b” şi „c” sunt prezentate în Tabelul 5.1 (fluxul
unitar mediu şi temperaturile pe suprafaţa interioară în punctele
caracteristice A, B şi C din Fig. 5.11) şi în Tabelul 5.2 (fluxul termic total ce
traversează domeniul şi rezistenţa termică specifică globală a domeniului,
determinată cu relaţia 5.2).
Tabelul 5.1. Fluxul termic unitar şi temperaturi pentru domeniile a, b, c
Domeniu
l
Coeficient de
conductivitat
e termică
(W/m°C)
Flux termic
unitar mediu
(W/m
2
)
Temperatură pe
suprafaţa interioară
(°C)
punte câmp punte câmp
144
24 120 120 24 120
120
24
c b
20
30
140 140
10
a
suprafaţa interioară
suprafaţa exterioară
A
B C
curent (pct. A, B, C) curent
1 2 3 4 5 6
a
0.50 51.10 50.00 12.7 15.0
1.00 81.67 80.00 9.38 12.0
2.00 116.7 114.3 6.37 8.56
b
0.50 56.99 58.82 8.72 14.1
1.00 88.47 90.91 4.94 10.9
2.00 122.8 125.0 1.51 7.50
c
0.50 58.25 58.82 13.2 14.1
1.00 90.49 90.91 10.9 10.8
2.00 125.7 125.0 8.79 7.50
Tabelul 5.2. Fluxul termic şi rezistenţa termică pentru domeniile a, b, c
Domeniu
l
Coeficient de
conductivitat
e termică
(W/m°C)
Flux
termic
(W)
Arie
(m
2
)
Rezistenţă termică
(W/m
2
°C)
supr.
int.
supr.
ext.
supr.
int.
supr.
ext.
câmp
curent
1 2 3 4 5 6 7 8
a
0.50 156.0
3.20 3.00
0,8205 0,7692 0.80
1.00 248.3 0,5155 0,4833 0.50
2.00 353.6 0,3620 0,3394 0.35
b
0.50 148.6
2.40 2.88
0,6460 0,7752 0.68
1.00 229.7 0.4179 0.5015 0.44
2.00 316.8 0.3030 0.3636 0.32
c
0.50 153.7
4.80 2.64
1,2492 0,6871 0.68
1.00 238.8 0.8040 0.4422 0.44
2.00 331.7 0.5788 0.3185 0.32
supr. int. – suprafaţa interioară; supr. ext. – suprafaţa exterioară;
În zona centrală a domeniului „a”, cu grosime mai mică, în mod evident se
pierde mai multă căldură decât în câmpul curent, cu grosime mai mare.
Acest lucru este evidenţiat şi din punct de vedere numeric prin aceea că:
• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii sunt mai mari
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent, conform Tabelului 5.1,
145
coloanele 3 şi 4;
• temperatura în punctul aflat pe suprafaţa interioară în axa punţii
(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât temperatura pe suprafaţa
interioară în câmp curent, conform Tabelului 5.1, coloanele 5 şi 6.
În cazul punţii termice tip „a” rezistenţa termică specifică raportată la
suprafaţa interioară (Tabelul 5.2, coloana 6) este superioară rezistenţei
termice în câmp curent (Tabelul 5.2, coloana 8), indiferent de valorile
coeficientului de conductivitate termică. De aceea este firesc să se adopte
rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară (Tabelul 5.2,
coloana 7), ce are valori mai mici decât rezistenţa termică unidirecţională.
La puntea termică de tip „b” situaţia se inversează (în raport cu
puntea „a”): rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară
este superioară rezistenţei termice în câmp curent. De aceea este raţional
să se lucreze cu suprafaţa interioară.
De asemenea, conform datelor din Tabelul 5.1, se poate observa că:
• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii „b” sunt mai mici
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent (Tabelul 5.1, coloanele
3 şi 4), ceea ce indică, în mod neaşteptat, faptul că pierderile de
ale punţii (inclusiv zona sa de influenţă) sunt mai mici decât
pierderile termice din câmpul curent, ridicându-se întrebarea dacă
acest domeniu poate fi considerat punte termică.
• temperatura în colţul interior al domeniului (Fig. 5.11, pct. B) este
mult mai mică decât temperatura pe suprafaţa interioară în câmpul
curent (Tabelul 5.1, coloanele 5 şi 6).
În cazul punţii termice de tip „c” rezistenţa termică specifică, atât cea
raportată la suprafaţa interioară cât şi cea corespunzătoare suprafeţei
exterioare, sunt mai mari decât rezistenţa termică în câmp curent, pentru
146
coeficienţii de conductivitate termică în intervalul 0,50…1,0 W/m°C. Pentru
coeficientul de conductivitate termică de 2,0 W/m°C rezistenţa raportată la
suprafaţa interioară este mai mare decât rezistenţa termică în câmp
curent, iar rezistenţa la suprafaţa exterioară este mai mică decât aceea din
câmpul curent. Deoarece rezistenţa termică specifică raportată la
suprafaţa interioară este mult mai mare decât rezistenţa unidirecţională,
este mai firesc în acest caz să se lucreze cu suprafaţa exterioară.
Rezultatele numerice din Tabelul 5.1, pentru puntea „c”, conduc la
următoarele idei:
• valorile fluxului termic unitar mediu sunt uşor inferioare celor din
câmp curent pentru λ = 0,50…1,0 W/m°C, şi ceva mai mari pentru
λ = 2.0 W/m°C (Tabelului 5.2, coloanele 3 şi 4); de aceea, ca şi în
cazul punţii tip „b”, se pune problema dacă domeniul „c” constituie
o punte termică.
• temperatura în colţurile interioare ale domeniului (Fig. 5.11, pct. C)
este uşor inferioară temperaturii pe suprafaţa interioară în câmpul
curent în cazul când λ = 0.50 W/m°C, şi este superioară valorii din
câmpul curent pentru λ = 1,0…2,0 W/m°C (Tabelul 5.2, coloanele
5 şi 6).
Ca urmare a celor arătate mai sus, suprafaţa la care trebuie raportată
rezistenţa termică specifică globală, pentru ca relaţia 5.2 să poată fi
utilizată într-un mod raţional, este suprafaţa exterioară în cazul domeniilor
„a”, „c”, şi suprafaţa interioară în cazul domeniului „b”.
Cu alte cuvinte, este indicat să se adopte convenţia de a se lucra cu
suprafaţa limitrofă minimă a domeniului, ce conduce la valoarea cea mai
defavorabilă a rezistenţei termice specifice, mai ales că în acest fel se
imprimă convenţiei de calcul un caracter acoperitor, în sensul de prudent.
Acest mod de lucru este cu atât mai natural cu cât este întâlnit şi în cadrul
147
altor clase de fenomene. De exemplu, debitul global al unui fluid ce curge
printr-o conductă cu diametru variabil este condiţionat de debitul în zona
cea mai îngustă, de arie minimă. De asemenea, se poate lua în
considerare analogia între rezistenţa termică a unui element cu suprafeţe
inegale şi rezistenţa mecanică a unei bare cu secţiune variabilă, supuse la
întindere. Capacitatea portantă de ansamblu a barei este dictată de
capacitatea portantă a zonei mai slabe, cu arie minimă.
Normativele româneşti destinate verificării termotehnice a elementelor de
construcţii respectă de cele mai multe ori convenţia suprafeţei minime,
chiar dacă acest lucru nu apare scris în mod explicit.
Pe de altă parte s-a observat faptul că în variantele „b” şi „c” fluxul unitar
mediu este mai mic decât cel din câmpul curent, deci pierderile de căldură
în zona acestor punţi sunt mai mici, ceea ce ridică un semn de întrebare
asupra caracterului de punte termică a acestor domenii.
Pentru a decide dacă un detaliu din componenţa unui element de
construcţie este sau nu punte termică, ar fi necesară o definiţie mai
precisă a punţilor decât aceea, destul de vagă, formulată în cadrul
normativelor româneşti actuale.
148
Prin prisma celor arătate se poate adopta, de exemplu, următoarea
definiţie:
Un domeniu (detaliu de construcţie) se consideră a fi punte termică
dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
• fluxul termic unitar mediu al domeniului este mai mare decât
fluxul termic unitar din câmpul curent al elementului;
• temperaturile la suprafaţa interioară a domeniului sunt mai mici
decât temperatura la suprafaţa interioară în câmp curent
(în cazul în care fluxul termic este direcţionat de la interior spre
exterior).
Cu alte cuvinte, un domeniu poate fi încadrat în categoria punţilor termice
dacă permite pierderi de căldură mai mari decât cele din câmp curent.
De asemenea, conform definiţiei, sunt punţi termice domeniile la care
temperaturile pe suprafaţa interioară sunt inferioare celor din câmp curent,
chiar şi în situaţia în care cantitatea de căldură ce traversează domeniul
este comparabilă sau mai mică decât aceea care străbate câmpul curent,
aşa cum se întâmplă de exemplu pentru puntea tip „b”.
Dacă se admite definiţia de mai sus, rezultă că domeniul „a” poate fi
considerat punte termică (lucru de altfel evident), deoarece permite
pierderi mai mari de căldură decât în câmp curent şi, pe de altă parte,
temperatura pe suprafaţa interioară în zona centrală a domeniului
(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât cea corespunzătoare din câmp
curent.
Domeniul „b” este traversat de o cantitate mai mică de căldură decât cea
pierdută prin câmpul curent, dar deoarece temperaturile pe suprafaţa
interioară în zona colţului (Fig. 5.11, pct. B) sunt mult mai mici decât cele
din câmp curent, trebuie admis că şi acest tip de domeniu constituie o
149
punte termică.
Domeniul „c” este punte termică pentru λ = 0,50 W/m°C, deoarece
prezintă temperaturi în colţurile suprafeţei interioare mai mici decât cele
din câmp curent. De asemenea, pentru λ = 2,0 W/m°C, domeniul „c” este
punte termică întrucât pierderile de căldură sunt mai mari decât în câmpul
curent. În ambele cazuri este vorba însă de o punte termică cu efecte
foarte reduse, practic neglijabile, deoarece atât pierderile de căldură cât şi
temperatura minimă pe suprafaţa interioară sunt apropiate de cele din
câmp curent.
Pentru valori ale coeficientului de conductivitate termică de
cca. 1,0 W/m°C, domeniul „c” nu poate fi încadrat în categoria punţilor
termice, în concordanţă cu definiţia propusă.
5.2. Rezistenţa termică specifică corectată
Pentru simplificarea calculelor de proiectarea, în condiţiile păstrării
nivelului de precizie impus de standardele actuale, s-a admis ideea ca
rezistenţa termică globală să fie determinată sub forma unei mărimi numite
„rezistenţă termică specifică corectată”, cu ajutorul unei metodologii ce va
fi descrisă în continuare.
5.2.1. Punţi termice
După cum s-a arătat anterior, la elementele omogene sau alcătuite din
straturi continui şi paralele cu suprafeţele elementului, fluxul termic este
unidirecţional şi constant, rezistenţa termică fiind de asemeni constantă.
Practic, această situaţie se regăseşte rar în cazul elementelor anvelopei
clădirilor. De regulă, aceasta conţin zone neomogene prin care căldura se
propagă după două sau trei direcţii, câmpul termic fiind în acest caz plan
sau spaţial.
150
În astfel de zone pot exista materiale cu coeficient de conductivitate
termică mai mare decât în restul elementului (câmpul curent) şi/sau zone
în care geometria elementului se modifică. Ambele situaţii au drept urmare
o majorare semnificativă a pierderilor de căldură.
Zonele din componenţa elementelor de construcţii, care datorită alcătuirii
structurale sau geometrice prezintă o permeabilitate termică sporită faţă
de restul elementului, determinând intensificarea transferului de căldură,
sunt denumite punţi termice.
Punţile termice sunt caracterizate în principal prin temperaturi care diferă
de cele ale restului elementului din care fac parte. Ca urmare, în
perioadele reci suprafaţa interioară a elementelor de închidere prezintă în
zonele punţilor temperaturi mai mici, ceea ce afectează condiţiile de
confort prin scăderea temperaturii resimţite în încăpere şi favorizează
condensarea vaporilor de apă din aerul interior, cu urmări defavorabile sub
aspect igienic, estetic şi al durabilităţii elementelor.
Punţi termice frecvent întâlnite în construcţii:
• stâlpii din beton înglobaţi parţial sau total în pereţi din zidărie;
• sâmburii (stâlpişorii) şi centurile pereţilor din zidărie;
• rosturile (îmbinările) dintre panourile prefabricate din beton ale
pereţilor exteriori;
• intersecţiile dintre pereţii exteriori (colţurile ieşinde sau intrânde ale
clădirii), dintre pereţii exteriori şi cei interiori sau dintre pereţii
exteriori şi planşee;
• conturul ferestrelor şi uşilor exterioare etc.
Din punct de vedere geometric, punţile termice se clasifică în două mari
categorii (Fig. 5.12):
• punţi termice liniare – caracterizate printr-o anumită lungime,
151
secţiunea transversală a punţii fiind constantă pe toată lungimea
acesteia; de exemplu, stâlpişorii şi centurile înglobate în pereţii din
zidărie constituie punţi termice liniare;
• punţi termice punctuale – aceste punţi au o extindere redusă pe
toate cele 3 direcţii. Intersecţiile dintre stâlpi şi grinzi (dintre punţile
termice liniare) constituie punţi termice punctuale. De asemeni,
unele elemente constructive cu dimensiuni mici, cum sunt ploturile
din beton sau agrafele metalice cu ajutorul cărora se realizează
legătura dintre straturile unui perete, constituie punţi termice
punctuale.
Fig. 5.12. Punţi termice liniare şi punctuale la un perete din zidărie
5.2.2. Conceptul de rezistenţă termică specifică corectată
Conform Normativului C 107/3, prin rezistenţă termică specifică corectată,
notată cu R’, se înţelege acea rezistenţă care „ţine seama de influenţa
punţilor termice asupra valorii rezistenţei termice specifice determinate pe
152
punţi termice
liniare
punte termică
punctuală
stâlpişor beton
perete zidărie
placă beton
centură beton
baza unui calcul unidirecţional în câmp curent”. În legătură cu această
definiţie trebuie aduse câteva precizări.
Rezistenţa termică în câmpul curent, determinată prin calcul unidirecţional,
este funcţie de structura elementului în zonele neperturbate de punţi, şi nu
este influenţată de prezenţa acestora. Influenţa punţilor se exercită, de
fapt, nu asupra rezistenţei unidirecţionale, ci asupra rezistenţei termice
globale a unui element. De aceea, este corect să spunem că rezistenţa
termică corectată reprezintă o aproximare a rezistenţei termice reale, care
depinde atât de rezistenţa unidirecţională cât şi de efectul defavorabil al
punţilor (pierderi suplimentare de căldură). Valoarea rezistenţei termice
specifice corectate tinde către valoarea rezistenţei termice reale, de
ansamblu, fiind apropiată de aceasta în cazul unui calcul corect efectuat.
Pentru stabilirea relaţiei de calcul a rezistenţei termice corectate este
indicat să se deducă mai întâi o expresie pentru coeficientul de transfer
termic corectat U’, care reprezintă inversul rezistenţei termice.
În consecinţă, conform relaţiei 5.2, se poate scrie:
ΔT A
Φ'
R'
1
U' · ·
(5.3)
unde: Φ’ – fluxul aferent ariei A prin care are loc transferul termic (W);
ΔT – căderea totală de temperatură (diferenţa dintre temperatura
aerului interior şi temperatura aerului exterior) (ºC sau K).
A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m
2
).
a. Punţi termice liniare
În cazul unui element de construcţie ce conţine o singură punte termică
liniară (Fig. 5.13), fluxul termic total Φ’ poate fi exprimat ca sumă dintre
fluxul unidirecţional Φ
u
(ca şi cum puntea nu ar exista), şi un surplus de
flux ΔΦ datorat punţii: Φ’ = Φ
u
+ ΔΦ (Fig. 5.14).
153
Fig. 5.13. Element cu o singură punte termică liniară
Relaţia 5.3 devine:
T A. T A. T A.

T A.
'
U'
u u

∆ Φ
+

Φ
·

∆ Φ + Φ
·

Φ
· (5.4)
unde: A – aria traversată de flux: A = B.ℓ, conform Fig. 5.13 (m
2
).
În cazul transmisiei unidirecţionale (fără punte), fluxul termic Φ
u
este:
ΔT A. U. Φ
ΔT A.
Φ
U
u
u
· ⇒ ·
(5.5)
154
punte termică
liniară
B

perete zidărie
placă beton
centură beton
Fig. 5.14. Descompunerea domeniului în două sub-domenii
a. domeniul real, traversat de fluxul Φ’; b. domeniul omogen, traversat de
fluxul Φ
u
; c. puntea termică ce conduce la surplusul de flux ΔΦ
Înlocuind în expresia 5.4 fluxul termic Φ
u
dat de relaţia 5.5 se obţine:
A ΔT .
ΔΦ
R
1
A ΔT .
ΔΦ
U
ΔT. A.
ΔΦ.
ΔT A.
ΔT U.A.
ΔT A.
ΔΦ
ΔT A.
Φ
U'
u






+ · + ·
· + · + ·
(5.6)
unde: R – rezistenţa termică determinată prin calcul unidirecţional (m
2
ºC/W).
155

B
a
Φ’

ΔΦ
c
B

Φ
u
b
Dacă se face notaţia
ψ
ΔT .
ΔΦ
·

, relaţia 5.6 devine:
A
ψ.
R
1
U'

+ · (5.7)
b. Punţi termice punctuale
În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică
punctuală, relaţia 5.4 se poate scrie:

A
1
ΔT
ΔΦ
R
1
ΔT A.
ΔΦ
U
ΔT A.
ΔΦ
ΔT A.
ΔT U.A.
ΔT A.
ΔΦ
ΔT A.
Φ
U'
u
+ · + · + · + ·
(5.8)
Cu notaţia χ
ΔT
ΔΦ
· , relaţia 5.8 se poate scrie:
A
χ
R
1
U' + · (5.9)
c. Cazul general
În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice
liniare şi punctuale, relaţiile 5.7 şi 5.9 conduc la:
A
χ
A
ψ.
R
1
U'
∑ ∑
+ + ·

(5.10)
Primul termen din membrul al II-lea al relaţiei (5.10) reprezintă ponderea
pierderilor termice unidirecţionale (ca şi cum punţile ar lipsi), iar următorii
doi termeni ponderea pierderilor suplimentare datorate punţilor termice
liniare, respectiv punctuale. Coeficientul de transfer termic corectat U’
este o caracteristică specifică globală a porţiunii de anvelopă cu aria A.
156
Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea
coeficientului de transfer termic corectat U’:
A
χ
A
ψ.
R
1
1
U'
1
R'
∑ ∑
+ +
· ·

(5.11)
5.2.3. Coeficienţii liniari şi punctuali de transfer termic
Conform celor arătate la punctul anterior, relaţiile de definiţie ale
coeficienţilor de transfer termic liniari ψ şi punctuali
χ
sunt:
ΔT .
ΔΦ
ψ

·
(5.12)
T
χ

∆Φ
·
(5.13)
unde: ΔΦ – surplusul de flux datorat punţii termice: ΔΦ = Φ’ – Φ
u
(W);
Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul (porţiunea din element
ce include puntea termică) (W);
Φ
u
– fluxul termic unidirecţional, ce traversează acelaşi domeniu,
dar în absenţa punţii termice (W);
ℓ – lungimea punţii termice liniare (m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K).
Coeficientul ψ reprezintă, conform relaţiei 5.12, surplusul de flux ΔΦ
transmis printr-o punte termică liniară, raportat la lungimea ℓ a acesteia şi
la căderea totală de temperatură ΔT (diferenţa dintre temperaturile aerului
interior şi exterior). Altfel spus, ψ reprezintă fluxul termic suplimentar ce
traversează o punte liniară cu lungimea de 1 m, pentru o cădere de
temperatură de 1ºC (sau 1 K). Mărimea sa depinde de alcătuirea punţii
termice, dar şi de caracteristicile zonei curente (cu transmisie termică
157
unidirecţională) în care este situată puntea.
În mod analog, conform relaţiei de definiţie 5.13, coeficientul
χ
reprezintă
fluxul termic suplimentar ce traversează o punte punctuală, pentru o cădere
de temperatură de 1ºC (sau 1 K).
5.3. Definirea rezistenţei termice prin analogie
În cadrul Capitolului 2 (pct. 2.6), pe baza analogiei între câmpul termic şi
cel electric exprimată cu ajutorul expresiilor 2.18, s-a introdus relaţia 2.19
pentru determinarea mărimii rezistenţei termice (locale).
În cele ce urmează este descrisă o posibilitate alternativă pentru stabilirea
unei relaţii de definiţie a rezistenţei termice, bazată pe o analogie mai
riguroasă între câmpul termic şi cel electric
5.3.1. Mărimi de bază ale curentului electric
a) Intensitatea curentului electric
Caracterizează global curentul, măsurând cantitatea de sarcină electrică
ce străbate un conductor în unitatea de timp. Se măsoară în amperi.
Dacă se notează sarcina electrică cu Q, timpul cu τ şi intensitatea
curentului electric cu I, aceste mărimi sunt legate prin relaţia:
τ d
dQ
I · (5.14)
158
b) Densitatea de curent
Dacă secţiunea conductorului nu poate fi considerată neglijabil de mică şi
este necesar să se descrie repartiţia curentului electric pe suprafaţa
secţiunii, curgerea curentului se caracterizează printr-o altă mărime fizică,
numită densitatea de curent.
Densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct,
intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secţiune a
conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru
pătrat.
A
I
j · (5.15)
c) Rezistenţa electrică
Rezistenţa electrică a unui conductor depinde de:
• lungimea conductorului (direct proportional): R
e
~ ℓ;
• aria secţiunii transversale a conductorului (invers proporţional): R
e
~
1/S;
• natura materialulul conductorului (fiind definită o constată de material
numită rezistivitate electrică, notată cu ρ ): R
e
~ ρ.
Toate aceste dependenţe pot fi exprimate prin relaţie 5.16, valabilă pentru
orice conductor metalic omogen cu secţiune constantă:
S
ρ R
e

· (5.16)
5.3.2. Analogia între legea lui Fourier şi legea lui Ohm
Legea lui Fourier:
d
τ . ) T T .( S
λ Q
se si

· (5.17)
159
se poate scrie sub forma:
d
) T T .( S
λ
se si

· Φ (5.18)
unde: Q – cantitatea de căldură transmisă prin conducţie (J sau Wh);
Φ – fluxul termic (W);
λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);
S – aria suprafeţei elementului prin care se face transferul termic,
perpendiculară pe direcţia de propagare a căldurii (m
2
);
T
si
, T
se
– temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare a
elementului (ºC sau K);
τ – timpul (h);
d – grosimea elementului (m).
Legea lui Ohm poate fi pusă sub forma:


) V V ( S
ρ
1
S
ρ
V V
R
U
I
2 1 2 1
e

·

· ·
(5.19)
unde: I – intensitate curentului electric (A);
U – tensiunea electrică (V);
R
e
– rezistenţa electrică (Ω);
V
1
, V
2
– potenţialul electric la capetele conductorului (V);
ρ – rezistivitatea electrică (Ωm);
S – aria secţiuni conductorului (m
2
);
ℓ – lungimea conductorului (m);
Conform relaţiilor 5.18 şi 5.19, mărimile analoge sunt:
160
Câmp termic Câmp electric
Grosimea elementului d Lungimea conductorului ℓ
Temperatura T Potenţialul electric V
Diferenţa de
temperatură
ΔT
Diferenţa de potenţial
(tensiunea)
U = ΔV
Conductivitatea termică λ Inversul rezistivităţii electrice 1/ ρ
Fluxul termic Φ Intensitatea curentului electric I
Fluxul termic unitar q Densitatea de curent j
Rezistenţa termică R Rezistenţa electrică
R
e

Înlocuind în relaţia 5.16 mărimile câmpului electric cu cele
corespunzătoare ale câmpului termic, se obţine:
S
ρ R
e

· →
S
d
λ
1
R · (5.20)
Din relaţia 5.18 rezultă:
d
) T T .( S
λ
se si

· Φ


d
) T T .( S 1
λ
1
se si

Φ
· (5.21)
Relaţiile 5.20 şi 5.21 conduc la:
Φ

·
Φ

·

Φ
· ·
T T T
S
d
d
) T T .( S 1
S
d
λ
1
R
se si se si
(5.22)
În concluzie:
Φ

·
T
R

T R
1
U

Φ
· ·
(5.23)
În relaţiile 5.23 R reprezintă rezistenţa termică exprimată în ºC/W, iar
U coeficientul de transfer termic exprimat în W/ºC.
La fel ca în cazul rezistenţei termice „clasice”, definită ca raport între
căderea de temperatură şi fluxul termic unitar, cu ajutorul relaţiilor de
161
definiţie 5.23 se pot deduce expresii de calcul pentru rezistenţa termică
unidirecţională şi pentru rezistenţa termică specifică corectată.
5.3.3. Rezistenţa termică unidirecţională
Funcţie de tipul transferului termic, expresia rezistenţei termice
unidirecţionale va fi:
• conducţie:
λ
d
S
1
d
T . S
λ
T T
R ·


·
Φ

·
(5.24)
• convecţie + radiaţie:
α
1
S
1
T . S . α
T T
R ·


·
Φ

· (5.25)
• rezistenţa termică totală pentru un element multistrat:

,
`

.
|
+ + ·

e j j
j
i
α
1
λ
d
α
1
S
1
R
(5.26)
5.3.4. Rezistenţa termică specifică corectată
a. Punţi termice liniare
Dacă se urmează aceeaşi procedură ca la pct. 5.2.2, în cazul transmisiei
unidirecţionale (fără punte) fluxul termic Φ
u
se poate exprima cu ajutorul
relaţiei (5.27)
ΔT . U Φ
ΔT
Φ
U
u
u
· ⇒ ·
(5.27)
162
În consecinţă, pentru un element ce conţine o singură punte termică
liniară, se poate scrie:

 

ΔT .
ΔΦ
U
ΔT.
ΔΦ.
ΔT
ΔT U.
T T T T .
'
U'
u u
+ · + ·

∆Φ
+

Φ
·

∆Φ + Φ
·

Φ
·
(5.28)
Cu notaţia
ψ
ΔT .
ΔΦ
·

, relaţia 5.28 devine:
 ψ. U U' + ·
(5.29)
b. Punţi termice punctuale
În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică
punctuală, coeficientul de transfer termic va fi:
ΔT
ΔΦ
U
ΔT
ΔΦ
ΔT
ΔT U.
ΔT
ΔΦ
ΔT
Φ
U'
u
+ · + · + ·
(5.30)
Cu notaţia χ
ΔT
ΔΦ
· , relaţia 5.30 se poate scrie:
χ U U' + ·
(5.31)
c. Cazul general
În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice
liniare şi punctuale, relaţiile 5.29 şi 5.31 conduc la:
∑ ∑
+ + · χ ψ. U U' 
(5.32)
Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea
coeficientului de transfer termic corectat U’:
163
∑ ∑
+ +
· ·
χ ψ. U
1
U'
1
R'

(5.33)
5.4. Calculul rezistenţei termice a elementelor oarecare
Există multe căi de apreciere a rezistenţei termice a unui element
oarecare, neomogen pe toate direcţiile:
• modelarea numerică;
• metoda coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali;
• metode simplificate, bazate pe fragmentarea domeniului în straturi;
• metode bazate pe cunoaşterea câmpului termic.
5.4.1. Modelarea numerică
Modul de lucru bazat exclusiv pe modelare numerică este dificil, deoarece
implică elemente tridimensionale cu geometrie complicată, indiferent dacă
se consideră ca domeniu întreaga anvelopă a clădirii, sau numai anumite
zone ale acesteia. De aceea, această modalitate de abordare, deşi
posibilă, este de regulă evitată.
Un exemplu de aplicare al metodologiei este cel din Cap. 4, pct. 4.2.5.2, la
care a fost modelat peretele exterior din zidărie al unei clădiri cu regim de
înălţime P + 2E, pe porţiunea aferentă unei încăperi. După determinarea
valorilor temperaturilor se poate determina rezistenţa termică, cel mai
simplu folosind un program de calcul tabelar.
5.4.2. Metoda coeficienţilor de transfer termic
În acest caz rezistenţa termică este determinată sub forma rezistenţei
termice specifice corectate, cu ajutorul relaţiei 5.11, problema cea mai
dificilă fiind aprecierea coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic.
164
Avantajul major al metodei este acela că înlocuieşte modelarea numerică
spaţială a unor domenii complexe cu modelarea, de regulă plană, a unor
zone de mici dimensiuni (punţile termice).
Etapele de rezolvare sunt următoarele:
a. stabilirea mărimilor geometrice ale clădirii, în special a ariilor
elementelor verticale şi orizontale ale anvelopei (pereţi exteriori,
planşeu de acoperiş etc.);
b. identificarea punţilor termice ale anvelopei;
c. stabilirea parametrilor geometrici (dimensiuni caracteristice) şi fizici
(coeficienţi de conductivitate termică ai materialelor componente)
pentru toate punţile termice;
d. adoptarea condiţiilor la limită, conform reglementărilor în vigoare
(valorile temperaturii aerului interior şi exterior, coeficienţii de
transfer termic la suprafaţa interioară şi exterioară etc.);
e. pentru fiecare punte termică se determină coeficientul de transfer
termic ψ (în cazul punţilor liniare), sau coeficientul
χ
(în cazul
punţilor punctuale);
f. calculul rezistenţei termice specifice corectate, cu relaţia 5.11.
În cadrul acestei proceduri, etapa cea mai importantă este determinarea
coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali, pentru care există două
modalităţi de abordare:
• utilizarea unor cataloage de punţi termice, sub formă clasică sau
electronică; conform literaturii de specialitate, erorile înregistrate în
acest caz pot atinge cca. ± 20...25%;
• modelare numerică a punţilor termice, cu erori maxime de ± 5%.
În Normativul C 107/3-2005, Tabelele 1...73 sunt prezentate detalii uzuale
specifice elementelor supraterane, iar în Normativul C 107/5-2005,
Tabelele 1...18 detalii ale elementelor de construcţie în contact cu solul.
Pentru fiecare detaliu, ce reprezintă o punte termică (în mai multe
165
variante), este dat coeficientul de transfer termic liniar şi valoarea
temperaturii minime pe suprafaţa interioară.
Modelarea numerică este mai laborioasă, întrucât implică lucrul cu un
program capabil să rezolve probleme de câmp termic, dar conduce la
rezultate mai precise. În plus, aceasta este singura modalitate pentru
rezolvarea punţilor termice punctuale, care nu sunt prinse în cataloage
datorită marii lor diversităţi.
Determinarea prin modelare numerică a coeficienţilor liniari ψ şi punctuali
χ
poate fi efectuată în două variante: prin folosirea relaţiilor de definiţie sau
cu ajutorul relaţiilor prevăzute în Normativul C 107/3-2005.
a) Determinarea coeficienţilor ψ şi
χ
cu relaţiile de definiţie
Calculul efectiv al coeficienţilor liniari ψ şi punctuali
χ
de transfer termic
poate fi efectuat cu expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13, prin parcurgerea
următoarelor etape:
• determinarea prin modelare numerică a fluxului termic Φ’ ce
traversează elementul, cu ajutorul unui program specializat de calcul
a câmpului termic, pentru domeniul plan definit de secţiunea
transversală prin puntea liniară (de regulă secţiune orizontală sau
verticală) în cazul coeficientului ψ, sau pentru domeniul spaţial în
cazul coeficientului
χ
şi;
• determinarea fluxului termic unidirecţional Φ
u
pentru acelaşi domeniu,
dar în absenţa punţii termice (calculul se poate efectua manual);
• stabilirea diferenţei dintre cele două fluxuri Φ’ – Φ
u
= ΔΦ şi
raportarea acesteia la lungimea punţii şi la căderea de temperatură
(în cazul coeficientului ψ), sau numai la căderea de temperatură (în
cazul coeficientului χ).
166
Problema care se pune este cât de extins trebuie să fie domeniul luat în
considerare. Principial, în cazul punţilor termice liniare trebuie considerate
porţiuni de o parte şi de alta a punţii, suficient de extinse pentru a depăşi
limitele zonei de influenţă a acesteia, limite ce variază în principal funcţie
de structura punţii. Conform Normativului C 107/3-2005 şi altor reglementări,
o lăţime de cca. 1,2 m a celor două zone adiacente se poate considera
acoperitoare în cazul oricărui tip de punte.
În Fig. 5.15 – 5.17 sunt reprezentate câteva tipuri uzuale de punţi termice liniare
şi modul de apreciere a dimensiunilor domeniului considerat în calcule.
Pentru calculul fluxului Φ’ domeniile modelate se adoptă conform
Fig. 5.15.a – 5.17.a, iar pentru calculul fluxului Φ se consideră domeniile
cu punţi eliminate conform Fig. 5.15.b, 5.16.b, 5.17.c.
Fig. 5.15. Punte termică în dreptul unui stâlpişor din beton
a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)
167
d + 2,4 m d 1,2 m 1,2 m
„eliminarea” punţii
b. a.
(interior)
(exterior)
Fig. 5.16. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)
Fig. 5.17. Punte termică la intersecţia dintre doi pereţi exteriori – colţ ieşind
a. domeniul modelat numeric; b. modul de „eliminare” a punţii;
c. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)
168
b.
d
1,2 m
a.
1,2 m
1,2 m
„eliminarea” punţii
(interior)
(exterior)
d/2 + 1,2 m d/2 + 1,2 m
1,2 m
c.
a.
d
1,2 m
d
1,2 m
b.
1 2
3
1
2 ≡ 3
„eliminarea”
punţii (interior) (exterior)
1,2 m
Regulile de eliminare prezentate anterior pot fi generalizate pentru
majoritatea tipurilor de punţi. De exemplu, pentru rostul orizontal dintre
două panouri mari prefabricate, se poate proceda conform Fig. 5.18.
Fig. 5.18. Punte termică liniară în zona rostului orizontal
a. domeniul real (pentru calculul fluxului Φ’)
b. domeniul fără punte (pentru calculul fluxului Φ
u
)
b) Determinarea coeficienţilor ψ şi
χ
conform normativului
Pentru calculul coeficientului liniar de transfer termic ψ şi a celui punctual
χ
în cadrul Normativului C 107/3-2005 se utilizează două relaţii deduse din
expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13.
Prin utilizarea relaţiei 5.12 se obţine:
ΔT .
Φ
ΔT .
Φ'
ΔT .
Φ Φ'
ΔT .
ΔΦ
ψ
u u
   
− ·

· ·
(5.34)
169
a
beton protecţie
d
termoizolaţie BCA
beton rezistenţă
beton monolitizare
termoizolaţie PEX
placă beton
armat
b
Cu notaţia Φ’/ ℓ = Φ (ℓ – lungimea punţii) şi cu ajutorul relaţiei 5.5 se
obţine:
R
B
ΔT
Φ . B . U
ΔT
Φ
ΔT .
ΔT . A . U
ΔT
Φ
ΔT .
Φ
ΔT .
Φ'
u
− · − · − · − · ψ


  
(5.35)
În mod similar se poate deduce o relaţie asemănătoare pentru coeficientul
punctual
χ
. În final vom avea:
R
B
T
ψ −

Φ
·
(5.36)
R
A
T
χ −

Φ
·
(5.37)
unde: Φ – fluxul termic aferent unei punţi termice având lăţimea B şi
lungimea de 1 m (W/m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K);
B – lăţimea domeniului analizat, considerată la suprafaţa
interioară a elementului, cf. Fig. 5.19 – 5.21 (m);
R – rezistenţa termică unidirecţională (m
2
ºC/W);
A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m
2
).
În Fig. 5.19 – 5.21 sunt reluate tipurile de domenii prezentate în
Fig. 5.15 – 5.17. Normativul C 107/3 recomandă pentru zonele adiacente
punţii adoptarea unor lăţimi b = 0,8...1,2 m, funcţie de tipul domeniului.

Fig. 5.19. Punte termică în dreptul unui stâlpişor înglobat
Definirea termenului „B” din relaţia 5.36
170
d b ≈ 1,2 m
B ≥ 2.b + d
b ≈ 1,2 m
(interior)
(exterior) ψ
Fig. 5.20. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
Definirea termenului „B” din relaţia 5.36
Fig. 5.21. Punte termică la intersecţia pereţilor exteriori – colţ ieşind
Definirea termenului „B” din relaţia 5.36
Relaţiile 5.12, 5.13 pe de o parte şi 5.36, 5.37 pe de altă parte, conduc la
două variante (în cadrul aceleiaşi metodologii) de determinare a
coeficienţilor de transfer termic ψ şi
χ
, şi în final a rezistenţei corectate R’.
171
ψ
1
b ≈ 1,2 m b ≈ 1,2 m
b ≈ 1,2
(interior)
(exterior)
ψ
2
d
B
1
≥ b + d/2 B
2
≥ b + d/2
ψ
1
ψ
2
d
B
2
≥ b ≈ 1,2 m
d
B
1
≥ b ≈ 1,2 m
(exterior)
(interior)
Ambele modalităţi implică acelaşi volum de calcul, dar prima, bazată pe
relaţiile de definiţie, are următoarele avantaje:
• foloseşte expresii mai simple pentru calculul coeficienţilor liniari şi
punctuali de transfer termic;
• evidenţiază semnificaţia fizică a coeficienţilor ψ şi
χ
, conducând la un
mod de lucru transparent, uşor de înţeles; relaţiile 5.36 şi 5.37
ascund logica metodei, mai ales că în cadrul Normativului C 107/3
nu sunt date definiţii ale acestor coeficienţi;
• se evită utilizarea termenului „B” din relaţia 5.36 prin aplicarea
regulilor de eliminare ale punţilor termice, ilustrate în
Fig. 5.15 – 5.18.
5.4.3. Metoda simplificată (Normativ C107/3-2005)
Metoda simplificată (aproximativă) se poate aplica la fazele preliminare de
proiectare pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate a
elementelor de construcţii alcătuite din straturi neomogene.
Avantajul acestui mod de abordare este acela că se evită modelarea
numerică. Precizia rezultatelor este însă mai slabă, atât datorită modelului
geometric simplificat cu care se lucrează, cât şi datorită procedeului
matematic utilizat.
Ideea metodei constă în a determina o limită minimă şi una maximă pentru
rezistenţa termică, prin ponderarea valorilor pe zonele componente ale
elementului. În final, rezistenţa specifică corectată se determină ca medie
aritmetică a celor două limite.
172
Calculul cuprinde următoarele etape:
a) Se împarte elementul în straturi paralele cu suprafeţele şi fâşii
perpendiculare pe suprafeţe (Fig. 5.22).
Fig. 5.22. Descompunerea elementului în straturi paralele cu
suprafeţele elementului şi fâşii perpendiculare
b) Se determină valoarea minimă a rezistenţei termice, plecând de la
coeficienţii de transfer termic U
j
ai fiecărui strat „j”, calculaţi ca medie a
coeficienţilor de transfer ai zonelor stratului respectiv (Fig. 5.23),
ponderată cu ariile aferente. Prin zonă vom înţelege porţiunea definită de
intersecţia unei fâşii cu un strat.
- stratul 1:
d c b a
d 1 d c 1 c b 1 b a 1 a
1
A A A A
A . U A . U A . U A . U
U
+ + +
+ + +
·
- stratul 2:
d c b a
d 2 d c 2 c b 2 b a 2 a
2
A A A A
A . U A . U A . U A . U
U
+ + +
+ + +
·
173
A
d
A
c
A
a
A
b
flux
termic
straturi
2
fâşii
3
- stratul 3:
d c b a
d 3 d c 3 c b 3 b a 3 a
3
A A A A
A . U A . U A . U A . U
U
+ + +
+ + +
·
j
ij
ij
d
λ
U ·
(i = a, b, c, d; j = 1, 2, 3)
unde: λ
ij
– coeficientul de conductivitate termică al zonei
definite de intersecţia dintre fâşia „i” cu stratul „j”
(W/mºC);
d
j
– grosimea stratului „j” (m).

Fig. 5.23. Împărţire domeniului în zone.
Coeficienţii de transfer termic ai
zonelor.

Rezistenţele termice ale celor 3 straturi sunt, prin definiţie, inversul
coeficienţilor de transfer termic:
3
3
2
2
1
1
U
1
R ;
U
1
R ;
U
1
R · · ·
174
U
a
3
a
b
c
d
1 2 3
U
b
1
U
b
2
U
b
3
U
a
2
U
d
1
U
d
2
U
d
3
U
c
1
U
c
2
U
c
3
d

+

1
,
2

m
3 U
a
1
U
a
1
Valoarea minimă a rezistenţei termice se calculează cu relaţia:
se 3 2 1 si min
R R R R R R + + + + ·
unde: R
si
, R
se
– rezistenţele termice la suprafaţa interioară,
respectiv exterioară (m
2
ºC/W).
c) Se determină valoarea maximă a rezistenţei termice, pornind de la
coeficientul de transfer termic U
max
calculat ca medie a coeficienţilor de
transfer U
i
ai fâşiilor „i”, ponderată cu ariile aferente.
Coeficienţii U
i
au expresiile:
- fâşia a:
e a 3
3
a 2
2
a 1
1
i
a
a
α
1
λ
d
λ
d
λ
d
α
1
1
R
1
U
+ + + +
· ·
- fâşia b:
e b 3
3
b 2
2
b 1
1
i
b
b
α
1
λ
d
λ
d
λ
d
α
1
1
R
1
U
+ + + +
· ·
- fâşia c:
e c 3
3
c 2
2
c 1
1
i
c
c
α
1
λ
d
λ
d
λ
d
α
1
1
R
1
U
+ + + +
· ·
- fâşia d:
e d 3
3
d 2
2
d 1
1
i
d
d
α
1
λ
d
λ
d
λ
d
α
1
1
R
1
U
+ + + +
· ·
unde: α
i
, α
e
– coeficienţii de transfer termic la suprafaţă interioară,
respectiv exterioară (W/m
2
ºC ).
175
Media coeficienţilor U
i
ponderată cu suprafeţele conduce la:
U
1
R
A A A A
A . U A . U A . U A . U
U
max
d c b a
d d c c b b a a
· ⇒
+ + +
+ + +
·
d) Rezistenţa termică specifică corectată se determină ca medie aritmetică
a celor două limite R
min
şi R
max
:
2
R R
' R
max min
+
·
Eroarea relativă maximă, exprimată procentual, este:
' R 2
R R
100 e
min max

·
De exemplu, dacă raportul între limita superioară şi limita inferioară este
egal cu 1.5, eroarea maximă este 20%, iar pentru un raport de
1.25 eroarea maximă este de 11%. Pentru R
max
= 2 R
min,
eroarea

maximă este de 33%.
5.4.4. Metoda bazată pe cunoaşterea câmpului termic
Pe baza valorilor caracteristice ale câmpului de temperatură, rezultate din
măsurători sau prin calcul, poate fi determinată rezistenţa termică R pentru
orice structură, indiferent de discontinuităţile geometrice sau fizice pe care
le prezintă, folosind relaţia 5.2.
Fluxul termic Φ se calculează funcţie de valorile cunoscute ale
temperaturii, cu una din relaţiile (5.38).
176
( )
j si i
j
j i j i
T T S α − · Φ

( )
e j se
j
j e j e
T T S − α · Φ

(5.38)
unde: S
i j
, S
e j
– ariile suprafeţelor interioare, respectiv exterioare
aferente fiecărui punct „j” în care se cunoaşte
temperatura (m
2
);
α
i j
, α
e j
– coeficienţii de transfer termic la suprafaţa interioară,
respectiv exterioară (W/m
2
ºC);
T
i
, T
e
– temperaturile aerului interioare, respectiv exterior (ºC).
T
si

j
,T
sej
– temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare,
rezultate din măsurători sau prin calcul, pentru fiecare
punct „j” (ºC);
5.5. Coeficientul global de pierderi termice
Rezistenţa termică specifică corectată R’ reprezintă o caracteristică
termotehnică de bază a elementelor de construcţii, fiind un indicator
important al nivelului la care cerinţele de izolare termică sunt îndeplinite.
Totuşi, această mărime caracterizează în mod individual diversele
elemente opace cu funcţii de izolare termică, nu şi clădirea în ansamblu.
Pot exista situaţii când, deşi rezistenţele termice specifice corectate sunt
superioare valorilor minime necesare (normate), pierderile de căldură
globale ale clădirii se situează peste nivelul admisibil prevăzut de normele
în vigoare. Astfel de cazuri pot să apară atunci când:
• aria suprafeţelor vitrate exterioare (ferestre, uşi exterioare, pereţi
vitraţi etc.), prin care au loc pierderi semnificative de căldură, are o
pondere importantă în cadrul ariei totale a anvelopei clădirii;
• clădirea are o volumetrie atipică, cu raportul dintre aria anvelopei
(prin care au loc pierderile termice) şi volumul total al clădirii mai mare
177
decât la construcţiile cu forme uzuale;
• există infiltraţii ale aerului exterior, controlate sau accidentale,
datorită necesităţilor de ventilare (aerisire), respectiv datorită
etanşării insuficiente a rosturilor tâmplăriei exterioare şi/sau
permeabilităţii mari la aer a unor elemente de închidere.
În consecinţă, atât normativele străine, cât şi cele româneşti – Normativele
C107/1-2005 şi C107/2-2005 – introduc o mărime termotehnică numită
„coeficient global de izolare termică”, notat cu G, ce exprimă cantitatea de
căldură pierdută de clădire în exterior, raportată la volumul încălzit al
acesteia. Din acest motiv, denumirea corectă este aceea de „coeficient
global de pierderi termice”.
5.5.1. Coeficientul pierderilor termice la clădiri de locuit
Normativul C107/1-2005 conţine metodologia de calcul a coeficientului
global de pierderi termice la clădirile de locuit. În conformitate cu acest
normativ, coeficientul G „reprezintă suma pierderilor de căldură realizate
prin transmisie directă prin suprafaţa anvelopei clădirii, pentru o diferenţă
de temperatură între interior şi exterior de 1ºC (sau 1 K), raportată la
volumul clădirii, la care se adaugă pierderile de căldură aferente
reîmprospătării aerului interior, precum şi cele datorate infiltraţiilor
suplimentare (necontrolate) de aer rece”.
Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu
relaţia:
n . ρ . c
V
T
G
a a
j
+

Φ
·

(5.39)
unde: G – coeficientul global de pierderi termice (W/m
3
ºC);
Φ
j
– fluxul termic ce traversează elementul „j” al clădirii (W);
178
ΔT – căderea totală de temperatură, adică diferenţa dintre tempe-
ratura convenţională a aerului interior şi temperatura
convenţională a aerului exterior: ΔT = T
i
- T
e
(ºC sau K);
V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m
3
);
c
a
– căldura specifică masică a aerului interior (J/(Kg ºC)
sau Ws/(Kg ºC);
ρ
a
– densitatea aerului interior (Kg/m
3
);
n – viteza de ventilare naturală (rata ventilării), exprimată prin
numărul de schimburi de aer pe oră într-un anumit spaţiu
(apartament, încăpere etc.) (1/h);
c
a

a
.n – pierderile de căldură datorate ventilării clădirii şi, eventual,
infiltraţiilor necontrolate de aer, raportate la volumul clădirii
şi la diferenţa de temperatură ΔT (W/m
3
ºC );
Relaţia 5.39 poate fi pusă sub o formă mai utilă din punct de vedere al
calculelor practice. Astfel, suma din membrul II se poate scrie:
∑ ∑ ∑ ∑ ∑
·

·

·

Φ
·

Φ
'
j
j
j
j j j
j
j
j
j
R
A
q
T
A
T
A . q
T
A
A
T
(5.40)
unde: A
j
– aria elementului „j”, cu funcţie de izolare termică (m
2
);
elementele „j” pot fi: pereţii exteriori, zonele vitrate
exterioare, planşeul de la ultimul nivel, pereţi ce despart
zone ale clădirii cu temperaturi diferite etc. (m
2
);
q
j
– fluxul termic unitar mediu (densitatea de flux) a elementului
„j” (W/m
2
);
R’
j
– rezistenţa termică specifică corectată a elementului „j”
(m
2
ºC/W).
179
Dacă se ţine seama de valorile căldurii specifice masice a aerului interior
(c
a
= 1000 Ws/Kg ºC) şi ale densităţii aerului interior (ρ
a
= 1.23 Kg/m
3
),
termenul al doilea din membrul II al relaţiei (5.39) se poate explicita astfel:
n . 34 , 0 n . m / Kg 23 , 1
3600
) KgK /( Ws 1000
n . ) . c (
3
a a

,
`

.
|
· ρ
(5.41)
(valoarea 3600 se introduce pentru a face trecerea de la secunde la ore)
Cu ajutorul relaţiilor 5.40 şi 5.41, expresia 5.39 devine:
n . 34 , 0
V
' R
A
n . . c
V
T
G
j
j
a a
j
+ · ρ +

Φ
·


(5.42)
Din punct de vedere al spaţiilor delimitate, elementele de izolare termică
ale clădirilor pot fi grupate în două categorii:
• elemente ce delimitează interiorul clădirii de exteriorul acesteia
(elemente perimetrale);
• elemente ce delimitează interiorul clădirii de spaţii construite
adiacente, cu temperatură diferită (garaje, subsoluri, poduri, spaţii
comerciale etc.).
Deoarece pierderile de căldură prin elementele perimetrale (în contact cu
aerul exterior) sunt diferite de pierderile prin elementele ce separă volumul
interior încălzit al clădirii de spaţiile adiacente neîncălzite (poduri, garaje,
spaţii de depozitare etc.), se introduce un factor de corecţie adimensional
notat cu τ, exprimat cu relaţia:
e i
u i
T T
T T
τ


·
(5.43)
180
unde: T
i
, T
e
– temperatura convenţională a aerului interior, respectiv
exterior (ºC);
T
u
– temperatura aerului interior din spaţiile adiacente clădirii (ºC).
În relaţia 5.43 se observă că pentru T
u
= T
e
(egalitate valabilă pentru
elementele anvelopei în contact cu aerul exterior), rezultă τ = 1.
În final, prin utilizarea rel. 5.42 şi 5.43, relaţia practică de calcul a
coeficientului global de pierderi termice devine:
n . 34 , 0
V
' R
A
G
j
j
j
+

,
`

.
|
τ
·

(5.44)
Verificarea nivelului global de pierderi termice se efectuează, conform
Normativului C107/1-2005, cu relaţia:
GN G ≤
(5.45)
în care: GN – coeficientul global normat de pierderi termice (W/m
3
ºC).
Valorile coeficientul global normat de pierderi termice pentru clădirile de
locuit sunt prevăzute în cadrul Normativului C107/1-2005, funcţie de
numărul de niveluri şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul
încălzit al clădirii.
5.5.2. Coeficientul pierderilor termice la clădiri cu altă destinaţie
Conform Normativului C 107/2-2005, coeficientul pierderilor termice al unei
clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuire, sau al unei părţi de clădire
distinctă din punct de vedere funcţional „reprezintă pierderile de căldură
prin elementele de închidere ale acesteia, pentru o diferenţă de un grad
între interior şi exterior, raportate la volumul încălzit al clădirii”.
181
Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu
relaţia:

,
`

.
|
τ ·

j
j
j
j
' R
A
V
1
1 G
(5.46)
unde: G1 – coeficientul global de pierderi termice (W/m
3
ºC);
V – volumul încălzit al clădirii sau părţii de clădire (m
3
);
A
j
– aria suprafeţei elementului de construcţie „j” prin care se
produce schimb de căldură (m
2
);
τ
j
– factor de corecţie a diferenţei de temperatură între mediile
separate de elementul de construcţie „j”, cf. rel. 5.43;
R’
j
– rezistenţa termică specifică corectată, pe ansamblul clădirii,
a elementului de construcţie „j” (m
2
ºC/W).
V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m
3
).
Verificarea nivelului de pierderi termice globale se efectuează, conform
Normativului C107/2-2005, cu relaţia:
ref 1 G 1 G ≤
(5.47)
în care coeficientul global de referinţă G1ref este conform relaţiei (5.48).
]
]
]

+ ⋅ + + + ·
e
A
P d
c
A
b
A
a
A
V
1
G1ref
4 3 2 1
(5.48)
unde:
A
1
– aria suprafeţelor componentelor opace ale pereţilor verticali care fac
cu planul orizontal un unghi mai mare de 60°, aflaţi în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m
2
);
182
A
2
– aria suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac
cu planul orizontal un unghi mai mic de 60°) aflate în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m
2
);
A
3
– aria suprafeţelor planşeelor inferioare aflate în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m
2
);
P – perimetrul exterior al spaţiului încălzit aferent clădirii aflat în contact cu
solul sau îngropat (m);
A
4
– aria suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact
cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare
dimensiunile nominale ale golului din perete (m
2
);
V – volumul încălzit, calculat pe baza dimensiunilor interioare ale
clădirii (m
3
);
a, b, c, e – coeficienţi de control (cu semnificaţia unor rezistenţe termice
corectate normate) pentru elementele de construcţie menţionate mai sus,
ale căror valori sunt date în Tabelele 1 şi 2 din Normativul C 107/2-2005,
în funcţie de: categoria de clădire, tipul de clădire şi zona
climatică (m
2
ºC/W).
d – coeficient de control, cu semnificaţia unui coeficient liniar de transfer
termic al punţii de pe conturul clădirii, la baza acesteia (W/mºC).
Clădirile la care se aplică prevederile normativului C 107/2-2005 se împart
în două categorii, funcţie de durata de ocupare şi clasa de inerţie:
• clădiri de categoria 1, în care intră clădirile cu "ocupare continuă" şi
clădirile cu "ocupare discontinuă" de clasă de inerţie mare, definită
conform anexei B din normativ;
• clădiri de categoria 2, în care intră clădirile cu "ocupare
183
discontinuă", cu excepţia celor din clasa de inerţie mare.
Clădirile cu "ocupare continuă" sunt considerate acele clădiri a căror
funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă, în
intervalul ora 0 – ora 7, cu mai mult de 7°C sub valoarea normată de
exploatare. Din această categorie fac parte creşele, internatele,
spitalele etc.
Clădirile cu "ocupare discontinuă" sunt acele clădiri a căror funcţionalitate
permite ca abaterea de la temperatura normată de exploatare să fie mai
mare de 7°C pe o perioadă de 10 ore pe zi, din care cel puţin 5 ore în
intervalul ora 0 – ora 7, din această categorie făcând parte: şcolile, sălile
de curs, amfiteatrele, sălile de spectacole, clădirile administrative,
restaurantele, clădirile industriale cu unul sau două schimburi etc., de
clasă de inerţie medie şi mică, definită conform anexei B din normativ.
Clasa de inerţie a unei clădiri sau părţi de clădire se stabileşte conform
Tabelului 5.3, în funcţie de valoarea raportului :
d
j
j j
A
A m


(5.49)
unde: m
j
– masa unitară a elementului de construcţie „j”, cu rol de izolare
termică (Kg/m
2
);
A
j
– aria utilă a elementului de construcţie „j”, determinată pe baza
dimensiunilor interioare ale acestuia (m
2
);
A
d
– aria desfăşurată a clădirii sau părţii de clădire analizate (m
2
).
Tabel 5.3. Clasa de inerţie
184
d
j
j j
A
A m


Inerţia
termică
Până la 149 mică
De la 150 la 399 medie
De la 400 în sus mare
Tipurile de clădire funcţie de care se aleg coeficienţii de control sunt:
• spitale, creşe, policlinici;
• clădiri de învăţământ şi pentru sport;
• birouri, clădiri comerciale şi hoteluri;
• alte clădiri (industriale cu regim normal de exploatare).
185
5.6. Studii de caz
5.6.1. Panou prefabricat
În cadrul acestui studiu s-a urmărit:
• evidenţierea comportării termice a unei soluţii tip de panou mare
prefabricat, utilizat pe scară largă înainte de 1989;
• modul de abordare a calculului rezistenţei termice corectate, prin
metoda coeficienţilor de transfer termic, în cazul unor punţi termice
ce nu sunt incluse în tabelele din Normativul C 107/3-2005;
Panoul analizat (Fig. 5.24), în grosime totală de 27 cm, este alcătuit
dintr-un strat de rezistenţă din beton (12.5 cm), un strat de termoizolaţie
din polistiren (8 cm) şi un strat de protecţie din beton (6.5 cm).
a) Definirea geometriei
Dimensiunile caracteristice au fost preluate din proiectul tip (Fig. 5.24).

Fig. 5.24. Alcătuirea generală a panoului de perete
186
2.80
3.60

0.05
1.20
0.05
0.05 1.80 0.05
4
4
2
2
4
4
1 1 3 3
b) Identificarea punţilor termice
În cazul pereţilor din panouri mari punţile termice apar în zonele unde
termoizolaţie din câmpul curent al panoului trebuie întreruptă. Întreruperile
sunt necesare pentru a se crea legături între cele două straturi din beton,
stratul de rezistenţă (dispus spre interior) şi cel de protecţie (poziţionat la
exterior). Legăturile se realizează pe conturul panoului, pe perimetrul
golului de fereastră şi în anumite zone din câmpul panoului, reprezentate
cu linii întrerupte în Fig. 5.24.
c) Stabilirea parametrilor geometrici şi fizici ai punţilor
Conform celor arătate la pct. b), au fost luate în considerare patru tipuri de
punţi termice liniare, corespunzătoare secţiunilor 1–1... 4–4 din Fig. 5.24.
Detaliile acestor punţi sunt reprezentate în Fig. 5.25 – 5.28.
Dimensiunile geometrice ale punţilor au fost extrase din proiectul tip, iar
caracteristicile de material (coeficienţii de conductivitate termică) din
Normativul C 107-2005 sau din fişa tehnică a produsului (Tabelul 5.4).
Fig. 5.25. Secţiune 1-1 (rost vertical)
187
V1
strat protecţie (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)
perete interior (beton)
6.5
8.0
12.5
monolitizare (beton)
termoizolaţie (polistiren 2.4 cm)
nervură (beton)
5.0
12.5
8.0
6.5
strat rezistenţă (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat protecţie (beton)
strat rezistenţă (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat protecţie (beton)
12.5
8.0
6.5
geam dublu (U
g
= 3.0 W/m
2
K)
monolitizare (beton)
termoizolaţie (polistiren 2.4 cm)
placă (beton)
13.0
strat rezistenţă (beton)
14.0
ter
moi
zola
ţie
(poli
stire
n)
Fig. 5.26. Secţiune 2-2 (rost orizontal)
Fig. 5.27. Secţiune 3-3 (glaf geam)
188
X
Y
Z
V 1
L1
termoizolaţie (polistiren 2.4 cm)
6.5 8.0 12.5
strat protecţie (beton)
strat rezistenţă (beton)
termoizolaţie (polistiren)
13.0
placă (beton)
monolitizare (beton)
X
Y
Z
V1
L1
geam dublu (U
g
= 3.0 W/m
2
K)
6.5
8.0
12.5
strat protecţie (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)
Fig. 5.28. Secţiune 4-4 (nervură beton)
Tabel 5.4. Caracteristicile termotehnice ale materialelor
Nr
crt
Material
Densitate
aparentă
[Kg/m
3
]
Conductivitat
e
termică
[W/m ºC]
Capacitate
calorică
masică
[J/Kg ºC]
1 Beton armat 2500 1.74 840
2
Polistiren
expandat
20 0.044 1460
3 Mortar 1800 0.93 840
d) Adoptarea condiţiilor la limită
Pentru cele două suprafeţe ale panoului, interioară şi exterioară, se
adoptă condiţii la limită de speţa a III-a (Fourier), care necesită
cunoaşterea coeficienţilor de transfer termic la suprafaţă şi a valorilor
temperaturii aerului interior şi exterior, conform reglementărilor în vigoare
(Normativ C 107-2005), În zonele de întrerupere ale domeniilor punţilor
termice se adoptă condiţii de speţa a II-a (Neumann), cu flux nul pe
direcţie normală pe linia de întrerupere, conform celor arătate în Cap. 4, pct.
4.2.5.1.
189
5.0
V1
L1
strat protecţie (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)
6.5
8.0
12.5
nervură (beton)
Temperaturile convenţionale de calcul ale aerului interior şi exterior s-au
considerat: T
i
= 20 ºC; T
e
= -15 ºC. Coeficienţii de transfer termic de
suprafaţă: α
i
= 8 W/m
2

ºC, α
e
= 24 W/m
2
ºC.
e) Determinarea coeficienţilor de transfer termic
Coeficienţii de transfer termic au fost determinaţi prin modelare numerică,
folosind metoda elementelor finite, pentru fiecare din cele 4 tipuri de punţi
termice liniare din Fig. 5.25 – 5.28, întrucât Normativul C 107/3-2005 nu
conţine valori ale coeficienţilor ψ în cazul structurilor din panouri mari.
Rosturi verticale (secţiune 1-1)
Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.29.
Fig. 5.29. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost vertical)
În Fig. 5.30 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma
190
V1
L1
1.20 0.14 1.20
1.20
B = 1.2 + 0.14/2
Φ
modelării, temperaturile ridicate fiind reprezentate cu nuanţe deschise.
În Fig. 5.31 este redat fluxul termic unitar, nuanţele închise reprezentând
valorile mari ale fluxului.
Fig. 5.30. Câmpul de temperaturi (rost vertical)
Fig. 5.31. Câmpul fluxului termic unitar (rost vertical)
191
Valoarea coeficientului ψ, conform relaţiei 5.36, va fi:
C W/mº 0.5679
2.094
1.27
35
41.102
R
B
ΔT
Φ
ψ · − · − ·
în care:
Φ – fluxul termic ce traversează suprafaţa reprezentată cu linie
îngroşată în Fig. 5.29, determinat prin modelare numerică (W);
ΔT – diferenţa dintre valorile temperaturii convenţionale ale aerului
interior şi exterior: ΔT = 20 – (–15) = 35 ºC;
B – lăţimea punţii termice, considerată conform Fig. 5.29;
R – rezistenţa termică unidirecţională (în câmpul curent al panoului):
W / C m 094 . 2
24
1
74 . 1
065 . 0
044 . 0
08 . 0
74 . 1
125 . 0
8
1
α
1
λ
d
α
1
R
2
e j j
j
i
° · + + + + · + + ·

Rosturi orizontale (secţiunea 2-2)
Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.32. În Fig. 5.33 este
reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.34 câmpul fluxului termic unitar. Valorile coeficienţilor ψ:
• rost orizontal (panou superior):
C º W/m 0.4725
2.094
1.24
35
37.262
R
B
ΔT
Φ
ψ
1 1
1
· − · − ·
• rost orizontal (panou inferior):
C º W/m 5536 . 0
094 . 2
265 . 1
35
521 . 40
R
B
ΔT
Φ
ψ
2 2
2
· − · − ·
192
Fig. 5.31. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost orizontal)
193
1.2
0.13
1.2
V 1
L 1
1.2
B
1

=

1
.
2

+

0
.
1
3
/
2
B
2

=

1
.
2

+

0
.
1
3
/
2
Φ
1
Φ
2
Fig. 5.33. Câmpul de temperaturi (rost orizontal)
Fig. 5.34. Câmpul fluxului termic unitar (rost orizontal)
Glaf fereastră (secţiunea 3-3)
Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.35. În Fig. 5.36 este
reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.37 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:
C º W/m 3958 . 0
094 . 2
20 . 1
35
909 . 33
R
B
ΔT
Φ
ψ · − · − ·
Fig. 5.35. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (glaf geam)
194
1.2
0
0.9
0
B = 1.20
Φ
fereastră
Fig. 5.36. Câmpul de temperaturi (glaf)
Fig. 5.37. Câmpul fluxului termic unitar (glaf)
Nervuri (secţiunea 4-4)
Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.38. În Fig. 5.39 este
reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.40 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:
C º W/m 0.3733
2.094
2.45
35
54.014
R
B
ΔT
Φ
ψ · − · − ·
Fig. 5.38. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (nervură)
195
V1
L1
1.20 0.05 1.20
B = 2 x 1.2 + 0.05
Φ
Fig. 5.39. Câmpul de temperaturi (nervuri)
Fig. 5.40. Câmpul fluxului termic unitar (nervuri)
Valorile coeficienţilor ψ şi lungimile punţilor termice (cf. Fig. 5.24) sunt
centralizate în Tabelul 5.5.
Tabel 5.5. Coeficienţii ψ şi termenul ∑( ψ.ℓ)
Detaliu Coeficient ψ Lungimi ℓ ψ.ℓ
Rost vertical 0.5679 5.34 3.0326
Rost orizontal sup. 0.4725 3.46 1.9155
Rost orizontal inf. 0.5536 3.46 1.6349
Glaf fereastră 0.3958 6.00 2.3748
Nervuri din beton 0.3733 7.73 2.8856
∑ (ψ.ℓ) 11.8434
f) Calculul rezistenţei termice specifice corectate
196
Coeficientul de transfer termic corectat, determinat cu relaţia 5.11:
C º W/m 1.973
1.2 1.8 - 2.8 3.6
11.8434
2.094
1
A
l . ψ
R
1
U'
2
·
× ×
+ · + ·

Rezistenţa termică corectată va fi:
C/W º m 0.5069
1.973
1
U'
1
R'
2
· · ·
În legătură cu ultima valoare sunt de remarcat următoarele:
• valoarea rezistenţei corectate R’ = 0.5069 m
2
ºC/W reprezintă circa
25% din rezistenţa unidirecţională R = 2.094 m
2
ºC/W; cu alte cuvinte,
punţile termice reduc la un sfert valoarea rezistenţei termice a
panoului analizat;
• în raport cu cerinţele actuale, rezistenţa termică corectată este total
insuficientă, fiind mult inferioară rezistenţei termice minime impuse
de Normativul C 107-2005 pentru pereţi exteriori:
C/W º m 1.40 R' C/W º m 0.5069 R'
2
min
2
· << ·
197
5.6.2. Soclul clădirii
5.6.2.1. Contextul problemei
Intersecţia dintre pereţii exteriori şi placa de la cota ±0.00 (Fig. 5.41)
constituie o puntea termică atipică, deosebită de toate celelalte tipuri de
punţi, pe de o parte datorită configuraţiei geometrice particulare şi, pe de
altă parte, ca urmare a faptului că pe lângă cele două condiţii la limită
obişnuite de speţa a III-a (Fourier) la suprafeţele interioară şi exterioară
ale elementului, există şi o a treia, de speţa I-a (Dirichlet), dată de
temperatura în sol, la cota stratului invariabil (Fig. 5.42).
Fig. 5.41. Placă pe sol la o clădire fără subsol
În calculele termotehnice ale plăcii pe sol trebuie să se ţină seama de
caracteristicile pământului, care depind de o multitudine de factori:
• natura terenului (structura minerală, mărimea particulelor, porozitate,
densitate aparentă etc.);
• umiditatea şi gradul de saturaţie;
• starea pământului în raport cu fenomenul de îngheţ.
Având în vedere dificultăţile de determinare ale caracteristicilor
198
exterior
B
i
interior
placă pe sol
termotehnice ale solului, Normativul C107/5-2005 privind „Calculul
termotehnic al elementelor de construcţii în contact cu solul” admite pentru
coeficientul de conductivitate termică al pământului următoarele valori,
considerate acoperitoare:
• λ = 2.0 W/m°C până la adâncimea de 3.0 m de la cota terenului
sistematizat (CTS);
• λ = 4.0 W/m°C sub adâncime de 3.0 m de la CTS.
Variaţia convenţională a temperaturii în pământ, conform Normativului
C107/5-2005, funcţie de zona geografică, este prezentată în Fig. 5.42.

Fig. 5.42. Variaţia convenţională a temperaturii în sol
Cota stratului invariabil, adoptată la 3.0 + 4.0 = 7.0 m sub cota terenului
sistematizat, reprezintă adâncimea de la care temperatura în teren este
considerată constantă tot timpul anului, având valorile din Fig. 5.42 funcţie
de zona climatică (zona I: 8 ºC; zona II: 9 ºC; zona III: 10 ºC; zona IV: 11 ºC).
Normativul C107/5-2005 prevede pentru aprecierea caracteristicilor
199
3.0
4.0
I
-21° -18° -12° -15°
II III IV
+8° +9° +10° +11°
α
e
= 24 W/m
2
°C
cota stratului invariabil
I, II, III, IV – zone
climatice
λ = 2.0 W/m°C)
λ = 4.0 W/m°C)
termice ale plăcii pe sol, la clădiri fără subsol, următoarele relaţii:

T
T
R
B
T
p
i




Φ
· ψ (5.50)
A T
T
R
1
' R
1
' U
p ∑
ψ
+


· ·


(5.51)
unde: ψ – coeficientul liniar de transfer termic al punţii constituite de
soclul clădirii (W/m°C);
Φ – fluxul termic de la interior spre exterior, prin placa pe sol
(W/m);
R – rezistenţa termică unidirecţională a tuturor straturilor
cuprinse între cota ±0.00 şi cota stratului invariabil CSI
(m
2
°C/W)
B
i
– lungimea de calcul a porţiunii de placă, cf. Fig. 5.41 (m);
ΔT – diferenţa între temperaturile convenţionale ale aerului
interior şi exterior: ΔT = T
i
– T
e
(°C);
ΔT
p
– diferenţa între temperatura convenţională a aerului interior
şi temperatura la cota stratului invariabil: ΔT = T
i
– T
p
(°C);
U’ – coeficientul de transfer termic corectat al plăcii pe sol
(W/m
2
°C);
R’ – rezistenţa termică specifică corectată a plăcii pe sol (m
2
°C/W);
ℓ – lungimea punţii termice (perimetrul clădirii la cota ±0.00) (m);
A – aria elementului analizat, respectiv a plăcii pe sol (m
2
);
Ca urmarea a particularităţilor menţionate mai sus, în relaţia (5.50) pentru
calculul coeficientului ψ şi (5.51) pentru calculul rezistenţei corectate R’,
apare un termen nou, neîntâlnit în cazul celorlalte tipuri de punţi: ΔT
p
/ ΔT.
200
Pentru a înţelege comportamentul termic al complexului placă – soclu –
teren, precum şi raţiunea utilizării raportului dintre diferenţele de
temperatură,
în cele ce urmează s-au considerat două variante, prima simplificată iar
cea de a doua (aproape) reală, pentru care s-au studiat caracteristicile
termice prin modelare numerică bazată pe metoda elementelor finite.
5.6.2.2. Modelarea numerică
a) Varianta 1 – simplificare maximă
Domeniul considerat, ce cuprinde doar terenul, este prezentat în Fig. 5.43.
Au fost respectate prevederile generale din Normativul C107/5-2005 cu
privire la dimensiunile şi caracteristicile termice ale terenului, în cazul unui
calcul simplificat dar acoperitor.
Fig. 5.43. Domeniu simplificat
Condiţiile de contur s-au adoptat astfel (Fig. 5.43):
• pe jumătatea din stânga a laturii orizontale superioare a domeniului
s-a impus o condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare
mediului exterior în zona a III-a climatică;
201
10.0
exterior
α
e
= 24 W/m
2
°C; T
e
= -15 °C
interior
α
i
= 8 W/m
2
°C; T
i
= 20 °C
cota stratului invariabil (T
p
= 10 °C)
pământ (λ = 2.0 W/m°C)
pământ (λ = 4.0 W/m°C)
10.0
q
x
= 0
3.0
4.0
q
x
= 0
q
x
= 0 q
x
= 0
1 m
• pe jumătatea din dreapta a laturii orizontale superioare s-a impus o
condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare microclimatului
interior;
• pe latura orizontală inferioară, aflată la cota stratului invariabil, s-a prescris
o condiţie de speţa I-a (Dirichlet), cu temperatura impusă T
p
= 10 °C;
• pe laturile verticale s-au adoptat condiţii de speţa a II-a (Neumann) cu
componenta orizontală a fluxului termic q
x
= 0 (suprafeţe adiabatice).
Modelarea pe calculator a condus la rezolvarea câmpului termic, respectiv
determinarea valorilor temperaturilor (Fig. 5.44), a fluxurilor termice unitare
(Fig. 5.45) şi a fluxurilor termice.
Fig. 5.46 conţine reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar. Pe baza
acesteia, în Fig. 5.47 sunt puse în evidenţă 3 zone distincte de transfer
termic: de la interior spre exterior, prin pământ (zona 1); de la interior spre
teren (zona 2) şi de la teren spre exterior (zona 3).
Fig. 5.44. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)
202
interior exterior
Fig. 5.45. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)
Fig. 5.46. Reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar
(lungimile săgeţilor sunt proporţionale cu mărimea fluxului)
203
interior
exterior
81.19
interior exterior
Fig. 5.47. Zone de transfer termic

interior

exterior;

interior

teren;

teren

exterior;
b) Varianta 2 – caz real
Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.48. Condiţiile de contur sunt
similare cu cele din varianta precedentă. În Fig. 5.49 este redată harta
temperaturilor rezultate, iar în Fig. 5.50 harta fluxurilor termice unitare.
Comparând hărţile din Fig. 5.49 şi 5.50 cu cele corespunzătoare de la
varianta 1, se observă că alura variaţiei temperaturii şi fluxului rămâne
aceeaşi, ceea ce înseamnă că procesul termic nu suferă modificări din
punct de vedere calitativ.
5.6.2.3. Considerente teoretice
a) Coeficientul liniar de transfer termic
Puntea termică simplificată din varianta 1 (Fig. 5.43) este diferită de marea
204
E
B
1 2
3
A C
D F
interior exterior
majoritate a punţilor, în sensul că nu se datorează unor neomogenităţi
locale constituite din materiale cu conductivitate termică mare, şi nici unei
variaţii a configuraţiei geometrice.
Fig. 5.48. Domeniul real
205
placă beton (d = 10 cm; λ = 1.7 W/m°C)
pernă pietriş (d = 20 cm; λ = 0.7 W/m°C)
pământ compactat (d = 50 cm; λ = 2.0 W/m°C)
3.0
4.0
10.0 0.375
20.375
pământ (λ = 2.0 W/m°C)
pământ (λ = 4.0 W/m°C)
parchet (d = 2.2 cm; λ = 0.23 W/m°C)
placă OSB (d = 2.0 cm; λ = 0.114 W/m°C)
perete zidărie (d = 37.5 cm; λ = 0.8 W/m°C)
Fig. 5.49. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)
Fig. 5.50. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)
Puntea termică din Fig. 5.43 apare ca urmare a 3 factori:
• traseul scurt de pierdere a căldurii prin pământ, în vecinătatea
punctului A (Fig. 5.47) care desparte zona rece de cea caldă;
• majorarea căderii de temperatură în zona adiacentă punctului A,
206
interior
exterior
interior
exterior
de la valoarea ΔT
p
= T
i
– T
p
la valoarea ΔT = T
i
– T
e
, T
p
fiind
temperatura stratului invariabil;
• aria suprafeţei calde pe porţiunea unde fluxul termic se transmite
numai spre pământ (Fig. 5.47, zona BC) este mai mică decât aria
suprafeţei de teren ce interceptează căldura, la cota stratului
invariabil (Fig. 5.47, zona EF); fenomenul este asemănător cu cel
din cazul punţii termice liniare de la colţul pereţilor exteriori, unde
suprafaţa interioară este mai mică decât cea exterioară.
În consecinţă, pentru calculul coeficientului ψ în varianta 1, regula de
eliminare a punţii termice (cf. pct. 5.4.2), este cea ilustrată în Fig. 5.51.
Fig. 5.51. Eliminarea punţii termice din varianta 1
a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)
207
Φ
Φ
u
B
a
b
q
x
= 0 q
x
= 0
q
x
= 0 q
x
= 0
q
x
= 0 q
x
= 0
q
x
= 0 q
x
= 0
α
i
T
i
α
e
T
e
α
i
T
i
T
p
T
p
A
eliminarea punţii
m
o
n
ol
iti
z
ar
e
(b
et
o
n)
Expresia (5.50) prevăzută în Normativul C107/5-2005 pentru calculul
coeficientului liniar de transfer termic al soclului, se poate deduce cu
ajutorul relaţiei de definiţie (5.12):
T
T
R
B
T T
T
. B . U
T .
'
T .
T . A . U
T .
'
T . T .
'
T .
'
p p
p
u u




Φ
·




Φ
·
·




Φ
·

Φ


Φ
·

Φ − Φ
· ψ



    
(5.52)
unde: Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, determinat
prin modelare numerică (W);
Φ
u
– fluxul termic unidirecţional pentru acelaşi domeniu, dar cu
puntea termică eliminată (W);
Φ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, aferent unei
lungimi de 1 m a punţii: Φ = Φ’/ ℓ (W/m);
ΔT – căderea totală de temperatură: ΔT = T
i
– T
e
(°C);
U – coeficientul de transfer termic unidirecţional (W/m
2
°C);
B – conform Fig. 5.51 (m);
ℓ – lungimea punţii termice (m);
Relaţia (5.52) este corectă, dar ascunde o ipoteză simplificatoare. Pentru
a vedea în ce constă aceasta se propune în continuare un alt mod de
calcul pentru coeficientul liniar de transfer termic, probabil mai riguros
deoarece reflectă mai fidel mecanismul transferului de căldură în situaţia
analizată.
Conform Fig. 5.47 şi 5.52, coeficientul ψ poate fi scris ca sumă dintre
coeficientul ψ
1
aferent zonei în care fluxul termic este direcţionat de la
suprafaţa AB spre exterior, şi ψ
2
aferent zonei în care fluxul este
direcţionat numai spre pământ, de la suprafaţa BC spre EF
208
Ca urmare, utilizând şi relaţia de definiţie (5.12), se poate scrie:
p
2 u 2 1 u 1
p
2 1
2 1
T T T T . . . . ∆
Φ − Φ
+

Φ − Φ
·

∆ Φ
+

∆ Φ
· ψ + ψ · ψ
   
(5.53)
unde:
1
Φ – fluxul termic de la interior spre exterior (W);
2
Φ – fluxul termic de la interior spre teren (W);
1 u
Φ
– fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei AB (
1 1 u
A . q · Φ
, unde A
1
este aria suprafeţei AB: A
1
= B
1
x 1.0)
(W);
2 u
Φ
– fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei BC (
2 2 u
A . q · Φ
, unde A
2
este aria suprafeţei BC: A
2
= B
2
x 1.0)
(W);
q – fluxul termic unitar în regim unidirecţional (W/m
2
).
T ∆ – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior
şi cea a aerului exterior: 20 – (–15) = 35 °C;
p
T ∆
– diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului
interior
şi cea de la cota stratului invariabil: 20 – 10 = 10 °C;
209
Fig. 5.52. Partajarea fluxului termic
a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)
(curba BE reprezintă frontiera dintre zona in care căldura se transmite
numai spre exterior şi zona unde căldura se transmite numai spre pământ)
210
Φ
1
+ Φ
2
= Φ’
Φ
u1
B
1
a.
b
.
Φ
1
Φ
2
B
Φ
u2
B
A
E
C
D F
A C
B
2
Pentru utilizarea practică a relaţiei (5.53) este necesară cunoaşterea
poziţiei punctelor B şi E (Fig. 5.47, 5.52).
Punctul E desparte zona DE prin care se pierde căldură de la suprafaţa
stratului invariabil spre exterior, de zona EF unde se primeşte căldură de
la suprafaţa caldă BC (Fig. 5.47, 5.52); E se găseşte pe poziţia nodului în
care componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul.
După determinarea poziţiei punctului E se poate calcula fluxul termic Φ
2
primit de suprafaţa EF.
Poziţia punctului B se determină astfel (Fig. 5.52a):
• din fluxul termic total Φ’ pierdut prin suprafaţa caldă se scade fluxul
Φ
2
pierdut spre pământ şi se obţine Φ
1
ce reprezintă fluxul rămas,
pierdut spre aerul exterior;
• pornind din punctul A se face suma fluxurilor pe elemente finite
până se ajunge la valoarea cea mai apropiată de Φ
1
; poziţia nodului
astfel găsit este cu atât mai apropiată de punctul B cu cât
discretizarea este mai fină.
Ipoteză simplificatoare din relaţia (5.50) se poate evidenţia prin egalarea
coeficientului ψ dat de relaţia (5.52), cu cel exprimat prin relaţia (5.53).
Relaţia (5.52) se mai poate scrie:
T . T . T . T . T . T . T . T .
'
2 u 1 u 2 1 2 u 1 u 2 1 u

Φ


Φ


Φ
+

Φ
·

Φ + Φ


Φ + Φ
·

Φ


Φ
· ψ
       
(5.54)
Relaţia (5.53) poate fi pusă sub forma:
p
2 u
p
2 1 u 1
p
2 u 2 1 u 1
2 1
T T T T T T . . . . . . ∆
Φ


Φ
+

Φ


Φ
·

Φ − Φ
+

Φ − Φ
· ψ + ψ · ψ
     
(5.55)
211
Egalând ultimii membrii ai expresiilor (5.54) şi (5.55), prin reduceri şi
simplificări succesive se obţine:
(5.56)
Egalitatea (5.56) relevă aproximaţia care se face prin utilizarea
expresiei (5.50) din cadrul Normativului C 107/5-2005: se admite că fluxul
termic Φ
2
ce se transmite integral spre pământ, de la suprafaţa BC spre
EF (Fig. 5.47, 5.52a), este unidirecţional, fapt ce nu concordă cu
experimentele numerice efectuate în cele două variante analizate.
Pentru a vedea cât este de acceptabilă această aproximaţie, din punct de
vedere al calculelor practice, la pct. 5.6.2.4 s-au determinat coeficienţii de
transfer termic liniari cu ambele metode.
b) Rezistenţa termică corectată
Relaţia (5.51) din Normativul C107/5-2005 pentru calculul rezistenţei
termice specifice corectate, se poate deduce conform expresiei (5.57).
212
p
2 u
p
2 1 u 1 2 u 1 u 2 1
T T T T T . T . T . T . . . . . ∆
Φ


Φ
+

Φ


Φ
·

Φ


Φ


Φ
+

Φ
       
p
2 u
p
2 2 u 2
T T T . T . . . ∆
Φ


Φ
·

Φ


Φ
   
p
2 u
p
2 2 u 2
T T T T ∆
Φ


Φ
·

Φ


Φ
p
2 u 2 u
p
2 2
T T T T ∆
Φ


Φ
·

Φ


Φ

,
`

.
|



Φ ·

,
`

.
|



Φ
p
2 u
p
2
T
1
T
1
T
1
T
1
2 u 2
Φ · Φ
A ΔT
T
R
1
A ΔT .
ΔΦ
ΔT
T
U
ΔT. A.
ΔΦ.
ΔT A.
T U.A.
ΔT A.
ΔΦ
ΔT A.
Φ
T A.

T A.
'
U'
R'
1
p p p
u u
 
 
 ψ
+

· +

· +

·
· + ·

∆Φ + Φ
·

Φ
· ·
(5.57)
Dacă există mai multe tipuri de punţi liniare ale plăcii pe sol, relaţia (5.57)
devine:
A ΔT
T
R
1
U'
R'
1
p ∑
ψ
+

· ·

(5.58)
5.6.2.3. Calculul practic
În cele ce urmează s-a efectuat calculul coeficientului liniar de transfer
termic utilizând relaţia (5.50) din normativ şi, pe de altă parte, cu relaţia
(5.53).
a) Varianta 1
Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.53.
Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la
limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.53, se obţine:
C W/m 1.92585 1.08844 - 3.01429
) 15 ( 20
10 20
625 . 2
10
) 15 ( 20
5 . 105
T
T
R
B
T
P i
° · ·
·
− −


− −
·




Φ
· ψ
(5.59)
rezistenţa termică unidirecţională fiind calculată cu relaţia uzuală:
W / C m 625 . 2
0 . 4
0 . 4
0 . 2
0 . 3
8
1
d
1
R
2
j
j
i
° · + + ·
λ
+
α
·

(5.60)
213
Fig. 5.53. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W)
Pentru o suprafaţă a plăcii de la cota ±0.00, având de exemplu
dimensiunile de 10 x 10 m, rezistenţa termică corectată (în ipoteza că
singura punte termică este cea constituită de perimetrul suprafeţei) va fi:
C m / W 0.8792
0 . 10 0 . 10
) 0 . 10 0 . 10 ( 2 92585 . 1
) 15 ( 20
10 20
625 . 2
1
A T
T
R
1
A
.
T
T
R
1
' U
2
p p
° ·
×
+ ×
+
− −

·
·
ψ
+


·
ψ
+


·
∑ ∑
 
W / C m 137 . 1
8792 . 0
1
U'
1
R'
2
° · · · (5.61)
Utilizând datele numerice din Fig. 5.53, cea de a doua modalitate de calcul
a coeficientului ψ cu ajutorul relaţiei (5.53), conduce la rezultatul din
relaţia (5.62).
214
s
u
p
ra
fa
ţa
in
te
ri
o
ar
ă
(a
ri
e
m
in
i
m
ă)
B A C
D F
interior exterior
168.0
105.5
81.19
18.72
5.55 4.45
105.5 – 18.72 = 86.78
18.72
C W/m 2.05211 0.176764 1.87535 ° · + ·
·
− ×
× −
+
− − ×
× − −
·
·

Φ − Φ
+

Φ − Φ
·

∆ Φ
+

∆ Φ
· ψ + ψ · ψ
) 10 20 ( 1
45 . 4 80952 . 3 72 . 18
)) 15 ( 20 ( 1
55 . 5 80952 . 3 ) 72 . 18 5 . 105 (
T T T T
p
2 u 2 1 u 1
p
2 1
2 1
. . . .    
(5.62)
(s-a folosit valoarea fluxului termic unitar unidirecţional q = 3.80952 W/m
2
,
calculată pentru domeniul din Fig. 5.52b)
Punctul B (Fig. 5.53) s-a obţinut astfel:
• din fluxul total pierdut prin pardoseală (105.5 W) s-a scăzut fluxul
pierdut spre pământ (18.72 W); se obţine 105.5 – 18.72 = 86.78 W
ce reprezintă fluxul rămas, pierdut spre aerul exterior;
• pornind din punctul A s-a făcut suma fluxurilor pe elementele finite
până s-a ajuns la valoarea cea mai apropiată de 86.78 W,
determinându-se astfel poziţia punctului B (rezultată la 5.55 m de
mijlocul feţei superioare a domeniului).
Punctul E (Fig. 5.47 şi 5.53) desparte zona prin care se pierde căldură de
la suprafaţa stratului invariabil spre exterior, de zona în care se primeşte
căldură de la suprafaţa BC (E se găseşte pe poziţia nodului în care
componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul).
Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat
cu relaţia (5.62), este:
C m / W
0 . 10 0 . 10
) 0 . 10 0 . 10 ( 2 05211 . 2
) 15 ( 20
10 20
625 . 2
1
' U
2
° ·
×
+ ×
+
− −

· 0.929688
W / C m 076 . 1
1
2
° · · ·
0.929688 U'
1
R' (5.63)
b) Varianta 2
215
Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.54.
Fig. 5.54. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W)
Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la
limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.54, se obţine:
C W/m 1.25085 ° · − ·
·
− −


− −
·




Φ
· ψ
808286 . 0 05914 . 2
) 15 ( 20
10 20
49063 . 3
875 . 9
) 15 ( 20
07 . 72
T
T
R
B
T
P i
(5.64)
Rezistenţa termică unidirecţională utilizată în (5.64) a fost calculată în mod
uzual:
W / C m 49063 . 3
0 . 4
0 . 4
0 . 2
0 . 3
0 . 2
50 . 0
70 . 0
20 . 0
70 . 1
10 . 0
114 . 0
02 . 0
23 . 0
022 . 0
8
1
d
1
R
2
j
j
i
° · + + + +
+ + + + ·
λ
+
α
·

(5.65)
Dacă se adoptă pentru pardoseală dimensiunile 10 x 10 m şi nu există alte
216
E
B A C
D F
interior exterior
157.1
72.07
91.86
10.73
6.625 3.250
72.07 – 10.73 = 61.34
10.73
punţi termice în afară de soclu, rezistenţa termică corectată va rezulta:
C m / W 0.5822
0 . 10 0 . 10
) 0 . 10 0 . 10 ( 2 25085 . 1
) 15 ( 20
10 20
49063 . 3
1
A T
T
R
1
A
.
T
T
R
1
' U
2
p p
° ·
×
+ ×
+
− −

·
·
ψ
+


·
ψ
+


·
∑ ∑
 
W / C m 718 . 1
5822 . 0
1
U'
1
R'
2
° · · · (5.66)
Utilizând datele din Fig. 5.54 cea de a doua modalitate de calcul a
coeficientului ψ, cu relaţia (5.53), conduce la:
C W/m 1.35224 0.141937 ° · + ·
·
− ×
× −
+
− − ×
× −
·
·

Φ − Φ
+

Φ − Φ
·

∆ Φ
+

∆ Φ
· ψ + ψ · ψ
21030 . 1
) 10 20 ( 1
25 . 3 86481 . 2 73 . 10
)) 15 ( 20 ( 1
625 . 6 86481 . 2 34 . 61
T T T T
2
2 u 2
1
1 u 1
2
2
1
1
2 1
. . . .    
(5.67)
Poziţiile punctelor B şi E s-au determinat în mod similar cu în varianta 1.
Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat
cu relaţia (5.67), este:
C m / W
0 . 10 0 . 10
) 0 . 10 0 . 10 ( 2 35224 . 1
) 15 ( 20
10 20
49063 . 3
1
' U
2
° ·
×
+ ×
+
− −

· 0.622748
W / C m 606 . 1
1
2
° · · ·
0.622748 U'
1
R' (5.68)
217
5.6.2.4. Concluzii
În Tabelul 5.6 s-au centralizat valorile coeficientului liniar de transfer termic
şi ale rezistenţei termice specifice corectate, în cele 2 variante studiate,
calculate conform relaţiilor (5.50) şi (5.51) prevăzute în Normativul C107/5
şi, pe de altă parte, pe baza relaţiei (5.53) propuse mai sus.
Tabel 5.6. Valorile ψ şi R’ calculate prin cele două procedee
Varianta
Normativ C107/5 Rel. (5.53) Rel. (5.51)
ψ
(W/m°C)
R’
(m
2
°C/W)
ψ
(W/m°C)
R’
(m
2
°C/W)
1 Varianta 1 1.926 1.137 2.052 1.076
2 Varianta 2 1.251 1.718 1.352 1.606
Diferenţele procentuale dintre mărimile ψ şi R’ calculate prin cele două
procedee sunt date în Tabelul 5.7.
Tabel 5.7. Diferenţe procentuale pentru ψ şi R’
Varianta Δψ (%) ΔR’ (%)
1 Varianta 1 +6.54 -5.67
2 Varianta 2 +8.07 -6.97
Semnul „+” indică faptul că valorile bazate pe relaţia (5.53) sunt
mai mari decât cele obţinute cu metoda din Normativul C107/5-
2005
218
Se pot face următoarele observaţii:
• metodologia pentru calculul coeficientului ψ prevăzută în Normativul
C107/5-2005 nu respectă întru totul mecanismul de pierdere a
căldurii din zona soclului şi a pardoselii pe sol;
• pentru cele două variante studiate, diferenţele între metoda din
normativ şi cea propusă cu relaţia (5.53) sunt acceptabile în
calculele tehnice, conform valorilor din Tabelul 5.7;
• metoda propusă pentru calculul coeficientului ψ, cu ajutorul relaţiei
(5.53) este mai riguroasă, dar are dezavantajul că implică un calcul
suplimentar în vederea partajării fluxurilor termice.
În concluzie, metodologia de calcul cu ajutorul relaţiei (5.53) poate fi utilă
în cercetare, având o precizie mai bună, precum şi în cadrul procesului
didactic.
De asemenea, poate fi folositoare în cazurile când ponderea pierderilor
termice prin placa pe sol spre terenul de sub clădire este importantă, caz
mai rar întâlnit în practică.
Pentru calculele curente, metodologia din Normativul C107/5-2005 este
mai expeditivă, atât în situaţia când trebuie efectuate modelări numerice,
dar în special dacă se utilizează o bază de date pentru coeficienţii liniari
de transfer termic.
219

are aceeaşi valoare în toate punctele, caracterizând elementul din punct de vedere termic, atât local cât şi pe ansamblu.

suprafeţe intermediare

suprafaţa interioară

Φ Ti

qsi

q1

q2 q3 qse

Φ

Tsi

suprafaţa exterioară

Tse

Te

Fig. 5.1. Fluxul termic unitar în cazul transferului termic unidirecţional (qsi = q1 = q2 = q3 = qse)

La elementele neomogene şi/sau cu geometrie oarecare, câmpul termic este plan sau spaţial iar fluxul unitar q este variabil atât ca valoare cât şi ca direcţie, fiind o mărime vectorială, aşa cum se întâmplă de exemplu la colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2). Întrucât mărimea fluxului unitar variază în interiorul elementului de la punct la punct, rezistenţa termică determinată cu relaţia de definiţie va fi de asemeni o mărime variabilă. Din punct de vedere practic, ca şi în cazul transferului termic unidirecţional, ne-ar interesa o valoare globală (unică) a rezistenţei termice, prin care să putem caracteriza un element de construcţie în ansamblul său, valoare care, principial, poate fi privită ca o medie ponderată a rezistenţelor termice din fiecare punct.

135

(interior)

flux termic unitar maxim

(exterior)

flux termic unitar minim Fig. 5.2. Variaţia fluxului termic unitar la colţul pereţilor (sezonul rece)

Aceste constatări conduc la ideea că este oportun să se admită noţiunile de „rezistenţă termică locală”, ce caracterizează diferitele regiuni ale unui element, şi „rezistenţă termică globală” ce caracterizează întregul element. a) Rezistenţa termică locală – este o mărime variabilă ce caracterizează capacitatea diferitelor zone ale unui element de a se opune trecerii căldurii. Pentru calcul se poate utiliza relaţia de definiţie:

Rj =

∆T qj

(5.1)

unde: qj – fluxul termic unitar într-un punct curent „j” al elementului (W/m2);
136

ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC).

Conform expresiei de definiţie, rezistenţa termică locală reprezintă inversul fluxului termic unitar, corespunzător unei căderi de temperatură de 1 ºC. Altfel spus, cu cât o anumită zonă a elementului permite trecerea unui flux mai mare, cu atât rezistenţa termică în acea zonă va fi mai mică, şi invers. Noţiunea de rezistenţă termică locală este utilă în special în cadrul unor studii de cercetare, deoarece cu ajutorul ei se pot pune în evidenţă regiunile vulnerabile ale unui element, din punct de vedere termic. Spre exemplificare, în Fig. 5.3 este prezentată secţiunea orizontală printr-un perete exterior din zidărie de 37,5 cm grosime, având înglobat un stâlpişor din beton de 25 x 25 cm, protejat cu o fâşie din polistiren expandat de 12,5 cm grosime. În Fig. 5.4 este redată harta rezistenţelor termice locale determinate prin modelare numerică şi cu ajutorul rel. 5.1 (nuanţele închise corespund zonelor cu rezistenţă termică scăzută).

tencuială exterioară

termoizolaţie (polistiren)

tencuială interioară

stâlpişor (beton)

zidărie cărămidă

Fig. 5.3. Perete exterior din zidărie de cărămidă

137

5.5.rezistenţă termică maximă în zona termoizolaţiei rezistenţă termică minimă rezistenţă termică mică în zona stâlpişorului rezistenţă termică medie în câmp curent Fig.4. 5. 5. zonă de maxim a rezistenţei termice rezistenţă termică în zona stâlpişorului rezistenţa termică în câmp curent zone de minim ale rezistenţei termice perete exterior din zidărie Fig.5 şi 5. Variaţia rezistenţelor termice locale 138 .6. precum şi valorile mici din dreptul stâlpişorului. sub forma unei suprafeţe (grafic spaţial). în care sunt puse în evidenţă valorile maxime ale rezistenţei din zona termoizolaţiei din polistiren. Harta rezistenţelor termice locale Modul de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat mai sugestiv în Fig.

fiind puse în evidenţă zonele de minim din dreptul montanţilor. 139 . 5. 5. constituit dintr-un panou din lemn cu izolaţie din vată minerală.8 este redată harta rezistenţelor termice locale.9.6. dar şi extinderea relativ redusă a acestor zone. fiind evidenţiate zonele cu rezistenţă scăzută din dreptul montanţilor din lemn (nuanţele închise).7. 5. Modul complex de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat în Fig. sub formă de grafic spaţial. Variaţia rezistenţelor termice locale – detaliu în zona stâlpişorului Un perete exterior cu alcătuire mai complicată este cel din Fig.rezistenţă termică mare în zona termoizolaţiei rezistenţă termică mică în zona stâlpişorului Fig. determinate în acelaşi mod ca în exemplul anterior. În Fig. 5.

5.2) unde: Φ – fluxul termic ce traversează elementul (W). 5.EXTERIOR scânduri şipci orizontale şipci verticale strat aer 24. pusă sub forma: R= A. Harta rezistenţelor termice locale b) Rezistenţa termică globală – defineşte capacitatea de ansamblu a unui element de a se opune trecerii căldurii. ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC).∆ T Φ (5. Panou din lemn (secţiune orizontală curentă) rezistenţă termică mare rezistenţă termică mică Fig.1. 140 .8 40 placă OSB montanţi 40 vată minerală INTERIOR panou rigips Fig.7. Pentru calcul se poate utiliza relaţia de definiţie 5.8.

deoarece Φ este de asemeni o mărime globală.1 şi 5. iar în a doua cu raportul Φ/A. 5. intersecţiile dintre pereţii exteriori şi planşee.2) s-a folosit fluxul termic Φ (în loc de fluxul unitar q utilizat în rel.9. dar şi la numeroase alte tipuri de punţi: intersecţiile dintre pereţii exteriori cu cei interiori. La o privire 141 .2 este aceea că în prima se lucrează cu fluxul termic unitar q j într-un punct curent. Deosebirea dintre relaţiile 5. reprezentând cantitatea totală de căldură ce străbate suprafaţa de arie A în unitatea de timp. marginile golurilor de ferestre etc. Variaţia rezistenţelor termice locale În relaţia de calcul a rezistenţei termice globale (expresia 5.A – aria suprafeţei traversate de căldură (m2).2). 5. Problema care se pune este cu ce arie trebuie să se lucreze în cazul în care suprafaţa prin care pătrunde căldura în element nu este egală cu suprafaţa prin care aceasta iese. Astfel de situaţii apar la punţilor termice de la colţul pereţilor exteriori (Fig. zonă de maxim a rezistenţei termice zonă de minim a rezistenţei termice perete exterior din lemn Fig. 5. ce reprezintă fluxul termic unitar mediu al suprafeţei traversate de căldură.1).

Dincolo de această suprafaţă. Pentru colţul din Fig. iar cea exterioară aria minimă. în cazul în care căldura traversează elementul de la interior spre exterior (iarna). conform relaţiei de definiţie 5. iar rezistenţă termică specifică raportată la suprafaţa exterioară va fi minimă. 5. ca şi cea electrică. Rezistenţa termică globală fiind dependentă de aria A.atentă se poate observa că la majoritatea tipurilor de punţi termice se întâlneşte această particularitate a geometriei: aria suprafeţei interioare este diferită de cea a suprafeţei exterioare. conform relaţiei 5. deoarece aria interioară este minimă.2 fiind constanţi în condiţii termice date. tot convenţionale. pe o anumită suprafaţă intermediară.10. Valoarea cea mai mare a rezistenţei este la suprafaţa exterioară. dar cel puţin trebuie să fie unitare. se foloseşte adesea denumirea de „rezistenţă termică specifică” (în raport cu suprafaţa la care se raportează).2 (alcătuit dintr-un singur material). 142 . întrucât aria străbătută de acelaşi flux termic se măreşte (Fig. situaţia se inversează: suprafaţa interioară are aria maximă.10.2. vrând-nevrând. În cazul punţii termice situate la intersecţia dintre un perete exterior şi unul interior (Fig. rezistenţa termică specifică va fi din ce în ce mai mare. 5. 5. restul termenilor din rel. Modalităţile de calcul ale rezistenţei termice vor fi. Pe măsură ce căldura traversează elementul spre exterior. La un moment dat. Ca urmare.b). valorile rezistenţei vor creşte în continuare. 5. Rezistenţa termică. spre exterior. cu arie maximă. rezistenţă termică devine egală cu cea unidirecţională (din câmpul curent). depăşind valoarea rezistenţei termice unidirecţionale.2 rezistenţa termică la suprafaţa interioară va fi minimă. sunt mărimi convenţionale. rezistenţă termică specifică raportată la suprafaţa interioară va fi maximă şi va depăşi valoarea rezistenţei termice unidirecţionale.a).

11. Suprafeţe traversate de căldură (cu arii variabile) a. 5. Datele de intrare utilizate pentru toate cele trei tipuri de punţi termice au fost următoarele: 143 . intersecţia T Pentru exemplificare s-au modelat domeniile omogene prezentate în Fig. intersecţia L. b. 5.a izoterme suprafaţa exterioară (arie maximă) m suprafaţa interioară (arie minimă) o n ol iti z ar e suprafaţă intermediară b izoterme suprafaţa exterioară (b (arie minimă) et o n) suprafaţa interioară (arie maximă) suprafaţă intermediară Fig.10. la care ariile suprafeţelor limitrofe sunt inegale.

50. B şi C din Fig. Domeniu l Fluxul termic unitar şi temperaturi pentru domeniile a.• • • • coeficienţi de conductivitate termică (3 variante): λ = 0.1. 1.1 (fluxul unitar mediu şi temperaturile pe suprafaţa interioară în punctele caracteristice A.0 m. Tabelul 5.2 (fluxul termic total ce traversează domeniul şi rezistenţa termică specifică globală a domeniului.2).00 şi 2. „b” şi „c” sunt prezentate în Tabelul 5. Punţi termice cu suprafeţe limitrofe inegale Principalele rezultatele obţinute prin modelarea numerică a câmpului termic pentru domeniilor „a”.00 W/mºC. 5. c Coeficient de conductivitat e termică (W/m°C) Flux termic unitar mediu (W/m2) punte câmp Temperatură pe suprafaţa interioară (°C) punte câmp 144 . determinată cu relaţia 5. Te = -20 ºC. b. 10 140 b suprafaţa interioară 20 c suprafaţa exterioară 120 B C 24 24 120 120 24 120 Fig.11.11) şi în Tabelul 5. 5.0 W/m2 ºC temperaturile aerului interior / exterior: grosimea domeniilor: 1. a 30 140 A Ti = 20 ºC. coeficienţi de transfer termic de suprafaţă: αi = αe =10.

supr.0 12.94 1.00 4.7692 3.99 88.5155 0.82 90.00 2.1. int. – suprafaţa exterioară. c Coeficient de conductivitat e termică (W/m°C) 2 0.7 4 5 12.6 229.3394 0.00 0.8 331.8 153.79 6 15.44 0.00 0.32 0.4179 0.00 2. Domeniu l 1 a Fluxul termic şi rezistenţa termică pentru domeniile a.8040 0.56 14.0 8.6460 0. În zona centrală a domeniului „a”.50 3 51. 6 supr.32 0.00 2.50 2.91 125.7 56.3 58. ext.88 0.6 148.00 114.82 90.51 13.5015 0.3 353.7 316. 145 .44 0. (W) int.50 1.3636 1.1 10.35 0.00 2. 5 Rezistenţă termică (W/m2 °C) supr.4422 0. în mod evident se pierde mai multă căldură decât în câmpul curent.50 0. A.68 0.72 4.49 125.37 8.5788 0. cu grosime mai mare. int. cu grosime mai mică.4833 0.40 2.8205 0.50 1.2 10.10 81.80 2.00 Tabelul 5.80 0.8 7.00 0.00 0.20 7 8 0.50 Arie Flux (m2) termic supr.2492 0.7752 b 1.7 9.0 b 1.91 125. supr.47 122.9 7.0 248.7 4 3.1 10.64 0.00 0.00 2. ext.38 6. ext.3620 0.8 58.6871 c 1.50 c 1.25 90.curent (pct. câmp curent 3 156. B.50 50. C) curent 1 a 2 0.7 238.3185 supr.67 116. Acest lucru este evidenţiat şi din punct de vedere numeric prin aceea că: • valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii sunt mai mari decât cele ale fluxului unitar în câmp curent.9 8. b.00 80.68 0.3030 0.0 58.50 14.2. conform Tabelului 5.00 2. – suprafaţa interioară.

• temperatura în punctul aflat pe suprafaţa interioară în axa punţii (Fig. se poate observa că: • valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii „b” sunt mai mici decât cele ale fluxului unitar în câmp curent (Tabelul 5.2. 5. coloana 8). La puntea termică de tip „b” situaţia se inversează (în raport cu puntea „a”): rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară este superioară rezistenţei termice în câmp curent. coloana 7). pentru 146 . atât cea raportată la suprafaţa interioară cât şi cea corespunzătoare suprafeţei exterioare. faptul că pierderile de ale punţii (inclusiv zona sa de influenţă) sunt mai mici decât pierderile termice din câmpul curent. B) este mult mai mică decât temperatura pe suprafaţa interioară în câmpul curent (Tabelul 5. 5.1. coloanele 3 şi 4). • temperatura în colţul interior al domeniului (Fig.1.2. În cazul punţii termice de tip „c” rezistenţa termică specifică. A) este mai mică decât temperatura pe suprafaţa interioară în câmp curent. coloana 6) este superioară rezistenţei termice în câmp curent (Tabelul 5.1. ce are valori mai mici decât rezistenţa termică unidirecţională. în mod neaşteptat. ceea ce indică. pct. coloanele 5 şi 6. coloanele 5 şi 6).11. ridicându-se întrebarea dacă acest domeniu poate fi considerat punte termică. De asemenea.2. conform Tabelului 5. indiferent de valorile coeficientului de conductivitate termică. De aceea este firesc să se adopte rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară (Tabelul 5.1.coloanele 3 şi 4. sunt mai mari decât rezistenţa termică în câmp curent. conform datelor din Tabelul 5. De aceea este raţional să se lucreze cu suprafaţa interioară.11. În cazul punţii termice tip „a” rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa interioară (Tabelul 5. pct.

de aceea. iar rezistenţa la suprafaţa exterioară este mai mică decât aceea din câmpul curent. coloanele 5 şi 6). ca şi în cazul punţii tip „b”. conduc la următoarele idei: • valorile fluxului termic unitar mediu sunt uşor inferioare celor din câmp curent pentru λ = 0.11.1.2.0 W/m°C. pct. pentru puntea „c”. • temperatura în colţurile interioare ale domeniului (Fig.coeficienţii de conductivitate termică în intervalul 0. este indicat să se adopte convenţia de a se lucra cu suprafaţa limitrofă minimă a domeniului.0…2.2 să poată fi utilizată într-un mod raţional. Pentru coeficientul de conductivitate termică de 2. mai ales că în acest fel se imprimă convenţiei de calcul un caracter acoperitor.50…1.0 W/m°C rezistenţa raportată la suprafaţa interioară este mai mare decât rezistenţa termică în câmp curent.50…1. suprafaţa la care trebuie raportată rezistenţa termică specifică globală. „c”. se pune problema dacă domeniul „c” constituie o punte termică. coloanele 3 şi 4). şi este superioară valorii din câmpul curent pentru λ = 1. şi ceva mai mari pentru λ = 2. este mai firesc în acest caz să se lucreze cu suprafaţa exterioară. Cu alte cuvinte. 5.50 W/m°C.2. pentru ca relaţia 5. este suprafaţa exterioară în cazul domeniilor „a”.0 W/m°C. Acest mod de lucru este cu atât mai natural cu cât este întâlnit şi în cadrul 147 . Deoarece rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa interioară este mult mai mare decât rezistenţa unidirecţională. Rezultatele numerice din Tabelul 5. în sensul de prudent.0 W/m°C (Tabelului 5. şi suprafaţa interioară în cazul domeniului „b”. ce conduce la valoarea cea mai defavorabilă a rezistenţei termice specifice. Ca urmare a celor arătate mai sus.0 W/m°C (Tabelul 5. C) este uşor inferioară temperaturii pe suprafaţa interioară în câmpul curent în cazul când λ = 0.

Pe de altă parte s-a observat faptul că în variantele „b” şi „c” fluxul unitar mediu este mai mic decât cel din câmpul curent.altor clase de fenomene. de arie minimă. destul de vagă. ar fi necesară o definiţie mai precisă a punţilor decât aceea. Capacitatea portantă de ansamblu a barei este dictată de capacitatea portantă a zonei mai slabe. De asemenea. 148 . cu arie minimă. supuse la întindere. deci pierderile de căldură în zona acestor punţi sunt mai mici. formulată în cadrul normativelor româneşti actuale. chiar dacă acest lucru nu apare scris în mod explicit. se poate lua în considerare analogia între rezistenţa termică a unui element cu suprafeţe inegale şi rezistenţa mecanică a unei bare cu secţiune variabilă. De exemplu. Normativele româneşti destinate verificării termotehnice a elementelor de construcţii respectă de cele mai multe ori convenţia suprafeţei minime. debitul global al unui fluid ce curge printr-o conductă cu diametru variabil este condiţionat de debitul în zona cea mai îngustă. Pentru a decide dacă un detaliu din componenţa unui element de construcţie este sau nu punte termică. ceea ce ridică un semn de întrebare asupra caracterului de punte termică a acestor domenii.

de exemplu. următoarea definiţie: Un domeniu (detaliu de construcţie) se consideră a fi punte termică dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii: • fluxul termic unitar mediu al domeniului este mai mare decât fluxul termic unitar din câmpul curent al elementului. temperatura pe suprafaţa interioară în zona centrală a domeniului (Fig. trebuie admis că şi acest tip de domeniu constituie o 149 . chiar şi în situaţia în care cantitatea de căldură ce traversează domeniul este comparabilă sau mai mică decât aceea care străbate câmpul curent. aşa cum se întâmplă de exemplu pentru puntea tip „b”. dar deoarece temperaturile pe suprafaţa interioară în zona colţului (Fig. pct. pe de altă parte. conform definiţiei.Prin prisma celor arătate se poate adopta.11. • temperaturile la suprafaţa interioară a domeniului sunt mai mici decât temperatura la suprafaţa interioară în câmp curent (în cazul în care fluxul termic este direcţionat de la interior spre exterior). rezultă că domeniul „a” poate fi considerat punte termică (lucru de altfel evident). sunt punţi termice domeniile la care temperaturile pe suprafaţa interioară sunt inferioare celor din câmp curent. pct.11. Dacă se admite definiţia de mai sus. B) sunt mult mai mici decât cele din câmp curent. De asemenea. deoarece permite pierderi mai mari de căldură decât în câmp curent şi. 5. 5. A) este mai mică decât cea corespunzătoare din câmp curent. Cu alte cuvinte. un domeniu poate fi încadrat în categoria punţilor termice dacă permite pierderi de căldură mai mari decât cele din câmp curent. Domeniul „b” este traversat de o cantitate mai mică de căldură decât cea pierdută prin câmpul curent.

Domeniul „c” este punte termică pentru λ = 0.50 W/m°C.0 W/m°C.2.1. în condiţiile păstrării nivelului de precizie impus de standardele actuale. pentru λ = 2.2. 150 . s-a admis ideea ca rezistenţa termică globală să fie determinată sub forma unei mărimi numite „rezistenţă termică specifică corectată”. în concordanţă cu definiţia propusă. fluxul termic este unidirecţional şi constant. Practic. Punţi termice După cum s-a arătat anterior. 1. cu ajutorul unei metodologii ce va fi descrisă în continuare. domeniul „c” este punte termică întrucât pierderile de căldură sunt mai mari decât în câmpul curent. rezistenţa termică fiind de asemeni constantă. câmpul termic fiind în acest caz plan sau spaţial. Rezistenţa termică specifică corectată Pentru simplificarea calculelor de proiectarea. În ambele cazuri este vorba însă de o punte termică cu efecte foarte reduse. 5. practic neglijabile. deoarece atât pierderile de căldură cât şi temperatura minimă pe suprafaţa interioară sunt apropiate de cele din câmp curent. deoarece prezintă temperaturi în colţurile suprafeţei interioare mai mici decât cele din câmp curent. aceasta conţin zone neomogene prin care căldura se propagă după două sau trei direcţii.punte termică. De asemenea. Pentru valori ale coeficientului de conductivitate termică de cca. la elementele omogene sau alcătuite din straturi continui şi paralele cu suprafeţele elementului. domeniul „c” nu poate fi încadrat în categoria punţilor termice.0 W/m°C. De regulă. această situaţie se regăseşte rar în cazul elementelor anvelopei clădirilor. 5.

12): • 151 punţi termice liniare – caracterizate printr-o anumită lungime. Din punct de vedere geometric.În astfel de zone pot exista materiale cu coeficient de conductivitate termică mai mare decât în restul elementului (câmpul curent) şi/sau zone în care geometria elementului se modifică. ceea ce afectează condiţiile de confort prin scăderea temperaturii resimţite în încăpere şi favorizează condensarea vaporilor de apă din aerul interior. sunt denumite punţi termice. în perioadele reci suprafaţa interioară a elementelor de închidere prezintă în zonele punţilor temperaturi mai mici. dintre pereţii exteriori şi cei interiori sau dintre pereţii exteriori şi planşee. . sâmburii (stâlpişorii) şi centurile pereţilor din zidărie. Zonele din componenţa elementelor de construcţii. Ambele situaţii au drept urmare o majorare semnificativă a pierderilor de căldură. determinând intensificarea transferului de căldură. cu urmări defavorabile sub aspect igienic. estetic şi al durabilităţii elementelor. • conturul ferestrelor şi uşilor exterioare etc. Ca urmare. rosturile (îmbinările) dintre panourile prefabricate din beton ale pereţilor exteriori. Punţile termice sunt caracterizate în principal prin temperaturi care diferă de cele ale restului elementului din care fac parte. 5. intersecţiile dintre pereţii exteriori (colţurile ieşinde sau intrânde ale clădirii). Punţi termice frecvent întâlnite în construcţii: • • • • stâlpii din beton înglobaţi parţial sau total în pereţi din zidărie. care datorită alcătuirii structurale sau geometrice prezintă o permeabilitate termică sporită faţă de restul elementului. punţile termice se clasifică în două mari categorii (Fig.

Punţi termice liniare şi punctuale la un perete din zidărie 5. 5.12. unele elemente constructive cu dimensiuni mici. Intersecţiile dintre stâlpi şi grinzi (dintre punţile termice liniare) constituie punţi termice punctuale.secţiunea transversală a punţii fiind constantă pe toată lungimea acesteia. stâlpişorii şi centurile înglobate în pereţii din zidărie constituie punţi termice liniare. de exemplu. De asemeni. constituie punţi termice punctuale. notată cu R’. se înţelege acea rezistenţă care „ţine seama de influenţa punţilor termice asupra valorii rezistenţei termice specifice determinate pe 152 . cum sunt ploturile din beton sau agrafele metalice cu ajutorul cărora se realizează legătura dintre straturile unui perete. • punţi termice punctuale – aceste punţi au o extindere redusă pe toate cele 3 direcţii.2. Conceptul de rezistenţă termică specifică corectată Conform Normativului C 107/3. prin rezistenţă termică specifică corectată.2. stâlpişor beton perete zidărie centură beton placă beton punte termică punctuală punţi termice liniare Fig.

de fapt. ΔT – căderea totală de temperatură (diferenţa dintre temperatura aerului interior şi temperatura aerului exterior) (ºC sau K).3) unde: Φ’ – fluxul aferent ariei A prin care are loc transferul termic (W).baza unui calcul unidirecţional în câmp curent”. este funcţie de structura elementului în zonele neperturbate de punţi. 5. este corect să spunem că rezistenţa termică corectată reprezintă o aproximare a rezistenţei termice reale. de ansamblu. care reprezintă inversul rezistenţei termice. Influenţa punţilor se exercită. Rezistenţa termică în câmpul curent. 153 . nu asupra rezistenţei unidirecţionale.14). determinată prin calcul unidirecţional. Pentru stabilirea relaţiei de calcul a rezistenţei termice corectate este indicat să se deducă mai întâi o expresie pentru coeficientul de transfer termic corectat U’. fiind apropiată de aceasta în cazul unui calcul corect efectuat.13). În consecinţă. conform relaţiei 5.2. a. Punţi termice liniare În cazul unui element de construcţie ce conţine o singură punte termică liniară (Fig. De aceea. se poate scrie: U' = 1 Φ ' = R' A ΔT (5. fluxul termic total Φ’ poate fi exprimat ca sumă dintre fluxul unidirecţional Φu (ca şi cum puntea nu ar exista). A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m2). şi un surplus de flux ΔΦ datorat punţii: Φ’ = Φu + ΔΦ (Fig. 5. În legătură cu această definiţie trebuie aduse câteva precizări. care depinde atât de rezistenţa unidirecţională cât şi de efectul defavorabil al punţilor (pierderi suplimentare de căldură). ci asupra rezistenţei termice globale a unui element. şi nu este influenţată de prezenţa acestora. Valoarea rezistenţei termice specifice corectate tinde către valoarea rezistenţei termice reale.

∆T (5.3 devine: U' = Φ + ∆ Φ Φu Φ' ∆Φ = u = + A. 5.∆T A. conform Fig.∆T A.5) 154 . ΔT (5.ℓ. În cazul transmisiei unidirecţionale (fără punte). Element cu o singură punte termică liniară Relaţia 5.13 (m2). ΔT ⇒ Φ u = U. 5. fluxul termic Φu este: U= Φu A.perete zidărie placă beton punte termică liniară centură beton B ℓ Fig. A.∆T A.4) unde: A – aria traversată de flux: A = B.13.

ΔT A R . traversat de fluxul Φ’.14. ΔT A. b.A. ΔT A. c. domeniul omogen. domeniul real.6) unde: R – rezistenţa termică determinată prin calcul unidirecţional (m2 ºC/W). ΔT ΔΦ. 5. Descompunerea domeniului în două sub-domenii a. ΔT A (5.a Φ’ B b ℓ c Φu ℓ B ΔΦ ℓ Fig. ΔT A.  ΔΦ  1 ΔΦ  =U+ = + . ΔT.5 se obţine: U' = Φu ΔΦ U. traversat de fluxul Φu .4 fluxul termic Φu dat de relaţia 5. 155 .  + = + = A. puntea termică ce conduce la surplusul de flux ΔΦ Înlocuind în expresia 5.

9 conduc la: U' = 1 ∑ψ.8) Cu notaţia ΔΦ = χ .  + R A (5. Cazul general În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice liniare şi punctuale. Coeficientul de transfer termic corectat este o caracteristică specifică globală a porţiunii de anvelopă cu aria A.6 devine: . relaţia 5. ΔT R ΔT A (5.10) Primul termen din membrul al II-lea al relaţiei (5. ΔT A. iar următorii doi termeni ponderea pierderilor suplimentare datorate punţilor termice liniare.10) reprezintă ponderea pierderilor termice unidirecţionale (ca şi cum punţile ar lipsi). ΔT A. relaţia 5.4 se poate scrie: U' = Φu ΔΦ U.Dacă se face notaţia Δ Φ =ψ . relaţia 5. Punţi termice punctuale În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică punctuală.9) c.A.  ∑χ + + R A A (5. respectiv punctuale. ΔT ΔΦ ΔΦ 1 ΔΦ 1 + = + =U + = + A. ΔT A.7 şi 5.8 se poate scrie: ΔT 1 χ U' = + R A (5. ΔT A. U’ 156 .7) b. relaţiile 5. Δ T U' = 1 ψ.

conform relaţiei 5. Coeficientul ψ reprezintă.  + ∑χ + R A A R' = (5. ce traversează acelaşi domeniu.12.Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea coeficientului de transfer termic corectat U’: 1 1 = U ' 1 ∑ψ.12) χ= ∆Φ ∆T (5.13) unde: ΔΦ – surplusul de flux datorat punţii termice: ΔΦ = Φ’ – Φu (W). surplusul de flux ΔΦ transmis printr-o punte termică liniară. T (5. Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul (porţiunea din element ce include puntea termică) (W). ψ reprezintă fluxul termic suplimentar ce traversează o punte liniară cu lungimea de 1 m. pentru o cădere de temperatură de 1ºC (sau 1 K). Φu – fluxul termic unidirecţional. Coeficienţii liniari şi punctuali de transfer termic Conform celor arătate la punctul anterior.3. relaţiile de definiţie ale coeficienţilor de transfer termic liniari ψ şi punctuali χ sunt: Δ Φ ψ= Δ . raportat la lungimea ℓ a acesteia şi la căderea totală de temperatură ΔT (diferenţa dintre temperaturile aerului interior şi exterior).11) 5. ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K). dar şi de caracteristicile zonei curente (cu transmisie termică 157 . ℓ – lungimea punţii termice liniare (m).2. Mărimea sa depinde de alcătuirea punţii termice. dar în absenţa punţii termice (W). Altfel spus.

unidirecţională) în care este situată puntea. În mod analog, conform relaţiei de definiţie 5.13, coeficientul χ reprezintă fluxul termic suplimentar ce traversează o punte punctuală, pentru o cădere de temperatură de 1ºC (sau 1 K).

5.3. Definirea rezistenţei termice prin analogie
În cadrul Capitolului 2 (pct. 2.6), pe baza analogiei între câmpul termic şi cel electric exprimată cu ajutorul expresiilor 2.18, s-a introdus relaţia 2.19 pentru determinarea mărimii rezistenţei termice (locale). În cele ce urmează este descrisă o posibilitate alternativă pentru stabilirea unei relaţii de definiţie a rezistenţei termice, bazată pe o analogie mai riguroasă între câmpul termic şi cel electric

5.3.1. Mărimi de bază ale curentului electric
a) Intensitatea curentului electric Caracterizează global curentul, măsurând cantitatea de sarcină electrică ce străbate un conductor în unitatea de timp. Se măsoară în amperi. Dacă se notează sarcina electrică cu Q, timpul cu τ şi intensitatea curentului electric cu I, aceste mărimi sunt legate prin relaţia:
dQ dτ

I=

(5.14)

158

b) Densitatea de curent Dacă secţiunea conductorului nu poate fi considerată neglijabil de mică şi este necesar să se descrie repartiţia curentului electric pe suprafaţa secţiunii, curgerea curentului se caracterizează printr-o altă mărime fizică, numită densitatea de curent. Densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct, intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secţiune a conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru pătrat. j= c) Rezistenţa electrică Rezistenţa electrică a unui conductor depinde de: • lungimea conductorului (direct proportional): Re ~ ℓ; • aria secţiunii transversale a conductorului (invers proporţional): Re ~ 1/S; • natura materialulul conductorului (fiind definită o constată de material numită rezistivitate electrică, notată cu ρ ): Re ~ ρ. Toate aceste dependenţe pot fi exprimate prin relaţie 5.16, valabilă pentru orice conductor metalic omogen cu secţiune constantă: Re =ρ  S (5.16) I A (5.15)

5.3.2. Analogia între legea lui Fourier şi legea lui Ohm
Legea lui Fourier:

Q =λ

S.( Tsi − Tse ) .τ d

(5.17)

159

se poate scrie sub forma:

Φ=λ

S.( Tsi − Tse ) d

(5.18)

unde: Q – cantitatea de căldură transmisă prin conducţie (J sau Wh);

Φ – fluxul termic (W);
λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC); S – aria suprafeţei elementului prin care se face transferul termic, perpendiculară pe direcţia de propagare a căldurii (m2); Tsi, Tse – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare a elementului (ºC sau K);

τ – timpul (h);
d – grosimea elementului (m). Legea lui Ohm poate fi pusă sub forma:

I=

U V1 − V2 1 S (V1 − V2 ) = =  Re ρ  ρ S

(5.19)

unde: I – intensitate curentului electric (A); U – tensiunea electrică (V); Re – rezistenţa electrică (Ω); V1, V2 – potenţialul electric la capetele conductorului (V); ρ – rezistivitatea electrică (Ωm); S – aria secţiuni conductorului (m2); ℓ – lungimea conductorului (m); Conform relaţiilor 5.18 şi 5.19, mărimile analoge sunt:
160

Câmp termic Grosimea elementului Temperatura Diferenţa de temperatură Conductivitatea termică Fluxul termic Fluxul termic unitar Rezistenţa termică d T ΔT λ

Câmp electric Lungimea conductorului Potenţialul electric Diferenţa de potenţial (tensiunea) Inversul rezistivităţii electrice Intensitatea curentului electric Densitatea de curent Rezistenţa electrică ℓ V U = ΔV 1/ ρ

Φ
q

I
j

R
5.16

Re
electric cu cele

Înlocuind

în

relaţia

mărimile

câmpului

corespunzătoare ale câmpului termic, se obţine:
Re =ρ  S

R=

1 d λ S

(5.20)

Din relaţia 5.18 rezultă:

Φ=λ

S.( Tsi − Tse ) d

1 1 S.( Tsi − Tse ) = λ Φ d

(5.21)

Relaţiile 5.20 şi 5.21 conduc la:

R=
În concluzie:

1 d 1 S .( Tsi − Tse ) d Tsi − Tse ∆T = = = λ S Φ d S Φ Φ

(5.22)

R=

∆T Φ

U=

1 Φ = R ∆ T

(5.23)

În relaţiile 5.23 R reprezintă rezistenţa termică exprimată în ºC/W, iar U coeficientul de transfer termic exprimat în W/ºC. La fel ca în cazul rezistenţei termice „clasice”, definită ca raport între căderea de temperatură şi fluxul termic unitar, cu ajutorul relaţiilor de
161

23 se pot deduce expresii de calcul pentru rezistenţa termică unidirecţională şi pentru rezistenţa termică specifică corectată. 5.3.26) 5.24) ∆T ∆T 1 1 = = Φ α.∆T S α (5.3.3. expresia rezistenţei termice unidirecţionale va fi: • conducţie: R= • convecţie + radiaţie: R= ∆T = Φ ∆T 1 d = S .definiţie 5.27) U= Φu ΔT ⇒ Φ u = U. Δ T (5.2.4. Punţi termice liniare Dacă se urmează aceeaşi procedură ca la pct.∆T S λ λ d (5.25) • rezistenţa termică totală pentru un element multistrat:  d 1 1  +∑ j + 1   αi S αe  j λj  R= (5. Rezistenţa termică specifică corectată a.S. Rezistenţa termică unidirecţională Funcţie de tipul transferului termic. 5.27) 162 . în cazul transmisiei unidirecţionale (fără punte) fluxul termic Φu se poate exprima cu ajutorul relaţiei (5.2.

se poate scrie: U' = Φ + ∆Φ Φu Φ' ∆Φ U.32) Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea coeficientului de transfer termic corectat U’: 163 .29 şi 5.30) Cu notaţia ΔΦ = χ . ΔT ΔΦ.∆T ∆T ∆T ∆T ΔT ΔT. relaţia 5.În consecinţă.28) . pentru un element ce conţine o singură punte termică liniară. Punţi termice punctuale În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică punctuală. relaţiile 5. coeficientul de transfer termic va fi: U' = Φ u ΔΦ U.  .30 se poate scrie: ΔT U = U +χ ' (5. ΔT Δ Φ =ψ . relaţia 5.  ΔΦ = u = + = + =U+  (5. Cazul general În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice liniare şi punctuale. ΔT ΔΦ ΔΦ + = + =U+ ΔT ΔT ΔT ΔT ΔT (5.29) b.31 conduc la: U = U +∑ .31) c. Δ T U = U +ψ  ' . Cu notaţia (5.28 devine: .  +∑ ' ψ χ (5.

Un exemplu de aplicare al metodologiei este cel din Cap. indiferent dacă se consideră ca domeniu întreaga anvelopă a clădirii. Metoda coeficienţilor de transfer termic În acest caz rezistenţa termică este determinată sub forma rezistenţei termice specifice corectate.33) 5.  +∑ ψ χ (5. deoarece implică elemente tridimensionale cu geometrie complicată. pct. 164 .5. • metode bazate pe cunoaşterea câmpului termic. deşi posibilă. Calculul rezistenţei termice a elementelor oarecare Există multe căi de apreciere a rezistenţei termice a unui element oarecare. problema cea mai dificilă fiind aprecierea coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic. După determinarea valorilor temperaturilor se poate determina rezistenţa termică.2.2.1. 4. 5.2.R = ' 1 1 = U ' U +∑. este de regulă evitată. • metode simplificate. bazate pe fragmentarea domeniului în straturi. Modelarea numerică Modul de lucru bazat exclusiv pe modelare numerică este dificil. această modalitate de abordare. 5.4. neomogen pe toate direcţiile: • modelarea numerică. pe porţiunea aferentă unei încăperi.11. cu ajutorul relaţiei 5. 4.4. la care a fost modelat peretele exterior din zidărie al unei clădiri cu regim de înălţime P + 2E.4. cel mai simplu folosind un program de calcul tabelar. • metoda coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali. sau numai anumite zone ale acesteia. De aceea.

iar în Normativul C 107/5-2005. cu relaţia 5. ce reprezintă o punte termică (în mai multe 165 . de regulă plană. f. stabilirea parametrilor geometrici (dimensiuni caracteristice) şi fizici (coeficienţi de conductivitate termică ai materialelor componente) pentru toate punţile termice..73 sunt prezentate detalii uzuale specifice elementelor supraterane. pentru fiecare punte termică se determină coeficientul de transfer termic ψ (în cazul punţilor liniare). a unor zone de mici dimensiuni (punţile termice). În Normativul C 107/3-2005. În cadrul acestei proceduri. sub formă clasică sau electronică. • modelare numerică a punţilor termice. stabilirea mărimilor geometrice ale clădirii. în special a ariilor elementelor verticale şi orizontale ale anvelopei (pereţi exteriori.). conform literaturii de specialitate. etapa cea mai importantă este determinarea coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali.Avantajul major al metodei este acela că înlocuieşte modelarea numerică spaţială a unor domenii complexe cu modelarea.).25%.. e.. cu erori maxime de ± 5%. d.18 detalii ale elementelor de construcţie în contact cu solul. sau coeficientul χ (în cazul punţilor punctuale). conform reglementărilor în vigoare (valorile temperaturii aerului interior şi exterior. pentru care există două modalităţi de abordare: • utilizarea unor cataloage de punţi termice. c. planşeu de acoperiş etc.11. b.. calculul rezistenţei termice specifice corectate. identificarea punţilor termice ale anvelopei.. Pentru fiecare detaliu. Etapele de rezolvare sunt următoarele: a. erorile înregistrate în acest caz pot atinge cca. adoptarea condiţiilor la limită. Tabelele 1.. coeficienţii de transfer termic la suprafaţa interioară şi exterioară etc. Tabelele 1. ± 20.

aceasta este singura modalitate pentru rezolvarea punţilor termice punctuale. sau pentru domeniul spaţial în cazul coeficientului χ şi. care nu sunt prinse în cataloage datorită marii lor diversităţi. • determinarea fluxului termic unidirecţional Φu pentru acelaşi domeniu. sau numai la căderea de temperatură (în cazul coeficientului χ). În plus. cu ajutorul unui program specializat de calcul a câmpului termic.13. dar conduce la rezultate mai precise. Modelarea numerică este mai laborioasă. 166 .12 şi 5. dar în absenţa punţii termice (calculul se poate efectua manual). • stabilirea diferenţei dintre cele două fluxuri Φ’ – Φu = ΔΦ şi raportarea acesteia la lungimea punţii şi la căderea de temperatură (în cazul coeficientului ψ). Determinarea prin modelare numerică a coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ poate fi efectuată în două variante: prin folosirea relaţiilor de definiţie sau cu ajutorul relaţiilor prevăzute în Normativul C 107/3-2005. prin parcurgerea următoarelor etape: • determinarea prin modelare numerică a fluxului termic Φ’ ce traversează elementul. este dat coeficientul de transfer termic liniar şi valoarea temperaturii minime pe suprafaţa interioară. pentru domeniul plan definit de secţiunea transversală prin puntea liniară (de regulă secţiune orizontală sau verticală) în cazul coeficientului ψ. întrucât implică lucrul cu un program capabil să rezolve probleme de câmp termic.variante). a) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ cu relaţiile de definiţie Calculul efectiv al coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ de transfer termic poate fi efectuat cu expresiile de definiţie 5.

17.2 m d + 2. 1.a – 5. În Fig. limite ce variază în principal funcţie de structura punţii.17.4 m Fig. domeniul modelat numeric. a. Punte termică în dreptul unui stâlpişor din beton a.a. Pentru calculul fluxului Φ’ domeniile modelate se adoptă conform Fig.b.15 – 5. 5. 5.b. Conform Normativului C 107/3-2005 şi altor reglementări. b. 5. iar pentru calculul fluxului Φ se consideră domeniile cu punţi eliminate conform Fig. (interior) 1. Principial. 5.15. suficient de extinse pentru a depăşi limitele zonei de influenţă a acesteia.16. în cazul punţilor termice liniare trebuie considerate porţiuni de o parte şi de alta a punţii.Problema care se pune este cât de extins trebuie să fie domeniul luat în considerare.15. 5. domeniul fără punte (calcul unidirecţional) 167 .17 sunt reprezentate câteva tipuri uzuale de punţi termice liniare şi modul de apreciere a dimensiunilor domeniului considerat în calcule.c.15. „eliminarea” punţii (exterior) b. o lăţime de cca.2 m d 1. 5.2 m a celor două zone adiacente se poate considera acoperitoare în cazul oricărui tip de punte.

2 m d 1.2 m d/2 + 1.2 m d/2 + 1.2 m Fig.2 m „eliminarea” punţii 1.2 m Fig. domeniul modelat numeric. (interior) 1.17. domeniul fără punte (calcul unidirecţional) a. 5. modul de „eliminare” a punţii. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior a. Punte termică la intersecţia dintre doi pereţi exteriori – colţ ieşind a.2 m d 2≡3 1.(exterior) a. 3 1 1.2 m 1 1. domeniul fără punte (calcul unidirecţional) 168 . b. d b.16. b.2 m (interior) (exterior) „eliminarea” punţii 2 c. domeniul modelat numeric. 1. b. c. 5.

ΔT ψ= (5.12 şi 5. a beton protecţie d termoizolaţie BCA beton rezistenţă termoizolaţie PEX b placă beton armat beton monolitizare Fig. pentru rostul orizontal dintre două panouri mari prefabricate.13. Prin utilizarea relaţiei 5.18. ΔT . domeniul fără punte (pentru calculul fluxului Φu) b) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ conform normativului Pentru calculul coeficientului liniar de transfer termic ψ şi a celui punctual χ în cadrul Normativului C 107/3-2005 se utilizează două relaţii deduse din expresiile de definiţie 5. ΔT .34) 169 . domeniul real (pentru calculul fluxului Φ’) b.18. Punte termică liniară în zona rostului orizontal a. ΔT . De exemplu. se poate proceda conform Fig.12 se obţine: Φ' − Φ u Φu ΔΦ Φ' = = − . 5.Regulile de eliminare prezentate anterior pot fi generalizate pentru majoritatea tipurilor de punţi. 5.

19 – 5. Fig.2 m.ΔT Φ U. 5.5 se obţine: ψ= Φu Φ' Φ U.2 m Fig. 5.2 m d B ≥ 2.8.36 170 ..17. cf.35) În mod similar se poate deduce o relaţie asemănătoare pentru coeficientul punctual χ. – rezistenţa termică unidirecţională (m2 ºC/W). Punte termică în dreptul unui stâlpişor înglobat Definirea termenului „B” din relaţia 5. ΔT . – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m2). ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K).B. În Fig. considerată la suprafaţa interioară a elementului.1. 5. (exterior) ψ (interior) b ≈ 1.21 sunt reluate tipurile de domenii prezentate în Fig.21 (m). ΔT ΔT  ΔT R (5. B R A – lăţimea domeniului analizat.19.  Φ B − = − = − = − .A.19 – 5.37) unde: Φ – fluxul termic aferent unei punţi termice având lăţimea B şi lungimea de 1 m (W/m).b + d b ≈ 1. Normativul C 107/3 recomandă pentru zonele adiacente punţii adoptarea unor lăţimi b = 0. funcţie de tipul domeniului. În final vom avea: Φ B − ∆ T R Φ A − ∆ T R ψ= (5.Cu notaţia Φ’/ ℓ = Φ (ℓ – lungimea punţii) şi cu ajutorul relaţiei 5.15 – 5.36) χ= (5.. ΔT ΔT . 5.

171 .21. 5.36. 5. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior Definirea termenului „B” din relaţia 5.36 (exterior) d ψ1 B1 ≥ b ≈ 1.20. 5.2 m B1 ≥ b + d/2 d b ≈ 1. Punte termică la intersecţia pereţilor exteriori – colţ ieşind Definirea termenului „B” din relaţia 5. şi în final a rezistenţei corectate R’.2 m (interior) ψ2 d B2 ≥ b ≈ 1.13 pe de o parte şi 5. 5.2 ψ2 b ≈ 1.36 Relaţiile 5.2 m Fig.(exterior) (interior) ψ1 b ≈ 1.2 m B2 ≥ b + d/2 Fig.12. conduc la două variante (în cadrul aceleiaşi metodologii) de determinare a coeficienţilor de transfer termic ψ şi χ.37 pe de altă parte.

36 prin aplicarea regulilor de eliminare ale punţilor termice. • se evită utilizarea termenului „B” din relaţia 5. În final. relaţiile 5. 172 . prin ponderarea valorilor pe zonele componente ale elementului.4. Ideea metodei constă în a determina o limită minimă şi una maximă pentru rezistenţa termică.37 ascund logica metodei. Metoda simplificată (Normativ C107/3-2005) Metoda simplificată (aproximativă) se poate aplica la fazele preliminare de proiectare pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate a elementelor de construcţii alcătuite din straturi neomogene. Precizia rezultatelor este însă mai slabă. • evidenţiază semnificaţia fizică a coeficienţilor ψ şi χ.Ambele modalităţi implică acelaşi volum de calcul. cât şi datorită procedeului matematic utilizat.3. ilustrate în Fig. 5. dar prima. uşor de înţeles.18. Avantajul acestui mod de abordare este acela că se evită modelarea numerică. rezistenţa specifică corectată se determină ca medie aritmetică a celor două limite.15 – 5.36 şi 5. mai ales că în cadrul Normativului C 107/3 nu sunt date definiţii ale acestor coeficienţi. conducând la un mod de lucru transparent. bazată pe relaţiile de definiţie. atât datorită modelului geometric simplificat cu care se lucrează. 5. are următoarele avantaje: • foloseşte expresii mai simple pentru calculul coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic.

calculaţi ca medie a coeficienţilor de transfer ai zonelor stratului respectiv (Fig. plecând de la coeficienţii de transfer termic Uj ai fiecărui strat „j”.22.Calculul cuprinde următoarele etape: a) Se împarte elementul în straturi paralele cu suprafeţele şi fâşii perpendiculare pe suprafeţe (Fig.22).A c + U d1 .A a + U b1 . 5. ponderată cu ariile aferente.stratul 2: U2 = 173 . Ad Ac Ab Aa fâşii straturi flux termic 3 2 Fig. Prin zonă vom înţelege porţiunea definită de intersecţia unei fâşii cu un strat.23).A b + U c 2 .A c + U d 2 .A d Aa + Ab + Ac + Ad . .A d Aa + Ab + Ac + Ad U a 2 . Descompunerea elementului în straturi paralele cu suprafeţele elementului şi fâşii perpendiculare b) Se determină valoarea minimă a rezistenţei termice.stratul 1: U1 = U a1 .A a + U b 2 . 5.A b + U c1 . 5.

23. Coeficienţii de transfer termic ai zonelor.A c + U d 3 . c. d. 3) unde: λij – coeficientul de conductivitate termică al zonei definite de intersecţia dintre fâşia „i” cu stratul „j” (W/mºC). inversul coeficienţilor de transfer termic: R1 = 1 .2 Ud1 Ud2 Ud3 b Rezistenţele termice ale celor 3 straturi sunt. U2 R3 = 1 U3 174 a Ua1 Ua2 Ua3 Ub1 Ub2 Ub3 Ua1 m 3 . 2.stratul 3: U3 = U ij = U a 3 . b. j = 1. 1 2 3 d c c3 U Uc1 Uc2 d+ 1. prin definiţie. U1 R2 = 1 . 5.A a + U b3 . dj – grosimea stratului „j” (m).A d Aa + Ab + Ac + Ad λ ij dj (i = a. Fig.A b + U c3 . Împărţire domeniului în zone..

respectiv exterioară (m2 ºC/W). αe – coeficienţii de transfer termic la suprafaţă interioară. ponderată cu ariile aferente.fâşia b: Ub = .fâşia a: Ua = 1 1 = d 1 d1 d 2 1 Ra + + + 3 + α i λ1a λ 2a λ 3a α e 1 1 = d 1 d1 d 2 1 Rb + + + 3 + α i λ1b λ 2 b λ 3b α e 1 1 = d1 d 2 d 3 1 1 Rc + + + + α i λ1c λ 2c λ 3c α e 1 1 = d 1 d1 d 2 1 Rd + + + 3 + α i λ1d λ 2d λ 3d α e .Valoarea minimă a rezistenţei termice se calculează cu relaţia: R min = R si + R 1 + R 2 + R 3 + R se unde: Rsi. respectiv exterioară (W/m2 ºC ). pornind de la coeficientul de transfer termic Umax calculat ca medie a coeficienţilor de transfer Ui ai fâşiilor „i”. 175 . Coeficienţii Ui au expresiile: . Rse – rezistenţele termice la suprafaţa interioară.fâşia c: Uc = .fâşia d: Ud = unde: αi. c) Se determină valoarea maximă a rezistenţei termice.

A a + U b . folosind relaţia 5. cu una din relaţiile (5.25 eroarea maximă este de 11%.38). eroarea maximă este 20%. eroarea maximă este de 33%. Fluxul termic Φ se calculează funcţie de valorile cunoscute ale temperaturii. poate fi determinată rezistenţa termică R pentru orice structură. iar pentru un raport de 1. rezultate din măsurători sau prin calcul.A c + U d . Metoda bazată pe cunoaşterea câmpului termic Pe baza valorilor caracteristice ale câmpului de temperatură. 5. exprimată procentual. 176 . este: e = 100 R max − R min 2R ' De exemplu. indiferent de discontinuităţile geometrice sau fizice pe care le prezintă.A b + U c .A d Aa + Ab + Ac + Ad ⇒ R max = 1 U d) Rezistenţa termică specifică corectată se determină ca medie aritmetică a celor două limite Rmin şi Rmax : R' = R min + R max 2 Eroarea relativă maximă.5. dacă raportul între limita superioară şi limita inferioară este egal cu 1.4. Pentru Rmax = 2 Rmin.Media coeficienţilor Ui ponderată cu suprafeţele conduce la: U= U a .2.4.

pentru fiecare punct „j” (ºC). pierderile de căldură globale ale clădirii se situează peste nivelul admisibil prevăzut de normele în vigoare. Pot exista situaţii când. 5. are o pondere importantă în cadrul ariei totale a anvelopei clădirii.Φ=∑ i j Si j Ti −Tsi j α j ( ) Φ = ∑ e j S e j (Tse j −Te ) α j (5.Tse j – temperaturile suprafeţei interioare. Tsi j. fiind un indicator important al nivelului la care cerinţele de izolare termică sunt îndeplinite. această mărime caracterizează în mod individual diversele elemente opace cu funcţii de izolare termică. respectiv exterioare aferente fiecărui punct „j” în care se cunoaşte temperatura (m2). • clădirea are o volumetrie atipică.38) unde: Si j. α i j. cu raportul dintre aria anvelopei (prin care au loc pierderile termice) şi volumul total al clădirii mai mare 177 .5. Se j – ariile suprafeţelor interioare. rezultate din măsurători sau prin calcul. respectiv exterioare. Totuşi. respectiv exterioară (W/m2 ºC). Astfel de cazuri pot să apară atunci când: • aria suprafeţelor vitrate exterioare (ferestre.). αe j – coeficienţii de transfer termic la suprafaţa interioară. uşi exterioare. Coeficientul global de pierderi termice Rezistenţa termică specifică corectată R’ reprezintă o caracteristică termotehnică de bază a elementelor de construcţii. nu şi clădirea în ansamblu. respectiv exterior (ºC). deşi rezistenţele termice specifice corectate sunt superioare valorilor minime necesare (normate). prin care au loc pierderi semnificative de căldură. pereţi vitraţi etc. Te – temperaturile aerului interioare. Ti.

raportată la volumul clădirii. coeficientul G „reprezintă suma pierderilor de căldură realizate prin transmisie directă prin suprafaţa anvelopei clădirii. notat cu G. ce exprimă cantitatea de căldură pierdută de clădire în exterior. ρa .39) unde: G – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC). Coeficientul pierderilor termice la clădiri de locuit Normativul C107/1-2005 conţine metodologia de calcul a coeficientului global de pierderi termice la clădirile de locuit. datorită necesităţilor de ventilare (aerisire). atât normativele străine. denumirea corectă este aceea de „coeficient global de pierderi termice”. Φj – fluxul termic ce traversează elementul „j” al clădirii (W). În conformitate cu acest normativ. În consecinţă. respectiv datorită etanşării insuficiente a rosturilor tâmplăriei exterioare şi/sau permeabilităţii mari la aer a unor elemente de închidere. controlate sau accidentale. cât şi cele româneşti – Normativele C107/1-2005 şi C107/2-2005 – introduc o mărime termotehnică numită „coeficient global de izolare termică”.decât la construcţiile cu forme uzuale.1. 5. Din acest motiv. n (5. pentru o diferenţă de temperatură între interior şi exterior de 1ºC (sau 1 K). 178 . • există infiltraţii ale aerului exterior. la care se adaugă pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului interior. coeficientul global de pierderi termice se calculează cu relaţia: G= ∑∆T V Φj + ca . precum şi cele datorate infiltraţiilor suplimentare (necontrolate) de aer rece”. raportată la volumul încălzit al acesteia.5. Conform definiţiei.

– căldura specifică masică a aerului interior (J/(Kg ºC) sau Ws/(Kg ºC). cu funcţie de izolare termică (m 2). (m2). ρa – densitatea aerului interior (Kg/m3). 179 . qj – fluxul termic unitar mediu (densitatea de flux) a elementului „j” (W/m2).ρa.39 poate fi pusă sub o formă mai utilă din punct de vedere al calculelor practice. Astfel. adică diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior şi temperatura convenţională a aerului exterior: ΔT = Ti .Te (ºC sau K). planşeul de la ultimul nivel. eventual.A j ∆T =∑ Aj Aj =∑ ' ∆T Rj qj (5. încăpere etc. elementele „j” pot fi: pereţii exteriori. infiltraţiilor necontrolate de aer.40) – aria elementului „j”. suma din membrul II se poate scrie: Φj ∑ ∆T = ∑ unde: A j Φj Aj Aj ∆T =∑ q j .) (1/h).ΔT – căderea totală de temperatură. ca. raportate la volumul clădirii şi la diferenţa de temperatură ΔT (W/m3ºC ). pereţi ce despart zone ale clădirii cu temperaturi diferite etc. zonele vitrate exterioare. exprimată prin numărul de schimburi de aer pe oră într-un anumit spaţiu (apartament. V ca – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m3). n – viteza de ventilare naturală (rata ventilării). Relaţia 5.n – pierderile de căldură datorate ventilării clădirii şi. R’j – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „j” (m2 ºC/W).

Dacă se ţine seama de valorile căldurii specifice masice a aerului interior (ca = 1000 Ws/Kg ºC) şi ale densităţii aerului interior (ρa = 1. Deoarece pierderile de căldură prin elementele perimetrale (în contact cu aerul exterior) sunt diferite de pierderile prin elementele ce separă volumul interior încălzit al clădirii de spaţiile adiacente neîncălzite (poduri.23 Kg / m 3 . garaje.42) Din punct de vedere al spaţiilor delimitate.43) 180 . se introduce un factor de corecţie adimensional notat cu τ. spaţii de depozitare etc. n ≅ 0.34 . poduri.39) se poate explicita astfel:  1000 Ws /( KgK )  (c a . ρa ) . n (5. termenul al doilea din membrul II al relaţiei (5. n =  1. n = ∑R ' V Aj j + 0.40 şi 5. expresia 5. n (5. elemente ce delimitează interiorul clădirii de spaţii construite adiacente. spaţii comerciale etc.).34 . ρa . elementele de izolare termică ale clădirilor pot fi grupate în două categorii: • • elemente ce delimitează interiorul clădirii de exteriorul acesteia (elemente perimetrale).39 devine: G= ∑∆T V Φj + c a . exprimat cu relaţia: τ= Ti − Tu Ti − Te (5.23 Kg/m3).). subsoluri.41. cu temperatură diferită (garaje.41) 3600   (valoarea 3600 se introduce pentru a face trecerea de la secunde la ore) Cu ajutorul relaţiilor 5.

Te – temperatura convenţională a aerului interior. pentru o diferenţă de un grad între interior şi exterior.43. 5. cu relaţia: (5. coeficientul pierderilor termice al unei clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuire. raportate la volumul încălzit al clădirii”. respectiv exterior (ºC).42 şi 5. sau al unei părţi de clădire distinctă din punct de vedere funcţional „reprezintă pierderile de căldură prin elementele de închidere ale acesteia.45) G ≤ G N în care: GN – coeficientul global normat de pierderi termice (W/m3ºC). funcţie de numărul de niveluri şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul încălzit al clădirii. 5.44) Verificarea nivelului global de pierderi termice se efectuează.34 . Coeficientul pierderilor termice la clădiri cu altă destinaţie Conform Normativului C 107/2-2005. În relaţia 5. rezultă τ = 1. În final. Tu – temperatura aerului interior din spaţiile adiacente clădirii (ºC).unde: Ti. n (5. conform Normativului C107/1-2005. relaţia practică de calcul a coeficientului global de pierderi termice devine: G= ∑ R '   V  Aj j  τj    +0. Valorile coeficientul global normat de pierderi termice pentru clădirile de locuit sunt prevăzute în cadrul Normativului C107/1-2005.2.43 se observă că pentru Tu = Te (egalitate valabilă pentru elementele anvelopei în contact cu aerul exterior).5. prin utilizarea rel. 181 .

conform Normativului C107/2-2005. τj – factor de corecţie a diferenţei de temperatură între mediile separate de elementul de construcţie „j”.48). V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m3). V Aj – volumul încălzit al clădirii sau părţii de clădire (m3). – aria suprafeţei elementului de construcţie „j” prin care se produce schimb de căldură (m2). 5. aflaţi în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit. Verificarea nivelului de pierderi termice globale se efectuează.Conform definiţiei. G1ref = unde: A4  1  A1 A 2 A 3  a + b + c +d⋅P + e  V  (5. cu relaţia: (5. 182 . R’j – rezistenţa termică specifică corectată. coeficientul global de pierderi termice se calculează cu relaţia: G1 =  Aj 1   τj  ∑ ' j  V R  j  (5.46) unde: G1 – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC).48) A1 – aria suprafeţelor componentelor opace ale pereţilor verticali care fac cu planul orizontal un unghi mai mare de 60°. calculată luând în considerare dimensiunile interax (m2). a elementului de construcţie „j” (m2 ºC/W).43. cf. rel.47) G 1 ≤ G 1r e f în care coeficientul global de referinţă G1ref este conform relaţiei (5. pe ansamblul clădirii.

• clădiri de categoria 2. c. în funcţie de: categoria de clădire. calculată luând în considerare dimensiunile interax (m2). la baza acesteia (W/mºC). cu semnificaţia unui coeficient liniar de transfer termic al punţii de pe conturul clădirii. în care intră clădirile cu "ocupare continuă" şi clădirile cu "ocupare discontinuă" de clasă de inerţie mare. calculat pe baza dimensiunilor interioare ale clădirii (m3). calculată luând în considerare dimensiunile interax (m2). A3 – aria suprafeţelor planşeelor inferioare aflate în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit. Clădirile la care se aplică prevederile normativului C 107/2-2005 se împart în două categorii. a. e – coeficienţi de control (cu semnificaţia unor rezistenţe termice corectate normate) pentru elementele de construcţie menţionate mai sus.A2 – aria suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac cu planul orizontal un unghi mai mic de 60°) aflate în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit. b. definită conform anexei B din normativ. în care intră clădirile cu "ocupare 183 . funcţie de durata de ocupare şi clasa de inerţie: • clădiri de categoria 1. V – volumul încălzit. P – perimetrul exterior al spaţiului încălzit aferent clădirii aflat în contact cu solul sau îngropat (m). calculată luând în considerare dimensiunile nominale ale golului din perete (m2). tipul de clădire şi zona climatică (m2 ºC/W). d – coeficient de control. A4 – aria suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit. ale căror valori sunt date în Tabelele 1 şi 2 din Normativul C 107/2-2005.

Din această categorie fac parte creşele. Clădirile cu "ocupare continuă" sunt considerate acele clădiri a căror funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă. Ad – aria desfăşurată a clădirii sau părţii de clădire analizate (m2).. din care cel puţin 5 ore în intervalul ora 0 – ora 7. clădirile administrative.discontinuă". cu excepţia celor din clasa de inerţie mare. sălile de curs. amfiteatrele. de clasă de inerţie medie şi mică. Clasa de inerţie 184 . Clasa de inerţie a unei clădiri sau părţi de clădire se stabileşte conform Tabelului 5. determinată pe baza dimensiunilor interioare ale acestuia (m2). cu rol de izolare termică (Kg/m2).3. Tabel 5. sălile de spectacole. restaurantele. din această categorie făcând parte: şcolile.3. spitalele etc.49) Ad unde: mj – masa unitară a elementului de construcţie „j”. cu mai mult de 7°C sub valoarea normată de exploatare. Aj – aria utilă a elementului de construcţie „j”. clădirile industriale cu unul sau două schimburi etc. Clădirile cu "ocupare discontinuă" sunt acele clădiri a căror funcţionalitate permite ca abaterea de la temperatura normată de exploatare să fie mai mare de 7°C pe o perioadă de 10 ore pe zi. în intervalul ora 0 – ora 7. în funcţie de valoarea raportului : ∑m j A j j (5. internatele. definită conform anexei B din normativ.

185 . clădiri comerciale şi hoteluri. birouri. alte clădiri (industriale cu regim normal de exploatare). policlinici. creşe. clădiri de învăţământ şi pentru sport.∑m j A j j Ad Până la 149 De la 150 la 399 De la 400 în sus Inerţia termică mică medie mare Tipurile de clădire funcţie de care se aleg coeficienţii de control sunt: • • • • spitale.

Studii de caz 5.80 1 1 4 4 4 0.80 0.05 4 3. este alcătuit dintr-un strat de rezistenţă din beton (12. în cazul unor punţi termice ce nu sunt incluse în tabelele din Normativul C 107/3-2005.6.5. 5. utilizat pe scară largă înainte de 1989.24).24. în grosime totală de 27 cm. prin metoda coeficienţilor de transfer termic.24).05 2. Alcătuirea generală a panoului de perete 186 .05 3 3 1. 5.5 cm). Panou prefabricat În cadrul acestui studiu s-a urmărit: • • evidenţierea comportării termice a unei soluţii tip de panou mare prefabricat.5 cm).1. a) Definirea geometriei Dimensiunile caracteristice au fost preluate din proiectul tip (Fig.05 1. 0. 5. modul de abordare a calculului rezistenţei termice corectate. un strat de termoizolaţie din polistiren (8 cm) şi un strat de protecţie din beton (6.60 0.6. Panoul analizat (Fig.20 2 2 Fig.

0 V1 6.4 cm) zone din câmpul panoului. Dimensiunile geometrice ale punţilor au fost extrase din proiectul tip. Secţiune 1-1 (rost vertical) (poli 13.. 5. iar caracteristicile de material (coeficienţii de conductivitate termică) din strat protecţie (beton) Normativul C 107-2005 sau din fişa tehnică a produsului (Tabelul 5. 5. stratul de rezistenţă (dispus spre interior) şi cel de protecţie (poziţionat la exterior).5 12. strat rezistenţă (beton) termoizolaţie (polistiren) strat protecţie (beton) 6. 5.0 c) Stabilirea parametrilor geometrici şi fizici ai punţilor 12.4).25.25 – 5.5 Conform celor arătate la pct.0 strat rezistenţă (beton) 187 stire n) . Legăturile se realizează pe conturul panoului.0 W/m2K) perete interior (beton) monolitizare (beton) strat protecţie (beton) termoizolaţie (polistiren) strat rezistenţă (beton) ter moi termoizolaţie (polistiren 2.5 14.5 12.4 cm) zola ţie placă (beton) Fig. 4–4 din Fig.0 punţi termice liniare.0 6. corespunzătoare secţiunilor 1–1. linii întrerupte 5.24. Întreruperile sunt necesare pentru a se crea legături între cele două straturi din beton.28.5 8.24. reprezentate anumite cu nervură (beton) în Fig. b).b) Identificarea punţilor termice În cazul pereţilor din panouri mari punţile termice apar în zonele unde termoizolaţie din câmpul curent al panoului trebuie întreruptă.5 strat rezistenţă (beton) termoizolaţie (polistiren) monolitizare (beton) 8.0 geam dublu (Ug = 3. au fost luate în considerare patru tipuri de 8. Detaliile acestor punţi sunt reprezentate în Fig. pe perimetrul termoizolaţie (polistiren golului de fereastră şi în2. 5..

0 placă (beton) termoizolaţie (polistiren) Fig.4 cm) monolitizare (beton) Y Z X 13.5 Z X strat protecţie (beton) termoizolaţie (polistiren) strat rezistenţă (beton) Fig. Secţiune 2-2 (rost orizontal) geam dublu (Ug = 3.0 W/m2K) V 1 L 1 6. Secţiune 3-3 (glaf geam) 188 .6. 5.0 Y 12.5 V1 L1 strat protecţie (beton) strat rezistenţă (beton) termoizolaţie (polistiren 2.5 8.0 12.27. 5.5 8.26.

Nr crt 1 2 3 Caracteristicile termotehnice ale materialelor Densitate aparentă [Kg/m3] 2500 20 1800 Conductivitat e termică [W/m ºC] 1. conform celor arătate în Cap.0 12. pct.28. Secţiune 4-4 (nervură beton) Tabel 5.0 Fig. 5. 4.2. interioară şi exterioară. 189 .5 V 1 L 1 5.5. 4. cu flux nul pe direcţie normală pe linia de întrerupere.74 0.4.5 8.93 Capacitate calorică masică [J/Kg ºC] 840 1460 840 Material Beton armat Polistiren expandat Mortar d) Adoptarea condiţiilor la limită Pentru cele două suprafeţe ale panoului.044 0.nervură (beton) strat protecţie (beton) termoizolaţie (polistiren) strat rezistenţă (beton) 6.1. se adoptă condiţii la limită de speţa a III-a (Fourier). conform reglementărilor în vigoare (Normativ C 107-2005). care necesită cunoaşterea coeficienţilor de transfer termic la suprafaţă şi a valorilor temperaturii aerului interior şi exterior. În zonele de întrerupere ale domeniilor punţilor termice se adoptă condiţii de speţa a II-a (Neumann).

14 1. Rosturi verticale (secţiune 1-1) Domeniul modelat este reprezentat în Fig. Coeficienţii de transfer termic de suprafaţă: αi = 8 W/m2 ºC.2 + 0.29.30 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma 190 . 5. 5. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost vertical) În Fig. 5.29.25 – 5. V1 L1 B = 1. αe = 24 W/m2 ºC.14/2 Φ 1.28.Temperaturile convenţionale de calcul ale aerului interior şi exterior s-au considerat: Ti = 20 ºC.20 1. 5. întrucât Normativul C 107/3-2005 nu conţine valori ale coeficienţilor ψ în cazul structurilor din panouri mari. pentru fiecare din cele 4 tipuri de punţi termice liniare din Fig. e) Determinarea coeficienţilor de transfer termic Coeficienţii de transfer termic au fost determinaţi prin modelare numerică.20 0.20 Fig. folosind metoda elementelor finite. Te = -15 ºC.

5.31 este redat fluxul termic unitar. temperaturile ridicate fiind reprezentate cu nuanţe deschise. Câmpul fluxului termic unitar (rost vertical) 191 .modelării. nuanţele închise reprezentând valorile mari ale fluxului. În Fig. 5. Câmpul de temperaturi (rost vertical) Fig. 5.31.30. Fig.

262 1. 5.74 24 j R= Rosturi orizontale (secţiunea 2-2) Domeniul modelat este reprezentat în Fig.094 Φ – fluxul termic ce traversează suprafaţa reprezentată cu linie îngroşată în Fig. ΔT – diferenţa dintre valorile temperaturii convenţionale ale aerului interior şi exterior: ΔT = 20 – (–15) = 35 ºC.32.36.5536 W/m º C ΔT R 35 2.24 − = − = 0.521 1.094 m 2 °C / W αi λ j α e 8 1. 5. 5.29. B R – lăţimea punţii termice.102 1.5679 W/mº C ΔT R 35 2. 5. conform relaţiei 5. În Fig. iar în Fig. 5.4725 W/m º C ΔT R 35 2. va fi: ψ= în care: Φ B 41.29.265 − = − = 0.044 1. – rezistenţa termică unidirecţională (în câmpul curent al panoului): dj 1 1 1 0.34 câmpul fluxului termic unitar. considerată conform Fig.125 0.33 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării.08 0.065 1 +∑ + = + + + + = 2.Valoarea coeficientului ψ.27 − = − = 0.094 rost orizontal (panou inferior): ψ2 = Φ 2 B 2 40.094 192 . Valorile coeficienţilor ψ: • rost orizontal (panou superior): ψ1 = • Φ1 B1 37. determinat prin modelare numerică (W).74 0.

13/2 V1 L1 Φ1 1.B1 = 1.2 B2 = 1.13 1.13/2 0. 5.2 + 0.2 Fig. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost orizontal) 193 .2 Φ2 1.31.2 + 0.

33.34.20 fereastră 1. În Fig.909 1.9 0 Fig. iar în Fig. 5. Câmpul fluxului termic unitar (rost orizontal) Glaf fereastră (secţiunea 3-3) Domeniul modelat este reprezentat în Fig.Fig. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (glaf geam) 194 .20 − = − = 0. 5. Valoarea coeficientului ψ: ψ= Φ B 33 . 5.3958 W/m º C ΔT R 35 2.2 0 Φ 0.35.35.094 B = 1. 5. 5. 5.36 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării.37 câmpul fluxului termic unitar. Câmpul de temperaturi (rost orizontal) Fig.

05 1. 5. iar în Fig.3733 W/m º C ΔT R 35 2.Fig.38.45 − = − = 0. În Fig.05 V 1 L 1 1.36.37. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (nervură) 195 . Câmpul de temperaturi (glaf) Fig.20 Φ Fig.40 câmpul fluxului termic unitar.014 2.20 0. 5.39 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării. 5. 5. Valoarea coeficientului ψ: ψ= Φ B 54. 5.094 B = 2 x 1. 5.38.2 + 0. Câmpul fluxului termic unitar (glaf) Nervuri (secţiunea 4-4) Domeniul modelat este reprezentat în Fig.

46 6.24) sunt centralizate în Tabelul 5.ℓ 3.34 3.4725 0.3748 2. Fig.46 3.3733 ∑ (ψ.8434 f) Calculul rezistenţei termice specifice corectate 196 . Detaliu Rost vertical Rost orizontal sup.9155 1. Tabel 5. 5. Rost orizontal inf.5679 0.Fig.5.ℓ) Lungimi ℓ 5.5536 0. 5. Câmpul de temperaturi (nervuri) Fig.73 ψ.8856 11.0326 1. Câmpul fluxului termic unitar (nervuri) Valorile coeficienţilor ψ şi lungimile punţilor termice (cf.40.3958 0.5. Glaf fereastră Nervuri din beton Coeficienţii ψ şi termenul ∑( ψ.39.6349 2.00 7. 5.ℓ) Coeficient ψ 0.

11: U= ' 1 11.8434 ∑ψ . rezistenţa termică corectată este total insuficientă.6 ×2.1.973 În legătură cu ultima valoare sunt de remarcat următoarele: • valoarea rezistenţei corectate R’ = 0.5069 m 2 º C/W << R' min = 1.8 .094 m2ºC/W.8 ×1.Coeficientul de transfer termic corectat. determinat cu relaţia 5. l = 1 + + =1.5069 m2ºC/W reprezintă circa 25% din rezistenţa unidirecţională R = 2. cu alte cuvinte.40 m 2 º C/W 197 .5069 m 2 º C/W U' 1. fiind mult inferioară rezistenţei termice minime impuse de Normativul C 107-2005 pentru pereţi exteriori: R' = 0.973 W /m R A 2. punţile termice reduc la un sfert valoarea rezistenţei termice a panoului analizat. • în raport cu cerinţele actuale.2 2 ºC Rezistenţa termică corectată va fi: R' = 1 1 = = 0.094 3.

deosebită de toate celelalte tipuri de punţi. • starea pământului în raport cu fenomenul de îngheţ. Bi exterior interior placă pe sol Fig.). pe de altă parte. de speţa I-a (Dirichlet).00 (Fig. Contextul problemei Intersecţia dintre pereţii exteriori şi placa de la cota ±0. 5. porozitate.41. Având în vedere dificultăţile de determinare ale caracteristicilor 198 .6. dată de temperatura în sol. 5. Soclul clădirii 5. care depind de o multitudine de factori: • natura terenului (structura minerală.1. 5.6. • umiditatea şi gradul de saturaţie.2.41) constituie o puntea termică atipică. Placă pe sol la o clădire fără subsol În calculele termotehnice ale plăcii pe sol trebuie să se ţină seama de caracteristicile pământului.5.2. la cota stratului invariabil (Fig. densitate aparentă etc. pe de o parte datorită configuraţiei geometrice particulare şi.42). mărimea particulelor. ca urmare a faptului că pe lângă cele două condiţii la limită obişnuite de speţa a III-a (Fourier) la suprafeţele interioară şi exterioară ale elementului. există şi o a treia.

Variaţia convenţională a temperaturii în sol Cota stratului invariabil. 5.0 W/m°C) 3. climatice IV – zone +8° +9° +10° +11° λ = 4. • λ = 4.0 cota stratului invariabil I. -21° I -18° II -15° III -12° IV αe = 24 W/m2 °C λ = 2. reprezintă adâncimea de la care temperatura în teren este considerată constantă tot timpul anului.0 W/m°C sub adâncime de 3. funcţie de zona geografică.0 m de la CTS. zona II: 9 ºC. 5. considerate acoperitoare: • λ = 2.0 Fig. adoptată la 3. zona IV: 11 ºC).42 funcţie de zona climatică (zona I: 8 ºC.0 + 4. zona III: 10 ºC. Variaţia convenţională a temperaturii în pământ.0 W/m°C până la adâncimea de 3.42. III.0 m de la cota terenului sistematizat (CTS). Normativul C107/5-2005 prevede pentru aprecierea caracteristicilor 199 .42.0 m sub cota terenului sistematizat. având valorile din Fig. II.0 W/m°C) 4. conform Normativului C107/5-2005.termotehnice ale solului.0 = 7. Normativul C107/5-2005 privind „Calculul termotehnic al elementelor de construcţii în contact cu solul” admite pentru coeficientul de conductivitate termică al pământului următoarele valori. este prezentată în Fig. 5.

5.termice ale plăcii pe sol. 200 . U’ – coeficientul de transfer termic corectat al plăcii pe sol (W/m2 °C). – aria elementului analizat. la clădiri fără subsol.41 (m). următoarele relaţii: ψ= (5. Fig.50) U' = 1 1 ∆Tp ∑ψ = + R ' R ∆T A unde: ψ – coeficientul liniar de transfer termic al punţii constituite de soclul clădirii (W/m°C). Φ – fluxul termic de la interior spre exterior. – lungimea punţii termice (perimetrul clădirii la cota ±0. termică unidirecţională a tuturor straturilor cuprinse între cota ±0. apare un termen nou. R – rezistenţa (m2°C/W) Bi – lungimea de calcul a porţiunii de placă. în relaţia (5.50) pentru calculul coeficientului ψ şi (5. respectiv a plăcii pe sol (m2).51) Φ Bi ∆Tp − ∆T R ∆T (5. neîntâlnit în cazul celorlalte tipuri de punţi: ΔTp / ΔT. Ca urmarea a particularităţilor menţionate mai sus. ΔTp – diferenţa între temperatura convenţională a aerului interior şi temperatura la cota stratului invariabil: ΔT = Ti – Tp (°C).51) pentru calculul rezistenţei corectate R’.00) (m). R’ ℓ A – rezistenţa termică specifică corectată a plăcii pe sol (m2 °C/W). cf. prin placa pe sol (W/m).00 şi cota stratului invariabil CSI ΔT – diferenţa între temperaturile convenţionale ale aerului interior şi exterior: ΔT = Ti – Te (°C).

0 qx = 0 pământ (λ = 4. este prezentat în Fig.Pentru a înţelege comportamentul termic al complexului placă – soclu – teren. 5. 5.43. exterior αe = 24 W/m °C. în cazul unui calcul simplificat dar acoperitor.6. 5.2. 5. pentru care s-au studiat caracteristicile termice prin modelare numerică bazată pe metoda elementelor finite.2.0 W/m°C) qx = 0 3.0 W/m°C) cota stratului invariabil (Tp = 10 °C) 10. Te = -15 °C qx = 0 2 interior αi = 8 W/m2 °C. Domeniu simplificat Condiţiile de contur s-au adoptat astfel (Fig. Au fost respectate prevederile generale din Normativul C107/5-2005 cu privire la dimensiunile şi caracteristicile termice ale terenului.0 10. în cele ce urmează s-au considerat două variante. precum şi raţiunea utilizării raportului dintre diferenţele de temperatură.43. prima simplificată iar cea de a doua (aproape) reală.0 Fig. 201 . ce cuprinde doar terenul.0 qx = 0 4. corespunzătoare mediului exterior în zona a III-a climatică. Modelarea numerică a) Varianta 1 – simplificare maximă Domeniul considerat.43): • pe jumătatea din stânga a laturii orizontale superioare a domeniului s-a impus o condiţie de speţa a III-a (Fourier). Ti = 20 °C 1m pământ (λ = 2.

în Fig.47 sunt puse în evidenţă 3 zone distincte de transfer termic: de la interior spre exterior. prin pământ (zona 1).• pe jumătatea din dreapta a laturii orizontale superioare s-a impus o condiţie de speţa a III-a (Fourier). • pe laturile verticale s-au adoptat condiţii de speţa a II-a (Neumann) cu componenta orizontală a fluxului termic qx = 0 (suprafeţe adiabatice). 5. de la interior spre teren (zona 2) şi de la teren spre exterior (zona 3). Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută) 202 . cu temperatura impusă Tp = 10 °C.44. aflată la cota stratului invariabil.44). s-a prescris o condiţie de speţa I-a (Dirichlet). exterior interior Fig. • pe latura orizontală inferioară.46 conţine reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar. Modelarea pe calculator a condus la rezolvarea câmpului termic. 5. 5. Fig.45) şi a fluxurilor termice. Pe baza acesteia. 5. a fluxurilor termice unitare (Fig. corespunzătoare microclimatului interior. 5. respectiv determinarea valorilor temperaturilor (Fig.

Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim) exterior interior Fig.45.19 interior Fig.46. 5.exterior 81. 5. Reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar (lungimile săgeţilor sunt proporţionale cu mărimea fluxului) 203 .

Condiţiile de contur sunt similare cu cele din varianta precedentă. În Fig. 5. iar în Fig.3.49 este redată harta temperaturilor rezultate. se observă că alura variaţiei temperaturii şi fluxului rămâne aceeaşi. 5. Zone de transfer termic  interior  exterior.43) este diferită de marea 204 .50 harta fluxurilor termice unitare. 5.48.50 cu cele corespunzătoare de la varianta 1. 5.  interior  teren. 5.2. Comparând hărţile din Fig.exterior interior A B C 3 1 2 D E F Fig. 5. Considerente teoretice a) Coeficientul liniar de transfer termic Puntea termică simplificată din varianta 1 (Fig.49 şi 5. ceea ce înseamnă că procesul termic nu suferă modificări din punct de vedere calitativ. 5.47.6. b) Varianta 2 – caz real Domeniul modelat este reprezentat în Fig.  teren  exterior.

în sensul că nu se datorează unor neomogenităţi locale constituite din materiale cu conductivitate termică mare. λ = 0.0 0. λ = 0.23 W/m°C) placă OSB (d = 2. λ = 0.0 20.0 cm. parchet (d = 2.majoritate a punţilor. Domeniul real 205 .375 pământ (λ = 2.8 W/m°C) 10.0 pământ (λ = 4.7 W/m°C) pernă pietriş (d = 20 cm. 5. şi nici unei variaţii a configuraţiei geometrice.0 W/m°C) 3. λ = 1.5 cm.375 Fig. λ = 2.48.0 W/m°C) 4.2 cm.0 W/m°C) perete zidărie (d = 37.7 W/m°C) pământ compactat (d = 50 cm.114 W/m°C) placă beton (d = 10 cm. λ = 0.

43 apare ca urmare a 3 factori: • • traseul scurt de pierdere a căldurii prin pământ. 5. 5. 5.50. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim) Puntea termică din Fig.49. 5. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută) exterior interior Fig. în vecinătatea punctului A (Fig.exterior interior Fig. majorarea căderii de temperatură în zona adiacentă punctului A. 206 .47) care desparte zona rece de cea caldă.

a qx = 0 αe Te A m o Φ αi Ti qx = 0 qx = 0 n ol iti p T qx = 0 b eliminarea punţii z Φu ar qx = e 0 (b et qx = 0 o n) B αi Ti qx = 0 qx = 0 Tp Fig. cu punte (câmp termic plan). pentru calculul coeficientului ψ în varianta 1.47. b. Tp fiind temperatura stratului invariabil. • aria suprafeţei calde pe porţiunea unde fluxul termic se transmite numai spre pământ (Fig. 5. zona EF). 5.51. zona BC) este mai mică decât aria suprafeţei de teren ce interceptează căldura. domeniul real.51.de la valoarea ΔTp = Ti – Tp la valoarea ΔT = Ti – Te. pct. regula de eliminare a punţii termice (cf.47. la cota stratului invariabil (Fig. În consecinţă. fenomenul este asemănător cu cel din cazul punţii termice liniare de la colţul pereţilor exteriori.4. unde suprafaţa interioară este mai mică decât cea exterioară. 5. 5. Eliminarea punţii termice din varianta 1 a. este cea ilustrată în Fig. 5. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional) 207 .2).

de la suprafaţa BC spre EF 208 . se poate deduce cu ajutorul relaţiei de definiţie (5.50) prevăzută în Normativul C107/5-2005 pentru calculul coeficientului liniar de transfer termic al soclului. Φ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat. ΔT – căderea totală de temperatură: ΔT = Ti – Te (°C). şi ψ2 aferent zonei în care fluxul este direcţionat numai spre pământ.Expresia (5. ∆T  ∆T ∆T R ∆T (5. determinat prin modelare numerică (W). ∆T Φ' U.47 şi 5. B . – lungimea punţii termice (m). coeficientul ψ poate fi scris ca sumă dintre coeficientul ψ1 aferent zonei în care fluxul termic este direcţionat de la suprafaţa AB spre exterior. ∆T .  ∆Tp Φ B ∆Tp = − = − . probabil mai riguros deoarece reflectă mai fidel mecanismul transferului de căldură în situaţia analizată.52) este corectă.12): ψ= U.51 (m). aferent unei lungimi de 1 m a punţii: Φ = Φ’/ ℓ (W/m). Conform Fig. ∆T .52) unde: Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat. Pentru a vedea în ce constă aceasta se propune în continuare un alt mod de calcul pentru coeficientul liniar de transfer termic. Relaţia (5. Φu – fluxul termic unidirecţional pentru acelaşi domeniu. 5. ∆Tp Φ' − Φ u Φ Φ' Φ' = − u = − = . U B ℓ – coeficientul de transfer termic unidirecţional (W/m2 °C). dar ascunde o ipoteză simplificatoare.52. – conform Fig. ∆T . 5. dar cu puntea termică eliminată (W). ∆T . A .

0) (W). utilizând şi relaţia de definiţie (5.53) unde: Φ – fluxul termic de la interior spre exterior (W).∆T . ∆p – T diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior şi cea de la cota stratului invariabil: 20 – 10 = 10 °C.12). Φ1 u – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei AB ( Φu1 = q. 1 Φ2 – fluxul termic de la interior spre teren (W). ∆T – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior şi cea a aerului exterior: 20 – (–15) = 35 °C. unde A2 este aria suprafeţei BC: A2 = B2 x 1.∆Tp (5. se poate scrie: ψ = ψ1 + ψ 2 = Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 ∆Φ ∆Φ 1 2 + = 1 + . 209 . unde A1 este aria suprafeţei AB: A1 = B1 x 1.A 2 . q – fluxul termic unitar în regim unidirecţional (W/m2). Φ2 u – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei BC ( Φu 2 = q.A1 .∆T .∆Tp .0) (W).Ca urmare.

cu punte (câmp termic plan). domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional) (curba BE reprezintă frontiera dintre zona in care căldura se transmite numai spre exterior şi zona unde căldura se transmite numai spre pământ) 210 . Partajarea fluxului termic a.a. domeniul real. b. A E Φu1 Φ2 B F Φu2 C B1 B2 Fig.52. 5. Φ1 A Φ1 + Φ2 = Φ’ B C D b .

53) poate fi pusă sub forma: ψ = ψ1 + ψ 2 = Φ 1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 Φ Φ Φ1 Φ2 + = − u1 + − u2 . poziţia nodului astfel găsit este cu atât mai apropiată de punctul B cu cât discretizarea este mai fină. ∆T .53). E se găseşte pe poziţia nodului în care componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul. pierdut spre aerul exterior. ∆T . Ipoteză simplificatoare din relaţia (5.47.52). Punctul E desparte zona DE prin care se pierde căldură de la suprafaţa stratului invariabil spre exterior. Poziţia punctului B se determină astfel (Fig.∆T .54) Relaţia (5.∆Tp . După determinarea poziţiei punctului E se poate calcula fluxul termic Φ2 primit de suprafaţa EF.∆T .52) se mai poate scrie: Φu Φ + Φ2 Φ + Φu 2 Φ1 Φ2 Φ Φ Φ' − = 1 − u1 = + − u1 − u 2 . ∆T .∆Tp (5. • pornind din punctul A se face suma fluxurilor pe elemente finite până se ajunge la valoarea cea mai apropiată de Φ1. ∆T . 5. cu cel exprimat prin relaţia (5. ∆T . 5.55) 211 . ∆T .47.Pentru utilizarea practică a relaţiei (5.50) se poate evidenţia prin egalarea coeficientului ψ dat de relaţia (5.52). Relaţia (5. 5. ∆T . 5.∆Tp . ∆T ψ= (5. de zona EF unde se primeşte căldură de la suprafaţa caldă BC (Fig.52a): • din fluxul termic total Φ’ pierdut prin suprafaţa caldă se scade fluxul Φ2 pierdut spre pământ şi se obţine Φ1 ce reprezintă fluxul rămas. 5.∆T .53) este necesară cunoaşterea poziţiei punctelor B şi E (Fig.52).

6. ∆T .∆Tp Φ2 Φu2 Φ2 Φu2 − = − ∆T ∆T ∆Tp ∆Tp  1 1 Φ2  −  ∆T ∆Tp  Φ2 Φ2 Φu2 Φu2 − = − ∆T ∆Tp ∆T ∆Tp    = Φu2  1 − 1   ∆T ∆Tp       Φ2 = Φu2 Egalitatea (5.52a). fapt ce nu concordă cu experimentele numerice efectuate în cele două variante analizate. la pct.50) din cadrul Normativului C 107/5-2005: se admite că fluxul termic Φ2 ce se transmite integral spre pământ.4 s-au determinat coeficienţii de transfer termic liniari cu ambele metode. din punct de vedere al calculelor practice. 212 .∆T .55).2.51) din Normativul C107/5-2005 pentru calculul rezistenţei termice specifice corectate. 5. b) Rezistenţa termică corectată Relaţia (5.54) şi (5. se poate deduce conform expresiei (5. ∆T . Pentru a vedea cât este de acceptabilă această aproximaţie.56) relevă aproximaţia care se face prin utilizarea expresiei (5. de la suprafaţa BC spre EF (Fig.56) Φ Φ Φ Φ Φ1 Φ Φ Φ2 + 2 − u1 − u 2 = 1 − u1 + − u2 .∆Tp . ∆T . 5.∆Tp .Egalând ultimii membrii ai expresiilor (5. este unidirecţional. ∆T . ∆T .∆T . 5. ∆T .∆Tp Φ Φ Φ2 Φ2 − u2 = − u2 .47.57). prin reduceri şi simplificări succesive se obţine: (5.

60) .0 4. relaţia (5. Calculul practic În cele ce urmează s-a efectuat calculul coeficientului liniar de transfer termic utilizând relaţia (5. 5.3.0 4.  ΔT . obţinute prin modelare numerică.57) Dacă există mai multe tipuri de punţi liniare ale plăcii pe sol. Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005. respectiv ies din domeniul analizat.5 10 20 −10 − = − = ∆T R ∆T 20 − (−15 ) 2.A.01429 . ΔT U. se obţine: ψ= Φ B i ∆TP 105 .625 20 − (−15 ) = 3.53. ΔT A. ΔT A.Φ + ∆Φ Φu 1 Φ' ΔΦ = U' = = u = + = R' A.6. 5.08844 = 1.625 m 2 °C / W αi λ j 8 2.0 (5.0 1 +∑ = + + = 2. ∆T A.2.53).50) din normativ şi. sunt centralizate în Fig. ΔT A R ΔT A (5. ∆T A. cu relaţia (5.57) devine: T ψ 1 1 ∆ p ∑  =U = ' + R ' R ΔT A (5.92585 W/m °C (5. ∆Tp ∆Tp ΔΦ. ΔT. a) Varianta 1 Valorile fluxurilor termice care intră.43 şi valorile fluxului din Fig.58) 5. 5.53.59) rezistenţa termică unidirecţională fiind calculată cu relaţia uzuală: R= 213 d j 1 3. pe de altă parte. pentru condiţiile la limită din Fig.  ΔΦ  1 ∆Tp ψ = + =U + = + A.1.

5 – 18. conduce la rezultatul din relaţia (5.0 +10 .5.00. Fluxurile termice ce 18.0 ×10 . rezistenţa termică corectată (în ipoteza că singura punte termică este cea constituită de perimetrul suprafeţei) va fi: 1 ∆Tp ∑ψ.0 interior 4.55 exterior 168. având de exemplu dimensiunile de 10 x 10 m.8792 2.53. 214 .72 81.5 C 105.72 F domeniul analizat (W) Pentru o suprafaţă a plăcii de la cota ±0.45 A s u p ra fa ţa in te ri o ar ă (a ri traversează e m in i m ă) B 105.78 18.62). 1 ∆Tp ψ ∑ + = + = R ∆T A R ∆T A 1. cea de a doua modalitate de calcul a coeficientului ψ cu ajutorul relaţiei (5.53.0 U' = W / m 2 °C R' = 1 1 = = 1.92585 × 2 (10 . 5.8792 (5.137 m 2 °C / W U' 0.72 = 86.53).0) 1 20 −10 = + = 0. 5.625 20 − (−15 ) 10 .61) Utilizând datele numerice din Fig.19 D Fig.

62) 1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10) = 1.05211 W/m °C (s-a folosit valoarea fluxului termic unitar unidirecţional q = 3.53) s-a obţinut astfel: • din fluxul total pierdut prin pardoseală (105. Rezistenţa termică corectată.076 m 2 °C / W U' 0.55 m de mijlocul feţei superioare a domeniului).5 W) s-a scăzut fluxul pierdut spre pământ (18.72 W). calculată pentru domeniul din Fig.52b) Punctul B (Fig.80952 × 5.0) + = 0.53) desparte zona prin care se pierde căldură de la suprafaţa stratului invariabil spre exterior.929688 (5.5 − 18.87535 + 0.929688 2.72 − 3.05211 × 2 (10 .55 18. Punctul E (Fig.72 = 86. • pornind din punctul A s-a făcut suma fluxurilor pe elementele finite până s-a ajuns la valoarea cea mai apropiată de 86.72 ) − 3.63) b) Varianta 2 215 .78 W ce reprezintă fluxul rămas. 5.∆Tp (105 . pierdut spre aerul exterior.ψ = ψ1 + ψ 2 = = Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 ∆Φ ∆Φ 1 2 + = 1 + = .62).80952 × 4.78 W. este: U' = 1 20 −10 2.625 20 − (−15 ) 10 .0 ×10 . 5.47 şi 5.80952 W/m2.0 +10 .∆Tp .45 + = (5.0 W / m 2 °C R' = 1 1 = = 1. determinată pe baza coeficientului ψ calculat cu relaţia (5. se obţine 105. determinându-se astfel poziţia punctului B (rezultată la 5.∆T .∆T . de zona în care se primeşte căldură de la suprafaţa BC (E se găseşte pe poziţia nodului în care componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul). 5.5 – 18.176764 = 2.

5.70 0.250 A interior B 72.65) Dacă se adoptă pentru pardoseală dimensiunile 10 x 10 m şi nu există alte 216 .07 – 10.0 (5.23 0.0 + + + + = 3. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W) Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005.25085 W/m °C (5.70 2.02 0.64) a fost calculată în mod uzual: R= d j 1 0.54. pentru condiţiile la limită din Fig. 5. 6.54. obţinute prin modelare numerică.49063 m 2 °C / W 0.1 3.73 F Fig.10 1 +∑ = + + + + αi λ j 8 0.49063 20 − (−15 ) = 2.07 9.Valorile fluxurilor termice care intră.0 4.022 0.05914 − 0. 5.64) Rezistenţa termică unidirecţională utilizată în (5.73 = 61. 5.34 10.0 4.50 3.43 şi valorile fluxului din Fig.0 2.20 0. respectiv ies din domeniul analizat. se obţine: ψ= Φ B i ∆TP 72 .875 20 −10 − = − = ∆T R ∆T 20 − (−15 ) 3.54. sunt centralizate în Fig.86 D E 10.808286 =1.07 C 72.625 exterior 157.114 1.73 91.

cu relaţia (5. Rezistenţa termică corectată.25085 × 2 (10 .0 U' = W / m 2 °C R' = 1 1 = = 1.∆T1 .punţi termice în afară de soclu.35224 × 2 (10 .86481 × 6.0 +10 .0 +10 .67) Poziţiile punctelor B şi E s-au determinat în mod similar cu în varianta 1.5822 3.73 − 2. 1 ∆Tp ψ ∑ + = + = R ∆T A R ∆T A 1.718 m 2 °C / W U' 0.67).54 cea de a doua modalitate de calcul a coeficientului ψ. conduce la: Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 ∆Φ ∆Φ 1 2 + = 1 + = .622748 (5.86481 × 3.0 ×10 .53).∆T1 .34 − 2. este: 1 20 −10 1.0) 1 20 −10 = + = 0.35224 W/m °C (5. rezistenţa termică corectată va rezulta: U' = 1 ∆Tp ∑ψ.5822 (5.0) + = 0.625 10.66) Utilizând datele din Fig.∆T2 ψ = ψ1 + ψ 2 = = 61.606 m 2 °C / W U' 0.68) 217 .21030 + 0.0 W / m 2 °C R' = 1 1 = = 1.∆T2 .25 + = 1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10) = 1.622748 3.49063 20 − ( −15 ) 10 .49063 20 − ( −15 ) 10 .141937 = 1. 5.0 ×10 . determinată pe baza coeficientului ψ calculat cu relaţia (5.

67 -6. Valorile ψ şi R’ calculate prin cele două procedee Normativ C107/5 Rel.53) propuse mai sus.54 +8. pe baza relaţiei (5. calculate conform relaţiilor (5. (5.6 s-au centralizat valorile coeficientului liniar de transfer termic şi ale rezistenţei termice specifice corectate.53) sunt mai mari decât cele obţinute cu metoda din Normativul C107/52005 218 . Varianta 1 Varianta 1 2 Varianta 2 Diferenţe procentuale pentru ψ şi R’ Δψ (%) +6.052 1.51) prevăzute în Normativul C107/5 şi.6. Concluzii În Tabelul 5. Tabel 5.352 1.50) şi (5.718 2.5. (5.926 1.7.137 1.7.6.97 Semnul „+” indică faptul că valorile bazate pe relaţia (5.51) R’ (m °C/W) Varianta ψ (W/m°C) 2 R’ (m °C/W) 1 Varianta 1 2 Varianta 2 1. pe de altă parte. în cele 2 variante studiate.2.076 1.53) ψ (W/m°C) 2 Rel.251 1.606 Diferenţele procentuale dintre mărimile ψ şi R’ calculate prin cele două procedee sunt date în Tabelul 5.4. Tabel 5.07 ΔR’ (%) -5.

dar are dezavantajul că implică un calcul suplimentar în vederea partajării fluxurilor termice. caz mai rar întâlnit în practică. 219 . având o precizie mai bună. În concluzie.53) este mai riguroasă. • metoda propusă pentru calculul coeficientului ψ. conform valorilor din Tabelul 5. diferenţele între metoda din normativ şi cea propusă cu relaţia (5. dar în special dacă se utilizează o bază de date pentru coeficienţii liniari de transfer termic. metodologia de calcul cu ajutorul relaţiei (5. • pentru cele două variante studiate. atât în situaţia când trebuie efectuate modelări numerice. cu ajutorul relaţiei (5.Se pot face următoarele observaţii: • metodologia pentru calculul coeficientului ψ prevăzută în Normativul C107/5-2005 nu respectă întru totul mecanismul de pierdere a căldurii din zona soclului şi a pardoselii pe sol.53) sunt acceptabile în calculele tehnice. Pentru calculele curente. precum şi în cadrul procesului didactic. De asemenea. poate fi folositoare în cazurile când ponderea pierderilor termice prin placa pe sol spre terenul de sub clădire este importantă.7.53) poate fi utilă în cercetare. metodologia din Normativul C107/5-2005 este mai expeditivă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful