ASPECTE DE DREPT PENAL ALE CONVENŢEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Manual redactat in cadrul Programului Phare RO/02/IB/JH-10 Phare Twinning intre România şi Olanda „Continuarea asistenţei oferite Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri”

Bucureşti 2004
1

Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale*)
din 04/11/1950 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31/05/1994

*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5 paragraful 3, face parte integrantă din convenţie o dată cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970. Roma, 4.XI.1950 Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg, hotărâte, în loc de guvernare ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală, au convenit asupra celor ce urmează: ARTICOLUL 1 Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii. TITLUL I ARTICOLUL 2 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

2

ARTICOLUL 3 Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ARTICOLUL 4 1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire. 2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie. 3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată; b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale. ARTICOLUL 5 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii. ARTICOLUL 6 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a

3

părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. ARTICOLUL 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. ARTICOLUL 8 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. ARTICOLUL 9 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. ARTICOLUL 10 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,

4

pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. ARTICOLUL 11 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat. ARTICOLUL 12 Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept. ARTICOLUL 13 Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. ARTICOLUL 14 Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. ARTICOLUL 15 1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. 2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7. 3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile. ARTICOLUL 16 Nici o dispoziţie a art. 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltelor părţi contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor. ARTICOLUL 17 Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie. ARTICOLUL 18 Restrângerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

5

TITLUL II ARTICOLUL 19 Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din prezenta convenţie, se instituie: a) o Comisie Europeană a Drepturilor Omului, denumită în continuare Comisia; b) o Curte Europeană a Drepturilor Omului, denumită în continuare Curtea. TITLUL III ARTICOLUL 20*) 1. Comisia se compune dintr-un număr de membri egal cu acela al înaltelor părţi contractante. Comisia nu poate cuprinde mai mult de un cetăţean al aceluiaşi stat. 2. Comisia se întruneşte în şedinţă plenară. Totuşi, ea poate constitui în cadrul ei Camere, compuse fiecare din cel puţin şapte membri. Camerele pot examina cererile introduse în aplicarea art. 25 al prezentei convenţii, care pot fi soluţionate pe baza unei jurisprudenţe consacrate sau care nu ridica o problemă gravă relativ la interpretarea sau la aplicarea convenţiei. În aceste limite şi sub rezerva paragrafului 5 al prezentului articol, Camerele exercită toate competenţele încredinţate Comisiei de către convenţie. Membrul Comisiei ales în numele înaltei părţi contractante împotriva căreia a fost introdusă o cerere are dreptul de a face parte din Camera sesizată cu această cerere. 3. Comisia poate constitui în cadrul ei comitete, compuse fiecare din cel puţin trei membri, având puterea de a declara în unanimitate ca inadmisibilă sau scoasă de pe rol o cerere introdusă în aplicarea art. 25, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare mai amplă. 4. O Camera sau un comitet poate, în orice stadiu al cauzei, să se desesizeze în favoarea Comisiei în plenul sau, care poate, de asemenea, examina orice cerere încredinţată unei Camere sau unui comitet. 5. Numai Comisia în plenul sau poate exercita competenţele următoare: a) examinarea cererilor introduse potrivit art. 24; b) sesizarea Curţii conform art. 48 lit. a); c) stabilirea regulamentului interior conform art. 36. ARTICOLUL 21*) 1. Membrii Comisiei sunt aleşi de Comitetul Miniştrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă de nume întocmită de Biroul Adunării Consultative; fiecare grup de reprezentanţi ai înaltelor părţi contractante în Adunarea Consultativă prezintă trei candidaţi, dintre care cel puţin doi vor avea cetăţenia acestuia. 2. În măsura în care este aplicabilă, aceeaşi procedura este urmată pentru a completa Comisia în cazul în care şi alte state ar deveni ulterior părţi la prezenta convenţie şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante. 3. Candidaţii vor trebui să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru numirea în înalte funcţii judiciare sau să fie persoane recunoscute pentru competenţa lor în domeniul dreptului naţional sau internaţional. _________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. ARTICOLUL 22*) 1. Membrii Comisiei sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, în ceea ce priveşte membrii desemnaţi la prima alegere, mandatul a şapte membri va înceta după 3 ani. 2. Membrii ale căror mandate se vor încheia la sfârşitul perioadei iniţiale de 3 ani sunt desemnaţi prin tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei imediat după ce se va fi procedat la prima alegere.

6

5. 25. ARTICOLUL 25 1. înainte de a proceda la orice alegere ulterioară. dacă: a) este anonimă. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Comitetul Miniştrilor face aplicarea paragrafului precedent. 3. atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile prezentei convenţii. să decidă ca unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmează să fie aleşi să aibă o altă durată decât aceea de 6 ani. de orice încălcare a dispoziţiilor prezentei convenţii pe care o socoteşte imputabilă unei alte părţi contractante. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol decât atunci când cel puţin şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia prevăzută în paragrafele precedente. După înlocuire. 2. ei nu pot îndeplini funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă. aşa cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunoscute şi într-un termen de 6 luni. ARTICOLUL 27 1. de imparţialitate şi de disponibilitate inerente acestui mandat. Comisia nu reţine nici o cerere introdusă potrivit art. Comitetul Miniştrilor poate. repartiţia mandatelor are loc printr-o tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei imediat după alegere. începând cu data deciziei interne definitive. care se pretinde victima a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie. prin intermediul secretarului general al Consiliului Europei. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. intrat în vigoare la 20 decembrie 1971. Comisia declara inadmisibilă orice cerere introdusă potrivit art. 7 . 8. 4. ARTICOLUL 26 Comisia nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs intern. 25. Membrii Comisiei rămân în funcţie până la înlocuirea lor. 5. 6. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.3. Pentru a se asigura pe cât posibil reînnoirea unei jumătăţi din Comisie la fiecare trei ani. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată. 4. ARTICOLUL 24 Orice parte contractantă poate sesiza Comisia. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. fără ca totuşi această durată să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de 3 ani. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. Membrul Comisiei ales în locul unui membru al cărui mandat nu a expirat va duce la sfârşit mandatul predecesorului sau. în mod vădit nefondat sau abuzivă. 2. ARTICOLUL 23*) Membrii Comisiei îşi desfăşoară activitatea în cadrul Comisiei cu titlu individual. Ele sunt înmânate secretarului general al Consiliului Europei care transmite copii ale acestora înaltelor părţi contractante şi asigura publicarea lor. ei continuă să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi. orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari. b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Comisie sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi. Pe întreaga durată a exercitării mandatului lor. în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie.

3. Comisia respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea art. Dacă hotărăşte să scoată de pe rol o cerere după ce o reţinuse. Comisia poate totuşi să hotărască. 2. Comisia poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică. ARTICOLUL 30*) 1. ARTICOLUL 31*) 1. Comisia poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că: a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină. ARTICOLUL 28*) 1. Comisia întocmeşte un raport care cuprinde o expunere a faptelor şi o decizie motivată de scoatere de pe rol. 3. Opiniile individuale ale membrilor Comisiei asupra acestui punct pot fi exprimate în acest raport. 27. o încălcare a obligaţiilor ce îi revin în temeiul dispoziţiilor convenţiei. 2. Comisia poate să îl publice. Dacă reuşeşte să obţină rezolvarea cauzei prin bună înţelegere. 29 sau 30. În orice stadiu al procedurii. Comitetului Miniştrilor şi secretarului general al Consiliului Europei. În cazul în care Comisia reţine cererea: a) pentru a stabili faptele. după un schimb de păreri cu Comisia. 28 (paragraful 2). Dacă examinarea unei cereri nu s-a încheiat prin aplicarea art. Comisia continua examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie o cere. astfel cum le recunoaşte prezenta Convenţie. decizia este comunicată părţilor. Transmiţând raportul Comitetului Miniştrilor. la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare. cu majoritate de două treimi din membri săi. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. care să se inspire din respectarea drepturilor omului. sau c) pentru orice alt motiv constatat de Comisie care nu mai justifică continuarea examinării cererii. Comisia poate formula propunerile pe care le consideră necesare. Comisia redactează un raport în care constată faptele şi formulează un aviz pentru a stabili dacă faptele constatate dovedesc. 26. dacă este cazul. Raportul este transmis Comitetului Miniştrilor. Totuşi. comunicat statelor interesate care nu au dreptul să-l publice. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. de asemenea. Raportul este transmis părţilor. din partea statului interesat. Comisia întocmeşte un raport care este transmis statelor interesate. ARTICOLUL 29*) După ce a reţinut o cerere introdusă potrivit art. b) ea se pune în acelaşi timp la dispoziţia celor interesaţi în vederea ajungerii la rezolvarea prin buna înţelegere a cauzei. 8. Într-un asemenea caz. în cursul examinării. el este. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. 3. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8. să o respingă dacă. pentru informare. 3. ARTICOLUL 32 8 . intrat în vigoare la 21 septembrie 1970. ea constată existenţa unuia dintre motivele de inadmisibilitate prevăzute în art. 25. 8. Acest raport se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. Comitetului Miniştrilor. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. precum şi. sau b) litigiul a fost rezolvat. 2. ea procedează la un examen în contradictoriu al cererii împreună cu reprezentanţii părţilor şi. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. în vederea publicării.

intrat în vigoare la 21 septembrie 1970. o decizie asupra constatării încălcării sau nu a convenţiei. 2. Candidaţii vor trebui să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească acele condiţii cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti având o competenţa recunoscută. ARTICOLUL 34*) Sub rezerva dispoziţiilor art. Înaltele părţi contractante se angajează să considere ca obligatorie pentru ele orice hotărâre pe care Comitetul Miniştrilor o poate lua în aplicarea paragrafelor precedente. TITLUL IV ARTICOLUL 38 Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei. Totuşi. În caz afirmativ. 9 . Ea este convocată de secretarul general al Consiliului Europei. Comitetul Miniştrilor. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. fiecare dintre aceştia trebuind să prezinte trei candidaţi. dintre care cel puţin doi având cetăţenia sa. ARTICOLUL 36 Comisia îşi stabileşte regulamentul sau interior. Ei pot fi realeşi. printr-un vot cu majoritatea a doua treimi din reprezentanţii având dreptul de a face parte din Comitet. Membrii Curţii sunt aleşi pentru o durată de 9 ani. ARTICOLUL 40*) 1. ARTICOLUL 35 Comisia se întruneşte atunci când împrejurările o cer. 3. 3. cauza nu este deferită Curţii în aplicarea art. Ea nu poate cuprinde mai mult de un cetăţean al aceluiaşi stat. 4. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. 48 din prezenta convenţie. iar cele ale altor patru membri se vor încheia la împlinirea a 6 ani. şi ale Protocolului nr. În măsura în care este aplicabilă. ARTICOLUL 33 Comisia îşi desfaşoară activitatea cu uşile închise. Dacă înalta parte contractantă interesată nu a adoptat măsuri satisfăcătoare în termenul stabilit. 3. ARTICOLUL 39 1. Comitetul Miniştrilor ia. 20 (paragraful 3) şi 29. 8. în ceea ce priveşte membrii desemnaţi la prima alegere. Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Consultativă cu majoritatea voturilor exprimate de pe o listă de persoane propusă de membrii Consiliului Europei. ARTICOLUL 37 Secretariatul Comisiei este asigurat de secretarul general al Consiliului Europei. Comitetul Miniştrilor fixează un termen în care înalta parte contractantă interesată trebuie să ia măsurile care decurg din hotărârea Comitetului Miniştrilor. cu majoritatea prevăzută la paragraful 1 de mai sus. Dacă în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei către Comitetul Miniştrilor.1. 2. da hotărârii sale iniţiale urmarea pe care o comportă şi publică raportul. mandatele a patru dintre membri vor lua sfârşit la împlinirea a 3 ani. hotărârile Comisiei se iau cu majoritatea membrilor prezenţi şi votanţi. aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul admiterii de noi membri în Consiliul Europei şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.

de imparţialitate şi de disponibilitate inerente acestui mandat. 2. Adunarea Consultativă poate. 3. ARTICOLUL 44 Numai înaltele părţi contractante şi Comisia au calitatea de a se prezenta în faţa Curţii. Declaraţiile mai sus menţionate vor putea fi făcute pur şi simplu sau sub condiţia de reciprocitate din partea mai multor sau a anumitor alte părţi contractante sau pentru o durată determinată. 5. fixată de Comitetul Miniştrilor. membrii acesteia îşi exercită mandatul cu titlu individual. în lipsă. o persoană aleasă de el pentru a funcţiona în calitate de judecător. 5. În tot cursul exercitării mandatului lor. 7. ARTICOLUL 43*) Pentru examinarea fiecărei cauze care este adusă înaintea sa. se declare că recunoaşte ca obligatorie de drept şi fără o convenţie specială. ARTICOLUL 41*) Curtea îşi alege preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi pentru o durata de 3 ani. prin grija preşedintelui. numele celorlalţi judecători sunt trase la sorţi. înainte de a proceda la orice alegere ulterioară. 10 . repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei imediat după alegere. să decidă ca unul sau mai multe mandate ale membrilor ce urmează să fie aleşi vor avea o altă durata decât cea de 9 ani. Curtea se constituie într-o Cameră compusă din noua judecători. în măsura posibilului. reînnoirea unei treimi a Curţii la fiecare 3 ani. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. După această înlocuire. pentru fiecare zi de exercitare a funcţiei lor. ____________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. În cadrul Curţii. ARTICOLUL 46 1. Pentru a asigura. imediat după ce se va fi procedat la prima alegere. 8. intrat în vigoare la 20 decembrie 1971 şi în conformitate cu prevederile Protocolului nr. ei continuă să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi. 6. Membrii ale căror mandate se vor încheia la împlinirea perioadelor iniţiale de 3 şi 6 ani sunt desemnaţi prin tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei. 8. 48. în condiţiile prevăzute de art. 8. Fiecare dintre înaltele părţi contractante poate. înainte de începerea examinării cauzei. 4. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Consultativă aplică paragraful precedent. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. Membrii Curţii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Din aceasta va face parte din oficiu. fără ca totuşi ea să poată depăşi 12 ani sau să fie mai mică de 6 ani. ___________ *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. judecătorul cetăţean al statului interesat sau. Ei pot fi realeşi. în orice moment. Un membru al Curţii ales în locul unui membru al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul predecesorului sau. ARTICOLUL 45 Competenţa Curţii acoperă toate cauzele privind interpretarea şi aplicarea prezentei convenţii pe care înaltele părţi contractante sau Comisia i le supun. jurisdicţia Curţii privind toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea prezentei convenţii.2. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. ei nu pot îndeplini funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă. ARTICOLUL 42 Membrii Curţii primesc o indemnizaţie.

oricare judecător va avea dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale individuale. ARTICOLUL 50 Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri prin hotărârea Curţii se acordă. în caz contrar. Prima alegere a membrilor Curţii va avea loc după ce declaraţiile înaltelor părţi avute în vedere în art. Curtea hotărăşte. dacă este cazul. sau al înaltelor părţi contractante. Aceste declaraţii vor fi înaintate secretarului general al Consiliului Europei care va transmite copii înaltelor părţi contractante. dacă sunt mai multe. b) de către o înaltă parte contractantă al cărei cetăţean este victimă. ARTICOLUL 51 1. părţii lezate o reparaţie echitabilă. TITLUL V ARTICOLUL 57 11 . ARTICOLUL 56 1. ARTICOLUL 53 Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. ARTICOLUL 49 În caz de contestare a competenţei Curţii. dacă sunt mai multe. o cauza poate fi deferită Curţii: a) de către Comisie. 2.3. ARTICOLUL 55 Curtea îşi stabileşte regulamentul sau şi îşi fixează procedura. 32. 46 vor fi atins numărul de opt. Hotărârea Curţii trebuie motivată. c) de către o înaltă parte contractantă care a sesizat Comisia. ARTICOLUL 52 Hotărârea Curţii este definitivă. cu consimţământul sau acordul înaltei părţi contractante interesate. d) de către o înaltă parte contractantă pusă în cauză. ARTICOLUL 47 Curtea nu poate fi sesizată cu o cauză decât după constatarea de către Comisie a nereuşitei unei reglementări prin bună înţelegere şi în termenul de 3 luni prevăzut în art. dacă este numai una. dacă nu este decât una. 2. ARTICOLUL 54 Hotărârea Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează punerea ei în executare. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor. ARTICOLUL 48 Cu condiţia ca înalta parte contractantă interesată. sau înaltele părţi contractante interesate. Curtea nu poate fi sesizată înaintea acestei alegeri. să fie supuse jurisdicţiei obligatorii a Curţii sau.

convenţiile sau de declaraţiile care există între ele. ARTICOLUL 60 Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care aceasta parte contractantă este parte. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate ulterior. în afara unei înţelegeri speciale. Orice stat poate. în vederea supunerii. ARTICOLUL 59 Membrii Comisiei şi ai Curţii se bucură. prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei. că prezenta convenţie se va aplica tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură. ARTICOLUL 65 1. conform art. să formuleze o rezerva în legătură cu o dispoziţie anume a convenţiei. sau în orice alt moment ulterior să declare. dispoziţiile prezentei convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.Oricare înaltă parte contractantă va furniza. 12 . pe calea unei cereri. Oricare stat poate. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol. ARTICOLUL 64 1. ARTICOLUL 58 Cheltuielile Comisiei şi ale Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei. dat printr-o notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei care informează despre aceasta celelalte părţi contractante. ARTICOLUL 61 Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite Comitetului Miniştrilor prin Statutul Consiliului Europei. 3. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză. în orice moment. ARTICOLUL 62 Înaltele părţi contractante renunţă reciproc. în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului sau de ratificare. organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare. În respectivele teritorii. a unui diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de numita convenţie. O înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta convenţie decât după expirarea unui termen de 5 ani începând cu data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de 6 luni. 2. de privilegiile şi imunităţile prevăzute de art. în momentul ratificării. să se prevaleze de tratatele. 2. pe timpul exercitării funcţiilor lor. la solicitarea secretarului general al Consiliului Europei. 4. 40 al Statutului Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol. explicaţiile cerute asupra felului în care dreptul sau intern asigura aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei convenţii. 25 din prezenta convenţie. să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declaraţie că acceptă competenţa Comisiei de a lua cunoştinţă de cererile persoanelor fizice. în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul sau nu este conformă cu această dispoziţie. ARTICOLUL 63 1. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând cu a 30-a zi socotită de la data la care secretarul general al Consiliului Europei va fi primit această notificare.

10 LA CONVENŢIE PROTOCOLUL Nr. Ea va fi ratificată.2. precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior. 2. PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL LA CONVENŢIE PROTOCOLUL Nr. 13 privind abolirea pedepsei cu moartea 13 . 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi. într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. ambele texte fiind egal autentice. 3. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. 2 atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative PROTOCOLUL Nr. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care. 7 LA CONVENŢIE PROTOCOLUL Nr. 63. la 4 noiembrie 1950. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea PROTOCOLUL Nr. 11 LA CONVENŢIE PROTOCOLUL Nr. 4. Prezenta convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce priveşte orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta convenţie orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei. putând constitui o încălcare a acestor obligaţii. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior. Ratificările vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a convenţiei. 4. numele înaltelor părţi contractante care au ratificat-o. 3. convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare. ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea îşi produce efectele. Încheiată la Roma. altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional la convenţie PROTOCOLUL Nr. ARTICOLUL 66 1. în limbile franceză şi engleză. Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor. 9 LA CONVENŢIE PROTOCOLUL Nr.

1999. Myjer (eds. Consiliul Europei fusese înfiinţat la Londra. despre structura mecanismului de supraveghere şi despre unele schimbări ce vor interveni în viitor în sistemul de la Strasbourg. unde statele semnatare îşi reafirmă “devotamentul faţă de valorile morale şi spirituale care constituie atât moştenirea comună a popoarelor lor cât şi adevărata sursă a libertăţii 1 Vezi. Franţa. de către zece guverne: Belgia. Încă din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial existau iniţiative referioare la o mai strânsă cooperare europeană. 11. la Palazzo Barberini. Nijmegen: Ars Aequi Libri. Lawson & E.2 În timpul Conferinţei de la Haga din 1948 s-au făcut unele propuneri referitoare la o asemenea organizaţie europeană. “Introduction to the European Convention on Human Rights”. idealurile. Denemarca. iar în 1949 Winston Churchill a convocat o reuniune a reprezentanţilor guvernelor pentru a discuta crearea Consiliului Europei. 1993. 3-18 and P. 2000. Teitgen. Dordrecht: Martinus Nijhoff.St.A. xv. R.H. mişcările de eliberare şi guvernele aflate în exil au cooperat strâns în lupta lor contra nazismului. Consiliul Europei era în primul rând o organizaţie inspirată din nevoia de a lupta contra oricărei posibile reveniri a fascismului ca şi contra unei posibile expansiuni a influenţei comunismului.J. dar acestea au fost analizate mai atent abia după război. Norvegia. Suedia şi Marea Britanie. in: R.G. Înainte de a examina jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ar fi util să facem câteva remarci introductive despre istoria evoluţiei Convenţiei. ceea ce se vede din preambulul Statutului Consiliului Europei. p. Italia.A. “50 jaar EVRM in vogelvlucht”. Lawson. ceea ce a dus la apariţia ideii că era nevoie de un fel de organizare europeană.A. The European System for the Protection of Human Rights. de exemplu.CAPITOLUL AL 2-LEA ISTORIA EVOLUŢIEI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI Scopul următorului capitol este să se constituie în baza generală a discuţiei din capitolele următoare care se vor referi mai ales la condiţiile de independenţă a justiţiei şi imparţialitate asociate Curţii Europene a Drepturilor Omului. Vezi R. Schermers. Paragraful 1 Apariţia Convenţiei1 Pe data de 4 noiembrie 1950 s-a semnat în mod oficial Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.o. Luxemburg. Lawson & H. Leading Cases of the European Court of Human Rights. libertatea şi statul de drept”. iar documentul a fost semnat de către treisprezece reprezentanţi ai “guvernelor ţărilor europene care au aceleaşi concepţii ca şi o moştenire comună ce cuprinde tradiţia politică. Leiden: NJCM-Boekerij. in: R. (eds. p. Olanda.). Evenimentul a avut loc la Roma. 50 Jaar EVRM. În timpul războiului. Convenţia a fost încheiată în cadrul Consiliului Europei.). Macdonald a. Irlanda. la data de 5 mai 1949. 2 14 . pp.

dar nu avea caracter juridic obligatoriu. în principal. 3 din Statut. poate fi suspendat sau chiar eliminat din organizaţie. în cadrul Consiliului Europei s-au iniţiat discuţii referitoare la adoptarea unui tratat privind drepturile omului. Acestea trei instituţii sunt cei trei actori principali ai organizaţiei politice care susţine Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. ceea ce ne educe înapoi la momentul adoptării Convenţiei. este vorba despre Comitetul de Miniştri. În fine. După Comitetul de Miniştri a fost instituită o Adunare parlamentară. Orice stat european considerat capabil şi dornic să îndeplinească aceste standarde poate fi invitat să devină membru al Consiliului Europei (deşi trebuie să recunoaştem că. conform Statutului acestei instituţii. Din punct de vedere teoretic. dar nu are nici o putere supranaţională. Conform Art.individuale. Statutul Consiliului Europei se referă vag la conceptul de “drepturi ale omului” fără a se putea referi în mod expres la un document mai concret. Îndeplineşte sarcini importante în domeniul urmăririi respectării de către statele membre a standarelor proclamate ale drepturilor omului şi constituie motorul politic aflat la originea câtorva iniţiative în domeniul protecţiei drepturilor omului. S-au făcu progrese rapide aşa încât 15 . Una dintre metodele prin care se putea atinge scopul ultim al Consiliului Europei era. ţările europene doreau să extindă standardele stabilite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Ultima insituţie pe care doresc să o menţionez este secretariatul independent condus de Secretarul General. Evident. În al doilea rand. Comitetul urmăreşte modul în care statele membre se conformează standardelor pe care le-au proclamat în domeniul drepturilor omului. Comitetul poate adopta acorduri şi convenţii cu caracter juridic obligatoriu pentru statele care sunt dispuse să ratifice aceste instrumente. Astfel. în 1969. În primul rând. O astfel de situaţie nu a avut loc decât o singură dată. la fel de interesante sunt şi recomandările pe care Comitetul le adresează statelor membre. principii care sunt baza oricărei democraţii adevărate”. Ţările europene. Adunarea parlamentară nu are nici un fel de putere legislativă oficială. Acesta organizează cooperarea interguvernamentală în domeniile de interes pentru Consiliu. care fuseseră direct confruntate cu nazismul şi fascismul. considerentele politice au afectat respectarea strictă a acestei condiţii de aderare). Comitetul poate adopta şi rezoluţii şi declaraţii care conţin declaraţii de poziţie ca şi propuneri de acţiune. “menţinerea şi realizarea în continuare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. statele membre ale Consiliului Europei erau conştiente şi de eforurile depuse simultan de Naţiunile Unite pentru a stabili nişte standarde în domeniul drepturilor omului. ce a fost apoi discutat în cadrul Consiliului Europei. Adunarea parlamentară este alcătuită din delegaţii ale membrilor parlamentului numiţi de către (şi din rândurile) parlamentelor naţionale. a libertăţii politice şi a statului de drept. Activitatea a început în 1949 când Mişcarea europeană (iniţial o alianţă formată din organizaţii neguvernamentale) a propus un proiect de tratat. fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să accepte “principiile statului de drept şi ale faptului că toţi cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa se bucură de drepturile şi libertăţile omului”. Ce însemnau de fapt “drepturile omului”? S-a simţit nevoia de a face ca acestă noţiune abstractă să devină mai vizibilă şi mai concretă. când Grecia s-a retras din organizaţie deoarece era pe cale de a fi exclusă din cauza încălcărilor drepturilor omului comise de dictatura militară. au simţit nevoia de a merge ceva mai departe. Iată care este. În primul rând. dar are o influenţă substanţială în domeniul protecţiei drepturilor omului. Declaraţia Universală era un document minunat. în trecut. dar existau şi unele motive distincte de a dori apariţia unui document separat privind drepturile omului. Pe de altă parte. dacă un stat deja membru al Consiliului Europei nu mai îndeplineşte standardele necesare. structura organizatorică a Consiliului.

a trebui amendat mecanismul de supraveghere. Convenţia este primul pas “în sensul aplicării colective a anumitor drepturi stabilite în Declaraţia Universală”.C. Următorul pas a fost faptul că solicitantul (sau reprezentantul său) se puteau adresa direct Curţii.2 *** se va referi mai pe larg la evoluţia mecanismului de supraveghere. Toate cazurile compăreau în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului care stabilea faptele şi hotăra dacă plângerile se pot admite prin proceduri confidenţiale. H. solicitantul nu avea nici un fel de implicare oficială în procedurile din faţa Curţii. Comisia îşi formula opinia cu privire la fondul cazului într-un document numit “Raport cf. O altă realizare strâns legată de aceasta a fost creşterea importanţei rolului plângerilor înaintate Curţii de către persoanele fizice. Drzemczewski. Schermers. ECHR-8. 121- 4 5 16 . Apoi. în: Weber (ed. Fundamental Rights in Europe and North America. pp. The Hague: Kluwer Law International. 4 Mai mult.G. 1992. după adoptarea Protocolului 9 solicitantului i s-a dat dreptul de a-şi transmite direct cazul Curţii fără a mai depinde de Comisie. cazul era trimis spre hotărâre Comitetului de Miniştri. s-au pus bazele unei proceduri interstatale de înaintare a plângerilor în faţa aşa-numitei Comisii Europene a Drepturilor Omului în cazul unei acuzaţii de încălcare a unuia dintre drepturile “clasice” ale omului de către autorităţile de stat ale uneia dintre Înaltele Părţi Contractante. În ciuda dorinţei ţărilor europene de a eficientiza cât mai mult protecţia drepturilor omului. pp. “A major overhaul of the European human rights convention control mechamism: Protocol No. Dacă plângerea fusese intentată unui stat care acceptase jurisdicţia Curţii.). Interesul crescând pentru activitatea Comisiei şi a Curţii a dus la o creştere accentuată a volumului de muncă.G. 11”.în noiembrie 1950 a fost adoptată Convenţia Europeană privind Drepturile Omului. Schermers (ed. Comisia încerca să medieze între ambele părţi şi să ajungă la o rezolvare pe cale amiabilă. Vezi: A. primirea de noi state membre în Consiliului Europei avea să fie condiţionată de acceptarea ambelor clauze opţionale. rolul Comitetului de Miniştri era limitat la supravegherea conformării cu hotărârile Curţii. Curtea examina dacă se poate admite plângerea. 2001. Dacă nu era posibilă o rezolvare pe cale amiabilă. s-a dovedit a fi dificil de acceptat că persoanele fizice au dreptul de a se plânge împotriva propriului stat şi că există o supraveghere supremă efectuată de către o instanţă ce funcţionează doar în baza unei proceduri pur juridice. Una dintre cele mai importante realizări din primii 20 de ani de existenţă a Convenţiei a fost acceptarea treptată a celor două clauze opţionale de către majoritatea covârşitoare a statelor.M. Au existat mai multe motive pentru a amenda vechiul mecanism de supraveghere (dincolo de dorinţa de a spori eficienţa sistemului). astfel încât ambele elemente au fost incluse în clauze opţionale. Este o practică criticată de multe guverne. p. dar care a fost treptat acceptată. În acest scop. în: Collected Courses of the Academy of European Law VI/2 (1995). Conform Preambulului. În fine. din anii 1990. Orice hotărâre a Curţii avea caracter obligatoriu. adică un document cu caracter juridic obligatoriu ce beneficia de un mecanism autonom de supraveghere. Dacă plângerea fusese intentată unui stat care nu acceptase jurisdicţia Curţii. examina fondul cazului şi ajungea la o hotărâre în urma unei proceduri publice şi juridice.). Iniţial. 1).5 Protocolul 11 a intrat în 3 Vezi H. “European Court of Human Rights”. Astfel. Comisia a introdus practica includerii unui reprezentant legal al solicitantului ca delegat al acestuia în faţa Curţii. art. O a doua realizare importantă a fost creşterea importanţei activităţii “organelor de la Strasbourg” (atât Comisia cât şi Curtea erau amplasate în Palais des droits de l’homme de la Strasbourg). 13”. 3-29.3 Dacă se hotăra că se poate admite o plângere. Paragraful *** 1. Asser Instituut. atunci statul sau Comisia trimiteau cazul spre rezolvare Curţii. The Hague: T. The Influence of the European Commission of Human Rights (Mordenate College Publications No. În final.

Dreptul individual de petiţionare ca şi jurisdicţia Curţii au devenit obligatorii. pp. 515604.S. pp. het IVBPR en andere VN-verdragen. Rolul Comitetului de Miniştri a fost limitat la supravegherea executării hotărârilor. 339-345. de Blois (eds. 6 Vezi T. 1994. Nijmegen: Ars Aequi Libri. de Vey Mestdagh. Wampach. Schermers. Pentru detalii referitoare la corespondenţa dintre Secretariatul (Comisiei) şi solicitanţi vezi: A. ci judecă în virtutea capacităţii lor personale. Nu este obligatorie reprezentarea printr-un avocat. 1998. in: R.20). van Emmerik & E. 337-360. sau în cazul în care jurisprudenţa existenţă a Curţii referitoare la fondul dosarului ar indica faptul că reclamantul nu va avea câştig de cauză.). Comisia şi Curtea (care nu funcţionaseră niciodată cu program complet) au fost înlocuite de o Curte unică de sine stătătoare.vigoare la 1 noiembrie 1998. Maastricht. Villiger (eds. H.E. Baden-Baden: Nomos. registratura l-ar îndemna pe reclamant să-şi retragă plângerea. în: M. Vezi şi numărul special dedicat Protocolului 11 al publicaţiei NJCMBulletin 22/7 (1997).A. Y. Het ECRM-toezichtsmecanisme (diss. F-67075 Strasbourg Cedex. Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară pe o perioadă de şase ani dintr-o listă de candidaţi nominalizaţi de guvernele respective. 1993).). “Reform of the European Convention on Human Rights in a changing Europe”. de Salvia & M.G. Een nieuw Europees Hof voor de Rechten van de Mens (oratie Leiden. The Hague: Martinus Nijhoff. Barkhuysen. The Dynamics of the Protection of Human Rights in Europe – Essays in honour of H. Din perspectiva Strasbourg-ului era o măsură de eficienţă lesne de înţeles.L. Nijmegen: Ars Aequi Libri. The Birth of European Human Rights Law. dar crea confuzie atât pentru reclamanţi cât şi pentru reprezentanţii lor legali deoarece se folosea hârtie cu antetul oficial al Curţii. Registratura ar face-o conform autorităţii Curţii. Pentru a asigura consecvenţa jurisprudenţei. aducând schimbări profunde în sistem. Franţa. 2002. Înaltele Părţi Contractante nu trebuie neapărat să nominalizeze pe unul dintre cetăţenii lor. Lawson & M. ceea ce înseamnă că personele fizice au acces direct la Curte. pp. Judecătorii aleşi sunt împărţiţi în patru Secţii a câte aproximativ 10 judecători. M. De-a lungul anilor s-a dezvoltat o practică conform căreia personalul registraturii scrie o scrisoare adresată reclamantului prin care îşi exprimă propria opinie privind şansele de reuşită ale plângerii. pp. Plăngerile pot fi adresate la registratura Curţii Europene a Drepturilor Omului. Klerk. 7 17 . Schermers. deşi scrisoarea redactată de registratură nu reprezenta decât un simplu sfat. Rieter. 7 Pe bună dreptate. După ce se trimite o scrisoare iniţială ce conţine esenţa plângerii. Judecătorii nu sunt reprezentanţi ai guvernelor “lor”. 210. Preşedintele fiecărei secţii face parte din completul de judecată al fiecărui dosar ce urmează a fi judecat la secţia respectivă. registratura va trimite un formular de solicitare în engleză sau franceză (ambele fiind limbi oficiale ale Curţii) dar şi în limba ţării reclamantului. 19-62. K. acestă practică a fost recent abandonată. Actualmente Convenţia are un număr de 45 de Înalte Părţi Contractante. Pentru a putea înainta o plângere există foarte puţine formalităţi de îndeplinit. Alcătuirea acestor secţii este fixă pe o perioadă de trei ani.6 Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi Contractante (art. 1995. “Pratiques de la Commission: Ses Relations avec les Requérants (Correspondance et Assistance Judiciaire)”. 1995). În cazul în care plângerea nu cade sub incidenţa Convenţiei nu se îndeplineşte criteriul admisibilităţii. Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere Iată noua procedură intodusă prin Protocolul 11. Consiliul Europei.G.R. Procederen over mensenrechten onder het EVRM.

Pe baza acestei evaluări raportorul poate repartiza dosarul (în strânsă cooperare cu registratura) fie unui complet alcătuit din trei judecători fie unuia (Chamber) alcătuit din şapte judecători. 358.9 Art. adică judecătorul ales în funcţie de statul respectiv pentru a evita posibilele probleme de limbă (deoarece solicitanţilor nu li se cere să înainteze o plângere într-una dintre cele două limbi oficiale) şi pentru a evita lipsa de cunoaştere a legislaţiei naţionale atât de necesară. 35 prevede celelalte criterii de admisibilitate: epuizarea căilor 8 Vezi de exemplu: P.După înregistrare. Raportorul va face o primă evaluare a dosarului pe baza activităţii preliminare întreprinse de registratură care întocmeşte un rezumat concis al plângerii. Soering – United Kingdom (Series A-161). iar pe de altă parte. Completul alcătuit din şapte judecători examinează iniţial admisibilitatea dosarului în baza art. În această situaţie. membri familiei directe pot uneori să depună plângeri în numele victimei “reale”(vezi de exemplu. hotărârea Curţii capătă mai multă autoritate în ordinea legală a statului implicat. şi mai puţine sunt notificate guvernului reclamat pentru ca acesta să prezinte observaţii scrise cu referire la admisibilitatea sau fondul plângerii. Curtea a acceptat şi victime indirecte. §18). 1998. Nasri – France (Series A-320-B)) sau pur şi simplu pentru a asigura eficacitatea protecţiei oferite de Curte(de exemplu. ECHR. şi poate respinge dosarul (de obicei pe motiv că este evident nefondat) sau poate scoate o solicitare de pe rol.(vezi. tinând cont de faptul că victima era în imposibilitate să dovedească că a fost direct afectată (plângeri legate de legalitatea unor măsuri de supraveghere secretă: ECHR. 15 July 1982. Dacă unul dintre cei trei judecători nu este de accord. Completul alcătuit din trei judecători judecă dosarele “evidente”. Aceasta este o decizie definitivă care nu mai poate fi atacată. În acelaşi sens. ECHR. Dacă judecătorul ales în raport de acel stat-parte nu poate face parte din completul de judecată. orice dosar este trimis spre soluţionare unui complet din care face parte judecătorul “naţional” al statului reclamant. Cureta a acecptat şi victime potenţiale. De obicei. van Hoof. Pentru a repartiza corect volumul de lucru diferitelor secţii. 7 July 1989. dacă este necesar. Klass – Germany (Series A-28). completul nu poate soluţiona o plăngere în acest fel decât dacă este vorba de o hotărâre unanimă. 27 paragraful 2). dosarul va fi remis procedurii din completul “ordinar”. judecătorul “naţional” este membru din oficiu al completului de judecată (regulile 26 şi 52 din Regulamentul Curţii). 13 July 1995.3: ECHR. 22 February 1994. De obicei este vorba despre judecătorul “naţional”. Curtea a dat o interpretare restrânsă acestei condiţii. Cea mai mare parte a plângerilor sunt soluţionate de un complet alcătuit din trei judecători. se poate declara admisibilă numai a plângere introdusă de o persoană direct afectată de către actul sau omisiunea contestată.H. alături de acele dosare pe care raportorul le-a trimis spre soluţionare direct Completului format din şapte judecători. 34 prevede că solicitantul trebuie să susţină că a fost “victima” unei încălcări a unui drept prevăzut în Convenţie. 34 şi art. Solicitările interstatale sunt automat soluţionate de acest complet format din şapte judecători. 9 18 . dosar întocmit de registratură. The Hague: Kluwer Law International. van Dijk & G. comisă de către una dintre Înaltele Părţi Contractante (aşadar. Totuşi. 98-165. judecătorul naţional poate explica legislaţia naţională a statului său celorlalţi judecători în cazul în care apar întrebări privind interpretarea legislaţiei interne pe parcursul deliberărilor Curţii. în domeniul art. Totuşi. care dă o hotărâre pe baza dosarului privind cauza respectivă. Burghartz – Switzerland (Series A-280-B).6şi al dreptului la o audiere într-un termen rezonabil ). de exemplu.J. Art.În principiu. dosarele pot fi repartizate şi unei alte secţii. statul respectiv poate numi un judecător ad hoc (art. 6 September 1978. în sensul Convenţiei nu se poate vorbi de actio popularis). Motivele existenţei acestei reguli sunt următoarele: pe de-o parte.8: ECHR. Eckle – Germany (Series A-51). dosarul este atribuit unui judecător raportor. §§30-38) sau pe baza gravităţii şi caracterului ireparabil ale riscului suferinţeiincriminate(în domeniul Art. The European Convention in Theory and Practice. §90 sau în dmeniul art. §66). pp. Numai puţine plângeri ajung în faţa unui complet alcătuit din şapte judecători.

Totuşi. acesta se “pune la dispoziţia părţilor interesate cu scopul de a se ajunge la o înţelegere pe cale amiabilă în problema respectivă (Art. 43 oricare dintre părţile din respectivul dosar poate cere ca dosarul să fie trimis Marelui Complet după hotărârea dată de completul alcătuit din şapte judecători (în termen de trei luni). Glasenapp – Germany (Series A-104). pare să fie de preferat ca “noua” 10 Solicitantului I se cere să epuizeze căile de atac pe care le are la dispoziţie ca un drept. 11 19 . §45). noţiunea de „evident nefondată” era destinată dosarelor care nu aveau sens. au existat mai multe plângeri declarate „evident nefondate” după o analiză temeinică a substanţei lor. Dacă se dovedeşte că este imposibil să se ajungă la o soluţie pe cale amiabilă. În plus.În plus. 38 paragraful 1(b)). MK] să fi dat o hotărâre”. Această cerere este examinată de către un complet format din cinci judecători. 2260). 30. Chiar dacă şi alte tribunale au proceduri similare de “apel intern” (de exemplu. Marele Complet are o compoziţie fixă: Preşedintele Curţii. Completul format din cinci judecători va accepta cererea numai dacă membrii săi sunt de acord că respectivul dosar ridică o chestiune serioasă referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei sau dacă ridică o problemă serioasă de inters general. În practică. Ceilalţi judecători alternează după perioade de nouă luni. nu se poate ataca o hotărâre a completului alcătuit din şapte judecători când acesta hotărăşte că o plângere este inadmisibilă. Dacă un dosar ridică o “chestiune serioasă care afectează interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor incluse. Această ciudată procedură a “apelului intern” a fost rezultatul unui compromis politic în timpul pregătirii Protocolului al 11-lea12. nu ca un privilegiu. Curtea poate să declare că o plângere este evident nefondată dacă consideră că plângerea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei. conform Art. plângerea trebuie să fie înaintată în termen de şase luni de la data pronunţării unei hotărâri definitive pe plan intern11. Iniţial. noţiunea a evoluat prin practica Comisiei. completul este obligat să dea o hotărâre. vicepreşedinţii şi preşedinţii completelor ca şi judecătorii naţionali fac parte qualitate qua din Marele Complet. Cererea de reaudiere a dosarului poate fi îndeplinită numai în “cazuri excepţionale”. ambele părţi au posibilitatea să obiecteze contra renunţării la competenţă. §44). ICTY). completul alcătuit din şapte judecători va da o hotărâre pe baza fondului plângerii.interne de atac (cu accent pe natura subsidiară a Convenţiei)10. atâta timp cât plângerea a fost prezentată “în materialitatea ei” în faţa instanţelor interne (see ECHR. sau dacă soluţionarea unei chestiuni în faţa acestui complet alcătuit din şapte judecători ar putea duce la un rezultat inconsecvent faţă de o hotărâre anterioară a Curţii” completul renunţă la competenţa sa în favoarea unui Mare Complet format din şaptesprezece judecători. 18 December 1996. Data de la care curge termenul de şase luni se poate referi şi la data la care solicitantul a luat la cunoştinţă acestă hotărâre. Există împrejurări speciale care îl pot absolvi pe solicitant de obligaţia de a epuiza căile de atac interne(see ECHR. numai căile de atac eficace trebuie să fie epuizate(ECHR. Dacă un asemenea complet admite dosarul. 18 December 1986. Mai există şi o a doua posibilitate privind implicarea Marelui Complet. chiar presupunând că toate cele susţinute de solicitant erau corecte. Aksoy – Turkey (Reports 1996. Aceasta se poate produce “în orice moment înainte ca [acest complet. solicitantul nu poate fi anonim. Pentru a face economii de procedură Comisia declara ca evident nefondate toate cazurile (chiar dacă avusese loc o dezbatere amplă) în situaţia în care majoritatea membrilor Comisiei erau convinşi că nu era vorba despre o încălcare a Convenţiei. plângerea nu poate fi esenţialmente aceeaşi ca o problemă care a fost deja examinată de Curte sau care a fost deja supusă unei alte proceduri de cercetare internaţională sau unei înţelegri şi nu conţine nici o altă informaţie nouă şi relevantă. Johnston – Ireland (Series A-112). 28 August 1986. Totuşi. §§51-57). În acest caz. Pe baza Art. Solicitantul nu este obligate să invoce în mod expres prevederile Convenţiei în faţa instanţelor interne. Se consideră de asemenea inadmisibil un dosar considerat ca un abuz al dreptului de aplicare.

Încă de la început. Propunerea de fuzionare a fost discutată de experţii guvernamentali iar rezultatul a fost un raport publicat în 1989. Comisia şi Curtea vor fuziona formând o nouă Curte de sine-stătătoare care oferă posibilitatea unui fel de apel intern (reaudierea în faţa Marelui Complet). 11 bij het Europese Verdrag voor de Rechten van de Mens”. Totuşi. Cu toate acestea. ECHR. cu atât mai puţin consens. Protocolul nr. aceasta este o problemă de cea mai mare importanţă pentru a putea oferi o protecţie eficientă solicitanţilor astfel încât să se impiedice producerea unor daune ireparabile în timpul procedurii procesuale. 46 paragraful 2). 1997. Schadevergoeding bij schending van mensenrechten (thesis Leiden University). În timpul redactării proiectului Convenţiei. Fuzionarea celor două instituţii avea să accelereze procesul şi să-l facă mai puţin costisitor deoarece avea să se abordeze problema duplicării sarcinilor efectuate de Comisie şi Curte. van Emmerik. 679-680. Înaltele Părţi Contractante nu au putut cădea de acord asupra unei prevederi specifice care să împuternicească (Comisia sau) Curtea să adopte măsuri interimare. În primul rând problema măsurilor interimare. “noua” Curte a stabilit clar că va prelua în totalitate jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii “vechi” pe care o consideră drept a sa proprie.revizuire prin prodecura de apel să fie încredinţată unei instituţii diferite de cea care a luat hotărârea contestată.13 În hotărâre se menţionează numărul de voturi cu care a fost adoptată. mai ales în cadrul unui tribunal internaţional care se ocupă de încălcări ale drepturilor omului. §102. membrii Comisiei şi judecătorii curţii au fost în favoarea acestei propuneri. Cruz Varas – Suedia (Seria A-201). jurisprudenţa anterioră datei de 1 noiembrie 1998 poate fi considerată ca având aceeaşi autoritate. În general.9 pentru mai multe detalii). După mulţi ani de dezbateri Părţile Contractante au ajuns la un compromis: cel de-al unsprezecelea Protocol. având o posibilitate de apel limitată în faţa Curţii pentru a proteja consecvenţa cu jurisprudenţa (aşa-numitul sistem cu două nivele). Pe baza Art. Nu a avut ca scop modificarea jurisprudenţei materiale. Curtea cea “nouă” (tinând de asemena cont de faptul că jumătate din judecătorii actuali nu au făcut parte din vechea Curte sau Comisie) a adoptat uneori opinii diferite cu privire la unele chestiuni materiale sau de admisibilitate.L. Totuşi. 11 a modificat procedura faţă de mecanismul Convenţiei pentru a îmbunătăţi eficienţa şi pentru a scurta lungimea procedurii la Strasbourg. Vezi M. Leiden: NJCM-Boekerij. Minoritatea a argumentat că “garanţiile procedurale conţinute în Art. Vezi de exemplu raportul negociatorului olandez K. 20 martie 1991. Mai sunt de făcut câteva observaţii legate de alte două probleme. poziţia majorităţii în Dosarul Cruz Varas a fost iniţial ‘confirmată’ de 13 14 20 . În ciuda existenţei oricărei puteri explicite. ratione materiae (reţinerile depuse de Înaltele Părţi Contractante rămân valabile) şi ratione temporis (data ratificării sau data iniţială a acceptării jurisdicţiei Curţii). Cu toate acestea. Curtea nu este ţinută de jurisprudenţa anterioară. 25 [cel vechi] presupun şi includ dreptul ca persoanei fizice să i se acorde cel puţin posibilitatea ca cererea sa să fie analizată mai îndeaproape de organele Convenţiei”. Este o poziţie care a fost contestată la nivelul Curţii (zece voturi la nouă). Comisia şi Curtea s-au îngrijit de existenţa posibilităţii de a “indica” măsuri interimare în regulile lor de procedură (după intrarea în vigoare a Regulii 39 din Protocolul 11). Experţii au avut păreri împărţite privind propunerea şi nu a existat o majoritate. Hotărârile date de Curte (Completul format din şapte judecători sau marele Complet) sunt definitive (Art. in: NJCM-Bulletin 1994. 44). În 1990 guvernele olandez şi suedez au făcut o propunere alternativă: Comisia va fi împuternicită să dea hotărâri cu character juridic obligatoriu. dar a fost imposibil să se ajungă la un consens. “Protocol Nr. pp. aşa încât adesea face referire la jurisprudenţa ambelor instituţii anterioare. Majoritatea experţilor guvernamentali. (vezi Capitolul 4 §4. Curtea a a hotărât întotdeauna că puterea de a dispune măsuri interimare cu caracter obligatoriu nu poate fi dedusă din Convenţie. Comitetul de Miniştri supraveghează executarea hotărârilor Curţii (Art. Cel de-al unsprezecelea Protocol nu a modificat domeniul jurisdicţiei Curţii Europene ratione personae.14 După introducerea Protocolului 11 12 În 1985 guvernul elveţian a propus fuzionarea Comisiei şi a Curţii. de Vey Mestdagh. 41 Curtea poate să-i asigure părţii vătămate satisfacerea justă în cazul în care Curtea constată că a fost încălcată Convenţia. Opiniile separate ( minoritare/divergente sau conforme) se pot anexa hotărârii.

Köln: Carl Heymanns Verlag. să invite orice Înaltă Parte Contractantă care nu este parte în dosarul respectiv sau orice persoană interesată (sau organizaţie neguvernamentală.18 Raportul pe 2003 al Comitetului de iniţiativă pe probleme de drepturi ale omului conţinea propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei Curţii. Mamatkulov – Turkey (cererea nr. Matscher & H. Lester. Leading Cases of the European Court. Bulterman & M. De altfel. 16 17 18 19 21 . în acelaşi timp importanţa Convenţiei pentru ‘noua’ Curte în ECHR. Curtea a decis că măsurile interimare adoptate de Curte pot avea caracter obligatoriu pentru Înaltele Părţi Contractante dacă nerespectarea acestor măsuri ar duce la producerea unor daune ireparabile. 36 paragraful 2). 36 paragraful 1. pp. pp. Nijmegen: Ars Aequi Libri. 46827/99). După cum spune R. Atunci nimeni nu ar fi putut prezice cât success va avea Convenţia în următorii 50 de ani.19 Paragraful 3 Ultimii 50 de ani După cum s-a arătat deja. orice Înaltă Parte Contractantă are dreptul să intervină într-o cauză între unul dintre cetăţenii săi şi o altă Înaltă Parte Contractantă. la întârzieri nedorite sau presiuni asupra judecătorlor. 51564/99).În prezent dosarul este pe rol la Marele Complet al Curţii. p. statele nu iau parte la asemenea proceduri. Wiarda.15 În practică.P. Lawson & H.A. iar un număr din ce în ce mai mare de cetăţeni apelează la Curte.situaţia nu s-a modificat (ultima propoziţie din art. in: NJCM-Bulletin 1996.17 În baza art. 5 februarie 2002. Vezi şi: A. Convenţia numără mai mult de 40 de state semnatare. Protecting Human Rights: The European Dimension – Essays in honour of G. Petzold (eds. problema permiterii intervenţiei terţilor. în practică. 1996. Curtea şi-a modificat recent poziţia. din cele constatate până acum.16 În fine. în: F. Kuijer (eds. pe data de 4 noiembrie 1950 a fost semnată la Palazzo Barberini din Roma Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. R. Schermers. nerespectarea măsurilor interimare este “o situaţie excepţională”. 111. rezulatatul unui dosar anume poate avea un impact asupra legislaţiei interne dintr-o ţară terţă. Unii comentatori au susţinut idea că ar fi utilă introducerea unui mecanism care să ofere automat statelor membre interesate posibilitatea să intervină în dosarele ce compar în faţa Curţii.K. “Amicus curiae in Straatsburg: een rol voor NGO’s binnen het EVRM-toezichtmecanisme”. În cazul Mamatkulov. “Amici curiae: third-party interventions before the European Court of Human Rights”.G. 15 ECHR. 1999. Loof. de exemplu Amnesty International sau Interights) să prezinte comentarii scrise sau să ia parte la audieri (Art. 341-350 and J. 82. Čonka – Belgium (cererea nr. Ryssdal. 13-31. una dintre ele fiind lărgirea posibilităţii altor state de a interveni. Astăzi. 6 februarie 2003. 34 CEDO se referă doar la datoria Părţilor Contractante de “a nu împiedica în nici un fel exercitarea efectivă” a dreptului individual de petiţionare). p. în: M. însă. The Hague: Martinus Nijhoff. Se face o comparaţie cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în faţa căreia de fapt există o asemenea procedură fără a da naştere. Pe lângă aceste situaţii specifice. Preşedintele Curţii poate deci. Vezi CDDH-GDR (2003) 006 Final. în interesul administrării corecte a justiţiei. Totuşi.). 1988. fost preşedinte al Curţii. Compliance with Judgments of International Courts. aşa încât Curtea poate considera util să obţină informaţii suplimentare referitoare la contextul (juridic) al unui litigiu sau să obţină o analiză juridică comparativă cu privire la situaţia juridică din alte ţări.).

revoluţionar la momentul respectiv. Asser Instituut. Atrocităţile comise în cel de-al doilea război mondial au accentuat nevoia existenţei unui mecanism internaţional cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.G. 20 Vezi H. În această primă perioadă importanţa Convenţiei a fost în primul rând teoretică.20 Numai în momentul în care s-au asigurat atât încrederea necesară în abordarea prudentă a Comisiei şi a Curţii cât şi cooperarea Înaltelor Părţi Contractante. Curtea Europeană oferă o interpretare dinamică. deoarece Curtea exista în stare latentă. 1992. document cu caracter juridic obligatoriu referitor la drepturile omului. Puţini sunt cei care au prevăzut ce impact juridic avea să aibă Convenţia asupra tradiţiilor dreptului lor intern. în acelaşi timp. 22 . Schermers.). Aşa cum în primii 25 de ani de existenţă importanţa Convenţiei este în primul rand teoretică. statele europene erau convinse că protecţia eficientă a drepturilor omului nu potea fi încredinţată doar autorităţilor naţionale. aşa încât au acţionat cu reţinere şi grijă în primii ani de existenţă.G. în: NILR 1964. Instituţiile de la Strasbourg erau conştiente de această atitidine ambivalentă. se poate observa o interesantă modificare a mentalităţii la nivel naţional. în următorii 25 de ani ea devine mai practică. Dar. Avocaţii au început să înţeleagă semnificaţia Convenţiei pentru clienţii lor aşa că au început să invoce mai des Convenţia (justificat sau nu). a celor mai elementare drepturi ale omului de către regimul nazist. Multe state continuau să considere problematica drepturilor omului drept o chestiune de drept intern. pp. 366-371 şi H.ordinea legală naţională din statele Înaltelor Părţi Contractante este în continuă creştere. A fost un pas important în evoluţia dreptului internaţional public. Ca urmare a confruntării directe cu încălcarea sistematică.M. The Hague: T. pp. în timp ce organele legislative verifică mai sistematic dacă propunerile legislative făcute sunt “conform Strasbourg”. iar judecătorii naţionali trebuie deci să-şi prezinte opiniile privind compatibilitatea prevedrilor legale cu cerinţele Convenţiei. pe scară largă. Această convingere politică a facilitat introducerea unui document. Era nevoie de înfiinţarea unui mecanism internaţional de control. deşi statele continuau să aibe temeri privind posibilele încălcări ale unui asemenea tratat despre drepturile omului de către anumite elemente chiar din interiorul societăţilor lor. accentul s-a deplasat asupra garantării unei protecţii mai eficiente a reclamanţilor. 5-6. Guvernele au observat că organismele ‘străine’ de la Strasbourg nu propagau nici o poziţie extremă. De-a lungul primilor 25 de ani de existenţă Convenţia poate fi considerată drept frumoasa din pădurea adormită. Protecţia juridică pe care o asigură Curtea în acest fel atrage mai mulţi solicitenţi. fiind unul dintre cele mai delicate domenii de startegie politică. Pentru prima dată în istorie s-a introdus un mecanism internaţional de supraveghere. Accentul jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului se deplasează către ideea de a oferi cât mai mult posibil o protecţie efectivă a drepturilor protejate prin Convenţie. îndreptate contra propriilor state.C. modificând substanţial rolul atribuit persoanei fizice în dreptul internaţional clasic. Dar mai trebuie spus şi că nu s-a observat imediat care avea să fie relevanţa juridică a Convenţiei din perspectiva dezvoltării viitoare a dreptului naţional din diversele state implicate. Faptul că statele s-au obişnuit în timp cu existenţa unui mecanism internaţional de supraveghere (inclusiv dreptul individual de petiţionare) s-a dovedit a fi o abordare rezonabilă. Schermers (ed. Curtea devine din ce în ce mai mult un organ legislativ cu impact asupra ordinii naţionale de drept din statele membre. 1). “European Commission on Human Rights: The Norwegian Dentist Case on Compulsory Labour”. iar cetăţenii puteau adresa unui tribunal internaţional plângeri referitoare la încălcări ale drepturilor omului. The Influence of the European Commission of Human Rights (Mordenate College Publications No. teleologică şi extensivă a Convenţiei.

Kuijer. un commentator al anilor 1970 scria: “Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut un an încărcat în 1976 şi a dat hotărâri în cinci dosare” (vezi J. Înaltele Părţi Contractante au iniţiat discuţii privind reforma drastică a mecanismelor de supraveghere. În 2000. în momentul preluării postului în 1966. sau posibilitatea de a aborda plângerile evident nefondate în complete mai mici formate din trei membri. numărul de plângeri noi înregistrate a crescut în ultimii 20 de ani de la câteve sute la câteva mii. după mulţi ani de negociere. Paragraful 4 Privire către viitor Ultimii 50 de ani au scos la iveală şi slăbiciunile sistemului. Judecătorul Wiarda a declarat odată că Registratura îi spusese. S-au elaborat câteva măsuri de eficientizare (mai ales de către Comisie). Myjer. Un al motiv al scepticismului a fost faptul că Protocolul 11 se baza pe idea conform căreia Comisia şi Curtea erau două instituţii identice ce îndeplineau funcţii identice. pp.P. În 1994. Protocolul 11 nu pare să ofere altceva decât o codificare a măsurilor de eficientizare dezvoltate deja de Comisie pentru a contracara volumul de muncă din ce în ce mai mare. nu au fost suficiente. în: Ars Aequi 2001. în vreme ce principala sarcină a Curţii a devenit interpretarea temeinică a Convenţiei. Vezi de asemenea: R. În cele ce urmează vor fi discutate unele dintre cele mai stringente provocări pentru următorii 50 de ani. Aparent fără ironie. Astfel. in: R. dar curând au apărut dubii legate de noul sistem elaborat prin Protocolul al 11-lea şi de posibilitatea sa de a oferi remedii pe termen lung. Vezi diferitele anuare ale Curţii Europene de Justiţie la titlul ‘Survey and statistics’. 6 CEDO fiind de fapt prevederea Convenţiei cel mai des invocată).22 Dar situaţia s-a modificat spectaculos în anii din urmă (Art. 11. etc. în fiecare lună s-au înregistrat 873 noi plângeri şi s-au dat soluţii în 622 21 Vezi M.24 În 1999.21 4. Curtea Europeană nu a avut un program încărcat în primii 25 de ani de existenţă. Leiden: NJCM-Boekerij. “Council of Europe”. 50 Jaar EVRM.E. “50 Jaar EVRM in vogelvlucht”. oferind protecţie juridică unui număr de peste 800 milioane de personae. Curtea Europeană şi mai ales Comisia Europeană se confruntau permanent cu intensificarea volumului de muncă. Myjer (eds. Încă un element important. 650-653 & 892-895. 7 (nota de subsol 14). Lawson & E. p.Analizând evoluţia ultimilor 50 de ani nu se poate ajunge decât la concluzia că această Convenţie a ajuns să fie unul dintre documentele internaţionale de cea mai mare importanţă pentru ordinea internă de drept din peste 40 de ţări. Nijmegen: Wolf Legal Publishers.23 Era deci iminentă o prăbuşire a sistemului de la Strasbourg din cauza propriului succes. p. in: ELR 1977. statele au ajuns la un compromis formulat în Protocolul al 11-lea: Comisia şi Curtea vor fuziona şi vor forma un organism cu funcţionare permanentă. Lawson. în fiecare lună s-au înregistrat 700 de noi plângeri şi s-au dat soluţii în 308 de dosare.1 “Povara succesului”: volumul de muncă Aşa cum s-a spus. p. Bij een vijftigste verjaardag. principalul motiv al scepticismului fiind aderarea atât de multor ţări din Europa centrală şi de est. cum ar fi practica folosită de Comisie de a-i informa pe solicitanţi în cazul în care plângerile lor nu au sorţi de izbândă. Acest nou mecanism a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.). Se poate spune că problemele Comisiei au fost trecute noii Curţi. “De volgende 50 jaar voor het EVRM”. Chiar dacă aceste măsuri au uşurat considerabil volumul de lucru.A. 2000. Această idee pare să fie greşită: principala sarcină a Comisiei a devenit cea de filtrare rapidă a plângerilor. că a fi judecător la Curte îi va ocupa două zile pe an (vezi B. 22 23 24 23 . 2001. Numărul total de dosare lucrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a dublat din 1980 încoace (sau chiar s-a triplat) aproximatix la fiecare cinci ani. Andrews. 154).

A. M. 3. W. împuternicirea completului de trei judecători nu numai să declare că o 25 CDDH (2003) 006 Final. Statisticile pentru anul 2001 arată o creştere substanţială a ieşirilor. CDDH (2003) 006 Final.echr. Pe data de 21 iunie 1999 s-a dat un asemenea semnal de către Preşedinte într-un comunicat de presă (‘Steep rise in workload for European Court of Human Rights’). […] Continuă să existe totuşi o mare discrepanţă între numărul de dosare intrate şi numărul de dosare rezolvate. se găseşte pe pagina de internet a Curţii: http://www. se găseşte pe pagina de internet a Curţii: http://www.J. Vezi diversele contribuţii ale următorilor: M. […] Poate că soluţiile nu sunt uşor de întrevăzut. 190. Barkhuysen. Preşedintele Curţii a accentuat nevoia înfăptuirii unei a doua reforme majore a Curţii ca urmare a restructurării efectuate prin Protocolul 11: ar fi existat speranţa că Protocolul 11 ar fi fost suficient numai dacă numărul de Înalte Părţi Contractante şi numărul de plângeri ar fi rămas la acelaşi nivel ca la începutul anilor 1990. de Boer-Buquicchio.A. 808. în fiecare lună s-au înregistrat 1154 noi plângeri şi s-au dat soluţii în 823 de dosare. măsurile de eficientizare stabilite prin Protocolul al 11-lea ar fi putut fi suficiente. President of the ECHR”. Preşedintele Curţii Europene. T. 1296.915 hotărâri de respingere a unei solicitări (sau de scoatere de pe rol). “Interview with Mr. În fiecare lună se adaugă alte 1000 de dosare restanţelor deja existente. p.coe.30 Între timp. măsuri de îmbunătăţire a aplicării hotărârilor Curţii. În 2002 au fost introduse mai mult de 30. van Emmerik în ‘Rode Draad’ of the NJCM-Bulletin 2003. În 2001.echr. Comunicatul de presă nr.int. R. Alkema. Vezi şi DH-PR (2003) 007.000 de plângeri individuale. 31 Trăsăturile cele mai importante ale acestor propuneri sunt următoarele: îmbunătăţirea căilor de atac interne32. 25 Cifrele statistice ale noii Curţi arată că încă se mai confruntă cu probleme logistice.26 Prin câteva declaraţii de presă. ‘European governments urged to increase support for Human Rights Court’. s-au dat 577 hotărâri de admitere a unei solicitări iar Curtea a dat un număr de 844 de hotărâri. p. Lawson. în: Netherlands Quarterly of Human Rights 2003. E. îmbunătăţirea procedurilor de verificare a compatibilităţii Convenţiei cu proiectele de lege. Luzius Wildhaber a accentuat această situaţie alarmantă.L. 26 27 28 29 30 31 32 24 . Bruinsma & S. Thomassen. Parmentier. apare în NJCM-Bulletin 2000. p.29 Rezolvarea problemei supraîncărcării sistemului este importantă şi pentru a menţine încrederea cetăţenilor în sistemul de la Strasbourg.de dosare. s-au dat 17. cu excepţia uneia singure – este absolut clar că este nevoie de mai multe resurse pentru activitatea Curţii”. p. Curtea îşi pierde rolul de a oferi o protecţie juridică efectivă. Dacă durează prea mult rezolvarea unei plângeri (aşa cum se întâmplă adesea în mod curent).M. Comunicatul de presă poate fi găsit în NJCM-Bulletin 1999.27 Pe 8 iunie 2000. Dar numărul de plângeri înaintate a crescut considerabil. adică cu aproximativ 30% mai multe hotărâri şi decizii judecătoreşti date în 2001 faţă de 2000 [vezi comunicatul de presă nr.418 din 8 iunie 2000 ‘Spotlight on second restructuring of European Court of Human Rights’. Luzius Wildhaber. Dacă am compara numărul de dosare înregistrate în 1999 (700) cu rezultatele anului 2001 (adică 823). Comitetul de iniţiativă pentru drepturile omului (CDDH) a prezentat un raport final ce conţine propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei activităţii Curţii.28 La data de 28 septembrie 2000 Preşedintele Curţii a repetat acestă preocupare: “Productivitatea Curţii şi a Registraturii au înregistrat creşteri semnificative. 32 din 21 ianuarie 2002 ‘Substantial increase in output for the European Court of Human Rights’. F.coe.E.int].

P. p. etc. Leiden: NJCM-Boekerij. şi anume introducerea unui nou criteriu de admisibilitate. Se aşteaptă prezentarea acestui protocol la reuniune a Comitetului de Miniştri din 2004.solicitare nu poate fi admisă (aşa cum este cazul actualmente). 33 Vezi şi ECHR. Curtea Europeană nu are nici resursele financiare nici pe cele administrative şi nu are nici mandatul de a funcţiona ca o curte constituţională europeană (vezi şi capitolul 3 §15).J. Mecanismul European de control este o plasă de siguranţă subsidiară. 47 CEDO): este posibil ca o opinie consultativă să nu se refere la nici o chestiune legată de drepturile pozitive menţionate în Convenţie. de Werd. Karner – Austria (solicitarea nr. 41. 33 În acest sens. in: J. Ar mai exista o variantă. 34 Din punctual de vedere al imparţialităţii juridice ar putea apărea probleme legate de o mai mare posibilitate de a formula opinii consultative (cumularea funcţiilor juridice şi consultative poate fi o încălcare chiar a jurisprudenţei Curţii. Statele trebuie să facă eforturi conştiente de a găsi soluţii la nivel naţional cât mai multor plângeri referitoare la încălcări ale drepturilor prevăzute în Convenţie (hotărârea Curţii în cazul Kudla36 pare să accentueze tocmai această preocupare anume).35 Comitetul de Miniştri a dat instrucţiuni de elaborare a unui protocol pe linia propunerilor făcute de CDDH. (c) dosarul nu ridică o problemă srioasă de importanţă generală. O asemenea propunere ajunge chiar la esenţa modului în care se percepe rolul Curţii – rolul Curţii este de a oferi protecţie juridică solicitanţilor individuali sau sarcina sa principală este de a formula standarde aplicabile în termeni mai generali? După părerea mea. astfel încât şi alte guverne să poată cere Curţii să-şi clarifice poziţia ca urmare a unei hotărâri care ar putea influenţa sistemul juridic al diverselor Înalte Părţi Contractante.M. 24 July 2003. inevitabil se va petrece o deplasare spre cel de-al doilea rol.). §26. şi anume sporirea posibilităţii Curţii de a-şi interpreta una dintre propriile hotărâri (Regula 79 din regulamentul Curţii). 34 35 25 . Loof (ed.2 Coperarea cu Înaltele Părţi Contractante Eficienţa Convenţiei depinde în mare măsură de disponibilitatea Înaltelor Părţi Contractante de a coopera cu această Curte. iar Curtea poate formula o opinie consultativă numai ca urmare a unei cereri a Comitetului de Miniştri. aşa cum vom vedea în Capitolul 4). intervenţia guvernului francez într-un caz olandez legat de instituţia olandeză numită Conseil d’Etat.F. (b) dosarul nu pune o problenă serioasă care să afecteze interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale. Onafhankelijkheid en onpartijdigheid. “De wetgever en artikel 6 EVRM”. deşi Curtea nu este ţinută oficial de propria sa jurisprudenţă. O altă soluţie mai poate fi o politică mai activă de intervenţie a guvernelor în dosarele în care este vorba despre probleme ce pot fi relevante pentru propriile lor sisteme juridice (de exemplu.Consiliul de Stat). ceva mai radicală. Introducerea acestui nou criteriu (propunerea B. Responsabilitatea primară de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie cade în sarcina statelor. 4. ci să şi declare admisă o solicitare şi să dea o hotărâre pe baza fondului dosarului în cazul în care chestiunea aflată în discuţie face obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii.4) ar permite Curţii să respingă dosarele care ar satisface cumulativ următoarele trei criterii: (a) solicitantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ. unii comentatori şi-au exprimat regretul în legătură cu posibilităţile limitate ale Curţii de a formula opinii consultative (Art. Diverşi membri CDDH ca şi unii comentatori şi-au exprimat rezerve serioase. Conform practicii comentariilor generale prezentate de Comitetul pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite Vezi M. 1999. 40016/98). Mai există şi o altă propunere.

Lawson and H. Cel de-al doilea element a fost criticat în Rezoluţia DH (2001) 136 a Comitetului de Miniştri din 15 noiembrie 2001. pp. in: NJCM-Bulletin 2001.A. Barkhuysen. 30210/96).G. p. Jansen. “Effectieve nationale rechtsbescherming bij overschrijding van de redelijke termijn vereist op grond van artikel 6 en 13 EVRM”. Schermers. legea nu prevede posibilitatea de a împiedica procedurile foarte lungi. “Systematische schending van artikel 6 EVRM: Italië de wacht aangezegd”. Tensiunile dintre autorităţile turce şi partidul kurd PKK duc adesea la izbucniri violente în acestă regiune. pp. dar majoritatea covârşitoare a acestor plângeri vin din Italia. astfel încât Curtea Europeană să nu mai fie aglomerată din cauza acestor plângeri relativ clare dar niciodată identice. 841-848. Curtea poate ajunge la concluzia că s-a încălcat art.K. in: Nederlands Juristenblad 2002. O mare parte din procesele aflate pe rolul Curţii cuprinde dosarele italiene cauzate de lungimea excesivă a procedurilor la instanţele italiene. Sansotta. pp. Barkhuysen & A. În iulie 2001 Consiliul Europei a organizat o conferinţă multilaterală la Madrid pentru a formula directive având ca scop combaterea amânărilor din procedurile civile la nivel naţional. şi de multe ori 36 ECHR. p. ce sunt suficient de numeroase pentru a nu rămâne simple incidente izolate […] Aşadar.L. 28 July 1999. una dintre ele fiind direct legată de Articolul 6 CEDO.6 CEDO numai după un test sumar. Luptând contra supraaglomerării sistemului Curtea a ajuns la concluzia că practica italiană nu este compatibilă cu Convenţia. în: M. 37 38 39 40 41 26 . Vezi de asemenea: R. 13: voortaan dient burger te kunnen klagen tegen te lange duur procedures”. putem vorbi despre două situaţii specifice ce trebuie discutate separat. Nijmegen: Ars Aequi Libri. 33440/96). Leading Cases of the European Court of Human Rights. Vezi R. această acumulare de încălcări constituie o practică incompatibilă cu Convenţia”. “EHRM om ten aanzien van art. Baden-Baden: Nomos Verlag. 211-216. “Durée de la Procédure Civile en Italie”. in: NJCMBulletin 1999. 1998. “Rechtsmiddelen tegen rechterlijke en bestuurlijke traagheid: het EVRM noopt tot aanpassing van het Nederlandse recht”. in: NJB 2000.E. Lawson. Vezi şi: S. Şirul acesta nesfârşit de cazuri a început după ce.În acest context. În multe state membre ale Consiliului Europei se face simţită problema supraîncărcării sistemului juridic. în aprilie 1993. Kudla – Poland (solicitarea nr. 1999. ECHR. Ferrari – Italy (solicitarea nr. §21: “Frecvenţa cu care apar asemenea încălcări arată că se acumulează încălcări similare.39 Aceasta reprezintă un avantaj major pentru volumul de lucru al Curţii: pusă în faţa unor plângeri similare în viitor.M. un program al unei televiziuni italiene a informat opinia publică despre posibilităţile de a beneficia de despăgubiri financiare de la Strasbourg în situaţia în care dosarele duraseră prea mult în faţa instanţelor naţionale. Villiger (eds. Ar fi însă de preferat să se găsească soluţii la nivel naţional (ceea ce este de fapt obligatoriu în baza art. Martens. puterea judecătorească pare să nu poată rezolva toate dosarele aflate pe rol într-o perioadă de timp rezonabilă. 512.41 A doua problemă care merită atenţie este situaţia din sud-estul Turciei. Între timp guvernul Italian a adoptat o lege (aşa-numita lege ‘Pinto’) care prevede posibilitatea de a cere daune la nivel naţional pentru temporizarea actului de justiţie. 2042 and T. Mare parte din activitatea zilnică a Curţii este dedicată acum rezolvării acestor plângeri.). Totuşi. The Birth of European Human Rights Law – Studies in honour of Carl Aage Nørgaard.1 al Convenţiei)40.38 Astfel a apărut un lung şir de plângeri similare. 975-984.37 În Italia. pp. Prima problemă este legată de durata procedurilor (în Italia) – sute şi sute de solicitanţi anual au adresat plângeri Curţii reclamând faptul că în Italia procedurile în faţa instanţelor naţionale durează mult prea mult timp (ceea ce duce la o încălcare a dreptului la un proces echitabil “într-un interval de timp rezonabil” aşa cum prevede Articolul 6 CEDO).A.Vezi şi: S. de Salvia & M. 71-88. Alte lucrări pe aceeaşi temă: T. Se poate spune că există prezumţia conform căreia în cazuri similare Convenţia este încălcată. 26 October 2000.

Curtea a trebuit să trimită aşanumitele misiuni de constatare în acea regiune pentru a stabili faptele şi pentru a găsi dovezile necesare pentru a putea da o hotărâre referitoare la validitatea plângerii. §34 şi M. ECHR. F. Vezi de asemenea: M. ECHR. în: Netherlands Quarterly of Human Rights 2003. Ribitsch – Austria (Series A-336).48 Din ce în ce mai mult. şi anume accentuarea mai puternică în hotărârile mai recente a constatărilor altor organisme internaţionale.37453/97). trebuie să atragem atenţia şi asupra faptului că guvernul turc pare să-şi fi modificat politica cu privire la acest tip de plângere – recent guvernul turc a oferit înţelegeri mult mai amiabile reclamanţilor decât o făcea în trecut. 1999. CPT 42 Vezi: M. 18 December 1996. 562-571. în: NJCM-Bulletin 2001.30054/96). Kuijer. 654-670 şi R. Astfel s-au produs deja ciocniri serioase între Turcia şi CPT (Comitetul pentru prevenirea torturii al Consiliului Europei). 6 March 2001. 44 În majoritatea acestor plângeri apare clar lipsa unei anchete la nivel naţional cu referire la încălcările drepturilor omului. În afara unor acţiuni întreprinse de Curte. ceea ce evident uşurează volumul de muncă al Curţii. iar o alta dând hotărâri din care să reiasă că se produc încălcări ale Convenţiei numai prin simplul fapt că nu s-au făcut anchete eficiente şi independente referitoare la acuzaţiile respective de către autorităţile naţionale (sporind astfel presiunea asupra autorităţilor naţionale de a efectua astfel de anchete în viitor). Magee – United Kingdom (appl. §81 & §114. 193. dar de câţiva ani Curtea se confruntă cu un număr de plângeri similare. A mai durat până ce asemenea plângeri au ajuns în faţa Curţii (în parte din cauza faptului că Turcia a acceptat jurisdicţia Curţii abia în 1990). Vezi de exemplu ECHR. Astfel. Akman – Turkey (solicitarea nr. §43. p. 780-790.45 O încercare parţială a fost adoptarea răsturnării sarcinii probei46. Mai mult. 28135/95).43 Începând cu Aksoy Curtea a trebuit să se confrunte cu multe plângeri similare. §113. §100. President of the ECHR”.A. “Interview with Mr. 167-188. 18 December 1996. 584591. în: Ars Aequi 1994. pp.A.P. 2260). Leading Cases of the European Court of Human Rights. Myjer. De exemplu: ECHR. Aksoy – Turkey (Reports 1996.40907/98). Primul caz în care Turcia a fost considerată responsabilă de încălcarea interdicţiei de aplicare a torturii cf.3 CEDO a fost cazul Aksoy. Kelly a. Wildhaber accentuează faptul că hotărârile Curţii se referă uneori la încălcări care au avut loc cu zece ani înainte. cum ar fi Comitetul pentru prevenirea torturii. in: NJCM-Bulletin 1997. “Mishandeling van preventief gedetineerden door de politie”.E. Lawson and H.J.42 CPT a făcut o declaraţie publică pe 6 decembrie 1996 arătând că “au avut loc în practică cazuri de tortură şi alte forme de maltratări grave”. pp.25803/94). Luzius Wildhaber. în: NJCM-Bulletin 1996. “De toenemende betekenis van artikel 3 EVRM en van het CPT als fact-finder voor het EHRM”. 4 Decembrie 1995. – United Kingdom (solicitarea nr. Vezi şi: R. pp. ECHR. Curtea Europeană a trebui să funcţioneze ca o primă instanţă pentru a constata care este versiunea adevărată a faptelor. pp. “Foltering en incommunicado detentie in Turkije”. De exemplu: ECHR. 28 July 1999 Selmouni – France (solicitarea nr. 43 44 45 46 47 48 27 . Dougoz – Greece (solicitarea nr. Curtea nu are puterile potrivite pentru a duce la îndeplinire o asemenea sarcină şi nici nu are personal sau buget suficient.o. no. Lawson. 4 May 2001. Bruinsma & S. autorităţile interne nu au cooperat total pe parcursul anchetelor. Curtea a avut reacţii variate la acestă problemă specifică. 26 June 2001. art. Aksoy – Turkey (Rapoartele pe 1996. În trecut.populaţia locală a fost victima acestor lupte. 27 June 2000. Parmentier. Majoritatea reclamanţilor sunt kurzi bănuiţi sau condamnaţi pentru acte teroriste.G. Nijmegen: Ars Aequi Libri. Hagens and B. Kuijer. Schermers.21986/93). 2260). pp. Salman – Turkey (solicitarea nr.47 A existat şi un al doilea tip de reacţie. “Foltering in Turkije: de publieke verklaring van het CPT”. 6 June 2000. Curtea depinde de bunăvoinţa statelor membre de a coopera cu această Curte. Vezi de exemplu: ECHR. multe dintre ele fiind încă pe rolul Curţii Europene. În consecinţă. Lipsa de cooperare a dus deja la apariţia unor probleme majore pentru o Curte supraîncărcată. §79 şi ECHR. ECHR.

in: NJCM-Bulletin 1998. p. Care este problema? Problema este că o ‘victorie’ la Strasbourg nu îi dă prea multe solicitantului individual. dar acest raţionament este minimal sau inexistent. “Rechtsbescherming bij schending van het EVRM: betere (samen)werking van Straatsburgse en Nederlandse instanties gewenst”. Myjer (eds. În afara victoriei morale. The Hague: Martinus Nijhoff Publishers. 185: “[…] în medie. pp. Vezi: F. Comitetul de Miniştri a condamnat autorităţile turce pe un ton deosebit de puternic având în vedere refuzul Turciei de a plăti daunele prevăzute de hotărârea Curţii. The Execution of Strasbourg and Geneva Human Rights Decisions in the National Legal Order.L. Prima critică ar fi legată de modul în care Curtea se pronunţă în problemele legate de art.DH (2001) 80 of 25 July 2001. rezultatul practic al câştigării unui caz la Strasbourg este adesea numai de natură financiară (adică compensarea justă a pierderilor materiale şi nemateriale ca şi a costurilor şi cheltuielilor induse de procedurile naţionale şi de cele de la Strasbourg.A. 41: pronunţările date de Curte se bazează pe conceptul de ‘compensare justă’. Kuijer.K.). Cu ce se alege persoana care înaintează o plângere la Curtea Europeană? În baza art. Compliance with Judgments of International Courts. deşi nu întotdeauna prompt şi cu entuziasm”. 67.).Res. hotărârile noastre au fost întotdeauna executate de state. 2000.J. The Hague: Martinus Nijhoff Publishers.46 CEDO Înaltele Părţi Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curţii în orice dosar în care sunt parte. conformarea cu hotărârile Curţii pare să fie la un nivel satisfăcător. Vezi de asemenea: R. Comitetul de Miniştri va urmări executarea hotărârilor Curţii. Turcia (statul condamnat) nu se consideră responsabilă pentru încălcările drepturilor omului comise în nordul Ciprului. van Emmerik & P. Leiden: Stichting NJCM-Boekerij. Luzius Wildhaber. Barkhuysen. van Emmerik. 1996. iar reclamantului nu i se acordă adesea nici o compensaţie. Bruinsma & S. pp. 4. în: Netherlands Quarterly of Human Rights 2003.Res. ceea ce se numeşte ‘recours subjectif’.). Ryssdal. 1999 and T.H. dar acesta este un caz special.devine organul constator al Curţii Europene pentru acest gen de cazuri. President of the ECHR”. dar în general statele membre îşi respectă obligaţiile. Pentru mai multe detalii legate de acestă chestiune: M. “Artikel 5 EVRM en de (procedurele) bescherming van de psychiatrische patiënt”. p. aşa încât constanţa cu care se determină suma considerată drept compensare justă este scăzută. Bulterman & M. în: M. conform prevederilor articolului 41 CEDO). deşi se constată că există o încălcare a Convenţiei (adesea Curtea consideră că 49 Vezi de asemenea: T. “Interview with Mr. van Kempen (eds. Lawson & E. ceea ce uşurează volumul de muncă al Curţii.DH (2000) 105 of 24 July 2000 and Int. 50 51 52 28 . Kuijer (eds. În primul rand. 50 Jaar EVRM. in: R. Barkhuysen & M. 678-688. 61-83. 50 Au existat câteva cazuri de minimă conformare ca şi unele cazuri de lungi amânări ale executării corespunzătoare a hotărârii (de exemplu caul olandez Winterwerp51). Există două chestiuni separate care merită atenţie. Singurul precedent periculos de neconformare (cel puţin pentru moment) este cazul Loizidou52. M. 49 Despăgubirile includ două elemente diferite – este vorba despre ‘recours objectif’ (efectul general de a oferi protecţie juridică controlând modul în care statele respectă drepturile omului prin intermediul solicitărilor individuale) şi despre ‘recours subjectif’ (‘adminsitrarea justiţiei’ într-un caz individual). În general. Parmentier.3 Despăgubiri în baza Convenţiei Cooperarea dintre diversele state membre este un elemnt crucial dacă analizăm cea de-a treia provocare pusă în faţa Curţii – îmbunătăţirea posibilităţilor de a oferi despăgubiri în baza Convenţiei în cazul constatării unei încălcări. “The Enforcement System set up under the European Convention on Human Rights”.

în: NJB 2001. Vezi de exemplu: B. in: NJCM-Bulletin 2001. 691)) în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 CEDO deoarece s-au folosit martori anonimi. Van Mechelen Article 50 (Rapoartele 1997. Dar există şi multe state care nu au introdus această prevedere. pp. van Kempen. Posibila revizuire a sentinţei judecătoreşti iniţiale dată de o instanţă naţională va fi hotărâtă de (prevăzută în) legislaţia naţională. 1997. Solicitantul nu doreşte doar să obţină o sumă de bani.. Comitetul de Miniştri a cerut cu putere autorităţilor turce să remedieze situaţia solicitanţilor şi “să ia măsurile necesare pentru a redeschide dosarul […] sau orice alte măsuri ad hoc care ar putea şterge.o.54 Totuşi. Leiden: NJCM-Boekerij. in: NJCM-Bulletin 2002. 54 55 56 29 .56 În unele cazuri Comitetul de Miniştri poate juca un rol important în această privinţă. Mai mult decăt atât. de exemplu. Desigur.53 O a doua critică se referă la faptul că adesea Curtea nu poate oferi o compensare totală unui solicitant prin simpla acordare a unei reparaţii financiare. pp. posibilitatea redeschiderii dosarelor la nivel naţional ca urmare a hotărârilor date de Curtea Europeană a 53 Pentru detalii vezi: M. statele membre ar trebui să adopte rapid această posibilitate de a avea proceduri de revizuire (cel puţin în dosarele penale) pentru a putea asigura efectiv ceea ce se numeşte ‘recours subjectif’ pentru solicitanţii persoane fizice. De exemplu. au introdus posibilitatea de revizuire în sistemele lor naţionale de drept. în condiţii specifice. solicitantul poate spera o redeschidere a dosarului său la nivel naţional. 4-13. numerele 1-4. Myjer. Să ne gândim. În speţa Sadak a. in: NJB 2001. de exemplu Elveţia. pp. ci doreşte de cele mai multe ori să anuleze o hotărâre judecătorească injustă. “Nu toch maar in de revisie?”.M. Barkhuysen şi M. 30 octombrie 1997. la o plângere referitoare la o acuzaţie de părtinire juridică. In Olanda s-a iniţiat o discuţie teoretică pe marginea acestui subiect după pronunţarea hotărârii Curţii în Dosarul Van Mechelen (ECHR. Convenţia în sine nu obligă statele membre să instituie proceduri de revizuire ca urmare a unei hotărâri a Curţii. 705-708. 27 726.C. “Herzie het herzieningsvoorstel”. in: NJCM-Bulletin 1998. Vezi T. “Het gemiste erfdeel”. Pe data de 3 mai 2002.simpla constatare a încălcării Convenţiei oferă victimei. pp. 1291-1294 şi în editorialul “Bij nadere herziening”. Mai mult. Franţa.P. Analiza critică a acestui proiect de lege se poate consulta în H. Nijmegen: Wolf Legal Publishers. Din echitate faţă de Curte trebuie spus că unii solicitanţi nu cer compensaţii financiare. Într-o altă sentinţă referitoare la o compensare justă (ECHR. se poate exclude posibilitatea unor proceduri de revizuire în cazul în care ar fi afectate drepturile terţilor.55 După părerea mea. Comitetul de Miniştri a încurajat de asemenea statele membre să prevadă. Heropening van procedures na veroordelingen door het EHRM (thesis University of Tilburg 2003). comentatorii olandezi au adus argumente în favoarea ideii de revizuire. Austria.L. 23 aprilie 1997. “Herzie het herzieningsvoorstel”.P. Wortmann.L. T. pentru solicitanţi. ‘încurajând’ statele să ia măsuri specifice în acest sens. într-o manieră mai generală. van Emmerik. În literatura de specialitate. Barkhuysen and M. van Emmerik. Vezi Kamerstukken II 2000/01. care reprezintă a încălcare a Articolului 6 CEDO. consecinţele încălcărilor constatate”. trebuie avute în vedere aşteptările legitime referitoare la drepturile dobândite de terţi în cazul unor proceduri de revizuire de natură civilă. După ce Curtea a constatat că s-a încălcat Articolul 6 CEDO. de obicei solicitanţii pot cere compensaţii instanţelor naţionale. Critică la adresa domeniului limitat de aplicare a proiectului de lege şi argumente în favoarea dechiderii posibilităţii de apariţie a procedurilor de revizuire şi în dosarele civile: S. pp. de exemplu. Olanda a introdus recent posibilitatea unor proceduri de revizuire (în cazul procedurilor penale) după o hotărâre de condamnare dată de Curtea Europeană. Unele dintre Înaltele Părţi Contractante.H. conform lehislaţiei olandeze nu este posibil ca solicitantul să obţină o rejudecare a dosarului”. van Emmerik.L. Pe de altă parte. aşa cum au declarat solicitanţii şi aşa cum guvernul nu a contestat. 2003. 1291-1294.E. acea ‘compensare justă’). 263-269. Curtea a constatat că Turcia a încălcat Articolul 6 CEDO. Van Mechelen – Netherlands (Rapoartele 1997. Schadevergoeding bij schending van mensenrechten – De rechtspraktijk onder het EVRM vergeleken met die in Nederland. cert este faptul că procedurile penale nu s-au desfăşurat în conformitate cu Convenţia. 2426)) Curtea a consemnat: “Curtea nu poate presupune că rezultatul procedurilor ar fi fost altul dacă nu ar fi avut loc o încălcare a Convenţiei.

Ţări cum ar fi Albania. ECHR.28400/95). raport ce conţinea propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei Curţii. ceea ce pune diverse provocări în faţa mecanismului de supraveghere de la Strasbourg. 59 O soluţie similară a fost sugerată în Raportul din 2003 al Comitetului de Iniţiativă pentru Drepturile Omului. ceea ce înseamnă că acum numărul total de state membre ale Consiliului Europei este de 45. La sfârşitul războiului rece fostele state comuniste au devenit pe rând membre ale Consiliului Europei.A. Contexul politic şi economic în care au loc posibilele încălcări ale Convenţiei în aceste noi state membre ale Consiliului Europei este adesea complet diferit de cel existent în vechile state membre ale Consiliului. “Naar een EVRM op twee snelheden?”. totuşi. În primul rand. practica existentă conform Convenţiei are unele deficienţe.Drepturilor Omului. Activităţile 58 59 60 61 30 . Curtea trebuie să se asigure că nivelul existent de protecţie juridică nu se estompează şi că nu încep să evolueze nivele separate de protecţie în cadrul aceluiaşi mecanism al drepturilor omului (un model cu două viteze). context faţă de care au fost interpretate prevederile Convenţiei în primele decenii de existenţă. inclusiv proceduri de redeschidere a procedurilor” în cazul în care partea vătămată suferă consecinţe negative grave.60 4. România. Şi aici.4 Extinderea Consiliului Europei Pe 3 aprilie 2003 a aderat la Consiliul Europei Serbia-Muntenegru. Vezi şi: R. căteva remarci pe marginea a ceea ce numim ‘recours objectif’ (căile generale de atac din ordinea internă de drept a fiecărui stat membru pentru a evita viitoarele încălcări similare ale Convenţei). ceea ce este regretabil. adoptată la 19 ianuarie 2000. Rusia şi multe alte state din Europa centrală şi de est erau deja părţi semnatare ale convenţiei. În acest sens. Armenia. p. În Recomandarea Nr.61 În acest caz.57 În final. Majaric – Slovenia (solicitarea nr. in: NJCM-Bulletin 2000. un semnal de alarmă este hotărârea Curţii în cazul Majaric. statele au libertatea de a alege mijloacele de a-şi îndeplini obligaţiile conform Convenţiei. Vezi Rezoluţia 1226 (2000) a Adunării Parlamentare ‘Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului’ din 28 septembrie 2000. Curtea nu este împuternicită să hotărască măsuri anume. În acest sens. Azerbaijan. 901-905. publicată în NJCMBulletin 2000. Mai există un exemplu în contextual Articolului 10 CEDO. În Dosarul Rekvényi era vorba despre o ingerinţă în libertatea de exprimare a ofiţerilor de poliţie. autorităţile naţionale pot fi obligate să modifice legislaţia existentă. R (2000) 2. Orice hotărâre a Curţii are o natură declarativă – Curtea pur şi simplu stabileşte că s-a produs o încălcare a Convenţiei. Apoi. 730. trebuie menţionată o interesantă rezoluţie a Adunării Parlamentare îndemnând Curtea ‘să-şi asume obligaţia că va indica în hotărârile sale care sunt modalităţile în care se aşteaptă ca autorităţile naţionale respective să execute hotărârea astfel încât să se conformeze deciziilor şi să ia măsurile generale şi individuale necesare’. Lawson. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri. solicitantul a reclamat durata procedurilor penale intentate împotriva sa. deoarece nu este întotdeauna clar pentru autorităţilor naţionale ce trebuie să facă pentru ca legile lor să fie conform standardelor de la Strasbourg. Comitetul de Miniştri a încurajat toate Părţile Contractante “să-şi examineze sistemele naţionale de drept pentru a se asigura că există posibilităţi adecvate de reexaminare a dosarelor. 8 februarie 2000. pp. În termenii unei înţelegeri pe cale amiabilă. cum ar fi modificarea unor legi specifice58. Bulgaria. 57 Recomandarea Nr. CDDH (2003) 006 Final.

62 M. tocmai în jurisprudenţa sa referitoare la Art. 25390/94). 6 CEDO. 6 CEDO se poate observa aceeaşi strădanie a Curţii. pp. în rapoartele întocmite de Adunarea Parlamentară în timpul procesului de aderare a statelor din Europa Centrală şi de Est accentul pare să se fi deplasat către problema lor politice erau restricţionate pentru a sublinia neutralitatea faţă de opinia publică. 28 July 1999. Curtea s-a dotat cu mijloacele de a aborda mai eficient acest gen de plângeri (vezi *** §3. “Is the European Convention on Human Rights sufficiently equipped to cope with gross and systematic violations?”. Aşa ceva pare inacceptabil având în vedere faptul că în Convenţie se stabilesc nişte garanţii minime. Încă o remarcă finală legată mai ales de Art. Ar trebui să existe un standard minim aplicabil în toată zona acoperită de Convenţie.2 al acestui capitol. Totuşi. Guvernul a susţinut că amânările se datorau faptului că instanţele naţionale se confruntau cu schimbări radicale ale sistemului economic şi juridic din Slovenia. ECHR. 3 CEDO. Rekvényi – Hungary (solicitarea nr. După cum se va vedea în capitolele următoare. În paragraful 41 Curtea opinează: “[…] obligaţiile impuse anumitor categorii de oficiali publici inclusiv ofiţerii de poliţie de a se abţine de la activităţi politice are ca scop depolitizarea serviciilor respective şi astfel contribuie la consolidarea şi menţinerea democraţiei pluraliste în ţară […] Acest obiectiv are o semnificaţie istorică specială în Ungaria din cauza faptului că această ţără are experienţa unui regim totalitar care s-a bazat în mare parte pe angajarea directă a poliţiei faţă de partidul conducător”. Ferrari – Italy (solicitarea nr. Curtea se va confrunta probabil mai des cu încălcări mai sistematice şi mai grave ale Convenţiei. O a doua provocare ar fi legată de faptul că.invocând Articolul 6 CEDO.62 Aparent. în viitor. discutată în paragraful 3. în: Netherlands Quarterly of Human Rights 1994. Odată cu aderarea noilor Înalte Părţi Contractante din Europa Centrală şi de Est pare să se fi produs o revenire a importanţei ideii de independenţă a justiţiei. În contectul Art. Aceasta pare să arate că această Curte va ţine cont de dificultăţile din ţările Europei Centrale şi de Est atunci când se analizează solicitările. aceste temeri sunt deosebit de importante cu privire la o prevedere cum ar fi Art. Curtea constată că. În paragraful 39 Curtea răspunde după cum urmează (vezi şi Capitolul 3 §11): “Curtea nu deţine nici o informaţie care să indice că dificultăţile apărute în Slovenia în perioada relevantă erau de aşa natură încât să-l lipsească pe solicitant de dreptul său la o soluţie juridică dată într-un timp rezonabil. 33440/96). §21. mai ales în acest context istoric. 3 (interzicerea torturii şi a tratamentului inuman şi degradant). jurisprudenţa Curţii referitoare la independenţa justiţiei este puţin dezvoltată în comparaţie cu bogata jurisprudenţă referitoare la imparţialitatea justiţiei. Totuşi.” Se pare că problemele provizorii pot fi o raţiune pentru care Curtea să conchidă că articolul 6 CEDO nu a fost încălcat. În paragraful 48 Curtea conchide: “Cu tot respectul faţă de limitele lăsate la aprecierea autorităţilor naţionale în acest domeniu. După părerea unor comentatori mecanismul Convenţiei nu s-a dovedit a fi deosebit de eficace în relaţie cu acest gen de încălcări. ceea ce poate creea impresia conform căreia Convenţia Europeană dezvoltă o protecţie cu „două viteze”.T.63 Acestea fiind spuse. Curtea nu a fost convinsă de argumentele guvernului sloven în această speţă. Kamminga. măsurile adoptate în Ungaria pentru a proteja poliţia faţă de influenţa directă a partidelor politice pot fi considerate un răspuns ‘la o nevoie socială presantă’ într-o societate democratică” (ECHR. ceea ce le-a sporit volumul de lucru. 153-164. strădania de a avea o reacţie mai eficace la încălcări grave şi sistematice ale Convenţiei va rămâne o provocare viitoare pentru Curte.2 ***). 20 mai 1999. §41 & §48). 63 31 . Curtea şi-a întărit parţial poziţia acolo constatând că există ‘o practică administrativă stabilă’ cu privire la dosarele italiene referitoare la durata excesivă a procedurilor. Dar.

independenţei justiţiei.64 Se poate observa o evoluţie similară cu privire la accesul statelor din Europa Centrală şi de Est care sunt şi candidate la Uniunea Europeană. 65 Această deplasare a accentului către independenţa justiţiei în documentele “politice” nu poate fi găsită deocamdată în jurisprudenţa Curţii referitoare la Art. 6 CEDO.

3.6 Relaţia dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
De 50 de ani Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se bucură de privilegiul de a avea monopolul, deoarece este singurul tratat privind drepturile omului din zona europeană. Totuşi, pe data de 7 decembrie 2000, în timpul întâlnirii la nivel înalt a Consiliului European de la Nisa s-a proclamat Carta Drepturilor Fundametale a Uniunii Europene.66 Proclamarea cartei a fost precedată de discuţii prelungite în cadrul Uniunii Europene legate de problema exprimării în ordinea de drept europeană a unui angajament mai puternic faţă de drepturile fundamentale. Dacă analizăm istoria şi contextual semnării tratatelor iniţiale, rolul protecţei drepturilor omului în cadrul Comunităţilor era minimal. După refuzul de a adopta propunerea de a crea Comunitatea Politică Europeană (elaborată în 1953), în care protecţia drepturilor omului era stabilită ca unul dintre cele mai importante obiective, Comunităţile s-au concentrat exclusiv pe chestiunile economice şi nu s-au mai făcut referiri la protecţia drepturilor omului. Această atitudine politică s-a reflectat în jurisprudenţa iniţială a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În cazuri cum ar fi Stork, Geitling şi Sgarlata, Curtea de Justiţie a refuzat să ia în considerare solicitările referitoare la drepturile omului care nu erau concret menţionate în tratate.67 Traptat, însă, rolul protecţei drepturilor omului în ordinea de drept a Comunităţilor Europene a început să crească.68 În cele din urmă, respectul pentru drepturile fundamentale era “o parte integrantă a principiilor generale ale dreptului comunitar”, care era protejată de Curtea de Justiţie. 69 Care au fost
64

Vezi, de exemplu, raportul Biroului Adunării Parlamentare din data de 7 noiembrie 2001 privind conformarea ordinii de drept din Republica Federală Iugoslavia cu standardele Consiliului Europei: “Porţiuni extinse ale cadrului legal care guvernează instituţiile de stat sunt învechite şi anumite domenii, mai ales independenţa justiţiei, necesită reforme urgente şi radicale”. Independenţa justiţiei rămâne un subiect fierbinte şi după aderare. De exemplu, independenţa şi credibilitatea sistemului juridic din Moldova a fost obiectul unei dezbateri la conferinţa Consiliului Europei intitulată “Reforma justiţiei: realizări, probleme, perspective” desfăşurată la Chişinău între 23-24 august 2001. Conferinţa a făcut un apel la autorităţile moldovene să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase când a devenit membră a Consiliului Europei în 1995. De exemplu, această evoluţie se pot vedea în rapoartele întocmite de experţi în cadrul programului PHARE orizontal pe probleme de justiţie şi afaceri interne numit “Întărirea statului de drept” şi este confirmată de rapoartele anuale ale Comisiei privind progresele către aderare făcute de statele membre.

65

66

Textul Cartei este publicat în OJ 2000, C 364/1. Vezi şi: M.K. Bulterman & R.A. Lawson, “Het EU-Grondrechtenhandvest: meer dan een festijn voor juristen”, în: Internationale
Spectator 2000, pp. 423-429; A.W. Heringa & L. Verhey, “The EU Charter: Text and Structure”, în: Maastricht Journal 2001, pp. 11-32 şi contribuţiile lui of R.A. Lawson, E. Derijcke and A.W. Heringa in NJCM-Bulletin 2000, pp. 924-967.
67

ECJ, Dosarul C-1/58, Stork - High Authority, [1959] ECR 17; ECJ, Dosarele C-36, 37, 38 şi 40/59, Geitling - High Authority, [1960] ECR 423 and ECJ, Dosarul C-40/64, Sgarlata - Commission, [1965] ECR 215.
68

ECJ, Dosarul C-29/69, Stauder - City of Ulm, [1969] ECR 419 şi ECJ, Dosarul C-11/70, Internationale Handelsgesellschaft, [1970] ECR 1125. 69 ECJ, Dosarul C-4/73, Nold II, [1974] ECR 508, §13.

32

motivele acestei schimbări de atitudine? Unii comentatori accentuează absenţa unei legi scrise a drepturilor omului ca şi “deficitul democratic” în creştere al Comunităţilor mai ales cu privire la acest domeniu. 70 Alţii consideră că de fapt Curtea a dorit să apere supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul naţional.71 Cei din urmă se referă la temerea instanţelor naţionale germane existentă în anii ’60 şi anume că rolul constituţiei naţionale se va eroda dacă puterile Comunităţii vor continua să crească fără a garanta în acelaşi timp şi protecţia drepturilor fundamentale.72 Ca reacţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se temea că instanţele naţionale vor pune drepturile fundamentale garantate în constituţiile naţionale mai presus de legislaţia comunitară. Teama de a pierde supremaţia legislaţiei comunitare a îndemnat Curtea să adopte o pespectivă diferită asupra drepturilor fundamentale ale omului. Oricare ar fi motivul, Curtea a introdus respectul pentru drepturile omului în ordinea de drept a Comunităţii. Pentru a determina existenţa şi graniţele specifice ale drepturilor fundamentale specifice Curtea are mai multe surse de inspiraţie,73 în primul rând din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi în al doilea rând din instrumentele internaţionale pe care le-au agreat statele membre sau la care au colaborat (mai ales Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi Carta Socială Europeană şi câteva Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii). Totuşi, Curtea a accentuat mereu autonomia principiilor generale ale Comunităţii faţă de principiile specifice protejate în constituţiile fiecărui stat membru sau în acordurile internaţionale. Referirea specială la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost apoi confirmată în 1992 în Tratatul de la Maastricht.74 În articolul F (devenit apoi Articolul 6 TEU) se prevede că Uniunea va respecta drepturile omului garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ca şi de tradiţiile juridice ale diverselor state membre). Dar această confirmare a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie nu a pus capăt discuţiei. Pe de-o parte, s-a datorat înţelegerii crescânde a faptului că procesul de integrare europeană cuprindea în mod necesar mai mult decât chestiunile financiare şi monetare. Pe de altă parte, statelor membre cu o puternică tradiţie constituţională, cum ar fi Germania postbelică, li se părea greu să conceapă că o organizaţie supranaţională atât de puternică nu era oficial ţinută de anumite drepturi fundamentale, în timp ce anumite graniţe limitau procesul de concepere a strategiilor. S-a făcut simţită necesitatea unui alt document al UE care să conţină un catalog al drepturilor omului, aşa încât, în iunie 1999, sub preşedinţia germană, s-a luat decizia de a redacta Carta Drepturilor Fundamentale. Astfel, din decembrie 2000 în Europa există două documente separate care se referă la drepturile omului (dintre ele, Carta UE este deocamdată o declaraţie politică şi nu un document cu caracter obligatoriu). ‘Bogăţia’ de cataloage ale drepturilor omului din Europa poate spori posibilitatea apariţiei unor interpretări divergente

70

De exemplu, Weiler in Weiler, Cassese and Clapham (eds.), Human Rights and the European Community, 1991, Vol. II, p. 579. 71 J. Coppe & A. O’Neill, “The European Court of Justice: Taking rights seriously?”, in: CMLRev 1992, p. 669 and P. Craig & G. de Búrca, EC law, Oxford: Clarendon Press, 1995, pp. 287 & 302. 72 Vezi aşa-numita hotărâre Solange dată de Bundesverfassungsgericht ([1974] 2 CMLR 540).
73

ECJ, Dosarul C-4/73, Nold - Commission, [1974] ECR 491; ECJ, Dosarul C-36/75, Rutili, [1975] ECR 1219; ECJ, Case C-149/77, Defrenne - Sabena, [1978] ECR 1365; ECJ, Dosarul C-44/79, Hauer - Land Rheinland-Pfalz, [1979] ECR 3727 şi ECJ, Dosarul C155/79, A.M. & S., [1982] ECR 1575. 74 După ce s-a făcut o referire la CEDO în Actul Unic European din 1986.

33

(în sensul unei mai mari vizibilităţi a standardelor Uniunii în domeniul drepturilor omului) şi a unui potenţial conflict între Strasbourg şi Luxemburg.75 După părerea mea conflictul potenţial dintre cele două curţi europene este adesea exagerat. Jurisdicţia celor două curţi nu este identică. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se concentrază asupra conceptului de responsabilitate a statului, adică un reclamant nu poate avea câştig de cauză la Strasbourg decât dacă poate dovedi că există o legătură directă sau indirectă între încălcarea drepturilor sale şi o acţiune (sau lipsă de acţiune) întreprinsă de o instituţie a statului (vezi şi Capitolul 3 §8). Pe de altă parte, Carta UE se concentrază pe responsabilitatea Comunităţii ca urmare a unor acţiuni întreprinse de instituţiile UE dar şi asupra responsabilităţii statelor membre, adică acele acţiuni întreprinse de autorităţile de stat în exercitarea puterilor Comunităţii. Fără îndoială, există o zonă cenuşie între aceste două concepte (care se va adânci pe măsură ce competenţele Uniunii Europene vor spori şi care este accentuată de interpretarea mai largă a conceptului de responsabilitate a statului conform CEDO aşa cum a fost dezvoltat de hotărârea Matthews76), dar rămâne o diferenţă fundamentală. Desigur, angajamentul suplimentar de a garanta nevoile din domeniul drepturilor omului trebuie apreciat şi el. În acest context, se poate spune că formularea diferită a unor drepturi în cele două documente poate genera confuzii şi, mai mult decât atât, interpretări divergente ale aceloraşi drepturi ale omului în aceeaşi zonă geografică77, ceea ce este cu atât mai adevărat cu privire la dreptul la un proces echitabil. În textele Cartei UE apare o diferenţă interesantă prin comparaţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În Articolul 47 al Cartei UE dreptul la un proces echitabil apare cu următoarea formulare: “Orice persoană are dreptul la un proces public şi echitabil într-o perioadă de timp rezonabilă în faţa unei instanţe independente şi imparţiale legal constituite”. Domeniul de aplicare al acestei prevederi este mult mai larg decât art.6 CEDO, care asigură doar dreptul la un proces echitabil acelor persone care sunt părţi în proceduri referitoare la determinarea unor ‘drepturi şi obligaţii civile’ sau a ‘unei acuzaţii penale’. Va fi interesant de văzut dacă abordarea mai liberală din Carta UE va inspira Curtea Europeană a Drepturilor Omului când va interpreta conceptele autonome sus-menţionate.
75

Privind relaţiile dintre ‘Strasbourg’ şi ‘Luxemburg’ vezi şi: I. Canor, “Primus inter pares. Who is the ultimate guardian of fundamental rights in Europe?”, in: ELRev 2000, pp. 3-21; J.P. Jacqué, “The Convention and the European Communities”, in: R.St.J. Macdonald a.o. (eds.), The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht: Nijhoff, 1993, pp. 889-907; R.A. Lawson, Het EVRM en de Europese Gemeenschappen (diss. Leiden 1999), Deventer: Kluwer, 1999; R.A. Lawson, “Confusion and Conflict? Diverging interpretations of the European Convention on Human Rights in Strasbourg and Luxembourg”, in: R.A. Lawson & M. de Blois (eds.), The Dynamics of the Protection of Human Rights in Europe, The Hague: Martinus Nijhoff, 1994, pp. 219-252; P. Pescatore, “La Cour de justice des Communautés européennes et la Convention européenne des Droits de l’Homme”, in: F. Matscher & H. Petzold (eds.), Protecting Human Rights: The European Dimension, Köln: Carl Heymanns Verlag, 1988, pp. 441-455; J.-P. Puissochet, “La Cour européenne des Droits de l’Homme, la Cour de justice des Communautés européennes et la protection des Droits de l’homme”, in: P. Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (eds.), Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies in memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 11391152; D. Spielmann, “Human rights case law in the Strasbourg and Luxembourg courts: conflicts, inconsistencies, and complementarities”, in: Ph. Alston (ed.), The EU and Human Rights, Oxford: Oxford University Press, 1999, pp. 757780. ECHR, 18 februarie 1999, Matthews – United Kingdom (appl. no. 24833/94), §32: “Curtea observă că actele Comunităţii Europene ca atare nu pot fi atacate în faţa Curţii deoarece Comunitatea Europeană nu este Parte Contractantă. Convenţia nu exclude trasferul de competenţe la organizaţiile internaţioanle cu condiţia ca drepturile recunoscute prin Convenţie să continue să fie ‘asigurate’. Răspunderea statelor membre continuă chiar şi după un asemenea transfer”. Chiar dacă Preambulul Cartei UE face referiri explicite la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

76

77

34

Există deja interpretări divergente între Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenţei CEDO dreptul la un proces echitabil implică dreptul la proceduri adversariale. Aceasta înseamnă că părţile într-un proces civil sau penal trebuie să aibe posibilitatea de a avea cunoştinţă de, şi de a putea comenta, toate probele aduse sau observaţiile înaintate pentru a putea influenţa hotărârea curţii. Aceasta se aplică şi susţinerilor înaintate de avocaţii generali, chiar dacă aceste susţineri sunt făcute cu cea mai strictă obiectivitate. 78 Totuşi, în soluţia Emesa79 Curtea de Justiţie nu pare să se fi îndepărtat de jurisprudenţa sa. Curtea Europeană de Justiţie consideră că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului “nu pare să fie opozabilă opiniei avocaţilor generali ai Curţii” deoarece avocatul general al Curţii de Justiţie nu poate fi comparat cu avocaţii generali ai unor instanţe naţionale. Interpretările divergente dintre cele două Curţi europene se pot accentua şi ca rezultat al faptului că este posibil să se înregistreze o scădere a orientării Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene către jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales acum când Curtea de la Luxemburg are ‘propriul’ său document referitor la drepturile omului şi nu mai trebuie să considere Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca sursă de inspiraţie. Pe termen lung, această situaţie ar putea submina autoritatea Curţii Europene a Drepturilor Omului ca vocea autorizată să interpreteze problemele legate de drepturile omului în Europa. Această problemă potenţială s-ar putea rezolva în cazul în care Comunităţile Europene/Uniunea Europeană ar accede la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Însă, în trecut, Curtea de Justiţie s-a pronunţat contra accederii în Avizul nr.2/94.80 Cauza pentru care a opinat astfel este neclară. Accederea la Convenţie ar “determina o schimbare substanţială a prezentului sistem al Comunităţii de protecţie a drepturilor omului, în sensul că ar presupune intrarea Comunităţii într-un sistem instituţional internaţional distinct ca şi o integrare a tuturor prevederilor Convenţiei în ordinea de drept a Comunităţii”. Totuşi, ideea de accedere a fost reintrodusă de către Preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în ianuarie 2002.81 Ulterior, liderii politici europeni au hotărât să includă problema pe ordinea de zi a următoarei Convenţii ce se pregăteşte după Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa. În proiectul de Constituţie, prezentat în ianuarie 2003 de către Prezidiul Convenţiei, la art.I-7 §2 s-a prevăzut posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină parte semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: “Uniunea va căuta să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.82 În acelaşi timp,
78

Vezi de exmplu ECHR, 20 februarie 1996, Vermeulen – Belgium (Rapoartele 1996, 224), §§29-30. ECJ, Dosarul C-17/98, Emesa Sugar (Free Zone) – Aruba, Ordinul Curţii de Justiţie din 4 februarie 2000 (vezi şi adnotările lui R.A. Lawson in CMLRev 2000, pp. 983-990). [1996] ECR I-1759.
81

79

80

Dl. Gil Carlos Rodriguez Iglesias a declarat la deschiderea anului judecătoresc al Curţii Europene a Drepturilor Omului pe data de 31 ianuarie 2002: “Dacă Curtea a evitat mereu să ia poziţie privind oprtunitatea aderării la Convenţie, şi pe bună dreptate, aparent, anumiţi membri ─ între care şi eu─ şi-au exprimat opinii personale referitoare la această problemă, în sensul unei poziţii favorabile unei asemenea aderări, care ar întări uniformitatea sistemului de protecţie a drepturilor fundamentale în Europa“. Textul discursului se găseşte la următoarea adresă de internet: http://www.echr.coe.int/BilingualDocuments/Legal%20Year%202002.htm. CONV 820/03, proiect de Tratat pentru elaborarea unei Constituţii a Europei prezentat de către Preşedintele Convenţiei Consiliului European la reuniunea de la Salonic pe 20 iunie 2003.

82

35

proiectul de Constituţie stabileşte că Uniunea “va recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile stabilite în Carta Drepturilor Fundamentale”, aşa cum s-a precizat în Partea a II-a a proiectului de Constituţie. De aici derivă faptul că această Cartă va devei un document cu caracter obligatoriu şi rămâne de văzut care va fi rezultatul politic al Conferinţei Interguvernamentale.

CAPITOLUL 3 DOCTRINA GENERALĂ ELABORATĂ DE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Acest capitol asigură baza generală de discuţie pentru capitolele următoare, care se vor concentra mai ales asupra cerinţelor legate de independenţa justiţiei şi imparţialitatea conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înainte de examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ne va fi de folos să examinăm doctrina generală elaborată de Curte, cum ar fi metodele de interpretare, doctrina marjei de apreciere, obligaţiile pozitive, efectul orizontal, forţa majoră, renunţarea la drepturi, relaţia cu judecătorul naţional, relaţia cu principiile generale de drept, etc.

Paragraful 1

Conceptele autonome

Multe dintre noţiunile utilizate în Convenţie sunt interpretate de Curte în mod autonom. Definiţiile elaborate de tradiţia juridică a Înaltelor Părţi Semnatare nu sunt decisive pentru Curte. Curtea a subliniat întotdeauna poziţia conform căreia clasificarea din legislaţia naţională poate fi un factor relevant, dar nu unul decisiv. Se pot identifica două motive pentru această subliniere a autonomiei concepţiilor Convenţiei: lipsa de uniformitate în tradiţiile juridice ale diferitelor state (datorată, parţial, diferenţelor dintre sistemul juridic de drept cutumiar şi cel de drept civil) pe de o parte şi teama de o posibilă subminare a eficienţei protecţiei prevăzute de Convenţie pe de altă parte. Această situaţie poate fi prevăzută şi din speţa Öztürk, în care Curtea a fost nevoită să definească conceptul de “faptă penală” folosit în art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

“[…] dacă Statele Semnatare ar putea, conform dorinţei lor, să excludă valabilitatea clauzelor fundamentale din articolele 6 şi 7 prin clasificarea unei infracţiuni ca fiind “o încălcare a reglementărilor” şi nu o faptă penală, aplicarea acestor prevederi ar fi subordonată voinţei lor suverane. O astfel de libertate de alegere ar duce la rezultate incompatibile cu obiectul şi scopul Convenţiei.” 83
83

CEDO, 21 Februarie 1984, Öztürk – Germania (Seria A-73), §49.

36

Se subliniază, de asemenea, libertatea de a evalua anumite concepte din speţa Welch, cu privire la interpretarea termenului “penalizare” folosit în art. 7 CEDO: “[Curtea, MK] trebuie să-şi păstreze libertatea de a trece dincolo de aparenţe şi de a evalua dacă o anumită măsură reprezintă o penalizare sau nu”.84 Multe concepte autonome se găsesc în art. 6 CEDO: „faptă penală”, „drepturi şi obligaţii civile”, „martor”85, etc. Paragraful 2 Metode de interpretare

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine unele noţiuni vagi.86 Aplicarea acestor noţiuni vagi şi abstracte în situaţiile legate de plângerile primite necesită un mare efort de interpretare din partea Curţii. Există în art. 31-33 ale Convenţiei de la Viena asupra Tratatelor de Drept unele linii directoare cu privire la interpretarea acestor tratate. Curtea se va folosi de aceste linii directoare generale87, dar şi-a creat şi o cultură proprie, care priveşte interpretarea conceptelor autonome folosite în Convenţie.88 În mod clar, textul în sine al Convenţiei este punctul de plecare al oricărei interpretări. Interpretarea literală este metoda cea mai evidentă, care priveşte înţelesul „obişnuit” al termenilor folosiţi în diferite prevederi.89 Câteodată se pot rezolva probleme legate de interpretare prin compararea celor două versiuni autentice ale Convenţiei (cea în limba engleză şi cea în limba franceză).90

84

CEDO, 9 Februarie 1995, Welch – Marea Britanie (Seria A-307 A), §27. CEDO, 6 Mai 1985, Bönisch – Austria (Seria A-92), §§31-32. Citatul următor al unui specialist olandez pare să reflecte opinia generală: “Het Verdrag van Rome tot bescherming van de rechten van de mens is zo vaag en houdt binnen die vaagheid nog zoveel slagen om de arm, dat wij wel volslagen tot barbarij zullen moeten zijn vervallen, voor iemand er – alle directe werking ten spijt – met succes een beroep op kan doen en zijn we eenmaal barbaren geworden, dan trekken we ons zelfs van het Verdrag niets meer aan” (J.C.M. Leijten, Het fluorideringsarrest, în: ‘t Exempel dwinght, Zwolle: Tjeenk Willink, 1975, p. 314). Vezi în contextul Art. 6: CEDO, 21 Februarie 1975, Golder - Marea Britanie (Seria A-18), §29. confirmat recent de CEDO, 4 Aprilie 2000, Witold Litwa - Polonia (cerere nr. 26629/95), §57. Vezi mai general: R. Bernhardt, „Idei despre interpretarea tratatelor de drepturile omului”, în: F. Matscher & H. Petzold (editori), Protecting Human Rights: The European Dimension – Essays în Honour of G.J. Wiarda, Köln: Carl Heymanns Verlag, 1988, pp. 65-71 şi F. Matscher, „Metode de interpretare a Convenţiei”, în: R.St.J. Macdonald, F. Matscher & H. Petzold (editori), The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht: Nijhoff, 1993, pp. 63-81. Vezi, de exemplu CEDO, 1 Iulie 1961, Lawless – Irlanda (Seria A-3), §28: „Pe când, în contextul general al Art. 15 al Convenţiei, înţelesul natural şi obişnuit al cuvintelor „alte urgenţe publice care ameninţă viaţa naţiunii” este suficient de clar. Curtea s-a bazat pe o comparaţie a ambelor texte atunci când a primit întrebarea (într-o speţă englezească) dacă accesul la justiţie a fost inclus implicit în Art. 6 CEDO: „Cel mai clar indiciu se găseşte în textul francez, prima propoziţie. În ce priveşte ‘contestations civiles’ (acţiunile civile) oricine are dreptul ca procedurile iniţiate sau la care este supus să fie realizate într-un anumit mod […] dar şi ‘à ce que sa cause soit entendue’ (ca şi cauza sa să fie audiată)” (vezi CEDO, 21 Februarie 1975, Golder – Marea Britanie (Seria A-18), §32).

85

86

87

88

89

90

37

3 litera c CEDO în ce priveşte procedura penală.” 91 Vezi. 23 Martie 1995. 28 August 1986. Curtea foloseşte numai rareori ceea ce se numeşte interpretarea sistematică. Mamatkulov – Turcia (cerere nr. par. §72: “[…] obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument de protecţie a persoanei cere ca aceste prevederi să fie interpretate şi aplicate pentru a face aceste garanţii practice şi eficiente”. în practică. §14). existenţa unei căi de atac de natură judiciară împotriva unei autorităţi naţionale care refuză cuiva acest drept este esenţială pentru a se asigura protecţia efectivă a acestui drept” (vezi CEJ. 6 Septembrie 1978. Principiul eficienţei în asigurarea drepturilor comunitare poate fi observat în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale. §46: “[…] logica sistemului de garanţii stabilite de Convenţie stabileşte limitele acestei revizuiri [de către CEDO. la ratificarea Convenţiei. a precizat că: „deoarece liberul acces la un loc de muncă este un drept fundamental pe care Tratatul îl conferă individual fiecărui lucrător din comunitate. 5 Octombrie 2000. §109: „Curtea reiterează faptul că prevederile tratatelor trebuie interpretate de bună credinţă. de exemplu CEDO. 6 Februarie 2003. §36. 10 CEDO. Maaouia – Franţa (cerere nr. cu referire la lucrările pregătitoare (travaux préparatoires). MK]”. în anumite cazuri. În speţa Heylens. 39652/98). Curtea interpretează noţiunile Convenţiei examinând istoricul elaborării Convenţiei. Guvernul Irlandei confirmă şi ratifică susmenţionata Convenţie şi se obligă să realizeze şi să respecte întocmai dispoziţiile acesteia. Curtea încearcă să precizeze înţelesul dat unei anumite prevederi examinând locul acesteia în cadrul Convenţiei şi relaţia cu alte prevederi. CEDO. sub rezerva interpretării art. în lumina istoricului elaborării celui de-al 7-lea Protocol al Convenţiei. inspirându-se din Art.94 Curtea va interpreta Convenţia în lumina scopurilor generale şi particulare ale Convenţiei: aceea de a oferi o protecţie „reală şi efectivă” persoanei. §68: “[…] Convenţia trebuie citită ca un întreg”. 46827/99). Problema acordării asistenţei juridice în probleme civile a fost lăsată special în afara Convenţiei în cadrul procesului de redactare a acesteia. de exemplu. importanţa istoricului de redactare a Convenţiei este scăzută (vezi *** §3 ***). Mai mult. 93 Totuşi. putem face referire la hotărârea în speţa Maaouia. 3 (c) din Convenţie ca nefiind o cerere de asigurare a asistenţei juridice gratuite într-un domeniu mai larg decât cel stipulat la momentul actual în Irlanda. în care se pune întrebarea dacă dreptul la asistenţă juridică gratuită poate fi acceptat în procedurile civile. Klass – Germania (Seria A-28). Dreptul la asistenţă juridică este garantat de art. pentru a stabili intenţia iniţială a celor care au redactat Convenţia. Speţa C-222/86. de exemplu CEJ. Sau CEDO. 6.95 Metoda interpretării teleologice este foarte potrivită pentru a da interpretări largi noţiunilor Convenţiei. Winterwerp – Olanda (Seria A-33). 24 Octombrie 1979.91 O altă metodă de interpretare folosită în jurisdicţia Curţii este interpretarea istorică. 6 CEDO. Prin aceasta.În acelaşi timp. Glasenapp – Germania (Seria A-104). Curtea a adoptat doctrina effet utile (vezi. Guvernul irlandez a făcut următoarea declaraţie: “Prin prezenta. Loizidou – Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310). 6 şi 13 CEDO. CEDO. §48). De exemplu CEDO.92 De exemplu. O doctrină similară a fost adoptată în jurisdicţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. De exemplu cu privire la întrebarea dacă accesul egal la servicii publice este protejat de Art. 92 93 94 95 38 . în lumina obiectului şi scopului tratatului şi conform principiului eficienţei”). în care Curtea a interpretat în termeni restrânşi art. Cea mai importantă metodă de interpretare a Curţii este interpretarea teleologică a Convenţiei. Curtea subliniază că „statele Semnatare în mod deliberat nu au inclus un astfel de drept: istoria Protocoalelor 4 şi 7 arată în mod neechivoc acest lucru” (vezi CEDO. Unul dintre cele mai clare exemple se găseşte în speţa Airey – Irlanda. 6 par. UNECTEF – Heylens [1987] ECR 4097.

A. Vezi R. (editori). Curtea a subliniat faptul că nu trebuie trecute cu vederea schimbările şi evoluţiile care au avut loc de la redactarea Convenţiei: „[…] Convenţia este un instrument viu care […] trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”. R. „Interpretarea evolutivă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”. după cum spunea fostul Preşedinte Ryssdal: „Societatea democratică şi valorile ei sunt în continuă evoluţie. o astfel de abordare nu este limitată la prevederile de substanţă ale Convenţiei. 6 Septembrie 1978. “Adieu les travaux! Het afgenomen belang van de travaux préparatoires voor de uitleg van het EVRM”. Vezi şi: F. 2000. Berlin: Springer. Oxford: Clarendon Press. Sau. în: R. 1995. 17-19. Wildhaber (editori).Co toate acestea. Curtea a ajuns la concluzia că dreptul la judecată nu ar fi unul efectiv dacă nu s-ar asigura asistenţă juridică gratuită în anumite cazuri. CEDO. p. Mahoney. Köln: Carl Heymanns Verlag. 1975. 52207/99). 57.97 Curtea nu poate ignora faptul că ştiinţa a progresat. F. sau metoda sociologică101. H. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. pp. 9 Octombrie 1979. „Libertatea fundamentală la Curtea Europeană”. în: NJCM-Bulletin 1996. Jacobs. din redactarea de acum mai mult de 40 de ani […] într-un moment în care numai o minoritate a Părţilor Semnatare actuale adoptaseră Convenţia. Schermers. în: P. Lawson.A. indică libertatea finală a Curţii de a interpreta Convenţia în mod autonom. Vezi pentru un exemplu de importanţă remanentă a cuvântului 97 98 99 100 101 102 39 . The Hague: Martinus Nijhoff. iar opiniile morale din societate. Matscher.98 Metoda interpretării evolutive a devenit din ce în ce mai importată după „mai mult de 40 de ani” de la procesul iniţial de redactare. Beyerlin a. 1123-1138. The Dynamics of the Protection of Human Rights în Europe – Essays în Honour of Henry G. Ryssdal. Prebensen. p.96 Apoi. ci se referă şi la prevederile […]care guvernează funcţionarea mecanismelor interne ale Curţii.102 Această situaţie poate fi explicată prin poziţia din în ce mai puternică a 96 CEDO. pp. §71 şi CEDO. 61-74.” 100 Doctrina „instrumentului viu”. Lawson & M. Loizidou – Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310).o. Tyrer – Marea Britanie (Seria A-26). Curtea a subliniat în sentinţa dată: „Convenţia are ca menire nu garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii. 99 Un pasaj destul de curajos din sentinţa în speţa Loizidou precizează: “Jurisprudenţa Curţii arată cu fermitate caracterul de instrument viu al Convenţiei.C. ci a drepturilor concrete şi efective”.17 state europene membre NATO (cerere nr. 12 Decembrie 2001. Petzold & L. de Blois (editori). 2. . de Blois.G. “Rudolf Bernhardt la Curtea Europeană a Drepturilor Omului”. Recht zwishen Umbruch und Bewahrung (Festschrift für Rudolf Bernhardt). indiferent de natura civilă a procedurilor naţionale. Vezi M.o. altfel va pierde contactul cu forţele care îi asigură legitimitatea”. §31. Ca urmare. §24. ca atare şi Convenţia trebuie să respecte aceeaşi cale. 1994. Airey – Irlanda (Seria A-32). §64. Paragraful 3 Caracterul evolutiv al Convenţiei Încă din anul 1978. atitudinile şi posibilităţile tehnologice s-au schimbat în mod substanţial din anii 50. în: U. Bankovic a. 23 Martie 1995. Vezi: S. Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal. care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale […] Din punctul de vedre al Curţii. CEDO. pp. aceste prevederi nu pot fi interpretate numai conform intenţiilor autorilor.

aplicarea principiului consensului a dus Curtea la concluzia că nu există încă un consens stabilit între statele membre pentru a se renunţa la jurisprudenţa anterioară (vezi CEDO. B. în: Leiden Journal of International Law 1999. 228) şi H. 30 Octombrie 1991.G. Curtea lasă marja de apreciere la latitudinea Statelor Semnatare. Nijmegen: Ars Aequi Libri. Totuşi. Schermers. §33). Curtea Europeană lasă într-o oarecare măsură la discreţia autorităţilor naţionale răspunsul pe care îl dau acestea la nevoile propriilor societăţi. iar în majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu mai este considerată necesară tratarea practicilor homosexuale ca fiind în sine incriminabile penal. care trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia în vigoare. Curtea nu dă Statelor Semnatare o putere nelimitată de apreciere. Curtea a inversat această poziţie după mulţi ani. Lawson & H.106 Cu toate acestea. 8 CEDO.103 O altă doctrină strâns legată de aceasta este cea numită „principiul consensului”. În speţa Borgers. pornindu-se de la percepţiile schimbate cu privire la moralitate. 11. ştiinţa a progresat. conform convingerilor morale din ţările membre ale Consiliului Europei: „Prin comparaţie cu epoca în care se punea în practică această legislaţie. Heringa.104 Evoluţia jurisprudenţei Curţii poate fi realizată şi prin analiza practicilor statale. Totuşi. 4 Aprilie 2000. 826). iar problema transsexualităţii are acum o mai mare importanţă”. p. §24.Germania (cerere nr. „Principiul consensului – rolul dreptului cutumiar în jurisprudenţa CEDO ".105 Acest principiu se aplică şi în ce priveşte art. juridice printre altele. 1999. – Franţa (Seria A-232-C). „Acceptarea supravegherii internaţionale a drepturilor omului . pp. atât în ce priveşte legiuitorul. §48). Yearbook of the CEDO Vol. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe măsură ce Curtea a fost acceptată de autorităţile statale. Witold Litwa – Polonia (cerere nr. şi a fost stabilită autoritatea acesteia.Curţii. CEDO. Autorităţile naţionale trebuie să facă evaluarea iniţială cu privire la intervenţia într-o situaţie legată de un drept înscris în Convenţie. Curtea a putut deveni mai critică la adresa statelor. Această evoluţie a fost sprijinită de creşterea importanţei legislaţiei drepturilor omului în Europa în general. n. I. – Elveţia (Seria A-128). Marja naţională de apreciere este corelată cu travaux: CEDO. 17 Decembrie 1955. 104 105 106 107 40 . În unele dintre deciziile mai vechi ale Comisiei. aceasta nu presupune în mod necesar o încălcare a Convenţiei (vezi CEDO. Dudgeon – Marea Britanie (Seria A-45). p. Borgers – Belgia (Seria A-214-B).A. Schermers. §60). p. F.W. 18 Decembrie 1987. acum se înţelege mai bine şi. 22 Octombrie 1981. în: Maastricht Journal 1996. 426. cât şi în ce priveşte diferitele organisme. Sau în speţele cu privire la transsexualitate: „Curtea consideră că nu se poate nega faptul că atitudinile s-au schimbat. 104/55. Curtea se referă la „sensibilitatea crescută a publicului faţă de administrarea corectă a justiţiei” pentru a reconsidera jurisprudenţa anterioară. 26629/95). Vezi A. dacă la sfârşitul unei evoluţii o ţară se găseşte într-o poziţie izolată în termenii legislaţiei de alte ţări. există mai multă toleranţă faţă de comportamentul homosexual. „principiul consensului” a fost foarte important în jurisprudenţa Curţii în ce priveşte interpretarea art. De exemplu. în speţele cu privire la homosexualitate. Progresia totală a dreptului legii şi practicilor europene poate duce la concluzia că legislaţia neschimbată dintr-un stat care a „rămas în urmă” a ajuns să „încalce” Convenţia. 103 Vezi R. . Curtea nu poate trece cu vederea aceste schimbări care au avut loc în legislaţiile statelor membre (CEDO. Ca atare. X. 108-145. O situaţie care trebuia acceptată în primele stadii de aplicare a Convenţiei a devenit inacceptabilă mai târziu. 25 Martie 1992. Deşi Curtea a clarificat faptul că. Înaltele Părţi Contractante puteau încă să pedepsească homosexualitatea (vezi ComEDO. 6 CEDO.G.107 Paragraful 4 Marja de apreciere Doctrina „marjei de apreciere” subliniază natura subsidiară a mecanismelor de la Strasbourg. ca atare.

Dombo Beheer B. Deşi terminologia este oarecum diferită. CEDO. în principiu. 6 CEDO. 109 110 41 . Statele Semnatare sunt.108 Motivaţia unei "marje de apreciere” este comparabilă cu doctrina „subsidiarităţii” din dreptul comunitar. 1990. interpretate similar în speţele civile şi în cele penale. putem spune că „marja de apreciere” este un instrument de politică pentru Curtea Europeană. Există mai multe motive pentru care există o astfel de doctrină a „marjei de apreciere”. pp. Macdonald. Mahoney. 240-314. “ Marja de apreciere şi nevoia de echilibru”. Köln: Carl Heymanns Verlag. pp. se poate distinge esenţa doctrinei (lăsarea unor acţiuni la latitudinea autorităţilor naţionale) şi în jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 12 Decembrie 1976. F. Yourow. pp. trebuie să fie. J. Dordrecht: Nijhoff. Vezi şi: E. The Hague: Kluwer Law International. incluse în art. F. în: R. F. Leiden: NJCM-Boekerij. în: ZaöRV 1996. “De margin of appreciation doctrine în de jurisprudentie van het Europese Hof”. autorităţile naţionale trebuie să aibă propriul discernământ. deci. În acelaşi mod. 1996. – Olanda (Seria A-274). Mahoney. Sarcina de a asigura drepturile şi libertăţile din Convenţie revine în primul rând fiecăruia dintre Statele Semnatare. marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale va fi mai mare atunci când problemele dezbătute implică o evaluare a priorităţilor în contextul alocării resurselor limitate ale statului. într-o poziţie mai favorabilă în ce priveşte opiniile despre circumstanţele legate de o anumită speţă decât un judecător internaţional. H. 27 Octombrie 1993. Doctrina a fost elaborată în contextul „paragrafului 2” din articolele 8 la 11 CEDO. “ Marja de apreciere”. Köln: Carl Heymanns Verlag.C.J. Wildhaber (editori). Matscher. Curtea nu a precizat încă aceste lucruri în jurisprudenţă. „Marja de apreciere în jurisprudenţa de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului”. Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal.J. De exemplu: Curtea a precizat în mod explicit faptul că Părţile Semnatare vor avea o „marjă de apreciere mai mare” în procedurile civile: „[…] cerinţele inerente conceptului de „audiere echitabilă” nu sunt neapărat aceleaşi în speţele care privesc stabilirea unor drepturi şi obligaţii civile şi în cele care privesc fapte penale […] Statele Semnatare au o mai mare latitudine de acţiune în speţele privind drepturi şi obligaţii civile decât în cele care privesc fapte penale. conceptele cum ar fi acelea de independenţă şi imparţialitate a justiţiei. 2000. 6 CEDO. Doctrina este.St. “Quel avenir pour la marge d’appréciation?”.C. Lord Mackay of Clashfern. cum ar fi imparţialitatea justiţiei. Petzold & L. 83-124. R. Brems. Wildhaber (editori). Cu cât autorităţile naţionale au o marjă de apreciere mai mare. 41-58 şi H.).109 În al treilea rând. 6 CEDO. 2000. The margin of appreciation în the dynamics of European human rights jurisprudence. CEDO (dec. §32. §§48-49. în: P. în: Veertig jaar EVRM (special of the NJCM-Bulletin). The European System for the Protection of Human Rights. Totuşi.” 110 După părerea mea. 147-166. H. Matscher. în: P. pe baza naturii subsidiare a mecanismelor Convenţiei. 1993. pp.St. Cel de-al doilea motiv este de natură mai practică. 8 Iulie 2003.V. 837-844. Sentges – Olanda (cerere nr. citatul de mai sus cu privire la „audierea echitabilă” se poate aplica şi altor elemente garantate de art. cu atât rolul Curţii va fi mai puţin important. Dezvoltarea celor două doctrine este aproximativ analogă. Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal. Rolul instituţiilor europene este acela de a crea o „plasă de siguranţă”. Schokkenbroek. Mai întâi. Handyside – Marea Britanie (Seria A-24). Totuşi.G. 27677/02). pp. care poate fi folosit pentru a stăvili avalanşa de plângeri. Petzold & L.supravegherea europeană. Callewaert. Matscher & H. Macdonald. în principiu. Datorită contatului lor direct şi continuu cu forţele vitale din ţările lor. J. 108 Curtea a introdus doctrina „marjei de apreciere” în: CEDO. Petzold (editori). foarte importantă în domeniul moral şi dacă nu există nici o practică comună printre Statele Semnatare.

ci exprimă concluzia că nu intervine. §89. Bruxelles: Bruylant. 3b al tratatului CE. 1993. Vezi şi: S.115 Paragraful 6 111 Subsidiaritate 116 R. 112 113 114 115 116 42 . p. §5.112 Această critică nu se referă. adică interesul persoanei faţă de interesul societăţii în general. de exemplu. Dordrecht: Nijhoff. Petzold (editori). Paragraful 5 Proporţionalitate Curtea va verifica dacă autorităţile naţionale au asigurat un echilibru între interesele implicate. de exemplu. Dreptul european a introdus un concept similar în Art.J. Vezi. van Drooghenbroeck.Doctrina este criticată (pe drept) de unii comentatori: „dacă Curtea motivează neintervenţia prin marja de apreciere a autorităţilor naţionale. Principiul subsidiarităţii permite dezvoltarea treptată a normelor juridice şi morale în Uniunea Europeană. §29. Nu numai sistemul de la Strasbourg se bazează pe subsidiaritate. p. nici un motiv pentru neintervenţie. Ashingdane – Marea Britanie (Seria A-93). 6 CEDO. Speţa limbilor din Belgia (fond) (Seria A-6).” 114 Principiul proporţionalităţii joacă un rol important în jurisprudenţa Curţii şi cu privire la Art. 23 Iulie 1968.St. The European System for the Protection of Human Rights. modificat de Tratatul Uniunii Europene: „Comunitatea va acţiona […] numai dacă obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate de statele membre şi astfel. În jurisprudenţa mai veche Curtea a formulat testul de echilibru într-un mod uşor diferit: “Convenţia implică un echilibru între protecţia intereselor generale ale comunităţii şi respectul datorat drepturilor fundamentale cu o importanţă mai mare acordată celor din urmă [sublinierea noastră. „Marja de apreciere”. Macdonald. 6 dacă nu se urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există „o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul dorit”. La proportionnalité dans le droit de la convention européenne des droits de l'homme.113 Principiul proporţionalităţii are impact asupra întregului mecanism al Convenţiei. 124. 28 Mai 1985. CEDO. §57.J. 7 Iulie 1989. Soering – Marea Britanie (Seria A-161). F. CEDO. CEDO. Marja de apreciere nu ar trebui să permită Curţii să evite răspunderea pe care o are în precizarea motivelor pentru care intervenţia ei în anumite cazuri este potrivită sau nu. Macdonald. în: R. din motive de scară sau efecte ale acţiunii propuse. Ibid. ci şi fratele său geamăn european. trebuie realizate de Comunitate”. Curtea a precizat că principiul proporţionalităţii este unul dintre principiile de bază ale mecanismului Convenţiei: “[…] căutarea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunităţii şi cerinţele fiecărui individ pentru protecţia drepturilor sale fundamentale este inerentă în întreaga Convenţie. Tradiţiile juridice din statele independente nu se pot schimba radical. Matscher & H. Limitările dreptului de acces la justiţie. Conceptul de subsidiaritate se leagă de principiul fundamental al suveranităţii naţionale. 85. ci mai degrabă la motivaţia nesusţinută a hotărârilor Curţii.. totuşi la conceptul de subsidiaritate în sine. lăsând observatorii să ghicească ceea ce nu a precizat clar” 111. În sentinţa pentru speţa Soering. ea nu dă. nu vor fi compatibile cu Art. 2001. vezi CEDO. 21 Iunie 1988. MK]”.St. Berrehab – Olanda (Seria A-138). de fapt.

118 Noţiunea de subsidiaritate se poate referi şi la rolul primar al autorităţilor naţionale. Curtea a analizat în detaliu „dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a proteja dreptul reclamantei de a-i fi respectate locuinţa. M. statele trebuie să ia în considerare toate problemele materiale. pp. Petzold & L. Speţa a fost adusă în faţa Înaltului Complet de Judecată al Curţii. va duce la acel echilibru corect. De Wilde. Înaltul Complet a fost de acord cu faptul că sondajele efectuate de autorităţile britanice nu au fost suficiente. li se poate cere statelor să cerceteze modul în care pot reduce intervenţiile legate de drepturile omului şi realiza un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului” la nivel naţional. Curtea îşi aminteşte că.Termenul „subsidiaritate” poate avea mai multe înţelesuri.” (sentinţa din 9 decembrie 1994. viaţa privată şi de familie. Această abordare a fost explicitată în speţa Hatton.120 Autorităţile naţionale poartă primele răspunderea 117 CEDO. 252). prin comparaţie cu rolul Curţii de la Strasbourg. Fifty-seven inhabitants of Louvain – Belgia (cerere nr. pentru a realiza echilibrul dorit. înainte de a se începe un anumit proiect. Câteodată reflectă obligaţia autorităţilor statale de a alege cea mai puţin intruzivă măsură dacă trebuie să intervină în drepturile fundamentale ale cetăţenilor. 8 care vizează o creştere a nivelului poluării fonice în locuinţele lor din cauza avioanelor care folosesc aeroportul Heathrow noaptea: “ […] 97. Cf. Curtea trebuie să sublinieze. pe cât posibil. Ooms şi Versyp – Belgia (Seria A-12). H. Matscher. Köln: Carl Heymanns Verlag. 18 Iunie 1971. Speţa a fost trimisă Înaltului Complet. p. Hatton – Marea Britanie. ComEDO. Mahoney. trebuie să fi fost epuizate toate căile de atac naţionale (Art. simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a contrabalansa drepturile altora. Wildhaber (editori). 373-386. Hatton – Marea Britanie (cerere nr. CEDO [GC]. încercând să găsească soluţii alternative şi să-şi atingă scopurile într-un mod care să lezeze cât mai puţin drepturile omului. “Contrôle européen et principe de subsidiarité: faut-il encore (et toujours) émarger à la marge d’appréciation?”. în domeniul atât de sensibil al protecţiei mediului. Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal. F. faptul că. Mai mult. completul Curţii nu a fost convins că autorităţile naţionale au evaluat contribuţia zborurilor de noapte la economia naţională sau impactul creşterii numărului de zboruri de noapte asupra reclamanţilor. Se consideră să statele au datoria să reducă. sunt necesare un studiu şi o cercetare complete şi corecte pentru a se putea găsi cea mai bună soluţie care. 36022/97). dar nu a considerat că este nevoie de un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului”.119 Înainte de a putea aduce speţa în faţa Curţii Europene. şi fără a trece cu vederea interesul economic evident al ţării respective în privinţa tăbăcăriilor menţionate. în: P. în realitate.. în susmenţionata speţă Lopez Ostra contra Spaniei. 2000. de Salvia. 55. 2 Octombrie 2001. 35 CEDO) deoarece statul respondent „trebuie să aibă mai întâi şansa de a redresa situaţia la care se face referire prin propriile mijloace şi în cadrul sistemului juridic naţional”. după cum am văzut în mai multe rânduri. 1994/63. intervenţia în exercitarea acestor drepturi. Ca urmare a principiului subsidiarităţii. §97.” 117 Pe baza faptelor din speţă. 8 Iulie 2003. totuşi.. Pentru aceasta. §55). p. Această abordare a conceptului de subsidiaritate este precizată în toate aspectele sistemului. Vezi şi: CEDO. §50 („epuizarea căilor de atac 118 119 120 43 . în care reclamanţii au reclamat o încălcare a Art. Yearbook of the CEDO 1964.

6 CEDO se pot distinge mai multe nivele de subsidiaritate. în: R. §30. prin care Curtea impune statelor să realizeze o cercetare eficientă şi amănunţită. Teitgen. Schenk – Elveţia (Seria A-140). Kudla – Polonia (cerere nr. 2. Messegué şi Jabardo – Spania (Seria A-146). §68. 1993. Acest principiu este prevăzut şi de Art. şi este specificată şi în jurisprudenţa Curţii.122 S-a subliniat. §157: „Aşa cum a spus în mai multe rânduri Curtea. Această percepţie negativă asupra legislaţiei drepturilor omului a fost şi mecanismul iniţial care a stat la baza Convenţiei. „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”. 13 al Convenţiei garantează disponibilitatea unei căi de atac la nivel naţional pentru a pune în practică substanţa drepturilor şi libertăţilor Convenţiei în orice formă sunt acestea asigurate în legislaţia naţională. §108. Macdonald. Înţelegerea faptului că drepturile omului pot fi efectiv protejate în anumite cazuri numai dacă statul este obligat să acţioneze (în loc să evite acţiunea) naţionale” impun faptul că statele nu pot fi trase la răspundere în faţa unui organism internaţional înainte de a avea ocazia de a pune lucrurile la punct în propriul sistem juridic”). 3-14. care conţine propuneri de garantare a eficienţei pe termen lung a Curţii. 12 Iulie 1988. 10 Mai 2001.124 Dar şi în jurisprudenţa Curţii despre Art. Vezi. 122 123 124 125 126 127 44 . §46.J. CEDO. o chestiune de reglementare prin legislaţia naţională. de asemenea. de exemplu raportul din 2003 al Comitetului Director pentru Drepturile Omului. Ahmet Sadik – Grecia (Rapoarte 1996. – Marea Britanie (cerere nr. nu va împiedica libertatea de exprimare etc. a. 1638).H. CEDO. de exemplu. F. nu va trata individul în mod inuman. Comisia care a redactat Convenţia „a fost de acord fără nici o dificultate că aplicarea colectivă a legii trebuie să cuprindă numai drepturile şi libertăţile care impun statelor obligaţia de a nu face […]”. pp. Şi mai recent: CEDO. The European System for the Protection of Human Rights. Efectul Art.o. 23 Iulie 1968. Barberà. §10. de exemplu. Dordrecht: Nijhoff. 30210/96). faptul că angrenajul de protecţie stabilit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale care asigură respectarea drepturilor omului. Belgian Linguistic (Seria A-6).125 În mod similar. regula generală spune că analiza probelor care se aduc în faţa instanţei este atributul instanţelor naţionale. CEDO. 121 Vezi. Petzold (editori). 3. CDDH (2003) 006 Final. CEDO. Matscher & H.126 Paragraful 7 Obligaţii pozitive Legislaţia tradiţională legată de drepturile omului se concentrează pe ceea ce nu trebuie să facă statul în relaţia cu anumite drepturi fundamentale: statul nu se va amesteca în viaţa privată a individului. 13 CEDO121 şi a fost reiterat şi în mai multe documente de politică. 15 Noiembrie 1996. 5 şi 8 CEDO. 6 Decembrie 1988. P. În speţa Schenk Curtea a subliniat faptul că admisibilitatea probelor este. 29392/95). 123 „Marja de apreciere” (discutată mai sus în *** §4 ***) este una dintre cele mai evidente manifestări ale subsidiarităţii mecanismului Convenţiei.127 Această percepţie asupra drepturilor omului s-a schimbat treptat. CEDO. Prima răspundere a autorităţilor naţionale este aceea de a se ocupa efectiv de încălcările drepturilor omului. în primul rând. privind obligaţiile procedurale la Art. §3. 13 este acela de a cere prevederea unei căi de atac naţionale pentru a rezolva problema unei „plângeri justificate” conform Convenţiei în mod adecvat”.St.pentru a asigura drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie. Z. 26 Octombrie 2000. Art.

A.130 Într-un sens mai larg. James & Webster – Marea Britanie (Seria A-44). 13 August 1981. pe lângă această obligaţie în primul rând negativă. de exemplu. libertatea de a face parte dintr-un sindicat.128 Convenţia se consideră încălcată dacă statul nu a acţionat. 8 CEDO: “[…] nu numai că obligă statul să se abţină de la astfel de intervenţii. pp. §31. obligaţia de a realiza o cercetare eficientă.” 129 În acele primele zile de existenţă. conform Art. p. 129 130 131 132 45 . Convenţia impune şi obligaţii pozitive. Nijmegen: Ars Aequi Libri. Lawson & H. iar importanţa doctrinei lor creşte.duce la o doctrină din ce în ce mai mult acceptată a obligaţiilor pozitive din cadrul Convenţiei. Curtea se temea de o reacţie negativă puternică din partea Înaltelor Părţi Semnatare. Lawson. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. se pot distinge patru categorii de obligaţii pozitive în jurisprudenţa Curţii: 'Tipul A' 'Tipul B' 'Tipul C' 'Tipul D' obligaţia de a schimba legislaţia sau practicile administrative sau de a crea noi legi. Marckx – Belgia (Seria A-31). în jurisprudenţa mai recentă.132 Obligaţiile pozitive joacă şi un rol important în jurisprudenţa Curţii 128 Noţiunea de obligaţii pozitive şi negative derivate din prevederile Convenţiei nu trebuie confundată cu cea de elemente pozitive şi negative ale dreptului înscris în Convenţie. CEDO.E. 13 Iunie 1979. The Concept of Positive Obligations în the Case-law of the European Court of Human Rights (thesis University of Utrecht). Vezi o discuţie mai amănunţită a conceptului de obligaţii pozitive: S. 8 CEDO. n. imediată şi independentă a presupusei încălcări a Convenţiei. Ce de-a doua noţiune se referă la substanţa dreptului din Convenţie. mai pot fi şi obligaţii pozitive care sunt inerente în cazul „respectării” efective a vieţii de familie. Conceptul de obligaţie pozitivă a fost introdus în jurisprudenţa Curţii în sentinţa din speţa Marckx din 1979 care se referă la o presupusă încălcare a Art.A.H. Majoritatea implică respectul pentru viaţa privată şi de familie.G. 82. obligaţia de a asigura asistenţă financiară. Obligaţiile pozitive au fost identificate în mai multe situaţii. Curtea a încercat să „calmeze” Înaltele Părţi Semnatare introducând un „test de echilibru corect” (în locul aşa-numitului test de „necesitate”) şi acceptând o mai mare marjă de apreciere în relaţia cu obligaţiile pozitive. Obligaţiile pozitive sunt din ce mai mult acceptate. Conceptul de obligaţii pozitive se referă la consecinţele care derivă dintr-un drept înscris în Convenţie. urmează. Curtea a precizat de mai multe ori că termenul „să asigure” din Art. Schermers. 1999. 18. Pare a exista o tendinţă.M. 131 Această ultimă categorie se speţe va fi discutată mai pe larg în *** paragraful 8***. “Positieve verplichtingen onder het EVRM: opkomst en ondergang van de ‘fair balance’test”. şi obligaţia de a interveni în relaţia dintre persoane pentru a preveni încălcările „private” ale drepturilor prevăzute în Convenţie. care ar fi protestat împotriva unor astfel de concepte largi de responsabilitate statală conform Convenţiei. în: NJCM-Bulletin 1995. Vezi R. §§51-57). şi include şi dreptul de a nu face parte dintr-un sindicat (vezi CEDO. ceea ce dă o mai mică importanţă marjei de apreciere în cazul obligaţiilor pozitive. 1 CEDO nu implică numai obligaţia statelor de a nu interveni. Wijte. 558-573 şi 727-750. Young. Mai mult. care face distincţia dintre obligaţiile pozitive şi intervenţii. Vezi R.

Răspunderea statului pentru încălcarea Convenţiei pe relaţia orizontală poate fi interpretată ca o obligaţie pozitivă de tip D (vezi *** paragraful 7 ***): statul avea obligaţia de a interveni în relaţia dintre indivizi. Curtea a trebuit să judece o situaţie în care se punea problema dacă dreptul la judecată include şi obligaţia pozitivă a autorităţilor statale de a asigura asistenţă juridică gratuită în procedurile civile. Curtea a hotărât. CEDO. Legislaţia tradiţională a drepturilor omului se preocupă de aplicarea drepturilor fundamentale pe relaţia „verticală”. Curtea a acceptat. 6 §1 impune Statelor Semnatare datoria de a-şi organiza sistemele juridice de aşa natură încât instanţele lor să poat[ îndeplini fiecare dintre prevederile articolului. În speţa Airey. Paragraful 8 Efectul orizontal Convenţia este un tratat clasic de drept public internaţional.pentru Art. Statul nu mai este unicul actor puternic în societatea modernă. 134 135 46 . 6 CEDO.” 134 Această problemă va fi discutată pe larg în *** paragraful 11 ***. a fost acceptată opinia că protecţia eficientă a drepturilor înscrise în Convenţie poate fi atinsă numai acceptându-se un anumit gen de efect orizontal al Convenţiei. în atare situaţii. statul nu poate să rămână pur şi simplu pasiv şi nu există posibilitatea de a se face distincţia între acţiuni şi omisiuni […] obligaţia de a asigura efectiv dreptul la judecată se înscrie în această categorie de obligaţii. 6 CEDO. X & Y – Olanda (Seria A-91). adică între autorităţile statale şi individ (sau grup de indivizi. Curtea a acceptat şi o obligaţie pozitivă mai generală „de tip A” care poate avea o importanţă mai mare pentru această lucrare. ca atare. Se poate da curs plângerii numai dacă se poate atribui un anumit comportament autorităţilor statale. Curtea a precizat că “[…] îndeplinirea unei obligaţii conform Convenţiei poate necesita unele acţiuni pozitive din partea statului. sau persoană juridică). CEDO. 9 Octombrie 1979. 26 Februarie 1993. Curtea poate primi plângeri numai de la persoanele care sunt presupuse victime ale uneia dintre „Înaltele Părţi Semnatare”. §25. Numai atunci va putea Curtea să verifice compatibilitatea acestei „acţiuni a statului” cu cerinţele Convenţiei. 34 CEDO. §24. Salesi – Italia (Seria A-257-E).” 133 În speţa Airey Curtea a acceptat o obligaţie pozitivă „de tip B” conform Art. care se adresează numai statelor. Airey – Irlanda (Seria A-32). În paragraful 24 al hotărârii în speţa Salesi Curtea a precizat: “[…] faptul că Art. 26 Martie 1985. acest efect orizontal indirect. în anumite cazuri. treptat. 135 Totuşi. că aplicarea drepturilor omului în relaţiile dintre indivizi este „în principiu o problemă care se va rezolva în marja de apreciere a statelor”. Instituţiile private şi persoanele pot să reprezinte ameninţări la fel de reale faţă de drepturile omului. de exemplu. Pe baza Art. §24. pentru a preveni încălcarea 133 CEDO. uneori.

139 CEDO nu a judecat cazuri similare. Paragraful 9 Principiile generale de drept Art. în ceste cazuri. de a „asigura” respectarea drepturilor înscrise în Convenţie pentru orice persoană de sub jurisdicţia lor. de exemplu. 6 CEDO până acum.Portugalia (Rapoarte 1998. Dreptul la un proces echitabil este. formulată în Art. Lawson & H. în general. dacă o speţă se referă în mod esenţial la relaţii pe orizontală. §34-35].G.]".136 Aceasta nu înseamnă.140 Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului Art. o poziţie restrictivă şi va permite autorităţilor naţionale o mai mare marjă de apreciere. prin natura lui. p. de exemplu. 7 CEDO. 21 Aprilie 1998. în mod obişnuit. 739).). 6 (vezi. 1 CEDO.138 S-a luat în consideraţie efectul orizontal în contextul dreptului de a nu se autoincrimina emis de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Dombo Beheer – Olanda (Seria A-274). Poate această listă (incompletă) de principii generale poate fi luată în consideraţie la interpretarea Art. drepturile şi libertăţile definite în Convenţie. 827) s-a bazat pe un raport al Secretarului general ONU. A. Schermers. 2692). CEDO.. Curtea a 136 De exemplu în speţele cu privire la pedeapsa corporală administrată de persoane fizice şi întrebarea dacă această pedeapsă poate fi considerată rele-tratamente în sensul Art. Vezi. 7 CEDO. – Marea Britanie (Rapoarte 1998. cere statelor să ia măsuri pentru a se asigura că persoanele de sub jurisdicţia lor nu sunt supuse la tortură sau tratamente inumane sau degradante. Rezoluţia Consiliului (nr. Otto – Postbank [1993] ECR 5711-5712. §35 fine). Se mai poate spune şi să încălcările Art. că statele sunt criticate prea des de Curte pentru încălcarea acestor drepturi pe orizontală. În speţa Otto – Postbank Curtea de Justiţie a hotărât că persoanele fizice nu pot (în cadrul dreptului comunitar) să se bazeze pe acest drept în procedurile împotriva altor părţi civile. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 3. §22: „Curtea consideră că obligaţia Înaltelor Părţi Semnatare conform Art. 3 CEDO. legat de relaţia dintre persoana fizică şi autorităţile naţionale (justiţie). Informaţia a fost găsită în R. şi Carta Tribunalului Militar Internaţional din 8 August 1945” [UN doc. 27 Octombrie 1993. Convenţia de la Haga (IV) Respectarea legilor şi obiceiurilor în caz de război pe uscat şi Regulamentele anexate din 18 Octombrie 1907. 6 CEDO (vezi CEDO. totuşi. Chassagnou a. Nijmegen: Ars Aequi Libri. 29 Aprilie 1999. în momentul în care a fost comisă. Vezi. inclusiv rele-tratamente administrate de persoane fizice [. Curtea va lua. era de natură penală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. CEJ.. §113: „Echilibrul între interesele individuale care pot fi contradictorii este dificil. S/25704. la obligaţia generală a Înaltelor Părţi Semnatare. 25088/94 a. §38). în jurisdicţia respectivă. 6 CEDO ca urmare a deficienţelor de relaţionare între client şi avocat trebuie considerate efect orizontal indirect al Art. 23 Septembrie 1998. iar statele Semnatare trebuie să aibă o marjă de apreciere largă în acest sens”. Curtea se va referi. 1999. Speţa C-60/92. 615. 1 al Convenţiei de a asigura fiecăruia. – Franţa (cerere nr.o. Consiliul de Securitate al ONU a creat un astfel de Tribunal în 1993.„privată a drepturilor protejate de Convenţie.137 Conceptul de efect orizontal nu a jucat nici un rol în jurisprudenţa Curţii cu privire la Art. 7 §2 CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest articol nu va prejudicia judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau lipsa acesteia care. în care s-au făcut propuneri cu privire la organizarea tribunalului. corelat cu Art.A. 137 138 139 140 47 . Raportul enumera în continuare documentele relevante: „Convenţiile de la Geneva din 12 August 1949 pentru protecţia victimelor războiului. Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului din 9 Decembrie 1948. În acel raport se preciza: „Din punctul de vedere al Secretarului General. Poate că o referire la Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie poate fi de folos. CEDO. de exemplu. aplicarea principiului nullum crimen sine lege necesită aplicarea regulilor de drept umanitar internaţional de către tribunal. CEDO. Se poate spune că speţele care se referă la egalitatea puterilor în procedura civilă se referă indirect şi la „efectul orizontal” din Art. nu dintre două entităţi private.o. Daud . aceste reguli fac parte din dreptul obişnuit”. Mai mult.

acela de tratat de drepturile omului. în principiu. prin care un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unui alt stat. în virtutea principiului par in parem non habet imperium. pp.. Prin aceasta se includ principiile general acceptate ale dreptului internaţional. mutatis mutandis. 21 Noiembrie 2001. 142 48 . sentinţa în speţa Loizidou contra Turcia din 18 decembrie 1996. pe baza acestor autorităţi. Apoi Curtea a trebuit să analizeze dacă restricţia era proporţională cu scopul urmărit. în principiu. În acest caz. 141 Importanţa rolului principiilor generale de drept a fost subliniată în speţa Al-Adsani. Curtea a trebuit să stabilească dacă a existat o restricţionare legitimă şi proporţională a accesului la justiţie. §54. în materie de drept internaţional. pe cât posibil. 21 Februarie 1975. deci unele restricţii trebuie şi ele considerate inerente. Art. Speţa este la fel de interesantă şi din alt punct de vedere. §29. Golder ..afirmat că întreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de Convenţia de la Viena din 23 Mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor. Curtea trebuia să decidă dacă interzicerea torturii poate fi considerată o normă de ius cogens.] “ 141 CEDO.. Ca atare. inclusiv cele cu privire la acordarea imunităţii statale. şi să ia în considerare şi regulile relevante ale dreptului internaţional (vezi. deoarece Curtea pare să accepte că măsurile luate de State care sunt conform cu principiile generale de drept nu pot fi. 7 Noiembrie 2002. reclamantul a afirmat că i-a fost negat accesul la justiţie pentru rezolvarea speţei pe care o avea împotriva guvernului din Kuweit şi că aceasta constituia o încălcare a Art. În paragraful 61 Curtea spune: „În timp ce Curtea acceptă. [. Vezi şi pentru referiri mai generale CEDO. Accesul la justiţie este parte integrantă a procesului echitabil garantat în acel articol. nu poate fi interpretată într-un vid.Estonia (Nr. prin corelaţie cu alte reguli ale dreptului internaţional din care face parte. inclusiv Art. Indiferent de caracterul deosebit al interzicerii torturii în dreptul internaţional. 35763/97). Curtea a făcut unele observaţii interesante de natură mai generală. măsurile luate de o Înaltă Parte Semnatară. de exemplu acele limitări general acceptate de comunitatea naţiunilor ca parte a doctrinei imunităţii statale.. Al-Adsani . prin respectarea suveranităţii unui alt stat.] nu pot fi privite. 37571/97). §43). CEDO. 31 §3 (c) al acelui tratat indică faptul că trebuie luate în consideraţie „orice reguli relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi”. ca o restricţie disproporţionată a accesului la justiţie prevăzut de Art.Marea Britanie (cerere nr.. autorităţile judiciare sau alte materiale pe care le-a studiat vreo bază pentru a concluziona că. [. staatsimmuniteit en ius cogens”. la răspunderea penală a unei persoane pentru presupuse acte de tortură pe teritoriul statului respectiv. Veeber . reclamantul a fost împiedicat să înainteze o plângere instanţelor britanice. Convenţia trebuie interpretată. 1) (cerere nr. 760-770. văzute ca o restricţie disproporţionată a exercitării drepturilor din Convenţie: “ [. faptul că interzicerea torturii a devenit o normă peremptorie în dreptul internaţional. În această speţă.Marea Britanie (Seria A-18). un stat mai beneficiază de imunitate în procesele civile în instanţele altui stat unde au avut loc presupusele acte de tortură”. “Het EHRM... 6. Curtea nu poate discerne în instrumentele internaţionale. 6 §1 al Convenţiei.. Curtea trebuie să ţină seama de caracterul special al Convenţiei. Zwanenburg. 56. Vezi şi: M. care reflectă la modul general regulile recunoscute de dreptul public internaţional [.142 În această speţă britanică. speţa prezentă nu se referă.C. Rapoarte 1996-VI. Curtea a considerat că acordarea imunităţii suverane unui stat în procedurile civile urmăreşte scopul legitim de respectare a dreptului internaţional.] Convenţia. promovând buna înţelegere şi bunele relaţii între state.] 55. ca speţele Furundzija şi Pinochet. în: NJCMBulletin 2002. 6 §1.

22 Iunie 2000. 148 Curtea a adus detalii în speţa Young. 6 §1 din Convenţie”. Coëme nu a beneficiat de un proces echitabil conform prevederilor Art. Coëme a. fără îndoială. Înaltele Părţi Semnatare îşi reafirmă „credinţa profundă în libertăţile fundamentale care constituie fundamentul justiţiei şi păcii în lume şi care se păstrează cel mai bine. MK] şi pe de altă parte printr-o înţelegere comună şi respectarea drepturilor omului de care depind acestea”. în anumite cazuri.146 Acest rol capital este subliniat de Curte şi în sentinţa dată în speţa Partidul Comunist Unit din Turcia: “Democraţia este.” 147 Democraţia este caracterizată de Curte astfel „pluralism. Vezi şi: CEDO. printr-o democraţie politică eficientă [sublinierea noastră. Handyside – Marea Britanie (Seria A-24). CEDO. §49. §53. Marckx . ceea ce a însemnat că dl. 1). Partidul Comunist Unit din Turcia – Turcia (Rapoarte 1998. pe de o parte. 32492/96). 7 Decembrie 1976. unicul model compatibil cu aceasta. democraţia apare ca unic model politic recunoscut de Convenţie şi. Refah Partisi – Turcia (cerere nr. 12 Decembrie 1976. §§102-103. §45.144 La fel. §58. CEDO. Kjeldsen. §35. 41340/98). Busk Madsen şi Petersen – Danemarca (Seria A-23). James şi Webster: „Deşi interesele individuale trebuie să fie subordonate celor de grup. 13 Iunie 1979. 6 CEDO. 143 Este la fel de relevantă referirea la principiile generale de drept făcută de Curte în speţa Marckx. Faptul că acest concept mai larg de democraţie este piatra de hotar în interpretarea Convenţiei a fost reiterat şi de Curte: interpretarea oricărui drept înscris în Convenţie trebuie să fie în conformitate cu „spiritul general al Convenţiei. toleranţă şi deschidere a minţii”. Curtea a acceptat că interzicerea negării dreptului la judecată este unul dintre principiile directoare la interpretarea Convenţiei. o caracteristică fundamentală a ordinii publice europene […] Astfel. Curtea a precizat că „incertitudinea datorată inexistenţei regulilor procedurale stabilite anterior l-a pus pe reclamant într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. CEDO. 13 Februarie 2003. democraţia nu înseamnă pur şi simplu că părerea majorităţii trebuie să prevaleze de fiecare dată: trebuie realizat un echilibru care să asigure şi tratamentul corect şi potrivit al minorităţilor 143 CEDO. CEDO. 21 Februarie 1975.Marea Britanie (Seria A-18).o. 144 145 146 147 148 49 . 30 Ianuarie 1998.Belgia (Seria A-31). Golder . în speţa Coëme Curtea a reiterat faptul că principiul care spune că regulile procedurii penale trebuie exprimate în lege este un principiu general de drept. – Belgia (cerere nr. Curtea a subliniat principiul siguranţei juridice care – conform Curţii – este „în mod necesar integrat în Convenţie”.Ce principii generale de drept au fost recunoscute de Curte în jurisprudenţa sa? În speţa Golder Curtea s-a referit la principiile generale de drept pentru a accepta faptul că accesul la justiţie este prevăzut implicit de Art. Aici. un instrument creat pentru a păstra şi promova idealurile şi valorile unei societăţi democratice”. ca atare. CEDO.145 Paragraful 10 Drepturile omului ca parte a conceptului mai larg de democraţie Unele dintre bazele Convenţiei au fost puse în Preambul.

împotriva abuzului. în jurisprudenţa Curţii se acordă o mai mare greutate celei din urmă abordări. Acest lucru s-a întâmplat şi în sentinţa dată în speţa Kostovski: “Deşi dezvoltarea crimei organizate necesită. §47. Nu poate să fie numită o ţară democratică aceea în care cetăţenii. §44. CEDO. CEDO. §63. 13 August 1981. 41340/98). §58. introducerea de măsuri adecvate. Aceste ameninţări pot avea impact şi asupra drepturilor înscrise în Art.o. se va lua în considerare natura deosebită a terorismului. James şi Webster – Marea Britanie (Seria A-44). CEDO. 150 151 152 153 50 .152 După părerea mea. 149 Şi în sentinţa Refah Partisi150 Curtea a subliniat legătura dintre democraţie şi Statul de Drept.şi să evite abuzurile celor aflaţi în poziţii dominante”.” 153 *** Capitolul 4 §1 *** va discuta mai detaliat importanţa dreptului la un proces echitabil în lumina statului de drept. chiar şi printr-o decizie majoritară. 31 Iulie 2001. Young. Numai instituţiile create de şi pentru oameni pot fi învestite cu puterile şi autoritatea statului. 6 CEDO. precum şi nevoia unei justiţii independente: " […] 43. 28 Octombrie 1994. Ibidem. fără îndoială. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie înţeleasă şi interpretată ca un întreg. fie că este vorba despre una laică sau religioasă. În general. – Turcia (cerere nr. renunţă la puterile lor legislative şi juridice în favoarea unei entităţi care nu este responsabilă în faţa cetăţenilor pe care îi guvernează. democraţia şi statul de drept joacă un rol foarte important. Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) a. 149 CEDO. Curtea consideră că demersurile Guvernului nu pun destul accent pe ceea ce avocatul reclamantului a numit „interesul oricărei persoane într-o lume civilizată de a beneficia de proceduri judiciare controlabile şi echitabile. 20 Noiembrie 1989. Curtea este pregătită să accepte nevoia legitimă de luptă împotriva criminalităţii şi terorismului: “[…] cu scopul interpretării şi aplicării prevederilor relevante din Convenţie. ameninţarea pe care o reprezintă faţă de societatea democratică şi exigenţele necesare în abordarea acestei chestiuni. §43. legile organice trebuie interpretate şi aplicate de o putere judecătorească independentă. Şi cetăţenii trebuie să joace un anumit rol într-o democraţie. Kostovski – Olanda (Seria A-166). Totuşi. Murray – Marea Britanie (Seria A-300-A). Curtea va accepta măsurile efective luate de autorităţile statale împotriva terorismului şi criminalităţii. în acest sens. Drepturile omului formează un sistem integrat de protecţie a demnităţii umane. […] " Însăşi esenţa democraţiei poate fi pusă în pericol de terorism şi crima organizată.” 151 Aceasta înseamnă că. aceste măsuri trebuie să fie însoţite de prevederi de siguranţă adecvate. de fapt. de exemplu impactul folosirii martorilor anonimi asupra unui proces echitabil.

Paragraful 11 Forţa majoră în cadrul Convenţiei Mai ales în cadrul Art. 26 Februarie 1993. 6 CEDO. că „o întârziere temporară a unor dosare nu angajează răspunderea internaţională a unui stat conform Convenţiei. nu este atât de clară şi fermă. iar ţara trecea printr-o recesiune economică gravă. indiferent cât de neaşteptată poate părea această evoluţie a jurisprudenţei”.. dacă acest stat ia măsuri de remediere a situaţiei şi acţionează cu promptitudine în acest sens”. În speţa Guincho. În speţa Zimmermann & Steiner instanţa naţională a încercat să prevină încălcările „perioadei rezonabile” ocupându-se mai întâi de speţele urgente. guvernul portughez a subliniat faptul că sistemul juridic de la acea dată (mijlocul anilor 70) funcţiona într-o situaţie excepţională: tocmai fusese restaurată democraţia.Austria (Seria A-312). 156 S-a afirmat unanim 154 Vezi. (CEDO. sub 9). CEDO. §40. care a dus la întârzieri în administrarea justiţiei. Poziţia Curţii cu privire la acest argument. Opinia contrarie a judecătorului Martens. Totuşi. 10 Iulie 1984. În lupta împotriva „timpului lung din Italia”.154 Măsurile temporare de urgenţă luate pentru a se rezolva speţele rămase neabordate multă vreme nu vor mai fi acceptate multă vreme de Curte. autorităţile naţionale invocă în mod frecvent circumstanţele excepţionale prin care vor să justifice posibilele încălcări. CEDO. de exemplu. Alte state nu pot susţine că ele nu pot fi obligate la aceleaşi consecinţe prin lărgirea ariei de acoperire a Art. Zimmermann & Steiner – Elveţia (Seria A-66).” 155 Statele au mai invocat şi problema tranziţiei în societate. astfel de metode nu mai sunt suficiente.. 26 Aprilie 1995. §29. Dar.. sentinţa în speţa Benthem contra Olanda care a obligat Olanda să reorganizeze complet sistemul justiţiei administrative. Fischer . iar statul nu va mai putea amâna adoptarea de măsuri eficiente. în timp ce o serie de alte sentinţe au obligat Suedia la aceleaşi măsuri. 155 156 51 . Curtea a adoptat o poziţie strictă cu privire la interpretarea acestui criteriu şi a concluzionat că măsurile portugheze au fost „evident insuficiente şi întârziate”. Curtea a precizat că “dacă o astfel de stare de fapt se prelungeşte şi devine o chestiune de organizare structurală. §24. Multe ţări au încercat să convinge Curtea Europeană că încălcarea dreptului de a fi judecat într-o perioadă rezonabilă de timp se datoreşte suprasolicitării instanţelor naţionale. de natură mai politică. apoi. Guincho – Portugalia (Seria A-81). 6 §1 impune Statelor Semnatare să-şi organizeze sistemele judecătoreşti astfel încât instanţele lor să realizeze fiecare dintre prevederile înscrise”. Statele încearcă să aducă argumentul forţei majore. instanţele naţionale trebuiau reorganizate. de exemplu CEDO. Există două tipuri de situaţii pe care le cuprinde jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg: suprasolicitarea şi problemele de tranziţie. Salesi – Italia (Seria A-257-E). 6 către domeniul procedurii administrative. Vezi şi – pentru o concluzie similară cu privire la justiţia administrativă – opinia contrarie a judecătorului Martens în speţa Fischer: "[.] trebuie să fim atenţi şi să nu dăm o prea mare greutate particularităţilor şi tradiţiilor locale în ce priveşte organizarea justiţiei administrative [. Curtea Europeană a luat o poziţie clară faţă de acest argument: „[…] Art. Curtea a hotărât.. 13 Iulie 1983. Regula de bază pare a fi aceea că Curtea Europeană nu este prea impresionată de astfel de argumente de forţă majoră. pe de o parte.] În acest sens se poate reaminti.

În această situaţie specifică. 28 Octombrie 1999. urmarea schimbărilor legislative necesitate de tranziţia de la economia de stat la cea de piaţă liberă […] Curtea aminteşte în acest sens că Art. CEDO. se poate presupune că hotărârea Curţii a fost influenţată de faptul că plângerea era adresată împotriva Curţii Constituţionale care are un rol special în ordinea juridică naţională: “[…] rolul de păzitor al Constituţiei poate duce la situaţia în care Curtea Constituţională va lua în considerare şi alte aspecte decât ordinea cronologică în care au fost introduse pe listă speţele. 158 52 . Totuşi. 1158). Speţa Podbielsky poate constitui un exemplu: “Curtea observă că […] întârzierea în luarea unei hotărâri definitive asupra acţiunii reclamantului a fost. Süβmann a înaintat un apel constituţional în perioada reunificării Germaniei. Curtea Constituţională Federală a avut dreptate să dea prioritate celor din urmă cazuri. §56 şi §60. Totuşi au existat şi câteva speţe în care Curtea a abordat o atitudine mai flexibilă. în general. Süβmann – Germania (Rapoarte 1996. 3387). Podbielsky – Polonia (Rapoarte 1998. Vasilescu – România (Rapoarte 1998.faptul că Art. Această aplicare strictă a Convenţiei în speţe împotriva noilor state Semnatare poate fi întâlnită în speţele: CEDO. Curtea a hotărât că “ţinând seama de contextul politic unic al reunificării Germaniei şi implicaţiile sociale adânci ale conflictelor care au dus la încetarea unor contracte de muncă. 6 §1 impune statelor Semnatare sarcina de a-şi organiza sistemele judecătoreşti astfel încât instanţele naţionale să poate îndeplini fiecare dintre prevederile acestuia […] De aceea întârzierea procedurilor trebuie atribuită în principal autorităţilor naţionale. unde s-a invocat tranziţia. 1064).” 158 Cealaltă speţă în care Curtea a adoptat o poziţie mai flexibilă a fost reacţia la problemele de tranziţie din Slovenia (speţa Majaric a fost discutată în *** Capitolul 2 §4. Această abordare strictă poate fi întâlnită şi în speţele din Europa de Est.” 157 Din nou Curtea concluzionat în unanimitate că era vorba de o încălcare a Convenţiei. 28342/95). Assenov – Bulgaria (Rapoarte 1998. §38. 28 Octombrie 1998. 16 Septembrie 1996. în mare parte. Brumarescu – România (cerere nr. Faptul că poziţia Curţii cu privire la forţa majoră nu este destul de clară este destul de nesatisfăcător. 3264) şi CEDO. În speţa Süβmann Curtea trebuia să judece o plângere cu privire la lungimea procedurilor din Bundesverfassungsgericht în Germania. cum ar fi natura lor şi importanţa politică şi socială.4 ***). 22 Mai 1998. se pare că Curtea nu va accepta cu uşurinţă susţinerea de către un stat a forţei majore ca argument în apărare. 157 CEDO. CEDO. 30 Octombrie 1998. 6 fusese încălcat.” Totuşi.

James & Webster . 6 Septembrie 1978. §24. numai pentru că ei sunt de părere că aceasta contravine Convenţiei.Marea Britanie (Seria A-18). mai ales în ce priveşte plângerile cu privire la independenţa justiţiei (şi. nu este chemată să revizuiască sistemul de închidere însuşi. persoanelor fizice nu le este permis să se plângă de o lege în abstracto... CEDO. §65. . 24 Mai 1989. 160 161 162 53 .159 În speţa Young. toekomst.Germania (Seria A-28).Italia (Seria A-257B). CEDO.. p. ComEDO.Belgia (cerere nr. îşi va limita examinarea la efectele acestui sistem asupra reclamanţilor. heden. a fost nevoită. fără a pierde din vedere contextul general. Young. §106. pp. Un reclamant poate compărea ius standi în faţa Curţii numai dacă poate invoca statutul de victimă: "[dreptul la plângerea individuală. imparţialitatea) sentinţele Curţii sunt mai abstracte şi mai structurale.C. 26 Februarie 1993. §33. 21 Februarie 1975. 1). În speţa Hauschildt Curtea a notat că sarcina ei „nu este aceea de a revizui legea şi practica în abstracto. De Cubber .162 Totuşi. pp.G. trebuie ca această lege să fi fost aplicată în detrimentul lui. în A-127-A). din cauza a ceea ce se numeşte „acord de închidere”. Het ECRM-toezichtsmechanisme: verleden. Schokkenbroek." 160 Această abordare concretă corespunde celei cerute de victimă.] în procedurile care au pornit de la plângerea iniţială." 161 Această abordare se regăseşte şi în cazul plângerilor legate de Art. faţă de Convenţie. CEDO. CD 12 (1964). 1995. 215-231. În principiu. 213-216 şi Y. în A-86). 1418/62. Nijmegen: Ars Aequi Libri. nu este suficient ca un reclamant să pretindă că simpla existenţă a unei legi îi încalcă drepturile conform Convenţiei. 9976/82. 159 Vezi despre această doctrină J. 5 Iulie 1983. X. 6 CEDO. 9186/80. ci de a determina dacă modul în care aceasta au fost aplicate sau l-au afectat pe dl. În principiu.. 7 Mai 1985. §53. Curtea a subliniat că: "[. Hauschildt constituie o încălcare a Art. Klass . CEDO. mai rar. 1996.Marea Britanie (Seria A-44). Klerk. MK] nu reprezintă pentru persoana fizică un fel de actio popularis pentru interpretarea Convenţiei.Danemarca (Seria A-154). ComEDO. Curtea dă sentinţe pornind de la o plângere concretă. Vezi şi de exemplu: ComEDO. 6 §1". să îşi concentreze atenţia pe cât posibil asupra problemelor ridicate de speţa concretă [.Belgia (cerere nr. în situaţia prezentă. Hauschildt .S. 13 August 1981. Zwolle: Tjeenk Willink.] Ca atare. punctul de vedere al Curţii este acela de a nu emite o sentinţă generală (abstractă) cu privire la starea legislaţiei naţionale. James & Webster reclamanţii fuseseră nevoiţi să se înscrie într-un sindicat. Padovani . Ben Yaacoub . Toetsing aan de vrijheidsrechten van het Europese Verdrag tot bescherming van de Rechten van de Mens en de fundamentele vrijheden (thesis Leiden University). sau să-şi exprime opinia cu privire la toate consecinţele sau formele de obligaţie pe care le poate determina acesta. Golder .Paragraful 12 Examinarea speţelor pe baze concrete Curtea a subliniat de nenumărate ori că răspunsul la o anumită plângere examinată de Curte este unul bazat pe faptele concrete. §39 şi CEDO.Austria (cerere nr. §45. 21 Iunie 1963.

pp. În *** Capitolul 2 §3.] să se folosească de puterile conferite. includ: CEDO. Curtea trebuie să formuleze standardele aplicabile în termeni mai generali. care sunt suficient de numeroase pentru a nu mai fi considerate incidente izolate […] Această acumulare de încălcări constituie o practică incompatibilă cu Convenţia. Schermers.Austria (Seria A-169). 6 CEDO. 6 CEDO. S-a pus problema. Lawson. 1999. §21. 562.. deci. CEDO. Speţa Van de Hurk din Olanda este un exemplu de examinare în abstracto a Curţii europene.163 Reclamantul s-a plâns de o prevedere din legislaţia olandeză prin care Coroana putea să suspende o hotărâre judecătorească a aşanumitului Tribunal pentru Apeluri Industriale (College van Beroep voor het Bedrijfsleven). CEDO. 975-984.2 *** s-a discutat speţa Ferrari. Curtea a constatat că exista o situaţie generală în Italia. În situaţii extreme. 19 Decembrie 1989. Curtea nu putea să ia în calcul puterile Coroanei decât dacă examina independenţa judecătorească a Tribunalului în abstracto. care nu era compatibilă cu Art. 164 165 166 54 . 6 CEDO: “Frecvenţa acestor încălcări arată faptul că există o acumulare de încălcări identice. în detrimentul uneia dintre părţile individuale. 19 Aprilie 1994.Olanda (Seria A-288). În ce priveşte plângerea cu privire la independenţa judecătorească este necesar un test mai abstract. Majoritatea Curţii a fost de părere că se încălcase Art.. Ministrul putea anula parţial sau total efectele unei sentinţe date de acest Tribunal. Nijmegen: Ars Aequi Libri.G.dar consecinţele acelei sentinţe vor avea întotdeauna impact asupra sistemului ca atare. nu în domeniul Art. Lawson & H. dacă ar fi considerat că o astfel de acţiune este necesară sau dezirabilă pornind de la ceea ce ar fi putut fi considerat interes general ". Curtea are posibilitatea de a declara faptul că o anumită practică este incompatibilă cu Convenţia.A. La discutarea luptei împotriva suprasolicitării instanţelor.164 Această examinare este foarte apropiată de una în abstracto (deoarece puterea Coroanei de a anula o hotărâre a tribunalului nu ameninţa independenţa judecătorească numai în cazul lui Van der Hurk. Pe baza acestei prevederi. 24 Aprilie 1990. Vezi şi: R. Se poate sublinia şi importanţa vitală pe care o dă Curtea independenţei complete a puterii judecătoreşti. ci în toate cazurile aduse în faţa acelui tribunal olandez).” 166 Totuşi. 33440/96).Marea Britanie (Seria A-45). Curtea urmează abordarea concretă. §50. CEDO. “Systematische schending van artikel 6 EVRM: Italië de wacht aangezegd”.165 Mai există o excepţie în jurisprudenţa Curţii. deoarece sentinţele se dau pe baza sistemului existent. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. p. Dudgeon . §§31-35. după părerea mea.A. Vezi R. În mod normal. în: NJCM-Bulletin 1999. Faptul că puterea Coroanei nu fusese niciodată folosită nu a fost considerat relevant: „Nu exista nici o prevedere care să oprească Coroana [. Guvernul olandez a precizat că această posibilitate era numai una teoretică şi că nu fusese niciodată aplicată (nici în cazul particular al lui Van de Hurk). În lupta sa împotriva „lungimii procedurilor” din Italia. §41 şi CEDO. Mellacher . dacă Van de Hurk putea fi considerat victimă în sensul dat de Convenţie acestui termen. §61.Franţa (Seria A-176-A). Van de Hurk . Curtea nu doreşte să dea astfel de sentinţe abstracte decât în situaţii de această natură extraordinară. 28 Iulie 1999. am menţionat deja faptul că. Kruslin . Judecătorul Martens spunea deja în 1995 că Curtea nu trebuie să ezite atât de mult în darea unor sentinţe mai abstracte: 163 Alte exemple. Ferrari – Italia (cerere nr. 22 Octombrie 1981.

De aceea. 24 Iulie 2003. Părţile vor depune astfel de plângeri în faţa Curţii deoarece aria exactă a Convenţiei nu este clară.. Karner – Austria (cerere nr. CEDO. Aceasta nu are atât de multe constrângeri în a da o evaluare mai mult sau mai puţin generală în ce priveşte compatibilitatea anumitor reguli cu drepturile fundamentale. 270-280.y. standardele generale de protecţie a drepturilor omului şi extinzând jurisprudenţa drepturilor omului în toate statele Semnatare ale Convenţiei”169 167 CEDO. Jurisprudenţa elaborată de la o speţă la alta duce în mod necesar la incertitudine atât în ce priveşte aria exactă de aplicabilitate a fiecărei sentinţe.r. Verhey în NJCM-Bulletin 2002.Austria (Seria A-312). în care aceştia sunt obligaţi să se abţină de la exprimarea în public a unei opinii ce poate avea repercusiuni asupra funcţiei lor cu cerinţele legate de libertatea de exprimare.. 6 Martie 2001. CJCE a dat o hotărâre generală care privea compatibilitatea reglementărilor de personal ale oficialilor UE. precizie şi previzibilitate prin care Curtea măsoară de obicei legislaţia statelor membre în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă o sentinţă a Curţii este prea aplecată asupra faptelor specifice unei speţe. Opinia contrarie a judecătorului Martens. Curtea va enunţa mai întâi principiile generale care se aplică înainte de a-şi îndrepta atenţia asupra principiilor specifice speţei respective. chiar mai convingătoare astăzi. Speţa Procola poate fi dată ca exemplu în acest sens. Sentinţa Curţii a fost atât de criptică încât a dat naştere unor discuţii prelungite în literatura de specialitate privind consecinţele acelei sentinţe. Curtea trebuia să decidă cu privire la compatibilitatea cumulului de funcţii de către Consiliul de Stat din Luxemburg cu Art."Nici o prevedere a Convenţiei nu obligă Curtea să decidă numai pe baza fiecărei speţe în parte. CEJ. de exemplu. În speţa Connolly. cât şi în ce priveşte doctrina Curţii [. La evaluarea fondului unei speţe. ridicând. Speţa C-274/99 P. deci. este de datoria Curţii să se asigure că această jurisprudenţă îndeplineşte aceleaşi standarde de claritate. 6 CEDO (speţa Procola este discutată pe larg în *** Capitolul 8 ***).] Autorităţile naţionale sunt obligate să caute îndrumări în această jurisprudenţă." 167 Aceste argumente sunt. În acest sens Curtea poate lua exemplu de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. probabil. Vezi şi adnotările de lui L. §16. vor urma şi alte plângeri cu privire la aceeaşi problemă. misiunea ei este şi aceea de a rezolva problemele de politici publice în interesul comun. §26. 168 169 55 .168 O tendinţă pozitivă înregistrată este aceea că şi Curtea de la Strasbourg a început să-şi structureze sentinţele diferit. Aceasta a dus la noi plângeri pe aceeaşi temă adresate Curţii.). Această restricţie autoimpusă poate să fi fost înţeleaptă la începuturile Curţii. Connolly – Comisia Europeană (n. În această speţa. În sentinţa Karner dată recent de Curte. pp. aceasta a subliniat în mod special sarcina pe care o are de a elucida şi elabora standardele generale de protecţie conform Convenţiei: “deşi scopul primar al sistemului Convenţiei este acela de asigura o rezolvare individuală. Fischer . 26 Aprilie 1995. de exemplu. 40016/98). dar nu mai este potrivită.

renunţarea la drepturi nu este în mod explicit interzisă iar doctrina renunţării la drepturi este cunoscută în mai multe sisteme juridice ale ţărilor membre ale Consiliului Europei. 34. Art. p. valabil pentru toate statele Semnatare. R. În ciuda doctrinei concrete. drepturile omului sunt privite ca norme fundamentale ale unei societăţi civilizate. dacă aceasta se face voluntar. 1999.” 170 Poate Curtea va avea o mai mare disponibilitate de a accepta reevaluarea doctrinei concrete. Schermers. Curtea recunoaşte faptul că sentinţele sale reprezintă un precedent valabil pentru toate statele Semnatare: “[…] Curtea trebuie să fie atentă şi la faptul că. Het EVRM en de onpartijdige strafrechter. Lawson & H. 157. 1997.).” 172 Curtea europeană acceptă renunţarea la un drept înscris în Convenţie: 170 CEDO (dec. deşi va aplica Convenţia faptelor concrete din speţa respectivă. Veldt. Vezi şi M. dar ordinea publică impune respectarea normei respective. atunci nu poate exista nici o obiecţie de principiu în cazul renunţării la drepturi. 8 Iulie 2003. Deventer: Gouda Quint. hotărârea luată în speţa individuală va stabili.G. p. conform Art. doctrina renunţării la drepturile incluse în Convenţie atinge chiar raţiunea de a fi a drepturilor omului: „Dacă drepturile omului sunt văzute în principal ca instrumente de asigurare a libertăţii şi autonomiei maxime a persoanei. 171 172 56 . poate fi mai dificilă acceptarea faptului că există persoane care renunţă la aceste drepturi. 33 bis CEDO. într-o oarecare măsură. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.I. Pe de altă parte. Nijmegen: Ars Aequi Libri. Comisarul pentru Drepturile Omului a propus introducerea unui nou articol.171 Paragraful 13 Renunţarea la drepturile conferite de Convenţie Nu există nici o prevedere în cadrul Convenţiei care să se ocupe în mod specific de problema renunţării la drepturi (renunţarea voluntară la un drept material) sau decăderea din drepturi (imposibilitatea reclamantului de a invoca un anumit drept inclus în Convenţie din cauza comportamentului procedural al reclamantului). Dacă. CDDH-GDR (2003) 027 of 24 Septembrie 2003. 637. Sentges – Olanda (cerere nr.La fel de interesantă este şi hotărârea Curţii în speţa Sentges.A. un precedent […]. Această tendinţă poate fi înţeleasă şi din dezbaterea asupra eficienţei pe termen lung a Curţii. 27677/02). pe de altă parte. care indică o politică judiciară mai prevăzătoare a Curţii. Poate că individul nu simte nevoia de a-şi exercita dreptul. Conform explicaţiilor lui Lawson şi Schermers. care să reglementeze puterile Comisarului de a introduce o plângere în faţa Curţii împotriva uneia dintre Înaltele Părţi Semnatare în cazul unei probleme grave de natură mai generală.

în principiu. Flauss.Austria (Seria A-227). CEDO. 342). "L'application de l'art.Belgia (Seria A-58).] Totuşi.. 18 Iunie 1971.” 173 Totuşi. 1995. Unul dintre cele mai explicite exemple a fost speţa Vagrancy. 25 Februarie 1992.] dacă contravine unui interes public important". renunţarea trebuie să fie conformă cu cerinţele legislaţiei naţionale.] Dacă problema este una de ordine publică în Consiliul Europei trebuie instituită o supraveghere strictă din partea organelor Convenţiei asupra tuturor măsurilor care pot încălca drepturile şi libertăţile pe care le garantează. Albert & Le Compte .... nu lezează. În speţa Albert & Le Compte Curtea a precizat: „Natura unora dintre aceste drepturi asigurate de Convenţie nu permite exercitarea renunţării la ele". nici spiritul acestei prevederi nu împiedică individul să renunţe [. De exemplu. §49. 10 Februarie 1983. Renunţarea. este nevoie de garanţii minime măsurate în funcţie de importanţa acesteia ". cât şi pentru administrarea justiţiei. la fiecare speţă” (CEDO. C. nepublicat.. Curtea a clarificat faptul că nu consideră că este posibil ca un reclamant să renunţe la toate drepturile şi libertăţile cuprinse în Convenţie. În opinia mea referirea Curţii la drepturile procedurale se poate extinde şi la cele neprocedurale. Convenţia.J. 408. Garanţiile aplicabile pot fi împărţite în anumite condiţii materiale pe care le impune Curtea şi anumite condiţii. Deweer – Belgia (Seria A-35).. mai ales în clauzele de arbitraj din contracte.. Structura este luată din R. 6 (1) de la Convention européenne des droits de l'homme aux procédures arbitrales". renunţarea nu poate fi acceptată [. Ooms & Versyp . printre altele.174 Asigurarea acestor garanţii este o problemă care nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor naţionale.Suedia (Seria A-171-A).een heilige koe în de porseleinkast?.] nici litera. Mai întâi. renunţarea nu poate fi acceptabilă decât dacă se îndeplinesc anumite condiţii: „Pentru ca renunţarea la drepturile procedurale să fie efectivă din punctul de vedere al Convenţiei. renunţarea la drepturi nu este posibilă în toate cazurile – chiar dacă nu contravine ordinii publice în general. §35.178 În ce priveşte majoritatea drepturilor din Convenţie. Vezi şi J. Håkansson & Sturesson . 10 Februarie 1983.] la dreptul de a i se audia public cauza [.175 Condiţiile materiale pot fi rezumate după cum urmează. Artikel 6 EVRM en arbitrage . §37.Belgia (Seria A-12). în sentinţa dată de Curte în speţa Håkansson & Sturesson: "[.. p. şi în materiile penale.. 1997.Belgia (Seria A-58). Pfeifer & Plankl . van Alebeek. Nijmegen: Ars Aequi Libri. CEDO. care are avantaje clare atât pentru individul în cauză. p. CEDO.. 179 Şi în al treilea rând. autorul spune că reclamantul nu poate renunţa la toate elementele din Art. §65). 6 CEDO dar există şi multă incertitudine cu privire la care elemente sunt "droits strictement procéduraux" şi care "regles du fond". 21 Februarie 1990.-F. §35.177 Numai în unele cazuri rare Curtea a hotărât că un drept face parte din „ordinea publică” şi renunţarea la el este imposibilă. CEDO. 6 CEDO se poate renunţa de către reclamanţi şi ce elemente trebuie considerate ordine publică. în care Curtea a spus: „Dreptul la libertate este prea important într-o societate democratică pentru ca o persoană să piardă dreptul la protecţia Convenţiei numai pentru că se predă [. De vaststelling van de reikwijdte van de rechten van de mens. Nu este clar la ce elemente ale Art. Staal. Leiden. Albert & Le Compte . cu excepţia celor care nu pot fi derogate (cf. §66. în cazul amenzilor plătite ca urmare a înţelegerii între părţi.“În sistemele juridice al statelor Semnatare se întâlneşte des o astfel de renunţare în materii civile. însă. ci va fi testată de Curtea europeană în mod autonom. 174 175 176 177 178 179 180 57 . De Wilde. Curtea a avut o abordare ezitantă şi a dat rareori o declaraţie generală cu privire la posibilitatea renunţării la unul sau altul dintre drepturile din Convenţie.180 173 CEDO.176 În al doilea rând. 27 Februarie 1980. în: Gazette du Palais 3 Iulie 1986.

Judecătorul naţional a abordat reclamantul (în absenţa avocatului acestuia) şi l-a întrebat dacă nu doreşte să renunţe la a mai ridica problema recuzării judecătorilor. 346. §35: “[…] dacă concordă cu dorinţa persoanei în cauză”. Pfeifer & Plankl – Austria (Seria A-227).J. poate fi menţionat faptul că Curtea a stabilit. Van Leuven & De Meyere – Belgia (Seria A-43). 28 Martie 1990. De exemplu CEDO.A. T. Curtea a subliniat importanţa imparţialităţii judecătorului în speţa De Cubber. dacă acea persoană este în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la drepturile la care renunţă. Totuşi. 6 CEDO. Groppera Radio – Elveţia (Seria A173).185 Această ultimă condiţie nu înseamnă neapărat că renunţarea trebuie să fie întotdeauna explicită.A. 28 August 1991.182 Faptele din speţa Pfeifer & Plankl pot fi date de exemplu. una dintre cele mai importante cerinţe [adică ale Art. Mai întâi. 159. renunţarea trebuie făcută fără nici o formă de coerciţie. Totuşi trebuie spus că renunţările tacite sunt probate mai ales când este vorba de renunţarea la dreptul la audiere publică. §33 (“[…] nu pare că dl. la discuţii în cadrul Curţii. persoana trebuie să renunţe de bunăvoie. 37 (“[…] nu este necesar să se determine dacă şi în ce condiţii acuzatul poate renunţa la exercitarea dreptului la audiere”). 29 Octombrie 1992.B.B. Curtea şi comisia 181 CEDO. – Italia (Seria A-245-C). De vaststelling van de reikwijdte van de rechten van de mens. o condiţie care trebuie satisfăcută.181 Jurisprudenţa următoare a detaliat această chestiune. 12 Octombrie 1992. C. expres sau măcar neechivoc. renunţarea nu poate fi făcută decât de bunăvoie. precizând că „imparţialitatea este. în: Tijdschrift voor Arbitrage 1996. Totuşi. 184 Şi în al treilea rând. Lipsa coerciţiei în sine nu este suficientă. 12 Octombrie 1992. §68 şi CEDO. în orice caz. Cf. 159. fără îndoială. În speţa Deweer Curtea a confirmat că “[…] absenţa constrângerii este. Curtea europeană nu a considerat necesar să stabilească dacă au fost exercitate presiuni asupra reclamantului. renunţarea trebuie să fie „neechivocă”. F. Vezi şi: CEDO. Lawson. Curtea a acceptat şi renunţări tacite. Le Compte. Open Door – Irlanda (Seria A-246). se pare. “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”.187 Astfel ajungem la întrebarea dacă un reclamant poate renunţa la dreptul la un judecător independent şi imparţial sau dacă acest element al Art. Vezi R. Deweer – Belgia (Seria A-35). §§27-28. Dar aceasta a dus. §60). această abordare este dictată de un instrument juridic internaţional care se bazează pe libertate şi statul de drept”. Nijmegen: Ars Aequi Libri. T. F. “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”. Staal.Câteva remarci care privesc condiţiile procedurale. 186 S-a spus de mai multe ori că Curtea nu ar accepta renunţări tacite referitoare la alte elemente ale Art. §§66-67.C. de exemplu. pe care un necunoscător în ale legii nu o putea judeca la adevărata dimensiune. A fost suficient să realizeze că judecătorul îl abordase pe reclamant în absenţa avocatului acestuia şi îi pusese o întrebare de drept. 6 CEDO]”. 21 Februarie 1990. vezi CEDO. de exemplu CEDO. §49.. p. 10 Februarie 1983. Vezi. 25 Februarie 1992. a intenţionat să renunţe la dreptul de a compărea în instanţă şi de a se apăra”). în: Tijdschrift voor Arbitrage 1996. p. în afara renunţării. că se poate aştepta de la necunoscători – în limite rezonabile – să îşi asigure consiliere juridică adecvată (vezi. Albert & Le Compte – Belgia (Seria A-58).183 În al doilea rând. Lawson. 6 CEDO face parte din domeniul ordinii publice. §27 şi opinia concurentă a preşedintelui Ryssdal în speţa Pelladoah – Olanda (Seria A-297B).C. CEDO. p. Håkansson & Sturesson – Suedia (Seria A-171-A). 1995. 182 183 184 185 186 187 58 . p. – Italia (Seria A-245-C). CEDO. – Italia (Seria A208-B). 23 Iunie 1981. 27 Februarie 1980. vezi CEDO. §59. CEDO. Vezi R. Singurul exemplu alternativ – oarecum ambiguu – se referă la dreptul la audiere. Curtea concluzionează: „renunţarea la drepturi exprimată în acel loc şi moment pare cel puţin discutabilă”. §38.

299 şi E. adică comportamentul procedural al reclamantului în procedurile naţionale nu i-a permis să înainteze plângerea în faţa Curţii de la St. La Convention européenne des Droits de l’Homme. 1995. D. „Dreptul la un proces echitabil şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”. Dommering în Nederlandse Jurisprudentie 1994. Dar avocatul nu a răspuns.Irlanda Comisia a decis implicit că una dintre părţi poate renunţa la dreptul de a fi judecată de un judecător care nu are legături personale cu cealaltă parte (vezi ComEDO. În Pfeifer & Plankl Curtea a spus: “[…] un astfel de drept este de importanţă capitală. nr. 1990. 6”.au evitat mult timp să ia o poziţie clară în acest sens. . de Salvia. J. nr. 25 Februarie 1992.E. că reclamantul nu a fost în nici un fel supus presiunilor din partea autorităţii judecătoreşti şi că judecătorul contestat nu a luat parte la procedurile judiciare decât în momentul în care a fost clar că reclamantul nu are nici o obiecţie la participarea lui. Preşedintele completului a trimis o notă avocatului reclamantului. Pe parcursul procedurilor penale deschise împotriva lui Bulut.189 În jurisprudenţa anterioară. Harris. pp. în: Journal of International Arbitration 1989. 6 CEDO. §38. Curtea a fost de acord cu părerea comisiei şi a afirmat. Smits. Au existat şi decizii redactate ambiguu de comisie. Această speţă va fi discutată mai pe larg în *** Capitolul 7 §2. de exemplu D. 162. Artikel 6 EVRM en de civiele procedure (thesis Erasmus University). câţiva ani mai târziu (în 1996) Curtea a adoptat o poziţie destul de diferită în speţa Bulut. 239. printre alţii: P. 1995. La Convention européenne des droits de l’homme. p. Pettiti. 11489/85. în: Tijdschrift voor Arbitrage 1996. “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”. Factori relevanţi au fost aceia că preşedintele completului (şi nu judecătorul disputat) a contactat reclamantul. Argumentul guvernului a fost acela că Bulut a renunţat la dreptul de a fi audiat de un tribunal imparţial prin aceea că nu a cerut recuzarea judecătorului. CEDO. Avocatul reclamantului a fost rugat să informeze instanţa dacă doreşte să recuze judecătorul. M.-H.J. 189 190 191 59 . judecătorul trebuie recuzat dintr-un complet dacă a participat la urmărirea penală în speţa respectivă. 542. care se refereau la un anumit domeniu188. în obiter dictum: 188 De exemplu. p. R. Se poate spune şi că speţa Bulut se referea la decăderea din drepturi. Zwolle: Tjeenk Willink. E.H. 3 Decembrie 1986. p. Autorii care nu acceptă posibilitatea renunţării. D&R 51. Moitry. Imbert (editori). Pfeifer & Plankl – Austria (Seria A-227).190 Totuşi. sub 2. J. p. deoarece ea este o condiţie fundamentală. prin care l-a informat despre participarea judecătorului în cauză. judecătorul Schaumburger care interogase doi martori în timpul urmăirii penale a participat şi ca membru al completului de judecată. Conform Codului de procedură Penală din Austria. dar majoritatea comentatorilor par să spună că nu se poate renunţa la imparţialitatea judecătorului.191 Comisia a fost de acord cu poziţia guvernului. 118-119. În faţa Curţii de la Strasbourg el a susţinut că a fost audiat de un judecător care ar fi trebuit recuzat prin lege din completul respectiv. 117. 1996. Doctrina juridică a fost şi ea împărţită pe această temă. în speţa D. Paris: Economica.J. Brussel: Bruyant. – Irlanda (cerere nr. “Art. în: L. iar exercitarea lui nu poate fi lăsată la latitudinea părţilor”. Bulut a fost găsit vinovat. Decaux & P.A. p. Stenograma şedinţei arată că părţile au renunţat la dreptul de a invoca această problemă ca o cauză pentru anulare. Law of the European Convention on Human Rights. Ergec. dar nu a existat un punct de vedere general. Soyer & M.1 ***. London: Butterworths. La începutul audierilor preşedintele completului a amintit din nou faptul că judecătorul respectiv a fost implicat în urmărirea penală. Velu & R. Curtea însăşi a părut că adoptă punctul de vedere conform căruia nu se poate renunţa la acest element al Art. Vezi. 117)).-C. O’Boyle & C. 244 şi J. Warbrick. Lawson.

după părerea mea. Pentru asigurarea încrederii în rezolvarea paşnică a unei dispute această imparţialitate este imperios necesară. nu ar fi trebuit speţa respinsă de la început. Ca atare. 1999. 638. Mai întâi: dacă dl. 192 CEDO. În ciuda unui obiter dictum ferm. Curtea nu a dorit să accepte consecinţa logică a unei astfel de afirmaţii. Cea de-a doua explicaţie pare plauzibilă. Lawson şi Schermers argumentează corect. că instanţele naţionale au interpretat legislaţia spunând că s-a renunţat la drept în mod legal şi nu a considerat că este necesar să pună la îndoială decizia instanţelor austriece. şi dreptul procedural de a înainta o plângere despre încălcarea Convenţiei (Art. n. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ea este esenţa unui proces echitabil. Vezi şi opinia contrarie a judecătorului Morenilla în speţa respectivă. 346). din punctul de vedere al Convenţiei. Curtea a revizuit şi fondul speţei: "Indiferent dacă s-a renunţat sau nu la acest drept. la care se poate sau nu renunţa. 25 [. 6 în această situaţie? Cea de-a doua interpretare ar implica o distincţie între dreptul de substanţă la un tribunal imparţial (Art. §34. sună ilogic să se presupună că o parte nu este interesată de obiectivul şi rezolvarea imparţială a unui conflict. în care se spune că renunţarea la dreptul de a fi audiat de un judecător independent şi imparţial nu poate fi considerată compatibilă cu Convenţia. atunci când a avut dreptul de a recuza un membru al completului dar nu a făcut-o. în continuare." Rămâne întrebarea dacă sentinţa Curţii în speţa Bulut înseamnă că se poate renunţa la dreptul la o judecată independentă şi imparţială.” 192 Curtea a observat. 12. R. Bulut – Austria (Rapoarte 1996. 22 Februarie 1996. în ce priveşte arbitrajul. Lawson & H. dar ridică două întrebări. 34. renunţarea la dreptul de a recuza un judecător pare să fie posibilă în principiu. Curtea ar trebui să decidă în mod explicit că imparţialitatea judecătorească face parte din domeniul ordinii publice. Posibilitatea propusă de a nu se renunţa la dreptul la o judecată imparţială trebuie separată de întrebarea cum poate cineva să interpreteze acest drept înscris în Convenţie în lumina circumstanţelor speciale ale unei speţe. Nijmegen: Ars Aequi Libri. dacă participarea judecătorului Schaumburger în completul de judecată după ce fusese implicat în faza de urmărire poate să arunce vreo îndoială asupra imparţialităţii instanţei. pentru că nu urmat toate căile de atac de la nivel naţional […]? Şi în al doilea rând: care este legătura dintre renunţare şi acord?” 193 După părerea mea. reclamantul nu se poate plânge că a avut motive legitime de a pune la îndoială legitimitatea instanţei care l-a judecat. Curtea trebuie să decidă. Schermers. p. Totuşi. 6). pierzându-şi dreptul de a se plânge la Strasbourg despre încălcarea Art. Bulut nu a recuzat judecătorul.A. care este pierdut dacă reclamantul nu face paşii necesari în cadrul procedurilor naţionale. Bulut a fost de acord cu situaţia în timpul procedurilor.G. De exemplu. MK]). spunând că nu este cazul: „Oare Curtea doreşte să spună că dl. acum Art.„În orice caz. 193 60 .

830-836). CEDO. 195 196 197 61 . 4 Octombrie 1966. Această propunere are două implicaţii. – Norvegia (cerere nr.Germania (cereri nr. 35 după Protocolul 11. 35 din Convenţie ar fi cu siguranţă respinsă chiar de la început (articolul prevede că Curtea nu se poate ocupa de o speţă decât după epuizarea tuturor căilor de atac naţionale) dacă nu a fost efectuată recuzarea. Vezi. o plângere înaintată pe baza Art. Ensslin. în D&R 14. în care a spus că nu se va folosi de dreptul de a recuza judecătorii. p. 1706/62. de exemplu. 64). X. Ca atare. 28 Octombrie 1998. în CD 21 (1967). În faţa Curţii. p. este logic să se interpreteze diferit cerinţa cu privire la imparţialitatea judecătorească faţă de angrenajul judecătoresc de tip clasic. 7572/76. S-a admis faptul că reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de recuzare dar el s-a plâns de componenţa completului şi în faţa Curţii Supreme şi în faţa Curţii Constituţionale. nici avocatul acestuia nu iau recuzat pe cei doi judecători înainte de începutul procesului. pp. După cum am văzut. reclamantul ar fi putut recuza aceşti doi judecători. Aceste argumente au fost luate în considerare şi respinse de Curtea de Apel şi. MK] este inadmisibilă conform Art. Curtea: „În această situaţie. ComEDO. – Austria (cerere nr. 6 Aprilie 1995. 16 Iulie 1970. 34) şi ComEDO. Mulders – Olanda (cerere nr.194 Pe de altă parte.Pe de altă parte. ComEDO. de Curtea Supremă. Baader & Raspe .197 In casu teama că instanţa militară nu a fost imparţială a provenit din faptul că doi dintre judecătorii de şedinţă fuseseră incluşi şi în completul care admisese ordinul de începere a urmăririi. Pe de o parte. în care comisia a decis că reclamantul a epuizat căile de atac naţionale. 27 par. Art. În acest caz este interesantă speţa Mulders. instanţele statului 194 ComEDO. guvernul spaniol a susţinut că reclamantul fusese informat la timp despre componenţa completului. X. probabil. el a adus în faţa Curţii de Apel argumentele pe care le aduce acum şi în faţa comisiei. 3103). Instituţiile de la Strasbourg au decis că recuzarea unui judecător disputat trebuie percepută ca o „cale de atac internă”. În acest sens comisia nu poate stabili că plângerea reclamantului cu privire la parţialitatea Curţii de Apel [nu a unui anumit judecător al Curţii de Apel!. deşi renunţase la dreptul de a ataca procedurile naţionale: „Comisia reaminteşte declaraţia reclamantului în faţa Curţii de Apel. Castillo Algar . aceea că Curtea doreşte să prevină plângerile cu privire la judecători după ce judecătorul s-a exprimat în defavoarea reclamantului. 37). chestiunea neepuizării căilor de atac naţionale este strâns legată de renunţarea la drepturi. cu privire la pretinsa parţialitate a judecătorilor.Spania (Rapoarte 1998.195 Raţiunea unei atare abordări este. MK] al Convenţiei pentru că nu au fost epuizate toate căile de atac naţionale. Altfel. în NJCM-Bulletin 1995. Paragraful care se referă la arbitraj va cuprinde mai multe amănunte despre această problemă (vezi *** Capitolul 7 §5 ***). 3 [vechi. 7586/76 & 7587/76. un reclamant dezamăgit ar putea crea o nouă instanţă. 8 Iulie 1978. apoi. §§23-25. p. 3444/67. în ciuda faptului că nici reclamantul. 23231/94. în CD 35 (1971). însă. reclamantul nu va fi considerat victimă a încălcării cerinţei legate de imparţialitatea judecătorească după o recuzare. În acelaşi timp." 196 Decizia comisiei a fost confirmată de Curte în speţa Castillo Algar.

această relaţie este sprijinită de un argument practic: strângerea de date. CEDO va verifica numai dacă interpretarea dată de instanţele naţionale nu a fost arbitrară” (vezi CEDO. Curtea Europeană nu este legată de constatările instanţelor naţionale. 2000. de „instanţe pentru Convenţie”. Schermers. Myjer (editori). 77). Totuşi. Curtea nu admite obiecţia preliminară a guvernului. Încrederea completă în autorităţile naţionale nu va exista într-o aşa de mare măsură dacă Convenţia se referă la legislaţia naţională. scopul testului de la St. rolul instanţelor naţionale în jurisprudenţa CEDO. de exemplu. va fi unul marginal. 38460/97).A. Klaas – Germania (Seria A-269). p. 50 Jaar EVRM. cât şi al timpului. În sentinţa în speţa Platakou Curtea a precizat: „Curtea reiterează faptul că nu este în sarcina acesteia să ia locul instanţelor naţionale. p.G. “Artikel 5 EVRM en de (procedurele) bescherming van de psychiatrische patiënt”. În primul rând. 337. 5 §1. Atât din punctul de vedere al distanţei. Lawson & E. Curtea nu cere ca reclamantul să-şi fi exercitat dreptul de a recuza judecătorii. Nijmegen: Ars Aequi Libri. La sfârşitul acestui paragraf voi face câteva remarci şi cu privire la instanţele naţionale şi posibilul rol pe care l-ar putea avea. Ribitsch – Austria (Seria A-336). adică instanţele. 199 Ea se va îndepărta de constatările de fapt ale instanţelor naţionale dacă „sunt asigurate elemente convingătoare în acest sens”. Paragraful 14 Relaţia cu instanţele naţionale Relaţia dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţele naţionale poate fi privită din două puncte de vedere. dacă instanţele naţionale au avut ocazia de a examina substanţa plângerii cu privire la parţialitate.respondent au avut ocazia de a îndrepta pretinsa încălcare a Art. 4 Decembrie 1995. textul Convenţiei spune că o persoană poate fi privată de libertate numai „în conformitate cu o procedură descrisă de lege”. §32. Curtea se bazează în multe feluri pe puterea judecătorească naţională (vezi şi *** §4 ***). Voi începe cu relaţia cu instanţa naţională din punctul de vedere al CEDO. Chiar şi aşa. §45 şi §46. Kuijer. După Lawson şi Schermers.A. Vezi CEDO. Winterwerp – Olanda (Seria A-33). jurisprudenţa existentă ajută în principal autorităţile naţionale. 24 Octombrie 1979. Leiden: Stichting NJCM-Boekerij. În Art. Autorităţile naţionale. 1. 11 Ianuarie 2001. Rolul Curţii este numai acela e a se asigura că efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia.198 Determinarea şi verificarea faptelor este în primul rând apanajul instanţelor naţionale. instanţele naţionale sunt mult mai apropiate de pretinsa încălcare a Convenţiei decât ar putea fi vreodată CEDO. trebuie să rezolve problemele de interpretare a legislaţiei interne […] Aceasta se aplică mai ales în cazul interpretării de către instanţe a unor reguli procedurale cum ar fi modul şi durata prescrisă pentru procedurile de apel […]. CEDO. în: R. 22 Septembrie 1993. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată în ce priveşte dreptul procedural naţional. 6 par. să rezolve problemele de interpretare a legislaţiei interne.200 Mai mult. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. M. Ca urmare. Lawson & H. adică instanţele. CEDO. §37.” 201 198 R. §30. 199 200 201 62 ." Ca atare. Platakou – Grecia (cerere nr. 1999.

F. Wildhaber (editori). p. În documentele 202 Vezi. H.J. 30 Noiembrie 1994. 20 Noiembrie 1989. §38. ComEDO. Totuşi. de exemplu. care au dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil. 6 Curtea a acţionat în anumite ocazii ca o „a patra instanţă” re-evaluând probele prezentate în procedurile naţionale.Acest raţionament se aplică şi chestiunilor legate de probe. instanţele naţionale trebuie să evalueze probele pe care le primesc şi să hotărască dacă ele sunt admisibile. Haser .G. 207 Poate că exemplul cel mai elocvent de rejudecare de către CEDO este acela legat de speţa Daniel Bellet în care instituţiile de la Strasbourg au revizuit eroarea judiciară comisă de Curtea de Casaţie din Franţa. “Interviu cu dl. Preşedinte al CEDO”. 23805/94) şi CEDO. 12 Octombrie 1994. Mahoney. Matscher. 19 Ianuarie 1995. 6 CEDO pentru instanţele naţionale care trebuie să argumenteze deciziile pe care le iau va fi discutată pe larg în paragraful *** 5. 209 Art. adică o Curte europeană de Apel care să revizuiască complet soluţile date de instanţele naţionale. Messegué & Jabardo – Spania (Seria A-146). în afara cazurilor că există indicii clare de încălcare a Art. Van de Hurk – Olanda (Seria A-288). Bellet – Franţa (Seria A-333 B). „O Curte Supremă europeană”. H. Petzold & L. §61. În speţa Van de Hurk. care este în mod evident relevant în acest context. 2000. CEDO. în: P. 27 Septembrie 2001. 186: „Deoarece Curtea este un sistem de subsidiaritate. CEDO.208 Punctul de vedere invers: cel al instanţei naţionale. Ca regulă generală. §39. Marc Fouquet – Franţa (cerere nr.G. Kostovski – Olanda (Seria A-166). 203 0 204 205 206 207 208 209 63 . 19935/92). 6 CEDO prin unele greşeli grave făcute de judecătorii din instanţele naţionale. 12 Iulie 1988. Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal. F. Exemplele sunt luate din: H.Elveţia (cerere nr. pp. 20398/92). §4. Vezi şi ComEDO. Luzius Wildhaber. CEDO. de exemplu CEDO.205 În speţa Hirvisaari.202 Având în vedere cele de mai sus nu trebuie să pară o surpriză că CEDO a refuzat de mai multe ori să acţioneze ca o „a patra instanţă”. Nici Curtea Europeană nu trebuie să examineze dacă s-a dat un răspuns potrivit la argumentele respective [sublinierea noastră]”. în: NJCM-Bulletin 2001. 49684/99). §31. a fost deja discutat în paragraful *** 6 *** al acestui capitol. “Een nalatige deurwaarder”. depindem complet de instanţele naţionale să-şi facă datoria”.203 Un astfel de punct de vedere este de înţeles din pricina suprasolicitării Curţii. 1282-1284. 6 CEDO în ce priveşte strângerea probelor. Curtea a decis că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat deoarece instanţa naţională şi-a bazat decizia pe o constatare evident greşită cu privire la poziţia reclamantului. 6 Decembrie 1988. Köln: Carl Heymanns Verlag. 19 Aprilie 1994. Principiul subsidiarităţii. Bruinsma & S. §46. 6 §1 CEDO „nu se poate înţelege necesitatea de a se da un răspuns detaliat [de către instanţa naţională. Barberà. Curtea a precizat că din Art. 13 CEDO subliniază şi faptul că această responsabilitate aparţine autorităţilor naţionale. Schenk – Elveţia (Seria A-140). ComEDO.3 din Capitolul 4 ***.204 Există numeroase exemple în jurisdicţia de la Strasbourg în care CEDO a constatat o încălcare a Art. 4 Decembrie 1995. Daniel Bellet – Franţa (cerere nr. Schermers.206 Şi în speţa Haser Comisia a afirmat clar că va accepta interpretarea dată de instanţa naţională dacă aceasta nu apare ca arbitrară sau bazată pe presupuneri evident greşite. §68 şi CEDO. Obligaţia din Art. mai ales în virtutea speţelor pe Art. p. Hirvisaari – Finlanda (cerere nr. Schermers. 465. Parmentier. Pe baza principiului de subsidiaritate. MK] la fiecare argument. prima instanţă chemată să aplice Convenţia este cea naţională. în: Netherlands Quarterly of Human Rights 2003.

recente legate de reforma CEDO (vezi *** Capitolul 2 §3. 29 Noiembrie 1991. în care instanţele naţional aplică numai legislaţia naţională. este subliniat de nenumărate ori rolul instanţelor naţionale în aplicarea Convenţiei. aceasta nu îl absolvă pe reclamant de folosirea Convenţiei în acele instanţe. În speţa Ahmet Sadik Curtea Europeană a precizat: “[c]hiar dacă instanţele greceşti ar putea sau ar fi obligate să examineze speţa în lumina Convenţiei. sau de la folosirea argumentelor respective în faţa lor. 15 Noiembrie 1996.213 Au fost făcute referiri similare la CEDO ca la o viitoare Curte constituţională 210 Numai unele state din Consiliul Europei au un aşa-numit sistem monistic. Diferenţa importantă dintre legislaţia CE şi Convenţie este aceea că instanţele naţionale trebuie să aplice legislaţia UE din oficiu.1 ***). Alte state au un sistem juridic dual. Curtea constatase deja o încălcare într-o speţă comparabilă. În acest context. Ahmet Sadik – Grecia (Rapoarte 1996. Totuşi. Loizidou . §33. poziţiei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în speţa Van Schijndel. Speţa C-430&431/93. Vermeire s-a bazat în mod explicit pe sentinţa din cazul Marckx în faţa instanţelor belgiene. Convenţia nu impune o obligaţie generală de încorporare a prevederilor ei în sistemul juridic naţional. dacă dreptul procedural permite (sau obligă) unei instanţe naţionale să ridice o problemă de drept comunitar din proprie iniţiativă. 211 212 213 64 .Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310). Islanda şi (cu unele excepţii) Marea Britanie. Numai după ce instanţele naţionale şi-au îndeplinit responsabilitatea de a aplica drepturile şi libertăţile Convenţiei va putea CEDO să se ocupe de solicitările pe care le primeşte. Acestea vor lua în considerare tratatele internaţionale numai dacă acestea au fost încorporate în legislaţia naţională. inter alia. CEDO. Cf. de exemplu Art. §25.” 211 În speţa Vermeire a apărut o situaţie interesantă. Norvegia. Este şi un instrument folositor pentru instanţele naţionale. 23 Martie 1995. în care tratatele internaţionale sunt considerate parte din legislaţia internă (vezi. §75. CEJ a notat că „dreptul comunitar nu cere instanţelor naţionale să ia măsuri cu privire la o încălcare a prevederilor dreptului comunitar” (CEJ. Suedia. În această situaţie. 1638).212 Paragraful 15 Curtea Europeană a Drepturilor Omului este Curtea Constituţională a Europei? În sentinţa în speţa Loizidou. CEDO. În acest sens se poate spune că există o tendinţă din ce în ce mai evidentă de a se considera instanţele naţionale „instanţe de aplicare a Convenţiei”. Vermeire – Belgia (Seria A-214-C). Comisia a făcut un comentariu similar în raportul asupra admisibilităţii speţei în §21. care arată instanţelor (şi comentatorilor) ce considera Curtea a fi jurisprudenţa de bază. speţa Marckx. 93 din constituţia olandeză). CEDO. practica actuală a Curţii de a enumera principiile generale înainte de a se ocupa de faptele concrete este una de lăudat. Curtea de la Strasbourg a remarcat: „nu este de înţeles de ce Curtea de Apel din Bruxelles şi Curtea de Casaţie nu au respectat constatările din sentinţa în speţa Marckx”. atrăgându-le astfel atenţia asupra faptului că are intenţia să înainteze dosarul pentru examinare instituţiilor responsabile de la nivel european. Danemarca.210 Convenţia lasă la latitudinea autorităţilor naţionale modul în care drepturile şi libertăţile înscrise sunt asigurate la nivel naţional. [1995] ECR I-4738). Instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice Convenţia din oficiu. Curtea a numit Convenţia „un instrument constituţional al ordinii publice europene (ordre public)”. Van Schijndel & Van Veen. CEDO a fost încorporată în.

Ryssdal.o. Petzold & L. 21 Iunie 1991. Vezi şi H. 1990. opinia mea este că nu se poate considera Convenţia ca o „lege fundamentală” a „Statului European”.A. „O Curte Supremă europeană”. „Interviu cu dl.G. H. că alegerea se poate face între două viziuni radical opuse: una în care Curtea judecă „individual” şi cealaltă în care Curtea ar judeca „cvasi-constituţional”. F.219 214 Rolv Ryssdal. Trieste. Schermers. executivul şi justiţia) şi nici nu rezolvă problemele legate de componenţa sau puterile acestora. Leiden: NJCM. în: A. şi în raportul final al Comitetului Director pentru Drepturile Omului asupra garantării eficienţei pe termen lung a Curţii216. R.218 Curtea europeană poate lua hotărâri cu privire la cadrul constituţional al Înaltelor Părţi Semnatare de exemplu. Acest control este şi motivul pentru care unii reclamanţi (şi poate şi unii judecători naţionali) percep Curtea ca pe o Curte constituţională. 40 Jaar Europees Verdrag voor de Rechten van de Mens. 215 216 217 218 219 65 . p. 1991. Köln: Carl Heymanns Verlag. CEDH Cour (90) 308 cu referire la faptul că preşedintele Andreotti a numit Convenţia „embrionul unei noi Europe” şi R. Dordrecht: Martinus Nijhoff. Protecting Human Rights: The European Perspective. Köln: Carl Heymanns Verlag. Matscher. Nijmegen: Ars Aequi Libri.J. S. 41-63. (editori). Trechsel. J. Luzius Wildhaber215. Referirea la "instrumentul constituţional” trebuie privită ca o reafirmare a faptului că Convenţia „asigură unele reguli şi principii fundamentale de drept care reglementează conduita statelor europene şi le stabileşte. Totuşi. Schermers. Pe scurt.C.G. 1271-1284. pp. până la un punct. în: Collected Courses of the Academy of European Law. 2000. Schokkenbroek & J. Luzius Wildhaber. nepublicat.G. Se pot spune multe despre cât poate fi considerată Convenţia un instrument constituţional. „Convenţia Europeană ca o constituţie şi Curtea ei ca o Curte constituţională” . 2000. de către Preşedintele CEDO. Rolv Ryssdal 214. F. Ambele funcţii sunt legitime pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului”. Heringa. pp.A. 1-20. în: P. Institutul Universităţii Europene din Florenţa. Bruinsma & S. Alkema. “Pe drumul către o Curte Constituţională Europeană” (Winston Churchill Lecture). Vezi E. van der Velde (editori). Mahoney a. deşi din punct de vedere oficial nu corespunde acestei descrieri. Ceremonie la cea de-a 40-a aniversare a Convenţiei Europene Drepturilor Omului.A. CDDH (2003) 006 Final adoptat de CDDH pe 4 Aprilie 2003. "De Europese Conventie: begin van een Europese Constitutie?". în: Netherlands Quarterly of Human Rights 2003. 605. în: P. Lawson & H. 185: „Percep Curtea ca pe o Curte constituţională europeană „. Wildhaber (editori).217 Pur şi simplu nu există un stat european. Mahoney. §11: „CDDH nu crede. p. decizii care pot avea impact asupra supremaţiei Parlamentului. totuşi. Preşedinte al CEDO”. Protecting Human Rights: The European Perspective Studies în memory of Rolv Ryssdal.a Europei şi în câteva discursuri ale fostului Preşedinte al CEDO. legitimitatea ". 353. o astfel de analiză elaborată nu se înscrie în scopul acestei teze. Iar Convenţia nu împarte competenţele între diferitele puteri europene (legislativul. pp. Parmentier. Alkema. Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca o Constituţie europeană (discurs la Universitatea Leiden pe 14 Mai 2001). 1999. p. 18 Decembrie 1990.W. Şi: E.

.......................................................................................17 I) Consideraţii generale.........76 c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima...................................98 66 ...........69 III) Importanţa............... conform legii.......82 2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii 83 C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă..................................................................................................75 I) Principii............................................................................................................................................72 B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane ..................................69 II) Alte reglementări internaţionale...................................................................................................................................................................93 c) Alte obligaţii.........................................................................................................................................................................................................................................75 a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale........................................................75 b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute...........................................77 ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă ................................................................................................................96 VI) Concluzie......................................74 1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă.........................................................................................................................................................88 2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii..................................................................................................................................................................................................................75 i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările dreptului la viaţă)...................................................78 II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor.......Articolul 2 – dreptul la viaţă Dragoş Bogdan Convenţie..............................2 Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere....92 b) Sistemul de sănătate publică................................................................70 V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei.............................................................................................................................72 A) Consideraţii generale...................................................................................................................................................................................................................................92 a) Situaţia deţinuţilor.................................................................70 IV) Titularii dreptului la viaţă...88 1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor ........................ tulburări violente sau o insurecţie.................................................

.......................................... Tratament inuman........ În sfârşit...................................................102 1) Instrumente universale.....................................................113 Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar (hotărârea Lawless).............. Tratament degradant ..................I........................................................................................................................................... Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în conformitate cu primul paragraf............................................................................. Consideraţii generale ............................ Drept penal român..................................................................................................................................................................................................................................................................................222 67 .........................................................................................102 2) Instrumente regionale .............................................................................104 2) Obligaţii pozitive .130 Articolul 5 paragraful 4.107 2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari ..................................................110 3................... aprofundate şi efective..........................................102 III...................................................... Alte reglementări internaţionale..................... care face corp comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel)...........................................................................................105 1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate..........................................................................................................................................103 V) Conţinutul dreptului .129 Articolul 5 paragraful 3..............................................................................................................................111 VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale.................................................................................................................................................204 Curtea Europeană a Drepturilor Omului......................................................................................124 Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate...............124 Lipsire de libertate...............107 VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3................136 Curtea Europeană a Drepturilor Omului.103 IV......105 a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente .........109 2...................................... Pedepse degradante sau inumane ........................................... paragraful 5 creează pentru persoana privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la despăgubiri.....................................124 Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă................................................................................ În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă............................................... În primul paragraf este enunţat principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate.............110 4..............................................................................185 Curtea Europeană a Drepturilor Omului............................................................105 b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale ...............................................................................108 1...... Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie .........104 1) Obligaţii negative ................125 Articolul 5 paragraf 2......................................................................................................................102 II.............................................125 Conformitatea cu legea internă................................................................................................................................................106 c) Asigurarea unui tratament medical adecvat ..................................... ..................................134 Articolul 5 paragraf 5........................................................................................................................................ Tortura............

..............................................................317 EMIŢĂTOR...............................................316 MODELUL EMIŢĂTOR ..............................................................................................................................316 Comunicarea de bază: modelul emiţător-receptor ..............................................................................................................................................................................................Curtea Europeană a Drepturilor Omului..260 DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ......................................... evolutia curiculei si moderarea..................................................................................................................................284 Notiuni generale privind metodele didactice...........................................................................................................317 Procedură.....................................................................................................................................................................................................................................................317 Sentimente ..............318 Concluzie.....................................................310 Introducere.................RECEPTOR ...................................................................................................235 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI............317 Proces ..................................................317 RECEPTOR.............................................245 Executarea mandatului.......320 68 ............................................................................................................

în virtutea principiului subsidiarităţii. Bucureşti. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. publicată în Monitorul Oficial nr. pag. b. ediţia a 4 a. 240 din 10 aprilie 2002. adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A (III). Articolul 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului224. vol. 224 A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”.)”222. revizuită şi adăugită. I. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute . (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. a se vedea şi A. pentru a reprima. Institutul român pentru drepturile omului. 1999. În studiul de faţă. Năstase. 2000. 1999. 2000.-L. Ion Oancea. tulburări violente sau o insurecţie. pag. 2. se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional (s. nr. Regia Autonomă Monitorul Oficial. Curtea Constituţională reţinând că „interpretarea instanţei de contencios european. „Instrumente universale”. 14 din 25 ianuarie 1995. 135 din 31 mai 1994. Credem că cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică tuturor instanţelor române. Bucureşti. vol. c. au prioritate reglementările internaţionale. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern221. II) Alte reglementări internaţionale 3. 8. 293 şi urm.” 221 A se vedea în acest sens C. prin Decretul nr. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale . nu numai instanţei de contencios constituţional. 81 din 15 Iulie 1994 a Curţii Constituţionale. Emil Marinache. 226 România a ratificat acest pact la 31 octombrie 1974. Bucureşti. proceduri”. în acelaşi sens. Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice225 (adoptat şi deschis spre semnare la 16 decembrie 1966. din 19 decembrie 2001 a Curţii Constituţionale.”.n. la libertate şi la securitatea sa”. 212. legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte220. la care România este parte. şi legile interne.I) Consideraţii generale 1. cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. pag. Aurescu. conform legii. 220 69 . pag. Bucureşti. instituţii. Ion Oancea. decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 222 Decizia nr. Emil Marinache. prevede că „orice fiinţă are dreptul la viaţă. 146 din 20 noiembrie 1974. 270. şi Decizia nr. „Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse. Institutul român pentru drepturile omului. publicat în „Buletinul Oficial al României”. Rodica Şerbănescu. 20 din Constituţie. coordonatori Irina Moroianu Zlătescu. revizuită şi adăugită. reglementat de articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului223. 2. 225 A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”. Ed. ne propunem să analizăm jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la dreptul la viaţă. partea I. Conform art. „Drept Internaţional contemporan – Texte esenţiale”. publicată în Monitorul Oficial nr. 30. I. coordonatori Irina Moroianu Zlătescu. Rodica Şerbănescu. 223 România a ratificat Convenţia prin legea nr. 20: „Tratatele internaţionale privind drepturile omului (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. intrat în vigoare la 23 martie 1976226) precizează la articolul 6 că: ART. „Instrumente universale”. Popescu. A se vedea. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat. ediţia a 4 a. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă : a. B. care prevede că: „1. 349/2001. publicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 18 mai 1994. All Beck.

iar Curtea aplică un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii au fost invocate de guvernele pârâte”. Articolul 2 protejează dreptul la viaţă. – în sensul că „Dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. cauza nr. pe timp de pace. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.n. C. 92. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. 37. interesează în special calificarea termenilor de „viaţă” şi de „persoană”. Vo c. cauza Andronicou şi Constantinou c. op. 147. acordă preeminenţă articolului 2.. Convenţia Americană a Drepturilor Omului227. 231 Curtea EDO. cauza nr. 77. pag. 34044/96. „Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia europeană a drepturilor omului”. în alte cauze – a se vedea.echr. Pretty c Marii Britanii. cauzele nr. Curtea concluzionează „convergenţa instrumentelor internaţionale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că formează valoarea supremă pe scara drepturilor omului (s.”232 Aşa cum rezultă din cele ce urmează. pag. În consecinţă. Curtea EDO.org. par. Importanţa dreptului reglementat de articolul 2 a fost subliniată de Curte în numeroase rânduri.n. Curtea a reţinut că acesta „constituie unul dintre articolele primordiale ale Convenţiei. Curtea EDO. cauza nr. par. 53924/00. 35532/97 şi 44801/98. hotărârea din 27 septembrie 1995. III) Importanţa 4. www. Curtea EDO. de la care nici o derogare nu ar putea fi autorizată. Bîrsan. 97. adoptată la 22 noiembrie 1969 la San José (Costa Rica). Curierul Judiciar. par. Turciei. „Droit européen des droits de l’homme”. Manţionăm că toate hotărârile sau deciziile la care facem trimitere sunt accesibile pe site-ul Curţii. lăsând soluţia la aprecierea statelor contractante. hotărârea din 9 octombrie 1997. Turciei. Nachova şi alţii c. 27 iunie 2000. şi nici pe aceea dacă „copilul ce se va naşte” este titularul unui asemenea drept 233. în general începând din momentul concepţiei (s. fără de care exercitarea oricăruia dintre celelalte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie ar fi iluzorie 230.) ”. dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. 3e édition. 21986/93. în practică au apărut probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viaţă. hotărârea din 26 februarie 2004. 171. 2346/02. importanţa articolului 2 este subliniată chiar şi faţă de celelalte articole primordiale ale Convenţiei: „Între dispoziţiile Convenţiei pe care le consideră primordiale. 1. 3. Kessler şi Krenz c. Marii Britanii. Bulgariei. hotărârea din 27 iulie 2004. hotărârea din 29 aprilie 2002. reglementează dreptul la viaţă în articolul 4: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale. J. Germaniei. Într-o primă fază. 43577/98 şi 43579/98. par. Renucci. 6.)”229. Convenţia Europeană protejează dreptul la viaţă. pag. n. hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004.oas. exemplificativ. 229 Curtea EDO.int. Curtea EDO. cauza McCann şi alţii c. Curtea EDO. după ce menţionează reglementarea dreptului la viaţă în Declaraţia Universală a drepturilor Omului şi în Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice. cit. în jurisprudenţa sa. par. Curtea. 9/2002. de aceea. 94. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. (…) el consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (…). Paris. Comisia a refuzat să examineze in abstracto Site-ul Organizaţiei Statelor Americane http://www. a se vedea.-F. LGDJ. cauzele nr. nr. 26144/95. El defineşte circumstanţele limitate în care este permisă cauzarea intenţională a morţii. 230 N. Ikincisoy c. Până la această dată organele Convenţiei nu au tranşat problema începutului dreptului „fiecărei persoane la viaţă”. 232 C. 2002. Salman c.coe. par. Bîrsan.„Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. 64.”228 Într-o cauză ulterioară. cauza nr. problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislaţia ce permitea întreruperea voluntară a sarcinii. dar nu defineşte viaţa.231 IV) Titularii dreptului la viaţă 5. Încă de la prima cauză în care trata în mod direct problema aplicării articolului 2. Iniţial. 228 227 70 . Streletz. Franţei. par. 233 Curtea EDO. hotărârea din 22 martie 2001. în virtutea articolului 15. formularea este reluată apoi. aproape identic. „Problema pusă în discuţie poate părea superfluă. Ciprului.

op. în cauză. hotărârea din 29 octombrie 1992. c. C. Pfersmann. aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii şi necesitatea de a asigura protecţia fetusului. şi nu ar putea fi avută în vedere separat. 50490/99. chiar şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. 8416/1979. dacă copilul ce se va naşte trebuie să fie considerat ca o „viaţă”. C. 240 Curtea EDO. 19) 8. J.”241 9. în anumite circumstanţe. decizia din 10 decembrie 1976. X. pag.compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al Convenţiei234. 239 L. Irlandei. Comisia a mai reţinut că articolul 2 nu poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viaţă cu caracter absolut.239 De asemenea. fără însă să excludă că. Open Door Counselling Ltd. Marii Britanii237 Comisia a considerat că termenul „orice persoană”. 12. Marii Britanii. hotărârea este tradusă în limba română în V. Curtea Supremă de Justiţie din Irlanda a considerat că acest gen de consiliere. garantat în mod expres de Constituţia Irlandei. c. Tremeau. 2001. erau două asociaţii irlandeze. să evite repunerea în discuţie a dreptului la avort. Paris. negându-le calitatea de „victime directe” reclamanţilor235. 236 A se vedea Raportul Comisiei din 12 iulie 1977. p. În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de motive de sănătate. Bucureşti. o poziţie prudentă a adoptat şi Curtea Europeană. în cauza Brüggemann şi Scheuten c. folosit în mai multe articole ale Convenţiei. X c. cauzele nr. cauza nr. cauza nr. H. 234 71 . nu se poate aplica anterior naşterii. Irlandei240. J.. X. La cerere. Bosso c. în decizia H. a se vedea pentru amănunte.. la acel moment larg consacrat în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei. şi Dublin Well Women Center Ltd. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui. par. în decizia X. F. 348. 443. referitoare la un avort neimpus de cauze medicale. în cauza de faţă (…). 4 şi urm. care consiliau femeile însărcinate din Irlanda. deoarece „viaţa acestuia este intim legată de viaţa femeii care îl poartă. Norvegiei. În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei. pag. Dalloz 2e éd. Curtea a arătat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecţie în virtutea articolului 2”. în absenţa unor limitări exprese. Mélin-Sucramanien. Comisia EDO. O. 14234/88 şi 14235/88. decizia din 19 mai 1992. reclamantele se plângeau de faptul că o decizie a Curţii Constituţionale germane limita posibilitatea de a avorta. ar putea fi cazul. 1997. cit. Norvegiei. decizia de admisibilitate din 5 septembrie 2002. Berger.” Această poziţie prudentă încerca. în sensul articolului 2 al Convenţiei (…)”236. copilul ce urmează a se naşte nefiind o persoană .. 7. Ghevontian. Pini. . Austriei. probabil. op. ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis. 242 A se vedea Curtea EDO. pag. c. în această privinţă. să fie considerată ca absolută. „în anumite condiţii. referitoare la posibilitatea de a avorta. Roux. ele semnalau posibilităţile de a avorta în clinicile din Marea Britanie. 241 Reclamantele. 17004/90. 7045/75. Apoi. cauza nr. (…). Scoffoni. P. este aplicabil şi în cazul fetusului.” (par. că nu este pertinent pentru rezolvarea cauzei să determine dacă „Convenţia garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viaţă. chiar dacă există divergenţe considerabile între statele contractante asupra problemei de a şti în ce măsură articolul 2 protejează dreptul la viaţă al unui copil ce se va naşte. a se vedea pentru amănunte. „Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului”. c. 235 Aceştia se plângeau pur şi simplu de adoptarea unor legi privind avortul. Într-o cauză mai recentă242. Acest lucru ar însemna că viaţa fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate. Norvegiei238. „Droit des libertés fondamentales”. fetusul ar putea fi considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenţiei. în cauza Open Door and Dublin Well Woman c. decizia din 29 mai 1961. recunoscut de articolul 2. 238 Comisia EDO. Republicii Federale Germane. Comisia a considerat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate beneficia de o anume protecţie în baza articolului 2”. cit. A. Bîrsan. c. contribuie la distrugerea vieţii pe cale de a se naşte. Institutul român pentru drepturile omului. Open Door and Dublin Well Woman c. 867/60.. decizia din 13 mai 1980. căci. făcut în contra voinţei tatălui. R. considerând. Bîrsan. Favoreu. „presupunând chiar că. cauza nr. cauza nr. în dispreţul dreptului la viaţă al copiilor care urmează să se nască. Comisia EDO. G. 3 şi urm. întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea” italiană.în sensul general al termenului şi în contextul în care este folosit în dispoziţia convenţională. 237 A se vedea Comisia EDO. Comisia a considerat că „nu este „necesar să se examineze. Italiei. Gaïa.

în cauză fiind suficientă răspunderea civilă şi a conchis că „Presupunând chiar că articolul 2 al Convenţiei este aplicabil în cauză. 11 şi urm. cauza nr. cauza nr. fiind complet paralizată. Refuzul autorităţilor engleze a fost atacat în faţa instanţelor naţionale. dată fiind legătura strânsă între cele două probleme. P. fie cu ajutorul unui terţ.)”. cit. şi pentru diversele controverse din literatura de specialitate. Comisia a considerat că legiuitorul naţional nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi incriminat. evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea ce este o persoană şi când începe dreptul la viaţă. Elveţiei. 243 72 . a cerut acordul autorităţilor britanice ca soţul să o ajute la îndeplinirea acestui act. 248 Reclamanta se plânsese de faptul că viaţa sa devenise penibilă datorită bolii. All Beck. „Infracţiuni contra vieţii”. Marea Cameră a Curţii a decis că „punctul de plecare al dreptului la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor (s. 13.” În acest context.” Aşadar. în urma căreia starea sănătăţii i se deteriorase rapid.E. „nu poate. Curtea a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat ca implicând un aspect negativ. Boroi. Franţei. Ed. Curtea consideră că acest articol nu a fost încălcat. 53924/00. 1999. E. C. Calităţile intelectuale erau însă intacte. Editions Economica. Ni se pare însă că. „Articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii248 sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa sa” şi de aceea. şi apoi la Curtea Europeană. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. cit. 6 şi urm. mai degrabă decât viaţa. 39 al hotărârii Pretty. « Article 2 ». ele pot fi analizate împreună. în stadiul actual al jurisprudenţei Curţii.. Pettiti. eutanasia activă (cazul în care persoana respectivă este ajutată de o terţă persoană sau de o autoritate publică) nu este impusă de articolul 2 al Convenţiei. op. reamintim că dreptul penal român sancţionează uciderea unei persoane. nemaiputându-se exprima coerent şi alimentându-se cu ajutorul unui tub. şi recunoaşte oricărei persoane dreptul de a alege între a trăi sau nu. pag. o persoană putând să refuze un tratament medical de natură să-i salveze viaţa sau să aleagă să se sinucidă. În doctrină se analizează. anume dreptul de a muri.” 244 A se vedea pentru amănunte. în general. Neputându-se sinucide singură. Vo c. 7. 247 Curtea EDO. Decaux. Totuşi. G. 148 şi urm. În această cauză. spre exemplu. Widmer c. Bîrsan. Marii Britanii. pag. În ceea ce priveşte însă eutanasia pasivă. Reclamanta susţinea că articolul 2 al Convenţiei protejează „dreptul la viaţă”.10. Paris. potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea. El nu poate crea un drept la autodeterminare.. iar nu viaţa însăşi.Imbert. Se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei Europene (care reglementează dreptul la viaţă) şi dreptul de a muri?246 Într-o hotărâre recentă247. Într-o hotărâre foarte recentă243. Comisia EDO. fără a risca o distorsiune de limbaj. Curtea a răspuns nuanţat la această întrebare. separat conţinutul şi limitările dreptului la viaţă245. 245 A se vedea. Guillaume. Pretty c. reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă incurabilă. hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004: reclamanta pierduse sarcina în urma unei erori medicale şi se plângea de faptul că legislaţia franceză nu incrimina acest gen de faptă. într-o primă cauză250. 246 A se vedea pentru această întrebare C. 249 A se vedea par. fie cu ajutorul unei autorităţi publice. să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă. în literatura de specialitate considerându-se că viaţa începe de la naştere244. 1995. Curtea a considerat că „nu se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei nici un drept de a muri. pag. uciderea unei femei însărcinate constituie omor deosebit de grav. A. V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei 11. în acest sens.-H. op. A) Consideraţii generale 12. pag. sub coordonarea lui L. decizia din 10 februarie 1993.. hotărârea din 29 aprilie 2002. 250 A se vedea în acest sens. 20527/92.n. 2346/02.”249 În consecinţă. Bîrsan. cauza nr. În cauza Pretty c Marii A se vedea Curtea EDO. Curtea a considerat că nu era necesară o sancţiune penală.

Aşa cum a reţinut într-o cauză. hotărârea din 1 martie 2001. leziunile corporale putând fi analizate ca o încălcare a acestei dispoziţii. Pettiti. Marii Britanii. Curtea merge chiar mai departe. să fie pertinente pentru a aprecia dacă. c. 259 Curtea EDO. c. 54. Marii Britanii260. pag. decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003 258 Curtea EDO. 76. L. Berktay c. 260 Curtea EDO. pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei. Guillaume. op cit. Marii Britanii. printre alte elemente. Adeline Gouttenoire. 39. pretinzând că această boală era rezultatul expunerii tatălui său la radiaţii rezultate în urma testelor nucleare. 15. Turciei258. ca şi intenţia sau scopul neechivoc subiacente folosirii forţei pot.C. În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă. cauza L. în cazul dat. hotărârea din 1 martie 2001. Michel Levinet.C. cauza nr. Turciei. 22493/93. “Droit européen des droits de l’homme”. Ilhan c. 61827/00. 63. hotărârea din 9 iunie 1998. Ed. C. exemplificativ. Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii”252. cauza nr. 252 251 73 . F. aşa cum se arată de altfel şi în doctrină253. 78. 16. « Article 2 ». anterior citat. ar părea să rezulte că statele au doar obligaţia de a nu cauza intenţionat moartea unei persoane aflate sub jurisdicţia lor. de asemenea. A se vedea par. 22493/93.C. în circumstanţe excepţionale. PUF. hotărârea din 8 iulie 1999.Imbert. Jean-Pierre Marguénaud. 2003. 153. Renucci.B. hotărârea din 29 aprilie 2002. c. Spaniei.J. actele de natură a aduce atingere integrităţii fizice a unei persoane pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei. 3e édition. cauza nr. Grass c.G. dar nu este mai puţin adevărat că gradul şi tipul forţei utilizate. Berktay c. al hotărârii Pretty. pag. 255 Curtea EDO. 33229/02. Decaux. E. reclamantul fusese grav rănit în urma căderii sale de la balconul domiciliului său. par. Turciei.. Bîrsan. ci. 11. hotărârea din 28 octombrie 1998. par. Spaniei 257 sau Yaşa c. Editions Economica. Turciei. 257 Curtea EDO. cauza nr. 22277/93. Paris 2002. la un anumit nivel de trai. Paris. 100. că „prima frază a alineatului 1 al articolului 2 obligă statele nu numai să se abţină să provoace moartea în mod ilegal şi intenţionat. în jurisprudenţa Curţii. atunci când nu a survenit decesul victimei. 14. „Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme”. chiar dacă nu a survenit decesul victimei. „Curtea consideră că numai în circumstanţe excepţionale leziunile corporale cauzate de agenţi ai statului pot fi analizate ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei.-H. Antonio Perez Ortin c. reclamanţii fuseseră grav răniţi de gloanţe trase asupra lor de către agresori înarmaţi. deducând din articolul 8 al Convenţiei că o „persoană poate revendica dreptul de a exercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale”251. P.B. în care Curtea concluzionează că „prima frază a articolului 2 impune statului obligaţia de a proteja viaţa individului de terţi sau contra riscului unei boli”. articolul 2 al Convenţiei protejează viaţa în sine. decizia de inadmisibilitate din 18 martie 2003. În aceeaşi hotărâre Pretty c. pag. dar supravieţuiseră acestor tentative de asasinat. G. Turciei. Marii Britanii. Marii Britanii. sub coordonarea lui L. 1995. 253 A se vedea în acest sens. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. în cursul unei percheziţii efectuate de poliţie. Din redactarea articolului 2 al Convenţiei. reţinând. Marii Britanii261. în care leziunile corporale cauzate de agenţi ai statului au fost analizate ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei. 2346/02. pentru prima dată în cauza L. J. Joël Andriantsimbazovina. pag. Pretty c. reclamanta suferea de leucemie. par. Totuşi. în cauza Berktay c. Astfel. Marii Britanii. 256 Curtea EDO.D. există exemple. cauza Yaşa c. în cauza L. aceasta este cu siguranţă străină procedurii realizate în baza Convenţiei. reclamantul se plângea de faptul că tratamentul medical greşit îi pusese viaţa în primejdie. de asemenea.Britanii. dar supravieţuise. cauza nr. cauza Osman c. Turciei259. hotărârea din 2 septembrie 1998. Deşi de cele mai multe ori sunt examinate sub umbrela articolului 3 al Convenţiei (care interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante). Curtea EDO. chiar dacă victima nu a decedat254. Rezultă de aici că. Frédéric Sudre. actele agenţilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat moartea. Marii Britanii256. 254 A se vedea în acest sens.E. să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia Curtea EDO. în cauza Grass c.B. 261 Curtea EDO. cauza nr. în cauzele Osman c. Curtea nu a acceptat o asemenea interpretare restrictivă. Antonio Perez Ortin c..”255 Totuşi. iar nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.

Totuşi. 101. În formulări asemănătoare. 22277/93. hotărârea din 8 iulie 1999. să ia toate măsurile necesare protejării vieţii persoanelor ce ţin de jurisdicţia sa. 52. de asemenea. G. şi alţii c. Slimani c.C. a se vedea în acest sens. cauza nr. Ideea obligaţiei procedurale – realizarea unei anchete efective în cazul recurgerii la forţă de către agenţii statului – rezultă din foarte multe alte hotărâri ale Curţii. pe lângă o obligaţie substanţială negativă (de abţinere). 57671/00. moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă. în prima frază a articolului 2 alineatul 1. 74 . şi obligaţia pozitivă pentru statele contractante de a proteja prin lege dreptul la viaţă. 267 Curtea EDO. Tanrikulu c. Joël Andriantsimbazovina.-H. 1995. instrument de protecţie a fiinţelor umane.Imbert. cauza nr. Franţa. hotărârea din 8 iulie 1999. 26144/95. Mahmut Kaya c. 85. recurgerea la forţă trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea scopurilor respective. 23763/94. Frédéric Sudre. Turciei. hotărârea din 9 iunie 1998. par. c. spre exemplu în cauza Çakici c. A. obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă. Curtea EDO. combinată cu obligaţia generală ce revine statului în virtutea articolului 1 al Convenţiei de „a recunoaşte fiecărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”. par.sa. İkincisoy c. deoarece „obiectul şi scopul Convenţiei. par. Turciei. Curtea face trimitere la raţionamentul din cauza Guerra şi alţii c. Curtea EDO. Cipru c. 36. prin agenţii săi. şi. 100 şi urm. 148 şi urm. 35532/97 şi 44801/98 Streletz. Marii Britanii. Curtea EDO.) atunci când recurgerea la forţă de către agenţii statului a avut ca rezultat moartea unui om. op. 23657/94. cauzele nr. cauza L. Ilhan c. Într-o altă formulare. cauza nr. cit. par.) nu vizează exclusiv provocarea deliberată a morţii prin folosirea forţei de către agenţii statului. 97. de a nu cauza. ci cuprinde. E. Paris. 89. aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă pentru a cerceta împrejurările morţii. P. şi o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina statului. Kessler şi Krenz c. pag. Italiei. Marii Britanii. Pettiti. hotărârea din 28 martie 2000. ci. Curtea a dedus din articolul 2. cauza nr. 265 A se vedea în acest sens şi C. par. cu privire la obligaţiile ce rezultă în sarcina statelor din articolul 8 al Convenţiei. Salman c. Turciei.B.”. 27 iulie 2004. obligaţia negativă. 131. anterior citată.”264 În consecinţă. dintre care mai menţionăm Curtea EDO. 263 A se vedea Curtea EDO. Editions Economica. pe de altă parte. hotărârea din 27 iunie 2000. 57671/00. Conform alineatului 2 al articolului 2. par. Slimani c.A. Bîrsan. 266 Curtea EDO. 115. Adeline Gouttenoire. Guillaume. din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 2 dă naştere. cauza nr. implică de asemenea ca articolul 2 să fie interpretat şi aplicat de o manieră care să-i facă garanţiile concrete şi efective”266. „Curtea reaminteşte că prima frază a articolului 2 alineatul 1 obligă statul nu numai să se abţină să provoace moartea de o manieră voluntară şi ilegală. Marii Britanii din 3 aprilie 2002. hotărârea din 22 martie 2001. de ordin general. B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane 17. Michel Levinet. cauza nr. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. pag. hotărârea din 27 iulie 2004. 86. Decaux. « Article 2 ». în sarcina statului. Convenţia impune aşadar statelor semnatare obligaţia substanţială negativă de a evita folosirea excesivă a forţei legale. . la două mari tipuri de obligaţii265: pe de o parte. 21986/93. op. Curtea EDO. 27 iulie 2004. Turciei.”262 Principiul este reluat ulterior. hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001.. Turciei.n. pag. cauza nr. de asemenea. Turciei. principiul se regăseşte în foarte multe hotărâri. 25781/94. pentru scopurile menţionate limitativ în această prevedere convenţională. 264 Curtea EDO. Curtea EDO. 22535/93. par. hotărârea din 8 iulie 1999. 30015/96. hotărârea din 27 iulie 2004. 262 Curtea EDO. Turciei. Curtea a considerat că „obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune această dispoziţie. cauza nr. par. Curtea EDO. 27229/95 Keenan c. Çakici c. cauza nr.”267 Aşadar. hotărârea din 28 octombrie 1998. în aceeaşi formulare ca cea redată în text. 12.E. 34044/96. cauza Osman c. par. sub coordonarea lui L. moartea unei persoane. cit. Franţa. Jean-Pierre Marguénaud. hotărârea din 19 februarie 1998. dar şi atunci când alte persoane agenţii statului au recurs la forţa ucigaşă..n. 91. Curtea EDO. par. cauza nr. cauza nr. Turciei263: „Obligaţia impusă (de articolul 2 al Convenţiei – n. Germaniei. spre exemplu: Curtea EDO. Turciei. sau în unele apropiate. implică şi impune realizarea unei forme de anchetă eficace (s.

etc. Guillaume.. cit. 273 A se vedea în acest sens. să fie absolut necesară pentru atingerea acestui scop. 377. integritatea ei corporală şi sănătatea. în dreptul intern. Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se numeşte „legitima apărare”. „Drept Penal General”. pag.E.Cantes. În consecinţă. op. N. în caz de survenire a unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. pag. op. 151. pag. această limitare a dreptului la viaţă priveşte numai legitima apărare a persoanei. cauzele nr. fie a altor persoane. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. cit. Paris. Ed. O altă limitare a dreptului la viaţă este prevăzută de articolul 15 alin. imediat şi injust. 274. chiar dacă a avut drept consecinţă uciderea unei persoane. C. dreptul de proprietate. i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările dreptului la viaţă)269 19.D. Editions Economica. În schimb. Decaux. Curtea EDO. 21 şi urm. Giurgiu. direct.J. dreptul de a deţine un lucru. Bulgariei. Renucci. Bucureşti. demnitatea 273. Constatăm însă. « Article 2 ».-H. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. Paris. Aceste circumstanţe sunt enumerate limitativ270 în alineatul 2 al articolului 2 şi trebuie să fie interpretate restrictiv271. şi.-F. prin această prevedere legală sunt apărate împotriva atacului atât valorile sociale legate de persoană: viaţa. Decaux. Aşa cum se arată în literatura de specialitate. este justificată nu numai atunci când atacul vizează persoana aflată în Cele trei litere ale alineatului 2 sunt: „a. Partea Generală”. care autorizează. Iaşi. 2000. 24. hotărârea din 26 februarie 2004 272 J. fie cea a propriei persoane. legitima apărare. Aşa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenţiei. pag. 1995. b. 1997. în acest context. Pettiti. 268 75 . în cazul Convenţiei. 274 În acest sens.” 269 Una dintre limitările dreptului la viaţă. a 3 a ediţie. să vizeze scopurile enumerate limitativ în alineatul 2 literele a) – c)268.E. pag. pentru a reprima. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale . P. 270 G. că poate exista o uşoară neconcordanţă între legislaţia internă şi Convenţia Europeană. E. cum ar fi: inviolabilitatea domiciliului.Imbert. L.-H. Editions Economica. 43577/98 şi 43579/98. P. protecţia bunurilor fiind din start exclusă272. este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material. 2002. sub coordonarea lui L. ediţia a 2-a. « Droit européen des droits de l’homme ».. pag. 271 A se vedeam spre exemplu. cât şi alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existenţa sa fizică şi morală. a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale 20. Bîrsan. 152 . libertatea. C. Guillaume. în România pedeapsa cu moartea este interzisă.G. E. sub coordonarea lui L. a se vedea C. « Article 2 ». Bîrsan. pe de altă parte. conform legii. recurgerea la forţă trebuie să îndeplinească două condiţii: pe de o parte. Nachova şi alţii c. Astfel. dar care constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea unei existenţe individuale şi sociale normale. 1995.Imbert. 2. Dat fiind faptul că. Ed. Bulai. G. Pettiti. c.” Pentru detalii asupra acestor două limitări. Paris. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute . îndreptat împotriva sa.1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă I) Principii 18. nu vom trata această chestiune. 237. pag. conform articolului 44 din Codul Penal. 90 . „decesul rezultat din acte licite de război. tulburări violente sau o insurecţie. a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. „Manual de Drept Penal. prevăzută tot de articolul 2 al Convenţiei este şi pedeapsa cu moartea. dreptul la succesiune. All.

” 76 . cit. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. 43577/98 şi 43579/98. 2. Referitor la folosirea forţei pentru efectuarea unei arestări. 2002. Peukert. ci şi când vizează valori sociale ce nu au legătură cu „apărarea persoanei”. Nachova şi alţii c. „Prin uz de armă. Bulgariei.G. 279 Legea nr. Kehl. 43577/98 şi 43579/98. precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate. cu excepţia prevederilor art. principiul proporţionalităţii stricte. 277 Pentru detalii. În această ultimă ipoteză. W. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare. în sensul prezentei legi. folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni. înarmate cu arme de apărare şi pază. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. f) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei.” 280 Potrivit articolului 46 din aceeaşi lege. Bîrsan. cauzele nr. 24. 20. (…)” 275 J. Moartea nu poate apărea decât. în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei.. Partea I. 278 Curtea EDO. Bulgariei. « Droit européen des droits de l’homme ». 74. e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. Paris.D. în următoarele situaţii (…): d) pentru imobilizarea infractorilor care. 74 din 11 aprilie 1996. b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute 21. Renucci. din 11/04/1996. „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat. dreptul intern nu corespunde Convenţiei Europene. nu poate fi „absolut necesară”. până la stabilirea în legile prevăzute la art. publicată în Monitorul Oficial. a se vedea infra. nr. Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se aplică şi cazurilor de la subparagraful (b). persoană despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor. citaţi de J. care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice. 46-52. nu poate fi disociat de scopul acestei prevederi: protejarea vieţii. op. eventual. 90 şi C. publicată în Monitorul Oficial al României. se înţelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.”276 În consecinţă. din 30/06/2004). în doctrină se arată că „utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni realizarea unei evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide.” 275 22. Curtea a decis că „numai în subparagrafele (a) şi (c) ale articolului 2 alin. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor279 prevede la articolul 47 că „Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă 280. În dreptul intern. Partea I nr. g) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere. violenţa este menţionată expres ca o condiţie ce poate justifica folosirea unei forţe potenţial letale. pag. Nachova şi alţii c. pag. pe baza acestui principiu. consacrat de articolul 2 al Convenţiei. a 3 a ediţie. 276 Curtea EDO. pag. după săvârşirea unor infracţiuni. Curtea a dedus că nu în orice condiţii se poate recurge la forţa letală pentru a efectua o arestare legală277: „în nici o circumstanţă. nr. Totuşi. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (din 28/06/2004.)”278 23. existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni. Emrk Kommentar”. 1985. din 02/04/1996. hotărârea din 26 februarie 2004. „Europäische Menscherechtekonvention. Conform art. L. 145 alin. (s. Comentându-se această prevedere a Convenţiei Europene. într-o cauză recentă. Strasbourg. În această privinţă. publicată în Monitorul Oficial. considerăm că dreptul intern nu este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii. 2 al legii nr. Partea I. hotărârea din 26 februarie 2004. cauzele nr.n. Frowein. legea nr.J. pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare. 583. subsecţiunea „ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă”. b) şi c).-F. încearcă să fugă.legitimă apărare. drept consecinţa involuntară a unei asemenea utilizări.

E. tulburări violente sau o insurecţie284 24. se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală. h) şi i). că nu întotdeauna lipsa „caracterului paşnic şi civilizat” al unei adunări care „tulbură grav ordinea şi liniştea publică” este echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o „insurecţie”. 2.Deşi articolele 49281 şi 51282 din aceeaşi lege reglementează condiţiile în care se poate face uz de armă. Pettiti.. 60/1991. trăgându-se. Stewart c. este vorba despre împrejurări de o extremă gravitate. Marii Britanii. pag. h) şi i). 281 77 . 286 Comisia EDO. g). în dreptul intern.” 283 Ni se pare că formularea legiuitorului . Guillaume. poliţia şi trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea şi liniştea publică. cit. remarcăm faptul că legea română nu face nici o distincţie în funcţie de natura infracţiunii de care este suspectat „infractorul (…) care încearcă să fugă”. 47 lit. 287 Lege nr. Partea I nr. de natură să producă importante prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor. cauza nr. c). de legea 60/1991287. În caz de nesupunere. se somează prin tragerea focului de armă în sus. se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma. se poate face uz de armă fără somaţie. în plan vertical. că trag!". în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul capitol.„ (…) infractorilor care. 285 În acest sens. . după executarea somaţiei legale. Somaţia se face prin cuvântul "Stai!". În cazul în care. Fosta Comisie a considerat că „definirea legală a „insurecţiei” este o chestiune cu privire la care pot exista diferenţe în dreptul şi practica statelor membre. 26. pe cât posibil. E.-H. pag. somaţia: "Părăsiţi.„În cazurile prevăzute la art. a se vedea C. P. op. Asemănător cu alte concepte din Convenţie. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate. potrivit alin. Ergec. 47 lit. p.. conform legii. la intervale de timp suficiente pentru dispersarea participanţilor. republicată în Monitorul Oficial. Bruxelles. 49. Bîrsan. – „Uzul de armă. în acest sens. privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.” 282 Art. c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima. În cazul prevăzut la art. a).. 26 şi urm. 48. Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată. 10044/82.Imbert. se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.. 1. cit. Veln. privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. 47 lit. conform legii române. 189. ipoteza nesuprapunându-se cu cea de la litera a). a trupelor de ordine sau ameninţă cu devastări ori distrugeri de clădiri şi alte bunuri de interes public sau privat. vom folosi arme de foc!". din 23/09/1991. În situaţiile prevăzute la art. a se vedea J. sub coordonarea lui L. d).” Remarcăm. 284 Pentru mai multe detalii. persoana în cauză nu se supune. că „În cazul în care adunările publice îşi pierd caracterul paşnic şi civilizat. la picioare. pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut la alin. Bîrsan. f) şi j). De asemenea. se face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori. care prevede în articolul 17. pag. Posibilitatea folosirii forţei letale pentru reprimarea unor manifestări violente este reglementată. 888 din 29/09/2004. b). 1990. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. 285 Nu este însă necesar ca autorităţile statului să se afle în legitimă apărare. R. pun în pericol viaţa. de pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru agenţii statului sau alte persoane. În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se execută un foc în plan vertical. integritatea corporală a cetăţenilor. Paris. citaţi de G. 1995. se poate face uz de armă împotriva acesteia. « Article 2 ». scopul folosirii armei este prinderea „infractorului”283. precum şi la art. trebuie deci ca aceasta să fie considerată ca fiind „autonomă”. iar apoi se va trage în pneurile acestora în scopul imobilizării. Editions Economica.”286 25. 153 şi C.. se somează din nou prin cuvintele: "Stai. „La Convention européenne des droits de l’homme”. după săvârşirea unor infracţiuni (…)” – poate pune probleme din punctul de vedere al prezumţiei de nevinovăţie dată fiind formularea prea rigidă. dacă lipseşte timpul necesar pentru aceasta. şi deci supusă interpretării Comisiei şi Curţii europene a drepturilor omului. Art. 51. Decaux. op.

până la stabilirea în legile prevăzute la art. Dacă. anterior citată. din 30/06/2004). „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. . după trecerea perioadei de timp necesare pentru împrăştiere.Dacă. 145 alin.. de către ofiţerul de jandarmi desemnat ca şef al dispozitivului de ordine. Art. în condiţiile legii. se trece la folosirea ultimei somaţii. Curtea a arătat că „(…) din interpretarea sistematică a articolului 2 rezultă că alineatul 2 al acestuia nu defineşte numai situaţiile în care este permisă uciderea intenţionată.. urmate de semnale sonore şi luminoase. publicată în Monitorul Oficial. 24. par. vă rugăm să părăsiţi . Cu privire la aceste mijloace din dotare. ultima somaţie şi semnalul luminos prin rachetă de culoare roşie. nr. . Partea I. participanţii nu s-au împrăştiat. în prealabil. din 11/04/1996. În situaţia în care nu este vorba despre o „manifestare violentă”. se emite un semnal luminos prin rachetă de culoare roşie. 23. 21. când se impune folosirea armelor de foc de către organele de ordine. 18. ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă 27. împrăştierea participanţilor şi s-a restabilit ordinea publică. integritatea corporală sau sănătatea acestora ori a altor persoane sau când există indicii temeinice că participanţii pregătesc sau au comis o faptă ilegală. Jandarmii au folosit o armă foarte puternică deoarece se pare că nu aveau în dotare bastoane.În caz de absolută necesitate. Turciei. „organele de ordine (…) folosind. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (din 28/06/2004. 583. . 74 din 11 aprilie 1996. 17. urmate de semnale sonore şi luminoase.Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spaţiilor. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor.Intervenţia în forţă va fi aprobată de prefect sau de înlocuitorul acestuia la solicitarea comandantului forţelor de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică la locul adunării publice. se spun prin mijloacele de amplificare sonoră cuvintele "Prima somaţie: Atenţiune. . hotărârea din 27 septembrie 1995. în hotărârea McCann c Marii Britanii291. cu excepţia prevederilor art. se poate pune problema concordanţei legii române cu Convenţia. la momentul respectiv. 22. . publicată în Monitorul Oficial.n. Marii Britanii. în condiţiile legii şi în raport cu situaţiile create. publicată în Monitorul Oficial al României. provincia Şirnak (n. 46-52. înarmate cu arme de apărare şi pază..Avertizarea constă în folosirea de semnale sonore sau luminoase şi atragerea atenţiei participanţilor. cauza Gülec c. 19.Intervenţia forţelor de ordine se realizează în condiţiile articolelor 18 – 24288 din aceeaşi lege. asupra necesităţii dispersării lor şi respectării legii.” 289 Curtea EDO. – în care se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost declarată starea de urgenţă. Art. nr. cauza McCann şi alţii c. 82 şi urm. ceea ce poate cauza uciderea 288 „Art. determinat în raport cu numărul acestora şi cu căile de afluire. gloanţe din cauciuc sau gaz lacrimogen. care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice. Aprobarea intervenţiei în forţă nu este necesară în cazul în care asupra forţelor de ordine se exercită violenţe care pun în pericol iminent viaţa. Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice” este permisă de articolul 47 din legea nr. prevăzută în articolul 2. Partea I nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. din 02/04/1996. prin mijloace de amplificare sonoră. 2 al legii nr.În cazurile prevăzute de art. Art. ci descrie cazurile în care este posibilă „recurgerea la forţă”. scuturi. .Folosirea forţei se va face numai după avertizarea şi somarea participanţilor de a se dispersa. hotărârea din 14 decembrie 2000. Conform art.. par. se va folosi forţa".” 291 Curtea EDO. Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziţie participanţilor un timp corespunzător. se repetă. Art. înainte de folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere. În ceea ce priveşte condiţia ca recurgerea la forţă să fie absolut necesară. în urma unei asemenea folosiri. mijloacele tehnice din dotare”. mijloacele tehnice din dotare. 290 Legea nr. şi. Art. 74. Pentru perceperea somaţiilor de către toţi participanţii.. şi. Lipsa unui asemenea echipament este cu atât mai greu de înţeles şi acceptat cu cât. Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită violenţe ori acestea se află într-un pericol iminent. în condiţiile legii şi în raport cu situaţiile create.. . în cauza Gülec c Turciei289 (folosirea unei mitraliere de pe un tanc pentru a împrăştia o manifestaţie). 78 . 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor290. organele de ordine vor interveni folosind. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare. o tulburare era de aşteptat. aşa cum a arătat Guvernul. Partea I. 148 şi 149. 20.” 26. prin rostirea cuvintelor "Ultima somaţie: Părăsiţi . se provoacă moartea unei persoane. vom folosi forţa". tunuri cu apă. Curtea a reţinut că „trebuie găsit un echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru a-l atinge. Art. după avertizare. se constată că prima somaţie a rămas fără rezultat.

hotărârea din 26 februarie 2004. Germaniei de Vest. 298 Curtea EDO. Nachova şi alţii c. Ciprului. sau. par. cauza nr.) pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate (…). 301 Curtea EDO. Folosirea termenului „absolut necesară” în articolul 2 alineatul 2. cauzele nr. 295 Comisia EDO. Forţa utilizată trebui în special să fie strict proporţională scopurilor menţionate (s. Curtea EDO. 28. 201. hotărârea din 28 iulie 1998. 43577/98 şi 43579/98. cauza Andronicou şi Constantinou c. Bulgariei.n. par. Nachova şi alţii c. par. ci şi organizarea – pregătirea şi controlul – operaţiei care a avut ca rezultat moartea unei persoane296. par. Curtea consideră „necesar să examineze dacă operaţiunea era planificată şi controlată (s. hotărârea din 28 iulie 1998. Curtea trebuie de asemenea să examineze dacă autorităţile nu au fost neglijente în alegerea tipului de acţiune”299. 79 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi). 78. anterior citată.298 Într-o altă formulare. 110. Curtea va ţine seama de scopul acţiunii. considerată. 297 Curtea EDO. pentru bune motive. a se vedea. dar care se dovedeşte ulterior eronată”301. În cauza Ergi c. care ameninţa că o ucide şi apoi se sinucide. a ceea ce era pentru ei o operaţiune unică şi fără precedent de salvare a unei Pentru menţionarea caracterului strict proporţional. par. par. 200 – militarii considerau. Nu s-a stabilit că glonţul respectiv fusese tras de forţele de securitate sau de membrii PKK (par.n.) de către autorităţi. pericolul pentru vieţile oamenilor sau integritatea corporală a acestora sau riscul ca forţa folosită să facă victime295.dreptul la viaţă al persoanelor suspectate. 82.involuntară. cauza McCann şi alţii c. că teroriştii erau pe cale să detoneze o bombă. Controlul priveşte nu numai actele de executare a acţiunii. anterior citată. Turciei forţele de securitate turce au organizat o ambuscadă pentru nişte membrii PKK în apropierea unui sat. Bulgariei. astfel încât să minimizeze. 21594/93. par. par. b) şi c) al articolului 2. cauza Ergi c. Turciei. 38361/97. hotărârea din 27 septembrie 1995. hotărârea din 28 iulie 1998. În aprecierea proporţionalităţii. exemplificativ Curtea EDO. 299 Curtea EDO.n. „neînţelegând să substituie propria sa apreciere a situaţiei celei a agenţilor care trebuiau să acţioneze. 43577/98 şi 43579/98. în cea mai mare măsură posibilă.”300 30. cauzele nr. Curtea EDO. să fie angajată şi atunci când autorităţile nu au luat toate măsurile de precauţie în alegerea mijloacelor şi metodelor unei operaţiuni de securitate îndreptată împotriva unui grup opozant. hotărârea din 26 februarie 2004. prevederile articolului 2 sunt aplicabile atât în cazurile în care moartea unei persoane este cauzată cu intenţie directă sau indirectă de agenţii statului. anterior citată. literele a). Curtea verifică dacă autorităţile au fost suficient de vigilente pentru a reduce la minimum recurgerea la forţa letală. Curtea EDO.aşa cum trebuie . în orice caz. în vederea evitării. hotărârea din 13 iunie 2002. par. decizia din 6 octombrie 1986 – deces al unor persoane arestate în cursul unei spargeri la o bancă. hotărârea din 9 octombrie 1997. 292 79 . Curtea a considerat însă că „statul răspunde nu numai în situaţia în care există dovezi semnificative că focuri de armă prost direcţionate de agenţii statului au ucis un civil. cauza Ergi c. 29 (acţiune a agenţilor speciali pentru eliberarea unei femei sechestrate de logodnicul său. Bulgariei. Ciprului. 171. Marii Britanii. Oğur c. 296 Curtea EDO. Marii Britanii. 79). cauza nr. anterior citată. 29. „nu au fost neglijente în alegerea măsurilor luate”297 şi au luat în considerare . cât şi în situaţia în care este rezultatul „neintenţionat” al unei acţiuni a autorităţilor. Wolfram c. par. hotărârea din 27 septembrie 1995. ci răspunderea statului poate. cauza Andronicou şi Constantinou c. În consecinţă. hotărârea din 27 septembrie 1995. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut necesară (s. de asemenea. recurgerea la forţa letală. în cadrul acestei acţiuni cei doi sunt împuşcaţi). anterior citată. controlul riguros al Curţii293 ia în considerare nu numai acţiunea agenţilor statului. Turciei. Turciei. 294 Curtea EDO. hotărârea din 9 octombrie 1997. 293 Curtea EDO. Turciei. Anguelova c. 194.” 292 În consecinţă. cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii.) la paragraful 2. hotărârea din 20 mai 1999. 300 Curtea EDO. ca valabilă la momentul evenimentelor. Autorităţile trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că riscul pierderii de vieţi omeneşti este cât mai mic. cauza Ergi c. 79. în mod greşit. cauza McCann şi alţii c. în schimbul de focuri fiind ucisă sora reclamantului. Curtea admite recurgerea la forţă atunci când „este fondată pe o convingere onestă. a micşorării pierderii incidentale de vieţi civile. în focul acţiunii. ci toate circumstanţele cauzei294. indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai strict şi imperios decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în cadrul alineatului 2 al articolelor de la 8 la 11 ale Convenţiei.

vieţi omeneşti”302. Curtea a aplicat recent aceste principii în cauza Olah c. Ungariei303 (soţul reclamantei fusese împuşcat de un jandarm care considerase că acesta era înarmat, deşi în realitate nu era) reţinând că, deşi nu existau dovezi care să susţină impresia jandarmului că victima era înarmată, această impresie nu era nerezonabilă în circumstanţele cauzei. 31. Curtea a considerat că proporţionalitatea a fost încălcată în mai multe cauze, după o analiză atentă a circumstanţelor specifice fiecăreia. Astfel, în cauza McCann, Curtea a reţinut încălcarea articolului 2 ţinând seama de „lipsa de precauţie în organizarea şi controlul operaţiei de arestare” (par. 212): decizia de a lăsa suspecţii să intre în Gibraltar, insuficienta luare în considerare a posibilităţii unei erori în privinţa informaţiilor primite, recurgerea automată la forţă (par. 213). Într-o cauză foarte recentă, Nachova c. Bulgariei304, Curtea stabileşte nişte principii esenţiale în aprecierea proporţionalităţii în cazul în care recurgerea la forţa letală a fost făcută în scopul realizării unei arestări legale, considerând că, „în raport cu nevoia imperativă de a proteja viaţa, ca valoare fundamentală, scopul legitim al efectuării unei arestări legale nu poate justifica ameninţarea pierderii unei vieţi omeneşti atunci când evadatul305 a comis o infracţiune neviolentă şi nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni. Oricare altă abordare ar fi incompatibilă cu principiile de bază ale unei societăţi democratice, astfel cum este în mod universal acceptat în zilele noastre. 306 (…) Folosirea unor arme de foc, potenţial letale, expune inevitabil viaţa umană pericolului, chiar şi în situaţia în care există reguli create în scopul minimizării riscului. În consecinţă, Curtea consideră că, în nici o circumstanţă, nu poate fi „absolut necesară”, în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor astfel de arme de foc în scopul arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat. (s.n.)”307 Într-o primă etapă, analizând modul de executare al operaţiunii de arestare şi aplicând aceste principii, Curtea a considerat că, în cauza respectivă, folosirea armelor de foc nu avea cum să fie „absolut necesară”; însă, „mai mult, Curtea consideră că, deşi nu era necesară, în cauză a fost folosită forţa excesivă”, aceasta fiind dedusă şi din următoarele împrejurări: „(i) Maiorul G. (n.n. - unul dintre ofiţerii de poliţie care a efectuat „arestarea”, singurul care a deschis focul) a decis să deschidă focul în momentul în care un alt ofiţer încerca să-i ajungă pe evadaţi şi existau alte opţiuni pentru efectuarea arestării: unii dintre ofiţeri cunoşteau satul Lesura, unul dintre evadaţi fusese deja arestat, cu o altă ocazie, era cunoscut unor ofiţeri, ofiţerii aveau un jeep şi operaţiunea avea loc într-un mic sat, în timpul zilei; (ii) Maiorul G. avea şi un pistol, dar a ales să folosească mitraliera, în modul automat. Afirmaţia sa, conform căreia a avut grijă să ţintească picioarele victimei, este incompatibilă cu modul în care a tras: nu avea cum să ţintească cu grad suficient de precizie folosind o armă automată; (iii) Având în vedere locul unde au fost găsite cartuşele, la numai câţiva metri de locul în care au fost găsiţi evadaţii, este improbabil ca maiorul G. să fi tras de la o distanţă de aproximativ 20 de metri, aşa cum a afirmat;
Cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată, par. 192. Curtea EDO, cauza nr. 56558/00, Olah c. Ungariei, decizia de inadmisibilitate din 14 septembrie 2004. 304 Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. 305 N.n. – În cauză era vorba despre încercarea de a captura doi evadaţi neînarmaţi, care nu comiseseră infracţiuni violente, aceştia fiind împuşcaţi mortal în cursul operaţiunii de capturare. 306 Curtea face trimitere la documentul „Principiile de bază ale Naţiunilor Unite în privinţa folosirii forţei şi a armelor de foc de către autorităţile care aplică legea”. 307 Curtea aduce încă un argument, dând ca exemplu numeroase cazuri în care, în jurisprudenţa anterioară, folosirea armelor de foc a fost considerată justificată, în toate aceste cazuri „agenţii statului implicaţi au acţionat crezând în existenţa unei ameninţări cu reacţii violente sau pentru a aresta persoane suspectate că au comis infracţiuni cu violenţă: Comisia EDO, cauza nr. 11257/84, W. c. Germaniei, decizia din 6 octombrie 1986; Comisia EDO, cauza nr. 17579/90, Kelly c. Marii Britanii, decizia din 13 ianuarie 1993; Comisia EDO, cauza nr. 28518/95, M.D. c. Turciei, decizia din 30 iunie 1997; Comisia EDO, cauza nr. 28955/95, Laginha de Matos c. Portugaliei, decizia din 7 aprilie 1997; Curtea EDO, cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată; Curtea EDO, cauza nr. 24520/94, Caraher c. Marii Britanii, decizie de inadmisibilitate”
303 302

80

(iv) Unul dintre evadaţi a fost rănit în piept, ceea ce poate sugera că se întorsese pentru a se preda în ultimul moment. Explicaţia Guvernului, conform căreia acest deţinut a fost surprins în momentul în care încerca să sară gardul, întorcându-se astfel cu faţa către maiorul G. pentru un moment, (…) nu poate fi acceptată, având în vedere că, după împuşcare, ambele victime au căzut în faţa gardului pe care – se afirmă – încercau să-l sară, iar nu pe cealaltă parte (…).” În cea de-a doua etapă, analizând modul de planificare şi control al operaţiunii, „Curtea consideră că, pentru respectarea obligaţiei de a proteja viaţa, un element crucial în planificarea operaţiunii de arestare, ce poate implica folosirea armelor de foc, trebuie să fie analiza tuturor informaţiilor disponibile cu privire la circumstanţele cauzei, inclusiv, ca un minim absolut necesar, natura infracţiunii comise de persoana a cărei arestare se încearcă şi gradul de pericol – dacă există vreunul - al persoanei respective. Problema dacă, şi în ce circumstanţe, recurgerea la arme de foc ar trebui să fie avută în vedere dacă persoana arestată încearcă să scape, trebuie să fie decisă pe baza unor reguli legale clare, a unui antrenament adecvat şi în lumina informaţiilor menţionate. (s.n.)”308 În cauza respectivă, Curtea a observat că „reglementările privind folosirea armelor de foc de către poliţia militară nu erau publicate, nu condiţionau folosirea armelor de foc de evaluarea circumstanţelor cauzei, şi. mai ales, nu impuneau o evaluare a naturii infracţiunii comise de evadat sau de ameninţarea pe care o reprezenta.”309 De asemenea, „ofiţerii implicaţi au făcut un plan de acţiune sumar, fără a lua în considerare chestiunea dacă evadaţii reprezentau o ameninţare.”310 În consecinţă, „în ceea ce priveşte obligaţia de planificare şi control al operaţiunii autorităţile nu au executat obligaţia de a minimiza riscul pierderii de vieţi omeneşti, dat fiind faptul că natura infracţiunii comise de evadaţi şi faptul că aceştia nu reprezentau un pericol nu au fost luate în considerare, iar circumstanţele în care recurgerea la arme de foc ar putea avea loc – dacă era cazul – nu au fost discutate, aparent din pricina regulamentelor deficiente şi a lipsei de antrenament adecvat. (s.n.)”311 Concluzionând, în cauza Nachova, Curtea a considerat că statul este responsabil pentru moartea celor doi evadaţi, deoarece „au fost folosite arme de foc pentru a aresta persoane suspectate de infracţiuni comise fără violenţă, care nu erau înarmate şi nu reprezentau nici un pericol pentru ofiţerii care încercau arestarea sau pentru alte persoane. Încălcarea articolului 2 este agravată de faptul că s-a folosit excesiv puterea de foc. Statul este de asemenea responsabil pentru faptul că plănuirea şi controlul operaţiunii de arestare nu a fost făcută într-o manieră compatibilă cu articolul 2 al Convenţiei.”312 În alte cauze, Curtea a considerat disproporţionată utilizarea unei mitraliere de pe un tanc pentru dispersarea unor manifestanţi (Gülec c Turciei313) sau, deschiderea focului cu o mitralieră asupra uşii reclamantului, provocând moartea fiului acestuia (cauza Gül c. Turciei314). Curtea reţinut că folosirea forţei înseamnă nu numai folosirea unor arme letale sau a violenţei, ci folosirea unui blindat pentru a dispersa o manifestaţie315. În cauza Ergi c. Turciei316 Curtea a concluzionat că autorităţile, în organizarea unei ambuscade împotriva unor membri ai PKK, nu au luat toate măsurile necesare pentru a minimiza riscul uciderii unor civili, deoarece, din pricina poziţiei luate şi a drumului pe care au sosit membrii PKK, civilii dintr-un sat aflat în apropiere puteau fi prinşi în schimbul de focuri. De asemenea, nu a existat nici o dovadă cu privire la precauţii sau măsuri luate pentru a-i proteja pe săteni.

Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. 310 Idem. 311 Ibidem. 312 Ibidem. 313 Curtea EDO, cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82 şi urm. 314 Curtea EDO, cauza nr. 22676/93, Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82. 315 Curtea EDO, cauza nr. 43290/98, McShane c. Marii Britanii, 28 mai 2002, par. 126 – manifestant zdrobit de un blindat în Ulster. 316 Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82.
309

308

81

II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor
32. Dată fiind importanţa protecţiei oferite de articolul 2, Curtea analizează îndeaproape privările de liberate, luând în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului, ci toate circumstanţele cazului.317 În cazul persoanelor deţinute, statele au, pe lângă obligaţia generală de a nu recurge la forţa excesivă, şi „responsabilitatea pozitivă de a proteja viaţa persoanelor private de libertate.” 318 Obligaţia pozitivă a statelor contractante de a proteja viaţa are un caracter particular în cazul deţinuţilor, deoarece acestea se regăsesc în întregime sub controlul autorităţilor: dată fiind vulnerabilitatea lor, autorităţile au datoria să-i protejeze319. 33. Ca şi în cazul articolului 3, Curtea foloseşte o prezumţie simplă: atunci când cel interesat se găsea într-o bună stare de sănătate şi nu prezenta nici patologie şi nici răni anterioare arestării sau detenţiei sale, responsabilitatea statului este angajată dacă nu poate furniza o explicaţie plauzibilă asupra rănilor ce au provocat decesul320 sau asupra dispariţiei321 deţinutului. De asemenea, obligaţia de a dovedi că recurgerea la forţă de către agenţii statului era absolut necesară şi proporţională, revine statului.322 34. În plus, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii323. În cazul decesului unei persoane private de libertate, în urma unei probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la cauzele morţii şi îngrijirile care iau fost acordat pentru a preveni moartea.324 Orice rană sau deces al unui deţinut „dă naştere la puternice prezumţii de fapt”325. Mai mult, într-o cauză împotriva Turciei, Curtea a considerat că, dacă Guvernul nu furnizează o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare cu privire la cauza morţii unui deţinut, nedemonstrând, cu mijloace de probă convingătoare, că moartea a survenit din cauze naturale, atunci este angajată răspunderea acestuia.326 De o manieră generală, Curtea a reţinut, într-o hotărâre recentă, că simplul fapt că un individ a decedat în condiţii suspecte în perioada în care este privat de libertate, este de natură să ridice probleme cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă al acestei persoane. 327 În cazul în care evenimentele în cauză sunt, în întregime sau în mare parte, cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor în detenţie (aflate în controlul autorităţilor), prezumţii puternice rezultă din rănile sau moartea survenite în cursul detenţiei. Sarcina probei, furnizarea unei explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare, va reveni autorităţilor.328 În consecinţă, în situaţia în care circumstanţele morţii unei
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. Curtea EDO, cauza Orak c. Turciei, 14 februarie 2002, par. 77. 319 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 320 Curtea EDO, cauza Orak c. Turciei, 14 februarie 2002, par. 69. 321 A se vedea Curtea EDO, cauza nr. 23657/94, Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 87; Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 131; Curtea EDO, cauza nr. 25659/94, Bilgin c. Turciei, hotărârea din 17 iulie 2001, par. 138 – 139; Curtea EDO, cauza nr. 25656/94, Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002, par. 326. 322 Curtea EDO, cauza nr. 31889/96, Abdurrahman Orak c. Turciei, hotărârea din 14 februarie 2002, par. 74. 323 Curtea EDO, cauza nr. 38361/97, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, par. 130; a se vedea infra, subsecţiunea „C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă”. 324 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 325 Curtea EDO, cauza nr. 41488/98, Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000, par. 70. 326 Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001 (Guvernul susţinea că deţinutul murise din cauza unei embolii cardiace, dar raportul de autopsie era incomplet, printre alte lipsuri ale acestuia numărându-se şi faptul că inima nu fusese disecată; în aceste circumstanţe Curtea a considerat că nu a fost stabilită cauza morţii, nefiind „dovedit că deţinutul a murit din cauze naturale (s.n.)”. În plus, datorită faptului că raportul de autopsie era incomplet, nu au fost îndepărtate afirmaţii mamei deţinutului (reclamanta din cauza respectivă) conform cărora fiul său ar fi ost torturat până la moarte, Curtea reţinând că „nu au fost făcute teste apte să stabilească prezenţa semnelor subtile de tortură (s.n.)”. 327 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 328 Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 100; Curtea EDO, cauza nr. 23657/94, Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 85; Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 32; Curtea EDO, cauza nr. 23531/94, Timurtaş c. Turciei, hotărârea din 13 iunie 2000, par. 82; Curtea EDO,
318 317

82

persoane sunt controversate, familia decedatului susţinând că decesul survenise în timpul detenţiei, iar Guvernul că respectivul nu fusese prins de autorităţi şi că murise în cursul unei confruntări armate ce avusese loc în ziua următoare evenimentelor, sarcina probei va reveni Guvernului, care trebuie să stabilească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” circumstanţele morţii.329

2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii
35. În concepţia Curţii Europene, „interdicţia legală, de natură generală, pe care articolul 2 o impune agenţilor statului de a cauza în mod ilegal moartea, ar fi în practică ineficace, dacă nu ar exista o procedură care să permită controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către autorităţile statului”330. În consecinţă, protecţia procedurală a dreptului la viaţă presupune ca actele ce au cauzat moartea să fie „supuse unei anchete independente şi publice pentru a se determina dacă recurgerea la forţa letală era sau nu justificată în circumstanţele specifice ale unei cauze.”331 Investigaţia presupune „o examinare completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost comise omuciderile”332. 36. Obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi efective - este independentă de obligaţia materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale după ce l-a exonerat de orice încălcare a obligaţiei substanţiale.333 37. O asemenea anchetă trebuie realizată, în condiţiile precizate mai jos, în toate cazurile în care un deţinut decedează334, sau se sinucide335, sau în care un individ afirmă, de o manieră credibilă, că a fost supus de poliţie sau alte autorităţi ale statului unui tratament contrar articolului 3 336, ori în cazurile de dispariţie a unei persoane în circumstanţe care pot fi privite ca ameninţându-i viaţa337. Realizarea unei anchete oficiale şi efective este necesară nu numai atunci când recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane338. De asemenea, ancheta este necesară şi în situaţia în care rănile, de natură a pune în pericol viaţa victimei, nu au cauzat în final moartea acesteia din urmă, indiferent dacă aceste răni au fost cauzate de agenţii statului sau de terţe persoane.339
cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. 329 Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. 330 Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 86. 331 Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 87. 332 Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 163. 333 Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; Curtea EDO, cauza Ülku Ekinci c. Turciei, hotărârea din 16 iulie 2002. 334 Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 74. În alte cauze, Curtea precizează expressis verbis că „simplul fapt că autorităţile au fost informate de moartea unui deţinut, dă naştere, ipso facto, unei obligaţii de a efectua o investigaţie efectivă a circumstanţelor privind moartea. Aceasta include, dacă situaţia o cere, o autopsie care să furnizeze o evidenţă clară şi completă a tuturor semnelor de rele tratamente sau răni precum şi o analiză obiectivă a datelor clinice, inclusiv a cauzei morţii.” – a se vedea în acest sens - Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001. 335 Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. 336 Curtea EDO, cauza Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 102. 337 Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 aprilie 2004; Curtea a considerat că, cu cât trece mai mult timp fără nici o veste despre persoana dispărută, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceasta să fi murit. A se vedea, de asemenea, Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 135. 338 A se vedea, exemplificativ, Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82; Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003; Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 98 şi urm. 339 Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.

83

38. Aşa cum precizează Curtea în mai multe cauze, scopul unei asemenea anchete este de a asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor.340 Ancheta desfăşurată trebuie să fie aptă conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de despăgubiri urmaşilor victimei, chiar în cadrul unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale agenţilor săi.341 În legătură cu ancheta ce trebuie desfăşurată, din jurisprudenţa de până acum a Curţii se desprind câteva principii generale a căror respectare este verificată de Curte în fiecare cauză. 39. Astfel, tipul de anchetă ce trebuie să permită atingerea obiectivelor menţionate poate varia în funcţie de circumstanţe. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de desfăşurare a anchetei, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, din momentul în care cauza le-a fost adusă la cunoştinţă. Ele nu pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri formale sau nu le pot permite acestora să-şi asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă342. 40. Ancheta trebuie de asemenea să fie efectivă, în sensul că este capabilă, mai întâi, să determine dacă forţa a fost folosită în mod justificat sau nu, în circumstanţele cauzei 343, iar apoi, să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili344. Aceasta este însă o obligaţie de mijloace, iar nu una de rezultat345. În unele situaţii, cum ar fi în cazul unei simple neglijenţe, Curtea a considerat că obligaţia procedurală este îndeplinită dacă există la îndemâna părţilor numai o acţiune civilă sau disciplinară, chiar dacă acţiunea penală nu este accesibilă.346 41. În consecinţă, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autorităţile să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele, depoziţii ale martorilor oculari347, expertize348, şi, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, o autopsie aptă să furnizeze o evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a
340 A se vedea, exemplificativ, printre cele mai noi : Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004, hotărârea din 27 iulie 2004, par. 52; Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004. Pentru situaţii în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003; Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002. 341 Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 74. 342 Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 111; Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 91 (Curtea menţionează că „există situaţii în care iniţiativa trebuie să aparţină statului, pentru motivul de ordin practic că victima este decedată şi este posibil ca numai agenţii statului să cunoască circumstanţele în care a survenit decesul.”); Curtea EDO, cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie 2003, par. 67. 343 Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 87; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 71. 344 Curtea EDO, cauza nr. 21594/93, Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 88. 345 Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004; Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003. 346 A se vedea sub acest aspect şi pentru dezvoltări ale obligaţiei procedurale, cauzele Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 49 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui medic pentru omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în procedura penală); Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu); Curtea EDO, cauza nr. 48939/99, Öneryildiz c. Turciei, hotărârea din 18 iunie 2002. A se vedea de asemenea, infra, secţiunea „C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă”, subsecţiunea „2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii”, litera c) „Alte obligaţii”. 347 Pentru imposibilitatea obligării unor martori direct implicaţi în folosirea forţei să depună mărturie, în cadrul unor proceduri speciale, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 144; Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 136 – 140. De asemenea, tot pentru martori a se vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109.

84

cauzei morţii349. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii sau persoana responsabilă riscă să ducă la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de Curte. 350 O anchetă nu va fi efectivă decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător şi concluziile sunt concordante şi motivate351. 42. De asemenea, pentru ca anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt, eventual, implicate în deces; ele trebuie, pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional, şi, pe de altă parte, să fie independente din punct de vedere practic352. 43. În plus, în cauzele în care folosirea forţei de către autorităţi a dus la decesul unui individ, Curtea a decis că „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context”353, un răspuns rapid al autorităţilor putând, în general, să fie considerat ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii, şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la actele ilegale.354 Acest lucru este valabil în toate cazurile în care o persoană moare în perioada în care este în custodia autorităţilor, deoarece adunarea elementelor susceptibile de a determina cauzele morţii devine hazardată pe măsură ce trece timpul. 355 De asemenea, atunci când actele care au cauzat moartea sunt determinate de rasism, este foarte important ca investigaţia să fie efectuată cu imparţialitate şi eficacitate, având în vedere nevoia de a reafirma continuu condamnarea rasismului de societate şi de a menţine încrederea minorităţilor în abilitatea autorităţilor de a le proteja de ameninţarea violenţei rasiste.356 44. Curtea a subliniat că, pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior, trebuie să existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, pentru a garanta că responsabilii vor fi traşi la răspundere. Curtea a indicat însă că publicitatea procedurilor de anchetă sau a rezultatelor poate satisface cerinţele articolului 2 numai dacă, în circumstanţele cauzei, gradul de publicitate asigură posibilitatea tragerii la răspundere, atât în teorie cât şi în practică, a agenţilor statului implicaţi în eveniment.357 Este importantă aducerea faptelor la cunoştinţa publicului şi, în special, a părinţilor victimelor.358

348 A se vedea pentru probe criminalistice, Curtea EDO, cauza nr. 22676/93, Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 89. 349 A se vedea, pentru autopsie, Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 106; Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001. 350 Curtea EDO, cauza nr. 25656/94, Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002, par. 335; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 71. 351 Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. 352 Curtea EDO, cauza Güleç c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998, par. 81-82; Curtea EDO, cauza nr. 21594/93, Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 91-92; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 70; Curtea EDO, cauza Ergı c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 83-84 (lipsa de independenţă a procurorului care investiga moartea unei femei în cursul unei confruntări armate, a fost dedusă din faptul importanţa pe care acesta o ataşase informaţiilor primite de la jandarmii implicaţi în incident). 353 Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998, par. 102 – 104; Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 72; Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 113; 354 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 355 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 356 Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003. 357 Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 83. 358 Comisia EDO, cauza Taylor şi alţii c. Marii Britanii, decizia din 30 august 1994, par. 127.

85

Turciei. hotărârea din 4 mai 2001. ancheta nu s-a desfăşurat cu promptitudine sau diligenţă rezonabilă368. cauza Güleç c. 48. cauza nr. şi alţii c. ancheta nu a fost 359 Curtea EDO. Turciei. Curtea a constatat o încălcare a laturii procedurale a articolului 2 deoarece. 86 . cauza nr. 369 Curtea EDO.. Slimani c. de asemenea din oficiu. cauza nr. Tahsin Acar c. Hugh Jordan c. Curtea a apreciat că ancheta nu este „efectivă”. 49. în consecinţă. Curtea EDO. Nachova şi alţii c. hotărârea din 4 mai 2001. Turciei. 99. Turciei. Protecţia procedurală este întărită de aplicarea articolului 13 al Convenţiei. 92. hotărârea din 1 iulie 2003. 364 Curtea EDO. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care ar putea apărea la o simplă listă de acte de investigare sau alte tipuri de criterii simplificate”364. şi alţii c.45. 29178/95. 22947/93 şi 22948/93. hotărârea din 18 mai 2000. Nachova şi alţii c. 47. să fie perfectă pentru a corespunde exigenţelor stabilite de Curtea Europeană. care. Curtea EDO. par. par. 27 iulie 2004.A. hotărârea din 8 April 2004.360 Atitudinea acestora este însă indiferentă. Turciei. Germaniei. A. 366 Curtea EDO. În acest context. 41488/98. Marii Brtianii. 46. însă. iar nu pe cel convenţional. ea poate avea unele lipsuri. 136. Marii Britanii. Curtea EDO. decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999. hotărârea din 10 octombrie 2000. Marii Britanii. câtă vreme aceste lipsuri nu sunt de natură să afecteze caracterul complet. cauza nr. la care apropiaţii defunctului trebuie. A. Curtea EDO. Ruth şi Werner Grams c. 107. apte să conducă la identificarea şi pedepsirea responsabililor de ucidere şi presupune un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă. Bulgariei. cauza nr. 21594/93. par.”362 Astfel. ancheta nu viza determinarea circumstanţelor exacte ale morţii ci dacă victima suferise rele tratamente anterior morţii367. par. hotărârea din 27 iulie 1998. 109 . 25781/94. să fie asociaţi. în toate cazurile. Akkoç c. lipsa acestora de interes în participare (prin solicitarea obţinerii unor tipuri de probe. 82. din oficiu. autorităţile naţionale nu au condus o anchetă efectivă. în situaţia în care apropiaţii victimei trebuie să depună o plângere cu constituire de parte civilă pentru a putea fi implicaţi în procedura de anchetă. în cauza Nachova. Turciei. Dacă gradul de control public necesar poate varia de la o cauză la alta. cauza nr. hotărârea din 27 iulie 2004. cauza nr. Oğur c. McKerr c. să conducă o anchetă. Bulgariei. ancheta a avut o întindere limitată ca obiective şi o durată scurtă369. Franţa. 43577/98 şi 43579/98. Turciei. impune investigaţii profunde şi efective. imparţial şi aprofundat al anchetei. Velikova c. să fie asociaţi procedurii în măsura necesară protejării intereselor lor legitime359. hotărârea din 20 mai 1999. 26307/95. 360 Curtea EDO. hotărârea din 19 februarie 1998. O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească este ca ea să se conducă după „standarde comparabile cu cele cerute de articolul 2 al Convenţiei. par. Curtea a reţinut că obligaţia procedurală a statului a fost încălcată în cazuri ca: absenţa sistematică a oricărei anchete366. „natura şi gradul intensităţii anchetei care satisfac pragul minim de efectivitate depinde de circumstanţele cauzei. cauza nr. hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001. după ce a constatat că reglementările interne nu corespundeau standardului convenţional (ca recurgerea la forţă să fie absolut necesară). Turciei. Bulgariei. în sensul arătat mai sus. pe lângă „plata unor despăgubiri. cauzele nr. autorităţile trebuie. 30015/96. 28883/95. Curtea EDO. 363 Curtea EDO. cauzele nr. hotărârea din 26 februarie 2004. nu era necesară angajarea răspunderii ofiţerului care deschisese focul.363 Aşa cum arată chiar Curtea. 115. 30015/96. 365 Curtea EDO. exigenţele articolului 13 depăşesc obligaţia procedurală de anchetă efectivă365. de exemplu) neputând avea ca efect eliberarea autorităţilor de sarcina de a lua toate măsurile posibile pentru a stabili adevărul şi răspunderea celor vinovaţi361.A. aplicând standardul intern. din momentul în care au cunoştinţă de un deces survenit în condiţii suspecte. 367 Curtea EDO. hotărârea din 27 iulie 2004. 43577/98 şi 43579/98. apropiaţii victimei trebuie. Curtea EDO. par. cauzele nr. Cipru c. Ele trebuie apreciate pe baza faptelor relevante şi având în vedere realităţile practice ale muncii de investigare. 361 Curtea EDO. 33677/96. Ancheta nu trebuie. autorităţile au considerat că. cauza nr. par. Finucane c. cauza Kaya c. hotărârea din 26 februarie 2004. cauza nr. 362 Idem. 24746/94. cauza nr. deoarece reglementările interne referitoare la folosirea armelor de foc au fost respectate. 57671/00. 368 Curtea EDO.

378 Curtea EDO. Turciei. cauzele nr. Turciei. 89. Hanagan c. hotărârea din 14 martie 2002.. Kelly şi alţii. Turciei. hotărârea din 19 februarie 1998. 28 iulie 1998. 83 şi urm. deşi aceasta era necesară379. Acest lucru nu poate fi considerat compatibil cu cerinţele articolului 2. 109. absenţa motivării deciziei de a nu urmări penal. cauza nr. Curtea EDO. 29178/95. Nachova şi alţii c. Turciei. hotărârea din 28 martie 2000. 20764/92. favorabilă unei încrederi a publicului. hotărârea din 14 decembrie 2000. şi poate să lipsească familia victimei de accesul la informaţii într-un domeniu de o importanţă crucială pentru ei. cauza nr. İkincisoy c. decizia de a nu urmări penal nu a fost motivată. hotărârea din 10 aprilie 2001. hotărârea din 9 mai 2000. hotărârea din 19 februarie 1998. par. 22535/93. 26144/95. cauzele nr. 28 mai 2002. par. 46477/99. Hugh Jordan c. hotărârea din 27 iunie 2000. impunitatea de care se bucura poliţia384.371 raportul de anchetă nu a fost făcut public şi rezultatele anchetei nu au fost comunicate reclamantului. 82-85. Marii Britanii. Turciei. 83 – 84. Bulgariei. şi săi împiedice să atace decizia. par. cauza Gülec c. 24746/94. raportul de autopsie nu conţinea informaţii importante care ar fi putut clarifica circumstanţele morţii381. hotărârea din 17 iulie 2001. Turciei. 29178/95. 373 Curtea EDO. 89. Curtea EDO. 98 şi urm. Paul şi Audrey Edwards c. cauza nr. 98-108. hotărârea din 14 decembrie 2000. Marii Britanii. 31889/96. Turciei. 22947/93 şi 22948/93. cauza Yaşa c. Turciei. 93. Turciei. nu a fost efectuată o reconstituire. spre exemplu raportul forţelor de securitate nefiind pus sub semnul întrebării atâta vreme cât nu existau elemente care să-l contrazică (numai în situaţia în care existau asemenea elemente. 43577/98 şi 43579/98. par. ceea ce ar fi putut conduce la ideea respectării supremaţiei legii. Curtea EDO. Bilgin c. cauza nr. 26129/95. McKerr. Turciei. par. cauza nr. în anumite circumstanţe383. a se vedea Curtea EDO.” În acelaşi sens. 4 hotărâri din 4 mai 2001. lipsind astfel elementele de control public şi accesibilitate a apropiaţilor. par. 377 Curtea EDO. 28 iulie 1998. Kelly şi alţii. 43290/98. Turciei. 126 – manifestant zdrobit de un blindat în Ulster. Curtea EDO. Curtea 87 . cauza Ergi c. cauza nr. Marii Brtianii. Akkoç c. par. 123. Marii Britanii. Orak. cauza Kaya c. 372 părinţii victimei nu au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor şi au trebuit să aştepte publicarea raportului de anchetă pentru a afla toate dovezile privind faptele373. Marii Britanii. par. 106. par. nu a existat un examen medico-legal corespunzător sau o autopsie. nu a fost luate măsuri de prezervare a dovezilor la locul faptei şi nu au fost efectuate toate măsurătorile necesare374. Curtea EDO. par. hotărârea din 26 februarie 2004. 26144/95. par. cauza Gülec c. 135. 376 Curtea EDO. procurorul ar fi luat alte măsuri pentru investigarea cauzei) 376 sau raportul acestora despre evenimente a fost însuşit de procuror fără a fi confruntat cu alte probe 377. Curtea EDO. Ertak c. cauza Ergi c. 142. Finucane c. şi nici o informaţie nu a fost disponibilă nici pentru reclamant şi nici pentru public. par. cauza nr. cauza nr. nefiind posibilă stabilirea cauzei morţii380. hotărârea din 1 iulie 2003. 372 Curtea EDO. cauza nr. 371 Curtea EDO. Curtea EDO. par. ori a fost înlăturată depoziţia unui martor esenţial. hotărârea din 1 iulie 2003: „În cazul în care procedura de anchetă a poliţiei poate fi ea însăşi pusă la îndoială în privinţa lipsei independenţei şi nu este susceptibilă de a fi supusă controlului public. 383 Curtea EDO. în cazuri controversate. 43577/98 şi 43579/98. par. (…) nici un motiv nu a fot înaintat pentru a justifica decizia de a nu urmări. par. 24746/94. par. hotărârea din 10 octombrie 2000. 380 Curtea EDO. 374 Curtea EDO. Aşa cum Curtea a observat în Hugh Jordan c. hotărârea din 2 septembrie 1998. hotărârea din 14 februarie 2002. cauza nr. 375 Curtea EDO. hotărârea din 4 mai 2001. cauza Kaya c. cauza Kaya c. Turciei. cauzele nr. Marii Brtianii. hotărârea din 27 iulie 2004. Hanagan c. 379 Curtea EDO. McShane c. Finucane c. 385 Curtea EDO. Turciei. 381 Curtea EDO. İkincisoy c. nu au fost audiaţi membrii familiei decedatului. cauza nr. cauza nr. Hugh Jordan. Marii Britanii. 136 şi 122. 25659/94. par. Marii Britanii. par. nu au fost audiaţi unii martori oculari382. hotărârea din 26 februarie 2004. Bulgariei. McKerr. au fost privilegiate informaţiile primite de la agenţii statului375. cauza nr. 95. spre exemplu prin faptul că nu a audiat membrii forţelor de securitate implicaţi sau a acceptat rapoartele incidentelor făcute de membrii forţelor de securitate care atribuiau incidentele grupului PKK pe baza unor dovezi minime sau inexistente385. Curtea EDO. Curtea EDO. 81 şi urm. Turciei. 21986/93. Abdurrahman Orak c. hotărârea din 4 mai 2001. 370 Curtea EDO. În general. hotărârea din 19 februarie 1998. 384 EDO. Turciei. hotărârea din 27 iulie 2004. Tanli c. Turciei. numai pe baza declaraţiilor acuzaţiilor sau a colegilor acestora378. 82. hotărârea din 27 iulie 2004. poate să nu fie. în ea însăşi. 157. Curtea EDO. cauza nr. cauza nr. Turciei. 382 Curtea EDO. Mahmut Kaya c. par. İkincisoy c. Nachova şi alţii c. cauza nr. 26144/95. 144. 86-92. Turciei. 4 hotărâri din 4 mai 2001 – indivizi omorâţi de membrii Poliţiei Regale din Ulster. par. este de o mare importanţă ca ofiţerul care decide dacă va urmări penal sau nu să aibă aparenţa independenţei în luarea acestei decizii. Salman c. mai multe cazuri împotriva Turciei au ca element comun faptul că procurorul nu a dat curs plângerilor făcute de persoane care afirmau că forţele de securitate erau implicate într-un act ilegal.condusă de persoane independente de cele implicate în evenimentele litigioase370. Hugh Jordan. 24746/94.

hotărârea din 8 aprilie 2004. par. fiind aplicat de Curte în cele mai diverse circumstanţe. Curtea EDO. ca această expunere să fi creat un risc pentru sănătatea reclamantei) nu i s-ar fi putut pretinde acestuia să acţioneze din proprie iniţiativă. 387 A se vedea supra. conform opiniei lor. reclamanţii au fost. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei”. pe de o parte. au putut prezenta contra-expertize. faptul că statele au şi obligaţia generală de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii indivizilor care se află sub jurisdicţia sa. În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă. în scopul prevenirii. deşi tatăl său – militar de carieră – fusese expus radiaţiilor datorate testelor nucleare. în sensul informării părinţilor reclamantei asupra acestor probleme. hotărârea din 8 iulie 1999. Turciei. În această cauză. Aşa cum arătam anterior387. Tanrikulu c. în faţa parchetului şi a curţii de apel. Ertak c. cauza nr. că aceasta depăşeşte obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective (s. şi atât procurorul general cât şi curtea de apel au răspuns acestor argumente. 388 Curtea EDO. 45. urmând ca apoi să analizăm celelalte obligaţii legate de protejarea vieţii. 88 .n. obligaţiile statului în cazul în care viaţa unei persoane este ameninţată de comportamentul altei persoane.50. Curtea EDO. cauza nr. În schimb.”386 C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă 51. a respins cererea formulată. în cauza Osman c. 101-11. atunci când „mai mult de 60 de martori au fost audiaţi.C. cauza nr. Curtea a considerat că. Özalp şi alţii c. măsuri de ordin practic (s. reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale. Timurtaş c. Çakıcı c. Principiul stabilit în această cauză a rămas. Marii Britanii. decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999. par. Turciei. 102-09. 386 Curtea EDO. invitându-i pe autorii primelor expertize să-şi exprime punctul de vedere asupra expertizelor care aveau un alt punct de vedere decât cele realizate de ei. cauza Osman c. cauza nr. Turciei. hotărârea din 9 iunie 1998. posibilitatea ca tatăl reclamantei să fi fost expus la niveluri periculoase de radiaţie. hotărârea din 8 iulie 1999. Germaniei. reclamanţii şi-au putut prezenta toate argumentele care. 115. Marii Britanii .n. 23763/94. date fiind informaţiile de care dispunea statul la momentul respectiv (privind. Turciei. 389 Curtea EDO. erau contrare clasării cauzei. în mod constant.”389 EDO. ţinuţi la curent cu evoluţia anchetei. par. Curtea a hotărât. 23657/94. cauza nr. Marii Britanii. 22535/93. 33677/96. o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv. din cadrul secţiunii „V. par.) care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane. 20764/92. de care anchetatorii au ţinut cont. au putut să ia cunoştinţă de conţinutul expertizelor şi al depoziţiilor martorilor. par. în anumite circumstanţe bine-definite. cauza L. (…) articolul 2 al Convenţiei implică de asemenea. Curtea EDO. cauza nr. Curtea EDO. realizându-se un mare număr de expertize. 134-35. legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa. ancheta a îndeplinit cerinţele stabilite de Curte. hotărârea din 9 mai 2000. c. în cauza L. Turciei. hotărârea din 13 iunie 2000. Mahmut Kaya c. În cele ce urmează vom examina. Turciei. Marii Britanii. bolnavă de leucemie infantilă. Consideraţii generale”. par. subsecţiunea „A. Curtea a reţinut pentru prima oară. pe de altă parte. Ruth şi Werner Grams c.) pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ. În consecinţă.B. 23531/94. par. cauza nr. în cauza respectivă reclamanta.B. reproşa statului că nu-i informase părinţii şi nici nu-i supraveghease sănătatea după naştere. mai întâi.C. 36. Curtea EDO. 388 1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor 52. 32457/96. 87-90. c. hotărârea din 28 octombrie 1998. şi. hotărârea din 28 martie 2000.

Rezultă din această primă hotărâre. Curtea nu acceptă aşadar că există obligaţia pozitivă a statului de a împiedica orice violenţă potenţială391. îl răneşte pe elev şi îi omoară tatăl. de a asigura protecţia practică şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie. judecate într-un mod rezonabil. cauza Osman c. Marii Britanii. 37703/97. inclusiv în articolul 2. îi hărţuieşte acestuia familia în diverse moduri. având în vedere dificultăţile poliţiei în exercitarea funcţiilor sale în societăţile contemporane. Mastromatteo c. În opinia Curţii.n. risc rezultat din actele criminale ale unei terţe persoane. par. decizia din 28 februarie 1983. hotărârea din 28 octombrie 1998. este suficient pentru un reclamant să dovedească faptul că autorităţile nu au făcut tot ce putea fi în mod rezonabil aşteptat de la ele pentru a evita un risc real şi imediat pentru viaţa cuiva. puternic „ataşat” de unul dintre elevii săi. inclusiv garanţiile conţinute în articolele 5 şi 8 din Convenţie. 16734/90. Marii Britanii. măsuri care.n. Italiei. Comisia EDO. decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003. Curtea EDO. hotărârea din 24 octombrie 2002. pentru protejarea unui anumit individ de ameninţările venite din partea altor persoane. Curtea nu acceptă punctul de vedere al Guvernului că neperceperea riscului din circumstanţele cunoscute la timp sau neluarea măsurilor preventive pentru a evita riscul trebuie să corespundă neglijenţei grave sau nerespectării intenţionate a obligaţiei de a proteja viaţa. Italiei. c. cauza nr. 2) autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască existenţa riscului (lucru care trebuie dovedit de reclamant). Aceasta este o problemă la care se poate răspunde numai în lumina circumstanţelor unui caz particular. 33229/02. despre care ştiau sau ar fi trebuit să ştie (s. Antonio Perez Ortin c. Mastromatteo c. pe care îl redăm în întregime dată fiind importanţa sa: „Pentru Curte. Spaniei. 3) autorităţile puteau să ia măsuri care. 116. hotărârea din 24 octombrie 2002. neluând măsuri în acest sens deşi existau dovezi de hărţuire din partea profesorului. ar fi fost apreciate ca putând să evite riscul (s. decizia din 2 septembrie 1991. 392 Curtea EDO. O altă consideraţie relevantă este necesitatea de a se asigura că poliţia îşi exercită puterile de a controla şi preveni criminalitatea într-o manieră care respectă în întregime căile legale şi alte garanţii care restrâng în mod legitim întinderea actelor de investigare şi posibilitatea aducerii infractorilor în faţa justiţiei. Curtea EDO. să ia măsuri concrete.). de ordin practic. statele mai şi obligaţia ca. Franţei. cauza nr. A se vedea în acest sens. că articolul 2 produce efecte interindividuale. Detalierea acestei obligaţii este făcută de Curte în paragraful următor. cauza W. în sensul că statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală efectivă şi de a crea mecanismele instituţionale necesare pentru a asigura aplicarea eficientă a acestei legislaţii. 37703/97. o asemenea obligaţie trebuie interpretată într-un mod care nu impune o sarcină imposibilă sau disproporţionată asupra autorităţilor. atunci când se afirmă că autorităţile şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a proteja viaţa (…).). cauza nr. un profesor.”390 Rezultă din acest fragment elementele esenţiale pentru încălcarea obligaţiei pozitive a statului de a lua măsuri concrete pentru protejarea vieţii unei persoane: 1) să existe un risc real şi imediat pentru viaţa unei persoane. În afară de această obligaţie de natură oarecum generală.În cauza respectivă. şi având în vedere natura dreptului protejat de articolul 2. Reclamanţii au afirmat că statul nu-şi îndeplinise obligaţia de a proteja viaţa. judecate într-un mod rezonabil. Dujardin c. în sarcina autorităţilor. pentru ca această afirmaţie să fie adevărată. Un standard atât de rigid trebuie să fie considerat ca incompatibil cu cerinţele articolului 1 al Convenţiei şi cu obligaţiile ce decurg din acest articol în sarcina statelor. nu orice risc prezumat dă naştere. cauza nr. în anumite circumstanţe speciale. 391 390 89 . nu orice risc afirmat dă naştere obligaţiei pozitive a statului de a lua măsuri preventive de natură a împiedica materializarea riscului392. Comisia respinsese deja interpretarea conform căreia articolului 2 impune „o obligaţie pozitivă de a împiedica orice posibilitate de violenţă” – Comisia EDO. la o obligaţie convenţională de a lua măsuri operaţionale pentru a-i preveni materializarea. trebuie să se stabilească că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie la timp de existenţa unui risc real şi imediat cu privire la viaţa unui individ (sau indivizi) determinat. imprevizibilitatea comportamentului uman sau alegerile operaţionale care trebuie făcute în funcţie de priorităţi şi resurse. Curtea EDO. şi că nu au luat măsurile aflate în puterea lor. În consecinţă. ar fi fost apreciate ca putând să evite riscul. Pentru Curte. un drept fundamental în sistemul Convenţiei.

după o analiză detaliată a faptelor cauzei. hotărârea din 28 octombrie 1998. par. Mahmut Kaya c. 37. Turciei. cauza nr. Aşa cum arătam şi anterior394. 82 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi). L. Curtea a respins cererea. Curtea a considerat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă prin plasarea în celula victimei a unui bolnav mental extrem de violent. în cauza Akkoç c. fază în care s-ar putea spune că poliţia ştia sau ar fi trebuit să ştie că vieţile componenţilor familiei Osman erau ameninţate cu un risc real şi imediat de către P. Marii Britanii. Marii Britanii. par. sau atunci când ancheta are un caracter prea limitat (Curtea EDO. statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă ţinând seama de „necesitatea de a se asigura că poliţia îşi exercită puterile de a controla şi preveni criminalitatea într-o manieră care respectă în întregime căile legale şi alte garanţii care restrâng în mod legitim întinderea actelor de investigare şi aducerea infractorilor în faţa justiţiei. Ancheta trebuie să respecte principiile pe care le-am tratat deja anterior. cauza nr. în ciuda cunoaşterii de către poliţie a „ataşamentului” profesorului faţă de elev.91. Akkoc c. 22947/93 şi 22948/93. tocmai dată fiind situaţia creată în sudestul Turciei şi a faptului că era cunoscut ca simpatizant PKK. asasinat de ucigaşi necunoscuţi. Özalp şi alţii c. care agresase deja un codeţinut. tatăl reclamanţilor murise din pricina unei explozii. Principiile stabilite de Curte în cauza Osman au fost aplicate ulterior în mai multe cazuri în care viaţa unei persoane determinate era ameninţată de un risc real şi imediat. fusese ucis. cauza nr. Marii Britanii. 47916/99. în încercarea de a le Curtea EDO. Marii Britanii. în alte cauze concluzia a fost diferită. 89 . Turciei. Marii Britanii399. care ulterior au fost identificaţi şi condamnaţi la pedepse cu închisoarea). iar reclamanţii sunt privaţi de posibilitatea de a participa la procedura (care nu era publică). Curtea a considerat că fratele reclamantului era ameninţat de un risc real şi imediat. 398 Curtea EDO. de patru persoane. decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003. hotărârea din 8 aprilie 2004. din cadrul secţiunii „V. cauza Yaşa c. Aşa cum rezultă din cauza Osman. 46477/99. cauzele nr. În ceea ce priveşte soluţia din cauza Osman. 84 şi 87). când moartea a fost rezultatul activităţi unei terţe persoane se impune realizarea unei anchete oficiale şi efective395. Mahmut Kaya c. 47916/99. Turciei. Turciei. Dacă în cauza Osman Curtea a considerat că reclamanţii nu au reuşit să demonstreze cunoaşterea riscului de către poliţie. percheziţiona şi confisca. par. În consecinţă. hotărârea din 10 octombrie 2000. Astfel. 22947/93 şi 22948/93. (fratele reclamantului. hotărârea din 28 martie 2000.121. par. par. 400 Curtea EDO. Turciei398. Curtea EDO. subsecţiunea „Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii”. Turciei. în cauza respectivă.4) autorităţile nu au făcut tot ce putea fi în mod rezonabil aşteptat de la ele pentru a evita producerea evenimentului (nu au luat măsurile menţionate anterior). cauza Osman c. Curtea EDO. În cauza Özalp şi alţii c. 89 şi urm. 22535/93. sau de a nu-şi fi folosit puterea de a aresta. 22535/93. reclamanţii nu au reuşit să indice nici o fază decisivă în secvenţa de evenimente ce au condus la împuşcarea tragică. bănuit de autorităţi că trata membri ai PKK). Turciei400. hotărârea din 2 septembrie 1998. ca o altă obligaţie pozitivă a statului. Curtea EDO. cauza nr. 79. par. cunoscut de autorităţi. hotărârea din 28 iulie 1998. „din punctul de vedere al Curţii.”. Turciei397 (învăţător kurd. Turciei. inclusiv garanţiile conţinute în articolele 5 şi 8 din Convenţie”. cauza Ergi c. 395 Curtea EDO. Alex Menson şi alţii c.396 54. Turciei. doctor. Akkoc. hotărârea din 10 octombrie 2000. cauza nr. decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003 (fratele reclamantului. 99). 394 393 90 . De asemenea. prin bătaie.”393 53. pe care le adusese la cunoştinţa poliţiei). Alex Menson şi alţii c. A se vedea supra. Paul şi Audrey Edwards c. cauza nr. În consecinţă. Paul şi Audrey Edwards c. c. 32457/96. În cauza Edwards c. par. acest ataşament nu putea fi considerat ca reprezentând un risc pentru viaţa elevului au al membrilor familiei sale. după ce primise telefoane de ameninţare cu moartea. Michael Menson. cauzele nr. Marii Britanii. Curtea a constatat încălcări în situaţia în care cei care conduceau ancheta nu-i pot constrânge pe martorii esenţiali să se prezinte. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei”. deoarece. cauza nr. 81. implicat în activităţi politice. anterior citată. cauza nr. „nu ar putea fi criticat faptul că s-a acordat greutate prezumţiei de nevinovăţie. Curtea a considerat că ameninţările cu moartea vizând un militant kurd într-o regiune marcată de mai multe sute de execuţii extra-judiciare realizate cu ştiinţa autorităţilor. reprezentau un risc real şi imediat. par. 396 Curtea EDO. în măsura necesară protejării intereselor lor (Curtea EDO. hotărârea din 14 martie 2002. hotărârea din 14 martie 2002. 59 – 60. în cauza Mahmut Kaya c. 397 Curtea EDO. par. hotărârea din 28 martie 2000. 46477/99. 399 Curtea EDO.

fiind surprins de evenimente. Antonio Perez Ortin c. conform sistemului italian. Italiei405. 405 Curtea EDO. nici un element al dosarului nu indica faptul că autorul reprezenta o ameninţare reală şi imediată pentru viaţa sau integritatea altei persoane. Turciei. hotărârea din 10 octombrie 2000. După o analiză amănunţită a situaţiei de fapt. in concreto.care să implice posibilitatea părăsirii închisorii – este posibilă numai în situaţia în care condamnatul respectiv a avut un comportament bun406. În această cauză reclamantul a fost atins de gloanţe din pură întâmplare. Deoarece. Analizând. în ele însele. Există însă şi cazuri în care riscul respectiv priveşte mai degrabă publicul în general. aplicarea „in concreto” în cazul respectiv. 22947/93 şi 22948/93. Turciei. 55. c. Spaniei404. Curtea a considerat că. 56. 37703/97. Curtea analizează. hotărârea din 21 noiembrie 2000. cerute. hotărârea din 24 octombrie 2002. În toate cazurile anterior menţionate era vorba despre ameninţarea unei sau unor persoane determinate402. 37703/97. pe de altă parte. Curtea recunoaşte utilitatea măsurilor – cum ar fi eliberarea temporară – care permit reintegrarea socială a infractorilor. bolnavul respectiv nu avea cazier şi nici nu fusese subiectul unor plângeri pentru acte violente. 33229/02. Curtea EDO. Italiei. conflict în cadrul căruia bolnavul respectiv a agresat şi împuşcat mai multe persoane. În acelaşi timp. reclamantul invoca lipsa de diligenţă a autorităţilor în gestionarea unui conflict provocat de o persoană bolnavă psihic. autorităţile naţionale nu cunoşteau şi nu trebuiau să cunoască faptul că eliberarea autorilor crimei reprezenta un risc real şi imediat pentru viaţa oricărei persoane. cauza nr. a rămas paralizat. Fosta Comisie a considerat că aceste legi de amnistiere „nu contravin. 406 Curtea menţionează că simpla absenţă a sancţiunilor disciplinare nu este suficientă. spre exemplu prin prevenirea recidivei. în mod rezonabil. printre care şi reclamantul. 404 Curtea EDO. De asemenea. cauza nr. cauza nr. Akkoc.” Deoarece. încercând de asemenea să determine întinderea acestei obligaţii. aplicarea acestor măsuri în cazul Mastromatteo. în care soţul reclamantei fusese folosit ca scut uman pentru descoperirea unui depozit de arme. Curtea consideră că „una din funcţiile esenţiale ale unei pedepse cu închisoarea este aceea de a proteja societatea. Despre o situaţie asemănătoare este vorba şi în cauza Mastromatteo c. în care doi deţinuţi eliberaţi provizoriu din închisoare au ucis o persoană. Turciei401. cu excepţia cazului în care sunt rezultatul unei practici generale vizând împiedicarea sistematică a urmăririi autorilor unor asemenea crime. Italiei. Convenţiei.403 Astfel. Aceeaşi soluţie a fost adoptată în cauza Demiray c. pe de o parte. respectând articolul 2. Din acest punct de vedere. cauzele nr. aplicarea unei asemenea măsuri alternative . Curtea a constatat încălcarea articolului 2. În cauza respectivă Curtea consacră obligaţia pozitivă a statului de a acorda o protecţie generală societăţii împotriva actelor potenţiale ale uneia sau mai multor persoane ce execută o pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiuni comise cu violenţă. 402 401 91 . 403 Curtea EDO. decât unul sau mai mulţi indivizi identificaţi. Demiray c. Curtea recunoaşte scopul legitim al politicii de reintegrare socială progresivă a persoanelor condamnate la închisoare. deşi erau conştiente de riscul exploziei (soldaţii care-l însoţeau pe tatăl reclamanţilor se adăpostiseră) autorităţile nu au luat nici o măsură în vederea protejării vieţii victimei. având în vedere informaţiile de care dispuneau autorităţile. hotărârea din 24 octombrie 2002. În ceea ce priveşte analiza in abstracto a sistemului. Mastromatteo c. condamnatul respectiv trebuind să manifeste o dorinţă reală de a participa la programul de reintegrare şi reabilitare. cauza nr. 78. Curtea a apreciat că acestea au luat toate măsurile care le putea fi. 27308/95.arăta autorităţilor o ascunzătoare a PKK. par. În consecinţă. dacă însuşi sistemul italian de măsuri alternative la pedeapsa cu închisoarea este de natură a angaja răspunderea statului (în situaţia în care cei condamnaţii pentru infracţiuni comise cu violenţă şi eliberaţi provizoriu în concordanţă cu acel sistem provoacă moartea unei persoane) şi. în circumstanţele proprii acestei cauze. Statul este îndreptăţit Curtea EDO. Spaniei. care. decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003. Curtea a considerat că acest sistem conţine suficiente măsuri de protecţie pentru societate. Curtea a statuat că. în cauza Perez Ortin c. deşi internat de mai multe ori la un spital psihiatric. din cauza leziunilor suferite. În legătură cu interesul general al publicului este şi situaţia legilor de amnistiere a unor infracţiuni ce au avut ca rezultat moartea unor persoane. chiar dacă au fost condamnaţi pentru infracţiuni comise cu violenţă. iar eliberarea sa nu prezintă un pericol pentru societate. Mastromatteo c.

să adopte, în cadrul politicii sale penale, legile pe care le consideră necesare, cu condiţia totuşi, menajării unui echilibru între interesele legitime ale statului şi interesul justiţiabililor ca dreptul la viaţă să fie protejat de lege.”407

2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii a) Situaţia deţinuţilor
57. Obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii408. În consecinţă, Curtea a considerat, într-o hotărâre recentă, că „atunci când un deţinut a decedat în urma unor probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la cauzele morţii şi la îngrijirile medicale ce au fost acordate acelei persoane înainte a surveni moartea.”409 58. De asemenea, implică obligaţia de a preveni sinuciderea acestora, articolul 2 putând „să pună în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua preventiv măsuri practice pentru a-l proteja pe individ … în anumite circumstanţe specifice, contra lui însuşi.”410, şi având în vedere că „orice privare de libertate poate antrena, prin chiar natura sa, tulburări psihice la deţinuţi, şi, în consecinţă, riscuri de suicid.”411 Totuşi, acest lucru nu înseamnă că „orice prizonier ar trebui tratat ca prezentând un risc real şi imediat de suicid, pur şi simplu în virtutea faptului de a fi prizonier. Deşi Curtea recunoaşte vulnerabilitatea celor aflaţi în custodie, şi ar putea accepta că, în general, riscul de suicid pentru deţinuţi poate fi mai mare decât în cazul populaţiei, nu există nici o dovadă din care să rezulte altceva decât că suicidul în închisorile din Marea Britanie este rar. (…) Mai mult, Curtea consideră că, a privi toţi deţinuţii ca prezentând un risc de suicid, ar impune nu numai o sarcină disproporţionată asupra autorităţilor în situaţia neobişnuită în care au obligaţia pozitivă de a împiedica o persoană să-şi ia propria viaţă, ci şi o restrângere nepotrivită şi potenţial nenecesară a libertăţii deţinutului. Curtea consideră că articolul 2 nu impune un astfel de standard minim în sarcina statului în situaţia în care nu există nici o altă dovadă că un individ determinat prezintă un risc cunoscut de suicid.”412 Realizarea acestei obligaţii este supusă aceloraşi principii ca şi cele care guvernează protejarea vieţii împotriva comportamentul criminal al terţilor413: „autorităţile penitenciare trebuie să se achite de sarcinile lor de o manieră compatibilă cu drepturile şi libertăţile individului vizat”, trebuind „să decidă măsurile şi precauţiile generale … în scopul diminuării riscurilor de automutilare fără să impieteze asupra autonomiei individuale”, sau „măsuri mai stricte” pentru anumiţi deţinuţi în funcţie de circumstanţele cauzei.414 Curtea verifică dacă „autorităţile ştiau sau trebuiau să ştie că exista un risc real şi imediat ca

Comisia EDO, cauza nr. 16734/90, Dujardin c. Franţei, decizia din 2 septembrie 1991 Curtea EDO, cauza nr. 38361/97, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, par. 130. Pentru încălcarea acestei obligaţi, a se vedea, Curtea EDO, cauza nr. 41488/98, Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000. 409 Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. 410 Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 70 (sinuciderea prin spânzurare a unui simpatizant kurd aflat în detenţie); Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003 (sinuciderea fiului reclamantei prin spânzurare, în închisoare). 411 Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 74; Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. 412 Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003. 413 Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 71. 414 Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002, par. 91 (spânzurarea într-o celulă de izolare a unui deţinut ce suferea de tulburări de comportament); Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003.
408

407

92

persoana respectivă să se sinucidă, şi, în cazul afirmativ, dacă ele au făcut tot ceea ce se putea în mod rezonabil pretinde pentru a preveni acest risc.”415 59. În cauza Keenan, Curtea a considerat că autorităţile cunoşteau faptul că deţinutul prezenta un risc real şi imediat de suicid, dat fiind faptul că era bolnav mintal şi ameninţa cu sinuciderea. De asemenea a considerat că autorităţile au luat toate măsurile ce puteau fi rezonabil cerute pentru a preveni sinuciderea acestuia, plasându-l, în spital, sub atentă supraveghere. În cauza Younger, Curtea a considerat că, deşi fiul reclamantei se droga şi solicitase de două ori, în cursul dimineţii din ziua sinuciderii, să fie văzut de un medic, nu se poate considera că autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască faptul că acesta reprezenta un risc real şi imediat de suicid. 60. În cazul sinuciderii unei persoane aflate în detenţie, în aplicarea principiilor generale analizate anterior416, autorităţile au obligaţia de a realiza o anchetă oficială şi efectivă417.

b) Sistemul de sănătate publică
61. Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a protejarea efectivă a dreptului la viaţă există şi în domeniul sănătăţii publice418. Acest lucru ar putea implica, de exemplu, precauţii pentru reducerea riscurilor unui program de vaccinare obligatorie419. 62. În ceea ce priveşte unele erori medicale, în cauza Powell c. Marii Britanii420, Curtea a observat că „reclamanţii nu afirmă sau insinuează că fiul lor a fost omorât intenţionat de către doctorii responsabili de îngrijirea şi tratamentul său, la momentul respectiv. Reclamanţii susţin însă că doctorii responsabili cunoşteau sau, în circumstanţele cauzei, se poate considera că trebuiau să cunoască, faptul că viaţa fiului lor era ameninţată de un risc imediat, dar nu au luat măsurile necesare tratării sale. În opinia Curţii, raţionamentul reclamanţilor (…) nu poate fi acceptat. Raţionamentul respectiv este derivat din hotărârea Osman, anterior menţionată. Totuşi, Curtea a avut în vedere, în cazul respectiv, circumstanţele în care s-ar putea reţine o obligaţie în sarcina autorităţilor de a lua măsuri preventive pentru a proteja un individ a cărui viaţă este ameninţată de actele unui terţ. Problema din cauza de faţă este total diferită, atât în ceea ce priveşte contextul, cât şi în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei. (…) Prima frază a articolului 2 obligă statele nu numai să se abţină de la uciderea intenţionată şi nelegală, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja vieţile persoanelor de sub jurisdicţia sa421. Curtea acceptă că actele şi omisiunile autorităţilor din domeniul sănătăţii publice pot, în anumite circumstanţe, să angajeze responsabilitatea acestora (s.n.) pentru nerespectarea obligaţiei pozitive ce rezultă din articolul 2. Totuşi, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un înalt nivel de competenţă la profesioniştii din domeniul sănătăţii şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor (s.n.), nu se poate admite ca unele probleme, cum ar fi o eroare de judecată din partea unui profesionist al sănătăţii sau o coordonare neglijentă între aceştia în tratamentul unui anume pacient, sunt suficiente, prin ele însele, pentru a angaja răspunderea statului (s.n.) în baza obligaţiei pozitive de a proteja dreptul la viaţă (…).”
Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002, par. 92; Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004. 416 A se vedea supra, secţiunea „B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane”, subsecţiunea „2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii”. 417 A se vedea, spre exemplu, Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003; Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002. 418 A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 49 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui medic pentru omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în procedura penală). 419 Comisia EDO, cauza nr. 7154/75, Asociaţia X. c. Marii Britanii, decizia din 12 iulie 1978. 420 Curtea EDO, cauza nr. 45305/99, Powell c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 4 mai 2000. 421 Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, anterior citată, par. 36.
415

93

63. Principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte erorile medicale au fost semnificativ dezvoltate în cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei422. După ce reaminteşte obligaţia statelor de a lua măsurile necesare protejării vieţii, Curtea consideră că această obligaţie „se aplică şi în cazul sănătăţii publice. Obligaţiile pozitive enunţate anterior implică realizarea de către stat a unui cadru reglementar care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecţia vieţii bolnavilor (s.n.). Ele implică de asemenea, obligaţia de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii (s.n.), atât cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei ce muncesc în structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor.” Aşadar, în domeniul sănătăţii publice, statele au atât o obligaţie substanţială (realizarea unui cadru reglementar care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecţia vieţii bolnavilor), cât şi o obligaţie procedurală (instaurarea un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii, atât cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei ce muncesc în structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor). În aceeaşi hotărâre, se arată că „chiar dacă Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la începerea urmăririi penale contra terţilor, Curtea a afirmat de multe ori că sistemul judiciar eficace cerut de articolul 2 poate cuprinde, şi, în anumite circumstanţe, trebuie să cuprindă423, un mecanism de represiune penală. (…) Totuşi, dacă atingerea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia pozitivă ce rezultă din articolul 2, de a realiza un sistem judiciar eficace, nu impune necesarmente în toate cazurile un recurs de natură penală. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o asemenea obligaţie poate fi de asemenea îndeplinită, spre exemplu, dacă sistemul judiciar în cauză oferă celor interesaţi un recurs în faţa instanţelor civile, fie singur, fie împreună cu un recurs în faţa instanţelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză, şi, dacă este cazul, a aplicării sancţiunii civile corespunzătoare, cum ar fi plata de daune – interese şi publicarea hotărârii. Măsuri disciplinare pot de asemenea să fie avute în vedere.”424 Articolul 2 „implică însă ca mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern să existe nu numai în teorie, ci, mai ales, să funcţioneze efectiv în practică, în termene care să permită încheierea examinării fondului cauzelor concrete care îi sunt supuse atenţiei.”425 Aşadar, în cazul unei neglijenţe medicale, obligaţia este îndeplinită atunci când dreptul intern oferă, pe lângă acţiunea penală, posibilitatea angajării unei acţiuni în răspundere civilă şi interesaţii au renunţat la o asemenea procedură, încheind o tranzacţie426. De asemenea, în cauza Mastromatteo c. Italiei, Curtea a reţinut că „în cazul neglijenţei, calea civilă sau disciplinară poate fi suficientă” 427, şi că „articolul 2 al Convenţiei nu impune statelor obligaţia de a prevedea o despăgubire pe baza unei răspunderi obiective, iar faptul că recursul intern este subordonat dovedirii dolului sau culpei grave a judecătorului în cauză nu este de natură a lipsi de substanţă protecţia procedurală oferită de dreptul intern.”428
Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 49 (reclamanţii e plângeau de faptul că, datorită duratei excesive a procedurii judiciare, a intervenit prescripţia răspunderii penale a unui medic, acuzat că provocase moartea unui nou-născut). 423 Curtea EDO; cauza nr. 22492/93, Kılıç c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2002, par. 62; Curtea EDO; cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 85. 424 Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 51 – 55. În acelaşi sens, a se vedea, mai recent, Curtea EDO, cauza nr. 53924/00, Vo c. Franţei, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004. 425 Curtea vizează prescrierea răspunderii penale din speţa respectivă, prescriere care împiedicase examinarea fondului cauzei. 426 Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 51 – 55. 427 Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002, par. 90, anterior citată. 428 Idem, par. 95 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu, reclamantul criticând atât sistemul italian de eliberare provizorie, cât şi aplicarea sa în cauza respectivă; de asemenea, reclamantul invoca faptul că nu a putut solicita despăgubiri în baza legii privind răspunderea judecătorului deoarece actul normativ condiţiona admiterea acţiunii de existenţa dolului sau a culpei grave).
422

94

64. Aceste principii au fost aplicate de Curte într-o cauză ulterioară, Grass c. Marii Britanii 429, în care reclamanţii, mamă şi fiu, criticau deciziile doctorilor, afirmând că acestea puseseră în pericol viaţa unuia dintre ei430. După ce reaminteşte principiul stabilit în cauza Powell (în anumite condiţii, o decizie profesională eronată nu este suficientă pentru a angaja răspunderea statului)431, Curtea, analizând îndeplinirea obligaţiei substanţiale, constată că „având în vedere regulile detaliate şi standardele stabilite în dreptul şi practica internă a statului în domeniul vizat, nu se poate susţine că acest cadru reglementar dezvăluie vreo lipsă”, care să poată constitui baza răspunderi a statului pe temeiul articolului 2. De asemenea, având în vedere ancheta desfăşurată atât de Consiliul General al Medicilor, cât şi de poliţie, Curtea a concluzionat că nici obligaţia procedurală nu a fost încălcată. 65. În ceea ce priveşte însă sistemul de sănătate publică, în general, iar nu numai în privinţa spitalelor şi a erorilor medicale, obligaţiile statului sunt chiar mai întinse. Astfel, din cauza Nitecki c. Poloniei432 rezultă chiar o obligaţie a statului de compensa, într-o proporţie cel puţin rezonabilă, preţul medicamentelor vitale. Reclamantul s-a plâns de faptul că refuzul de a-i compensa în totalitate preţul unui medicament vital, încalcă dreptul său la viaţă. Medicamentul respectiv era compensat în proporţie de 70%, dar reclamantul pretindea că nu-şi permite să suporte restul de 30%. Guvernul a invocat faptul că articolul 2 al Convenţiei „cu greu ar putea fi considerat aplicabil ratione materie în cazul de faţă”. După ce a reamintit obligaţia pozitivă a statelor de a prezerva viaţa, şi, citând din decizia dată în cauza Powell433, faptul că „actele şi omisiunile autorităţilor din domeniul sănătăţi publice pot, în anumite circumstanţe, să angajeze responsabilitatea acestora pentru nerespectarea obligaţiei pozitive ce rezultă din articolul 2”, Curtea a făcut trimitere la obligaţia reţinută în cauza Cipru c. Turciei434, de nu se pune în primejdie viaţa unui individ refuzându-i îngrijirile medicale furnizate ansamblului populaţiei. În cauza Nitecki, Curtea constată că reclamantul beneficia de acelaşi regim ca şi restul populaţiei poloneze, fiind aşadar respectată obligaţia reţinută în cauza Cipru c. Turciei. În plus, „având în vedere faptul tratamentul şi facilităţile oferite reclamantului, inclusiv compensarea unei mari părţi a medicamentului solicitat, Curtea consideră că nu se poate reţine că statul nu a respectat, în circumstanţele specifice ale cauzei de faţă, obligaţiile pozitive ce rezultă din articolul 2, prin faptul că nu a plătit şi restul de 30% din preţul medicamentului.” În consecinţă, Curtea a respins cererea, dar nu pe motivul invocat de Guvern – articolul 2 nu este aplicabil „ratione materiae” (adică nu ar exista obligaţia pozitivă de a compensa preţul medicamentului) ci pentru că, în circumstanţele cauzei respective, obligaţia pozitivă a statului fusese îndeplinită, compensarea a 70% din preţ fiind considerată rezonabilă de Curte, cererea fiind aşadar nefondată. 66. Într-o cauză ulterioară, Borzecki c. Poloniei435, Curtea a reţinut însă că „articolul 2 al Convenţiei nu ar putea fi interpretat ca garantând oricărei persoane, dreptul, ca atare, de a beneficia gratuit de prestaţii medicale chiar dacă ar fi vorba despre îngrijiri medicale în cadrul unei instituţii publice. (s.n.)” Deoarece „reclamantul nu a furnizat nici o dovadă în sprijinul afirmaţiilor conform cărora
Curtea EDO, cauza nr. 61827/00, Grass c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 18 martie 2003. Este vorba despre fiu, care însă supravieţuise greşelii de tratament afirmate. 431 „(…) atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un înalt nivel de competenţă la profesioniştii din domeniul sănătăţii şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor (s.n.), nu se poate admite ca unele probleme, cum ar fi o eroare de judecată din partea unui profesionist al sănătăţii sau o coordonare neglijentă între aceştia în tratamentul unui anume pacient, sunt suficiente, prin ele însele, pentru a angaja răspunderea statului (s.n.) în baza obligaţiei pozitive de a proteja dreptul la viaţă.” 432 Curtea EDO, cauza nr. 65653/2001, Nitecki c. Poloniei, decizia de inadmisibilitate din 21 martie 2002. 433 A se vedea, Curtea EDO, cauza nr. 45305/99, Powell c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 4 mai 2000, anterior citată. 434 Curtea EDO, cauza nr. 25781/94, Cipru c. Turciei, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001, par. 219. 435 Curtea EDO, cauza nr. 10469/02, Borzecki c. Poloniei, decizia de inadmisibilitate din 27 ianuarie 2004 (reclamantul, diabetic şi suferind de hipertensiune, care trăise în Canada, se plângea de faptul că viaţa sa fusese pusă în pericol în măsura în care i se interzisese să părăsească teritoriul polonez pentru a pleca în Canada, deşi nu dispunea de mijloace financiare suficiente pentru a beneficia de îngrijirile indispensabile stării sale de sănătate).
430 429

95

i s-ar fi refuzat îngrijiri medicale indispensabile, sau că serviciile medicale i-ar fi solicitat o sumă excesivă ca reprezentând cheltuielile cu tratamentul său”, Curtea a respins cererea ca nefondată.

c) Alte obligaţii
67. În jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că statului îi revin obligaţii inclusiv în materia naufragiilor de nave. Astfel, în cauza Leray şi alţii c. Franţei436, privind moartea unor marinari în urma unui naufragiu, reclamanţii considerau că autorităţile competente ale statului francez au comis greşeli atât în controlul tehnic al navei cât şi în maniera în care au participat la operaţiunile de salvare, încălcând astfel articolul 2. După ce reaminteşte că, în conformitate cu hotărârea pronunţată în cauza L.C.B. c. Marii Britanii437articolul 2 implică obligaţia statului de a lua „măsuri adecvate pentru a preveni decesul oricărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa”, Curtea consideră că „aceasta presupune, mai întâi, o prevenţie corespunzătoare situaţiei generale prin instaurarea unor reguli de protecţie (s.n.)”. În cauză, această cerinţă era îndeplinită, existând o reglementare precisă cu privire la controlul navelor, reglementare care fusese aplicată. „Apoi, articolul 2 presupune instaurarea unui sistem judiciar de anchetă eficace (…)”. Cum în cauză fuseseră efectuate mai multe anchete penale şi administrative, care realizaseră o analiză detaliată şi motivată, Curtea a considerat că articolul 2 nu a fost încălcat. 68. De asemenea, în ceea ce priveşte expulzarea străinilor, Curtea a reţinut că „expulzarea unui străin de către un stat contractant, poate să dea naştere la o problemă sub articolul 3 al Convenţiei, şi astfel să angajeze răspunderea statului, în situaţia în care au fost dovedite motive puternice de a crede că persoana respectivă, odată expulzată, ar fi confruntată cu un risc real de a fi supusă torturii sau unui tratament inuman sau degradant în ţara în care ar fi expulzată. În aceste circumstanţe, articolul 3 implică obligaţia de a nu expulza persoana respectivă în acea ţară. Mai mult, Curtea nu exclude că un raţionament analog se poate aplica şi articolului 2 al Convenţiei, în cazul în care expulzarea unui străin îi pune acestuia viaţa în pericol, ca rezultat al condamnării sale la pedeapsa cu moartea sau în alte circumstanţe.”438 69. Într-o hotărâre recentă, Curtea a considerat că „(64) (…) încălcarea dreptului la viaţă poate fi examinată şi în raport cu probleme legate de mediul înconjurător, nu numai cele menţionate de Guvern, ci şi cu privire la alte domenii ce pot da naştere la un risc serios pentru viaţă sau pentru diverse aspecte ale dreptului la viaţă. În această privinţă ar trebui menţionat că dezvoltările recente ale standardelor europene în această privinţă nu face decât să confirme o conştientizare crescândă a obligaţiilor ce revin autorităţilor publice naţionale în domeniul mediului înconjurător, în special cu privire la instalaţiile de depozitare a gunoiului menajer şi riscurile inerente prelucrării acestora. (65) Din punctul de vedere al Curţii, obligaţia pozitivă ce derivă din articolul 2 este, indiscutabil, aplicabilă sferei activităţilor publice analizate în cauza de faţă; contrar afirmaţiilor Guvernului, nu trebuie făcută nici o distincţie între actele, omisiunile şi „neglijenţa” autorităţilor naţionale în examinarea îndeplinirii de către acestea a obligaţiei respective. Orice altă abordare ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, care, ca instrument de protecţie a indivizilor, necesită ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile consacrate să fie practice şi efective.”439 În cauza respectivă, nouă membri ai familiei reclamantului muriseră în urma exploziei gazului metan acumulat într-un depozit de gunoi menajer, în urma procesului de descompunere a acestuia

Curtea EDO, cauza nr. 4461/98, Leray şi alţii c. Franţei, decizia de inadmisibilitate din 16 ianuarie 2001. Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, anterior citată, par. 36. 438 A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 64599/01, Sinnarajah c. Elveţiei, decizia de inadmisibilitate din 11 martie 2003; Curtea EDO, cauza nr. 17341, F. c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 22 iunie 2004. 439 Curtea EDO, cauza nr. 48939/99, Öneryildiz c. Turciei, hotărârea din 18 iunie 2002, par. 64 şi 65.
437

436

96

(metanogeneză). Hotărârea este importantă atât sub aspectul obligaţiei materiale a statului, cât şi din punctul de vedere al obligaţiei procedurale. 70. Din punctul de vedere al obligaţiei materiale Curtea examinează, mai întâi, implementarea măsurilor necesare pentru a preveni explozia, iar apoi, respectarea de către autorităţi a dreptului publicului de a fi informat cu privire la existenţa pericolului. În ceea ce priveşte prima problemă, Curtea constată existenţa unor reglementări privind siguranţa procesării gunoiului menajer, reglementări care însă în cauză nu fost respectate de autorităţile locale. Acestea cunoşteau sau trebuiau să cunoască existenţa unui risc real şi imediat, având în vedere faptul că exista un raport de expertiză din care rezulta posibilitatea unei explozii a gazului metan. Cu privire la dreptul publicului de a fi informat, „Curtea reaminteşte că, în cauza Guerra şi alţii c. Italiei, a considerat că statul a încălcat articolul 8 al Convenţiei din cauza faptului că nu a comunicat reclamanţilor informaţii esenţiale „care le-ar fi permis să evalueze riscurile la care ar fi fost supuşi ei şi familiile lor, dacă ar fi continuat să trăiască în Manfredonia, un oraş foarte expus pericolului în cazul unui accident la fabrică. Curtea nu observă nici o diferenţă între circumstanţele cauzei de faţă şi cele din cauza Guerra şi alţii c. Italiei, având în vedere faptul că raţionamentul din acea hotărâre este aplicabil a fortiori în cazul articolului 2, şi, mai mult, este pe deplin aplicabil în cazul de faţă.” Plecând de la această premisă, Curtea consideră că informaţiile despre riscul exploziei gazului metan nu pot fi considerate ca fiind direct accesibile reclamantului, neputându-se presupune că un cetăţean normal ar fi cunoscut riscurile specifice inerente procesului de metanogeneză. În concluzie, Curtea a considerat că statul turc şi-a încălcat obligaţia materială de a lua măsurile necesare pentru a proteja viaţa atât prin faptul că, pe de o parte, deşi cunoşteau sau trebuiau să cunoască riscul real şi imediat al exploziei gazului metan, autorităţile nu au luat măsuri rezonabile pentru ca acesta să nu se concretizeze, iar, pe de altă parte, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a informa locuitorii din aria respectivă cu privire la riscurile la care sunt supuşi. 71. Din punctul de vedere al obligaţiei procedurale, hotărârea este importantă pentru că dezvoltă soluţia din cauza Calvelli şi Ciglio, cu privire la recurgerea la o cale penală sau civilă în cazul unei neglijenţe: „Curtea arată că obligaţia procedurală impusă statelor contractante conform articolului 2 al Convenţiei, presupune, mai presus de orice, organizarea unui sistem judiciar eficient care, în anumite circumstanţe, trebuie să includă recurgerea la legea penală440 (s.n.), bazată pe realizarea unei anchete efective, care nu este arbitrară cu privire la evaluarea evenimentelor ce au cauzat moartea. Această obligaţie se bazează pe obligaţia – mai generală – prevăzută de articolul 13, şi impune existenţa unui recurs intern441 „adecvat şi efectiv” cu privire la încălcarea afirmată, permiţând autorităţii naţionale corespunzătoare atât să analizeze în substanţă „pretenţia aparent îndreptăţită” cât şi să acorde reparaţia corespunzătoare pentru respectiva încălcare (s.n.). Curtea a reţinut în numeroase ocazii că, în ceea ce priveşte dreptul fundamental la protejarea vieţii, articolul 2 impune, pe lângă plata unei compensaţii - atunci când situaţia o cere, o anchetă completă şi efectivă, aptă să ducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili de moarte442, precum şi adoptarea unei legislaţii penale efective (s.n.) care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale443. Dacă încălcarea dreptului la viaţă sau la integritatea persoanei nu este cauzat intenţionat, obligaţia pozitivă impusă de articolul 2 de a organiza un sistem judiciar nu impune în mod necesar un recurs de natură penală pentru orice situaţie. Aşa cum s-a menţionat în cazul Calvelli şi Ciglio, în cazul specific al neglijenţei medicale, o asemenea obligaţie poate fi îndeplinită, spre exemplu, dacă sistemul legal pune la
Curtea face trimitere la cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, anterior citată, par. 51. Termenul de recurs este folosit aici în sensul articolului 13 şi al articolului 35 din Convenţie, semnificând posibilitatea remedierii pe plan intern a încălcării respective, iar nu o cale de atac în sensul procedurii civile sau penale române. 442 Curtea face trimitere la cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 86 şi 105 – 107. 443 Curtea face trimitere la cauzele: Kılıc c. Turciei, nr. 22492/93, par. 62, Mahmut Kaya c. Turciei, nr. 22535/93, par. 85 şi Osman c. Marii Britanii, par. 115.
441 440

97

şi-au încălcat atribuţiile. Curtea a decis.444 Totuşi. fie împreună cu un recurs în faţa instanţelor penale. probabil. VI) Concluzie 72. nu poate fi considerat o cale potrivită de reparare sau una aptă să elibereze statul contractant de obligaţia sa de a implementa un mecanism legal de natură penală care să corespundă cu cerinţele articolului 2 al Convenţiei. fără ca instanţele să aibă în vedere efectele pe care această neglijenţă le avusese asupra vieţii familiei reclamantului. pe cei responsabili pentru asemenea acte şi. That amounts to a disregard for the State's obligation to deal with acts that cause death by strictly applying the criminal-law machinery set up under domestic law. ce apare ca esenţial în sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor consacrate în Convenţia Europeană. că există totuşi „posibilitatea ca toate recursurile disponibile conform dreptului intern. Rezultă de aici că. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii. natura tragică a evenimentelor care au avut loc în cauza de faţă.”445 În consecinţă. a-i descuraja pe alţii să le comită. Curtea a considerat că „reţinerea autorităţilor penale în a examina aspectele ce periclitau viaţa ale cauzei de faţă nu a făcut altceva decât să ofere (acestor oficiali) o impunitate virtuală. în sfârşit. considerat individual. . . “The Court considers that the criminal authorities' reluctance to examine the life-endangering aspect of the present case served merely to grant the mayors virtual impunity. numărul şi statutul autorităţilor care. un recurs intern care ar putea cel mult să constea în acordarea unei compensaţii. . să poată. şi. nu orice neglijenţă presupune numai o cale civilă. nu îndeplineşte în întregime cerinţele dispoziţia respectivă.faptul că repercusiunile riscului din cauză erau de natură să afecteze. în circumstanţele cauzei de faţă. chiar dacă nici unul dintre ele. mai mult de un individ. după cum s-a constatat. într-un fragment ulterior. anterior citată. faptul că repercusiunile riscului din situaţia de faţă erau de natură să afecteze.” În cauză.” Curtea specifică. to deter others from committing them. într-o manieră efectivă. involving above all a procedure designed to penalise effectively those responsible for such acts and.numărul şi statutul autorităţilor care şi-au încălcat atribuţiile.dispoziţia victimei un recurs în faţa instanţelor civile. Curtea a avut în vedere următoarele elemente: . ci şi de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieţii. să îndeplinească în mod colectiv cerinţele articolului 2. prezentată pe scurt anterior. accordingly. Curtea face trimitere la cauza Calvelli şi Ciglio c.natura tragică a evenimentelor. dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului. Italiei. oficialii responsabili pentru producerea accidentului fuseseră condamnaţi de instanţele interne numai pentru „neglijenţă în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu”. că obligaţiile statului sunt nu numai de a nu provoca moartea prin acţiuni intenţionate. o procedură creată pentru a-i sancţiona penal. în mod corespunzător. Dacă în ceea ce priveşte limitele dreptului la viaţă jurisprudenţa nu este poate foarte clară. în ceea ce priveşte conţinutul. par. 51. pentru a decide că numai calea civilă nu era suficientă. lucru care implica. în schimb. fie singur.” 445 444 98 . Acest lucru constituie o încălcare a obligaţiei statului de a trata actele cauzatoare de moarte prin stricta aplicare a mecanismului legal de natură penală organizat conform dreptului intern. în anumite circumstanţe. în cauza de faţă. mai mult de un individ. mai presus de orice. utilizând metoda interpretării teleologice.sectorul activităţilor publice ce se află la originea evenimentelor. având în vedere sectorul activităţilor publice ce se află la originea cererii de faţă. probabil. Curtea consideră că situaţia reclamantului nu poate fi comparată cu cea a reclamanţilor Calvelli şi Ciglio.

..........................................................................................................................................................................92 a) Situaţia deţinuţilor.................................................“Nothing is so unworthy of man than to suffer violence................................ conform legii........................... Articolul 3 Dreptul de a nu fi supus la tortură.............................................................................................88 2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii... whoever suffers this cravenly throws his humanity away................................................................................................................................................................................................................................................2 Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere...............76 c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima...................................................88 1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor .....69 II) Alte reglementări internaţionale..70 IV) Titularii dreptului la viaţă..................................72 A) Consideraţii generale........75 b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute..............................................................................................................................................72 B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane .......................................78 II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor................................................................................. Who ever offers us violence calls into question nothing less than our humanity.........................................17 I) Consideraţii generale........................92 99 ....................................................................69 III) Importanţa............................. “On the Sublime”)................................................................................” (Friederich Schiller....................................................................................................... for violence undoes him......................................................82 2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii 83 C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă......................................................75 i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările dreptului la viaţă)............................74 1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă....77 ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă .................................................................................................................................................................70 V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei......................................... tratamente inumane sau degradante Claudia Roşianu Dragoş Bogdan Convenţie......................75 a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale............................ tulburări violente sau o insurecţie..75 I) Principii........................................

...............108 1.....................................................................................................................102 II.....................105 a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente ...................................................................................................................... Consideraţii generale ..................................................................................124 Lipsire de libertate........ Drept penal român..............................................................................................125 Articolul 5 paragraf 2...........134 Articolul 5 paragraf 5............................93 c) Alte obligaţii........................ aprofundate şi efective..................................................... În sfârşit................................................102 III..............103 IV.............. Tratament inuman..102 1) Instrumente universale.........................................................................................................................................................................................................124 Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate.......... Pedepse degradante sau inumane ..................................................................130 Articolul 5 paragraful 4............................106 c) Asigurarea unui tratament medical adecvat ......................................................................113 Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar (hotărârea Lawless).................................... Tortura...........................................................................................125 Conformitatea cu legea internă.....................................................109 2......................................................................................................................................124 Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă............................................................................................... paragraful 5 creează pentru persoana privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la despăgubiri.........................................................................................................................110 4....103 V) Conţinutul dreptului ...................104 2) Obligaţii pozitive ..... În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă..........................................................................129 Articolul 5 paragraful 3...........................................................................................107 2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari ...................................................................................................... Alte reglementări internaţionale..............................................................104 1) Obligaţii negative ............................................................105 1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate............................... Tratament degradant ............................................................................................................................. În primul paragraf este enunţat principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate...................................................................................................... ......................... care face corp comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel)........................................................................................................................... Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în conformitate cu primul paragraf.....98 I...............102 2) Instrumente regionale .....................................................................111 VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale.................................................................................................. Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie .....105 b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale .......................110 3.......................................................136 100 ................................................................96 VI) Concluzie............................107 VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3...................b) Sistemul de sănătate publică..........................................................................

.........................................185 Curtea Europeană a Drepturilor Omului..........................RECEPTOR .............. evolutia curiculei si moderarea.................222 Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................................................................................................245 Executarea mandatului.....................................320 101 ................................................................................................................................................................................................................316 Comunicarea de bază: modelul emiţător-receptor .................................................................................260 DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ................................................................................................................................................317 EMIŢĂTOR....................284 Notiuni generale privind metodele didactice....................................................................317 RECEPTOR.................................................................................................................................................................................................317 Sentimente ...........................................................................................................................................318 Concluzie...................Curtea Europeană a Drepturilor Omului..............317 Procedură...316 MODELUL EMIŢĂTOR ..............................317 Proces .................................................................310 Introducere.......................................235 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI................................................204 Curtea Europeană a Drepturilor Omului...................................................................................................................................................................................................................................

Comitetul împotriva torturii. Articolul de faţă îşi propune să realizeze o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare. coordonatori Irina Moroianu Zlătescu. instituie un mecanism extrajudiciar. Institutul român pentru drepturile omului. inumane sau degradante447. Totodată. ratificată de România prin Legea nr. vol. 1999. Consideraţii generale 1. pag. adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987. cu formularea de recomandări pentru statul parte sub jurisdicţia căruia se află locul de deţinere. a celor două protocoale adiţionale la aceasta. 446 A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”. aceasta fixează cadrul cooperării între statele-părţi în îndeplinirea acestor obligaţii şi creează un instrument de monitorizare. Rodica Şerbănescu. 448 Legea nr. „Curtea”) cu privire la dreptul de a nu fi supus torturii. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude. a cărui formare şi funcţionare este reglementată prin acest instrument internaţional. publicată în Monitorul Oficial nr. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. care prevede că: “Nimeni nu poate fi supus torturii. I. Bucureşti. 80/1994 privind ratificarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. inumane sau degradante.111-128. tratamentelor inumane sau degradante. Alte reglementări internaţionale 1) Instrumente universale 2. „Instrumente universale”. Articolul 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 102 . adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A (III). Activitatea Comitetului european pentru prevenirea torturii este monitorizată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Comitetul organizează vizitarea locurilor în care persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică (statele-părţi având obligaţia de a autoriza vizita) şi redactează rapoarte cu privire la vizitele efectuate. 80/1994 448. p. adoptată şi deschisă spre semnare prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. cât şi la cel reprimării. 285 din 7 octombrie 1994.I. 2) Instrumente regionale 4. „Convenţia”). Emil Marinache. mecanism bazat pe cooperarea între autorităţile naţionale competente şi un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT). nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. prevede că: „ Nimeni nu poate fi supus la tortură. revizuită şi adăugită. garantat de articolul 3 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (în continuare. 447 Idem.” II. ediţia a 4 a. Ion Oancea. 8. defineşte noţiunea de tortură şi instituie pentru statele contractante o serie de obligaţii pozitive şi negative atât la nivelul prevenţiei. nici la pedepse sau tratamente crude. menit a contribui la prevenirea aplicării unor astfel de tratamente persoanelor private de libertate.446 3.

” IV. hotărârea Al-Adsani c. hotărârea Sadik Onder c. Turciei din 11 iulie 2000. 6. hotărârea Dikme c. Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI. Seria A 161. intelectuale sau morale a minorului. 2004. se pedepseşte cu închisoare strictă (…). hotărârea Kudla c. Regatului Unit din 21 noiembrie 2001. precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate450. Culegerea de hotărâri şi decizii 2000 XI. Drept penal român 5. Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-IV. Conform articolului 346 din Noul Cod penal. 451 Curtea EDO.III. Turciei din 8 ianuarie. atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane” şi se pedepseşte cu închisoare strictă. Articolul 342 din Noul Cod penal. Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-VII. hotărârea Soering din 7 iulie 1989. Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II. 453 Curtea EDO. § 75. publicată în Monitorul Oficial nr. expert sau interpret pentru obţinerea de declaraţii.453 Interzicerea torturii a devenit un principiu de drept internaţional”. iar întrebuinţarea „ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de urmărire penală ori de judecată sau împotriva unui martor. tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Culegerea de hotărâri şi decizii 2001XI. o normă de jus cogens. Italiei din 6 aprilie 2000. fizice ori psihice. Legislaţia penală românească incriminează atât tortura. hotărârea Labita c. cât şi tratamentele inumane sau degradante. 452 Curtea EDO. tortura este „fapta prin care se provoacă. O serie de alte infracţiuni (cercetarea abuzivă. Turciei din 25 septembrie 1997. § 89. deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative se pedepseşte cu închisoare strictă (…). o durere intensă sau suferinţe puternice.§ 88. cu scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri. hotărârea Aydin c. sub aspectul raportării la Convenţie. prin măsuri sau tratamente de orice fel. 8. că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie 10.451 Caracterul absolut al protecţiei garantate de articolul 3 subzistă indiferent de comportamentul victimei452 sau de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima. prohibind. se pedepseşte cu închisoare strictă (…).” 9. „punerea în primejdie gravă. § 90. în termeni absoluţi. Curtea a statuat. §119. § 34. Curtea EDO. Poloniei din 26 octombrie 2000. de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea. ca latură obiectivă o acţiune sau inacţiune ce poate fi catalogat.§ 60. unei persoane. Potrivit articolului 343 din Noul Cod penal449. se pedepseşte cu închisoare strictă (…) sau cu zile-amendă”. hotărârea Selçuc şi Asker din 24 aprilie 1998. „supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere. de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis. a dezvoltării fizice. 575 din 29 iunie 2004. ca tratament contrar a articolului 3. în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale. §62. de asemenea. 450 449 103 . măsuri de siguranţă sau educative. § 8. Conform articolului 229 din Noul Cod penal.454 Legea nr. cu intenţie. ce incriminează arestarea nelegală cercetarea abuzivă prevede în alineatul 2 şi 3 că „supunerea unei persoane la executarea unei pedepse. chiar şi în circumstanţe dificile. relele tratamente aplicate minorului) au. 7. 454 Curtea EDO. 301/2004 privind Noul Cod Penal. într-o jurisprudenţă constantă. de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Regatului Unit din 25 aprilie 2002. Bulgariei din 19 mai 2004. După ce a constatat că existenţa leziunilor a fost probată de reclamant. din 22 septembrie 1993. lovituri ce i-au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranian cu edem cerebral cu consecinţe durabile. la sediul poliţiei. urmare a violenţelor (pălmuire) la care a fost supus. arestate preventiv459 sau aflate în executarea pedepsei). aspect ce îl diferenţiază de majoritatea drepturilor protejate de Convenţie 456. într-o cauză împotriva Ungariei462. Curtea a condamnat violenţele exercitate de cinci poliţişti împotriva reclamantului. actele de violenţă exercitate de agenţi ai statului asupra unor persoane aflate în situaţii de vulnerabilitate (reţinute458. hotărârea Bursuc c. hotărârea Toteva c.461 autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor. precitată §78. Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-III. se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea şi pretinsele rele tratamente din partea agenţilor statului. 459 Curtea EDO. § 50. într-o cauză românească recentă460 având ca obiect comportamentul agresiv al organelor de poliţie în exercitarea atribuţiilor de cercetare penală. probează existenţa unor leziuni. Curtea EDO. având ca obiect acte de agresiune exercitate de poliţişti în timpul unui interogatoriu. Astfel. 460 Curtea EDO. §§ 52. de la articolul 3 nu se poate deroga. 457 456 104 .457 Curtea a sancţionat. Curtea a apreciat că autorităţile ungare au realizat o anchetă minuţioasă ce răspundea exigenţelor articolului 3 din Convenţie. Ungariei din 20 iulie 2004. Bulgariei din 28 octombrie 1998. De asemenea. Turciei. Astfel. 463 Curtea EDO. seria A nr. hotărârea Dikme c. 14.11. în speţă. în cauză. hotărârea Rehbock c. § 93. României. hotărârea Pretty c. în timp de război sau în situaţii de urgenţă ce pun în pericol existenţa naţiunii. precitată. hotărârea Klaas c. Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-V. Este interesant faptul că. Germaniei. deşi aceasta nu a reuşit să stabilească circumstanţele desfăşurării evenimentelor litigioase. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a instituit o prezumţie. Culegerea de hotărâri şi decizii 1998- VIII. 458 Curtea EDO. 462 Curtea EDO. hotărârea Bursuc c. României din 12 octombrie 2004. hotărârea Balogh c. urmare a faptului că autorităţile nu au furnizat explicaţii plauzibile cu privire la posibilele cauze ale acestora. nefiind permis a i se aduce limitări nici măcar în circumstanţe care pot pune în pericol suveranitatea naţională455. § 30. Curtea EDO. §§ 78-92. Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite de către reclamant cu mijloace de probă adecvate. în temeiul articolului 15 din Convenţie. 461 Curtea EDO. Statele contractante au obligaţia negativă de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. 55-56. 269. Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII. Sloveniei din 28 noiembrie 2000. reclamantul se plângea că i-a fost spart timpanul. calificând ca acte tortură loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia. Curtea a reţinut că articolul 3 a fost încălcat. hotărârea Selmouni c. tratamente inumane şi degradante este un drept intangibil. §§ 68-78. Dreptul de a nu fi supus la tortură. în aprecierea faptelor pretinse. în repetate rânduri. hotărârea Pantea c. reţinut în vederea luării declaraţiei sale cu privire la implicarea unui scandal provocat într-un bar. 13. organele Convenţiei folosind criteriul probei apte să elimine „orice îndoială rezonabilă”463. §95. §§ 177-187. care a intrat în stare de sănătate bună în custodia autorităţilor statale. Franţei din 28 iulie 1999. potrivit căreia îndată ce o persoană. V) Conţinutul dreptului 1) Obligaţii negative 12. României din 3 iunie 2003. hotărârea Assenov şi alţii c. o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii 455 Curtea EDO.

decizie de admisibilitate din 21 octobre 1998. 470 Pentru obligaţia pozitivă a desfăşurării unei anchete oficiale şi efective. Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI. în mod preventiv.sau de prezumţii. fără nici o justificare. într-o plângere împotriva Ungariei. Curtea a manifestat rezerve în a constata încălcarea articolului 3. suficient de grave. că autorităţilor statale le revine obligaţia de a lua. hotărârea Krastanov c. Bulgariei din 30 septembrie 2004. § 49-54. hotărârea Anghelescu împotriva României din 5 octombrie 2004. Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-V. Curtea a constatat că violenţele exercitate. 467 Curtea EDO. cauza D. c. şi hotărârea Selmouni c. hotărârea Erdagoz c.468 În aceste cazuri. Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat. Astfel. Turciei din 10 aprilie 1995. ci pun în sarcina acestora şi o serie de obligaţii pozitive470. Franţei din 20 iulie 2000. a se vedea secţiunea VII a prezentului studiu. p. 1.464 O îndoială rezonabilă nu este formată pe o posibilitate pur teoretică. 1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente 18. ci ea rezultă din ansamblul circumstanţelor cauzei. hotărâre ce privea conduita abuzivă a unor poliţişti în timpul unui misiuni de control rutier (reclamantul susţinea că a fost agresat verbal şi fizic. măsuri de natură practică. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978. 16. Poloniei. 2) Obligaţii pozitive 17. în cazul în care recursul la forţă din partea agenţilor statului a fost determinat de comportamentul victimei. constituie tratamente contrare articolului 3. vol. §§ 100-101. de asemenea. deşi reclamantul făcuse proba unor leziuni care ar fi putut rezulta din aplicarea unor tratamente contrare dispoziţiilor convenţionale (reclamantul invoca faptul că loviturile aplicate de poliţişti cu ocazia reţinerii sale sub motivaţia că nu a respectat ordinul acestora de a evacua o clădire – motivul acestui ordin fusese o alarmă falsă privind instalarea unei bombe – i-au provocat pierderea a trei dinţi şi o serie de plăgi la nivelul braţelor şi abdomenului). 13. La o concluzie similară a ajuns Curtea într-una din hotărârile româneşti pronunţate în cursul anului 2004467. hotărârea Caloç c. Poloniei. Franţei din 28 iulie 1999. Curtea a condamnat. precise şi concordante. Affaires grecques.469 Astfel.D. hotărârea Irlanda c. fie că se află în stare de reţinere sau de arest preventiv. §26. 464 105 . Curtea s-a arătat. hotărârea Aydin c. Curtea a statuat că folosirea forţei împotriva unei persoane nu poate depăşi nivelul strict necesar imobilizării acesteia. 465 Comisia Europeană. în repetate rânduri.465 15. 466 Curtea EDO. § 88. Această atitudine rezervată ar putea fi explicată prin faptul că agenţii statului au recurs la forţă doar pentru a contracara comportamentul agresiv al victimei (fapt ce rezulta din declaraţiile martorilor). totuşi mai reticentă. raziilor efectuate de aceştia. 469 Curtea EDO. Dispoziţiile articolului 3 din Convenţie impun autorităţilor statelor contractante nu numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente. Turciei din 25 septembrie 1997. § 161. decizie de admisibilitate du 5 octombrie 2000. §58. de opt poliţişti asupra reclamantului în timpul unei razii într-o cafenea. fie că Curtea EDO. deşi nu se sustrăsese controlului alcoolemiei şi prezentase poliţiştilor documentele prevăzute de lege). 468 Cauza Kopcyck c. conduita abuzivă a agenţilor statului în cadrul controalelor. într-o hotărâre recentă împotriva Bulgariei 466. § 73. necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate. Seria A 25.

reclamantul. 474 Curtea EDO. în jurisprudenţa sa. o astfel de pedeapsă sau măsură”. dimpotrivă. Marii Britanii. Curtea a apreciat că obligarea persoanei de a se hrăni nu contravine dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. hotărârea Pantea. în care o persoană aflată în regim strict de detenţie în aşteptarea executării pedepsei cu moartea.476 23. hotărârea Mouisel c. prin aceasta. Astfel. Curtea a statuat că articolul 3 impune statelor obligaţia de a oferi oricărei persoane private de libertate „condiţii de deţinere care să asigure respectarea demnităţii umane”. elaborate de Comitetul european pentru prevenirea torturii. inaugurată de hotărârea Kudla c. hotărârea Kudla. § 40. De asemenea. o astfel de măsură aducea atingere demnităţii sale. Bulgariei. norme ce prevăd interdicţia discriminării. ziare şi redactarea de scrisori. Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-III.sunt deţinuţi în vederea executării unei pedepse. 21422/93 Tanrikulu c. în care reclamantul invoca faptul că fusese suspus la rele tratamente de către codeţinuţi. activitate în afara celulei de numai 15 minute pe zi. lumină artificială slabă. lipsa accesului la bibliotecă sau in sala –TV. în care erau relevate o serie de aspecte apreciate de instanţa europeană ca neîntrunind exigenţele articolului 3: „acces limitat la lumina naturală. concluzia de încălcare a Convenţiei pe informaţiile oferite de Rapoartele oficiale cu privire la statele pârâte. 22. precitată. contrar articolului 3 din Convenţie. Franţei din 14 noiembrie 2002. fiind cunoscute labilitatea psihică a reclamantului şi agresivitatea persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu acesta. că statul este ţinut la a nu supune un deţinut la rele tratamente. De asemenea.” 24. apreciind că. 471 Totuşi. § 110. în cauza G. Această obligaţie vizează luarea de măsuri practice. într-o plângere împotriva Austriei. de a lua măsuri concrete pentru ca executarea unei pedepse sau starea de arest preventiv „să nu atragă suferinţe psihice sau fizice la un nivel superior celui pe care îl presupune. 476 Curtea EDO. aflat în stare de arest preventiv. Dacă articolul 3 din Convenţie prevede. contact redus cu alte persoane. ci. într-o plângere împotriva statului român. 475 Curtea EDO. Poloniei din 26 octombrie 2000. 473 Curtea EDO. autorităţilor penitenciare le revenea obligaţia de a lua măsuri concrete în vederea evitării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului şi agravării afecţiunilor sale psihice. hotărârea Kudla c. c. § 90. în mod expres. Curtea face trimitere. hotărârea Keenan c. obligaţia de a asigura condiţii de detenţie la anumite standarde constituie o creaţie a jurisprudenţei. În cauza Kudla. § 71. Astfel. hotărârea Herczegfalvy c.474 Curtea a statuat că. respectarea credinţelor Curtea EDO.472 19. apoi trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni în concurs (înşelăciune şi fals). 471 106 . fiind acuzat. în care reclamantul contesta măsura hrănirii sale forţate. invoca faptul că regimul de deţinere la care a fost supus era incompatibil stării sale de sănătate şi. reprezintă o măsură practică menită a preveni producerea unor consecinţe grave pentru sănătatea deţinutului. 472 Curtea EDO.B. urmare a vizitelor efectuate în locuri de deţinere aflate sub jurisdicţia acelor state. Poloniei475şi consolidată ulterior într-o practică bogată. Analizând ansamblul de circumstanţe ale cauzei. Ulterior acestei hotărâri. Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XI. Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-IX. Curtea îşi sprijină. Culegerea de hotărâri şi decizii seria A 244. odată ce el hotărâse să declare greva foamei. Austriei. la Normele477 europene privind regimul de deţinere în închisori. Curtea face trimitere la concluziile Raportului CPT /1995. b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale 21. apte să împiedice lezarea integrităţii corporale sau sănătăţii de către însăşi persoana privată de libertate sau de către codeţinuţi. în cauze similare. hotărârea din . în mod obişnuit. singurele ocupaţii fiind lecturarea unor cărţi. această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă. precitată.473 20. cererea nr. Turciei.

În ceea ce priveşte tratamentul medical acordat unui deţinut împotriva voinţei sale. instituite o serie de reguli privitoare la cazare (în principiu. dată fiind natura dreptului protejat de articolul 3. impune acestora luarea de măsuri apte să împiedice ca persoanele aflate sub jurisdicţia sa să fie supuse la tratamente contrare articolului 3 de către particulari. 479 Hotărârea Herczegfalvy c. În opinia Curţii. 25. vârstă.J. urmare a faptului că reclamantului. de stadiul procedurii penale (arestaţi preventiv/ condamnaţi). repartizarea în celule a deţinuţilor în funcţie de sex. adoptată la 12 februarie 1987. starea de sănătate a deţinutului constituie elemente care pot conduce la constatarea încălcării articolului 3.Harris. Butterworths. A 244. şi nu condamnat. într-o cauză împotriva Elveţiei. 59. Astfel. citată în D. în măsura în care acesta corespunde principiilor de tratament general acceptate şi a fost aplicat pentru a prezerva starea de sănătatea fizică şi mentală reclamantului. care prevede o obligaţie generală a statelor contractante de a garanta oricărei persoane respectarea drepturilor recunoscute de Convenţie. celula să aibă lumină naturală şi artificială suficientă. care a suferit o fractură. “Law of the European Convention on Human Rights”. RFG. o persoană-celulă).479 2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari 28. 478 totuşi condiţiile concrete de izolare. 14 DR 64 (1978). Sunt. în mod rezonabil. totodată. c) Asigurarea unui tratament medical adecvat 26. Curtea a statuat că. Baader şi Raspe c. durata. 29. este suficient ca reclamantul să demonstreze că autorităţile nu au făcut ceea ce. Articolul 3 impune statelor contractante obligaţia de a acorda tratament medical adecvat persoanelor private de libertate. 478 Cauza Ensslin. London. Articolul 3 coroborat cu articolul 1 din Convenţie. Deşi izolarea deţinuţilor nu este. izolarea prelungită ridică probleme sub aspectul compatibilităţii cu dispoziţiile convenţionale. M.O’Boyle.480 Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R 87 (3) cu privire la Normele europene privind regimul de deţinere în închisori. fiind permisă din raţiuni de securitate sau disciplină ori în vederea bunei administrări a justiţiei (coautorii unei infracţiuni). de tipul de infracţiune săvârşită şi de periculozitatea infractorului. Edinburgh. În general. nu poate fi catalogat ca incompatibil cu dispoziţiile articolului 3. a fost inclusă de organele Convenţiei în categoria tratamentelor inumane. un risc de care acestea aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă. nu i s-a făcut o radiografie decât după şase zile de la data producerii leziunii. pag. Curtea a constat încălcarea articolului 3. hotărârea Keenan c. Aceasta este o întrebare al cărei răspuns depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei. C. conduita neglijentă a administraţiei penitenciare determinând apariţia unor consecinţe negative durabile pentru starea de sănătate a reclamantului. în sine contrară Convenţiei. personalitatea. 477 107 . 1995. §82. 27. Turciei. 480 Curtea Edo.religioase ale deţinuţilor. Dublin. De asemenea. cazier judiciar. era de aşteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului. mai ales când deţinutul este arestat preventiv. izolarea completă.Warbrick. prin efectele negative pe care le are asupra personalităţii. Austriei. astfel încât deţinutul să poată citi şi scrie fără repercusiuni pentru vedere.

Ungariei din 20 iulie 2004. autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja copiii – reclamanţi împotriva neglijenţei şi abuzurilor la care i-au supus pentru o lungă perioadă părinţii lor. Regatului Unit. precitată. Responsabilitatea statului este. 487 Curtea EDO. ameninţarea unei persoane cu tortura poate constitui. precum. hotărârea Anghelescu c. hotărârea Z şi alţii c.n. Curtea EDO. hotărârea Balogh c. starea psihică a victimei) cel puţin un tratament inuman.) la adăpost de atingeri atât de grave aduse integrităţii persoanei. hotărârea Cambell şi Cosans 25 iulie 1987. totuşi ea prezintă importanţă sub aspectul justei reparaţii ce urmează a fi acordată victimei în temeiul articolului 41 din Convenţie şi sub aspectul reputaţia statului. dacă este suficient de real şi imediat. din oficiu. Curtea a statuat că statul este obligat să asigure „ prevenţie eficientă. Idem. c. §29. §115. consacrată printr-o folosire îndelungată.” 482 33. de asemenea.484 Riscul de a fi supus unor tratamente contrare articolului 3 poate intra în sfera de aplicare a acestei dispoziţii. Urmând acest criteriu. hotărârea Mahmut Kaya.§52. § 29. vârsta. Curtea a concluzionat că. acesta este relativ. Turciei din 9 iunie 1998. 37. 486 485 108 . Deşi distincţia între cele trei categorii de tratamente contrare articolului 3 nu este relevantă pentru constatarea de către Curte a încălcării acestuia. Curtea analizează ansamblul probe produse de părţi sau procurate. §24. 483 Curtea EDO. § 120. României din 5 octombrie 2004. în anumite circumstanţe (vârsta.483 VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3 34. Criteriul aprecierii relative a gravităţii relelor tratamente a permis Curţii să califice in concreto violenţele incriminate. angajată în cazul în care legislaţia internă nu asigură o protecţie suficientă sau când autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica materializarea riscului relelor tratamente. copii abuzaţi de părinţi. judecătorul european a manifestat o preferinţă 481 482 Curtea EDO. Aceste dispoziţii trebuie să permită o protecţie eficientă în special copiilor şi altor persoane vulnerabile şi să includă măsuri rezonabile prevenirea unor rele tratamente de a căror iminentă producere autorităţile aveau cunoştinţă sau trebuia să aibă cunoştinţă. depinzând de ansamblul circumstanţelor cauzei. sexul. cât şi pentru definirea tipurilor de tratamente prohibite de acest text. Culegerea de hotărâri. n. hotărârea Vilvarajah.485 O astfel de ameninţare nu poate fi exclusă din sfera de aplicare a articolului 3 cu motivaţia că ea priveşte o măsură general acceptată. § 75. contestau pasivitatea statului în raport cu o situaţie de care aveau cunoştinţă. Italiei. hotărârea Cruz Varas. Curtea. Astfel. Regatului Unit. de care aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă. §73.487 35. Într-o cauză similară. aptă de a-i pune (victimele.481 31. starea de sănătate a acesteia. Culegea de hotărâri şi decizii 1998-IV. durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi. recunoscând faptul că serviciile sociale trebuie să facă faţă unor circumstanţe extrem de dificile şi sensibile şi că o decizie a acestor servicii trebuie să aibă în vederea respectarea şi prezervarea vieţii de familie. relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate. hotărârea Tekin c. Hotărârea A.488 36. în anumite cazuri. în care reclamanţii. În ceea ce priveşte nivelul minim de gravitate ce trebuie atins de o măsură sau un tratament pretins contrar articolului 3.30. § 107 488 Curtea EDO. hotărârea Labita c. 484 Curtea EDO.486 În scopul determinării caracterului real şi imediat al riscului de a fi supus la rele tratamente. Curtea EDO. Aceşti factori sunt relevanţi atât pentru stabilirea limitei inferioare a sferei de aplicare a articolului 3. în speţă. Seria A 48. Într-o cauză britanică. 32. Pentru a incluse în sfera de aplicare a articolului 3.

” 41. Curtea a calificat relele tratamente ca acte de tortură. Curtea a precizat că revocarea din armata britanică din cauza orientării sexuale şi supunerea la o anchetă disciplinară care era marcată de însemnate diferenţe în raport cu ancheta disciplinară privind revocarea pentru alte motive pot constitui tratamente degradante (în cauză însă. 43. în sine un tratament degradant. diferenţiat însă în funcţie de alte criterii. Astfel într-o hotărâre împotriva Regatului Unit494. Discriminarea pe motive rasiale poate. precitată.490 Doar în cazuri excepţionale. Curtea a apreciat. Astfel. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a relevat şi alte aspecte care pot dobândi accente degradante. faţă cu o minoritate homosexuală poate intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenţie. hotărârea Tomasi Curtea EDO. V. fiind suficient ca victima să fie fost umilită în proprii săi ochi pentru ca acea măsură să fie catalogată ca degradantă. 109 . Trebuie precizat că absenţa publicităţii măsurii sau tratamentului nu împiedică includerea acestora în categoria de tratament degradant. Aviz 207.”491 39. să constituie. în anumite circumstanţe. hotărârea Smith şi Grady. p. De asemenea. § 5. 40. modalitatea practică în care se desfăşoară un proces penal împotriva unui minor poate ridica întrebări sub aspectul compatibilităţii cu dispoziţiile articolului 3. Tratament degradant 38. nu ar avea acelaşi efect. în speţă. 495 Curtea EDO. Acesta este cazul loviturilor suferite de reclamant într-una dintre cauzele româneşti recente 492 (o palmă şi un pumn). § 26. hotărârea Raninen. Regatului Unit . precizăm că a fost calificată de Curte ca tratament degradant aplicarea. aceste tratamente pot fi calificate ca „tratamente degradante. bazat pe anumite prejudecăţi ale unei majorităţi heterosexuale. Cu titlu exemplificativ. deşi acelaşi tip de regim. precitată.495 Totodată. Curtea apreciind că. date fiind numărul redus de zile îngrijiri medicale necesare vindecării şi lipsa unor efecte de durată asupra sănătăţii reclamantului. hotărârea Irlanda c. Asiatiques d’Afrique Orientale. Culegerea de hotărâri Seria A 2. § 56. constitui un tratament degradant. 496 Curtea EDO.493 42. ce se bucurau de toleranţa agenţilor statului. constând în acte de agresiune repetate. 5 494 Curtea EDO. 492 Curtea EDO. c. Mai mult.pentru calificarea actelor de agresiune ca „tratamente inumane sau degradante”. § 121. având ca obiect plângerea a două persoane de orientare homosexuală (o lesbiană şi un homosexual). Regatului Unit din 18 ianuarie 1978. hotărârea din 25 iulie 2000. analizând ansamblul de circumstanţe ale cauzei. încătuşarea unei persoane în situaţii care nu impun această măsură şi expunerea sa în public pot constitui un tratament degradant în sensul articolului 3. precitată. impunerea unei regim discriminatoriu pe criteriul rasial unui grup de persoane poate. 491 Curtea EDO. hotărârea Tyrer c. DR 78-B. 1. 493 Comisia Europeană. hotărârea Anghelescu. producând leziuni minore. în anumite circumstanţe.496 489 490 Curtea EDO.Regatului Unit din 25 aprilie 1978. că acest tratament discriminatoriu nu a atins nivelul minim de gravitate prevăzut de articolul 3). Curtea nu exclude că un tratament diferenţiat. fie că era vorba de acte de violenţă ocazionale489 sau de o practică administrativă. Curtea defineşte tratamentul degradant ca fiind „un tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor persoane în altor persoane ori care îl determină să acţioneze contrar voinţei sau conştiinţei sale. a unor lovituri uşoare. de către un agent al statului.

” 45. înainte de interogatoriu. cu intenţie. întrucât au „provocat dacă nu leziuni. cele cinci tehnici de interogatoriu (numite tehnici de „dezorientare”. Curtea a statuat că folosirea forţei fizice de către un agent al statului. Este definit ca inuman „tratamentul care provoacă. hotărârea Pantea. inumane sau degradante defineşte tratamentele inumane prin raportare la noţiunea de tortură. Astfel. în sine. precitată. hotărârea Tyrer. fără consimţământul acesteia a fost. hotărârea Irlanda c. chiar şi în perioada în care persoana era interogată. privarea de hrană). au fost catalogate Curte ca inumane. precitată. precitată.499 50. hotărârea Tekin c. cel puţin suferinţe psihice intense”. tehnici folosite de autorităţile britanice în Irlanda de Nord în contextul tensiunilor între populaţia protestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord şi a luptei pentru independenţă. 498 110 . precitată. precitată. de „privare senzorială”. exercitate de terţi. lipite de un zid. 501 Curtea EDO. hotărârea Balogh. menţinerea cu capul într-un sac negru. suferinţe fizice sau mentale de o mare intensitate. de asemenea. aduce atingere demnităţii umane şi constituie. Efectuarea de tratamente medicale experimentale asupra unei persoane. în perioada de deţinere. deşi starea de sănătate extrem de gravă era incompatibilă cu deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea tratamentului medical adecvat. Regatului Unit. hotărârea Costello-Roberts. căci au fost „de natură a crea sentimente de teamă. într-o încăpere unde se auzea continuu un zgomot puternic. Statul a fost ţinut răspunzător pentru tratamente calificate ca inumane.498 47. de angoasă şi inferioritate.501 497 Curtea EDO. Regatului Unit. de natură a persoana în proprii ochi.”500 3. c. dacă aceasta nu este determinată de însuşi comportamentul victimei. o încălcare a dreptului garantat de articolul 3. degradante şi inumane. şi ca degradante. 499 Curtea EDO. Pedepse degradante sau inumane 51. precitată. Articolul 16 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude. §30. 49. § 167. introducerea deţinutului. în virtutea obligaţiei substanţiale de a preveni materializarea riscului lezării integrităţii fizice sau psihice a persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. constând în menţinerea persoanelor de-a lungul a mai multor ore în poziţie verticală. Pentru ca o pedeapsă să fie „degradantă” este necesar ca sentimentul de umilire creat urmare a executării ei să depăşească nivelul de umilire pe care îl presupune orice pedeapsă penală. 500 Curtea EDO. Turciei din 9 iunie 1998. Curtea EDO. Mai mult. Tratament inuman 44. A fost de asemenea catalogat ca tratament inuman menţinerea în închisoare a unei persoane. Anumite tratamente pot fi. circumscrisă noţiunii de tratament inuman. privarea de somn. în acelaşi timp. §30. 48. hotărârea V. §§ 52 şi 53. Au fost calificate ca tratamente inumane violenţele exercitate de poliţişti în exercitarea atribuţiilor de organ de cercetare penală497 sau de gardieni. catalogându-le ca „alte acte (…) care nu sunt acte de tortură.2. când asemenea acte sunt săvârşite de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acesteia” 46.

§61. un cetăţean bulgar a fost condamnat la pedeapsa cu moartea pentru săvârşirea unei a doua infracţiuni de omor (acesta executase o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru uciderea soţiei sale. în care a fost constată încălcarea articolului 3 de către autorităţile britanice. hotărârea Ocalan c. Curtea a concluzionat că regimul extrem de sever de detenţie la care reclamanţii au fost supuşi în perioada în care s-au aflat în aşteptarea executării pedepsei. în cauza Ocalan c. ceea ce ar putea pune probleme pe terenul articolului 3 din Convenţie. spre exemplu. Curtea a statuat că aplicarea pedepsei cu moartea poate constitui. In Marea Britanie. Regatului Unit. astfel de consideraţii. 4. şi luând în considerare consensul quasi-unanim la nivelul statelor europene cu privire abrogarea pedepsei capitale. totuşi nu se poate aprecia că acesta este disproporţionat în raport cu cel reţinut în alte state europene. Condamnarea unui tânăr la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Curtea a statuat că „modul în care este pronunţată sau executată. în sine. condiţiile de detenţie în perioada premergătoare executării hotărârii sunt elemente care pot determina includerea pedepsei cu moartea în categoria celor contrare articolului 3. 111 . precitată. 506 Curtea EDO. Tortura 502 Curtea EDO. § 53. Angajarea răspunderii penale a unui tânăr. care a statuat că „actualmente. o persoană răspunde penal de la vârsta de 10 ani.”503 54. un tratament inuman. Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-I. Astfel într-o hotărâre împotriva Regatului Unit504. Mai mult. hotărârea Hussain din 21 februarie 1996. c.506 55. 204-207. una împotriva Turciei505. în sine. hotărârea V. totuşi modul în care este executată poate releva aspecte care să intre în sfera de aplicare a acestuia. În cea de-a doua. c. Analizând rapoartele Comitetului pentru prevenirea torturii cu privire la Turcia. § 74. În prima dintre ele. poate ridica. în cazul în care ea a fost pronunţată într-un proces inechitabil.B. probleme sub aspectul compatibilităţii unei astfel de pedepse cu dispoziţiile articolului 3 din Convenţie. aplicate unui tânăr. care poate fi egală cu durata vieţii persoanei. trebuie să ţină cont de evoluţia comportamentului condamnatului. sentimentele puternice de angoasă trăite de aceştia constituie tratamente contrare articolului 3. de asemenea. hotărârea G. Regatului Unit. nu ar putea fi justificată decât de necesitatea protejării altor persoane. A nu lua în considerare modificările personalităţii ce intervin inevitabil prin maturizare ar însemna să privezi de libertate un tânăr pentru tot restul vieţii. într-o hotărâre împotriva Turciei. pe măsură ce acesta se înaintează în vârstă. împotriva Bulgariei.” Aceeaşi soluţie a fost adoptată de Curte în două cauze recente. hotărârea Soering c. deşi aceasta nu este prohibită de articolul 3. 504 Curtea EDO. Chiar dacă Anglia şi Ţara Galilor figurează între statele care fixează un nivel foarte scăzut al vârstei de la care se răspunde penal. chiar la o vârstă foarte fragedă. cealaltă. 503 Curtea EDO. §§ 103-104. Atitudinea actuală a statelor contractante faţă de pedeapsa capitală este un element important ce trebuie avut în vedere la aprecierea nivelului tolerabil de suferinţă sau umilire. Bulgariei din 11 martie 2004. Turciei. respectiv Bulgaria. nu există o normă comună la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la vârsta minimă de la care poate fi angajată răspunderea penală a unei persoane. la periculozitatea acestuia pentru societate. 502 Curtea a statuat că „pedeapsa detenţiunii pe o perioadă nedeterminată. Astfel. Turciei din 12 martie 2003. §§ 195-198. Cât priveşte pedeapsa capitală. Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-I. disproporţia în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite. o încălcare a dispoziţiilor articolului 3. hotărârea Singh din 21 februarie 1996. Această prevedere legală a fost contestată în faţa Curţii. §§ 69-88. raportate în principal la examinarea caracteristicilor personalităţii tânărului delincvent.52. iar după punerea în libertate şi-a omorât a doua soţie). nu constituie. 505 Curtea EDO. Or. 53. fără o justificare pertinentă. fără posibilitatea comutării sale.

Curtea. Noţiunea de tortură este definită în jurisprudenţa organelor Convenţiei prin raportare la tratamentul inuman. în contextul exigenţelor actuale de protecţie. de la această persoană sau de la o persoană terţă. constituie un tratament de o cruzime şi o gravitate deosebite. § 82. în opinia sa. hotărârea Irlanda c. Astfel. Aceste tratamente au fost exercitate deliberat de către agenţi ai statului aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu. hotărârea Aksoy c. evidenţiind caracterul Convenţiei de „instrument viu. 509 Curtea EDO. 57. Curtea identifică noi criterii în baza cărora un tratament poate fi calificat ca tortură. precitată. o durere sau suferinţe puternice de natură a fizică sau psihică. De asemenea.56. Tortura apărea. Turciei. § 95. § 114. 514 Curtea EDO.510 59. violarea unei tinere de către mai mulţi poliţişti a fost calificată de Curte ca act de tortură. Aydin c. § 85. Turciei. de a o intimida sau de a sau de a face presiune unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare. precitată. cu scopul obţinerii de declaraţii cu privire la faptele penale de a căror săvârşire era acuzat. hotărârea Aydin c. precitată.”511 61. hotărârea Selmouni c.” 62. 60.” 507 508 Curtea EDO. fiind definite ca „tratamente inumane exercitate deliberat. A fost considerat act de tortură supunerea. Cipru din 23 mai 2001. hotărârea Aksoy c. cu intenţie. § 167. inumane sau degradante. Pornind de la această definiţie. sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. 112 . oricare ar fi ea. atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial. precitată. Franţei. hotărârea Ilhan c. informaţii sau mărturisiri. pot fi calificate. §95 512 Curtea EDO. noţiunea de tortură reuneşte trei elemente: intenţia. caracterizându-se prin cruzime şi provocând suferinţe extrem de puternice. Turciei.513 Folosind aceste criterii. hotărârea Salman c. În acest proces de reconsiderare a noţiunii de tortură. actele de tortură erau însoţite de un puternic caracter infamant. precitată. Turciei. ineluctabil. Regatului Unit. scop determinat şi grad extrem de ridicat de suferinţă. în permanentă creştere. ca o încălcare flagrantă a unuia dintre principiile fundamentale al unei societăţi democratice. 513 Curtea EDO. hotărârea Dikme c. a statuat că „anumite acte considerate în trecut tratamente inumane sau degradante. hotărârea Denizci c. ce trebuie interpretat din perspectiva condiţiilor actuale de viaţă” şi subliniind faptul că nivelul. § 63. a unei persoane la tratamentul numit „spânzurătoarea palestiniană”. Curtea EDO. precitată. Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-V. ca acte de tortură. potrivit căreia tortura reprezintă „orice act prin care se provoacă unei persoane. o mai accentuată fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale unei societăţi democratice. în timp ce se afla în stare de reţinere. Turciei. § 63 510 Curtea EDO. notând că „ reclamantul a trăit într-o permanentă stare de durere fizică şi angoasă din cauza incertitudinii cu privire la ceea ce i se va întâmpla „ şi că „i-au fost aplicate lovituri repetate în timpul lungilor interogatorii la care a fost supus pe întreaga perioadă de reţinere. precitată. Iniţial. Turciei. Ulterior. Dikme c. Curtea foloseşte ca reper512 definiţia prevăzută de articolul 1 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude.507 Această termen a cunoscut o interpretare evolutivă. deci. Turciei. în special cu scopul de a obţine. Curtea a calificat ca acte de tortură rele tratamente aplicate în perioada de reţinere514. §82 511 Curtea EDO.§ 101. Turciei. premeditat. de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis. al exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică.” 508 58. 509 care presupunând „premeditare şi practică” şi fiind de natură a provoca paralizia ambelor braţe. distingându-se de acesta prin intensitatea suferinţelor victimei.

a se vedea F. cauza Assenov c. 55 . pag. Curtea reţinuse obligativitatea desfăşurării unei asemenea anchete în baza articolului 13 al Convenţiei. hotărârea din 25 septembrie 1997. chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Curtea EDO. pentru acest motiv. cauza nr. atunci când acest lucru a fost considerat necesar pentru ca drepturile garantate de Convenţie să nu fie teoretice şi iluzorii. 199. implicit. Turciei521. Decaux. Ed. hotărârea din 28 octombrie 1998. Curtea EDO. Joël Andriantsimbazovina. Însă. dedusă din articolul 2. van Dijk. hotărârea din 3 iunie 2003. Obligaţia procedurală pozitivă de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă. 309 . cauza nr. » 520 Vorbind despre „raporturi empirice”. Bulgariei516. României. M. în alte cauze.VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale. Raporturile dintre latura procedurală a articolului 3 şi articolul 13519 nu sunt foarte clare. Obligaţii procedurale au fost deduse în contexte variate din textele Convenţiei. P. Curtea a considerat că latura procedurală a articolului 3 a fost încălcată datorită investigaţiei neadecvate făcute de autorităţile bulgare în privinţa plângerii reclamantului conform căreia acesta fusese maltratat grav de către poliţie. 155 . Editions Economica. 107. pag. 33343/96. Adeline Gouttenoire. 65. www. E. pag. Edinburgh. London. în cauza Assenov c. pag. 516 Curtea EDO. Bulgariei. Pantea c. atunci când o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către organele de poliţie sau alte autorităţi similare ale statului. ci practice şi efective.H.J. a fost dedusă de Curte.89. Această prevedere 515 A se vedea. Bulgariei. cauza nr. a se vedea Frédéric Sudre. 1998. 102. London. D. Turciei. 519 Articolul 13 : Dreptul la un recurs efectiv : « Orice persoană. Barbu Anghelescu c. 113 . „Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme”. din prevederile articolului 3 al Convenţiei. în acest moment. Turciei. hotărârea din 5 octombrie 2004. în cazul în care o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 de către organele de poliţie sau alte autorităţi similare ale statului. în principiu. hotărârea din 18 decembrie 1996. Curtea EDO. C. Curtea nu a reuşit să ajungă la concluzia că leziunile reclamantului fuseseră provocate de poliţie. Dublin.coe. P. Butterworths. “Law of the European Convention on Human Rights”. 46430/99. este absorbită. Pettiti. care garantează dreptul la viaţă. Jean-Pierre Marguénaud. van Hoof.175. Curtea EDO. hotărârea din 28 octombrie 1998. hotărârea din 12 octombrie 2004. Bulgariei522. 42066/98. (…) Totuşi. această dispoziţie. cauza Assenov c. sub coordonarea lui L. 522 Curtea EDO. relativ recent. Ilhan c. 521 Curtea EDO. faptului că autorităţile nu au reacţionat efectiv la plângerile reclamantului în timp util. The Hague. în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”. Toate cauzele citate în acest studiu se găsesc pe site-ul Curţii Europene. Imposibilitatea acestei concluzii era datorată.Harris. aşa cum afirma acesta. 517 Exemplificativ. în jurisprudenţa Curţii520. Bursuc c. măcar parţial. „Curtea reaminteşte că. Curtea a considerat că obligaţia procedurală rezultată din articolul 3. are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. cauza Aksoy c. par. 2003. 518 A se vedea în acest sens. „Theory and Practice of the European Convention on Human Rights”. PUF.” 64. ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate. 1995. exemplificativ. Boston.333. hotărârea din 8 iulie 1999. Curtea EDO. coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolul 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie” impune. par. de a realiza o anchetă efectivă. 22277/93.Warbrick. în cauza respectivă. Paris.J.O’Boyle.echr. aprofundate şi efective 63. anterior citată. privind dreptul la un recurs efectiv. de noţiunea de recurs efectiv din articolul 13: „În cazul Assenov şi alţii c.E. anterioare518. Din acest motiv lucrările de specialitate mai vechi nu menţionează existenţa acestei obligaţii517. Prin hotărârea dată în cauza Ilhan c. Sudre. 1995. României. cauza nr. României. realizarea unei anchete oficiale şi efective. G.Imbert. Kluwer Law International. cauza Aydin c. „Article 3”.int. În numeroase cauze515. Obligaţia de a realiza o anchetă efectivă în situaţia morţii cauzate de forţele statului a fost. Turciei. Michel Levinet.-H.

Curtea EDO. Sadik Önder c. Ilhan c. exemplificativ: Curtea EDO. confuzia care domneşte în jurisprudenţa Curţii cu privire la temeiul obligaţiei de a efectua o anchetă efectivă şi aprofundată nu este atât de importantă. hotărârea din 3 iunie 2004. Balogh c. că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. 42066/98. Turciei. Mai mult. 13. exigenţele practice ale situaţiei vor diferi. cauza nr. Curtea EDO. Poate de asemenea privi situaţii în care iniţiativa aparţine statului pentru motivul practic al decesului victimei şi faptului că. pe lângă plata de despăgubiri. cauza nr. hotărârea din 10 februarie 2004. a se vedea. adesea. Curtea EDO. cauzele nr. 525 Spre exemplu. Curtea consideră că obligaţia statului decurgând din articolul 13 din Convenţie. totuşi. 33097/96 şi 57834/00. atunci când este cazul. şi care să permită accesul efectiv al celui ce a formulat plângerea la anchetă. Pentru abordarea din punctul de vedere al articolului 3. cauza nr. hotărârea din 8 ianuarie 2004. deşi victima unei încălcări afirmate a acestei prevederi poate fi într-o situaţie vulnerabilă. cauza nr. Curtea EDO. Curtea EDO. par.n. 22277/93. În alte cazuri însă. Altun c. 22493/93. cerinţa ca dreptul la viaţă să fie „protejat prin lege”. în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei. Bulgariei. 42023/98. hotărârea din 20 iulie 2000 (în această cauză reclamantul nu invocase articolul 13). hotărârea din 1 martie 2001. Pantea c. aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili şi care să permită accesul efectiv al celui ce a formulat plângerea la anchetă (s.). în acest context. cauza nr. Berktay c. hotărârea din 5 octombrie 2004. cauzele nr. Gennadiy Naumenko c. Bursuc c. Curtea EDO. Curtea EDO. Curtea EDO. Curtea EDO. uneori chiar amintind soluţia dată în cauza Ilhan525. Caloc c. 24561/94. cauza nr. în aceste condiţii. Ilhan c. Curtea EDO. având în vedere faptul că. hotărârea din 4 aprilie 2000. Toteva c. 40154/98. exemplificativ: Curtea EDO. hotărârea din 1 iunie 2004. 179. Mehmet Emin Yüksel c. cauza nr. sub aspect procedural. 527 Pentru motive de procedură. României. în acest context. Turciei. ca obligaţia respectivă să fie examinată din punctul de vedere al articolului 3524. cauza nr. Turciei. Italiei. de cazurile în care a fost folosită forţa letală sau se bănuieşte că a intervenit moartea victimei. 27715/95 şi 30209/96. hotărârea din 20 iulie 2004. fără a aminti de posibilitatea abordării din punctul de vedere al articolului 13. Bati şi alţii c. cauza nr. 22277/93. cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”). 31143/96. Din punct de vedere practic însă. hotărârea din 8 iulie 1999. Turciei. Bati şi alţii c. 20869/92. „atunci când o persoană susţine. 33951/96.”523 Totuşi. cauza nr. va depinde de circumstanţele specifice speţei (s. 92. aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili pentru orice rău-tratament. Turciei. hotărârea din 19 mai 2004. 42027/98. 28520/95. Curtea a preferat să abordeze problema investigaţiei oficiale şi efective pe tărâmul articolului 13526.n. cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”). a se vedea. cauza nr. 28340/95. Poloniei. Curtea EDO. hotărârea din 20 iulie 2000. Necesitatea sau oportunitatea constatării într-o cauză dată a încălcării articolului 3 din Convenţie.include. Curtea EDO. Gennadiy Naumenko c. 42023/98. Berlinski c. cauza nr. Indelicato c. Curtea a precizat că poate fi necesar sau potrivit. Labita c. hotărârea din 30 septembrie 2004. Curtea EDO. Turciei. 524 523 114 . cauza nr. 33343/96. cauza nr. hotărârea din 8 iulie 1999. Curtea EDO. hotărârea din 3 iunie 2004. Ungariei. şi obligaţia de a realiza o anchetă efectivă şi aprofundată. Turciei. hotărârea din 18 octombrie 2001. în numeroase rânduri. circumstanţele cauzei morţii pot fi cunoscute. hotărârea din 3 iunie 2003. cauza nr. impune obligaţia de a realiza o anchetă efectivă şi aprofundată. Büyükdağ c. Curtea EDO. 22277/93. oferă reclamantului posibilitatea reparării încălcării dreptului recunoscut de articolul 3 din Convenţie şi garanţiile procedurale împotriva unui eventual abuz din partea agenţilor statului. Dikme c.”528 Curtea EDO. Turciei. Turciei. 526 Pentru abordarea din punctul de vedere al art. hotărârea din 12 octombrie 2004. par. noţiunea de „recurs efectiv”. Criteriile după care Curtea decide să examineze cauza din punctul de vedere al articolului 3 sau al articolului 13 sunt neclare în acest moment527. României. 66. impune. cauza nr. 33097/96 şi 57834/00. numai de agenţii statului. cauza nr. Krastanov c. Turciei. hotărârea din 20 iunie 2002. uneori. articolul 3 este formulat în termeni diferiţi. Curtea EDO. României. hotărârea din 21 decembrie 2000. cauza nr. Italiei. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că noţiunea de „recurs efectiv”. 47940/99. că a fost supusă torturii sau unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către reprezentanţi ai statului. hotărârea din 20 iulie 2004. cauzele nr. hotărârea din 10 februarie 2004. Totuşi. Turciei. latura procedurală. cauza nr. 46430/99. 26772/95. 50222/99. Ilhan c. cauza nr. Franţei. 528 Curtea EDO. Barbu Anghelescu c. Ucrainei. Bulgariei. hotărârea din 8 iulie 1999. trebuie să dispună de un recurs efectiv. a se vedea Curtea EDO. Curtea EDO. în temeiul căreia orice persoană care susţine. Curtea EDO.). Ucrainei.

În cazul articolului 2.Rezultă că. hotărârea din 2 septembrie 1998. 50222/99. 68. Curtea EDO. exemplificativ: Curtea EDO. par. Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale după ce l-a exonerat de încălcarea obligaţiei substanţiale534. hotărârea din 20 iulie 2000. Turciei. hotărârea din 5 octombrie 2004. 199. cauza nr. dintre cauzele cele mai noi. drepturile persoanelor aflate sub controlul lor. Italiei. cauza Ergi c. cauza nr.. ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate. Turciei. Turciei. 535 A se vedea. 82 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi). Curtea EDO. interdicţia legală generală de a supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil. soluţia ar putea fi extinsă şi pentru articolul 3. în acest sens. a se vedea şi: Curtea EDO. 531 În afară de cele menţionate la nota anterioară. cauza nr. României. deşi au multe caractere comune. hotărârea din 20 iulie 2004. Alex Menson şi alţii c. 55264/00. În caz contrar. hotărârea din 4 aprilie 2000. hotărârea din 30 septembrie 2004. României. Krastanov c. 69. cauza Ülku Ekinci c. Curtea EDO. cauza nr. Curtea EDO. Curtea EDO. Turciei. trimitere la obligaţia procedurală (privind realizarea unei anchete efective) rezultată din articolul 2531.”530 Curtea face.este independentă de obligaţia materială. par. Curtea EDO. Bulgariei. 42023/98. pentru articolul 2: Curtea EDO. Barbu Anghelescu c. Curtea EDO. Labita c. hotărârea din 28 iulie 1998. Pentru art. cauza nr. Aş cum rezultă din multe hotărâri ale Curţii. Bulgariei. Turciei. 131. cauza nr. Turciei. fie în temeiul articolului 3529 – latura procedurală – autorităţile au obligaţia de a realiza o anchetă efectivă. hotărârea din 16 decembrie 2003. Gennadiy Naumenko c. hotărârea din 3 iunie 2003. Sadik Önder c. Marii Britanii. hotărârea din 3 iunie 2004. exemplificativ. României. 47916/99. Italiei. 532 A se vedea. „această anchetă. 530 533 A se vedea. Curtea EDO. în actualul stadiu al jurisprudenţei. Mehmet Emin Yüksel c. Turciei. cauza nr. ancheta trebuie să fie realizată atunci când o persoană susţine. 33343/96. 20869/92. Curtea EDO.). cauza nr. Curtea EDO. Labita c. par. 42066/98. 33951/96. hotărârea din 12 octombrie 2004. Coroborat cu articolul 1. Curtea EDO. Curtea EDO. 31143/96. fusese ucis. în stadiul actual al jurisprudenţei. Curtea EDO. par. 26772/95. folosindu-se de impunitatea absolută de care se bucură. Akkoç c. Dikme c. aşa cum arată Curtea în primele hotărâri. cauza Assenov c. 3: Curtea EDO. în ciuda importanţei sale fundamentale. Franţei. României. hotărârea din 28 octombrie 1998. hotărârea din 12 octombrie 2004. ancheta este obligatorie şi atunci când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane. Ca şi în cazul articolului 2533. obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi efective . hotărârea din 10 februarie 2004. că. Curtea EDO. României. Turciei. că a fost supusă torturii sau unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către reprezentanţi ai statului535.536 Se pune problema dacă. 28520/95. cauza nr. hotărârea din 20 iulie 2000. comparativ cu cele ale anchetei impusă de articolul 2. fie în temeiul articolului 13. 42066/98. cauza nr. pentru articolul 3. Michael Menson. cauzele nr. Grzegorz Olszewski c. cauza Kaya c. cauza nr. în numeroase rânduri. Kmetty c. par. ancheta efectivă realizată în baza articolului 3 şi cea realizată în baza articolului 2 corespund în totalitate. prin bătaie. cauza nr. cauzele nr. cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”). Caloc c. de patru persoane. cauza nr. Ungariei. Aşa cum rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii. 529 115 . Bati şi alţii c. Indelicato c. 46430/99. în cele ce urmează caracteristicile anchetei pentru articolul 3. decizia de admisibilitate din 13 noiembrie 2003. Pantea c. pentru art. 40154/98. Curtea EDO. Poloniei. Ucrainei. 70. cauza nr. Nu credem însă. Vom analiza. hotărârea din 4 aprilie 2000. Barbu Anghelescu c. Turciei. hotărârea din 18 octombrie 2001. Bursuc c. Curtea EDO. 67. hotărârea din 16 iulie 2002. hotărârea din 5 octombrie 2004. decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003 (fratele reclamantului. cauza Yaşa c. asemenea celei impuse de articolul 2 din Convenţie. 22947/93 şi 22948/93. 13: Curtea EDO. 98 şi urm. 46430/99. aşa cum rezultă din jurisprudenţa actuală a Curţii.n. 536 A se vedea. trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (s. Bursuc c. care ulterior au fost identificate şi condamnate la pedepse cu închisoarea). 26772/95. hotărârea din 10 octombrie 2000. 534 Curtea EDO. cauza nr. hotărârea din 19 februarie 1998. 33097/96 şi 57834/00. sau chiar la hotărâri în care s-a constatat numai încălcarea articolului 2532. unele elemente putând fi diferite. Curtea EDO. 131. Italiei. cauza nr. cauza nr. hotărârea din 8 ianuarie 2004. în anumite cazuri. 57967/00. Curtea EDO.

o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv. August c. 32967/96.n. 539 Curtea face trimitere la decizia de admisibilitate din 21 ianuarie 2003. (s. 22. Marii Britanii. cauza A. fiind calificat ca tortură într-o hotărâre a Curţii544. Această obligaţie generală implică obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă. cauza Osman c. aceste obligaţii putând implica adoptarea unor măsuri chiar în sfera relaţiilor dintre persoane private. Bulgariei. 73-75. deocamdată.) Mai mult.) care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane. Curtea face trimitere la următoarele hotărâri: Curtea EDO. şi alţii c. care nu dispar la fel de repede cu trecerea timpului ca alte forme de violenţă mentală sau psihică. Este adevărat că. 39272/98. „Curtea reaminteşte că obligaţia Înaltelor Părţi Contractante cuprinsă în articolul 1 al Convenţiei de a asigura oricărei persoane din jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie. Curtea EDO. hotărârea din 28 octombrie 1998. 541 Curtea face trimitere. par. nu sunt supuse relelor tratamente „administrate” de persoane private538.C. a căror întindere poate varia (spre exemplu. în cazul unor forme de Curtea EDO.n. reprezintă o aplicare a obligaţiei generale a statului de a proteja viaţa. decizia de admisibilitate din 6 iulie 2004. a se vedea şi Curtea EDO. Calvelli şi Ciglio c. cauza nr. c. ca limitându-se numai la cazurile în care relele tratamente sunt realizate de agenţii statului541. Georgiei. 115. 97 de membri ai Congregaţiei martorilor lui Iehova şi alţi 4 c. 543 Curtea EDO. hotărârea din 17 ianuarie 2002. în cauza Osman c. Bulgariei. reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale.” 538 537 116 . legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa. obligaţia de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă în situaţia când moartea a fost cauzată de persoane care nu sunt reprezentanţi ai statului. Marii Britanii.n. dată fiind uşurinţa cu care violatorul poate exploata vulnerabilitatea şi rezistenţa slabă a victimei. împreună cu articolul 3. (…) împiedicarea eficace a actelor grave. hotărârea din 23 septembrie 1998. ca violul. M. par. în celelalte cazuri statul neavând nici o obligaţie. c. cauza nr. Turciei. (s. cauza nr. în principiu. de a realiza o anchetă oficială şi efectivă şi. În ceea ce priveşte articolul 3. 544 Curtea EDO. 128. Curtea EDO. hotărârea din 26 noiembrie 2002. Curtea consideră că statele au obligaţia pozitivă inerentă articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei de a adopta o legislaţie penală care să pedepsească efectiv violul şi să o aplice în practică printr-o anchetă şi urmărire penală (prosecution) efectivă. cauza nr. măsuri de ordin practic (s. Marii Britanii. articolul 3 impune obligaţia pozitivă de a realiza o anchetă oficială. Obligaţii pozitive pentru state sunt inerente dreptului la respectarea viaţii private. E. dar credem că se poate deduce din hotărârea M. Marii Britanii. anterior citată. mutatis mutandis. Italiei. aşa cum rezultă din cele anterior menţionate. Marii Britanii. Mai mult. 33218/96. că aceasta depăşeşte obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective (s. Nu credem însă că obligaţiile pozitive ale statelor. c. violul lasă cicatrice psihologice adânci. Curtea hotărând.În cazul articolului 2. de a lua măsuri concrete pentru protejarea viaţii.n. Violul unei deţinute de către un oficial al statului trebuie considerat ca o formă extrem de gravă şi dezgustătoare de rele tratamente. în anumite condiţii. la Curtea EDO.”537 Articolul 2 produce aşadar efecte interindividuale tocmai prin aplicarea obligaţiilor pozitive ale statului de a adopta o legislaţie penală. conform articolului 8. (…) articolul 2 al Convenţiei implică de asemenea. cauza Aydin c.) pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ. 540 Asemenea obligaţii pozitive nu pot fi considerate. nu există o jurisprudenţă expresă a Curţii în acest sens. 542 Curtea face trimiterea la cauza Osman. care afectează valori fundamentale şi aspecte esenţiale ale vieţii private. se rezumă numai la această formă de rele tratamente. par. În special. de natură penală. Bulgariei că pentru toate formele de rele tratamente statul are obligaţii pozitive. în anumite circumstanţe binedefinite.C.)”543 Este adevărat că violul reprezintă o formă foarte gravă de rele tratamente. anterior citată. 71156/01. par. 540 Curtea face trimitere la cauza Assenov c. În acelaşi sens. impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele din jurisdicţia lor. cauza Z. Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligaţiile pozitive ale statului în baza articolului 8 de a garanta integritatea fizică a persoanelor se pot extinde şi la chestiuni legate de efectivitatea anchetei penale. 36505/02.542 Pe această bază. copiii şi alte persoane vulnerabile au dreptul la o protecţie efectivă539. necesită existenţa unor prevederi legale eficiente. şi alţii c. în scopul prevenirii. cauza nr. În anumite situaţii. Marii Britanii. hotărârea din 25 septembrie 1997: „În perioada în care s-a aflat în detenţie reclamanta a fost violată de o persoană a cărei identitate a rămas necunoscută. hotărârea din 4 decembrie 2003.

poate nu este necesară întotdeauna incriminarea prin adoptarea unei legislaţii penale. cauza nr. 50222/99. Turciei. menţionăm că. hotărârea din 30 septembrie 2004. Curtea EDO. României. 91 (Curtea menţionează că „există situaţii în care iniţiativa trebuie să aparţină statului. 26307/95. hotărârea din 4 mai 2001. Ele nu pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri formale sau nu le pot permite acestora să-şi asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă. cauza nr. Asemenea obligaţii pozitive nu pot fi considerate.n. cauza nr. 547 Curtea EDO. cauza nr. acesta este de a asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor. 33343/96. c. Ceea ce interesează însă. decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003. 546 În ceea ce priveşte ancheta asupra unui tratament pretins contrar articolului 3. 33097/96 şi 57834/00. Turciei. această anchetă trebui să conducă la identificarea şi sancţionarea celor responsabili (s. hotărârea din 3 iunie 2003. hotărârea din 8 April 2004. Dacă lucrurile ar sta altfel. Alex Menson şi alţii c.”547 72. Curtea EDO. cu temeinicie („grief défendable”). hotărârea din 26 februarie 2004. pentru prima oară. Identificarea şi pedepsirea celor responsabili este o obligaţie de mijloace. sub imperiul laturii procedurale a articolului 3. Tahsin Acar c. Bulgariei. ca agenţii statului să calce în picioare. 22277/93. A. Turciei. Egmez c. în mod necesar. României. În acelaşi sens. studiul de faţă este faptul că. 209. 57671/00. 111. 52. cauza nr. Curtea EDO. cauza nr. printre cele mai noi cauze: Curtea EDO. Curtea EDO. Ilhan c. Bati şi alţii c. hotărârea din 3 iunie 2003. în primul rând. României545. a se vedea şi Curtea EDO.550 Totuşi. Curtea precizează că. cauzele nr. 27 iulie 2004. autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu. Barbu Anghelescu c. cauza nr. cauza nr. cauza nr. o anchetă care „poate avea ca rezultat numai acordarea de despăgubiri. pentru motivul de ordin practic că victima este decedată şi este posibil ca numai agenţii statului să cunoască 546 545 117 . (s. H. 37703/97. Italiei. cauza nr. Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte. 550 Curtea EDO. În cazul articolului 2. În acelaşi sens. iar nu şi pedepsirea celor responsabili pentru relele tratamente. İkincisoy c. 71. 43577/98 şi 43579/98. cât şi în cazul articolului 3549: „Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor interne de a pune un recurs efectiv la dispoziţia unei persoane care susţine. Curtea EDO. din momentul în care cauza le-a fost adusă la cunoştinţă. Krastanov c. hotărârea din 8 April 2004. României. Labita c. relele tratamente la care reclamantul fusese suspus de cei doi colegi de celulă ai săi. hotărârea din 27 iulie 2004. în cauza Pantea c. Alex Menson şi alţii c. cauza nr. Marii Britanii. 46430/99. İkincisoy c. hotărârea din 3 iunie 2004. 33343/96. Tahsin Acar c. cauza nr.rele tratamente mai puţin grave. exemplificativ. Pantea c. 26772/95. Turciei. decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003. bucurându-se de o cvasi-imunitate. par. decizie de admisibilitate. interdicţia legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficace în practică.A. Marii Britanii. 47916/99. Bursuc c. fără a menţiona expres că obligaţia procedurală există şi în situaţia în care relele tratamente nu au fost realizate de agenţii statului.)”. 548 Curtea EDO. conform jurisprudenţei de interpretare a articolului 2. 30873/96. 26144/95. Curtea spune expresis verbis că „În anumite situaţii. par. că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie nu implică. hotărârea din 3 iunie 2003. în ciuda importanţei sale fundamentale. Pantea c. articolul 3 impune obligaţia pozitivă de a realiza o anchetă oficială.. Pantea c. şi alţii c. cauza nr. a se vedea şi Curtea EDO. 33310/96. D. Cu privire la scopul unei asemenea anchete. cauza nr. hotărârea din 5 octombrie 2004. cauza nr. hotărârea din 27 iulie 2004. Convenţia impune numai „iniţierea şi derularea unei anchete apte să conducă la pedepsirea persoanelor responsabile”. Curtea EDO. cauza nr. Curtea EDO.”551 73. cauza nr. 551 Curtea EDO. atât în cazul articolului 2548. Italiei. Marii Britanii. În acest sens. Turciei. Bulgariei. României. ori condamnarea penală a celor vinovaţi). a se vedea Curtea EDO. Slimani c. Curtea EDO. hotărârea din 24 octombrie 2002. şi ar fi posibil în unele cazuri. cauza nr. Cipru. cauzele nr. hotărârea din 27 iulie 2004. hotărârea din 4 aprilie 2000. Franţa. par. hotărârea din 27 iulie 2004. iar nu una de rezultat. a se vedea Curtea EDO. Mastromatteo c. Turciei. 42066/98. Curtea a analizat. cauza nr. 552 Curtea EDO. 26144/95. McKerr c. „asemănător celei de la articolul 2. A se vedea.552 Curtea EDO. 33343/96. Poloniei. 549 Curtea EDO. Turciei. 30015/96. par. 47916/99.). Curtea EDO. Pentru situaţii în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte. nu poate fi considerată ca satisfăcând exigenţele procedurale ale articolului 3. 26307/95. Nachova şi alţii c. hotărârea din 21 decembrie 2000. cauza nr. ca limitându-se numai la cazurile în care relele tratamente sunt realizate de agenţii statului. 28883/95. Curtea EDO. României.n. drepturile celor supuşi controlului lor. hotărârea din 12 octombrie 2004. hotărârea din 8 iulie 1999. în principiu. sancţionarea făptuitorilor.

Hugh Jordan c. Curtea EDO. Tanli c. în primul rând. par. Curtea EDO. o autopsie aptă să furnizeze o evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice. 136 – 140. Curtea EDO. hotărârea din 4 mai 2001. Marii Britanii. „Dicţionar francez – român. 562 circumstanţele în care a survenit decesul. Din această cauză rezultă că. 24746/94. Paul şi Audrey Edwards c. 490. rănile pe care le avea trebuie să fi fost vizibile în cursul întâlnirii cu procurorul. „ (56) Curtea consideră că. deşi avea cunoştinţă de rănile sale. Curtea EDO. ca o neepuizare a căilor interne. Gül c. D. cauza nr. Turciei. întinderea şi cauza rănilor. în conformitate cu legea turcă. inclusiv. 44625/98. hotărârea din 14 martie 2002. Orice deficienţă a anchetei. hotărârea din 3 iunie 2004. cauzele nr. 555 Varianta franceză foloseşte termenul „sévices”. 556 Curtea face trimitere la cauza Aksoy c. (57) Curtea consideră că există circumstanţe speciale care l-au exonerat pe reclamant de obligaţia sa de a epuiza căile interne de recurs (…). anterior citată. conform . 118 . De asemenea. Hasan Hüseyin Özbey c. 562 Curtea EDO. par. „autorităţile trebuie să acţioneze din momentul în care o plângere oficială a fost formulată. 554 Curtea face trimitere la cauza nr. 23763/94. Curtea EDO. 335. 561 A se vedea. cauza nr. Totuşi. par. Fie şi numai aceste circumstanţe l-ar fi făcut să se simtă vulnerabil. mai ales a cauzei morţii561. hotărârea din 10 aprilie 2001. pentru autopsie. 71. 21986/93. acesta nu a adresat nici o întrebare cu privire la natura. cel puţin în cazul în care relele tratamente erau grave şi erau aplicate de agenţi ai statului. Văzându-l pe procuror că. este necesar ca autorităţile să fie în mod efectiv încunoştinţate de afirmaţiile victimei cu privire la relele tratamente. În timpul acestei detenţii. Credem însă că. avea obligaţia de a le investiga. hotărârea din 8 iulie 1999.În cazul articolului 3. eventual. care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii sau persoana responsabilă poate conduce la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de Curte. hotărârea din 27 iunie 2000. 559 Pentru imposibilitatea obligării unor martori direct implicaţi în folosirea forţei să depună mărturie. Orhan c. Curtea EDO. şi. hotărârea din 14 decembrie 2000. Turciei. nu a acţionat în nici un fel. 60 000 de cuvinte”. 109. par. chiar dacă nu este nevoie de o plângere propriuzisă. în cadrul unor proceduri speciale. adică maltratări. par. cauza nr. 106. Turciei. hotărârea din 4 mai 2001. c.” 557 Curtea EDO. este de înţeles că reclamantul şi-a format convingerea că nu putea spera să obţină satisfacţie prin căile naţionale de recurs. Turciei. 553 Menţionăm că lipsa plângerii s-ar putea analiza. a se vedea Curtea EDO. fără a avea acces la asistenţă medicală. efectivitatea anchetei impune. chiar dacă s-ar accepta că reclamantul nu a făcut nici o plângere la procuror pentru relele tratamente pe care le suferise în perioada de detenţie. pe viitor. Marii Britanii. cauza nr. a fortiori. decizia de admisibilitate din 8 martie 2001. în ciuda faptului că. în situaţia în care au cunoştinţă de existenţa acestor fapte. Finucane c.”557 Totuşi. depoziţii ale martorilor oculari559. 29178/95. ca autorităţile să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate. autorităţile au obligaţia de a porni din oficiu o anchetă în cazul torturii aplicate de reprezentanţi ai statului unor deţinuţi. în acest sens. dacă există indicaţii suficient de precise în baza cărora se poate considera că există fapte de tortură sau de rele tratamente554. cauza nr. 144. cauza nr. 56. 558 A se vedea. par. cauza nr. tot pentru martori a se vedea şi Curtea EDO.).558 Soluţia Curţii (cu privire la lipsa necesităţii unei plângeri propriu-zise) este cu atât mai neortodoxă cu cât ea este dată pe tărâmul articolului 13. Credem însă că.”). Marii Brtianii. capacitatea sau voinţa sa de a se plânge sunt adesea slăbite556. cauza nr. 28883/95. a suferit răni grave. 33097/96 şi 57834/00. par. Pentru articolul 2. pag. par. 560 A se vedea pentru probe criminalistice. Turciei. hotărârea din 1 iulie 2003. Trebuie reamintit că această omisiune a procurorului a avut loc după ce dl. este cazul deschiderii unei anchete (s. McKerr c. iar nu pe latura procedurală a articolului 3. 89. Tanrıkulu c. Chiar şi atunci când o plângere propriu-zisă553 nu a fost formulată. par. Mihăescu – Cîrsteanu. Bulgariei. Autorităţile trebuie să aibă în vedere situaţia deosebit de vulnerabilă a victimelor torturii şi faptul că dacă o persoană a suferit maltratări 555 serioase. Turciei. poate fi transpusă şi pentru această ultimă situaţie. fără putere şi temător faţă de reprezentanţii statului. Ed. În cauza în care Curtea a pronunţat această soluţie mai mulţi deţinuţi fuseseră torturaţi de reprezentanţi ai statului. Turciei. 18 iunie 2002. cauza nr. Curtea EDO.n. expertize560. Teora. 22676/93. Salman c. 46477/99. 1995. S. între altele. cauza nr. În această cauză. Bati şi alţii c. Turciei. analizând excepţia neepuizării căilor de recurs interne. 31883/96. Marii Britanii. decizia de admisibilitate din 1 iulie 2004. 74. în stadiul actual al jurisprudenţei. Aksoy fusese deţinut la poliţie pentru cel puţin 14 zile. 26129/95.E. în funcţie de circumstanţele fiecărui caz. această obligaţie va fi extinsă de Curte şi alte situaţii. 67. 25656/94. care au necesitat spitalizare.

hotărârea din 2 septembrie 1998. Pentru articolul 3. cauzele nr.”570 77. hotărârea din 14 martie 2002. atât în cazul articolului 2565. 76. Curtea EDO. deschiderea promptă a unei anchete de către autorităţi poate. Turciei. 42591/98. Tanrıkulu c. par. Curtea EDO. pentru a garanta că responsabilii vor fi traşi la răspundere. în special. ele trebuie. hotărârea din 1 iunie 2004. cauza nr.O obligaţie similară există şi sub imperiul articolului 3: „Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile pe care le puteau lua pentru a obţine probele relative la faptele respective563. Bati şi alţii c. Bati şi alţii c. pentru ca ancheta să poată fi considerată efectivă.571 A se vedea în acest sens şi Curtea EDO. par. Curtea EDO. să fie independente din punct de vedere practic. Turciei. 109. să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional. cauza nr. este necesar ca persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt. Marii Britanii. cauzele nr. cauza nr. Pentru articolul 3. hotărârea din 3 iunie 2004. hotărârea din 3 iunie 2003. cauzele nr. Curtea apreciază. 46477/99. Pantea c. par. 46430/99. fără a se lua nici o decizie. cauza nr. Bati şi alţii c. certificate medico-legale complementare apte să furnizeze o dare de seamă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor medicale. 102 – 104. McKerr c. Turciei. Franţa. hotărârea din 3 iunie 2004. 33097/96 şi 57834/00. par. micşorând capacitatea acesteia de a stabili cauza rănilor sau persoanele răspunzătoare. cauza Yaşa c. 28883/95. hotărârea din 4 mai 2001. cauzele nr. Turciei. hotărârea din 3 iunie 2004. Özgür Kılıç c. hotărârea din 5 octombrie 2004. Bati şi alţii c. par. par. Orice deficienţă a anchetei. Slimani c. că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz. Turciei. 24561/94. Curtea EDO. Curtea EDO. mai ales a cauzei rănilor. a se vedea Curtea EDO. Turciei. 23763/94. Turciei. par. Barbu Anghelescu c. a se vedea.568 „Dacă se poate întâmpla ca obstacole sau dificultăţi să împiedice o anchetă să progreseze într-o situaţie particulară. expertize şi. În al doilea rând. nu mai puţin. cauza nr. a se vedea. eventual. 566 Curtea EDO. 570 Curtea EDO. cauza Güleç c. hotărârea din 27 iulie 1998. decizia de admisibilitate din 24 septembrie 2002 (Curtea analizează excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne deoarece ancheta internă era în continuare pe rol. a se vedea Curtea EDO. cauza nr. Paul şi Audrey Edwards c. Altun c. atât în teorie cât şi în practică. 564 563 119 . 565 Curtea EDO. hotărârea din 12 octombrie 2004. hotărârea din 3 iunie 2004. Indelicato c. hotărârea din 20 iulie 2004. cauzele nr. Marii Britanii. Turciei. 33097/96 şi 57834/00. 81-82. 210.”564 75. exemplificativ: Curtea EDO. Curtea EDO. cauza nr. hotărârea din 8 iulie 1999. În al treilea rând. Pentru articolul 3. pentru ca ancheta realizată în cadrul ambelor articole să fie considerată efectivă. Turciei. şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la actele ilegale. Apoi. 33097/96 şi 57834/00. 567 Pentru articolul 2. cauza nr. 568 Pentru articolul 2 a se vedea în acest sens Curtea EDO. Italiei.”569 Curtea consideră că „autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg. Curtea a considerat că nu putea fi vorba despre un recurs efectiv). să fie considerat ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii. Bati şi alţii c. României. 40154/98. pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior. cauza nr. atât în cazul articolului 2 cât şi al articolului 3. României. hotărârea din 3 iunie 2004. dacă situaţia o cere. 33097/96 şi 57834/00. că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente. exemplificativ: Curtea EDO. deoarece aceasta durase mai mult de 5 ani. cauza nr. 27 iulie 2004. Paul şi Audrey Edwards c. Bursuc c. Curtea EDO. Turciei. de o manieră generală. riscă să nu corespundă acestui standard. 46477/99. pe de o parte. Marii Britanii. trebuie să existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale. 42066/98. 571 Pentru articolul 2. pe de altă parte. Turciei. 83. în general. cauza nr. implicate în cauzarea morţii sau a relelor tratamente. „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context”567. Mehmet Emin Yüksel c. României. inclusiv. 113. 70. Curtea EDO. 31143/96. să fie considerată ca fiind de o importanţă capitală pentru a menţine încrederea publicului şi adeziunea sa la statul de drept şi pentru a preveni orice aparenţă de toleranţă a actelor ilegale sau de coluziune în efectuarea lor. şi. hotărârea din 14 martie 2002. cât şi în cel al articolului 3566. atunci când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi că au supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. între altele. 57671/00. 33097/96 şi 57834/00. declaraţia detaliată a victimei prezumate. 33343/96. depoziţiile martorilor oculari. 569 Curtea EDO. hotărârea din 18 octombrie 2001. un răspuns rapid al autorităţilor putând. Curtea EDO. cauza nr.

n. Turciei. 573 Curtea EDO. Turciei. par. numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi consecinţele faptei asupra sănătăţii . Curtea remarcă faptul că. În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsă plângerea reclamantului. în mod special. a consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stării de sănătate a reclamantului. Ni se par importante soluţiile (în legătură cu ancheta efectivă) pronunţate de Curte în cauzele împotriva României. cauza nr. n. hotărârea din 3 iunie 2004. 115. Curtea estimează că în speţă un rol decisiv revenea stabilirii. Bulgariei. 109 .) sau ca introdusă în termen (având valoarea unei plângeri penale. parchetul a apreciat că faptele constituiau elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe.dacă lovirile au avut sau nu ca efect pierderea unui organ sau simţ ori o infirmitate permanentă fizică sau psihică (a se vedea capitolul „Drept intern aplicabil ”. Turciei. Curtea EDO. cauza Güleç c. României. 43577/98 şi 43579/98. a se vedea Curtea EDO. de mai sus). Altun c. de mai sus). la data de 11 iulie 1997. 79. hotărârea din 4 mai 2001. Curtea aminteşte faptul că modul de încadrare juridică a faptelor este. prin referatul din 20 octombrie 1997. Hugh Jordan c. Curtea notează că. Balogh c. 82. Curtea notează. Curtea a reţinut că: „a) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu codeţinuţii 202. că a efectuat toate examenele recomandate şi că a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicină legală (paragraful 132. cauza nr. coroborat cu articolul 284 din Codul de procedură penală. par. motiv pentru care le vom reda mai larg. cauzele nr. Curtea EDO. încă de la început. cauza nr. Pentru unele tipuri de rele-tratamente. în continuare. cauza nr. Curtea EDO. astfel. par. a se vedea Curtea EDO. introducerea. parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130. cauzele nr. în jurisprudenţa Curţii sunt menţionate cerinţe specifice. respectiv 182 din Codul penal. într-un anumit termen. a unei plângeri prealabile. dar analizată de Curte sub aspectul articolului 13. faptul că procurorul a concluzionat atât de rapid că leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporară de muncă de 18 zile. paragraful 154. Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că. întrucât aceasta fusese depusă după expirarea termenului prevăzut de articolul 180 din Codul penal. coroborată cu articolul 284 din Codul de procedură penală. Curtea notează că reclamantul. hotărârea din 20 iulie 2004. în special. În schimb. hotărârea din 1 iunie 2004. dispoziţie care. În sfârşit. Turciei. de mai sus). Büyükdağ c. nefiind necesară. Marii Britanii. Or. hotărârea din 21 decembrie 2000. n. În cauza Pantea c. Sub acest aspect. întemeindu-se pe un raport de expertiză care preciza. „ancheta în cazul plângerii pentru viol comis de un agent al statului presupune ca victima să fie examinată (…)de doctori cu competenţă specială în acest domeniu. 206. 24746/94. 24561/94. infracţiuni prevăzute de articolul 174. Marii Brtianii. în cauză. Curtea dezaprobă. Mai mult. hotărârea din 18 decembrie 1996. Curtea EDO. abia la un an după depunerea plângerii. în ambele cazuri. în măsura în care de această calificare depinde considerarea plângerii reclamantului ca tardivă (ea fiind calificată drept plângere prealabilă. Nachova şi alţii c. pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Curtea EDO. Turciei.78. Pentru ancheta realizată în cazul articolului 3. prevăzute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal. hotărârea din 26 februarie 2004. că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. hotărârea din 4 mai 2001.”573 80. Curtea EDO. cauza nr. hotărârea din 27 iulie 1998. a calificat tratamentele la care a fost supus de către codeţinuţi ca tentativă la omor sau tentativă la vătămare corporală gravă. 47940/99. cauza Aksoy c. cauza Aydin c. raportul de expertiză a fost finalizat abia la 27 august 1997. esenţial. Turciei. parchetul nu a acordat atenţie acestei Pentru articolul 2. 204. 572 120 . prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă şi că persoana vătămată poate introduce această plângere în termen de 2 luni. 205. 33097/96 şi 57834/00. că ceea ce distinge elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe de cel al vătămării corporale grave este.n. 28883/95. Curtea EDO. şi a căror independenţă nu este limitată de instrucţiunile date de autorităţile ce efectuează ancheta în privinţa obiectivelor examinării.). Ungariei. în plângerea sa din 24 iulie 1995. 28340/95. hotărârea din 25 septembrie 1997. deşi reclamantul a declarat. în acest scop. Bati şi alţii c. referitor la participarea apropiaţilor victimei. accesul efectiv al reclamantului la procedura anchetei este indispensabil572. 203. parchetul a respins plângerea împotriva codeţinuţilor ca tardiv introdusă. de către Parchet. Or. adică la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident. McKerr c.

sub acest aspect. Este adevărat. cu precizie şi în mod obiectiv. că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg. că a fost supus în perioada de arestare preventivă. Curtea notează apoi că cinci luni după data faptelor. Curtea menţionează că. În speţă. şi împotriva comandatului adjunct P. Având în vedere cele expuse anterior. în opinia Curţii. trei martori şi poliţiştii acuzaţi de rele tratamente.” 81. că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz. cu temeinicie. cele ale reclamantului şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului. si după ce l-a audiat pe reclamant. Curtea remarcă faptul că probele au fost adunate şi martorii audiaţi de poliţia judiciară Piatra Neamţ.S.A. în absenţa unor motive convingătoare de natură să justifice numeroasele contradicţii între declaraţiile deţinuţilor. Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că parchetul nu a încercat să clarifice. şi după ce a ordonat o expertiză medicoCurtea EDO. deşi existau declaraţii concordante ale mai multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. Curtea a reţinut că: „(…) ancheta a fost mai întâi efectuată de parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Neamţ şi direcţia judeţeană de poliţie Neamţ şi privea atât faptele denunţate de reclamant. deşi poliţiştii acuzaţi erau în funcţie de asemenea la poliţia Piatra Neamţ. absenţa inactivităţii nu este suficientă pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine. că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente. cauza nr. 213.contradicţii. deşi era vorba de un aspect esenţial. Curtea reaminteşte. 211. pe 10 iunie 1997. acest lucru nu este compatibil cu principiul absenţei legăturilor ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate cu efectuarea anchetei şi cele implicate în evenimente. în sensul articolului 182 din Codul penal. nu rezultă dacă parchetul a admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138. 207. de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant şi cu privire imobilizarea acestuia de către acest gardian. la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului. Curtea notează că în referatul elaborat la finalizarea cercetării penale. Curtea apreciază că autorităţile nu au realizat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la plângerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente. şi S. (…) 215. parchetul nu a menţionat şi nu a justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat. Curtea notează că parchetul a dispus respingerea ca nefondată a plângerii împotriva gardienilor P. la care pretindea. că autorităţile interne nu au manifestat pasivitate în procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii reclamantului. Or. Curtea apreciază. comise de poliţişti. 212.A. de mai sus). era menţionat faptul că reclamantul se autoagresase (paragrafele 106. (…) 210. României. acte care au fost solicitate de parchet şi depuse la dosar. în special. aşa cum de altfel indică şi Guvernul. şi S. Curtea constată că articolul 3 din Convenţie a fost încălcat. in fine). În special. României574. o asemenea concluzie nu poate fi acceptată. în referatul menţionat. 42066/98. sub aspect procedural. Curtea notează că un astfel de examen medical a fost recomandat şi de medicii care l-au tratat pe reclamant după punerea sa în libertate (paragraful 114. de mai sus.V. şi împotriva comandatului adjunct al penitenciarului. Bursuc c. În cauza Bursuc c. în scopul stabilirii stării sale de sănătate. hotărârea din 12 octombrie 2004 (reclamantul se plângea de faptul că a fost bătut de poliţişti). sunt nefondate. potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. examen ce ar fi permis să se stabilească. b) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu gardienii 208. atunci când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi că au supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. 574 121 . de mai sus). cât şi bănuielile privindu-l pe reclamant referitoare la ultrajul contra poliţiştilor. de care depindea calificarea faptelor şi. în consecinţă. posibilitatea de a angaja răspunderea făptuitorilor.S. Or. totuşi. parchetul s-a limitat să afirme că acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor P. 110 şi 128. în această privinţă. Curtea dezaprobă faptul că. dacă leziunile au generat sau nu o infirmitate. motivul pentru care în registrele penitenciarului şi în fişele medicale completate la infirmeria închisorii. din actele dosarului.

3). hotărârea din 5 octombrie 2004 (ambele pentru art. Barbu Anghelescu c. la fel ca şi poliţiştii. lipsa Curtea EDO. În consecinţă. Curtea constată de asemenea că pe 4 februarie 1998. Curtea EDO. bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor disciplinei militare. parchetul militar Bacău a dat neînceperea urmăririi penale pentru cei 8 poliţişti acuzaţi de rele tratamente. În plus. asupra concluziilor rapoartelor de expertiză medicolegală efectuate în cauză. efectuat la cererea parchetului de pe lângă tribunalul judeţean Neamţ. făcând parte din structura militară. 13 . Ea subliniază că. în virtutea legii nr. procurorii militari sunt ofiţeri activi. României. indicându-i cercetările care trebuiau realizate.” 82. Alte cauze pentru care Curtea a constatat încălcarea articolului 13 sau a articolului 3 (latura procedurală) sunt: ancheta nu putea duce la pedepsirea celor responsabili de rele tratamente. 3 .” 83.lipsa de independenţă a procurorilor militari: „procurorii militari sunt ofiţeri activi. parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea parchetului militar Bacău. (…) Ţinând seama de cele de mai sus. 40154/98. hotărârea din 5 octombrie 2004. Într-adevăr. Curtea EDO. În cauza Barbu Anghelescu c. Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul militar nu a luat deloc în considerare. 46430/99. concret. la epoca faptelor. cauza nr. atunci când a luat decizia de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002. în virtutea legii nr. Curtea notează apoi că independenţa procurorului militar. 50222/99. Bursuc c. Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la afirmaţia aparent îndreptăţită a reclamantului de a fi fost supus unor rele tratamente în cursul reţinerii sale. fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare.organele de anchetă. şi compuse din reprezentaţii locali ai executivului. indicaţiile date de tribunalul militar Timişoara pe 25 mai 2001. care a condus ancheta cu privire la poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere reglementarea naţională de la data faptelor. Decizia era motivată prin faptul că nu s-a dovedit că poliţiştii respectivi comiseseră o infracţiune. cauza nr. României575. Curtea notează că un tribunal naţional a considerat într-o hotărâre definitivă că ancheta era incompletă şi a trimis cauza la parchetul militar. articolul 3 a fost încălcat. bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor disciplinei militare. care menţionează o agresiune suferită de reclamant. nu erau independente deoarece erau conduse de guvernatori sau adjuncţii acestora. Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la afirmaţia aparent întemeiată a reclamantului de a fi fost supus unor rele tratamente în cursul reţinerii sale. Curtea EDO. care sunt dependenţi. procurorii militari sunt ofiţeri activi. în lipsa de imparţialitate cu care a condus ancheta cu privire la poliţiştii acuzaţi. Altun c. datorită calităţii de militari a poliţiştilor acuzaţi. la fel 576 575 122 . cauza nr. hotărârea din 30 septembrie 2004 (art. 46430/99. parchetul nu a efectuat totuşi cercetările descrise de tribunalul militar pentru completarea anchetei. cauza nr. 577 Curtea EDO. bazată pe existenţa acestei legături de natură instituţională. hotărârea din 20 iulie 2004 (ambele pe art. în cauza de faţă. ultimul datând din 28 martie 1997. de guvernatori). Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul militar nu s-a aplecat deloc. din punct de vedere ierarhic. în ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale. Curtea observă că. hotărârea din 1 iunie 2004. Mehmet Emin Yüksel c. la epoca faptelor. Turciei. Curtea a reţinut că: „Curtea notează mai întâi că independenţa procurorului militar. care a condus ancheta cu privire la poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere reglementarea naţională de la data faptelor. Consiliile administrative. Barbu Anghelescu c. fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare. cauza nr. organele care efectuau ancheta nu erau independente de cei anchetaţi577. absenţa independenţei procurorului militar s-a tradus. României. Parchetul militar a dat o nouă decizie de neîncepere a urmăririi penale pe 11 septembrie 2002. Aşa cum rezultă din dosarul de anchetă trimis de Guvern. Krastanov c. făcând parte din structura militară. 24561/94. Ea subliniază că. la fel ca şi poliţiştii. Bulgariei. Turciei.legală. Având în vedere cele menţionate anterior. României. fără să-l fi audiat pe reclamant. ci numai la acordarea de despăgubiri576. 42066/98. 54/1993. hotărârea din 12 octombrie 2004 şi Curtea EDO. cauza nr. 54/1993.

la epoca faptelor. Ucrainei. cauza nr. 123 . Kuznetsov c. sau între martori ale căror declaraţii erau contradictorii582. hotărârea din 4 decembrie 2003. deşi aceste date erau deja disponibile). de asemenea. procurorul a decis că reclamantul nu fusese supus la rele tratamente în perioada în care fusese deţinut. după efectuarea unei anchete care a dus la identificarea celor vinovaţi. 3 – trecuseră mai mult de 8 ani şi ancheta nu produsese nici un rezultat tangibil). cauzele nr. hotărârea din 20 iulie 2000 (art. insuficienta evaluare a credibilităţii declaraţiilor contradictorii făcute în cursul anchetei583. fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare. cauza nr. între timp intervenise prescrierea răspunderii penale).la mai mult de 8 ani după data faptelor. Italiei. 39272/98. hotărârea din 19 iunie 2003. 581 Curtea EDO. 42027/98. la aproape două luni după prima plângere. 20869/92.589 Capitolul III Articolul 5 din Convenţie ca şi poliţiştii. 587 Curtea EDO. într-un moment când urmele agresiunilor dispăruseră). nu şi etapele anchetei (măsurile luate de autorităţi în cursul acesteia) 587. Ilhan c. din punct de vedere ierarhic. 26772/95. 13 . Curtea EDO. 584 Curtea EDO. Kmetty c. în condiţiile în care victimele nu avuseseră ocazia de ai vedea în cursul anchetei pe acuzaţi579. Poltoraski c. 30873/96. Ungariei. Bati şi alţii c. M. 24561/94. neorganizarea unei confruntări între victimă şi agresori581. cauza nr. Dikme c. cauza nr. c. fusese audiat pe 5 ianuarie 1994 şi apoi. 31143/96. deciziile autorităţilor naţionale menţionau numai respingerea plângerilor. cauza nr. cauza nr. 586 Curtea EDO. Cipru. Turciei. Sadik Önder c. hotărârea din 16 decembrie 2003. hotărârea din 4 decembrie 2003. Toteva c.C. hotărârea din 8 iulie 1999. 583 Curtea EDO. hotărârea din 3 iunie 2004 (art. hotărârea din 29 aprilie 2003. hotărârea din 29 aprilie 2003 (deşi deţinutul afirma că fusese bătut pe 2. 579 Curtea EDO. bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor disciplinei militare”). hotărârea din 19 mai 2004 (art. M. hotărârea din 29 aprilie 2003. hotărârea din 21 decembrie 2000. Egmez c. cauza nr. 578 Curtea EDO. Turciei. acesta afirmând că fusese bătut în cursul interogatoriului584. cauza Aydin c. Ucrainei. Poltoraski c. 33097/96 şi 57834/00. hotărârea din 1 iunie 2004 (reclamanţii se plânseseră de distrugerea caselor lor. Curtea EDO. cauza nr. hotărârea din 25 septembrie 1997. nu a condus o anchetă independentă asupra alegaţiilor sale că a fost maltratată de poliţişti: a încredinţat ancheta aceloraşi ofiţeri care se ocupaseră de ancheta împotriva reclamantei şi care depuseseră mărturie împotriva ei în cadrul acestei anchete (urmărirea penală a acesteia). Curtea EDO. procurorul nu a declanşat acţiunea penală împotriva acestora. Toteva c. 3 – acelaşi procuror care făcuse urmărirea penală împotriva reclamantei. Italiei. 28520/95. procurorul nu a luat declaraţia reclamantului. 582 Curtea EDO. Turciei. imposibilitatea autorităţilor de a-i identifica pe cei care-l interogaseră pe reclamant. Ucrainei. hotărârea din 3 iunie 2004 (art. 10. cauza nr. examinarea medicală fusese realizată după un timp în care urmele agresiunii puteau să dispară 585. cauza nr. Turciei. Bulgariei. 580 Curtea EDO. 28490/95. ofiţerilor despre care se afirma că o bătuseră pe reclamantă). cauza nr. Curtea EDO. a poliţiştilor sau oricărui alt martor). 42027/98. Indelicato c. 13). Turciei. Altun c. examinarea sa medicală fusese realizată numai pe 28 octombrie. şi era şi superior. neîndeplinirea obligaţiei ca victima unui „viol comis de un agent al statului (…) să fie examinată (…) de doctori cu competenţă specială în acest domeniu. hotărârea din 18 octombrie 2001 (art. 3 – reclamantul depusese plângerea la 2 octombrie 1993. Bulgariei. cauza nr. Turciei. cauza nr. Bati şi alţii c. Curtea EDO. deciziile de respingere a plângerilor nu erau motivate586. acesta nefăcând nici o încercare de a inspecta scena incidentului şi de a stabili adevărata versiune a faptelor prin luarea de declaraţii de la alţi săteni care ar fi putut asista la evenimente sau de la membrii forţelor de securitate despre care se afirma că erau implicaţi. 14 şi 22 septembrie. 22277/93. cauza nr. hotărârea din 8 ianuarie 2004 (art. Turciei. hotărârea din 19 mai 2004 (art. făcând parte din structura militară. timp de 14 luni autorităţile nu făcuseră altceva decât să obţină nişte fotografii).). cauza nr. ancheta nu era terminată. c. achitarea celor acuzaţi de rele tratamente pe motivul că nu au fost identificaţi de către victime. Curtea EDO. Bulgariei. 388812/97. Curtea EDO. Labita c. Bulgariei. 39042/97. 57967/00. ancheta procurorului se limitase la luarea declaraţiilor reclamanţilor. Curtea EDO. hotărârea din 4 aprilie 2000 (art. şi a căror independenţă nu este limitată de instrucţiunile date de autorităţile ce efectuează ancheta în privinţa obiectivelor examinării”588. cauza nr. 39272/98. 33097/96 şi 57834/00. 588 589 Curtea EDO.de promptitudine şi de diligenţă în efectuarea anchetei578.C. Turciei. Hulki Güneş c. 585 Curtea EDO. 3 – bazându-se numai pe un raport medico-legal întocmit la circa o lună de la data faptelor. 388812/97. cauzele nr. neîndeplinirea de către procuror a obligaţiei de a aduna şi înregistra dovezi care să stabilească cu exactitate faptele 580. procesul fiind încă pe rol. 3 – ancheta durase mai mult de 8 ani şi nu se terminase la momentul pronunţării hotărârii). 3 – autorităţile de anchetă nu adunaseră suficiente date medicale despre rănile reclamantei.

Lipsire de libertate Uneori. Pentru a şti dacă este cazul trebuie luate în considerare mai multe elemente cum ar fi natura. despre atingerile provenite de la autorităţile publice. nu putem vorbi despre privare de libertate decât dacă: “restricţiile se îndepărtează net de condiţiile normale de viată în sânul forţelor armate. Ooms şi Versyp). demersul instanţei de la Strasbourg este unul de la caz la caz. da (hotărârea Engel). care face corp comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel). soluţia depinzând în mare măsură de împrejurările fiecărui caz. Tocmai de aceea. Aceasta a arătat că serviciul militar în sine nu reprezintă o privare de libertate şi că deşi articolul 5 nu face distincţie între militari şi civili – aplicându-se deopotrivă – limitele pe care articolul 5 le impune statelor nu sunt aceleaşi pentru cele două categorii (Hotărârea Engel). din cauza importanţei sale. Obligaţiile statului în virtutea acestui articol nu se opresc însă aici: el este obligat. efectele şi modalităţile de executare ale sancţiunii în discuţie”. Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă. aceştia neaflându-se în stare libertate. pentru a stabili care este domeniul de aplicare al articolului 5. Aceasta în ciuda faptului că este o măsură care afectează o persoană deja condamnată de către o instanţă. paragraful 5 creează pentru persoana privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la despăgubiri. Pe de altă parte. 124 . Astfel. să intervină şi atunci când atingerea adusă dreptului la libertate şi siguranţa provine de la o persoană fizică sau de la una juridică de drept privat. În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă. Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în conformitate cu primul paragraf. măsurile disciplinare împotriva deţinuţilor nu reprezintă lipsiri de libertate. Astfel. În sfârşit. diferenţa dintre lipsirea de libertate şi simplele restrângeri ale libertăţii individuale se poate dovedi destul de dificilă în practică. durata. în timp ce încarcerarea. în mod indirect. în materie de disciplină militară. în primul rând. impunând. Deci. Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar (hotărârea Lawless). trebuie determinat ce se înţelege prin noţiunea de lipsire de libertate. În primul paragraf este enunţat principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate. s-a arătat că revocarea liberării condiţionate reprezintă o lipsire de libertate în sensul primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi deci va trebui să respecte exigenţele acestui articol. Este vorba.Dreptul la libertate şi siguranţă Aurel Ciobanu Dordea Mihai Selegean Libertatea individuala este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului. Restricţiile specifice serviciului militar reprezintă o altă categorie de restricţii adusă în discuţia Curţii europene. consemnarea în cazarmă după programul normal şi interdicţia de a ieşi în oraş nu reprezintă privări de libertate. În primul rând însă. un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea) cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori (hotărârea De Wilde.

Internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică. reprezintă o lipsire de libertate şi va trebui să respecte prescripţiile articolului 5 (cauza Nielsen). În acelaşi timp. contactele sociale erau limitate. Curtea a ajuns la concluzia că a avut loc o privare de libertate datorită efectului cumulat al mai multor elemente: spaţiul de care dispunea reclamantul era destul de mic. ea trebuie să fie accesibilă. să fie executată de către o astfel de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar”. nu este suficient să existe o lege în temeiul căreia măsura în cauză a fost dispusă. ci legea în sine trebuie să aibă anumite calităţi pentru a fi considerată lege. în care unui presupus membru al mafiei italiene i-a fost stabilit domiciliul forţat pe o insulă izolată. Mai mult. iar măsura s-a întins pe o durată de 16 luni. Curtea este autorizată să verifice ea însăşi atât respectarea de către autorităţi a condiţiilor de formă şi de fond instituite de legea internă. Astfel. motivele luării măsurii şi numele 125 . ideea că orice măsură privativă de libertate trebuie să emane de la autoritatea competentă. să fi avut posibilitatea să le cunoască în prealabil. pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege în sensul Convenţiei. Ooms şi Versyp. numele persoanei afectate de această măsură. adică persoana vizată trebuie să poată deduce din conţinutul legii care este comportamentul interzis şi care sunt consecinţele care decurg din actele sale din partea autorităţilor (hotărârea Steel şi alţii împotriva Regatului Unit). se afla sub supraveghere strictă şi constantă. Publicarea legilor fără îndoială că asigură această garanţie. Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate Articolul 5 instituie două condiţii pentru ca o asemenea măsură să fie conformă cu Convenţia. Mai greu de delimitat este privarea de libertate de simple restricţii ale libertăţii de mişcare. Absenţa unei înregistrări scrise a unor informaţii precum data. pe de altă parte. adică persoana în cauză să fi avut acces la normele juridice aplicabile. Cauza cea mai reprezentativă în acest sens este Guzzardi împotriva Italiei. “la baza sintagmei «în conformitate cu legea» se găseşte noţiunea de procedură echitabilă şi adecvată. cât şi compatibilitatea legii interne cu Convenţia (hotărârile Erkalo împotriva Olandei. aplicarea legii trebuie să fie previzibilă. astfel cum rezultă din hotărârea De Wilde. în timp ce închiderea unor locuitori în case particulare va fi o privare de libertate (idem). diferenţa fiind mai degrabă una ce ţine de intensitatea măsurii decât de esenţa ei. Iar acest lucru se întâmplă chiar atunci când dreptul intern al statului în cauză oferă garanţii mai întinse decât Convenţia europeană în această materie. În virtutea acestei dispoziţii. Conformitatea cu legea internă Analiza respectării legii interne nu se limitează la verificarea existenţei unei legi care să prevadă respectiva măsură. o interdicţie de circulaţie pe timp de noapte reprezintă o restricţie (cauza Cipru contra Turciei). ea trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză şi. ora şi locul deţinerii. Baranowski împotriva Poloniei). Astfel. ea trebuie să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de articolul 5 paragraf 1. Aşa cum a arătat Curtea (hotărârile Winterwerp şi Chahal).Faptul că privarea de liberate s-a făcut în mod voluntar nu face inaplicabil articolul 5 din Convenţie. pentru a da un exemplu. Pe de o parte. chiar cu acordul părinţilor. reţinerea în fapt a unei persoane constituie – potrivit Curţii – o negare completă a garanţiilor de importanţă fundamentală conţinute de articolul 5 şi constituie una dintre încălcările cele mai grave ale acestuia. Astfel.

în realitate. câteva principii de interpretare au fost arătate de către organele de la Strasbourg. în general. specifică Convenţiei. şi hotărârea Anguelova împotriva Bulgariei). Pentru ca un organ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi considerat “instanţă” în sensul acestui articol el trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să se bucure de independenţă şi imparţialitate faţă de părţi şi faţă de executiv. el cere o legătură de cauzalitate între condamnare şi privarea de libertate.-F. Articolul 5 paragraf 1 b) b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată. măsura vizează unul din scopurile legitime astfel arătate. pentru a putea fi invocat un asemenea motiv este necesară existenţa în legea internă a posibilităţii privării de libertate pentru acest motiv. noţiunea de instanţă competentă este o noţiune autonomă. persoana să fi avut posibilitatea de a o respecta şi să nu o fi făcut (cauzele Ciulla şi McWeigh). totuşi. este interpretată ca incompatibilă cu însuşi scopul articolului 5 (hotărârile pronunţate împotriva Turciei în cauzele Kurt şi Çakici. Mai mult.persoanei care a pus măsura în executare. să judece după o procedură echitabilă. Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este determinat de două noţiuni: “nerespectarea unei decizii a instanţei” şi. atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. Articolul 5 paragraf 1 a) a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent. şi. De asemenea. conform legii. Enumerarea din acest paragraf este limitativă ceea ce înseamnă că statul nu poate reţine pe cineva pentru un alt motiv în afara celor permise de Convenţie. de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. iar interpretarea acestor motive trebuie făcută într-un mod restrictiv. Pe de altă parte. “executarea unei obligaţii prevăzute de lege”. Dacă înţelesul celei dintâi este destul de clar – ea fiind folosită în special pentru aducerea cu mandat a martorilor care refuză să se prezinte în faţa instanţei. Cea de a doua condiţie pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenţia este ca ea să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de primul paragraf al articolului 5. Astfel. împotriva Germaniei). Articolul 5 paragraf 1 c) c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente. sau pentru supunerea unei persoane unui examen psihiatric – este mai puţin clar la ce cazuri se referă cea de a doua. respectiv. obligaţia trebuie să fie precisă. Acest articol nu autorizează o nouă cercetare de către Curtea Europeană a corectitudinii condamnării – de acest lucru ocupându-se articolul 6 din Convenţie –. ci permite numai verificarea respectării unor condiţii de formă: persoana în cauză să fi fost privată de libertate ca urmare a unei condamnări pronunţate de către o instanţă competentă. Curtea are posibilitatea de a verifica dincolo de aparenţe dacă. Jurisprudenţa referitoare la această clauză este şi ea puţin edificatoare. 126 . căci ele sunt excepţii de la o garanţie fundamentală (hotărârile Quinn împotriva Regatului Unit şi K. să îndeplinească exigenţele arătate în articolul 6 din Convenţie. în virtutea acestei dispoziţii.

ci – chiar în astfel de cause – autorităţile sunt obligate să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele privind bănuielile. nici pe timpul detenţiei preventive.prin prisma Convenţiei . Rezultă că o persoană bănuită că intenţionează să comită o infracţiune nu poate fi lipsită de libertate dacă măsura nu a fost luată de o persoană ce îndeplineşte funcţiuni judiciare (adică doar pe bază de decizii administrative) (hotărârea Baranowski împotriva Poloniei). iar aceasta în toate cele trei cazuri enunţate în acest alineat. Prin această normă se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv în afara unei proceduri penale (hotărârea Guzzardi). Curtea a arătat însă că ele nu pot justifica o interpretare atât de generoasă a caracterului convigător al motivelor care să ducă la anihilarea acestui concept. În hotărârea pronunţată în cauza O’Hara împotriva Regatului Unit. Articolul 5 paragraf 1 d) 127 . Existenţa unui asemenea scop trebuie cercetată independent de realizarea lui. ca respectiva persoană să fi fost interogată pe timpul detenţiei preventive în legătură cu acte precise de terorism. Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă . Curtea a apreciat că simpla transmitere a dosarului către instanţa care urma să se pronunţe asupra măsurii nu poate constitui. aducerea celui lipsit de libertate înaintea persoanei care exercită funcţiuni judiciare trebuie să aibă loc repede şi în mod efectiv. Totodată. În cauza Jėčius împotriva Lituaniei. precum cele legate de terrorism. cu cele care permit condamnarea. Aceste criterii se aplică nu doar când există bănuieli că o persoană a comis o infracţiune ci şi atunci când există bănuieli că va comite o infracţiune sau că va fugi după comiterea unei infracţiuni. nu este suficient ca persoana respectivă să fi fost condamnată anterior pentru infracţiuni de natura celora pentru care este reţinută. temeiul pentru prelungirea acestei măsuri (adică să ţină loc de prelungire). Dar o arestare sau o reţinere realizată conform articolului 5 paragraf 1 litera c) nu trebuie să fie urmată întotdeauna de actul de inculpare sau de trimitere în judecată (Brogan). Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau. Tocmai de aceea noţiunea de autoritate judiciară competentă este sinonimă cu cea de “judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare” din articolul 5 paragraf 3 c) (a se vedea mai jos). Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar sincere şi autentice ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.Această dispoziţie priveşte reţinerea şi arestarea preventivă. de asemenea. Noţiunea de "motive plauzibile" este o noţiune autonomă dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri. suscită probleme deosebite. Ea depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. forţele de poliţie se pot afla în situaţii în care – în interesul siguranţei publice – trebuie să aresteze suspecţi pe baza unor informaţii credibile. în sine.trebuie să existe "motive plauzibile" (hotărârile Fox. Nu este suficient. în special cea citată mai sus. dar care nu pot fi divulgate celui bănuit sau probate în instanţă fără a pune în pericol sursele informaţiilor. Astfel. Ea trebuie citită împreună cu articolul 5 paragraf 3 care se referă exclusiv la ipoteza prevăzută în articolul 5 paragraf 1 c). Scopul arestării sau reţinerii îl reprezintă aducerea persoanei în cauză în faţa autorităţii judiciare competente. cut atât mai puţin. Campbell şi Hartley şi Berktay). Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată nu înseamnă neapărat că privarea de libertate nu a urmărit scopul cerut de articolul 5 paragraf 1 c). înlăturarea suspiciunilor. Admiţând asemenea imperative. dimpotrivă. de exemplu. Curtea a arătat că o serie de infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social. Dispoziţia cuprinsă în articolul 5 nu presupune că poliţia a adunat suficiente probe pentru a susţine o acuzaţie nici în momentul arestării. În hotărârile pronunţate tot împotriva Marii Britanii în cauzele Brogan şi Murray. Curtea a arătat că articolul 5 paragraful 1 (c) nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit inculparea şi.

fie de un organ administrativ. a unui toxicoman sau a unui vagabond. cu diversificarea tratamentelor medicale şi cu toleranţa sporită a societăţii faţă de aceste boli (hotărârea Winterwerp). a unui alienat. Ca şi în cazul paragrafului anterior. internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa bolii mintale în cauză” (hotărârea X împotriva Regatului Unit). în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente. Astfel. însă. se pare că se va lua în considerare accepţiunea pe care Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a dat-o termenului. În plus. prin intermediul unei expertize medicale obiective. existenţa unei boli mintale reale. cu alte cuvinte să fi fost demonstrat în faţa autorităţii competente. de exemplu. o definiţie. “Trebuie să fi fost dovedită în mod convingător alienarea mintală a persoanei interesate. Aşadar. Cu toate acestea. împotriva Irlandei). În orice caz este vorba despre un motiv justificând detenţia unei persoane datorită stării sale mentale fără nici o legătură cu chestiunea vinovăţiei sale intr-un proces penal. Cu toate acestea.d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor. atunci este necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 paragraf 4 din Convenţie. hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere. Curtea cere reunirea a cel puţin trei condiţii minime pentru ca detenţia unei persoane alienate mintal să fie conformă cu Convenţia. dacă un organ administrativ o dispune. 128 . chiar dacă nu se urmăreşte nici măcar educarea supravegheată a minorului respective. în ceea ce priveşte bolile contagioase. însă. sensul acestei noţiuni este în continuă evoluţie odată cu progresele făcute de cercetarea ştiinţifică. G. Articolul 5 paragraf 1 e) e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă. Nici în cazul persoanelor alienate mintal Curtea nu a dat. ea va beneficia de garanţiile oferite de această dispoziţie. sau despre detenţia sa legală. În asemenea situaţii însă este necesar ca măsura de internare sî fie urmată rapid de aplicarea unui asemenea program în regim închis ori deschis (hotărârea D. trebuie să existe o legătură de proporţionalitate între motivele pentru care măsura privativă de libertate a fost luată şi condiţiile în care măsura este executată de cel în cauză (hotărârea Aerts împotriva Belgiei). dacă un organ administrativ o dispune. o astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanţă. în cauza Bouamar împotriva Franţei. pe bună dreptate. Curtea s-a ferit să definească noţiunile care determină câmpul de aplicare al acestei dispoziţii. O astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanţă. fie de un organ administrativ. Curtea a arătat că în cazul consemnării unui minor într-un penitenciar nu se încalcă în mod necesar această dispoziţie a Convenţiei. fie că persoana alienată mintal a fost internată ca urmare a unei proceduri penale sau civile. aceasta trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea. în sfârşit. a unui alcoolic. Întradevăr. atunci este necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 paragraf 4 din Convenţie. criteriile pentru determinarea lor nu lipsesc.

litera f) a primului alineat cere. asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. în caz contrar detenţia încetează să mai fie conformă acestei dispoziţii. controlul trebuie să aibă în vedere starea mentală a persoanei din momentul luării măsurii. O ultimă chestiune în acest context o reprezintă necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate între motivul privării de libertate şi locul în care se desfăşoară aceasta şi că “în principiu. Modul în care această consultare se face poate depinde de împrejurările cauzei: în cazurile violente. dar în alte cazuri este necesară consultarea prealabilă. Astfel cum a arătat Curtea (hotărârea X contra Marii Britanii): “o persoană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obţinerii unei decizii rapide cu privire la legalitatea detenţiei nu ar putea să se prevaleze în mod eficient de acest drept dacă nu i-ar fi dezvăluite în cel mai scurt timp şi suficient de detaliat faptele şi normele juridice pe care se întemeiază detenţia”. pentru ca detenţia să fie conformă cu Convenţia. Astfel. mai ales dacă s-a scurs o perioada de timp semnificativă de la momentul consemnării lor. ca de altfel nici o altă dispoziţie din Convenţie. iar în cazul persoanelor aflate în aceste ipoteze. aşa cum reiese din cauza Bozano împotriva Italiei. Articolul 5 paragraf 2 Orice persoană arestată trebuie să fie informată. Deci. ci se limitează la „scopul expulzării” (a se vedea şi cauza Chahal împotriva Regatului Unit). cu condiţia ca mijloacele utilizate de forţele de ordine să fie conforme cu litera şi spiritul Convenţiei. cazurile pentru care detenţia unei persoane este permisă în virtutea acestei norme au un caracter excepţional şi necesită o interpretare strictă. Curtea a arătat însă ca această dispoziţie nu cere ca măsura arestării să fie justificată de interesul de a-l împiedica pe cel în cauză să încalce legea ori să fugă. Dacă persoana în cauză refuză examinarea. Nici această dispoziţie. Dacă e adevărat că durata rezonabilă cerută de paragraful 3 al articolului 5 se referă exclusiv la detenţia preventivă. ea se poate face imediat după luarea măsurii privative de libertate. ca procedura de expulzare sau extrădare să se desfăşoare cu celeritate. în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege. controlul trebuie să se facă măcar prin analizarea dosarului medical. eliminarea arbitrariului presupune consultarea unui expert medical. şi nu antecedentele sale. în măsura în care chiar decizia de expulzare sau extrădare este afectată de un viciu. este necesară existenţa unei proceduri de extrădare sau expulzare care să se afle în curs de desfăşurare. acest viciu se va extinde şi asupra detenţiei în vederea expulzării sau extrădării. există o legătură directă între legalitatea detenţiei şi legalitatea măsurii de expulzare sau extrădare. Totuşi. Curtea a arătat că un element indispensabil pentru asigurarea legalităţii este absenţa oricărui arbitrariu. şi cu precădere a bolnavilor psihic. Această dispoziţie trebuie interpretată în legătură cu cea din paragraful 4. 129 . nu interzice extrădarea sau expulzarea. implicit dar incontestabil. Articolul 5 paragraf 1 f) f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. detenţia unui bolnav ar trebui să aibă loc într-un spital sau clinică echipată în mod adecvat” (hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit). În toate cazurile. Mai mult. În cauza Conka împotriva Belgiei.În hotărârea pronunţată în cauza Varbanov împotriva Bulgariei.

o perioadă îndelungată. În cazul în care detenţia este întemeiată pe dispoziţiile articolului 5 paragraf 1 e) informarea cerută de paragraful 2 trebuie să cuprindă şi motivele de expulzare sau extrădare.Având în vedere cele de mai sus. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. dacă doreşte. Dacă informarea trebuie să aibă loc în termenul cel mai scurt. cea de-a doua are ca şi obiectiv evitarea menţinerii. Articolul 5 paragraful 3 Potrivit textului acestuia: „Orice persoană arestată sau deţinută. c) din prezentul articol. nu este necesar ca ea să fie făcută în întregime de către oficialul care execută măsura arestării. - a) necesitatea de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare Această dispoziţie se aplică de îndată ce o persoană este lipsită de libertate. întrucât altfel dreptul de a face recurs în temeiul paragrafului 4 ar fi lipsit de eficienţă. să se adreseze unei instanţe judecătoreşti pentru a contesta legalitatea măsurii. Potrivit hotărârii Fox. nejuridici.” Articolul 5 paragraful 3 conţine două garanţii distincte: prima vizează protejarea individului împotriva oricărei arestări arbitrare făcând să intervină "de îndată" autoritatea judiciară care va asigura controlul măsurii. adică nu reclamă nici demersurile celui lipsit de libertate. iar cheltuielile astfel ocazionate vor cădea în sarcina statului. În cazul în care se modifică temeiurile care justificau iniţial detenţia. în temeiul acestei dispoziţii. Campbell şi Hartley. informare menită să îi permită. nici bunăvoinţa acuzării (hotărârea Sabeur ben Ali împotriva Maltei). oricărei personae lipsite de libertate trebuie să i se aducă la cunoştinţă. în condiţiile prevăzute de paragraful l lit. în detenţie a persoanelor înainte de a fi judecate. pe care îi poate înţelege. 130 . rezultă în mod clar că această dispoziţie se aplică tuturor cazurilor de lipsire de libertate arătate în primul paragraf. neavând relevanţă dacă este deschisă sau nu împotriva ei o procedură judiciară. Sintagma “într-o limbă pe care să o înţeleagă” presupune că statul trebuie să asigure persoanei deţinute serviciile unui interpret. care sunt elementele esenţiale de fapt şi de drept care au determinat luarea măsurii. iar promptitudinea şi suficienţa informaţiilor iniţiale diferă de la un caz la altul (hotărârea Murray împotriva Regatului Unit). Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Obligaţia de a fi adus înaintea unui magistrat independent şi imparţial are un caracter automat. este necesară o nouă informare cu privire la aceste modificări. în termeni simpli.

. Articolul 5 paragraf 3 înglobează atât magistraţii din Parchet cât şi pe cei care judecă. Van Der Sluijs. • însă.în cauze normale ea nu poate dura mai mult de 4 zile. problema este de a se şti ce se înţelege prin "magistrat" în sensul articolului 5 paragraf 3. distinct de cel din dreptul intern al statelor părţi. - Problema interpretării noţiunii de magistrat s-a pus şi în cauzele De Jong. Aprecierea respectării termenului "de îndată" de către autorităţile naţionale se face de către Curte prin luarea în considerare a circumstanţelor fiecărui caz în parte. să ordone eliberarea persoanei. Termenul se aproprie tot mai mult de noţiunea de "instanţa independenta şi imparţiala" conţinută în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie.să existe obligaţia ascultării personale a celui în cauză. Cauza fundamentală în această materie este Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii. dedusa din faptul că auditorul respectiv putea continua procedura în faţa Consiliului de 131 . în care s-a arătat că: . ”în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare” Daca noţiunea de judecător nu ridică probleme de interpretare. asupra existenţei unor motive care să justifice măsura. trebuie arătat că doi termeni utilizaţi de această dispoziţie a convenţiei .nu poate depăşi 4 zile şi 6 ore. In această materie există 2 decizii fundamentale (cauzele Schiesser si Huber). atribuţii judiciare" nu se limitează la judecarea propriu-zisă a cazurilor."de îndată" şi "judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" .să examineze circumstanţele care pledează pentru sau împotriva măsurii privării de libertate. Goff . In afacerea Schiesser împotriva Elveţiei. . care puneau în cauză calitatea de magistrat a unui auditor militar. calităţi care să-i permită evitarea arbitrariului. şi anume: să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi. În aceste cazuri Curtea a concluzionat în existenţa unei violări a articolului 5.în cauza Brogan exista contextul atacurilor teroriste din Irlanda de Nord . Zuiderveld şi Klappe şi Duinhof şi Duiff. şi în lipsa acestora.să se pronunţe pe baza unor criterii juridice stabilite. aplicându-i-se exigenţele de imparţialitate obiectivă (cauza Huber). Curtea a instituit următoarele principii: • • noţiunea de "magistrat imputernicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" nu se confundă cu cea de "judecător". "de îndată" Fără îndoială că aducerea persoanei reţinute nu poate fi subordonată unei cereri a acesteia (este deci vorba despre o obligaţie automată şi necondiţională).durata maximă atunci când există circumstanţe deosebite . . astfel că un judecător de instrucţie sau un membru al Ministerului Public exercită funcţii judiciare cu toate că nu judecă. tendinţa în Europa este ca durata să nu depăşească 2 zile. . el trebuie să posede anumite calităţi ale acestuia. Baljet şi Van Den Brink. în sistemul Convenţiei .O dată ce au fost precizate aceste elemente generale. astfel cum a arătat Curtea în cauza Mc. cu toate că magistratul nu se confundă cu judecătorul.pun unele probleme de interpretare. Termenul de "magistrat" are un sens autonom.

In aceste cauze s-a arătat de asemenea că obligaţia din art. procurorii îşi desfăşurau activitatea conform principiului imparţialităţii şi al subordonării ierarhice mergând până la Procurorul General. în cauza Hood c. Regatul Unit). procurorul care avea competenţă să decidă necesitatea luării măsurii arestării preventive îndeplinea şi atribuţii de investigare şi de urmărire. să evite distrugerea unor probe. Astfel. Curtea s-a pronunţat cu privire la această problemă în contextul justiţiei militare. În mai multe cauze. Astfel Curtea europeană a precizat care este principiul general în această materie în afacerea Wemhoff: 132 . Pe de o parte întrucât îşi desfăşoară activitatea conform principiului subordonării ierarhice. Marea Britanie. Arestarea preventivă în timpul urmăririi penale cădea în sarcina procurorului.război. alte trăsături ale procurorului au condus Curtea Europeană la concluzia că nu îndeplineşte cerinţele de independenţă cerute de noţiunea de magistrat din art. aceştia erau obligaţi să respecte legea şi să caute probe atât în favoarea cât şi în defavoarea persoanei acuzate. să împiedice săvârşirea unor noi infracţiuni sau. 3 din Convenţie. arătând că dacă în momentul pronunţării asupra măsurii arestării este ştiut că ofiţerul care se pronunţă va interveni şi în continuare ca reprezentant al acuzării. În plus. un simplu comitet consultativ nesatisfăcând exigenţele articolului 5 (Irlanda c. Curtea europeană şi-a stabilit definitiv jurisprudenţa în cauza Huber. Magistratul la care face referire articolul 5 paragraf 3. Poloniei este în mod special relevantă pentru România. produce o ruptură de mediul familial şi profesional şi poate constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească. b) Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii. Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă sunt cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă. când a fost modificat codul de procedură penală polonez) un statut similar procurorului din sistemul nostru de drept. De asemenea. 5 par. atunci el nu îndeplineşte condiţiile acestei dispoziţii a Convenţiei. Poloniei. eventual. Dar adversarii detenţiei provizorii nu încetează să afirme că aceasta prezintă şi numeroase inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei. Italiei şi Niedbala c. Hotărârea Niedbala c. ulterior. întrucât procurorul în sistemul de drept polonez avea (până în 1996. Cu toate acestea. 3 de a conduce persoana arestată în faţa unei autorităţi judiciare este o obligaţie automată care nu poate depinde de o cerere în acest sens a persoanei private de libertate. Această jurisprudenţă a fost confirmată prin hotărârile Brincat c. procurorul aparţine mai degrabă puterii executive decât de celei judecătoreşti. trebuie să aibă puterea de a ordona punerea în libertate a persoanei în cauză. întrucât simpla eventualitate este suficientă pentru a arunca o umbră de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii sale”. 5 par. Nu are importanţă dacă magistratul a luat sau nu parte la proces. În sfârşit. precizând că: “de îndată ce există o şansă ca procurorul respectiv (care se pronunţă asupra detenţiei preventive) să devină organ de urmărire. decizia acestuia putând fi atacată în faţa instanţei. el încetează să mai fie imparţial în sensul articolului 5 paragraf 3.

Curtea a precizat următoarele (cauzele Wemhoff şi Neumeister ): pericolul de fugă nu poate fi apreciat doar cu referire la gravitatea pedepsei pe care o poate primi acuzatul.limitele rezonabile ale detenţiei preventive .şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile . chiar dacă durata instrucţiei penale nu depăşeşte limitele considerate rezonabile.independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă”. domiciliul. Cu toate acestea. notează că: “dispoziţia din articolul 6 paragraf 1 se întinde asupra tuturor justiţiabililor şi are ca scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a procedurii. are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (hotărârea Labita împotriva Italiei). Trebuie spus. cea a detenţiei o poate face”. Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam aceleaşi în toate legislaţiile . Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz. pentru a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau pentru a împiedica fuga acuzatului . În plus. Articolul 5 paragraf 3 se referă la persoanele aflate în detenţie preventivă. profesia. pot confirma sau infirma existenţa unui asemenea pericol. Astfel. El cere o diligenţă sporită pentru procedurile de acest tip. legăturile de orice natură cu ţara în care se desfăşoară urmărirea penală. în materie penală. S-a pus astfel problema interpretării noţiunii de "limite rezonabile". Lituania. Curtea va examina deci pertinenţa celorlalte motive invocate de instanţele naţionale. Cu privire la aceasta. Curtea va cerceta dacă procedura s-a desfăşurat cu o diligenţă sporită (hotărârile Contrada împotriva Italiei şi Barfuss împotriva Republicii Cehe). Tocmai din acest punct de vedere intervalul prevăzut de articolul 5 se deosebeşte de cel prevăzut de articolul 6. moralitatea sa. pentru a împiedica exercitarea de presiuni asupra martorilor sau victimei. referindu-se la "pericolul de fugă". împotriva Elveţiei şi Stasaitis împotriva Lituaniei). Austria şi Stasaitis c. trebuie. legăturile familiale. Pe de altă parte însă.intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză. starea de libertate fiind starea normală . Această apreciere va fi una in concreto. Alte circumstanţe cum ar fi: caracterul persoanei în cauză. sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi. ea vizează în mod special să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului. Pentru înţelegerea acestei noţiuni trebuie explicată legătura dintre ea .Curtea nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de către instanţe.“detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional. aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a justifica privarea de libertate (hotărârile W. Curtea. de asemenea. resursele sale financiare. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi în cauzele Neumeister c. în cauza Stögmüller împotriva Austriei. urmând a se analiza circumstanţele fiecărui caz în parte. demonstrând astfel că au depus diligenţe speciale în desfăşurarea procedurii (hotărârea Jabłoński împotriva Poloniei). pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care. în primul rând.pentru conservarea probelor. ori pentru a proteja ordinea publică în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii. ţinut cont de faptul că pericolul de fugă descreşte odată cu timpul petrecut în detenţie preventivă.şi dispoziţia asemănătoare cuprinsă în articolul 6 paragraf 1 . astfel că un motiv ce iniţial justifica luarea 133 . că persistenţa motivelor plauzibile de a crede ca persoana în cauză a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile articolului 5. fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie. ci – supunând aceste motive unui examen atent – obligă instanţele naţionale să argumenteze cu probe motivele pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită. după o anumită perioadă de timp.

poate fi ordonată eliberarea lui dacă este posibilă obţinerea unor garanţii care să asigure prezenţa sa la judecată. ea admiţând că . În cauza Wemhoff. împotriva Austriei. ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică. În legătură cu aceasta. B. Cu privire la riscul săvârşirii unor noi infracţiuni. ca şi o eventuală încetinire a procedurii cauzată de lipsa efectivului organelor de anchetă. importanţa sa trebuie deci apreciată prin raportare.aceasta putând conduce . În câteva cauze împotriva Franţei (cu titlu de exemplu. Mărimea acestei garanţii nu trebuie evaluată doar prin raportare la prejudiciul suferit întrucât această garanţie tinde să asigure prezentarea acuzatului la judecată şi nu repararea prejudiciului. Potrivit Curţii. Curtea şi-a precizat opinia în cauzele Wemhoff împotriva Germaniei. unii în favoarea altora .dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său. odată cu trecerea timpului se poate să nu mai fie suficient pentru menţinerea în arest. însă doar pe un termen limitat. în sfârşit. aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor: de a lămuri toate aspectele de fapt.ca în cauza Toth împotriva Austriei . Curtea a subliniat următoarele (cauza Matznetter): . perioadele de timp în care ancheta a stagnat. .trebuie ţinut seama de complexitatea cazului. de a furniza atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile pe care le consideră necesare. W împotriva Elveţiei). În orice caz. Articolul 5 paragraful 4 134 .un asemenea motiv este conform cu cerinţele articolului 5 paragraful 3 atunci când din consecinţele grave ale crimei sau delictelor săvârşite şi din caracterul acuzatului riscul de a vedea asemenea fapte repetându-se este apreciat de judecător ca fiind considerabil. Letellier) Curtea s-a pronunţat asupra unui alt criteriu: protejarea ordinii publice. iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată (a se vedea şi cauza Kemmache împotriva Franţei).foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive – îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de către autorităţile judiciare. autorităţile sunt obligate să analizeze în ce măsură este suficientă plata unor garanţii care să asigure prezenţa persoanei în cauză la judecată (Neumeister împotriva Austriei).trebuie ţinut cont de eventualele desesizări ale magistraţilor ce au instrumentat cazul. anumite infracţiuni pot suscita "o tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă. la resursele sale financiare. în principal. de a se pronunţa doar după ce au reflectat îndelung asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei. la persoana acuzatului. Un alt criteriu . sub imperiul articolului 5 paragraful 3. atunci când decid cu privire la prelungirea lipsirii de libertate.măsurii. se iau în considerare rapiditatea comunicării dosarului între autorităţile judiciare competente. la legăturile sale cu persoanele care îi servesc ca şi cauţiune. de lipsa echipamentelor necesare (Tomasi împotriva Franţei. Curtea a precizat următoarele: atunci când menţinerea în detenţie este motivată doar de teama că inculpatul să nu fugă. .în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice. Toth împotriva Austriei (opinie confirmată mai apoi în mai multe hotărâri împotriva Italiei): .la o constatare de violare.

Curtea . Ooms şi Versyp. Nikolova împotriva Bulgariei).„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal. Patru noţiuni trebuie explicate pentru înţelegerea acestei dispoziţii şi anume: ce se înţelege prin: recurs. Kampanis împotriva Greciei.a precizat că: . De asemenea. pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. ci este desemnat orice organ care însă trebuie să fie independent şi imparţial (D. X împotriva Regatului Unit. sau să poată iniţia periodic o procedură judiciară care să evalueze subzistenţa cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială de libertate (hotărârile Rutten împotriva Olandei şi Musiał împotriva Poloniei). Acestea din urmă vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a se verifica dacă au apărut noi probleme de legalitate ce ar putea schimba decizia iniţială. este necesar ca această procedură să aibă un caracter contradictoriu. avocatului apărării nu i se permite să ia cunoştinţă de actele şi probele aflate în dosarul de urmărire 135 . controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găseşte încorporat în aceasta. Winterwerp împotriva Olandei. Acest text. fiecare dintre părţi trebuind să poată cunoaşte observaţiile celeilalte şi să le poată comenta (Schöps împotriva Germaniei). Van Droegenbroeck contra Belgiei şi Weeks contra Regatului Unit . întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate. indiferent de motiv şi indiferent de autoritatea care este la originea măsurii. Atunci când decizia privativă de libertate emană de la un organ administrativ. Se poate spune deci. este un text mai general care se aplică tuturor persoanelor lipsite de libertate. integrată în structurile judiciare obişnuite ale ţării. Wloch împotriva Poloniei).în cauzele De Wilde. în primul rând. spre deosebire de articolul 5 paragraful 3. Trebuie totuşi.procedura aplicată trebuie să ofere garanţiile fundamentale cerute în materie de lipsire de libertate. chiar şi în cazul procedurilor judiciare. împotriva Elveţiei) şi să îndeplinească nu atribuţii consultative. de pildă. este obligatoriu ca persoanele afectate de această măsură să aibă la dispoziţie o cale de atac împotriva măsurii. În mod deosebit. N. a) recurs Noţiunea de recurs trebuie înţeleasă în sens larg. În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei proceduri judiciare. distins. o cale de atac asupra căreia decide un procuror nu întruneşte această exigenţă (Vodenicarov împotriva Slovaciei). termen scurt şi care este amploarea controlului realizat de către tribunal. înaintea unui organ judiciar independent (Dougoz împotriva Greciei). tribunal.prin “tribunal” nu se înţelege neapărat o jurisdicţie de tip clasic. între decizia de lipsire de libertate iniţială şi deciziile ulterioare de menţinere în detenţie sau de repunere în detenţie după eliberare. b) tribunal În această privinţă. procedura trebuie să respecte principiul „egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat (hotărârile pronunţate în cauzele Sanchez-Reisse împotriva Elveţiei. Principiul egalităţii armelor este însă încălcat atunci când.” Trebuie lămurit. drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de libertate. ca şi de durata şi desfăşurarea lipsirii de libertate. care este domeniul de aplicare al acestei dispoziţii. . luate printr-o procedură administrativă ori judiciară. că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este un drept relativ. chiar dacă aceste garanţii nu trebuie să fie întotdeauna identice cu cele oferite de articolul 6 paragraf 1 în cazul litigiilor penale (Kawka împotriva Poloniei. ci să aibă competenţa de a dispune eliberarea în caz de detenţie ilegală. De exemplu.

Articolul 5 paragraf 4 al Convenţiei dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară şi să obţină reexaminarea periodică a condiţiilor procedurale şi de fond care sunt esenţiale pentru conformitatea cu Convenţia a măsurilor luate la adresa lor (hotărârea Butkevicius împotriva Lituaniei). deţinutul trebuie să compară personal şi trebuie să se bucure de asistenţa efectivă a unui avocat (Schiesser împotriva Elveţiei. precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. depinzând şi de evaluările medicale. conform Convenţiei. ci şi aspecte de fond. Articolul 5 paragraf 5 Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii. Bouamar împotriva Franţei). şi să vizeze nu doar aspecte de procedură. pentru declararea ca legală a unei măsuri privative de libertate. Ce înseamnă toate aspectele de legalitate? Înseamnă că examenul va trebui făcut nu doar prin prisma dreptului intern ci şi cu referire la Convenţia europeană. articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată dreptul acestora de a beneficia. c) întinderea controlului exercitat de tribunal Este vorba despre un control de legalitate (De Wilde. d) termen scurt Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea legalităţii măsurii luate împotriva lor. de o procedură rapidă (hotărârea Musiał împotriva Poloniei). 136 . precum şi împotriva Olandei în cauzaVan Droegenbroeck). Un alt exemplu îl constituie faptul că. însă garantează cel puţin un grad de jurisdicţie reprezentat de o instanţă independentă (hotărârile împotriva Lituaniei Jėčius şi Stasaitis). Pe de altă parte însă. X şi Ashingdane. Controlul se va întinde doar asupra legalităţii măsurii. o perioadă de aproximativ opt săptămâni. controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de legalitate. Articolul 5 paragraf 4 nu garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare a măsurii sau de prelungire a acesteia. Baranowski împotriva Poloniei). Aceasta înseamnă că instanţa competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern. la prima vedere. Intervalul va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal. împotriva Norvegiei). incluzând aici şi consideraţii de oportunitate . în cadrul acestei verificări.- penală şi care sunt esenţiale pentru contestarea legalităţii lipsirii de libertate a clientului pe care îl reprezintă (Lamy împotriva Belgiei). controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se întinde asupra fiecărei condiţii indispensabile.substituindu-se astfel organului care a luat măsura (hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit). De exemplu. dar va trebui să discute toate aceste aspecte (hotărârile pronunţate împotriva Marii Britanii în cauzele Weeks. scursă din momentul înregistrării cererii este. În concluzie. ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la luarea măsurii privative de libertate. Ooms şi Versyp împotriva Belgiei). greu de conciliat cu noţiunea de celeritate (hotărârea E. Această noţiune se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărui caz (Sanchez-Reisse) şi în funcţie de motivul care stă la baza lipsirii de libertate. întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită "instanţei" să statueze asupra tuturor aspectelor cauzei. se deduce din jurisprudenţa Curţii că o instanţă ar trebui să examineze periodic persistenţa motivelor lipsirii de libertate la intervale care nu ar trebui sa depăşească 3 luni (Herczegfalvy împotriva Austriei. în materia detenţiei preventive.

articolul 5 paragraf 5 garantează un drept concret şi efectiv. Însă. chiar şi atunci când instanţele interne nu au constatat o încălcare a articolului 5 din Convenţie.Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat articolul 5 din Convenţie ci şi atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept intern care asigură o protecţie mai extinsă decât cea oferită de articolul 5 paragrafele 1-4. şi constată ea pentru prima dată o astfel de încălcare. încălcarea unor dispoziţii de formă va crea un drept la despăgubiri în aceeaşi măsură cu încălcarea unora de fond. 137 . ea poate acorda o despăgubire echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenţie. În primul rând este necesar ca o instanţă internă să fi constatat încălcarea unuia din drepturile garantate de primele patru paragrafe ale articolului 5. Pe de altă parte. exercitarea acestui drept nu este condiţionată de constatarea făcută de către o instanţă internă. Două condiţii sunt necesare pentru a putea fi sesizată Curtea europeană în această materie. Aceasta înseamnă că existenţa dreptului ca şi a mijloacelor procedurale pentru realizarea sa concretă trebuie să fie stabilită cu certitudine (cauza Ciulla). Ca şi în cazul celorlalte drepturi garantate prin Convenţie. Mai este necesară epuizarea căilor de recurs intern în ceea ce priveşte chestiunea despăgubirii. În măsura în care Curtea este sesizată.

1983. pe durata procesului. nr. în care procesul cu juraţi reprezintă o modalitate importantă de soluţionare a litigiilor. Nicol. Vezi. X. Robertson şi A. "Fair. Tanassi & Lefebvre d'Ovivio . Ministerul Justiţiei. 147. dacă are acces la articolele din presă. editorialul "Hidden Justice". 147). 39-41. După asasinarea politicianului olandez Fortuijn.595 590 Dr. în: Modern Law Review 1996. pet. în: Justice of the Peace 1990. C. "Fundamental rights. unsafe convictions and bias". p. p. The Blindfold of Lady Justice – Judicial Independence and Impartiality in Light of Article 6 ECHR. Walker. C. p. "Contempt. Lowe.V. Media Law. p. ComEDO. 517-539.J. Contempt of Court. 1988.594 Deciziile (Comisiei şi) Curţii au indicat mai mulţi factori în condiţiile evaluării rolului mass-media în aceste cauze. în: Modern Law Review 1996. Acest lucru îl poate face pe judecător să adopte (subconştient). editorialul "The press and the criminal courts". p. Palmiotti. în: New Law Journal 1995. fair trials and the new audiovisual sector". în: Civil Justice Quarterly 1992. newsworthy".592 Care este însă perspectiva europeană? Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că nu a fost încălcată Convenţia dacă. Londra 1992. pe durata procedurilor. p. Londra 1992. p. G. inter alia. Kuijer. faptul că presa a relatat într-o manieră părtinitoare despre un anumit proces nu este relevant atunci când se evaluează imparţialitatea unei instanţe de judecată. 8722/79. poate. 8723/79 &8729/79. judecătorii ezită să-i permită presei să relateze despre cauzele pe rol. "Open Justice". în: The Sollicitors' Journal 1987. pet. "Interfering with the proper administration of justice". Contempt of Court. p.593 Nici statul nu poate fi făcut responsabil dacă presa a influenţat anumiţi martori. Iar acest efect ar fi relevant pentru Curte atunci când se testează imparţialitatea judecătorească (sau. accurate. Cf.J. Miller. Juraţii sunt. ComEDO. o atitudine părtinitoare faţă de un dosar. un exemplu din practica naţională olandeză. judecătorul a avut acces la presă. CD 24 (1967). 1 iunie 1967. Law of Contempt. 20). Vezi. Robertson şi A. Wolf Legal Publishers. Voorhoof. 8603/79. influenţaţi mult mai uşor de declaraţiile din presă decât judecătorii. Olanda. D&R 22. 2004. T. Welsh. McCormac.LIBERTATEA DE EXPRIMARE SUB JUDICE ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI de Dr. mai mulţi membri ai parlamentului (candidaţi) şi chiar miniştri ai guvernului şi-au exprimat opinia cu privire la procedurile penale pe rol împotriva celui care era atunci învinuit. 534. G. – Austria (nr. 11/12. fair trials and the new audiovisual sector". Kuijer. un judecător poate să ajungă la nişte informaţii care nu i-au fost aduse la cunoştinţă în mod oficial în cursul procedurilor judecătoreşti. din: Mediaforum 2003. Martin Kuijer 590 În principiu. Această recomandare este dezbătută de D. 1007-1008 şi C. Vezi Principiul 10 al Recomandării (2003)13 Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei privind furnizarea de informaţii în legătură cu procedurile penale prin intermediul mass-media (adoptată la 10 iulie 2003).591 Una dintre cauzele acestei perspective ar putea fi aceea că Regatul Unit este unul din statele membre ale Consiliului Europei. A. Borrie and N. 1982. Textul de faţă este extras din: M. Nicol. S-ar putea pune sub semnul întrebării avantajul unei discuţii publice referitoare la dosarele pe rol înainte ca judecătorul să se pronunţe în cauza respectivă (aşa-zisul principiu sub judice). 2291/64. Arlidge şi D. T. Ingman. 148-151. în: Justice of the Peace 1987. "Fundamental rights. 18 decembrie 1980. în general. p. G.J.Italy (nr. M. a contrario. Curtea de Apel din Amsterdam 591 592 593 594 595 138 . Totuşi. Miller. Eady. în “Mediaberichtgeving in strafzaken: Raad van Europa wil soberder gerechtsjournalistiek”.F. Media Law. în: The Law Quarterly Review 1993. 175-192. p. p. Şi acest aspect dă naştere unei dispute aprinse în literatura engleză. C. În special în Regatul Unit. 263. Crociani. K. Walker. dreptul la un proces echitabil). 274-275.

16 iulie 1970. 2155. Totuşi. fiindcă imparţialitatea judecătorului fusese pusă în pericol de atenţia acordată de mass-media. doreau foarte mult să cadă la o înţelegere pentru a nu se ajunge în instanţă. acţiunile în justiţie intentate de părinţii acestor copii Thalidomide împotriva fabricantului de Thalidomide din Regatul Unit se aflau pe rolul instanţelor. În decizia sa din data de 18 iulie 2003 (reprodusă în NJCM-Bulletin 2003. presa nu-şi îndeplineşte rolul său esenţial informativ dintr-o societate democratică. în: Nederlands Juristenblad 2003. “riscante”. era că ar putea împiedica administrarea corectă şi imparţială a actului de justiţiei. (b) persoanele care făcuseră declaraţiile nu luaseră parte nici la întocmirea rechizitoriului. era inevitabilă relatarea acestuia de către presă. Ulterior. “nefericite” şi “neînţelepte”. Cauza a ridicat chestiuni juridice de o dificultate considerabilă conform legislaţiei engleze. aşa-numită. – Norway (nr. procesul împotriva reclamantului s-a bucurat de o atenţie considerabilă din partea presei. (c) instanţa naţională a examinat dacă declaraţiile se refereau la găsirea vinei sau la severitatea pedepsei. nu va fi întotdeauna clar unde se termină rolul informativ al presei şi unde începe bârfa. p. dar nu a considerat că a existat o încălcare a Articolului 6 din CEDO în circumstanţele specifice ale cauzei. Fostul funcţionar public a înaintat o plângere la organismele de la Strasbourg deoarece nu avusese parte de un proces echitabil. aşa că ambele părţi aveau un interes să soluţioneze cauza fără a se ajunge în instanţă. dar scara propusă ar putea servi Curţii drept un îndrumar util. Şi reclamanţii şi fabricantul de Thalidomide. . Curtea de Apel a utilizat mai multe criterii: (a) declaraţiile fuseseră punctuale. 37). Distillers. CD 35 (1971). Totuşi. Comisia a acordat importanţă naturii „de nivel înalt” a procesului. ci de judecători de profesie care nu erau atât de uşor influenţaţi de declaraţiile unor figuri publice. Datorită consternării politice de la început. în suspensie. §48. N. 596 ComEDO. Vezi şi: CEDO. în mare parte. Sunt procedurile juridice de o natură. acesta este un risc pe care reclamanţii trebuie să şi-l asume. Obiecţia la comentariul unilateral. X. Această libertate îi este acordată presei datorită rolului esenţial (informativ) al presei într-o societate democratică. 139 . Raţionamentul Comisiei pare să conchidă că. Mass-media nu comentează ceva de „interes public”. deşi este posibil ca opinia judecătorului să fie influenţată. Roos. dar în ultimul caz. care se aflase sub presiunea politică crescândă a Parlamentului. S-ar putea argumenta. La fel şi atenţia presei nu poate fi evitată. Probabil cel mai celebru caz în această privinţă este dosarul Sunday Times. secţia relevanta a Tribunalului Coroanei a decis să împiedice publicarea articolului. (d) dacă declaraţiile fuseseră făcute înainte sau după ce învinuitul îşi mărturisise fapta. “Onafhankelijkheid als rechterlijk paternalisme”. 22 mai 1990. Deşi litigiul era. Cf. deoarece ar afecta şi ar aduce atingere raţionamentului a trebuit să decidă dacă declaraţiile făcute de autorităţile publice încălcaseră dreptul învinuitului la un proces echitabil. şi (e) faptul că dosarul penal nu era instrumentat de juraţi.Switzerland (Series A-177). Atunci când i-a analizat plângerea. Ziarul Sunday Times dorea să publice un articol cu privire la aşa-zişii „copii Thalidomide”. nici la judecarea învinuitului. că libertatea presei ar fi fost interpretată mai restrictiv de către Comisie dacă procedurile juridice ar fi fost relatate de către mass-media pentru faptul că reclamantul era un cântăreţ celebru sau un star de film sau de televiziune.Norway596. Primul şi cel mai important factor este obiectul procedurilor şi atragerea atenţiei mass-media. Ceea ce indică faptul că presa primeşte o mai mare libertate din partea Comisiei. totuşi. p. la acea dată. în faţa unui tribunal independent şi imparţial. 3444/67. p. s-a iniţiat o acţiune în instanţă împotriva reclamantului pe baza acuzaţiilor de incompetenţă în îndeplinirea sarcinilor sale. În contextul politic delicat al cauzei. pet. înainte de încheierea audierii cauzei în instanţă. reclamantul era un funcţionar public de rang înalt dintr-un minister. „de nivel înalt”? În speţa X. 874-876) Curtea de Apel a calificat declaraţiile ca fiind “nepotrivite”. prin urmare. Weber .

Sunday Times a considerat că această decizie era o încălcare a libertăţii lor de exprimare. Mann.R. Curtea a decis că nu exista nici o necesitate socială presantă pentru o hotărâre de suspendare împotriva ziarului Sunday Times. "Britain's Bill of Rights".. de exemplu. Curtea. Judecătorul englez opina că Sunday Times se folosea de opinia publică pentru a face presiuni asupra Distillers. că articolul conţinea formulări moderate şi că era echilibrat. D&R 34.Q. gata să iniţieze o revizuire detaliată a situaţiei naţionale. CEDO. mai mult. Pentru a apăra decizia judecătorului englez. F. §§62-67. 26 aprilie 1979. iar dosarul a ajuns la instituţiile de la Strasbourg. speţa Sunday Times este una dintre cele mai importante în acest domeniu.599 597 Mai multă jurisprudenţă privind clarificarea acestor noţiuni: ComEDO. p. prin impactul asupra martorilor care trebuiau să depună mărturie. garantată prin Articolul 10 al Convenţiei. Curtea a considerat că judecătorul englez nu acordase greutatea corespunzătoare dreptului la libera exprimare. Dar a fost şi destul de criticat. Curtea a clarificat aceste noţiuni în alineatul 55 al hotărârii sale: Termenul „puterea judecătorească” („pouvoir judiciaire”') se referă la aparatul de justiţie sau ramura judecătorească a guvernului. În opinia Curţii. pet. pentru a-i incita pe aceştia să facă o ofertă mult mai generoasă de înţelegere decât ar fi făcut în alte condiţii. acest aspect se include la menţinerea autorităţii magistraţilor. Sunday Times – United Kingdom (Series A-30). prin urmare. că litigiul era în suspensie. în: L.ar condamna o instituţie [legea privind sfidarea instanţei. Vezi. şi sunt acceptate de publicul în general ca fiind. a conchis că Lorzii erau îngrijoraţi de pericolul unui „proces instrumentat de ziar”. O majoritate destul de strânsă a Curţii (11 voturi pentru. că hotărârea de suspendare era formulată în termeni mult prea generali. Fără îndoială.. în special. 14 iulie 1983. şi că – cel mai important – exista un interes public însemnat cu privire la această cauză. 598 599 140 . forumul potrivit pentru evaluarea drepturilor şi a obligaţiilor legale şi pentru soluţionarea litigiilor referitoare la acestea. Fraza „autoritatea magistraţilor” se referă. 9 voturi împotrivă) a ajuns la concluzia că nu fusese încălcată Convenţia. Cea de-a treia formă de prejudiciu era cea relevantă în cazul de faţă. 9777/82. guvernul britanic a făcut trimitere la clauza de limitare menţionată anterior de la Articolul 10 §2 („în scopul menţinerii autorităţii şi imparţialităţii magistraţilor”). – Belgium (nr. 158). examinând motivele pentru care proiectul de articol al ziarului fusese considerat drept inadmisibil de Camera Lorzilor. T. la noţiunea că instanţele sunt. p. şi Curtea era. Consecinţa era că latitudinea de apreciere a statului este mai mică.598 În sfârşit. publicul în general are respect pentru şi încredere în capacitatea instanţelor de a-şi îndeplini această funcţie 597 Curtea a continuat prin a susţine că măsurile „în scopul menţinerii autorităţii magistraţilor” protejează un interes determinabil în mod obiectiv. sau prin faptul că se aducea atingere liberei alegeri şi conduitei unei părţi la litigiu. 1978. 512: „Ar fi cu siguranţă uimitor dacă judecătorii străini.tribunalului. precum şi la judecători în capacitatea lor oficială. MK] care este superioară oricărei alte instituţii din sistemele lor juridice naţionale”.

Curtea doreşte să fie mult mai strictă cu privire la cenzura preventivă. Articolul părea să se bazeze pe presupunerea că Androsch era vinovat. Curtea nu este interesată să testeze dacă potenţialul comentariilor are vreo influenţă asupra rezultatului procedurilor. în timp ce în speţa Worm.600 Ziariştii francezi au fost condamnaţi pentru că au făcut comentarii la adresa unui litigiu pe rol în care erau implicaţi politicieni. se limita latitudinea de apreciere a autorităţilor statului în sensul luării de măsuri restrictive. Observer and Guardian – United Kingdom (Series A-216). În cauza austriacă Worm s-a ajuns la o concluzie diferită. De Haes and Gijsels – Belgium (Reports 1997. mai precis. p. Curtea a adoptat o perspectivă puţin mai diferită: măsurile restrictive fuseseră luate pentru a se garanta învinuitului un proces echitabil. publicaţia lui Worm a făcut o analiză detaliată a judecătorului. în: NJCM-Bulletin 1998. Curtea a avut în vedere măsurile luate pentru a garanta „autoritatea magistraţilor”. În speţa Worm. în: Maastricht Journal of European and Comparative Law 2000. în cauza Sunday Times. a învinuitului şi a apărătorului acestuia. Article 10 and the First Amendment – A case for importing aspects of US free speech jurisprudence?”. 245-272 at 270-272. McBride.604 Cea de-a doua diferenţă ar putea fi aceea că în speţa Sunday Times. Worm.605 600 CEDO. Oarecum surprinzător. Vezi M. 198). în sensul că publicul avea dreptul să fie informat cu privire la o chestiune de interes public „deoarece erau (implicate) figuri politice franceze. dacă se au în vedere potenţialele consecinţe cu impact mare asupra învinuiţilor. în: European Law Review 1998. Curtea a subliniat că interzicerea publicaţiei nu era justificată suficient. Se poate explica acest lucru prin cele două diferenţe dintre speţe. delictele fiscale comise pe perioada mandatului. prin urmare. 1534). CEDO. 601 602 603 604 605 141 . ci doreşte să păstreze sala de judecată ca forum potrivit pentru soluţionarea litigiilor. Politicians and the Limits to Critical Comment”. acuzate că ar fi comis acţiuni frauduloase în calitate de directori ai unei societăţi publice care se ocupa cu asigurarea de locuinţe pentru imigranţi”. Curtea nu subliniază faptul că nu se poate evita relatarea în presă a unui proces la nivel înalt în care este implicat un politician. 332-345. “Judges. 29 august 1997. A susţinut că prezintă un interes determinabil în mod obiectiv şi. pet.Raţionamentul din cauza Sunday Times a fost urmat de Curte şi în speţa Du Roy et Malaurie. 26 noiembrie 1991. Androsch. Pentru o lectură critică a cauzei Worm vezi şi: I. 85. referitoare la comportamentul fraudulos al fostului ministru de finanţe.602 S-ar putea pune întrebarea de ce a ajuns Curtea la o poziţie atât de diferită de perspectiva adoptată în cauza Sunday Times. insistă asupra rolului acesteia în subsidiar şi asupra doctrinei latitudinii de apreciere. Du Roy et Malaurie – France (nr. A fost deja subliniată importanţa doctrinei latitudinii de apreciere în opinia discordantă a judecătorului Morenilla din CEDO. p. ziaristul fusese pedepsit după publicare. 24 februarie 1997. Cram. “Persvrijheid sub judice”. Vezi şi J. Kuijer. 34000/96). “Criminal contempt. ci. în schimb. 47. §35. p.603 Mai întâi. existase cenzură anterioară. latitudinea de apreciere naţională este mai mare. Pe durata procesului. În acest caz. Pare justificată o revizuire mai strictă a acţiunilor mass-media. CEDO. §60. 3 octombrie 2000. 49 şi 54. Worm a fost ulterior condamnat pentru „influenţarea interzisă a procedurilor penale”.601 Singura verificare pe care o face Curtea este să vadă dacă au fost relevante şi suficiente motivele condamnării lui Worm şi dacă sancţiunea impusă nu a fost disproporţionată. a procurorului. §§38. un ziarist austriac făcuse cercetări pe durata mai multor ani. Worm – Austria (Reports 1997.

610 Au fost considerate acceptabile în diferite cauze afirmaţiile care nu fac decât să descrie un stadiu al suspiciunii. Vezi şi: CEDO. Sunday Times No. – Norway. Naylor. p. Observer and Guardian – United Kingdom (Series A-216). în special. 26 noiembrie 1991. dacă este iniţiată de unul dintre organismele statului. 10 februarie 1995. în anumite circumstanţe. juraţii au trebuit să dea un verdict la un an după ce în mass-media existase consternare cu privire la acest dosar. judicial remedies. 22 mai 1990. Kramer. în: Cambridge Law Journal 1994. pet. Vezi şi alineatul 22 din Recomandarea Adunării 1003 (1993) Consiliului Europei privind deontologia jurnalismului (Doc 6854): „informaţiile şi opiniile ziariştilor trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie.607 Motivele „relevante” pentru limitarea presei nu sunt şi „suficiente” în mod necesar. 2 – United Kingdom (Series A-217). Hauschildt – Denmark (nr.606 În speţa X. Comisia ar fi mult mai puţin tolerantă faţă de autorităţile respectivului stat membru.R. p. 409. Legătura cauzală dintre relatarea faptelor în presă şi influenţa presei asupra procesului va fi mai uşor de acceptat în ultimul caz. 2413/65. citat de: B. D&R 49. Weber .Switzerland (Series A-177). 607 608 609 610 142 . 16 decembrie 1966. §41 şi Opinia Comisiei. Se consideră că învinuitul este nevinovat până ce i se dovedeşte vinovăţia. Articolul 6 §2 nu interzice distribuirea de anumite informaţii cu privire la procese aflate pe rol.France (Series A-308).L. §68 şi CEDO. and jury bias". Vezi Practice Direction pentru judecătorii din Regatul Unit ([1982] 1 W. însă distribuţia trebuie să fie astfel făcută pentru a nu încălca presumptio innocentiae. Motivele „relevante” ar putea deveni insuficiente datorită scurgerii timpului. un aspect dezbătut în decizia Comisiei în speţa Hauschildt 609 : „O campanie virulentă de presă poate. 86). în: Law and Human Behaviour 1990." Aşadar. 1). CEDO. se referă la intervalul de timp dintre momentul în care cazul se bucură de atenţia mass-media şi momentul în care judecătorul (sau juraţii) trebuie să ajungă la un verdict. ComEDO. 1475). O hotărâre care să interzică presei să comenteze pe marginea unei cauze va trebui întotdeauna să fie limitată în timp. Articolul 6 §2 este destul de important în această privinţă deoarece garantează prezumţia de nevinovăţie oricărei părţi învinuite de săvârşirea unei fapte penale. p. Comisia a considerat că era foarte puţin probabil ca juraţii să fie influenţaţi de relatările din presă. pet. p. – Germany (nr. în timp ce declaraţiile care reflectă o opinie conform căreia persoana respectivă este  606 G.P. X. 496-497.608 Un al treilea factor relevant se referă la responsabilitatea statului în privinţa publicării. Un al doilea factor care poate fi important. 10486/83. iar aceştia trebuie să se abţină de la a emite judecăţi”. Allenet de Ribemont . §51. 9 octombrie 1986. Din acest motiv. 26 noiembrie 1991. CEDO. §§68-70 şi ComEDO. CD 23 (1967). "Pretrial publicity. în special în cauzele care sunt încă sub judice. Vor fi dificil de justificat restricţiile nelimitate. "Fair trial or free press: legal responses to media reports of criminal trials". să afecteze în mod advers procesul echitabil şi să implice responsabilitatea statului. dacă sursa relatării din presă ar putea fi una dintre instituţiile statului.

615 Cel de-al şaselea factor se referă la aspectul dacă mass-media este prevenită de pericolul unui proces prematur instrumentat de presă. A. 17265/90. Television and the drama of crime. – United Kingdom (nr. Baragiola – Switzerland (nr. D&R 61.616 În sfârşit. Baragiola – Switzerland (nr.614 Presa va aduce drept argument faptul că apără „interesul public” de corupţie şi abuz. D&R 75. ComEDO.Switzerland (Series A-62). B.612 Ar trebui făcută. în această privinţă. 76). în: Cambridge Law Journal 1994. 4 decembrie 1985. p. 17265/90. menţionat la pagina 95: „Comisia deplânge poziţia de lungă durată şi tendinţa continuă a anumitor ziare de a sublinia deschiderea acţiunilor când se oferă probe dramatice şi dăunătoare în timp ce se publică doar discret rezultatul acestora. Comisia a indicat că şi analizarea explicită a influenţării potenţiale.613 Pare la fel de importantă evaluarea naturii exacte a comentariilor făcute în mass-media. 25 martie 1983. ComEDO. 1992. pet. iar această examinare explicită de către magistraţii naţionali a părut să satisfacă dorinţele Comisiei.   611 CEDO. p. Channel Four Television a. în: Law Society's Gazette 1991. 35) şi ComEDO. D&R 48. "Fair trial-free press? Reporting restrictions in law and practice". În speţa Baragiola motivarea hotărârii luate de judecătorii de la prima instanţă arată că aceştia analizaseră atent toate probele. necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie (Principiul 2) şi necesitatea respectării dreptului la intimitate al (familiilor) suspecţilor. 12748/87). de către mass-media. şi anume. judecătorii examinaseră în mod explicit influenţa presei asupra procesului. Beloff. 21 octombrie 1993. 612 613 614 615 616 143 . destul de relevantă. 17265/90. 21 octombrie 1993. a procesului şi a judecătorilor naţionali în luarea deciziilor este. – United Kingdom (nr. 76). p.   Un alt factor relevant pentru a evalua rolul mass-media este să se verifice dacă relatarea completă a presei a exprimat în mod unanim o anumită evaluare a procedurilor judiciare.vinovată. §37. and C. Comisia a acceptat dacă procuratura unui stat membru a emis un comunicat de presă cu scopul de a împiedica diseminarea de informaţii incorecte. Recomandarea se adresează în mod special mass-media şi autorităţilor (judiciare) şi reiterează necesitatea ca autorităţile judiciare să furnizeze mass-media doar informaţii verificate (Principiul 3). 13 aprilie 1989. este o cerinţă fundamentală a administrării corespunzătoare a justiţiei”. prezentată deja în parte.. "Fair trial or free press: legal responses to media reports of criminal trials". D&R 51. D&R 75. 17-18 şi M. 285). C. cât a fost de nuanţată relatarea. – Switzerland (nr. 14 martie 1989. 14132/88. Open University Press. p. 492. pet. 136) şi ComEDO. 76). victimelor şi martorilor (Principiul 8). I.Corectitudinea meticuloasă atunci când se relatează o cauză în întregime. p. p. Minelli . 4 al Comisiei de plângeri împotriva presei. 21 octombrie 1993. o menţiune la Recomandarea (2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind furnizarea de informaţii în legătură cu procedurile penale prin intermediul mass-media (adoptată la 10 iulie 2003). pet. de asemenea. Vezi şi Sparks. dar nu ar trebui uitat că presa este o industrie comercială unde „ştirile au valoare” în măsura în care favorizează conflictualul şi senzaţionalul.611 Totuşi. ComEDO. 9 martie 1987. Nicol. vor fi de nepermis. pet. p. ComEDO.10107/82. p. 92-101 şi citarea Raportului nr. "Reporting in court". Naylor..J. ComEDO. 11553/85 şi 11658/85. pet. în: Public Law 1992. pet. p. Baragiola – Switzerland (nr. În cadrul procedurilor ulterioare derulate de Curtea de Apel. pet. Grabemann – Germany (nr. D&R 75.o.

Cel deal treilea dosar este comparabil cu dosarul Nikula. În consecinţă. Funcţionarul care ancheta dosarul a înaintat o plângere decanului baroului local. Schöpfer – Switzerland (Reports 1998. 5 decembrie 2002. Curtea a decis că nu existase nici o încălcare a Articolului 6 în această privinţă. §54. Craxi a înaintat Curţii o plângere în care susţinea că nu a avut parte de un proces echitabil datorită acestei campanii de presă. În cadrul unei conferinţe de presă. 39657/98). contextului politic şi gravelor acuzaţii aduse. care punea sub semnul întrebării moralitatea unor funcţionari publici de rang înalt şi legăturile dintre lumea politică şi cea de afaceri. §§96-108. Steur – Netherlands (nr. era inevitabil ca presa să nu facă anumite comentarii dure într-un dosar sensibil. pentru a dovedi aceste acuzaţii. care a înaintat la rândul lui plângerea către consiliul de disciplină.620 Steur. 28 octombrie 2003. Presa a relatat despre acţiunile penale împotriva lui Craxi şi a altor figuri politice. deoarece criticile s-au limitat la sala de judecată: dosarul olandez Steur.Speţa Craxi617 clarifică faptul că aceste criterii anterior menţionate au fost. Curtea a luat notă că dosarul lui Craxi fusese instrumentat de un complet compus exclusiv din judecători de profesie şi că nimic nu sugera că aceşti judecători fuseseră influenţaţi de declaraţiile din presă. §29 şi §33. procurorul a intentat acţiune penală pentru calomnie împotriva petentei. CEDO. CEDO. Craxi nu adusese nici un fel de probă. unde criticile nu şi-au găsit ecoul în mass-media. însă Curtea a luat notă că. libertatea de exprimare le este garantată şi avocaţilor. deoarece sunt intermediari între public şi instanţe. Curtea trebuia să se pronunţe dacă existase sau nu o încălcare a Articolului 10. 1042). însă criticile lor nu trebuie să depăşească anumite limite. 618 619 620 144 . Trebuie să se facă o distincţie între cauzele menţionate anterior şi situaţiile în care nu presa. O 617 CEDO. 21 martie 2002. de asemenea. 24 februarie 1994. O problemă comparabilă. Curtea a constatat că interesul mass-media se datora poziţiei înalte ocupate de Craxi. În mod evident. economice din stat. o astfel de situaţie fiind în dosarul Schöpfer. pet. Craxi mai susţinea că procuratura furnizase deliberat şi sistematic informaţii confidenţiale presei. cu toate acestea distinctă. Nikula . Craxi – Italy (nr. care pot face comentarii în public cu privire la administrarea actului de justiţie. 20 mai 1998. îşi reprezenta clientul care era acuzat de obţinere de indemnizaţii sociale prin fraudă. Petenta era o avocată a apărării care a înaintat instanţei o notă prin care a denunţat tacticile procurorului. Avocaţii au o poziţie centrală în administrarea actului de justiţie. ci au rămas în sala de judecată. un avocat olandez. ci avocaţii comentează cu privire la litigiile pe rol. utilizate de Curte atunci când a examinat o încălcare a Articolului 6 CEDO (dreptul la o audiere echitabilă) în cursul unei campanii de presă. pet. În toate cele trei dosare. CEDO. deoarece constau din „manipulare şi prezentare ilegală de probe”. În cadrul procedurilor civile împotriva clientului său.Finland (nr. pet. s-a pus în dosarul Nikula619. el a declarat că autorităţile încălcaseră flagrant drepturile omului de mai mulţi ani de zile. Steur a susţinut că funcţionarul instituţiei care ancheta dosarul obţinuse declaraţii de la clientul său deoarece l-a supus pe acesta unei presiuni inacceptabile. Mai întâi. 34896/97). Curtea a făcut câteva remarci cu privire la statutul special al avocaţilor.618 Petentul era un avocat care s-a plâns presei că clientul său fusese arestat fără un mandat de arestare. Vezi şi: CEDO. Împotriva clientului lui Steur au fost intentate acţiuni civile şi penale. Ulterior. În opinia Curţii. Casado – Spain (Series A-285-A). s-a declanşat procedura penală împotriva lui Craxi. 31611/96). Craxi era Primul-ministru al Italiei. După ce au fost descoperite nişte grave nereguli.

§54. ComEDO. Curtea a adăugat la consideraţiile sale anterioare: "[. din ce în ce mai mult. Vezi şi: ComEDO.R. Nikula . Totuşi. pet.Austria (nr. trebuia să tolereze critica considerabilă adusă de petentă în calitatea acesteia de avocată a apărării”. Mahler . în care apărarea a descris opinia unui judecător ca fiind „ridicolă”. W. 31611/96). Curtea este gata să accepte interferenţele privind libertatea de exprimare a avocaţilor atunci când se referă la activităţile lor profesionale. în cadrul unor proceduri disciplinare. În hotărârea Nikula (§51). acest lucru nu este neapărat adevărat. ceea ce era diferit de critica adusă calităţilor profesionale generale ale lui T.. Curtea nu a considerat acest lucru decisiv şi a luat notă că Steur fusese declarat vinovat. fără să fie influenţată de „efectul de răcorire” potenţial al unei sancţiuni penale relativ uşoare sau al unei obligaţii la plata de daune pentru acoperirea prejudiciului suferit sau cheltuielile produse.622 621 CEDO. Ceea ce pare să indice că. pet.] ameninţarea cu o revizuire ex post facto a criticii aduse de apărare unei alte părţi la procedurile penale – fără îndoială că acuzarea trebuie să fie considerată astfel – este greu de reconciliat cu datoria avocatului de a apăra cu mult zel interesele clienţilor. ar trebui ca apărarea.astfel de poziţie explică restricţiile obişnuite în ceea ce priveşte conduita membrilor Baroului. de exemplu. Curtea a notat că această constatare ar putea avea un efect de descurajare asupra avocatului. să evalueze relevanţa şi utilitatea unui argument al apărării. Curtea a avut în vedere mai mulţi factori ai acestor plângeri:   Curtea acordă o protecţie sporită declaraţiilor în care un învinuit critică acuzarea şi nu atacurilor verbale asupra judecătorului sau instanţei ca atare (Nikula. pet. . În acel context procedural. În concluzie. Totuşi. precum şi tonul acestora (Schöpfer. petentului nu-i fusese impusă nici o sancţiune.Finland (nr. apărarea a afirmat că procurorul întocmise actul de acuzare „într-un stadiu de beţie totală”.. §32). În hotărârea Nikula. Seriozitatea şi natura generală a criticilor. MK]. de încălcarea standardelor profesionale aplicabile. 30 iunie 1997. în dosarul Mahler. În dosarul Steur. 622 145 . Este legitim să se aştepte de la aceştia să contribuie la administrarea corespunzătoare a actului de justiţie şi la păstrarea încrederii publicului în acesta. 14 ianuarie 1998. Curtea a permis o mai mare latitudine de a face remarci critice dacă acestea aveau un caracter procedural: „critica era limitată strict la rezultatele lui T ca procuror în dosarul împotriva clientului petentului." 621 Curtea se foloseşte de un raţionament similar în privinţa „efectului de răcorire” al sancţiunilor disciplinare. 21 martie 2002. 26602/95). §50). în primul rând. 29045/95). supravegheată de magistraţi [Curtea subliniază că rolul instanţelor şi al preşedintelui de complet este să conducă procedurile astfel încât să garanteze conduita adecvată – şi mai puţin să examineze într-un proces ulterior corectitudinea declaraţiilor făcute de o parte în sala de judecată. în sensul că ar fi posibil ca el să se simtă restricţionat atunci când şi-ar alege argumentele pentru a-şi apăra clienţii în dosare viitoare. T.Germany (nr. Situaţia este total diferită în cazul în care avocatul aduce o insultă personală. De exemplu.

Romania (nr. 41). În consecinţă. pet. Prince .United Kingdom (nr. Mosteanu a.o. Curtea a decis în unanimitate că nu existase nici o încălcare a Articolului 6 §1. Sovtransavto Holding . CEDO.” 624 La fel. 11456/85. în sensul Articolului 6 §1 din Convenţie. având vedere conţinutul acestora şi modalitatea în care au fost făcute […]. Curtea nu poate decât să ia notă că autorităţile ucrainene de la cel mai înalt nivel au intervenit în nenumărate ocazii în cadrul procedurilor.o. „Forumul” criticii. înainte de a recurge la calea de atac ce se dovedise a fi eficientă. Reinforcement of the Rule of Law. Cu toate acestea. 33176/96). p. pet.   La fel de relevant este şi dacă autorităţile naţionale au încercat să stabilească dacă afirmaţiile avocatului erau adevărate sau au fost făcute cu bună credinţă (vezi dosarul Steur). dl. 624 625 146 .Romania (nr. 13 martie 1986.623 În speţa Nikula (§52). 26 noiembrie 2002.Ukraine (nr. În speţa Sovtransavto. Preşedintele Ucrainei îi trimisese Preşedintelui Tribunalului Suprem de Arbitraj o scrisoare prin care-l îndemna să „apere interesele cetăţenilor ucraineni” într-un litigiu dintre o companie de stat din Rusia şi o companie de stat din Ucraina. §80. Curtea a avut în vedere faptul că afirmaţiile petentei sau limitat la sala de judecată. 25 iulie 2002. În România. Vezi şi alte plângeri identice în CEDO. . §§41-43. Falcoianu a. §44 şi CEDO. în care acesta afirmase că hotărârile judecătoreşti de restituire ale proprietăţilor naţionalizate ilegal nu ar trebui executate. 2002. pet. Nikula. CEDO. 29053/95). §34.Romania (nr. hotărârea Curţii în speţa Sovtransavto nu doreşte să interzică intervenţiile legale ale autorităţilor ca terţe părţi. Ciobanu . Iliescu. Curtea a acordat importanţă faptului că avocatul criticase autorităţile judiciare mai întâi în public la conferinţa de presă. D&R 46. În opinia mea. . Vezi şi raportul final al Programului PHARE „Întărirea statului de drept”. §54). ministrul trimite „scrisori ocazionale” în care se recomandă magistraţilor o anumită interpretare a legii (vezi Comisia Europeană. 32943/96). Nijmegen: Wolf Legal Productions. pet. Severitatea pedepsei impuse (Schöpfer. e o situaţie cu totul diferită dacă membrii executivului comentează pe marginea litigiilor pe rol. în speţa Falcoianu625. Se va constata o încălcare a Articolului 6 doar dacă petentul poate să demonstreze că judecătorul 623 Vezi şi ComEDO. 9 iulie 2002. 222). 16 iulie 2002. Oricare ar fi motivele avansate de guvern pentru a-şi justifica astfel de intervenţii. Curtea a constatat că nimic nu sugera că judecătorii care deliberaseră în cauza petenţilor fuseseră influenţaţi de remarcile Preşedintelui. petenţii s-au plâns cu privire la independenţa Curţii Supreme din România. şi nu au fost critici aduse unui judecător sau procuror. Curtea consideră că. §§35-38. În această speţă. care să-şi găsească ecou în mass-media. drept consecinţă a modificării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. În dosarul Schöpfer (§31). 48553/99). Curtea a adoptat o perspectivă destul de blândă. p. care se detaşase de propria jurisprudenţă în urma unui discurs ţinut în 1994 de Preşedintele României. iar faptul că cei doi judecători votaseră înainte în favoarea schimbării jurisprudenţei nu încălca dreptul înscris la Articolul 6 §1. Această practică lasă loc abuzului. acestea erau ipso facto incompatibile cu noţiunea unui „tribunal independent şi imparţial”. Curtea a decis că o astfel de intervenţie era incompatibilă cu noţiunea de tribunal „independent”: „În sfârşit. pet.

subliniind că. Şi. 1063/61. A însemnat asta că judecătorul de la Curtea de Apel a fost influenţat ilegal de către Parlament? Comisia a decis că nu era cazul. Şi. situaţia în care dezbaterea parlamentară încearcă să influenţeze independenţa justiţiei. 669-670).a fost influenţat în fapt atunci când a deliberat într-un dosar anume. pet. în sfârşit. X. Comisia a trebuit să comenteze o dezbatere parlamentară din Bundestag-ul german cu privire la organizarea justiţiei. În 1962.626 Un membru al parlamentului din partea partidului socialist SPD s-a plâns în cadrul dezbaterii cu privire la politica sentinţelor judecătoreşti. Pentru a-şi susţine punctul de vedere. p. Raţionamentul nu părea să indice nici o părtinire datorată dezbaterii parlamentare. 16 iulie 1962. erau mult prea blânde. . dintre care unul era pe rolul Curţii de Apel. Această situaţie demonstrează că remarcile parlamentarilor cu privire la dosarele pe rol nu au fost permise în mod necondiţionat de către Comisie. în sfârşit.Germany (nr. în cadrul dezbaterii se făcuse trimitere în mod explicit la necesitatea unei independenţe a justiţiei. 147 . care. Digest. În plus. Comisia a considerat că era important faptul că dezbaterea nu avusese drept rezultat un vot sau o declaraţie adresată judecătorului. în opinia sa. acesta a făcut trimitere la anumite dosare. 626 ComEDO. Ceea ce va reprezenta un obstacol dificil pentru petent. hotărârea Curţii de Apel fusese motivată corespunzător.

Aspecte relevante ale Convenţie Europeane a Drepturilor Omului în practica judiciara din România 148 .

3 pct.de art. se reţine că.2003. C. prev. are corespondent în legislaţia penală română.). pedepsită cu închisoarea de 7 la 20 ani. 7 B 254/2003/43 a Judecătoriei oraşului Kiskunhalas. pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie. pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea. A. transferul este legat de punerea în executare a sentinţelor ce implică privarea de libertate în interesul reintegrării condamnatului în ţara de origine.1. 8 paragraf 1 pot fi luate doar dacă sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt proporţionale cu scopul urmărit. s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive (de la data de 17.321 al. a fost condamnată la 4 ani şi 6 luni închisoare. bijuterii. adoptată la Strasbourg – 1983. prin constrîngere fizică şi ameninţare şi punerea victimei în imposibilitate de a se apăra. C. K.01.a.e din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate. din data de 5 martie 2004. a rezultat că prin sentinţa penală nr. produse alimentare ş. Balkandali v Belgia) în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art.a şi c Cod penal.2/1 lit.2003 la zi) din pedeapsa aplicată inculpatei şi s-a luat faţă de aceasta măsura expulzării cu interdicţie de intrare în ţară pe o perioadă de 10 ani. Abdalaziz.. Cabales.5 al. prev.01. fapta reţinută în sarcina inculpatei B. se află în prezent încarcerată în Institutul Penitenciar cu Regim Sever şi Moderat din Kalosca. pe teritoriul căreia a fost condamnată intimata B. şi-a exprimat opinia cu privire la transferarea sa într-un penitenciar din România.1.de art. M. în calitate de coautor. C. într-un penitenciar din România. C. Astfel. aplicată sus numitei de către instanţele din statul solicitant. C.lit. C.211 al. M. 149 .e din Legea nr. 1 şi 3. inculpata B. în noaptea de 17/18. C. realizînd conţinutul constitutiv al infracţiunii de tîlhărie. întocmit de judecătorul desemnat pentru executarea pedepselor din cadrul Tribunalului judeţului Bacs – Kiskun.c din Codul penal ungar. a sustras din locuinţa părţii vătămate F. În consecinţă..3 al Legii nr.de art. în sensul refuzului la transfer. procedura transferului persoanei condamnate face parte din cooperarea internaţională în interesul persoanei condamnate. În fapt. L. persoana condamnată B. Numita B. deci dacă sunt necesare într-o societate democratică. Fără a ignora dreptul statului.756/2001 şi art.. împreună cu numiţii L. Deliberînd asupra cererii privind transferul condamnatei B. se constată îndeplinite condiţia dublei incriminări prev. Sentinţa a rămas definitivă la data de 22.. comisă de mai mult persoane împreună. adoptată la Strassbourg-1983. trebuie avute în vedere şi hotărîrile Curţii Europene (Moustaquim v Belgia. constată: Prin adresa nr.1. de a controla intrarea. dîndu-i posibilitatea de a reveni în ţara în care are legături şi în care se va afla într-o poziţie mai bună pentru a se putea reabilita în plan social. mai multe bunuri (sume de bai. Aşa cum rezultă din art. într-un penitenciar din România. Bv. şi B. cu regim penitenciar sever. care au necesitat pentru vindecare peste 8 zile de îngrijiri medicale. Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate. Prin aceeaşi sentinţă. Din examinarea materialului cauzei. prin care se solicită transferarea persoanei condamnate B.lit. numita B.. După cum rezultă din procesul-verbal nr.1.2004. 36/2004/2.lit.. la data de 22. aflată în executarea unei pedepse privative de libertate în Republica Ungară. partea vătămată a suferit leziuni traumatice.10.b şi al.14887/II/2004/13 c. Ministerul JustiţieiDirecţia Relaţii Internaţionale şi Drepturile Omului a transmis Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Bucureşti cererea formulată de către Ministerul Justiţiei din Republica Ungară.2003. C. În urma agresiunii.76/1996.01.2 lit. şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional. Berrehab.

Examinînd cererea formulată.Consimţămîntul persoanei condamnate subliniază raţiunea legii legată de personalizarea măsurii de transfer luată în interesul persoanei condamnate. În acelaşi timp.92/1999. şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional. C. că nu are legături cu cei rămaşi în România şi că are un logodnic în Ungaria. Amestecul autorităţilor publice este permis în ceea ce priveşte viaţa privată şi de familie. atunci cînd condamnare pronunţată împotriva acesteia conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră. astfel încît. 8 paragraf 1 pot fi luate doar dacă sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt proporţionale cu scopul urmărit. În cauză. Avînd în vedere că. bună starea economică a ţării. unde condiţiile de executare a pedepsei sunt mai bune decît în România. Fără a ignora dreptul statului. deci dacă sunt necesare într-o societate democratică. statul de executare poate. pe teritoriul căreia a fost condamnată intimata B. unde trăieşte de 4 ani. mijlocul folosit nefiind proporţional cu scopul legitim urmărit. în conformitate cu propriile declaraţii (f. Curtea constată că. deşi ingerinţa este prevăzută de lege. privită prin perspectiva respectului pentru viaţa de familie nu ar conduce la un echilibru între interesele părţilor. 150 . ea nu este necesară într-o societate democratică. la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul pentru transferarea persoanei condamnate fără consimţămîntul acesteia din urmă. precum şi faptul vă doreşte să-şi întemeieze familie în Ungaria. transferul condamnatei în România ar încălca dispoziţiile art. trebuie avute în vedere şi hotărîrile Curţii Europene (Moustaquim v Belgia. de a controla intrarea. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. aceasta a precizat că trăieşte de 4 ani în Ungaria şi nu menţine nici o legătură cu familia din România. interferînd cu viaţa sa privată şi de familie. Balkandali v Belgia) în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art. C. potrivit prevederilor art. urmează a fi respinsă. Chiar în condiţiile art. atunci cînd este prevăzut de lege şi în măsura în care constituie o măsură care într-o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională. nr.3 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate. Berrehab.. La examinarea cererii nu se poate face abstracţie de motivele pentru care condamnata a refuzat transferul. Deşi legea permite executarea pedepsei în România.G. Astfel.condamnata a precizat că menţine legăturile cu concubinul său din Ungaria şi doreşte –pentru acest considerent-să continue executarea pedepsei în Ungaria.3 al Protocolului adiţional (ordin de expulzare) opinia persoanei condamnate trebuie luată în considerare. după executarea pedepsei dorind să rămînă cu acesta. protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. siguranţa publică. condamnata a învederat faptul că nu doreşte să se întoarcă în ţară. Curtea apreciază că. cererea privind transferul condamnatei B.25 verso dosar 830/II-5/2004) se simte bine în institutul penitenciar din Ungaria.. Abdalaziz. Cabales.8 din CEDO. ratificat de România prin O. admiterea cererii nu este oportună. Admiterea cererii.

Dispoziţiile art. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. când încă se administrează probe în vederea soluţionării cauzei în cursul urmăririi penale. 63 şi 64 din 16. str. fără măcar ca acestea să fie identificate şi inventariate cu exactitate. În cauză sunt incidente dispoziţiile art. ca aşa stau lucrurile . 729/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.2004 o echipă de jandarmi însoţită de procuror a efectuat o percheziţie domiciliară la imobilul sus menţionat.109 alin. 14. date referitoare la traficul internaţional de persoane sau date referitoare la utilizatori. Analizând admisibilitatea cererii formulate de petent funcţie de dispoziţiile legale incidente în cauză.14 precum şi să ridice obiecte care conţin date informatice. 1480/2004. Păunaşul Codrilor nr.168 Cod procedură penală stabilirea acestui drept şi restituirea ”.1 Cod procedură penală „orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere potrivit dispoziţiilor art. emise de Tribunalul Bucureşti Secţia I-a Penală în dosarul nr. sector 5.2.169 alin. În considerente. L. chiar dacă petentul invocă ca temei de drept dispoziţiile sus menţionate la acest moment procesual.000 lei cheltuieli judiciare către stat. 151 .889 /2004 Tribunalul Bucureşti a respins ca inadmisibilă plângerea petentei.03.1 Cod procedură penală invocate de petenta ca temei de drept al plângerii formulate nu sunt incidente în cauză câtă vreme. cu motivarea că sunt bunuri personale ce nu au legătură cu obiectul cauzei. cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la imobilul din Bucureşti.168 Cod procedură penală să se dispună restituirea tuturor obiectelor şi înscrisurilor proprietatea acesteia şi care i-au fost ridicate cu încălcarea dispoziţiilor legale . potrivit cu care obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătura cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. str. O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.se la efectuarea percheziţiei la imobilul sus menţionat au fost ridicate mai multe bunuri astfel cum rezultă din conţinutul procesului verbal de percheziţie din 18.03.4 Cod procedură penală. reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerinţa (restrângerea dreptului ) este permisă de lege. s-au depus în copie următoarele: autorizaţie de percheziţie nr.2003. La termenul din 29 iunie 2004.2 Cod procedură penală . petenta a învederat faptul că în data de 187.169 Cod procedură penală rap. 729/P/12. nu se poate stabili încă dacă obiectele ridicate au sau nu legătură cu cauza.2004. Păunaşul Codrilor nr. 108 alin. 2962/24 mai 2004 petenta V. rezoluţie de începere a urmăririi penale „in rem ”nr. proces verbal de percheziţie din data de 18. Deliberând asupra recursului declarat de V. pentru o parte din aceasta petenta solicitând restituirea. organele de urmărire penală au fost autorizate să efectueze o percheziţie domiciliară la adresa din Bucureşti.2004. astfel cum prevăd dispoziţiile art. L.02. Or. urmare solicitării transmisă cu adresa nr. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta fără a-l motiva. aceste prevederi se referă la contestarea măsurilor asiguratorii şi restituirea lucrurilor ridicate urmare dispunerii acestor măsuri. 63 şi 64 din 16 martie 2004. motiv pentru care solicită restituirea tuturor acestor bunuri. în temeiul dispoziţiilor art.03.imobil proprietatea petentei .03.2003. împotriva sentinţei nr. cu aceeaşi ocazie fiind ridicate fără drept bunuri proprietatea petentei. A fost obligată petenta la 150.rezultă din tehnica redactării textului 169 alin. în şedinţă publică. enumerându-le în conţinutul plângerii formulate. a solicitat ca. Procedîndu . 889/2004 constată: Prin sentinţa penală nr. la art. tribunalul a constat că: În baza autorizaţiilor nr. La dosar.

6 paragraful 1 din Convenţie (Brumărescu v.c Cod procedură penală. iar o soluţie dată de Curte ar încălca dublul grad de jurisdicţie (în lipsa unei analize anterioare a dreptului) Curtea va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare conform art. Din modul în care art. Relevând că faţă de bunurile ridicate nu s-au dispus măsuri asiguratorii cu atât mai mult instanţa ar fi trebuit să verifice temeiul restrângerii dreptului de proprietate al petentei. România). restituirea lucrurilor să nu stânjenească aflarea adevărului.169 Cod procedură penală. cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de reparare a pagubei. 385/6 alin. inculpat sau orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea părţii vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa. Grecia). Dispoziţia legală conferă acest drept oricărei persoane care pretinde că lucrurile ridicate îi aparţin.2 lit.109 Cod procedură penală. un terţ. fie conform art.Analizând hotărârea conform art. Codul de procedură penală dă dreptul oricărei persoane de a cere restituirea bunurilor proprietatea sa. 385/15 pct.108 Cod procedură penală în ceea ce priveşte obiectele ridicate. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerinţa (restrângerea dreptului ) este permisă de lege. Dreptul la acţiune şi condiţiile de exercitare sunt prevăzute chiar de legea Română. cu atât mai mult cu cât. Dreptul de acces în justiţie implică existenţa unei căi judiciare pentru cereri care au ca obiect drepturile civile fără distincţie după cum acestea se valorifică în procesul penal sau civil. sau în baza art. În cauză petenta a invocat faptul că o parte dintre bunurile ridicate în urma percheziţiei la adresa din Bucureşti sector 5 Păunaşul Codrilor nr. art. Codul de procedură penală permite instanţelor de judecată modificarea temeiului sesizării (vezi schimbarea încadrării juridice mutatis mutandis). legal sesizată. rap.109 Cod procedură penală. În principal restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune. în cuprinsul cererii depuse la fond se face vorbire despre neîndeplinirea cerinţelor art. instanţa poate pune în discuţie un alt temei de drept. Articolul 6 paragraful 1 CEDO garantează dreptul oricărei persoane de a se plânge unei instanţe judecătoreşti cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile.169 Cod procedură penală. Curtea apreciază că o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. ar respinge-o ca inadmisibilă pe considerentul inducerii greşite a unui text de lege.109 Cod procedură penală) prevăzând că obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. în cazul unei cereri a părţii. indiferent de la cine au fost luate învinuit inculpat.109 Cod procedură penală. Codul însuşi garantând dreptul de a formula acţiune în baza art. Curtea va reţine următoarele : Considerată măsură de reparaţie imediată. Hotărârea tribunalului prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei de restituire a bunurilor ridicate în urma percheziţiei făcute la inculpat este nelegală. 168 Cod procedură penală.14 îi aparţin şi nu au legătură cu obiectul cauzei pendinte . Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunţa pe fondul cauzei prejudiciind-o astfel pe petentă. O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal.3 Cod procedură penală.6 paragraful 1 include „dreptul la instanţă”. fie conform art. având competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri.169 Cod procedură penală reglementează această instituţie reiese că pot fi restituite lucrurile atunci când sunt realizate următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit. Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi iluzoriu dacă o instanţă. S-ar fi impus verificarea pe fond a temeiniciei măsurii.169 Cod procedură penală sau conform art. Cauza va fi trimisă Tribunalului Bucureşti Secţia I-a Penală la care s-a înregistrat 152 . Soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a plângerii apare ca nelegală. restituirea lucrurilor poate fi folosită ca o măsură procesual penală conform art. ce i-au fost luate pe nedrept. la art. legea însăşi (art. iar dreptul de a avea acces la justiţie respectiv dreptul de a declanşa proceduri în faţa unei instanţe civile este o componentă a acestuia (Hornsby v.

conform sentinţei penale nr.02. motivarea instanţei de fond în sensul că la data când a fost săvârşită infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată S. astfel cum rezultă din examinarea fişelor de cazier judiciar. din care rezultă că inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei rezultante stabilită în urma contopirii pedepselor. În dezvoltarea motivelor de apel.lit. instanţa de fond a apreciat că.2. în perioada respectivă.g şi i Cod penal.. L. în mod corect.a..37 lit.2463/10.de art. la pronunţarea hotărârii nu a avut în vedere existenţa sentinţei penale nr. a reţinut că sunt expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.1-209 al. Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului. Sub aspectul laturii civile.1420/16.2000 a Judecătoriei Turnu Măgurele.c C. prin sentinţa penală nr.1420/16. cu aplicarea art.2004. L. inculpatul s-a aflat în executarea pedepselor la care a fost condamnat prin sentinţele penale nr.1. din cadrul Judecătoriei Sectorului 4.2002.793/A/30.a Cod penal. în cauză neexistând alte date în sensul că inculpatul ar fi fost arestat ulterior liberării sale condiţionate din luna octombrie 2001 sau că s-ar fi aflat în executarea altor pedepse la data la care a fost săvârşită infracţiunea de furt ce formează obiectul cauzei de faţă.333 C.2000 – 16. pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală. M.2002).. dacă sar fi avut în vedere aceste aspecte. Ca urmare. pentru a aprecia.11 pct.p.. M.02.de art.lit. formulată de apărătorul inculpatului.p. pentru următoarele considerente: S-a constatat că.10.2002.c C.725/14. parchetul a arătat că instanţa de fond.10. cu aplicarea art. iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. instanţa de fond a reţinut că în perioada 17.2002 reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei.05. având obligaţia de a le înlătura motive pe celelalte.315/09. criticând-o sub aspectul greşitei soluţii de achitare a inculpatului A.dosarul de urmărire penală 720/P/2004. acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată este neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.p. (25. astfel încât.662/28. Tribunalul a constatat apelul declarat de parchet ca fiind nefondat.p. în baza art. motiv pentru care s-a dispus achitarea inculpatului. S-a respins.01. de vreme ce în cauză nu s-a dovedit vinovăţia inculpatului.1-209 al. prin care s-a dispus contopirea pedepselor stabilite prin sentinţele penale nr.06.2003 a Judecătoriei Buftea a fost respinsă cererea de restituire întemeiată pe art.ca neîntemeiată acţiunea civilă. nu avea cum să comită fapta din 25.la art.. inculpatul se afla în libertate.p.2001 a Judecătoriei Sector 4.p.11 pct. astfel că nu se impune restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale. M. s-a respins ca nefondat apelul declarat de parchet. respectiv 25/26. 3. rămasă definitivă în luna iulie 2001. pentru infracţiunea prev.. L.10 lit. lit. fiind privat de libertate. dacă restituirea obiectelor stânjeneşte sau nu stânjeneşte aflarea adevărului. instanţa de fond a apreciat că în cauză au fost efectuate toate cercetările cu privire la inculpatul A.a Cod penal.10 lit.11.2001 în luna octombrie 2001. instanţa de apel. a fost achitat inculpatul R. M. într-adevăr.04.793/20044. pentru infracţiunea prev.37 lit. s-ar fi constatat că.208 al. la data comiterii faptei.a rap.11. avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de achitare şi a ignorat informaţiile furnizate prin referatul Biroului Executări penale. fapta ilicită a acestuia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.05.a rap.02.2001 a Judecătoriei Sector 5.208 al. ca neîntemeiată. M. ori.2001 a Judecătoriei Turnu Măgurele.p.2000 a Tribunalului Teleorman şi respectiv sentinţa penală nr. Referitor la cererea de restituire a cauzei la procuror. Pentru a pronunţa această sentinţă. împotriva deciziei penale nr.i Cod penal.la art. ar fi 153 . inculpatul A. În baza art. conform art.04.p. Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.315/2000 şi 13/2001 pronunţate de Judecătoria Turnu Măgurele. în raport de stadiul procedurii. instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului.333 C.lit.13/18.2. L.1. definitivă prin decizia penală nr. constată: Prin sentinţa penală nr. Prin decizia penală nr.

prin urmare. situat în comuna Dobroieşti. Alte probe în dovedirea faptei administrate pe parcursul procesului penal nu au mai fost decât sesizarea părţii vătămate S. reţinând că: La data de 26.05.1420/16. întrucât la data respectivă ar fi fost arestat. s-a dispus contopirea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului prin sentinţele penale nr.000 lei. de vreme ce era arestat. despre această sentinţă. s-a dedus perioada deja executată. de unde au sustras trei role de pluş pentru tapiţerie. însă în cursul cercetării judecătoreşti (a se vedea declaraţia sa de la fila 23 din dosarul de fond) a revenit asupra acestor declaraţii.Fundeni nr. Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului.A. Astfel.10. aflându-se în executarea pedepselor aplicate prin sentinţele penale nr. sat Fundeni. instanţa de fond a ignorat aceste aspecte ce rezultau în mod evident la o analiză atentă a actelor şi lucrărilor dosarului. descriind modalitatea şi împrejurările săvârşirii acesteia. urmând să expire la 16.04. a rezultat că executarea acestei pedepse rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare a început la data de 17. Tribunalul a constatat că este cu neputinţă a se stabili în ce anume au constat acele cercetări efectuate în cauză.2000 şi 13/18. de către organele de poliţie pentru depistarea şi identificarea autorului infracţiunii şi care au fost elementele şi împrejurările care au format convingerea organelor de cercetare penală că autorul acestei fapte este inculpatul din prezenta cauză.2002. de la 17. Din referatul întocmit de Biroul Executări Penale al Judecătoriei sectorului 4.10. în noaptea de 25/26. cu aplicarea art. ar fi fost imposibil ca el să comită această infracţiune. L.204. Prin sentinţa penală nr.02.88 Cod penal rap. însoţită de un referat întocmit de biroul executări penale al acestei instanţe.2001). inculpatul nu se afla în stare de privare de libertate. fiind audiat. Prin urmare.2001 a Judecătoriei sector 4. însă prin sentinţa penală nr. Mai mult decât atât. cu privire la data şi modalitatea rămânerii definitive a acestei sentinţe şi la situaţia executării pedepsei. prin forţarea unei ferestre.71-64 Cod penal. judeţ Ilfov.2463/10. dar argumentele pe care trebuie să se întemeieze această soluţie sunt altele.000. potrivit art.01. L. inculpatul. ar fi fost depistat şi identificat ca autor al acestei infracţiuni de furt calificat inculpatul din prezenta cauză.530/2002 al Judecătoriei Buftea.2002 inclusiv.05.2001 a Judecătoriei sectorului 5. prin care aceasta justifică soluţia de achitare. în cauză neexistând alte date sau indicii în legătură cu faptul că. şos.fost arestat. au pătruns în atelierul societăţii. din care.11. Este foarte adevărat că. ataşat la dosarul cauzei. ulterior liberării sale condiţionate în luna octombrie 2001 inculpatul ar mai fi fost arestat în alte cauze până la data de 25. motivarea instanţei de fond. fiind forţat să dea această declaraţie şi în plus la data când a avut loc acest furt. la filele 51-53 din dosarul de fond nr. M.05.315/2000 şi 13/2001 ale Judecătoriei Turnu Măgurele. pronunţată de Judecătoria Turnu Măgurele şi.02. adresată organelor de cercetare penală şi declaraţia acestuia dată în faza urmăririi penale.2001 a Judecătoriei sector 4.2002. M.02. Tribunalul a constatat totuşi că soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond şi chiar temeiul achitării sunt corecte.la art.10.2002 partea vătămată Stanciu Marian – asociat unic al SC Fundeni Mob 2004 SRL Dobroieşti. M. arătând că nu recunoaşte săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi că declaraţia care se află la fila 14 din dosarul de urmărire penală a dat-o într-un moment în care se afla în Arestul Poliţiei Buftea. a sesizat lucrătorii Postului de Poliţie Dobroieşti în legătură cu faptul că.2002 când a fost comisă infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată. în cursul urmăririi penale.2000 la zi(16. este infirmată de actele şi lucrările dosarului.2001.2000.36 al. este infirmată chiar de către inculpat care pe tot parcursul procesului penal nu a susţinut nici un moment că ar fi fost imposibil să comită infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcina sa. el se afla pe raza judeţului Teleorman. s-a dispus liberarea condiţionată a condamnatului A.1420/16. din actele dosarului a rezultat că la data de 25.3 Cod penal. din executarea acestei pedepse. însă aceste mijloace de probă dovedesc numai existenţa infracţiunii de furt calificat în dauna patrimoniului părţii 154 . a recunoscut comiterea acestei fapte. în urma cercetărilor efectuate în cauză.315/09. Prin actul se sesizare a instanţei s-a susţinut că. la domiciliul său.02. în valoare totală de 25. făcându-se menţiune în fişa de cazier judiciar. stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare.7113/2003 al Judecătoriei Buftea se află ataşată copia sentinţei penale nr. autori necunoscuţi. dată spre executare inculpatului. aflată la fila 14 din dosarul nr. Cu toate însă că. precum şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului cu planşa foto aferentă.

). Deoarece în cauză prin hotărârile instanţelor nu au fost vătămate drepturile părţilor. este autorul infracţiunii de furt în dauna părţii vătămate Stanciu Marian. Analizând hotărârea recurată. În raport de prevederile art.379 C.p. cu privire la cazul de casare prev. Chiar dacă ulterior a negat vinovăţia sa..1.p. .b . dat fiind modul în care au fost analizate probele. la data săvârşirii faptei era arestat într-o altă cauză. aceasta apare ca fiind legală şi temeinică. Curtea. Nu se poate considera că instanţa de apel s-a pronunţat cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale care guvernează judecata în apel şi verificarea vinovăţiei inculpatului în triplu grad de jurisdicţie. criticând-o cu privire la greşita achitare a inculpatului.p. tribunalul poate dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată numai în cazurile anume înscrise la pct. tribunalul a apreciat că. .p.. constatându-se o eroare în aprecierea situaţiei de fapt.2 C. asupra modului care l-a determinat să săvârşească fapta „încurajat că în curtea atelierului nu se găsesc câini”. omiţând să analizeze probele administrate în faza urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti. în cazul admiterii apelului şi reformării sentinţei primei instanţe. în care acesta a descris în detaliu construcţia atelierului de unde a sustras bunurile.385/15 pct.p.197 alin. în apel.vătămate S.p.b C..a rap. analizând toate probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.p. ci două declaraţii în faza de urmărire penală. analizând existenţa vinovăţiei inculpatului. este autorul acestei infracţiuni. cât timp hotărârea atacată nu s-a dat cu încălcarea unor norme procedurale sancţionate nu nulitatea absolută. a conformat săvârşirea faptei.69 Cod penal. în mod corect instanţa de apel a dat o interpretare proprie probelor şi a ajuns la concluzia că inculpatul trebuie achitat. la data săvârşirii faptei se afla în penitenciar.385/9 pct.p.p. prin detaliile oferite la urmărire penală asupra locului faptei. în baza art. M. asupra obiectelor sustrase. În aceste condiţii.385/9 pct.11 pct.p. În speţă. oral.u. „am luat trei suluri de pluş pe care le-am aruncat pe geamul deschis”. lit. în sensul art.p.2 C. M. hotărârile fiecărei instanţe bazându-se pe probe care au condus la achitarea inculpatului. într-adevăr se impune o soluţie de achitare a inculpatului pe temeiul art. indicând modul de operare „mergând pe lângă gardul care împrejmuia atelierul . inculpatul. enunţă două principii de drept procesual penal şi anume principiul potrivit căruia probele nu au o valoare mai înainte stabilită şi principiul aprecierii probelor. L. nu este incident.385/9 pct. aspect care.p.lit. potrivit cărora declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. este nefondată.de art. Se precizează că inculpatul a dat nu una. a pronunţat o nouă hotărâre.p.p. În consecinţă.p. a fost înlăturat. cazul de casare invocat art. L. În motivele de recurs.p. inculpatul a fost achitat.10 C.10 C.la art. deoarece instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de achitare doar faptul că inculpatul. Cum din probatoriul administrat în cauză nu rezultă date certe care să conducă la concluzia că inculpatul A. până în dreptul unei ferestre prevăzută cu grilaj metalic . Motivele de recurs au fost extinse. va respinge recursul pentru următoarele considerente: Articolul 63 alin. însă pe baza lor nu se poate stabili că inculpatul A. 155 .. .c C. instanţa de fond l-a achitat cu motivarea că persoana trimisă în judecată nu este autorul faptei.10 lit. Instanţa de apel arătând că probele au fost greşit apreciate. lit. M. În motivele scrise de recurs se arată că în mod greşit s-a apreciat că declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei nu se coroborează cu alte probe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti. se arată că această descriere se coroborează cu procesul verbal de cercetare la faţa locului (fila 7 d. Instanţa de fond a motivat într-adevăr soluţia de achitare pe faptul că inculpatul. numai declaraţiile date de inculpat în faza urmăririi penale neputând fi luate în considerare la stabilirea vinovăţiei sale în săvârşirea faptei având în vedere prevederile art. critica formulată de Parchet conform art.p. ..10 C. ci dimpotrivă.2. În ceea ce priveşte soluţia de achitare – al doilea motiv de casare invocat de Parchet -.2.”.

Nu poate fi primită critica formulată în motivele de recurs. nu poate constitui proba vinovăţiei sale. instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului. 156 . Legal şi temeinic instanţa de apel a considerat că recunoaşterea inculpatului făcută în faza de urmărire penală. Având în vedere că bunurile pretins a fi furate de inculpat nu au fost recuperate. neconfirmată de alte dovezi. că acesta a revenit asupra declaraţiei sale de la urmărirea penală de recunoaştere a faptei. instanţa de apel. pentru a servi la aflarea adevărului. a reţinut că sunt expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. în mod legal instanţa de apel a apreciat că subzistă prezumţia de nevinovăţie.69 C. în mod corect.p. Indiferent de numărul declaraţiilor inculpatului. că în urma cercetării la faţa locului nu s-au găsit urme (impresiuni papilare) care să provină de la inculpat. Ca urmare.Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului. în conformitate cu care există două declaraţii ale inculpatului în faza de urmărire penală de recunoaştere a faptei pe care instanţele le-au ignorat. având obligaţia de a le înlătura motive pe celelalte. dispoziţiile legale (art.p.) impun ca acestea să se coroboreze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probator.

In cauză in mod corect a reţinut instanţa de fond existenţa de indicii privind săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat constând in aceea că a sustras motorină din conducta C2 aparţinând Petrotrans.4954/2004 constată: Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art. deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. Se precizează că în raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea influenţa aflarea adevărului. proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie lipsită de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa).h Cod procedură penală.148 Cod procedură penală.148 lit. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Catană Dumitru Adrian în termenul legal. cu cele care permit condamnarea. constatând că temeiurile care au stat la baza măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate. natura faptelor reţinute şi anume sustragerea de motorină din conductele Petrotrans SA . Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva art. Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării(Brogan şi Murray). Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.2004 pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 155-156 Cod procedură penală prelungirea arestării preventive a inculpatului. D. împotriva încheierii de la 13. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care necesită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine ce cele care permit inculparea şi.09. Curtea apreciază că. Tribunalul a luat în mod corect în considerare gravitatea potenţialelor infracţiuni. Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C. art.385/6 Cod procedură penală. desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v Franţa).159 Cod procedură penală apreciind că în cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. iar datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune.h Cod procedură penală şi 155 . Analizând măsura preventivă din perspectiva art. Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin temeiurile care au stat la baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea publică decurgând din lăsarea în libertate a inculpatului. criticând-o pe motive de netemeinicie. Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune. Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte în disp. cu atât mai puţin. Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art. Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor. Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Motivele plauzibile depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.4. Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune.1 lit.5 CEDO. Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit art. pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii.156 Cod procedură penală. 157 .148 lit.385/15 pct.b Cod procedură penală pentru următoarele considerente: Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.

desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v Franţa).5. pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal.385/6 Cod procedură penală. desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v Franţa).2004 a unei fapte constând in uciderea tatălui său prin aplicarea de lovituri repetate. Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin temeiurile care au stat la baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea publică decurgând din lăsarea în libertate a inculpatului. pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii. Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva art. Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor. Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul P. Curtea apreciază că.148 Cod procedură penală.2004.160/b Cod procedură penală menţinerea arestării preventive a inculpatului.1 lit. Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte în disp. Se precizează că în raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea influenţa aflarea adevărului.148 Cod procedură penală. constatând că temeiurile care au stat la baza măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.5348/2004 constată: Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art. Analizând măsura preventivă din perspectiva art. G. G. proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa). art. Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor. Curtea apreciază că.06. potrivit art. Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art. De asemenea precizează că nu se face vinovat de infracţiunea dedusă judecăţii. sănătatea. Astfel.h Cod procedură penală in sensul că natura faptei pentru care este cercetat şi modalitatea concretă in care se presupune că a fost comisă justifică temerea că lăsarea in libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.136 Cod procedură penală. 5 CEDO. vârsta. Tribunalul a luat în mod corect în considerare gravitatea potenţialelor infracţiuni. se poate lua măsura arestării preventive a inculpatului dacă gradul de pericol social al faptei. Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit art. împotriva încheierii de la 01.2004 pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr. criticând-o pe motive de netemeinicie. deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. natura faptelor reţinute şi anume omor calificat. proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa). Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.385/15 pct.148 lit. In cauză inculpatul a fost arestat conform MAP 228/UP/09. antecedentele inculpatului impun acest lucru.b Cod procedură penală pentru următoarele considerente: Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.10.h Cod procedură penală .06.2004 că se menţin condiţiile art. în termenul legal.300/2 Cod procedură penală raportat la art.10. 158 . în cauzele privitoare la infracţiuni sancţionate cu închisoarea. Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte în disp.5 CEDO. Analizând măsura preventivă din perspectiva art. Instanţa de fond a reţinut în mod corect in încheierea de la 1.h Cod procedură penală şi art.148 lit. iar datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate.148 lit. art.160/b Cod procedură penală apreciind că în cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. reţinându-se că există indicii cu privire la săvârşirea la 7/8.160/b Cod procedură penală.

Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive nu au dispărut şi nici nu s-au modificat. Probele administrate până in prezent nu înlătură indiciile privind săvârşirea infracţiunii reţinute pentru a se dispune măsura preventivă. Deşi inculpatul a afirmat că nu l-a lovit pe tatăl său. astfel încât in mod corect instanţa a dispus menţinerea acesteia. 159 . susţinerea sa este infirmată de declaraţia martorilor audiaţi in cauză. ci doar a încercat să îşi despartă părinţii care se certau.

e.g. date în faţa instanţei nu rezultă cu certitudine că inculpatul este cel care a săvârşit fapta de sustragere a unei roţi la data de 14.37 lit.e.. M.1430/3. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3. M. constată: Prin sentinţa penală nr. De altfel.1 lit.2003 a recunoscut că a sustras roata şi a vândut-o martorului D. din procesul verbal de conducere în teren.7333/2003 s-a dispus achitarea inculpatului M. de la urmărirea penală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul.6263/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I-a Penală. declaraţia martorului D. I. în baza art.a Cod penal. În concluzie se reţine că nu inculpatul este autorul furtului reclamat de partea vătămată B. M.i Cod penal cu aplic.208 al. Rejudecând. Au fost înlăturate declaraţiile date de inculpat şi martor în cursul urmăririi penale. I. din declaraţia martorului D.i Cod penal cu aplic.b Cod penal a fost condamnat inculpatul M. 64 Cod penal. prin schimbarea încadrării juridice din art.208 – 209 alin.2 lit.2003 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul nr.la art. în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului. A constatat că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea bunului.b Cod penal.10. împotriva deciziei penale nr. C. se menţionează în decizia de apel. ci ascultarea nemijlocită a inculpatului.g. şi nu de la inculpat.6. criticând hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate.385/9 pct. din care s-a avansat suma de 400. le-a înlăturat.05.385/9 pct.83/2004 Tribunalul a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a desfiinţat sentinţa apelată.83/A/20.05. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că în cauză există probe certe care se coroborează între ele.1 lit. A obligat inculpatul la 1. întrucât a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.37 lit.18 Cod procedură penală. C. A luat act că inculpatul este arestat într-o altă cauză. A.a. Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă.2004 pronunţată în dosarul nr. criticând-o în ceea ce priveşte cazurile de casare prev. de art. acesta fiind în stare de 160 . din 22.2003 de ridicare de la domiciliul martorului a roţii de rezervă aparţinând părţii vătămate.71. Pentru a hotărî astfel. s-a reţinut că din declaraţiile inculpatului şi ale martorului D.01. respectiv greşita condamnare a inculpatului pentru o faptă pe care nu a comis-o. Această situaţie de fapt rezultă din declaraţia inculpatului făcută la urmărirea penală.pentru săvârşirea infracţiunii prev.1 – 209 al. din procesul verbal şi din procesul verbal de recunoaştere din grup a inculpatului.37 lit. S. cu încălcarea principiului nemijlocirii. I.10 lit.. M. A făcut aplicarea art.600. deşi la dosar existau probe care atestau că el este autorul faptei.000 lei cheltuieli judiciare către stat.000 lei onorariul avocatului din oficiu.11 pct. art. A.c Cod procedură penală. în sensul că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este trimis în judecată (plângerea părţii vătămate formulată la 14. reanalizând materialul probator administrat de instanţa de fond. iar nu iluzorie. Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M.a rap. inculpatul prin declaraţia dată în faţa procurorului la 13. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. de art. a cumpărat roata de la A. declaraţia acesteia de la aceeaşi dată. posibilitatea de a propune probe în apărarea sa. art.208 al.1 – 209 al.i Cod penal cu aplicarea art. M.04.17/1 Cod procedură penală cu referire la greşita reţinere a stării de recidivă postexecutorie. Se reţine ca dovadă a comiterii sustragerii procesul verbal din 6.g.05.1999 din autoturismul părţii vătămate B.05. Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă. procesul verbal de reconstituire). în sensul că D. Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu v România (2000).1999.2003. Din oficiu s-au pus în discuţia părţilor cazurile de casare prevăzute de art. Prin decizia penală nr. C. conform art. cu motivarea că prin declaraţia sa martorul A. Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului său în instanţă.1 lit. S.

631/1997 şi. din motive legate de regula procesului echitabil. Potrivit art.385/15 pct. să decidă fără a aprecia în mod direct mărturiile prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis infracţiunea de care este acuzat (Ekbatani v Suedia. Conform dispoziţiilor legale.385/9 pct.6 din CEDO cu referire la faptul că instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond reţinând vinovăţia inculpatului fără a-l audia.17/1 şi pct. acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat de o instanţă în timpul dezbaterilor. Infirmând soluţia primei instanţe de achitare.recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. Este adevărat că în faţa unei instanţe de apel cu puteri jurisdicţionale depline articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici pe cel de a asista personal la dezbateri.62 – 67 Cod procedură penală. fiind lovită de nulitate. precum şi ansamblul problemelor privind vinovăţia sau nevinovăţia. în cazul apelului. ci ascultarea nemijlocită a inculpatului. Curtea va trimite cauza la Tribunal spre a fi administrate probe (audierea inculpatului. Tribunalul având competenţa a se pronunţa atât în ceea ce priveşte chestiunile de fapt cât şi cele de drept. contradictorialitatea.2 lit.289 Cod procedură penală. Modalitatea de aplicare a articolului 6 CEDO. reanalizând materialul probator administrat de instanţa de fond. nemijlocit şi în contradictoriu. fără ca acesta să fi avut posibilitatea să fie audiat. Apreciind că dreptul la apărare a fost încălcat. procedura în faţa instanţei de apel urmează aceleaşi reguli ca şi cea în faţa instanţei de fond. Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă. încălcarea art. Instanţa de apel putea fie să confirme achitarea inculpatului. Dacă legea cere oralitate. fie să îl condamne după administrarea de probe conform principiului nemijlocirii. Dreptul la un proces echitabil este încălcat atunci când instanţa se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală. 1988). cu atât mai mult cu cât Tribunalul a fost prima instanţă care l-a condamnat. considerându-l pe inculpat vinovat. oralitatea.18 Cod procedură penală. nici prin competenţa jurisdicţiei în apel. Instanţa de apel şi-a însuşit probele strânse de organul de urmărire penală încălcând principiul nemijlocirii. Analizând hotărârea recurată. Încălcarea unora dintre aceste principii de desfăşurare a judecăţii constituie o atitudine discreţionară a instanţei şi este de natură a aduce o vătămare intereselor legitime ale părţilor în proces. dacă o instanţă de apel este chemată să examineze un caz atât pe fond cât şi în drept. deşi dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt prezintă importanţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a articolului 6 (Constantinescu v România) subliniind că. judecata cauzei (atât în primă instanţă cât şi în apel se face în faţa instanţei constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral. aceasta nu poate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că. Curtea va admite recursul conform art. nemijlocire şi contradictorialitate la judecată. Deşi instanţei de apel i se recunoaşte dreptul de a da o nouă apreciere probelor administrate trebuie avut în vedere în acelaşi timp că regulile care guvernează judecata în apel sunt nemijlocirea. conform art. ţine de caracteristicile procedurii şi de rolul care revine jurisdicţie de apel în sistemul de drept intern. nici prin modul în care interesele inculpatului au fost apărate şi nici prin natura chestiunilor asupra cărora instanţa trebuia să se pronunţe. Tribunalul l-a condamnat pe inculpat fără să îl audieze. dacă o astfel de şedinţă a avut deja loc (Fejde v Suedia. a părţii vătămate şi a martorului) conform art.c Cod procedură penală pentru următoarele considerente: Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului său în instanţă. cu încălcarea principiului nemijlocirii. iar nu iluzorie. în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului. Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu v România (2000). Absenţa audierii inculpatului nu se poate justifica nici prin particularităţile procedurale. Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă. 161 . respectiv. 1991). nu poate fi menţinută hotărârea dată în astfel de condiţii. posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Art. De asemenea. libertatea de exprimare garantată de art. care au formulat principiul efectului direct (prin includerea în dreptul naţional a tratatelor ratificate de România) şi principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului faţă de legile interne . ale cărei hotărâri sunt în mod obişnuit invocate cu titlul de temei juridic de către instanţa europeană. libertatea de exprimare a fost enunţată ca o libertate fundamentală a omului în numeroase documente internaţionale: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. negativă.UK-1976).în caz de neconcordanţă. dar şi o condiţie prealabilă pentru exercitarea altor drepturi şi libertăţi consacrate de Convenţie: libertatea corespondenţei (art. Acestea sunt cerinţele pluralismului.şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. până la constituţiile postbelice. 19). poarta cu prioritate răspunderea aplicării CEDO şi a practicii judecătoreşti dezvoltate pe baza şi pentru aplicarea Convenţiei. 162 . • Domeniul de aplicare Fundamentul esenţial al unei societăţi democratice. de la Constituţia americană din 1787 şi Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 (art. după ratificarea acesteia de către România (18 mai 1994) şi publicarea în Monitorul Oficial (31 mai 1994). 19). de religie (art. politicieni şi presă. Astfel. Fiind de acord cu aplicarea directă a Convenţiei trebuie să recunoaştem faptul că normele acesteia necesită un proces de transformare prin interpretarea oferită de Curte. Participanţii la procesul judiciar. inclusiv Constituţia României din 1991 (art. dar şi o obligaţie pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informaţiei. 11). de a se abţine de la orice îngrădiri. 11). 8). Libertatea de exprimare a fost consacrată de toate constituţiile statelor. 20 alin. transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie. 1 şi 2 din Constituţia României . Instrumentul juridic avut la dispoziţie pentru aplicarea Convenţiei este dat de art. Limitările libertăţii de exprimare prevazute în normele Codului penal. cu precădere cel penal. dintre autorităţile publice şi libera exprimare a individului. 30). Hotărârile Curţii europene au definit standardele în acest domeniu şi au formulat raporturile dintre guvernanţi. 2 şi art. libertatea de gândire. au devenit izvor de drept obligatoriu şi prioritar.10 CEDO presupune din partea statelor nu numai o obligaţie generală. Curtea a subliniat în mod constant că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. de convingere. ci are nevoie de sprijinul unei jurisprudenţe ferme de clarificare a notiunilor. 9). în măsura în care cuprind dispoziţii mai favorabile titularului dreptului. 11 alin. toleranţei şi spiritului deschis în absenţa căruia nu există societate democratică” (Handyside v. • Aplicarea directă a Convenţiei În ceea ce priveşte dreptul intern. Sub rezerva paragrafului doi al articolului 10. 10 din Convenţia europeană. 10 Consideraţii introductive Lavinia Lefterache • Aspecte generale Libertatea de exprimare şi informare nu este numai o piatră de temelie a democraţiei. fiind imposibilă disocierea textului Convenţiei de practica judiciară dezvoltată de Curte. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. una dintre condiţiile progresului. libertatea de întrunire şi asociere (art. Aplicarea directă nu decurge automat din dispoziţiile legale. prevederile art. ea acoperă nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau nu sunt considerate inofensive sau indiferente. ci şi acelea care ofensează.

art. iar cel de-al doilea cauzele de restrângere a exerciţiului lor. din perspectiva dreptului intern.278.416.276. ea determină uneori o rigiditate excesivă. comunicarea de informaţii false. art. el trebuie să fie capabil să prevadă. 441). libertatea de a căuta informaţii. In acelaşi timp Curtea a apreciat că nivelul de precizie al legislaţiei interne (…) depinde considerabil de conţinutul instrumentului juridic în cauză. securităţii naţionale (trădarea.302 instigarea publică şi apologia infracţiunilor. dar şi acte prin care se aduce atingere moralei . Curtea a stabilit că. De altfel. răspândirea de informaţii false în scopul provocării unui război. Convenţia europeană a pus accentul pe autonomia libertăţii de expresie.428). 1999) stabilind. păstrării caracterului confidenţial al anumitor informaţii (scoaterea peste graniţă a documentelor de arhivă art. 3.213. art. art. prin opoziţie cu statele totalitare pentru care libertatea de exprimare este o valoare subordonată interesului general şi altor valori.art.236. sub rezerva limitărilor necesare 163 . art. 8-11: primul paragraf consacră drepturile. drepturilor politice sau cetăţeneşti (divulgarea secretului statului . art. Dispoziţiile noului Cod penal român incriminează ca infracţiune acte de natură să îngrădească exerciţiul dreptului (confecţionarea de aparate pentru interceptarea comunicaţiilor. 272. de domeniul de reglementare. 2. ”Cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente ţinând seama de circumstanţele cauzei. ameninţarea/alarmarea in scop terorist. Din contră. o practică judiciară constantă . art.(răspândire de materiale pornografice. deşi certitudinea este de dorit. împiedicarea libertăţii cultelor. art.Analizând aceste conditii. 273.art. 10 are o structură comună cu art. manifestări de rasism sau naţionalism şovin. Componentele dreptului se deduc prin interpretarea gramaticală a textului: 1. 420. 237 . divulgarea datelor cuprinse in cererea de brevet sau in cererea de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale. art. a căror interpretări şi aplicări depinde de practică” (Sunday Times v. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută: experienţa dovedeşte imposibilitatea acestui lucru. ori legea trebuie să se adapteze schimbărilor de situaţie.225. art. ţinând seama de circumstanţele cauzei. art.290. Aceasta echivalează cu negarea pluralismului şi a toleranţei. 299). determinate de asemenea de statul însuşi. In consecinţă. în cadrul Convenţiei.246. art. In mod inevitabil multe legi folosesc formele mai mult sau mai puţin vagi. consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. libertatea de a comunica informaţii şi idei. art. divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională.poate compensa neclaritatea unei legi.1979). Libertatea de exprimare trebuie exercitată fără “ingerinţa autorităţilor publice”. că nivelul de precizie al reglementărilor constituţionale poate fi mai scăzut decât pentru alte tipuri de legislaţie.213. ultrajul.451). art. furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil. UK .238). cu un grad de exactitate rezonabil. Fidelă filosofiei sale liberale.291. libertatea de a primi informaţii şi idei. pornografia infantilă.298. interceptarea ilegală a unei transmisii de date informative. propaganda in favoarea statului totalitar. dacă este nevoie. art. de exemplu. divulgarea secretului economic. reputaţiei sau drepturilor altuia (calomnia. • Componentele dreptului Art. de sfaturi competente. libertatea de a susţine propriile idei sau opinii.de natură a permite evitarea arbitrariului sau acordarea unei puteri discreţionare autorităţilor . Normele codului penal îndeplinesc condiţiile accesibilităţii previzibilităţii în virtutea cărora Curtea apreciază dacă ingerinţa statului este prevăzută de lege. art. art. componentă cuprinsă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nereluată de Convenţia Europeană. Folosindu-se.271. de numărul şi statutul celor cărora li se adresează (Rekveny v Ungaria. Acestora li se adaugă. în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat (…) Nu poate fi considerată lege decât o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetăţeanului să-şi adapteze conduita cerinţelor legale.361.362 ).Exerciţiul acestui drept necesită stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte interese şi valori pentru evitarea abuzului de drept.

2 ea acoperă “nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive. criticile. Ea reprezintă condiţia dezvoltării societăţii. acest drept nefiind prevăzut distinct în cadrul Convenţiei. dreptul la respectul vieţii private sau prezumţia de nevinovăţie.decât cele prevăzute de Convenţie. Acestea sunt cerinţele pluralismului. Libertatea de exprimare implică libertatea de opinie. Existenţa libertăţii de exprimare este şi o condiţie pentru exercitarea a numeroase alte drepturi şi libertăţi consacrate prin Convenţie. astfel incit art. atât în interiorul cât şi în exteriorul graniţelor unei ţări. conţinutul mesajului trebuie să fie liber.teorii nu sunt protejate de dispoziţia legală menţionată. restricţie sau pedeapsă aplicată trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. condamnării civile pentru o scrisoare deschisă prin care se imputau fapte ilegale unor persoane determinate. precum libertatea de expresie artistică ce “permite participarea la schimbul de informaţii şi idei culturale. 10. libertatea de exprimare cuprinde diverse domenii. toleranţei şi spiritului deschis fara de care nu există o societate democratică” (Handyside vs Regatul Unit . un individ. politice şi sociale de orice fel”. Libertatea de informare cuprinde atât datele verificabile cât şi opiniile personale. dar şi pe acelea care ofensează. inadmisibilităţii exceptio veritates într-un proces de calomnie prin presă. libertatea votului. Potrivit Convenţiei.10 în cazul condamnării penale a redactorului şef pentru articole politice violent critice. Deşi Curtea subliniază respectul cuvenit ideilor promovate de o minoritate. 164 . Franţa. în orice domeniu. judecăţile de valoare • Limitele libertăţii de exprimare “Libertatea de exprimare constituie una dintre cerinţele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una dintre cerinţele prioritare ale progresului societăţii şi ale dezvoltării fiecărui individ”.dreptul garantat de articolul 10 nu este unul absolut. concepţii. condiţie. Deoarece libertatea de exprimare ar putea intra în conflict cu alte drepturi recunoscute prin Convenţie. condamnării penale a redactorului şef pentru un articol cu caracter politic în care se critică violent guvernul şi se îndeamnă la grevă generală. ştiinţific sau politic. de convingere şi de religie. De exemplu. de esenţa societăţii democratice fiind pluralismul şi diversitatea ideilor. şochează sau denigrează statul sau un segment al populaţiei. Curtea constată ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul libertăţii de exprimare a persoanei ce a formulat o plângere şi apreciază asupra încălcării drepturilor reclamantului. un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi . Nici o dispoziţie din Convenţie. negarea Holocaustului şi a atrocităţilor naziste nu reprezintă forma ale libertăţii de expresie garantate de articolul 10 (Garaudy v.17. libertatea cuvântului în comerţ. În aceste condiţii. 10 alin. nu poate fi interpretată ca implicând. În acest sens. interzicerii publicării de articole şi fotografii referitoare la lideri şi partide politice. Libertatea de a comunica informaţii şi idei trebuie analizată şi in raport de libertatea de a primi informaţii şi idei . subliniază art. Orice formalitate. de exemplu. libertatea de exprimarie a făcut obiectul unei atenţii speciale din partea organelor jurisprudenţiale de la Strasbourg. cultural. condamnării penale pentru calomnie a unui avocat pentru o pledoarie în şedinţă publică în care a calificat drept ilegale procedeele folosite de procurori. un grup. exprimarea unui gând sau a unei idei presupune întâi elaborarea. 2003). libertatea de exprimare constituie condiţia obligatorie a unei veritabile democraţii. cum ar fi. paragraful 2 al art. a unei idei liber alese. S-a considerat că a fost încălcat dreptul garantat de art.1976). libertatea presei. Sub rezerva art.pentru un stat. privind aspecte de interes general. a progresului social. precum libertatea de asociere. Astfel. iar anumite idei. dreptul la respectul vieţii private şi al corespondenţei. libertatea de gândire.10 a creat o jurisprudenţă extrem de bogată. 10 precizează că exercitarea acestui drept “presupune îndatoriri şi obligaţii” şi de aceea poate fi supusă diferitelor forme de control din partea statului.prevăzute de paragraful 2 al art.

ce poate lua forma unei hotărîri judecătoresti definitive. se impune ca legea să fie accesibilă şi previzibilă: “cetăţeanul să poată dispune de informaţii suficiente . 2 C. Prin ea însăşi.1979) Astfel a apreciat că multe legi se servesc prin forţa împrejurărilor de formule vagi a căror interpretare şi aplicare depinde de practică. (Malone vs UK . în circumstanţele existente cu privire la normele juridice aplicabile într-o situaţie dată. 10 paragraful 2. restrictivă de drepturi în materia libertăţii exprimării.Danemarca 1989) un ziarist a fost condamnat pentru că a acuzat doi judecători de lipsă de imparţialitate in modul in care au rezolvat un litigiu fiscal. Un text redactat in termeni generali (Orice atingere adusă onoarei şi demnităţii altuia in mod deplasat se pedepseşte …) nu reprezintă o normă vagă şi imprecisă in sensul de a nu putea constitui o lege. mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau libertatea în cauză sunt proporţionale cu scopul legitim urmărit. Ar fi însă în mod clar contrar intenţiei autorilor Convenţiei să se susţină că o restricţie impusă în virtutea practicii judiciare nu este “prevăzută de lege”. În consecinţă. B Scopul legitim urmarit In cazul in care ingerinţa este prevăzută de lege Curtea verifică dacă aceasta urmăreşte unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ de paragraful 2. pentru unicul motiv că nu este enunţată în legislaţie: aceasta ar priva un stat cu sistem de drept anglo-saxon care este parte semnatară a Convenţiei. ţinînd seama de scopul legitim urmărit. “Legea ar fi împotriva supremaţiei dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite. 10. Autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti reprezintă un astfel de scop. pentru ca ingerinţa să fie considerată ca “prevăzută de lege”.ea trebuie să definească întinderea şi modalităţile de excludere ale unei asemenea puteri cu suficientă claritate.1990). Ingerinta sa fie prevazuta de lege În sensul Convenţiei.justificată de nevoia de a apăra autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti (Weber v. Curtea a afirmat că termenul “lege” din expresia menţionată acoperă nu numai legile scrise. dacă sunt respectate condiţiile de la alineatul 2: A. Identificarea scopului legitim urmărit de ingerinţa autorităţii interesează şi din perspectiva severităţii controlului exercitat de Curte. intervenţia să fie necesară într-o societate democratică. sau unei interdicţii de a publica/difuza un articol de ziar sau o carte . Scopurile legitime urmărite stat au fost reţinute a fi fost protecţia reputaţiei judecătorilor şi salvgardarea autorităţii puterii judecătoreşti.Prin ingerinţa statului se înţelege acţiunea autorităţilor naţionale . D.1984). intervenţia să fie în scopul protejării de către stat a cel puţin uneia dintre valorile descrise în alin.astfel incit dezvăluirea unor aspecte legate de procedura penală declanşată împotriva sa. Într-o altă cauză (Barford v. unei condamnari. ingerinţa statului nu constituie o violare a art. “Contempt of court” este o creaţie a practicii judiciare şi nu a legislaţiei. Estonia 2001). Curtea exercită un control mai sever al necesităţii unei măsuri luate de autorităţii atunci când in cauză este invocată apărarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti decât in ipoteza unor măsuri care vizează protecţia moralei sau apărarea securităţii naţionale. de protecţia oferită de art. iar norma să fie “enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita” (Sunday Times vs UK. In acest din urmă caz marja de apreciere a statelor in privinţa oportunităţii limitării de exprimare este mai mare. dar şi pe cele nescrise. Elveţia . Revine in primul rând autorităţilor naţionale rolul să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Tammer v. 165 . ingerinţa să fie prevăzută într-o lege naţională (accesibilă şi previzibilă) B. a atras condamnarea făptuitorului. A. pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

Atunci când in cauză se află încălcarea libertăţii discursului politic. Liechtenstein. marja de apreciere a statelor este foarte redusă. Libertatea de exprimare este supusă excepţiilor paragrafului 2 care ar trebui interpretat in mod strict. Statele părţi se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei asemenea nevoi dar aceasta este dublată de un control european purtând atât asupra legii. Curtea a considerat necesară stabilirea faptului dacă interferenţa menţionată în plângere a corespuns unei “nevoi sociale presante”.Austria. 2002). 2001).10 şi dacă şi-au întemeiat deciziile pe o interpretare acceptabilă a faptelor relevante. Chiar atunci când aplicarea unei sancţiuni este necesară cuantumul său exagerat poate constitui o încălcare a art. 1998). implică o nevoie socială imperioasă . Curtea analizeaza. 2002). 1999) . amploarea şi caracterul absolut al 166 . cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art 20 alin2) Curtea a apreciat. comentarea modului de funcţionare a justiţiei (Wille v.Austria . dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica această interferenţă sunt “relevante şi suficiente” conform art. inclusiv valoarea remarcilor reproşate şi contextul in care au fost făcute (Seher Karatas v. Luând în discuţie respectarea cerinţei “necesităţii într-o societate democratică”. 10 par. interdicţie motivată de considerente privind morala. informatiile referitoare la ilegalităţi comise in cadrul retrocedării unui imobil (Maronek v.Slovacia. de exemplu. ceea ce nu împiedică statele să acorde conform art.Franţa.2001). de exemplu . 1979).informaţiile privind cuantumul salariului directorului unei companii private (Fressoz şi Roire v.10 interzicerea de către autorităţile britanice a unei cărţi referitoare la educaţia sexuală a copiilor de vârstă şcolară. Sunt de interes public.Elveţia.C. iar necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită in mod convingător.Estonia 2001). toleranţa şi spiritul de deschidere caracterizează societatea democratică. deşi aceeaşi care circulase nestingherit in alte ţări europene (Handyside v. cât şi asupra deciziilor de aplicarea a ei.art. Articolul 10 apără nu numai afirmaţiile incluse in cazul unei dezbateri politice. Curtea examinează ingerinţa in conformitate cu întreaga cauză. dacă “a fost adecvată scopului legitim urmărit”. Articolul 10 impune standarde minime in privinţa libertăţii de exprimare.Turcia. . implică o nevoie socială imperioasă (Tammer v.2. Ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit Natura şi severitatea sancţiunii aplicate sunt criteriile in raport de care se apreciază caracterul proporţional la ingerinţei. Pluralismul. că nu încalcă disp. ci şi discutarea unor subiecte care interesează opinia publică (Thorgeirson v. 2001). Necesar într-o societate democratică in sensul art.Estonia. dezbaterea publică privind caracterul de sectă al unei asociaţii (Jerusalem v.10 paragraf 2 . de exemplu.Un text asemanator se regaseste in Constitutia Romaniei. Necesar într-o societate democratică in sensul art. chiar şi atunci când ele provin de la o jurisdicţie independenţă. Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă ingerinţa este proporţională cu scopul urmărit precum şi dacă motivele invocate de jurisdicţiile internaţionale apar ca pertinente şi suficiente (Tammer v.10. faţă de cea asigurată prin jurisprudenţa Curţii. Statele părţi se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei asemenea necesităţi. Libertatea de exprimare reprezintă garanţia bunei funcţionări a unei societăţi democratice astfel încât o importanţă deosebită o prezintă discutarea liberă a chestiunilor de interes general şi în particular libertatea presei. 1999). 2002). 1995).53 din Convenţie o protecţie sporită in dreptul intern. care prevade ca in cazul in care exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale si legile interne au prioritate reglementarile internationale. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democrată. dar aceasta este dublată de un control european exercitat atât asupra legii cât şi a deciziilor de aplicare chiar şi atunci când ele provin de la o autoritate judiciară independentă (Dichand si altii v.UK. Dacă însa libertatea de exprimare vizează interesele economice ale individului sau un discurs artistic marja de apreciere a statelor este mai largă (Demuth v. Pentru a decide în această privinţă.10 (Tolstoy Miloslavsky v. D.Islanda. trebuind să stabilească dacă autorităţile naţionale au aplicat standarde conforme cu art.UK.

radioului.restricţiilor impuse de dispoziţia instanţei. Protecţia acordată ziariştilor cu privire la informarea publicului pentru chestiunile de interes general. politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor cât şi a publicului. săptămânalul britanic Sunday Times publica un articol intitulat “Copiii noştri. Marja de apreciere a statelor diferă însă după cum este vorba de un discurs cu scop comercial sau dezbaterea publică a unei idei politice Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. În 19 ianuarie 1974. durata 167 . cu valoare de principiu. privind libertatea presei în temeiul art. respectiv buna aministrare a justiţiei. precum amploarea şi caracterul absolut al restricţiei impuse prin aceste dispoziţii. puterea discreţionară a statului fiind recunoscută sub denumirea de libertate de apreciere. 2002).10 cuprinde atât informaţiile obiective. a fost apreciată ca fiind conform disp. Ca urmare. La obligaţia presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei se adaugă dreptul dreptul publicului de a le primi (Lingens).10 (Mc Vicar v. este de datoria ei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Limitele critice admisibile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. În fapt. Curtea Europeană nu exercită un control asupra acţiunilor statului izvorînd din domeniul său propriu de influenţă. televiziunii. peste puţin timp. VR. cărţilor. chiar atunci când este vorba despre prezentarea prin presă a unor informaţii care prezintă un interes public serios. În consecinţă. Principiile enumerate anterior sunt cu atât mai importante atunci când în discuţie este presa. tonul moderat/violent al articolului ce constituia obiect al interdicţiei. examinând apoi în ce măsură era respectată cerinţa necesităţii într-o societate democratică. Pentru aceasta Curtea a ţinut seama de mai multe fapte. Distillers Company Ltd. Deşi presa nu trebuie să depăşească între alte limite şi pe aceea a protecţiei reputaţiei altora. • Libertatea presei Hotărîrea Curţii. în sfîrşit. În analiza făcută. necesitatea dezbaterii publice. durata şi caracterul prelungit al procedurilor judiciare şi negocierilor în vederea ajungerii la un compromis şi. in scopul de a prezenta informaţii corecte şi verificate in acord cu etica profesiei de ziarist astfel încât interzicerea. La 24 septembrie 1972. un nou articol despre istoricul tragediei. victime ale thalidamidei: o ruşine pentru ţară” şi îşi anunţa intenţia de a publica. Libertatea de exprimare garantată de art. editorul revistei Sunday Times solicită Curţii Europene a Drepturilor Omului constatarea încălcării drepturilor garantate prin art.10 din Convenţie. cât şi creaţiile şi ideile originale transmise prin intermediul ziarelor. printr-o hotărâre judecătorească a repetării afirmaţiilor conform cărora un atlet a obţinut performanţe sportive utilizând produse dopante şi obligaţia ziaristului la plata cheltuielilor de judecată. cinematografului dar şi informaţia transmisă prin internet. • Limitele criticii admisibile Articolul 10 nu garantează fără nici o restricţie libertatea de exprimare. libertatea dezbaterii politice este esenţa conceptului de societate democratică ce domină Convenţia. Curtea a stabilit că interdicţia răspundea cerinţei de a fi prevăzute de lege şi urmărea un scop legitim. care să accepte şi acţioneze cu bună credinţă. Libertatea de apreciere la nivel naţional este dublată însă de controlul european (Handyside). 10 este cea pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatul Unit. În sens larg. din 1959 şi până în 1962. Spre deosebire de cei din urmă. mai multe sute de copii se nasc în Regatul Unit cu malformaţii grave care s-au datorat faptului că mamele lor au luat în timpul sarcinii thalidomida. art. Compania în cauză solicită instanţei şi obţine interzicerea publicării noului articol. mai mulţi părinţi îl cheamă în justitie pe fabricantul acestei substanţe din Regatul Unit.

a unui reprezentant al statului sau a unei părţi a populaţiei. îi revine totuşi obligaţia de a comunica informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale cât şi la acelea referitoare la alte sectoare de interes public. în sfîrşit. fiind chemaţi muncitorii şi tinerii la grevă (Seher Karatas v. Prin hotărârea dată. Curtea a reafirmat că art. Într-un sistem democratic. In articolele respective se critică politica Guvernului anumite aspecte economice. i se adaugă doar dreptul publicului de a le primi. se lăuda boicotul deţinuţilor faţă de curţile de securitate a statului. ca încălcând disp. dialogul fiind purtat cu şeful Partidului Muncitorilor din Kurdistan. subliniind caracterul paşnic al discursului şi inexistenţa unei ameninţări pentru ordinea publică.10 protejează şi opiniile minoritare care ofensează sentimentul majorităţii populaţiei (Incal v. un caracter periculos de natură să justifice condamnarea penală a autorului cărţii şi confiscarea lucrării.art. astfel încât să preleveze faţă de interesul public privind libertatea de exprimare. In acelaşi sens. 2002). al redactorului şef al publicaţiei respective. Curtea a apreciat că dacă un articol are o abordare pesimistă faţă de valorile democratice şi parlamentare. Poziţia dominantă pe care guvernul o ocupă îi cere să dea dovadă de reţinere in utilizarea căii penale mai ales dacă dispune de alte mijloace pentru a răspunde atacurilor şi criticilor nejustificate ale adversarilor săi. decât dacă devenea cert că difuzarea lor ar fi ameninţat autoritatea puterii judecătoreşti”. scrisă într-un stil metaforic şi literar.10 . Curtea a subliniat că familiile. şi. Curtea a apreciat că ingerinţa (confiscarea tirajului şi condamnarea redactorului şef) nu este necesară într-o societate democratică. cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.10 a fost violat prin condamnarea unui jurnalist la închisoare transformată în amendă pentru publicarea unui articol prin care sunt criticate autorităţile statului pentru violarea drepturilor omului. Ele nu puteau fi lipsite de aceste informaţii.10. erau încurajaţi tinerii să nu se angajeze în armată. Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei. Curtea a mai arătat că “ […] daca mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în scopul unei bune organizări a justţiei. Ca urmare a declaraţiilor sale în favoarea independenţei respectivului teritoriu.Curtea a decis că ingerinţa nu corespunde unei nevoi sociale imperative. întemeidu-l pe principiul că intersul public este mai bine apărat când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informaţii cu putinţă. interzicerea. Curtea a apreciat că afirmaţiile în litigiu nu puteau fi restricţionate fără a se încălca art. 168 . Curtea a constatat că articolele în litigiu nu erau de natură a exacerba gravele tulburări interne (Ayse Ozturk v. Turcia 2002) Curtea a estimat că o carte redactată sub formă de interviu. Curtea a apreciat că sancţionarea unui ziarist pentru a fi ajutat la difuzarea declaraţiilor unui terţ . Funcţiei constând în a le comunica. Turcia . nu prezintă. de o importanţă capitală pentru ele. autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare. Apărarea integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept a fost invocată pentru a justifica expulzarea unei membre a Parlamentului european de pe teritoriul Polineziei franceze (Purmont v. Acolo unde discursul în litigiu incită la utilizarea violenţei faţă de un individ. aceasta nu înseamnă că îndeamnă la ură între cetăţeni sau că justifică acte injuste. Luând în considerare însă faptul că publicaţia în cauză are o difuzare redusă şi foarte îndepărtată de zona de conflict din Turcia. D.Turcia 1998). îngreunează contribuţia presei la discutarea problemelor de interes general. Nu se poate pretinde ca jurnaliştii să se distanţeze in mod sistematic şi formal de conţinutul unui citat care ar putea leza onoarea (Thomas v. Turcia 2002).prelungită a procedurilor judiciare şi negocierilor în vederea ajungerii la un compromis. printr-o decizie a Curţii Constituţionale a funcţionării unui partid politic.” Deşi cu o majoritate slabă . marele interes pe care opinia publică îl manifesta faţă de subiectul acelui articol. Curtea a apreciat că art. “ […] aveau un interes fundamental să cunoască fiecare din faptele subsecvente. Apreciind confiscarea tirajului unei reviste şi condamnarea la amendă penală. Luxembourg 2001) In acelaşi sens (Yalcin Kucuk v. dar şi fiecare soluţie posibilă. dar şi al opiniei publice.11 voturi pentru şi 9 împotrivă . Franţa 1995). victime ale tragediei. în raport de securitatea şi ordinea publică. acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească plasate sub controlul atent nu numai al puterilor legislativă şi judiciară. pentru situaţia politică generală.

• Diferenţa dintre fapte şi judecăţi de valoare Tot cu ocazia acestui litigiu. Austria. este necesar ca cetăţeanul să cunoască toate aspectele legate de activitatea unui politician. or imperativele acestei protecţii trebuie puse în valenţă cu interesul discuţiei libere asupra chestiunilor politice. mamă care şi-a neglijat copilul) a fost apreciată de Curte ca nefiind disproporţionată faţă de scopul urmărit. iar publicul are dreptul de a le primi”.Austria. 169 . Politicianul. iar motivele avansate de instanţele interne suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura (Tammer v.art. Instanţa trebuie să stabilească dacă afirmaţia reprezintă o judecată de valoare sau un atac injurios la adresa unei persoane. mai ales că fotografia nu privea un aspect al vieţii private. libertatea presei este un instrument esenţial pentru cunoaşterea şi judecarea ideilor şi atitudinilor unor oameni politici. fapt ce trebuie avut în vedere de către instanţele naţionale atunci când se pune problema administrării probei verităţii. “ei îi revine sarcina de comunica informaţii sau idei asupra problemelor politice şi asupra altor chestiuni de interes general. In acelaşi sens o hotărâre a instanţei de interzicere a publicării in viitor de articole şi fotografii referitoare la lideri politici şi la partide politice a fost apreciată ca încălcând disp. chiar provocare – Curtea a considerat că nu s-a putut proba că utilizarea termenilor criticaţi pentru a califica viaţa privată a respectivei persoane. şi implicit a publicului larg. Franţa 2002) Curtea a apreciat că inadmisibilitatea exceptio veritates într-un proces de calomnie prin presă nu satisface exigenţele art. 2002). exigenţele de protejare a reputaţiei sale trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice. trebuie distins între fapte concrete şi “judecăţi de valoare”. dreptul de le fi protejată reputaţia chiar în afara cadrului vieţii private. excepţiile de la libertatea de exprimare.10 (Unabhangigge Initiative Informatiosvielfalt v. astfel încât dacă “exactitatea primelor poate fi demonstrată.Turcia 1997). Limitele criticilor admisibile sunt deci mai largi pentru un om politic decât pentru un simplu particular: cu toate că primul beneficiază şi el de protecţia paragrafului 2 al art. arătând că. situaţiile în care un politician se poate considera lezat în reputaţia sa sunt mult mai restrânse decât în cazul unui particular. nici că aceste expresii ar purta asupra unor chestiuni de importanţă generală. Nu există nici un motiv care să justifice interzicerea publicării fotografiei unui om politic. presa nu poate încălca limitele stabilite inter alia referitoare la “protecţia reputaţiei altora” însă.10. Curtea a stabilit un prim principiu al libertăţii de exprimare prin presă. Dichand şi alţii v. Condamnarea unui jurnalist la o amendă echivalentă cu salariul pentru 10 zile pentru utilizarea unor termen injurioşi faţă de soţia unui fost prim ministru şi ministru (spărgătoare de familie. prin natura funcţiei pe care o ocupă. Estonia 2001). se află în mod inevitabil în atenţia continuă a presei. În opinia Curţii. Pentru a fi în cunoştinţă de cauză atunci când îşi exercită dreptul de vot. motiv pentru care trebuie să existe un grad mai mare de toleranţă în privinţa criticilor exprimate la adresa acestora.Atunci când articolele încurajează opinia publică să recurgă la violenţă. s-ar justifica prin interesul public. pe de altă parte. Într-o altă cauză (Colombani şi alţii v. condamnarea jurnalistului apare ca proporţională cu scopul urmărit (Zana v. reclamând o interpretare strictă. dovada adevărului unei judecăţi de valoare este imposibilă”. Deşi libertatea jurnalistică include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare.10. Oamenii politici au în mod cert. pe de o parte. În consecinţă. Curtea Europeană a constatat că asemenea fotografii pot fi văzute pe site-ul Internet al parlamentului. Curtea a stabilit că în cazurile care au ca obiect o presupusă calomniere. • Discursul politic În hotărârea dată în cazul Lingens contra Austriei.

în speţă nu există o încălcare a prevederilor art. jurnalist. susţinându-se că a violat legea şi că şi-a încălcat obligaţiile profesionale. a reprezentat o încălcare nejustificată a dreptului la liberă exprimare garantat de art. deşi constituie incontestabil o restrângere a drepturilor lor de exprimare prin presă. 10 din Convenţie. iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. • Protectia surselor jurnalistice Curtea a reafirmat că libertatea de exprimare este unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. Sub acest aspect. articolul incriminat cuprinde afirmaţii grave la adresa judecătorilor. pentru libertatea presei într-o societate democratică. În final. inclusiv teme care privesc funcţionarea justiţiei. după părerea Curţii. În legătură cu cea de-a doua chestiune . Odată examinată importanţa. Aceasta ar submina rolul vital al presei de “câine de pază” al societăţii şi ar afecta posibilitatea presei de a oferi informaţii corecte şi demne de încredere. la 27 martie 1996. la fel de grave sunt şi reproşurile făcute judecătorului J. 10 al Convenţiei decât în măsura în care se justifică printr-o cerinţă imperioasă de protejare a interesului public. 10 din Convenţie. a necesităţii protecţiei surselor jurnalistice şi a posibilului efect distructiv pe care dispoziţia de divulgare a surselor l-ar avea asupra exercitării acestei libertăţi. Lipsa unei astfel de protecţii ar împiedica sursele să sprijine presa. Analizând aspectele prezentate de reclamanţi. informaţii şi idei asupra problemelor politice precum şi asupra altor teme de interes general. ci şi la încrederea cetăţenilor în justiţie. În aceste condiţii. idee regăsită în legislaţia şi în codurile profesionale adoptate de unele state membre şi reafirmată în mai multe instrumente internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice (Ernst v Belgia). acesteia îi incumbă obligaţia de a comunica. Oberschlick. presa trebuie să ţină seama de misiunea specifică a organelor judecătoreşti. respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. respectând îndatoririle şi responsabilităţile care îi revin. Aceste afirmaţii nu au putut fi dovedite de reclamanţi. astfel că. astfel că invocarea buneicredinţe sau a respectării eticii ziaristice nu pot să reducă din gravitatea faptelor. un articol prim care critica sub multiple aspecte comportamentul judecătorilor austrieci. În speţă. Curtea a reamintit că presa joacă un rol important în statul de drept. Curtea a considerat că aplicarea unei pedepse penale ziaristului care publicase un articol referitor la un politician. Prager a fost condamnat la 120 de zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de defăimare. societatea a solicitat instanţei să oblige redacţia ziarului să nu publice informaţiile primite şi totodată să denunţe pe informator spre a se putea porni urmărirea penală contra lui. care a publicat în magazinul “Forum”.. tribunalul austriac a ordonat confiscarea exemplarelor rămase de la revistă. este evident că o astfel de măsură nu este compatibilă cu art.protecţia sursei jurnaliştilor. reclamantul redactor la ziarul “The Engineer” din Londra a primit telefonic o serie de informaţii confidenţiale despre o societate “Tetra”. Prager. În speţă.000 lire sterline. nu este disproporţionată cu scopul legitim al întăririi autorităţii organelor jurisdicţionale. iar dl. Curtea a stabilit unele limite ale libertăţii de exprimare prin presă. reclamanţii au fost obligaţi la plata de despăgubiri. acesta a fost condamnat la o amendă de 5. În felul acesta s-a atentat nu numai la reputaţia magistraţilor. De asemenea. Hotărârea a avut la bază plângerea adresată comisiei de către dl. sancţionarea reclamanţilor. Această ingerinţă este deci “necesară într-o societate democratică”. instituţie esenţială a oricărei societăţi democratice. presa reprezintă unul din mijloacele importante de care dispune opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform cu scopul pentru care au fost investiţi în funcţiile lor. • Functionarea justitiei În hotărârea Prager şi Oberschlick vs Austria. Ca urmare a acestui articol. al cărui proprietar era dl. care se confrunta cu mari dificultăţi financiare şi urmărea obţinerea unui împrumut.decizia de principiu a fost pronunţată de Curte în cazul Goodwin vs UK. Protecţia surselor jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei.În acest proces. Cu toate acestea. Aflând acest lucru. 170 .

10 în cazul Dalban. nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică în înţelesul par. prin acţionare în judecată a sursei. Prin natura funcţiei şi aceştia au o obligaţie de neutralitate şi de rezervă care nu contravine art. apare in jurisprudenţa Curţii cu precădere atunci când este vorba despre funcţionarii publici sau magistraţi. pentru a se evita alte condamnări ale statului român de către organul jurisprudenţial de la Strasbourg.10. rezultând necesitatea cunoaşterii lor de către acestea. Italia 2001). Astfel. In acelaşi timp un memoriu intitulat „Rolul de manipulare şi prezentarea ilegală a probei” depus in instanţă şi in care este acuzat procurorul de şedinţă că transformă o persoană vinovată ori martor pentru a susţine acuzarea împotriva celorlalţi inculpaţi este ocrotit de dis part. chiar luate în considerare cumulativ. de a obţine despăgubiri şi de a demasca un angajat ori colaborator neloial ar fi suficiente. Germania 1995). ca urmarea ideilor sale privind competenţa Curţii Constituţionale de a interveni in cazul unui dezacord între şeful statului (prinţ) şi cetăţeni a încălcat art.de art. România a fost condamnată pentru încălcarea art. 2002). Prin această hotărâre Curtea nu a inovat cu nimic. care se baza pe elemente de fapt incontestabile. O atingere adusă libertăţii de exprimare a unui magistrat prin schimbarea sa din funcţie. • Regimul autorizaţiilor 171 . sancţionarea lor fiind compatibila cu spiritul Convenţiei.Austria. 1995). Curtea a considerat că “în cauză nu a existat o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între scopul legitim al dispoziţiei judecătoreşti de divulgare a sursei şi mijloacele folosite pentru realizarea acestui scop. Curtea a apreciat (Wille v. la 28 sept. În situaţia de fapt prezentată. constând în obligarea la dezvăluirea sursei. imposibilitatea exercitării unui drept ori a îndepărtării unei ameninţări nu este un motiv suficient pentru a justifica necesitatea divulgării sursei ziaristului.10. 10 “înclină balanţa intereselor concurente în favoarea interesului societăţii democratice de a garanta o presă liberă. 1999.Cu toate acestea Marea Camera a hotarit ca afirmaţiile jurnalistului nu se aflau in sfera de protecţie art. Liechtenstein 1999) că atunci când este pusă in joc libertatea de exprimare a persoanelor ocupând o asemenea poziţie. Hotărârile pronunţate de CEDO în domeniul libertăţii de exprimare prin presă au o importannţă fundamentală şi pentru instanţele româneşti. Afirmând aceasta. 2 al art. 10”. drepturile şi obligaţiile prev.10 (Vogt v. Referitor la magistraţi. pericolul producerii unor pagube ca urmare a răspândirii informaţiilor confidenţiale altfel decât prin presă.10 au o importanţă specială. Rezumând. Imperativul protejării reputaţiei judecătorilor a avut câştig de cauză atunci când s-a apreciat că o condamnare a ziariştilor care criticaseră activitatea judecătorilor austrieci acuzându-i de imparţialitate nu încalcă art. Rezultă de aici necesitatea cunoaşterii acestor principii şi aplicarea lor în dreptul intern de către instanţele naţionale. În consecinţă. nefiind negat nici de autorităţile interne. de a elimina. Finlanda. Se aşteaptă de la magistraţi să uzeze de libertatea de exprimare cu reţinere ori de câte ori este susceptibil să fie puse in discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.Cât priveşte compania “Tetra”.10 (Prager şi Oberchlick v. 2 al art.10 iar condamnarea avocatului încalcă dispoziţiile Convenţiei (Nikula v. Acuzaţiilor de lipsă de imparţialitate aduse unui magistrat de către presă li se aplică aceleaşi principii ca atunci când se discută de ziarişti chestiuni de interes general (Perna v. • Functionari publici şi magistraţi Libertatea de a susţine propriile idei sau opinii. Afirmaţiile referitoare la legământul de supunere făcut de magistrat faţă de un anumit partid politic au reprezentat in opinia Curţii o judecată de valoare . şi nu a făcut altceva decât să aplice principiile pe care le-a afirmat în multe alte hotărâri anterioare. Curtea a subliniat că propria argumentaţie folosită în procesul revizuirii deciziilor naţionale pe baza par. pentru a contrabalansa interesul public vital al protecţiei sursei ziaristului reclamant”. atât timp cât militantismul politic al magistratului era cunoscut . nu a creat şi nu a schimbat o jurisprudenţă. Curtea nu poate ajunge la concluzia potrivit căreia interesele companiei “Tetra”. restricţia aplicată asupra exerciţiului libertăţii de exprimare a reclamantului.

obligaţiile decurgând din normele internaţionale (Demuth v. drepturile şi nevoile unor destinatari specifici. cu motivarea că programele nu vizează şi chestiuni de interes public. printr-un sistem de autorizaţii.10 paragraf 2. modul in care emisiunile radio sau TV sunt organizate pe teritoriul lor.10 luat in întregime. cinema sau televiziune unui regim de autorizaţii sau licenţe.Articolul 10 prevede că statele pot supune întreprinderile de radio. ceea ce ar duce la un rezultat contrar obiectului şi scopului art. in special in aspectele lor tehnice.Elveţia 2002). Elveţia 1990) că scopul art.10. Această regulă nu presupune ca măsurile de autorizare să nu fie supuse cerinţelor art. potenţiala sa audienţă. deci aprecierea libertăţii de exprimare in domeniul comercial are in vedere un standard mai puţin sever (Demuth v. Elveţia 2002) Respingerea cererii de acordare a licenţei pentru difuzarea prin televiziunea prin cablu a unui program referitor la fenomenul automobilistic.art. 172 .10 este de a stabili că statele pot controla. Acordarea sau refuzul de a acorda licenţă pot fi condiţionate şi de alte aspecte cum ar fi natura şi obiectivele propuse de postul respectiv. Curtea a stabilit (Groppera Radio v. nu încalcă disp. Marja de apreciere a statelor in domeniul transmisiunilor comerciale este mai larga.

Hotarâri în materie penală ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cazurile împotriva României 173 .

100 alin. şi implicit preşedinţia Camerei [art. 279 din 30/05/2001 În cauza Constantinescu împotriva României În cauza Constantinescu împotriva României. 26 alin. 1 şi 47 din convenţie. 1 din convenţie. 26 alin. garantat de art. grefier al secţiei. precum şi încălcarea dreptului la libertatea de asociere. Bîrsan. La 27 iulie 1999 şi la 11 septembrie 1999 cetăţeanul român Mihail Constantinescu (reclamantul) şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 şi conform art. după ce a deliberat în Camera de Consiliu. 6 din regulamentul Curţii (regulamentul). a) din regulament]. 6 alin. Camera. Zupancic. 6 alin. 27 iunie 2000: PROCEDURA 1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia I). 1 lit. judecători. domnul Ş. încălcare datorată condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. a repartizat ulterior cauza secţiei I. 10 din convenţie. garantat de art. 1 lit. care a beneficiat de ajutor judiciar. O'Boyle. adoptată azi. constituită în cadrul secţiei menţionate mai sus. Turmen. a pronunţat următoarea hotărâre. Casadevall. 5 alin. domnul L. Thomassen. 10 (21 de voturi împotriva a 7 voturi). Conform art. judecător ales pentru România [art. Partea I nr. 1 din regulament. 11 din convenţie. Wildhaber. domnul J. Ceilalţi 174 . 12 şi art. 2 din convenţie şi art. Reclamantul. 4. 27 alin. 4 din protocol. În raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) Comisia a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. avocat în Baroul Bucureşti (România). îi includea cu drepturi depline pe domnul C. A mai invocat lipsa unui proces echitabil şi deci o încălcare a art. 5. care a preluat preşedinţia secţiei în cadrul deliberărilor din data de 21 martie 2000. 28. şi pe domnul J. este reprezentat în faţa Curţii de către domnul Dinu. în zilele de 21 martie şi 6 iunie 2000. în termenul de trei luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi că nu a existat o încălcare a art. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la libertatea de exprimare.871/1995) formulată împotriva României la 4 aprilie 1995 de către domnul Constantinescu. a) din regulament]. La originea cauzei se află plângerea (nr. constituită în Camera formată din următorii judecători: doamna W. domnul R.Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 27/06/2000 Publicat in Monitorul Oficial. 1 şi art. Beligrădeanu. 3. judecător ad-hoc. Ferrari Bravo. coroborat cu art. La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibilă numai cu privire la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare şi la lipsa unui proces echitabil. domnul B. 52 alin. Casadevall. domnul L. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său care funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei. Comisia fiind sesizată în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). preşedinte. Marea Cameră a hotărât la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite în cadrul secţiilor Curţii. domnul Gaukur Jorundsson. 2. şi domnul M. preşedintele Curţii. doamna Rizoiu. 24 alin.

• domnul T. 24 alin. din motive personale. plângându-se şi de ritmul lent de desfăşurare a anchetei penale. şi M. Ferrari Bravo. La data de 23 martie 1993 în ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat următorul articol: «Sindicatul Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2. Thomassen şi domnul R.M.000 lei. înşelăciune şi furt în paguba avutului obştesc. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui A. fosta lideră a sindicatului.. folosindu-le pentru înfiinţarea unei noi organizaţii sindicale. Tarcea. 998 şi 999 din Codul civil.P. la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. R.. Sindicatul a arătat că la preluarea funcţiilor de către noua conducere persoanele menţionate mai sus au refuzat să restituie bunurile şi documentele contabile ale sindicatului. 1 lit. Au fost prezenţi la audiere: . 26 alin. 26 alin. a fost înlocuit de domnul M. Aşa cum a decis Camera. Ulterior. Printr-o adresă din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat. La data de 6 iunie 2000 doamna W. agent. Printr-o nouă scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul şi-a reînnoit demersul pe lângă parchet.. la data de 9 noiembrie 1999. Domnul Dinu şi doamnele Rizoiu şi Tarcea au prezentat concluzii orale în faţa Curţii. învinuindu-le pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare. informaţii de la Parchetul Municipiului Bucureşti cu privire la desfăşurarea anchetei. Soluţia a fost comunicată la data de 18 ianuarie 1994 doar părţilor vătămate. privind răspunderea civilă delictuală. b) din regulament]. Rizoiu. Maruste [art. Guvernul l-a desemnat în calitate de judecător adhoc pe domnul Şerban Beligrădeanu (art. doamna W.V. să restituie sindicatului suma de 170.M. solicitând obligarea acesteia.din partea reclamantului: • domnul C. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plângere împotriva cadrelor didactice A.P. 28 din regulament].membri desemnaţi au fost domnul L. 27 alin. fiindcă se bate cu toată lumea 175 . 1 lit. În consecinţă. La data de 8 iunie 1992 adunarea generală a Sindicatului Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2 Bucureşti (în continuare. Reclamantul a fost ales preşedinte. Thomassen a preluat preşedinţia secţiei şi implicit a Camerei [art. • doamna C. discuţie în cursul căreia şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la desfăşurarea greoaie a cercetărilor penale. Ministerul Afacerilor Externe. Zupancic [art. 9. în temeiul art. ÎN FAPT I. la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. este cel mai "rău" sindicat. avocat. 13. La o dată neprecizată reclamantul a avut o discuţie cu un ziarist. 12. Domnul Maruste. 2 din convenţie şi art. domnul Bîrsan a formulat cerere de abţinere. a) din regulament]. 10. b) şi art. în calitate de lider al sindicatului. 29 alin. reprezentând cotizaţii sindicale. avocat în Baroul Bucureşti. deoarece participase la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). a chemat-o în judecată pe R. şi R. 11. Reclamantul şi Guvernul au depus câte un memoriu la data de 6 şi. consilieri. Ministerul Justiţiei. în numele sindicatului. 12 şi art. 1 din regulament). dar nu a primit nici un răspuns.V. afiliat la Federaţia Sindicatelor Autonome ale Învăţământului Preuniversitar din România. Jorundsson. Şi această scrisoare a rămas fără răspuns. 5 lit.V. Circumstanţele cauzei 8. sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri.din partea Guvernului: • doamna R. Corlăţean. Turmen. foste casiere. Dinu. . 7. domnul R. 6. respectiv. domnul G. În anul 1993 reclamantul. şi M.

adică la 18 ianuarie 1994.P. deşi a fost prezent.M.. deşi articolul nu a relatat în mod fidel declaraţiile făcute ziaristului.. din diferite motive. În plus. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994.V." 14.. cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. deoarece şi-a exprimat punctul de vedere în presă după ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală la 8 februarie 1993. explicând: "Am dat în judecată Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti pentru nerespectarea contractului colectiv de muncă.M.000 lei. a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a reţinut cauza spre rejudecare. Tribunalul a mai reţinut că după această dată reclamantul s-a deplasat la instituţiile în care erau angajate A. a respins apelul ca inadmisibil. din care se puteau deduce neglijenţa celor 3 cadre didactice în administrarea patrimoniului sindicatului.R. La o dată neprecizată reclamantul a plătit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat. Prin urmare. Pronunţarea a avut loc la această din urmă dată. judecătorul a hotărât achitarea reclamantului. care se pare că ar fi cerut achitarea reclamantului. Pregătim darea în judecată a poliţiei şi a procuraturii. Mihail Constantinescu. Reclamantul. Încheierea de şedinţă nu menţiona participarea la dezbateri a procurorului. Totuşi în concluziile scrise a arătat că reclamantul acţionase în numele sindicatului. R.. procesul este fixat pentru 29 aprilie. în complet de judecător unic..000 lei către fiecare dintre cele 3 cadre didactice. ci consemna doar faptul că s-a dat cuvântul avocaţilor părţilor. 18. de la liceul "Mihail Sadoveanu". Aşa susţine preşedintele său. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispoziţie Curtea nu a putut să stabilească cu certitudine dacă instanţa a permis avocatului reclamantului să pledeze.V. Pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 3 octombrie 1994 şi apoi la 10 octombrie 1994. părţile vătămate. şi M.M. 19. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel împotriva deciziei tribunalului. 21. 16. La 28 martie 1995 a achitat amenda penală în cuantum de 50. împotriva cărora avem mărturii scrise şi recunoaşterea a două dintre ele că au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. încălcând astfel art. judecătorul a arătat că au existat anumite sume de bani aparţinând sindicatului care nu au fost predate la timp de părţile vătămate. Nu a fost administrată nici o altă probă.. M. a pronunţat hotărârea la data de 18 martie 1994.. au declarat recurs. 206 din Codul penal. Curtea de Apel Bucureşti. La data de 22 aprilie 1993 A. prin decizia din 18 noiembrie 1994.A. 20. Tribunalul Bucureşti a admis recursul.P. şi M. de tergiversare a cercetării penale în cazul unor delapidatori . nu a fost audiat de instanţă. şi M.000 lei şi la plata sumei de 500. R.M. A.). au sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o plângere penală prin care reclamantul era acuzat de săvârşirea infracţiunii de calomnie. A făcut referire la declaraţiile martorilor audiaţi la fond. precum şi refuzul lor de a restitui anumite sume de bani şi documente.pentru respectarea legii şi pentru drepturile cadrelor didactice. Instanţa..P.V. 23. 24. ci a adus la cunoştinţă publicului că sindicatul urma să cheme în judecată poliţia şi procuratura. prof. S-a constatat că la data apariţiei articolului în discuţie cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dauna avutului public şi că soluţia de scoatere de sub urmărirea penală nu le-a fost comunicată decât după apariţia articolului. 15. în absenţa reclamantului şi a avocatului său. constatând că hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel. instanţa a considerat că reclamantul nu avusese intenţia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice. implicate în acţiuni antisindicale. că scopul urmărit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului şi că noua organizaţie sindicală creată de cadrele didactice fusese declarată ilegală de justiţie. acuzate de tergiversarea cercetărilor. 176 .V. Reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la o amendă penală de 50. 17. P. pe cei 6 martori propuşi de acuzare şi 3 propuşi de apărare. După ce a audiat reclamantul.. acuzându-le că au fugit cu banii sindicatului. La o dată necunoscută reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să introducă recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 octombrie 1994. profesoare în sectorul 2. A subliniat că. R. reclamantul nu dorea să se angajeze întrun proces împotriva presei. 22. Instanţa a constatat că reclamantul a avut intenţia să aducă atingere onoarei şi reputaţiei celor 3 cadre didactice. Acţiunile antisindicale sunt premeditate (.

34.000 lei reprezentând cotizaţiile membrilor sindicatului.. 35. La data de 6 ianuarie 1998. prin concluziile scrise depuse la dosar. 30. II.V. precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat." 177 . suma neputând fi recuperată.000 lei. a refuzat să restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea în bancă a sumei menţionate. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curţii decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie. Printr-o sentinţă din 12 martie 1997 Judecătoria Bucureşti a admis cererea de acordare de despăgubiri civile. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a introdus recurs în anulare împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curţii copia de pe o adresă din 6 martie 2000 prin care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a solicitat Administraţiei financiare a sectorului 3 restituirea către reclamant a sumei de 50. şi l-a obligat pe acesta din urmă să restituie suma de 170. Instanţa a arătat. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele: ARTICOLUL 206 "Afirmarea ori imputarea în public. Părţile nu au fost citate şi nu au fost prezente la şedinţa din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997. în aplicarea Ordinului ministrului justiţiei nr. El a cerut achitarea reclamantului. a unei fapte determinate privitoare la o persoană. prin care s-a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. introdusă în anul 1993 de către sindicat împotriva lui R. precum şi soluţia pronunţată. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul că soluţia este legală şi temeinică şi că nu este cazul să se declare recurs în anulare. 29. în sensul că pronunţarea a fost amânată de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994.V. 31. Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Tribunalului Bucureşti şi. a îndreptat erorile materiale strecurate în încheierea din 26 septembrie 1994 şi în hotărârea din 10 octombrie 1994. 32. Acest document menţionează numai amânarea pronunţărilor pentru 3 şi 10 octombrie 1994.000 lei. ori dispreţului public.25. motivând că în speţă nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.. la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de şedinţe din 3 şi 10 octombrie 1994. 991/C/1993. 27. Codul penal 36. Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 1997 Tribunalul Bucureşti. că după plecarea sa din funcţie R. precum şi dobânzile legale aferente sumei. a respins recursurile declarate de cele 3 părţi vătămate. Instanţa a reţinut că între 1990 şi 1992 R. constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie. reprezentând amenda achitată de reclamant în urma condamnării sale din 10 octombrie 1994. administrativă sau disciplinară. se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (. de asemenea. rectificarea hotărârii din 10 octombrie 1994. S-a mai consemnat faptul că la termenul din 26 septembrie 1994 inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. care. fusese trezorierul sindicatului şi că în această calitate a încasat suma de 170. În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus menţionarea faptului că la dezbateri a participat procurorul L. Legea internă aplicabilă A. 33. 26.).V.S. examinând cauza din oficiu în camera de consiliu. după rejudecare. de asemenea. a solicitat admiterea recursului declarat de părţile vătămate şi condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie.. deoarece. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia că nu se putea transmite şi o copie de pe caietul grefierului cuprinzând menţiunile din şedinţa publică din data de 26 septembrie 1994. Instanţa a decis. dacă ar fi adevărată. care. 28. de asemenea. cu participarea procurorului de şedinţă L. Guvernul a prezentat. ar expune acea persoană la o sancţiune penală. acestea sunt păstrate doar pe o perioadă de 3 ani.S. prin orice mijloace.

capitolele I şi II." ARTICOLUL 38515 "Instanţa. 28. CEDO 1999-VI). judecând recursul. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi. titlul II. de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.) 10.. 44." 37. a solicitat Curţii să respingă plângerea. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului 38. d). 40. 2 lit. 178 .).)." ARTICOLUL 38519 "Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială. Reclamantul nu a formulat observaţii cu privire la această excepţie. nu este suficientă pentru ca reclamantul să piardă calitatea de victimă decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de convenţie" (Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. în principiu. 39." ARTICOLUL 3859 "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (.. care se aplică în mod corespunzător.). În consecinţă.). 2 "Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute (.ARTICOLUL 207 "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă. dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.... Curtea reaminteşte că "o hotărâre sau o măsură favorabilă. (.... 38515 pct. alin.) 2. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele: ARTICOLUL 3856 ALIN. pronunţă una din următoarele soluţii: (. La şedinţa publică din 21 martie 2000 Guvernul a susţinut că hotărârea din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei".) d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs (." ARTICOLUL 38516 "Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art.. fixând termen pentru rejudecare. admite recursul... se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.." ÎN DREPT I.. (.114/95.. casând hotărârea atacată şi (. deoarece reclamantul a pierdut calitatea de "victimă".

42.. 43. Curtea reţine că.)". pronunţată în urma redeschiderii procedurii. respectiv intenţia. nu oferă o reparaţie în sensul jurisprudenţei Curţii. Prin urmare. În opinia Curţii. tribunalul trebuia să se pronunţe numai asupra problemei de drept privind 179 .) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Deşi Tribunalul Bucureşti. 47. cu titlu de daune morale. iar sumele plătite de reclamant celor 3 cadre didactice. la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă. 6 şi 10 (paragraful 34 de mai sus). 1 din convenţie şi. rezumată "în 5 rânduri". avea competenţă să examineze atât chestiuni de fapt. şi nu condamnarea sa. arătând că nu a luat cuvântul la şedinţa publică din 26 septembrie 1994. deoarece avocatul său nu a putut pleda. nu are în vedere inflaţia din ultimii ani. trimisă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti Administraţiei financiare a sectorului 3 Bucureşti. Reclamantul mai susţine că menţiunile din încheierea de şedinţă din 26 septembrie 1994 nu sunt reale. decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie nu reprezintă o recunoaştere explicită sau în substanţă a unei încălcări a art.. 6 alin. curtea apreciază că aceasta nu oferă o reparaţie adecvată în sensul jurisprudenţei sale. II. şi anume depoziţiile martorilor şi declaraţia sa. permiţându-i-se doar să pună concluzii scrise. nu i-au fost restituite. chiar presupunând că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie ar constitui o recunoaştere în substanţă. în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. fiind încălcat art. 6 alin. esenţiale de altfel. luând cunoştinţă de aceasta numai atunci când i-a fost comunicată de Comisie. deoarece situaţia de fapt stabilită de judecătorie nu a fost contestată de părţi. A arătat că tribunalul s-a pronunţat doar în baza pieselor din dosarul judecătoriei. 10. 48. prin care se solicită restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus). În ceea ce priveşte invocata încălcare a art. 1 din convenţie. în mod teoretic. În sfârşit. de către o instanţă independentă şi imparţială. Această hotărâre nu conţine nici o referire la modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată la Tribunalul Bucureşti şi nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta. în măsura în care aceştia au afirmat că cele 3 cadre didactice nu au restituit sindicatului banii şi documentele şi că reclamantul fusese împuternicit de către sindicat să le recupereze. în orice caz. Reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. iar procurorul ar fi cerut achitarea. s-a apreciat că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie. Reclamantul contestă şi adevărul menţiunilor făcute în încheierea de rectificare a erorilor materiale din 28 ianuarie 1997. totuşi în cauza de faţă nu trebuia să dispună cu privire la chestiuni de fapt. Astfel reclamantului nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru condamnare. deşi de la achitarea acesteia de către reclamant au trecut 5 ani. 44.. care prevede: "1. Orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil. 1 din convenţie 45. În concluzie. Mai arată că încheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodată comunicată. 34 din convenţie. Acest articol nu impune ca acuzatul să fie audiat nemijlocit de către instanţa de recurs atunci când aceasta trebuie să examineze doar chestiuni de drept. reclamantul se plânge de faptul că decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului Bucureşti face referire numai la declaraţiile martorilor părţilor vătămate. Curtea constată că prin hotărârea de achitare. 6 alin. nici el şi nici avocatul său nu au putut lua cuvântul. pronunţată numai pe baza probelor administrate în primă instanţă. nu încalcă exigenţele unui proces echitabil în sensul art. Reclamantul a criticat faptul că a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără ca instanţa să îl audieze. 6 alin. Cât despre amenda penală. adresa din 6 martie 2000. În speţă Curtea observă că la 4 februarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de parchet şi a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în susţinerea cererii privind încălcarea art. (. În şedinţa publică din 26 septembrie 1994. 49. care ar fi durat "cel mult 4 minute". cât şi chestiuni de drept. instituită de lege. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului. aşa cum susţine Guvernul pârât. 1 din convenţie. Curtea apreciază că reclamantul se poate considera "victimă" în sensul art. 46.41. Cu privire la pretinsa încălcare a art. trecând sub tăcere depoziţiile celor 4 martori propuşi în apărare. care va hotărî (..

Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991. 6 nu garantează neapărat dreptul la o şedinţă publică. nr. 59. 69. 57. 32). dată în urma soluţionării cererii de îndreptare a erorilor materiale. fie să îl condamne. pag. 6 în speţă Curtea va examina competenţele Tribunalului Bucureşti şi natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunţe. cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei. alin. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă. În sfârşit. În faţa unei instanţe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicţie art. Or. Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. 39). nu era obligat să pronunţe o nouă hotărâre pe fond. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă. pentru a stabili existenţa acestui element tribunalul nu avea nevoie să îl audieze pe reclamant. iar poziţia procurorului în timpul procesului nu poate influenţa judecătorul. din motive ce ţin de echitatea procedurii. Curtea reaminteşte că în speţă competenţele Tribunalului Bucureşti. Seria A. în sensul că procurorul a cerut admiterea recursului şi condamnarea reclamantului. nr. modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996. 52. 180 . aspect consemnat în încheierea din 28 ianuarie 1997. 53. ca instanţă de recurs. asemănătoare unei proceduri de fond. 14. 212-C. nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea. În orice caz. dar avea această posibilitate. 134. în sensul că procurorul a cerut respingerea recursului invocând menţiunile din încheierea din 28 ianuarie 1997. 51. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului. după o examinare completă a problemei vinovăţiei sau a nevinovăţiei. Conform art. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. În schimb Curtea a hotărât că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt. sunt stabilite prin art. Curtea constată că în cauză. se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. administrând la nevoie noi mijloace de probă (paragraful 37 de mai sus). susţine Guvernul. dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă. limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar. constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie. de exemplu. La 10 octombrie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea. după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea. să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988. Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie. 38515. 33). Curtea reaminteşte că aplicarea art.elementele constitutive ale infracţiunii. ea nu poate. alin. avocatul a depus concluzii scrise. alin. 38515 şi 38516 din Codul de procedură penală. 54. nr. 141. 2. fără să îl audieze nemijlocit. 58. Prin urmare. avându-se în vedere natura sistemului intern de atac. tribunalul. în orice caz. pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. cât şi problemele de drept. Seria A. conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. 1996-I. Culegere de hotărâri şi decizii. pag. pag. iar în cazul în care o astfel de şedinţă publică a avut loc. 50. instanţa analizând atât situaţia de fapt. ca instanţă de recurs. Guvernul apreciază că judecătorii sunt independenţi. 55. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului. 56. reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt. lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză. Faţă de dispoziţiile legale citate mai sus procedura desfăşurată la Tribunalul Bucureşti a fost o procedură complexă. De altfel Guvernul contestă afirmaţia reclamantului. Prin urmare. respectiv existenţa intenţiei de a calomnia. Guvernul dezminte faptul că avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvântul în şedinţa publică din 26 septembrie 1994 şi arată că.

Prin urmare. 10 din convenţie. pentru securitatea naţională. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Reclamantul susţine că prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare. într-o societate democratică. s-a urmărit protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. 10 din convenţie. 181 . care prevede următoarele: 1. Pe de altă parte. garantat de art. 61. prevăzut de alin. hotărârile care au fost pronunţate (a se vedea Hotărârea Dalban împotriva României citată mai sus. având în vedere toate circumstanţele cauzei. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticată a fost "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea unui astfel de scop. Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale. 2 al art. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi. care constituie măsuri necesare. în sensul art. În primul rând. Comisia a apreciat că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesară într-o societate democratică". Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune. 69. aceasta nu era deloc excesivă. deşi nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte. avându-se în vedere suma rezonabilă a amenzii aplicate şi a despăgubirilor acordate. ci de a verifica din punctul de vedere al art. 63. 10 din convenţie. şi anume protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor. III. 65. 103. restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. 2 al art. protecţia sănătăţii sau a moralei. A existat deci o încălcare a art. aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se întemeia pe dispoziţiile art. deoarece reclamantul afirmase că cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare". de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. integritatea teritorială sau siguranţa publică. 10. pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere. Curtea va examina afirmaţiile ce au constituit obiectul acuzării. 10. Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifică faţă de prevederile alin. În lumina jurisprudenţei constante a Curţii se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase. 10.60. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conformă dispoziţiilor art. dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă justificările prezentate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. nr. 67. Această cerinţă nu a fost satisfăcută. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului este conformă cerinţelor alin. protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. faţă de toate circumstanţele cauzei. Această limitare a urmărit un scop legitim. 66. condiţii. Pe de o parte. deşi nu au fost condamnate pentru săvârşirea acestei fapte. 2425. Seria A. 1 din convenţie. 10 din convenţie. 6 alin. Curtea apreciază că atingerea era "prevăzută de lege". 2 al art. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. şi anume dacă era "prevăzută de lege". alin. În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată. 68. paragraful 47). Curtea ia act de faptul că părţile au fost de acord că hotărârea de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertăţii de exprimare a reclamantului. Cu privire la pretinsa încălcare a art. neînceperea urmăririi penale dispuse de parchet faţă de cele 3 cadre didactice şi care nu i-a fost comunicată nu dovedeşte că acestea au restituit banii sindicatului. 10 din convenţie 62. 1. 6 alin. motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 2. deoarece era de preferat ca reclamantul să găsească o altă modalitate de a-şi exprima părerea decât afirmând despre părţile vătămate că sunt "delapidatoare". 34-37). pag. 64. Tribunalul Bucureşti nu i-a permis să dovedească adevărul afirmaţiilor sale. urmărea un scop legitim şi era "necesară" "într-o societate democratică" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986.

41 din convenţie 79. Curtea constată că. o reparaţie echitabilă. există totuşi anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Tribunalul Bucureşti a avut în vedere atunci când a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza acţiunile celor 3 cadre didactice.. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenţei sindicatelor şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei. atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Tribunalul Bucureşti nu a depăşit marja de apreciere permisă autorităţilor naţionale şi se constată că art. (Hotărârea Pelissier 182 . Prin urmare. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus. 82. şi M. Curtea arată că încălcarea dreptului la libertatea de exprimare se referă doar la al doilea element. cu titlu de despăgubiri. în sensul că nu au vrut să finalizeze plângerea depusă împotriva lui A.P. 77. cu titlu de despăgubiri. nu şi faptul că reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcţionarea justiţiei în materie de conflicte sindicale. 74. dacă este cazul. şi afirmaţia că aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului." A. Curtea este convinsă că motivele invocate de autorităţile naţionale erau "pertinente şi suficiente" în sensul alin.U. dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o şansă reală. 10. precum şi a despăgubirilor civile plătite celor 3 cadre didactice. vizând deci un interes public. În opinia Curţii expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natură să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate. Daune 80. Mai pretinde şi un alt fel de prejudiciu. Prin urmare. deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanţă. date fiind circumstanţele cauzei. pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. În primul rând Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. 76.000 de lei amendă penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.70. 10 nu a fost încălcat. Cu privire la aplicarea art. inclusiv a dreptului la prezumţia de nevinovăţie. În ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat. În plus. Guvernul arată că hotărârea pe care o va pronunţa Curtea constituie prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă. III. Conform art. 73. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă. mai ales cu scopul "protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane".A. 81. 75. nu sunt exagerate. trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depăşit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice. arătând că datorită stresului şi angoasei provocate de procedurile judiciare diverse în care a fost implicat nu a putut publica o carte pe care o scrisese şi care fusese acceptată de o editură. Prin urmare. termen considerat calomnios. R. 78. trebuia să acţioneze în limitele stabilite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. 41 din convenţie: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor la aceasta şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. 72. 2 al art. Curtea observă că declaraţiile reclamantului conţineau două elemente: criticarea activităţii poliţiei şi parchetului.V.. solicită 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despăgubiri materiale. Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.. pedeapsa aplicată de 50. Curtea apreciază că reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o discuţie publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul "delapidator". În ceea ce priveşte despăgubirile materiale reclamantul solicită restituirea amenzii penale. 71.000 lei pentru fiecare cadru didactic. În concluzie. Într-adevăr. pentru prejudiciul moral.M. Curtea acordă părţii lezate.

25. 34 din convenţie. 3. 4. 2 din regulamentul Curţii. cu 6 voturi pentru şi 1 vot împotrivă. 6.444/94. convertibili în lei româneşti la rata de schimb de la data efectuării plăţilor. alin. 5. celelalte capete de cerere privind acordarea de despăgubiri. acordă reclamantului 20. 85. Curtea observă că reclamantul şi-a susţinut singur cauza la Comisie şi că a fost asistat de un avocat doar la şedinţa publică ce a avut loc în faţa Curţii.47% pe an. 77 alin. din care se va scădea suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii. 1 din convenţie în sensul art. 15. Curtea mai constată că domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei în cuantum de 10. C. 183 . conform art.000 FRF. Având în vedere constatarea încălcării art.şi Sassi împotriva Franţei [GC].806 FRF şi 10 (zece) centime. Michael O'Boyle grefier Wilhelmina Thomassen preşedinte La prezenta hotărâre se află anexată. în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului. 1 din convenţie. Reclamantul solicită restituirea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor naţionale. şi 20. W. în conformitate cu exigenţele art. 10 din convenţie în sensul art.000 (cincisprezece mii) franci francezi. în unanimitate. nr.000 ROL la nivelul anului 1994. adică 2. 2. că reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. în termen de 3 luni. 6 alin. cu 5 voturi pentru şi 2 împotrivă. Suma este convertibilă în lei româneşti la cursul de schimb în vigoare la data efectuării plăţii. hotărăşte. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la această problemă. hotărăşte. 6 alin. b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2. 34 din convenţie.000 (douăzeci de mii) franci francezi. Curtea acordă reclamantului suma de 15. opinia separată a domnului judecător Casadevall. 10 din convenţie. 84. că nu a existat o încălcare a art.806 FRF. Curtea. hotărăşte. Dobânzi 86. hotărăşte. 41. în unanimitate. Judecând în echitate. în unanimitate. conform art. respinge. judecând în echitate. 80 CEDO 1999-II). cu titlu de despăgubiri materiale şi morale. 45 alin. 2 şi 3 din regulamentul Curţii. 74 alin. adică echivalentul a 200. B. că a existat o încălcare a art. CURTEA 1. hotărăşte.47% pe an începând cu data expirării termenului menţionat mai sus şi până la data efectuării plăţilor. Curtea consideră că trebuie avute în vedere dobânzile legale practicate în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri. Cheltuieli de judecată 83. că reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. mai puţin 10. 6 alin. Redactată în limba franceză.T. apoi comunicată în scris la 27 iunie 2000. cu titlu de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE. 2 din convenţie şi art. 1 din convenţie.

Este şi mai important faptul că la 5 ani de la condamnare Curtea Supremă de Justiţie. achitându-l. 7. 1 nu ar fi fost încălcat. Aşa cum a constatat Curtea (paragraful 72). în schimb. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit în ceea ce le priveşte pe A. element constitutiv al infracţiunii.M.B. dacă în timpul dezbaterilor din faţa Tribunalului Bucureşti care l-a condamnat pentru calomnie. 1 datorită faptului că reclamantul nu a fost audiat de instanţă. după părerea mea. adică. evenimentele ulterioare confirmă această teză. reclamantul ar fi avut posibilitatea să dea o declaraţie. 6. dacă nu se pot face speculaţii asupra hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti dacă ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale. din moment ce prima instanţă. prin forţa lucrurilor. În sfârşit. contrar opiniei majorităţii. Reaua-credinţă a reclamantului nu poate fi nici ea stabilită. 184 . nu a fost demonstrată. OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a judecătorului Casadevall 1. trebuie să aibă în vedere cauza în ansamblu şi contextul în care acest cuvânt. R. şi M. analiza globală a faptelor duce. să invoce buna sa credinţă şi mai ales să stabilească adevărul afirmaţiilor sale. este semnificativ faptul că la mai mult de 2 ani Tribunalul Bucureşti a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale (sau. nu fusese dovedită (paragraful 34). a arătat că respectivele cadre didactice nu restituiseră anumite sume de bani aparţinând sindicatului. 6 alin. aşa cum permite oricărui acuzat art. nu sunt convins de necesitatea încălcării şi nici de caracterul "pertinent şi suficient" al motivelor invocate de autorităţile naţionale în speţă. 207 din Codul penal român. 10. mai degrabă. vine în sprijinul opiniei mele. în special paragraful 43. 206 din acelaşi cod) echivalează cu o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare. rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. în special existenţa unei "nevoi sociale importante". 2. 6 alin. De altfel. a fost de asemenea încălcat. admiţând un recurs în anulare introdus tot din oficiu de procurorul general. apreciez că lipsa examinării de către instanţa respectivă a acestui mijloc de probă de o importanţă incontestabilă (conform art. nici reclamantului (paragrafele 16 şi 63). 5. Nu se poate considera că termenii folosiţi de reclamant erau lipsiţi de temei. care l-a condamnat pe reclamant fără a examina măcar problema exceptio veritatis. condiţie stabilită şi reiterată în mod constant de jurisprudenţa Curţii..M. Prin urmare. Am votat alături de majoritate în favoarea constatării încălcării art. Apreciez că o astfel de încălcare nu era necesară. 3. încălcare ce nu răspunde exigenţei necesităţii. 6 alin. 10 din convenţie. Într-adevăr. şi la constatarea încălcării art. din moment ce aceeaşi instanţă a constatat că la momentul la care s-au făcut afirmaţiile în litigiu soluţia de scoatere de sub urmărirea penală dispusă de parchet nu fusese comunicată nici celor 3 cadre didactice vizate.O. să îşi apere cauza. l-a achitat pe reclamant cu motivarea că intenţia de a calomnia.V. a omisiunilor) strecurate în încheiere şi în hotărârea de condamnare din 10 octombrie 1994. Această tardivă hotărâre din oficiu (pronunţată cu 45 de zile înaintea şedinţei publice de la Curte) constituie cu siguranţă o recunoaştere implicită a încălcării art. reluat şi publicat de ziarist. adusă în discuţie de acesta din urmă. Partea de hotărâre ce analizează excepţia preliminară a Guvernului. 4. Dacă art. afirmaţiile litigioase au fost efectuate în cadrul unei discuţii libere asupra independenţei primelor sindicate create în România după căderea fostului regim şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei. 1 din convenţie. Aceste două elemente (afirmaţii nu lipsite de temei şi absenţa relei-credinţe) nu au fost contestate de Tribunalul Bucureşti. 207 din Codul penal român. Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că în discuţie este o chestiune de interes public. afirmaţiile al căror adevăr a fost dovedit nu constituie afirmaţii calomnioase în sensul art. Din moment ce Curtea a constatat o încălcare a art.P. a fost pronunţat de reclamant. 10 care. nu am aceeaşi opinie în ceea ce priveşte art.

doamna R. doamna V. Lorenzen. datorată faptului că Serviciul Român de Informaţii deţine şi foloseşte un fişier conţinând date personale. Bonello.Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 04/05/2000 Publicat in Monitorul Oficial. doamna E. 8 şi 13 din convenţie. Partea I nr. A mai invocat şi o încălcare a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale. Makarczyk. Fischbach. deliberând în Camera de Consiliu. grefier. Casadevall. Costa. adoptată la data de 29 martie 2000: PROCEDURA 1. 28. judecător ad-hoc. Rotaru. Palm. conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. Olteanu. 2. pronunţă următoarea hotărâre. de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către un cetăţean român. avocat în cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul său. Tulkens. V. Comisia fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie. R. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat că a existat o încălcare a art. G.1) 3. 19 din 11/01/2001 în cauza Rotaru împotriva României*) _________ *) Traducere. Weber. 4 din Protocolul nr. În cauza Rotaru împotriva României. constituită în Marea Cameră formată din următorii judecători: domnul L. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 185 . Butkevych. respectiv. 5 alin. la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 11 şi fostele articole 47 şi 48 din convenţie). Curtea a fost sesizată. M. competentă să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fişierului. 11 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia)1). preşedinte.341/95) îndreptată împotriva României. doamna F. Turmen. În procedura desfăşurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Baka. J. doamna S. J. Straznicka. Maruste. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private. la 3 iunie şi. Botoucharova. domnul Aurel Rotaru (reclamantul). domnii A.P. Wildhaber. La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. agent.. Rizoiu. R. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. domnii P. Pastor Ridruejo. J. şi domnul M. la 29 iunie 1999 (art. domnul F. A. B. De Salvia.

27 alin..4. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. 12. 8. domnul Selegean. ____________ Nota grefei: 1 ) Protocolul nr. 2 din convenţie şi art. Weber (art. 11. i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a două broşuri. 100 alin. judecător ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. P. 118/1990. 118/1990 10. cât şi Guvernul au depus câte un memoriu. declaraţiile martorilor propuşi de reclamant.P. • domnul F. Rizoiu. 2. Olteanu. La data de 7 iulie 1999 Marea Cameră a hotărât că această cauză ar trebui examinată chiar de către Marea Cameră (art. ÎN FAPT I. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). 6. consilier juridic în Ministerul Justiţiei. "Suflet de student" şi "Proteste". Rotaru. Procedura declanşată conform Decretului-lege nr. la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Bârlad cu o cerere prin care chema în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale. Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă la data de 11 ianuarie 1993. şi G. agent. Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului două scrisori în care protesta împotriva faptului că noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. 28). Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000. Având în vedere.din partea Guvernului: • doamna R. pe atunci student. Selegean. 29 alin. Au participat: . În urma acestor scrisori. după instaurarea regimului comunist. sentinţa de condamnare din anul 1948 şi 186 . domnul Olteanu şi de domnul F. care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascistă (alin. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bârlad. După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. .D. reclamantului.din partea reclamantului: • domnul I. de asemenea. precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui. În temeiul acestui decret-lege. 5. solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în muncă. Corlăţean. În locul domnului Bârsan. A cerut. Rotaru. consilieri. Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. Circumstanţele cauzei 1. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj. reprezentant şi fiu al reclamantului. Atât reclamantul. 1 din regulament). la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. ataşat pe lângă Reprezentanţa Permanentă a României la Consiliul Europei. restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare. cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental. Condamnarea reclamantului din 1948 7. 9. Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu. avocat. printre altele. • domnul M. 30 de mai jos). la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. • domnul T. În anul 1946.

R.I. datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale." 3.I.R. a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 13.I.). pe perioada efectuării studiilor la «Facultatea de Ştiinţe» din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini.110 din 11 decembrie 1990. privind pe numitul Rotaru Aurel. reclamantul solicitând obligarea S.R. 99.R.. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defăimătoare. (. Instanţa a constatat că informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului.I. care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Prin sentinţa pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea. Cu toate acestea. dar nu a obţinut acest lucru. solicitând publicarea lor. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală. .).. iar în anul 1990 S.Ţ. Reclamantul a chemat în judecată S. 14. ci au judecat pricina potrivit competenţei prevăzute de Codul de procedură civilă. . în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii. ca S. arătând că nu există o culpă a S. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. să fie obligat să modifice sau să distrugă fişierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul său trecut legionar. Procedura declanşată împotriva S. cu următoarea motivare: "(. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S. de asemenea..R. a respins recursul declarat. din Bârlad.tineret. Prin urmare. prin adresa nr. Această scrisoare avea următorul cuprins: "La adresa dumneavoastră nr. În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990." 4. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă. că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe. .. instanţa a constatat că în perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice.I. iar în lipsa culpei. instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecătorilor de a plăti daunele morale 187 .R. Fără a invoca un anume text de lege. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate.R. nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuală. vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele: . a preluat arhivele fostei Securităţi.I. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994.R. 3 din Codul civil.dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsă.între anii 1946-1948. Respingându-i acţiunea.R. În anul 1949. . 17.N.adeverinţele de la Universitatea din Iaşi. ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi că şi alte informaţii furnizate de S. .. primită de la Serviciul Român de Informaţii (S. deoarece aveau conţinut antiguvernamental.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare. 18.în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate «Suflet de student» şi «Proteste». de a plăti unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioadă de către organele de siguranţă.) Curtea constată că recursul nu este fondat. arătând că nu a fost niciodată membru al mişcării legionare române.sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el.sus-numitul.I. 16. 705. 118/1990.I. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs..I. el a cerut. 15.

au fost obţinute în urma studierii arhivelor S. cu următoarea motivare: "Din adresa nr. credem că ne aflăm în prezenţa unei regretabile erori care a făcut să considerăm că domnul Rotaru Aurel din Bârlad este aceeaşi persoană cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fişierului. 05007 Bucureşti» cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana 188 .R.U.I. că plângerea reclamantului a fost declarată admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. a arătat că tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat că. rezultă că în fondul de arhivă nr. înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent. pentru ca acesta să-l poată folosi ulterior într-o eventuală cerere de revizuire. eliberată de Serviciul Român de Informaţii (. membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini". Sub aspectul analizat. 5 Cod procedură civilă. determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinută anterior. nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi. În consecinţă. în care la numărul 165 era menţionat un anume Aurel Rotaru.597/1998 şi aflată în prezent pe rolul Curţii.173 din 5 iulie 1997. după cum în speţă nu are relevanţă aspectul . element de masă». un leu cu titlu de despăgubiri morale. cererea a rămas fără obiect. la valoarea actuală. l-a informat pe ministrul justiţiei că datele privind trecutul legionar al reclamantului. ministrul justiţiei a solicitat directorului S. să înştiinţeze reclamantul despre acest fapt. Cu privire la acest aspect.că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Reclamantul a afirmat că atât Tribunalul Judeţean Vaslui.1937 .. deoarece la acea dată domnul Rotaru. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art.R. Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv 15.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire. iar din verificările efectuate ulterior în evidenţele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia. dacă această informaţie se va dovedi falsă.567 din 19 decembrie 1990 «S. Directorul S. membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini. În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S. apreciind că.I. "în vârstă de aproximativ 16 ani. din 6 iulie 1997. sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului.02. A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi.I.. 322 pct. O copie de pe această scrisoare a fost trimisă reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotărârii pronunţate la 15 decembrie 1994. Cererea de revizuire 20. ori din ce structură făceau parte fostele organe de siguranţă. La data de 6 iulie 1997 directorul S. precum şi rambursarea. nr. nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. 5. se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou.R. la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o nouă cerere. A invocat dispoziţiile art. în baza art. se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi. De altfel. S.. 24. 6 din convenţie. Important în cauză este numai că adresa nr.R. înregistrată sub numărul 46.). Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului.I. . În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defăimătoare. iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant. menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990.I.R. 705. 4." 22.172. "element de masă. cât şi Curtea de Apel au refuzat să îi înregistreze cererea.).19. Văzând conţinutul ultimei adrese.Student ştiinţe.de altfel real ..M.I. din verificările amănunţite efectuate de către instituţia noastră pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apărut date care să confirme identitatea între cele două nume (. 53. a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii.R. unde la poziţia 165 apare «Rotaru Aurel . faţă de scrisoarea directorului S. 23. să verifice încă o dată dacă reclamantul aparţinuse mişcării legionare şi.revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani. volum 796 la fila 243.I. legionar.R. 21.R.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt următoarele: ARTICOLUL 20 "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului..) se poate cere dacă." ARTICOLUL 21 "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor." ARTICOLUL 998 "Orice faptă a omului. Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată. pe cale de consecinţă.). Codul civil 27. Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat. dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt: ARTICOLUL 322 (alin. Constituţia 26. va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate." C. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Decretul nr. a-l repara.reclamantului-revizuent. a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 5) "Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (. au prioritate reglementările internaţionale. după darea hotărârii. şi.. urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză. datele din această adresă devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care. şi legile interne. la care România este parte." ARTICOLUL 999 "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa. Dreptul intern aplicabil A." D.. sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare. dacă ar fi menţinute. i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale. Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele: ARTICOLUL 3 "Judecătorul care va refuza de a judeca. cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte." 25." B. care cauzează altuia prejudiciu. acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată. Codul de procedură civilă 28. II. reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (.. cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă. obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat. s-au descoperit înscrisuri doveditoare. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice 189 .

cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă. faptele destinate să restabilească dreptul atins. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ (. în folosul statului.. Decretul-lege nr. instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata." ARTICOLUL 6 "Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 118/1990 prevedeau: ARTICOLUL 1 "(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă. 14 din 24 februarie 1992.. în funcţie de vechimea în muncă..)..) prin orice mijloc de probă prevăzut de lege." ARTICOLUL 11 "Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor care s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.. sunt redactate după cum urmează: ARTICOLUL 2 190 .. la reputaţie (.) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate. timpul cât o persoană.. 5 şi 6.). (.) la onoare. pe baza procedurii prevăzute la art.." ARTICOLUL 5 "Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.." ARTICOLUL 55 "Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte.. (. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 30. nr. Partea I. socotită de la data expirării termenului de mai sus (.. 33 din 3 martie 1992. Legea nr. în termenul stabilit prin hotărâre.. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii. după data de 6 martie 1945." F. publicată în Monitorul Oficial al României. (. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente.. cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii. pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice.).. Preşedintele trebuie să fie jurist. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt: ARTICOLUL 54 "1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (. 2) Totodată..29.) câte o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult şase membri." E. a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere. Dispoziţiile aplicabile ale Decretului nr.. (. La acea dată dispoziţiile aplicabile din Decretul-lege nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii 31.).

(2) Totodată persoana. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetăţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică 32.. orice cetăţean român (. la cerere. 187 din 20 octombrie 1999. verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii.).. sunt următoarele: ARTICOLUL 1 "(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii (. subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului. să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor. supus controlului Parlamentului (.. nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi. are dreptul. ce privesc siguranţa naţională." ARTICOLUL 45 "Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat. partidele politice (." G. în condiţiile legii. Serviciul Român de Informaţii preia spre conservare şi folosinţă fondurile de arhivă ce privesc siguranţa naţională ale fostelor organe de informaţii cu competenţă pe teritoriul României...) cu sediul în municipiul Bucureşti.) au dreptul de a fi informate (. verificarea.). datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.." ARTICOLUL 8 "Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională.. (. în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel." ARTICOLUL 8 191 . b) deputat sau senator." ARTICOLUL 2 "Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public. Fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securităţii Statului.. denumit în continuare Consiliu.) în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securităţii (. eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. potrivit legii.) a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii: a) Preşedintele României. (2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridică.. în condiţiile legii.." ARTICOLUL 7 "(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (. Documentele.... Legea nr."Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea. (1) şi (2) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate. (3) De drepturile prevăzute de alin. se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului.). intrată în vigoare la data de 9 decembrie 1999. prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie. care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar....). Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului. ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României. precum şi presa scrisă şi audiovizuală.

reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr..) aceste dosare (... (1) lit.R. a susţinut Guvernul.. prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997. 1 alin. În primul rând. în condiţiile prezentei legi. Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde "victimă" a unei încălcări a convenţiei în sensul art.).." ÎN DREPT I.. arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. (. 34.) întocmite până la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate.. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei..) se exercită de către persoana fizică sau persoana juridică îndreptăţită printr-o cerere adresată Consiliului.I..... (. care nu este doar păstrat. indiferent de forma lor. Or. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care.R. şi înştiinţează de îndată persoana (.. reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret. colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate.)."(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri... menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei. b) eliberarea unor copii de pe (. 13 alin. 187 din 29 octombrie 1999.) (4) Pe baza cererilor primite potrivit alin." ARTICOLUL 14 "(1) Conţinutul adeverinţelor eliberate potrivit art.. potrivit configuraţiei politice a celor două Camere (. 34. în opinia Guvernului. 15 alin. următoarele: a) consultarea dosarelor (. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (. În orice caz. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestaţie (.." ARTICOLUL 13 "(1) Persoanele îndreptăţite pot solicita Consiliului.I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern A. (1). Din această cauză.)... (1) Consiliul verifică probele deţinute. ci şi folosit de S. nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie.. În al doilea rând. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată.) din 19 decembrie 1990. singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare. după hotărârea de admisibilitate a Comisiei. În primul rând..).." ARTICOLUL 16 "(1) Împotriva comunicării eliberate potrivit art. (2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament. chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S. a informaţiilor privitoare la 192 . Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacată (. c) eliberarea unor adeverinţe privind apartenenţa sau neapartenenţa.I." ARTICOLUL 15 "(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (.). în conformitate cu prevederile art.) pentru un mandat de 6 ani. a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.) la Curtea de Apel (. Cu privire la calitatea de victimă 33.R.. care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.).. la propunerea grupurilor parlamentare. simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor.

În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate. Or. 38. Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că. 44. 8 din convenţie 41.probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale. pag. şi nici nu avea competenţa să o facă. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. în sensul jurisprudenţei sale. 193 . Curtea reuneşte această excepţie cu fondul (alin. 18.I. Prin urmare. CEDO 1999-VI). 28. În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti. pentru a pierde calitatea de «victimă».pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde "victimă" în sensul art. ea este insuficientă. Cu privire la pretinsa încălcare a art. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 34 din convenţie şi. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice. pag. Curtea apreciază.R. 40. B. 36. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret.I. dintre care unele sunt false şi defăimătoare. în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane. generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978. în anumite condiţii. Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului. De altfel. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. 37. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne 39. Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante. în consecinţă. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat. 34). 846.R. 28. pentru pierderea calităţii de victimă. a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R. să pretindă că este victimă a unei încălcări. că această lege nu este aplicabilă (alin. care prevede următoarele: "1. 35. II. constatând că nu erau conforme realităţii .I. 13 din convenţie. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc. "o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă. nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată. a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. în Hotărârea din 25 noiembrie 1997. Reclamantul se plânge că S. iar apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996. seria A nr. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei. 187 din 20 octombrie 1999. alin. având în vedere circumstanţele prezentei cauze. în orice caz. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară. El invocă încălcarea art. explicit sau implicit.114/95. care conţin informaţii cu privire la reclamant.R. capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S. Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III. în principiu. S-a arătat că reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. În ceea ce priveşte Legea nr. inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990. 70 de mai jos). decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut. alin. invocată de Guvern.I. alin. 36. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său. respinge excepţia invocată de Guvern. 71 de mai jos). 8 din convenţie. asupra faptului că S.

cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane. Guvernul contestă aplicabilitatea art.. 251-B.798/95. 1 din convenţie. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului.) în special a dreptului la viaţă privată. faţă de procesarea datelor cu caracter personal" (art. acestea fiind definite la art. . dar că el nu a folosit căi de atac adecvate. Cu privire la aplicabilitatea art. În consecinţă.) oricărei persoane fizice (. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987. cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România.informaţiile să fi fost folosite. care are drept scop "protejarea (. protejarea sănătăţii sau a moralei. 43. Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal. intrată în vigoare la 1 octombrie 1985. ca în prezenta cauză. în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de "viaţă privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992. pag. alin.R. 48). 1 din convenţie (hotărârile 194 . Curtea reaminteşte că art. 8 1. 2 ca "orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora... este necesară pentru securitatea naţională. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ. dimpotrivă. într-o societate democratică.). astfel de informaţii. În speţă Curtea constată că scrisoarea S. arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 27. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private: . ci de viaţa sa publică. . Or. art. alin. 116. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar. respectarea (.]. 44..imposibilitatea persoanei respective de a le contesta. pag.. B. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. 8. În opinia Curţii. 1). riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului. în special asupra studiilor sale.2. bunăstarea economică a ţării. seria A nr. este vorba de informaţii publice. pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de "viaţă privată". cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private. 10151016. alin. În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului. parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. 42-46). 33. sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului. 65. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete.I. siguranţa publică. 8 alin. activităţilor politice şi cazierului său judiciar. în speţă atât înregistrarea. 46.. reclamantul a renunţat implicit la anonimatul inerent vieţii private." A. şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997. garantat de art. CEDO 2000-. Cu privire la existenţa unei încălcări 45. pag. 29.. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale. 22.. 8 din convenţie este aplicabil. seria A nr.I.R. alin. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile. în sensul art. reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii. 8 alin. 8 alin. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. Culegere 1997-III. 8 42. Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi.înregistrarea să intereseze persoana în discuţie. Guvernul susţine că.

540. alin. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. 22. garantat de art. 11 din actul normativ menţionat. Conform susţinerilor reclamantului. din scrisoarea S. pag. acest alineat este de strictă interpretare. să culeagă. 42). 8 din convenţie. păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege. care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. 195 . pag.I.I. să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională. 50. Curtea reaminteşte că supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată. Curtea subliniază. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă..R. 8 alin. fie prin orice element cu valoare de probă. alin. constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private. 8 alin. 51. Datele au fost folosite de S. invocată de altfel şi de Guvern.Leander împotriva Suediei citată mai sus. 52. Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 48.R. o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de lege". şi Amann împotriva Suediei citată mai sus. motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. cât şi folosirea lor. În speţă. de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997. 2 şi. Mai mult decât atât. a datelor respective. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie. alin. reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. 118/1990. dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România. 50).I. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S. deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr.I. alin.I. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R. 2 din convenţie. legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor. în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.R. că aceste date au fost folosite şi ulterior. 48. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă. în plus. În cauza de faţă Curtea constată că art. de asemenea. Conform art. 6 din Decretul-lege nr. conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern. reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată. Justificarea încălcării 47. invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate. putea să arhiveze. dar şi calitatea legii în cauză: astfel. Cu toate acestea. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994. pag. 1 din convenţie. să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. 49. 69 şi 80). Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998. datată 19 decembrie 1990.I. Pentru a răspunde exigenţelor art. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege. Culegere 1998-II. Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S. stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. 53. nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă. fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente. pag. să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. alin. să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv. Atât înregistrarea acestor date. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 53. permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi. 541. însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste. alin.. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege.R. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S. aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată. 118/1990. 2. păstra şi comunica date privind viaţa privată.R.I.R. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S. 21.

Curtea observă. (.R. Or. 59. Curtea reaminteşte că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie. la nevoie. înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984. să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.cel puţin şi în ultimă instanţă . 33 din 3 martie 1992. un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege. alin. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită. menţionat explicit în preambulul convenţiei (. Curtea constată că art. Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S. din moment ce Legea nr. 55.). procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii.). «legea» contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului.şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 . motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit. 14/1992 prevede că pot fi culese. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională. natura dosarelor. 54. 56): "Curtea reaminteşte că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern. 49-50).că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (. 8. având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie. cu aprobarea directorului. Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauză..de către puterea judecătorească. Partea I. reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată. Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele.I. trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S. de asemenea. deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională.. nr. creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată.. alin. poate apela la consultanţă de specialitate . Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient. legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului. deşi art.care. pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului. nu este limitată. legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor. prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului..I.R..) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public.. De asemenea. de asemenea. dar şi modalităţile de exercitare. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice. Înseamnă . dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată. asigurat . că. care oferă cele 196 ." 56.). Prin urmare. categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere. 57. nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. precum strângerea şi arhivarea datelor.I.Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern. Curtea trebuie. motivat de ideea apărării democraţiei. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României. Art. în special principiul preeminenţei dreptului. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. 8 din Legea nr. 2 din Legea nr. 58. Astfel.să îşi corecteze conduita. aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. 45 dispune că S. în aşa fel încât să permită oricărei persoane .R... la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (. ci vizează şi calitatea «legii».

13: "Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală. Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 15 şi 16 din această lege. 61. "Autoritatea" la care se referă art. pag. subliniază Guvernul. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S. care să dispună anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte. 67.I. 54 alin. pag. care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art." 65. în scop de arhivare şi utilizare. 8. în practică sau în drept. 69.R. Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea. datată 19 decembrie 1990. reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 13. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei. alin. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 62. 8 din convenţie. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii. 13 din convenţie 64. 67). care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S. 8. 68. 112. Interpretând art.mai largi garanţii de independenţă. CEDO 1999-IV).I. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă. ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 66. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale. Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor. care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat. 13 în lumina propriei jurisprudenţe. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică". Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997. 8 din convenţie. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 75. 31/1954. Pe de altă parte. CEDO 1999-III). cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. deţinerea şi folosirea de către S. 55)..I. deoarece Legea nr. reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său. alin. 60. are fără îndoială un caracter întemeiat. 30. alin. 63. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. 197 . 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. Art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată.R. 2 din Decretul-lege nr. chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege". dar care să ofere şi reparaţia adecvată. Conform art. În consecinţă. este contrară art. 25-26. chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. III. de exemplu. 13 din convenţie.R. Prin urmare. În temeiul art. cu încălcarea art. Prin urmare. 28396/95. în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. a existat o încălcare a art. alin. imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată. 23657/94.

Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art.I. 1 din convenţie. 6 din convenţie 74. care prevede următoarele: "1. Prin urmare. pag. excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă. Prin urmare. 187/1999. acesta se plânge şi de faptul că. 12. IV. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută. care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. 73. Curtea constată că art.).. V. 72. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă. Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie.. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată.. iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997. deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată. 6 din convenţie. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13. Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 76.. 79. 54 din Decretul nr. A existat deci şi o încălcare a art. presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut. Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Curtea observă că. un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. 31. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 31/1954. Culegere 1997-V. Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere. 71. provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii. care prevede următoarele: 198 . 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994. în sensul art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general. Or. 6 alin. 70-71). În al doilea rând. alin. 1809. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 6 alin. alin. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanţă". pag. 77. 6 alin. 1.) de către o instanţă (. seria A nr.) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (. pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului.." 75. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. pag. 70.În plus. 29). Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil. 41 din convenţie. alin. 303-A. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii. atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere. Prin urmare. încălcându-se astfel dispoziţiile art. al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată... Sistemul de control instituit de art. 41 din convenţie 80.) care va hotărî (. 78. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii. Cu privire la aplicarea art.R.. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (. În primul rând. 30).

Despăgubiri 81.450 FRF. suma simbolică de 1 leu.759. cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului. că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă. 31. în cazul de faţă Curtea constată. că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde.72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară. seria A nr. ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale. răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare. din care 6 milioane ROL."Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde. alin. Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el. contrar susţinerilor Guvernului.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art." A. B. Cheltuieli de judecată 84. cheltuieli de traducere şi secretariat. 199 . minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13. 10. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile. mai precis 13. Mai mult. mai ales datorită faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri. printre altele. telefon. 8. precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta. că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică.195/96. apreciind că nu sunt rezonabile.250. datorită faptului că a existat un fişier secret. Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru. Curtea reaminteşte că în temeiul art.450 FRF) reprezentând: a) 30 milioane ROL. Prin urmare. Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. Guvernul consideră această sumă exorbitantă. 82. 20]. conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii. de asemenea. din care 20 milioane ROL. de asemenea. iar suma de 50. cheltuieli de călătorie Bârlad-Bucureşti şi 1 milion ROL.000 ROL. 26103/95. cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsă în toate procedurile interne. 14. fotocopii etc. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral. dacă este cazul. Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti. alin. CEDO 1999-I). Curtea constată. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. cheltuielile de judecată achitate în procedura internă. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea. alin. o reparaţie echitabilă. cu titlu de prejudiciu moral. Curtea acordă părţii lezate. 87. 86. cerere nesoluţionată de instanţe. pentru ca acestea din urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [GC] nr. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa. pag. În această privinţă trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei. 79. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată. 1. b) 8 milioane ROL. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti. Ea arată. 83. taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei. 50).). contrar exigenţelor art. 85. CEDO 1999-II). că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii. 45. cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru.

759. .opinia concordantă a domnului Wildhaber. la care s-au alăturat domnii Makarczyk. 4. excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond. Redactată în limbile franceză şi engleză. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937. 6 alin. în unanimitate. că a existat o încălcare a art. Costa. 5. 3. expediată de Ministerul de Interne. Luzius Wildhaber.I. la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk. CURTEA 1. decide. Costa. Această informaţie. . dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990. sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite. cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri. că a existat o încălcare a art. decide. minus 9. excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă. în unanimitate. în unanimitate.R.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13. respinge. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000. următoarele opinii: . 8 din convenţie. decide.74% pe an. doamna Tulkens. 7. 1 din convenţie. în unanimitate: a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului.72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi două) centime. decide.opinia concordantă a domnului Lorenzen. 50. fusese membru al unei mişcări de tip "legionar". uneşte cu fondul. PENTRU ACESTE MOTIVE. cele mai multe din perioada 1946-1948.C. a fost declarată 200 . doamnei Tulkens. grefier La prezenta hotărâre se anexează. domnului Casadevall şi doamnei Weber În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private. alte cereri de satisfacţie echitabilă. b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2. Turmen.opinia parţial separată a domnului Bonello.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli.) a unui fişier conţinând informaţii. naţionalistă şi antisemită. în termen de 3 luni. în unanimitate. 74 alin. cu 16 voturi contra 1. că a existat o încălcare a art.74% pe an. conform art. 2. 45 alin. respinge. în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani). 2 din convenţie şi art. 2 din regulamentul Curţii. adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă. * OPINIA CONCORDANTĂ a domnului judecător Wildhaber. domnul Casadevall şi doamna Weber. adică 2. 13 din convenţie. 6. preşedinte Michele De Salvia. în unanimitate. Dobânzi 88. începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii. Turmen.

apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim.R. seria A nr. fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fişier. 116. 36-38. Culegere 1996-V. 176-A. Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că 201 . Cu toate acestea . Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că "un sistem secret de supraveghere. Culegere 1998IV.R. sunt încă păstrate. pag. 87-88. şi 176-B. consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. 82. 56-57. Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică. 2. motiv pentru care a existat o încălcare a art. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase. alin. seria A nr. pag. creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987. seria A nr.I. 8.. dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S. Prin urmare. alin. pag. 36-37. aş dori să adaug că în speţă am serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984. 61-62 şi 77-81.fie că baza legală este sau nu este suficientă -. O acţiune în despăgubire împotriva S. să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite distrugerea lor. alin. alin. în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar. de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 60.R. alin. 543. pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică. Culegere 1998-II. Personal. 25. 1. având drept scop apărarea siguranţei naţionale. Curtea apreciază că normele de drept intern care permit strângerea. 1017. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege". 27798/95. În acest context Curtea din Strasbourg decide că a existat o încălcare a art. pag. unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului. 77). pag.). 63 de ani. Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III. s-ar părea că informaţia încă mai este consemnată în fişierele S. deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. 131. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională. În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut. pag. alin. ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă. În ceea ce priveşte scopul legitim. Totuşi. şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998. mutatis mutandis.I. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. alin. 1. pag. deţinerea şi folosirea de către S. fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. 8 alin. a fost respinsă în 1994. În plus. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse. 2. 75-76. seria A nr. 24-25. trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998. alin. 8. 42 şi 49 şi. pag.inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Prin urmare. Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997.I. CEDO 2000-. 21-23.R. 1662. într-un mod nelegal şi arbitrar. vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978. Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990..866..I. subscriu total acestor concluzii. 13 şi a art. şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei [GC] nr. pag. Astfel. 35-36. 8 alin. Aparent. alin. De altfel. că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. alin. 28. cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor. consider că onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. în unul dintre cazuri. 8-11. a unor informaţii privind viaţa sa privată. Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996. 51. 6 alin. reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. fiind vorba de securitatea naţională. Cu toate acestea.

8. Curtea a decis că protecţia oferită de art. chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil. pe care reclamantul a solicitat să le consulte. OPINIA CONCORDANTĂ a domnului judecător Lorenzen Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii. 8 alin. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. relaţiile profesionale şi comerciale. trebuie să rămână inaccesibile. Există anumite elemente. bineînţeles. Aceasta nu înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art.ceea ce.supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor. după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. 8 nu este "prevăzută de lege". Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim. având în vedere aceleaşi motive. Art. în modul nostru de a gândi. 3. erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică. d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental. Nu este legitimă disecarea. 2. ci făceau dovada. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe. eminamente publice aş spune eu. 8. orientării sau convingerii unui individ. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic . În schimb. după părerea mea. Într-un cuvânt deci. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are. nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice. publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8 protejează viaţa privată a individului. în persoana noastră. b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice. care. OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecător Bonello 1. adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii. 2. precum datele medicale şi sanitare. activităţi care sunt. 4. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum. 8 alin. 13). Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8 vizează unele domenii confidenţiale. 8. clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii. c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic. precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui. dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. din punct de vedere al convenţiei. păstrarea. 8. în principal. în mod corect după aprecierea mea. prin însăşi natura lor. 202 . fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete. 5. trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică. în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. 6. fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice. pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională. activitatea şi orientarea sexuală. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei. legăturile de familie. ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -. 2.

Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată. deşi nu cu toată convingerea. confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natură penală. seria A nr. 1 din convenţie" (alin. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. Bineînţeles. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile "false" stocate erau de natură să îi afecteze reputaţia. 14. Curtea nu a considerat util să facă aceasta. ca în speţa de faţă. 13. conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii eminamente publice. 44). 294-B. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş. 57-63). 251-B. 9. 8. seria A nr. Aceste preocupări pun două probleme distincte: cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător. 8 alin. Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992. siguranţa publică. 36. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el. vizează «viaţa privată» în sensul art. 10. ci la o persoană care avea acelaşi nume. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că "reputaţia" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. depăşeşte în mod periculos sfera art. ____________ 1 ) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994. valori pe care art. 8 le protejează în mod expres. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că "unele informaţii au fost declarate false şi riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 8 (chiar dacă reiese. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. aceasta înseamnă informaţii "false" din punct de vedere al reclamantului. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 12. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că "astfel de informaţii. 203 . aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 81).7. Fără îndoială. că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transformă oare în date cu caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă. atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului. 8. conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 8. pag. 8. Aceasta. 50-51. ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată. pag. mi se pare mie. 4). deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii. Deschiderea art. Aş fi acceptat. apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii. 11.

27 alin. Wildhaber. Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Şova în calitate de judecător ad-hoc (art. Camera. îi includea. Casadevall. _________ Nota grefei: 1 ) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. 1 din regulament. Maruste. statul pârât a încălcat art. precum şi declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). constituită în Camera având următoarea componenţă: doamna E. prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizată de un cetăţean francez. 3. Marea Cameră a hotărât la 31 martie 1999 că examinarea cauzei va avea loc în faţa unei camere constituite în cadrul uneia dintre secţiile Curţii. 6 din Regulamentul Curţii (regulamentul)1. 2. Palm. domnii J. judecător ales ca reprezentant al României [art. 1 şi cu art. Palm. Conform art. după deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 şi apoi la data de 11 ianuarie 2000. 26 alin. domnul L. în temeiul fostului articol 25. la data de 22 ianuarie 1996. În consecinţă. au mai fost desemnaţi de către doamna preşedintă a secţiei. Thomassen. a) din regulament]. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURĂ 1. Ea are ca obiect obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă. cu drepturi depline. 52 alin. 1 lit. 204 . 2 din Convenţie şi art. Partea I nr. 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). şi domnul M. 100 alin. 4. Ulterior domnul C. doamna W. domnul J. În sesizarea Guvernului se invocă fostele articole 44 şi 48. 4 din protocolul menţionat mai sus. domnul Gaukur Jorundsson. preşedinte. O'Boyle. Diculescu-Şova. pronunţă următoarea hotărâre. care participase la examinarea cauzei în Comisie. a transmis cauza Secţiei I. În plus. La origine se află o plângere (nr. 24 alin. 2 din Convenţie şi art. în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. R. 6 din 08/01/2001 în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României. 29 alin. pentru completarea Camerei. 26 alin. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. b) din regulament]. Bârsan. a) din regulament]. Gaukur Jorundsson. 26 alin. a formulat cerere de abţinere (art. preşedintele Curţii. grefier secţie. Thomassen şi domnul Maruste [art. 27 alin.679/96) îndreptată împotriva României. şi pe doamna E. Curtea a fost sesizată de către Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999. Turmen. în funcţie de situaţia de fapt. 1 din regulament). 1 lit. pe domnul C.Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 25/01/2000 Publicat in Monitorul Oficial. 8 din convenţie. doamna Rita Ignaccolo-Zenide. constituită în cadrul secţiei respective. doamna A. judecători. 5 alin. Bârsan. 11 la 1 noiembrie 1998 şi conform art. 1 lit. judecător ad-hoc. 31. domnul R. doamna W. Casadevall. coroborat cu art. 28 din regulament). preşedinta secţiei [art. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I).

Lagrange.Z. A susţinut că. 8. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observaţii complementare.Z. petrecută împreună cu mama lor. fără să o înştiinţeze. Selegean. În cursul anului 1990 D. solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să i se atribuie autoritatea parentală. începând cu luna septembrie 1990. Corlăţean. Popescu.Z. care nu a participat la dezbateri şi nici nu a fost reprezentată. agentul guvernamental a prezentat propriul său memoriu la data de 5 iulie. 205 .-L. agent. Guvernul şi-a formulat propriile comentarii privind observaţiile părţilor interveniente. Curtea a audiat declaraţiile domnului Lagrange şi ale domnului Popescu. Sesizat de către D. Tribunalul districtului Harris. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecată pe D. din moment ce. preşedinta a autorizat asociaţiile "AIRE Centre" şi "Reunite" să prezinte împreună observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. • domnul M. reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare şi găzduire. conform căruia copiii nu îşi mai aminteau exact perioada de dinaintea divorţului.din partea Guvernului • domnul C.Z. să se stabilească domiciliul minorilor la mamă şi să i se interzică lui D. 15. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. cetăţean român. 12.Z. autoritatea parentală asupra minorilor era atribuită tatălui. 17. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunţat divorţul soţilor şi a luat act de tranzacţia încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecinţelor divorţului. prin hotărârea din 30 septembrie 1991. unde beneficiau de o protecţie şi o atenţie deosebite din partea autorităţilor. a stabilit domiciliul minorilor la mamă şi a acordat tatălui dreptul la vizită şi găzduire. respectiv. La data de 30 iulie 1999. Maud şi Adele.5. în anul 1984. 13. Având în vedere avizul formulat de un psiholog. Curtea de Apel din Metz. a anulat decizia Curţii de Apel din Metz şi a încredinţat minorele tatălui. să îi scoată de pe teritoriul francez fără consimţământul său. D.. s-a stabilit în California. Ministerul Justiţiei. născute în anul 1981 şi. . care locuia de mai mult de un an în Texas. 16.Z. la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. consilier. 5 din regulament. Reclamantei. Conform deciziei Camerei. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.. După ce a beneficiat de o amânare a termenului. Circumstanţele cauzei 9. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale. prin Decizia din 28 mai 1991. Reprezentantul reclamantei şi-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. şi erau încântaţi să locuiască împreună cu tatăl şi cu mama lor vitregă. S-au înfăţişat: . nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor. împreună cu cei doi copii. a ţinut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacanţei şcolare. La data de 28 mai 1999. a casat hotărârea menţionată. Soţii au avut doi copii. Prin hotărârea pronunţată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea. 3 din regulament. 7.. Ministerul Afacerilor Externe. avocat în baroul Nancy. Aceste observaţii au fost primite la data de 1 iulie 1999. 14. nu a mai respectat dreptul la vizită. instanţa a considerat că ei sunt fericiţi şi s-au integrat bine în Texas. consilier în Ministerul Justiţiei. În decembrie 1991 D. consilieri. 61 alin. Conform tranzacţiei. în virtutea art.Z. conform art. D. 11. 18. 6.Z. Sesizată de reclamantă. i s-a acordat doar dreptul la vizită. • domnul T.din partea reclamantei • domnul J. 10. 61 alin. a încredinţat autoritatea parentală ambilor părinţi. ÎN FAPT I.

În iulie 1994. reprezentată de Ministerul Justiţiei. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunţat o hotărâre de exequatur şi l-a obligat pe D.Z. 20. instanţa a hotărât că în cauză erau aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Haga. La o dată neprecizată D. condiţie necesară pentru ca o cerere de ordonanţă preşedinţială să poată fi admisă. solicită înapoierea copiilor. 22. în lipsa inculpatului. stabilind că fetele trebuia să locuiască cu reclamanta. D. 32.S. care îl obligau pe D. pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. că acestea nu doreau să locuiască din nou împreună cu mama lor.19. întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. 29. că mama ei este "urâtă şi rea" şi că nu le iubeşte. a arătat. 28.Z. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz. ci erau fericite alături de tatăl lor şi de noua soţie a acestuia. ci vrea numai să le arate celorlalţi şi să le cumpere jucării. Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.. cinci hotărâri ale instanţelor californiene. la pedeapsa cu închisoare pe durată de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi a emis mandat de arestare. Reamintind autoritatea suverană a instanţelor pe fond în materie de apreciere a valorii şi a influenţei probelor. denumită în continuare Convenţia de la Haga. a constatat că decizia pronunţată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantă şi că hotărârile pronunţate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi că D. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 şi s-a întors în România împreună cu fiicele sale. 21. luând copiii. Reclamanta a declarat că se constituie parte civilă. deoarece D. adoptată la 25 octombrie 1980. Autoritatea centrală franceză. care nu prejudeca fondul.Z. În noiembrie 1994 Autoritatea centrală a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiţiei din România. 26. De asemenea. Printr-o ordonanţă din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecată pe D. Autoritatea centrală a României. înapoierea copiilor. 30. expert în psihologia familiei. care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenţiei de către 206 . Într-un raport din 17 august 1993 L. Instanţa s-a pronunţat la data de 14 decembrie 1994. 24. În primul rând. era evidentă aparenţa dreptului. Invocând art. 31. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente faţă de mama ei. infracţiune prevăzută la art. precum şi a celor care au dispus înapoierea lor. 25. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga. urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei. 357 din Codul penal francez. În decembrie 1994 Autoritatea centrală franceză a solicitat Autorităţii centrale române înapoierea copiilor conform art. conform art..Z. Instanţa a constatat că erau îndeplinite condiţiile legale privind urgenţa cererii. Reclamanta. Adele i-a declarat lui L. reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca. măsura solicitată avea un caracter provizoriu.Z. încălcase hotărârile citate mai sus şi că a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind încredinţarea minorilor. Curtea de Casaţie. a obţinut. a respins recursul şi l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10. să îi înapoieze copiii. 27. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991. Mandatul nu a putut fi executat. în urma unei convorbiri cu fetele. care iniţiase în Statele Unite o procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii din 28 mai 1991. invocând Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor. să înapoieze copiii mamei lor. Prin decizia pronunţată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curţii de Apel din Metz. Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit că Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenţa de a schimba hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Metz.Z. şi a constatat că părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizaţie expresă a instanţei. prin Decizia din 25 noiembrie 1992. l-a condamnat pe D.S. Prin urmare. acreditat de instanţele californiene. între 1993 şi 1994.Z. nu se afla pe teritoriul francez.000 de franci. pe cale de ordonanţă preşedinţială.Z.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele. În plus. 23. 2 din Convenţia de la Haga.

La o dată neprecizată D. 42. După ce a audiat minorele. 40. În vacanţă au fost plecate din Bucureşti în provincie unde s-au simţit minunat. tatăl preocupându-se material şi moral în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi educare a acestora. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.) Adele (. în limba română.Z. Nu doresc să locuiască în Franţa cu mama lor.Z. 37. căldură şi afecţiune. duc o viaţă normală. se joacă cu copiii vecinilor şi cu cei de la şcoală. pe care şi-o amintesc ca fiind rece şi dezinteresată de ele. Prin ordonanţa preşedinţială executorie fără somaţie instanţa a dispus înapoierea minorelor reclamantei. 35.Z.Z..) Maud şi (. învaţă. D. s-a constatat că acestea sunt inteligente. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2.Z. B. citesc. La data de 23 august 1995 Ministerul Justiţiei a solicitat Autorităţii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.) locuiesc împreună cu tatăl şi cu soţia acestuia într-o vilă compusă din 8 camere. printre care şi-au făcut mulţi prieteni. oferind condiţii 207 . La o dată neprecizată primarul municipiului Bucureşti a informat Ministerul Justiţiei că o anchetă socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti. a retras copiii de la şcoală şi i-a dus într-un loc necunoscut. 38. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti care.Z. S-a constatat că între minore. La acelaşi termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanţei. 100/1992. apreciem că minorelor Maud şi Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea lor.Z. Contestaţie la executare 41. prin decizia din 14 martie 1996. Sunt impresionate plăcut de România şi de români.. A. Decizia nu a fost motivată. pe care o stăpânesc foarte bine. A arătat că începând din 1994 locuieşte la Bucureşti într-o vilă spaţioasă. Ca o concluzie generală.. deoarece D. ascultă muzică. Ordonanţa nu a putut fi executată. de secretarul primăriei şi de un inspector şi aveau următorul conţinut: "Minorele (.Z. Spun că la tată au găsit întotdeauna înţelegere. Sunt foarte bine îngrijite. La data de 30 iunie 1995. Cererea de reîncredinţare a minorilor 43. Împotriva ordonanţei din 14 decembrie 1994 D. care îi permitea să se pronunţe cu privire la executarea unei hotărâri pronunţate în străinătate. sociabile. a declarat apel. fiind deosebit de ataşaţi unul de celălalt.. Întrebate fiind dacă doresc să-şi vadă mama sau să locuiască la aceasta. instanţa a amânat judecarea cauzei. În decembrie 1994 D.. a anulat recursul. Din discuţiile purtate cu minorele. şi că erau aplicabile mai cu seamă dispoziţiile art. D. 14. a introdus o contestaţie la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 şi a dispus audierea minorelor. care şi-au reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl lor. Judecătoria Municipiului Bucureşti a respins contestaţia la 7 aprilie 1995. La 27 octombrie 1995 D. fără a se cere procedura exequatur-ului.. în absenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei care introdusese cerere de intervenţie accesorie şi a Autorităţii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti. 34. 33." 39.Z. fetiţele având camerele lor. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul declarat de D. a ascuns copiii. răspunsul lor este categoric nu şi insistă să se ţină seama de dorinţele lor în orice fel de aprecieri. constatând nemotivarea acestuia. iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut hotărârea atacată.România prin Legea nr. scriu. degajate. 36. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reîncredinţarea celor două minore. tată şi soţia acestuia există un climat de bună înţelegere şi prietenie.

dacă instanţa a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ştefan Constantin. care se ocupă foarte bine de ele şi alături de care ele doresc să rămână. avocatul care. au prieteni la şcoală şi printre vecini şi sunt foarte ataşate de tatăl lor şi de soţia acestuia. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. 52. declarase că reclamanta şi-a ales domiciliul la Ştefan Constantin. care nu doresc să locuiască cu mama lor şi pentru motivul că aceasta face parte dintr-o sectă. pronunţată în absenţa reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia. 47.Z. citarea şi comunicarea actelor de procedură la domiciliul mandatarului erau legale. Primăria Sectorului 2 Bucureşti a efectuat o anchetă socială. cât şi psihic. o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte. în absenţa reclamantei.Z. instanţa a soluţionat cererea lui D. Instanţa a respins această cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D. Instanţa a reţinut că reclamanta domiciliază în Franţa. o reprezenta pe reclamantă. conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România. pe baza documentelor care i-au fost prezentate.Z. şi după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996. 44.Z. constatând că Ştefan Constantin era mandatarul general al reclamantei..Z. că Ştefan Constantin avea procură specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu şi deci. În urma acesteia. precum şi ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti. Subliniind prioritatea interesului copiilor şi având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învăţătură. instanţa a respins apelul şi a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996.Z. din punctul de vedere al instanţei. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D. primarul municipiului Bucureşti a informat instanţa că fetele sunt bine dezvoltate atât fizic. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul declarat.Z. După numeroase amânări instanţa a pronunţat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. instanţa a pronunţat hotărârea din 5 februarie 1996. 45.excepţionale copiilor. D. Din documentele de care dispune Curtea reiese că reclamanta nu a fost informată nici în această etapă a procedurii şi nici mai târziu despre chemarea sa în judecată. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii parentale. a dispus citarea acestuia din urmă. Oricum ar fi stat lucrurile. în consecinţă. pe care. în faţa căreia D. tot în absenţa reclamantei. Arătând că Florea Constantin era absent. constatând lipsa de procedură cu reclamanta. Conform încheierii de la acea dată. citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franţa al reclamantei. Cererea de transfer a autorităţii parentale. a atacat hotărârea. a casat decizia din 16 octombrie 1996 şi a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului. de altfel. 48. 46. considerând că acesta asigură cele mai bune condiţii de viaţă şi educaţie copiilor. care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999. 50. precum şi asistentul domnului Florea Constantin. a avut loc pronunţarea. Fără a aduce în discuţie problema reprezentării reclamantei. personal şi asistat de avocat. Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul. la apelul nominal au răspuns D. A considerat în primul rând că nu trebuia să se ţină seama de hotărârea pronunţată la 5 februarie 1996 de către 208 . a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare. Se pare că împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. B. asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Aşa cum reiese din această decizie. Instanţa. La 26 ianuarie 1996. că duc o viaţă normală. adresată Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz 51. la cererea judecătoriei. i-a crescut singur după divorţ. prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul ca nemotivat. La 30 ianuarie 1998. la 8 şi la 29 ianuarie 1996. Prin decizia din 9 aprilie 1997. care le asigura cele mai bune condiţii de viaţă. Curtea nu poate stabili. motivând că Ştefan Constantin avea o procură generală şi. la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D. Pe cale de consecinţă. După două termene.. în absenţa unei procuri speciale pentru această cauză. arătând că fetele doreau să rămână cu tatăl lor. în absenţa reclamantei şi a reprezentantului acesteia. Documentele prezentate Curţii nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăşi reclamanta. 49.

în sensul că interesul copiilor era să locuiască cu mama lor. 53. faţă de aprecierea din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz. dorinţă exprimată atât în scrisorile lor. în speranţa de a-şi vedea copiii. având în vedere că abilităţile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei. a achiziţionat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii. scrisorile adresate de Ministerul român al Justiţiei către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internaţională.). din care reiese că domnul Zenide ascunde copiii. deoarece aceasta ar însemna ca nişte copii de 10 şi 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor reşedinţe.. cetăţean francez.judecătoria din Bucureşti. Acasă se aflau numai O.. luată numai pentru a câştiga timp. care nu a ezitat. având în vedere că începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanţă din Metz a respins-o în următorii termeni: "Având în vedere că instanţa competentă în cauzele familiale pronunţă stabilirea domiciliului minorilor. dat fiind că el îşi justifică atitudinea prin faptul că doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectă şi nu s-a ocupat de copii în timpul vieţii lor în comun. dorind ca "imobilul sau apartamentul ei să ia foc. deoarece ambii părinţi optaseră pentru naţionalitatea franceză.Z. soţia lui D. deoarece aceasta din urmă nu era competentă să se pronunţe pe fond în privinţa dreptului de încredinţare a copiilor. instanţa va respinge pur şi simplu cererea (.. ţinând seama de faptul că domnul Zenide nu mai poate justifica o situaţie de fapt provenită dintr-o măsură de forţă. Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România. le împiedicase să îşi vadă mama şi le insuflase un sentiment de ură faţă de aceasta. a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului să pătrundă în casă decât în prezenţa unui reprezentant al Ambasadei Franţei. O. fiind vorba de copii în vârstă de 10 şi. 55.. "fosta mea mamă". Instanţa a concluzionat că intoleranţa. Instanţa a refuzat ulterior audierea celor două minore. de avocatul acesteia.Z. ţinând seama.. a retras copiii de la şcoală în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora. respectiv. executarea hotărârii din 14 decembrie 1994. vorbind despre mama lor. de presiunea şi de condiţionările pe care le suportă în casa tatălui lor.Z. având în vedere că interesul copiilor într-o astfel de situaţie este intangibil şi greu de definit. în Franţa. să dezrădăcineze pentru a doua oară şi în mod complet copiii ca să se stabilească într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteau." D. iar ea să fie înăuntru în acel moment". având în vedere că doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reîncredinţare. şi un câine de pază. în scrisorile lor datate 1 şi 3 august 1994. analizând interesul acestora. Într-adevăr. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994 54. 14 ani. 56. de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor.Z. mulţumindu-se cu susţineri şi cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România. că totuşi nu îşi demonstrează în nici un fel capetele de acuzare. pe de o parte. Ea a constatat că începând cu anul 1991 D. în mediul lor de origine din Lorena.Z. pentru a scăpa de executarea hotărârilor judecătoreşti. Reclamanta şi avocatul său s-au deplasat deci la 209 . pe care nu o mai cunosc. iar pe de altă parte. intransigenţa şi ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul că educaţia primită de copii şi mediul în care trăiau le afectau discernământul. fetele folosiseră termeni precum "idioată". S-a încercat de mai multe ori. cât şi cu ocazia audierii de către instanţele româneşti. care menţine copiii într-un climat de ură faţă de mama lor şi nu le permite nici măcar să-şi formeze o părere. un lăcătuş şi 2 poliţişti. dar fără succes. oferindule ocazia de a o întâlni. termeni pe care instanţa i-a considerat deosebit de şocanţi. din moment ce instanţele româneşti nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. însoţit de reclamantă. având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinţei copiilor de a rămâne să locuiască împreună cu tatăl lor. care nu o cunosc personal pe mama copiilor. sunt extrem de discutabile.. La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.

însoţit de acelaşi câine de pază. Din cauza agresivităţii câinelui. 65. pentru rele tratamente aplicate minorilor. plecase cu fetele. D. Negăsind pe nimeni.G.Z.Z. 58. prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10. D. ţinea legătura telefonic. avocatul său. În consecinţă. Atunci delegaţia s-a deplasat la domiciliul lui G. Nici D. persoană foarte influentă.Z. în vederea unei audieri a copiilor în prezenţa mamei lor.Z. Acolo l-au găsit pe G.Z. prevenit de clientul său. şi nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995. a sosit la scurt timp. fără însă a găsi copiii. El a promis totuşi să le prezinte Ministerului Justiţiei la data de 11 mai 1995. le-a relatat că din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai văzuse nici pe D.Z. Conform spuselor lui D.. S. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a înapoia copiii.Z.Z. Între timp.. Ea l-a rugat pe ministru să formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiţiei din România a informat Ministerul Justiţiei din Franţa că fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliţie pentru localizarea copiilor.]". 3 poliţişti şi un agent al Ambasadei Franţei la Bucureşti s-a deplasat la domiciliul lui D. 60. 63. La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. [de la Ministerul Justiţiei din România] înaintea acestei percheziţii. unchiul lui D. fetele nu au fost găsite.Z. omor.Z.. a fost înştiinţat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiţiei la data de 15 mai 1995. cu care doamna F. retrăsese fetele de la şcoală. a sfârşit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei. În timpul acestor verificări D. unde au obţinut să fie însoţiţi la domiciliul lui D. şi de translator. avocatul său şi 2 agenţi de poliţie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D. sechestrare şi. dând asigurări că va continua să o sprijine pe reclamantă în demersurile sale.Z. Se pare că această schimbare de atitudine se datorează intervenţiei avocatului G. O. la Ministerul Justiţiei s-a prezentat numai domnul G. şi de un translator. G. La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc. Afirmând că nu are veşti de la fiicele sale.A. nici pe copii. însoţită de T. să-i prezinte copiii a doua zi. În timpul discuţiilor care au urmat şi care au durat 4 ore D. să procedeze la o cercetare a casei.. împreună cu fiicele sale. O. dar a refuzat să spună mai mult. deoarece D. cercetarea s-a desfăşurat în grabă. Ministerul Justiţiei din România declara că recunoaşte reaua-credinţă evidentă a lui D. La 10 mai 1995 o echipă formată din reclamantă. a afirmat că fetiţele se aflau în România. D.Ambasada Franţei..A. şi S.. Executorului i s-a refuzat totuşi permisiunea de a verifica el însuşi acest lucru.Z. 62. nu a putut fi văzut. Scrisoarea mai preciza că autorităţile româneşti au depus împotriva lui D.Z. Când reclamanta s-a întors. 57..G. a permis persoanelor prezente. avocatul lui D. 64. În timpul acestei intervenţii Parchetul... şi-a reconsiderat poziţia.. 2 executori. La 15 mai 1995. avocatul acesteia şi un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D. refuzând arestarea lui D. Un raport întocmit de Ambasada Franţei la Bucureşti în privinţa vizitei de la 10 mai 1995 arată următoarele: "Contrar celor anunţate de doamna F. care a reiterat refuzul clientului său de a aduce copiii. pe care nici cei 2 poliţişti şi nici executorul nu-l cunoşteau. dar că acestea rămăseseră fără nici un rezultat. îl cumpărase pentru a-şi proteja fiicele. Delegaţia a putut inspecta casa. Cât priveşte câinele. D. şi ale poliţiştilor.Z. consul al Franţei.. cu excepţia reclamantei.Z. au pătruns în casă. 61. s-au adresat unei vecine care le-a spus că la 22 decembrie 1994 D. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiţiei din Franţa a informat reclamanta că Ministerul Justiţiei din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D. în absenţa reclamantei şi în condiţiile în care poliţiştii şi executorul judecătoresc rămăseseră la faţa locului. fetele nu erau în casă. la biroul executorilor judecătoreşti. 59. D..Z.Z..Z.30 la judecătorie. Reclamanta.Z.Z.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor.Z. şi unchiul său. Un căpitan de poliţie. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti. [.Z. reclamanta. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiţiei pentru a se plânge de modul în care se desfăşuraseră lucrurile la data de 22 decembrie.A.Z. În sfârşit. i-a mai cerut să formuleze plângere împotriva lui D. cerându-i lui D. un reprezentant al Ministerului Justiţiei din România. 210 .Z. dacă va fi cazul. el i-a explicat executorului că D.Z.Z. Numai executorului şi avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 poliţişti ai sectorului 6 care erau deja prezenţi. în timp ce reclamanta a fost invitată să rămână afară. la care locuia uneori D.Z. 66. de către T.

directorul şi directorul adjunct ai şcolii. reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obţine executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 şi i-a cerut directorului şcolii să o ţină la curent în mod regulat cu rezultatele şcolare ale fetelor. 71. 72. au prioritate reglementările internaţionale. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiţiei din România a comunicat reclamantei mediile obţinute de fete în timpul anului şcoloar 1996-1997. consulul general al Franţei la Bucureşti. 69. în legătură cu decizia sa de a dispune ca fetele să nu fie înapoiate mamei. întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul că fetele refuzau să revină lângă mama lor. ea a început să plângă şi i-a strigat reclamantei să plece. ea a declarat că nu poate accepta o asemenea "farsă". în prezenţa reclamantei. 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei. Constituţia 76. Când a văzut-o pe reclamantă. Autoritatea centrală română.67. Dispoziţiile aplicabile ale Constituţiei din 1991 prevăd următoarele: ARTICOLUL 11 ALINEATUL (2) "Tratatele ratificate de Parlament. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România." ARTICOLUL 20 "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. El i-a cerut deci să intervină pe lângă forţele române de poliţie pentru ca acestea să se mobilizeze în scopul obţinerii revenirii copiilor lângă mama lor. A urmat. potrivit legii. Cât despre Adele. Dreptul şi practica internă aplicabile A. În final. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiţiei i-a comunicat omologului său român temerile reclamantei conform cărora poliţiştii români ar tolera faptele lui D. funcţiona în calitate de cadru didactic. la care România este parte.Z. afirmând că nu voia să o mai vadă niciodată.Z. 75. a informat Ministerul francez al Justiţiei. în zadar. II. 68. în cancelaria şcolii la care însuşi D. La 5 decembrie 1995 executorul.Z. aşa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie. fac parte din dreptul intern. Ea şi-a reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl ei şi de a nu o mai revedea niciodată pe mamă. Autoritatea centrală franceză. şi legile interne. Dirigintele său a luat iniţiativa de a pune capăt întrevederii de teamă ca minora să nu sufere vreun şoc. reclamanta s-a plâns că directorul şcolii nu îşi respectase promisiunea de a o ţine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România. 73. La întâlnire au asistat un executor judecătoresc. cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din România. precum şi cei 2 diriginţi ai fetelor. o discuţie în cursul căreia Maud a afirmat că mama ei le minţise şi le făcuse mult rău. La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti. Decizia era motivată de refuzul încăpăţânat al copiilor de a-şi revedea mama. 74. 70. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginţi. Maud a încercat să fugă şi a ameninţat că se aruncă pe fereastră dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei." 211 . reclamanta şi avocatul acesteia l-au aşteptat pe D.

să ia toate măsurile potrivite: a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit.." ARTICOLUL 11 "Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.). a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale. Codul familiei 78. g) pentru a acorda sau a înlesni. d) pentru schimb de informaţii. Dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele: ARTICOLUL 7 "Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective. menite să obţină înapoierea copilului şi. dacă se dovedeşte util. obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică. În special. 212 . reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat. Codul penal 79. b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate.) căruia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii. din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant. fără consimţământul celuilalt părinte (. Articolul 307 din Codul penal prevede: "Reţinerea de către un părinte a copilului său minor. dacă este cazul. e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei. poate cere o declaraţie legată de motivele acestei întârzieri (.. dacă este cazul. se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă..B.). să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare. pe cât posibil. fie cu sprijinul oricărui intermediar. ele urmează fie direct. pe plan administrativ. pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii. la nevoie. privitoare la situaţia socială a copilului.. dacă va fi necesar şi oportun. Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat. într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale.. luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii. i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi. h) pentru a asigura. Articolul 108 din Codul familiei prevede: "Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative." D. c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluţionare amiabilă. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii 77. Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică. inclusiv participarea unui avocat. educarea (. ei vor da îndrumările necesare.." C. înapoierea fără pericole a copilului.

în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.) sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură. dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură civilă sunt următoarele: ARTICOLUL 67 "Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură penală sunt următoarele: ARTICOLUL 279 "Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.." ARTICOLUL 285 "Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. Codul de procedură penală 80. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară (. În aceste cazuri plângerea se consideră valabilă. de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul..).Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare.). având domiciliul sau reşedinţa cunoscută.. a). printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată (." ARTICOLUL 284 "În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă.... va fi citat şi acesta. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.. în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale (. Plângerea prealabilă se adresează: (.) 8. dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară.." ARTICOLUL 107 213 . numai dacă acest drept i-a fost dat anume..." ARTICOLUL 87 "(..).. cei care se află în străinătate. aceasta trebuie să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (. În toate cazurile. dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Codul de procedură civilă 81." F.) b) organului de cercetare penală sau procurorului." E.

din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii. exercită controlul asupra tuturor procurorilor. În Decizia nr. 214 . dacă este cazul. pag." ARTICOLUL 31 ALINEATUL 1. efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi (. procurorului competent să înceapă. în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. Curtea Supremă de Justiţie şi-a confirmat jurisprudenţa constantă privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate." G. Bucureşti.. (. 126. sub autoritatea ministrului justiţiei.) i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie. 155.).). 1997). în mod direct sau prin procurorul general. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt: ARTICOLUL 30 "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunţate. la domiciliul din România al mandatarului. ministrul justiţiei. Bucureşti. întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Secţia a III-a civilă. LITERA i) "Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: (. Secţia civilă. 94. Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii. 779 din 6 aprilie 1993. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. dar şi." ARTICOLUL 38 "Ministrul justiţiei. II... Legea nr. pronunţată în 1993. instanţele consideră că dispoziţiile legale cu privire la acţionarea în justiţie sunt imperative.. Jurisprudenţa privind citarea 83.."Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii. vol. 1992. 87.. pag. Când consideră necesar. nr. în Buletin de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie pentru 1993. procedura de urmărire penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare apărării interesului public. Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă." H. imparţialităţii şi al controlului ierarhic. în condiţiile legii.) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracţional. Decizia nr. 84.. prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi. 1994).. (. 123. 226/1990. Hotărârea nr. Bucureşti. chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu . 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. pag. Şi în doctrină s-a arătat că este obligatoriu ca persoana domiciliată în străinătate să fie citată la domiciliul acesteia din străinătate. 92/1992 pentru organizarea judecătorească 82. casarea şi trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucureşti.Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Conform unei jurisprudenţe constante. Curtea Supremă de Justiţie.

Ea susţinea că. atitudinii tatălui. 8 din convenţie. 2. încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 88. este necesară pentru securitatea naţională. ÎN DREPT I. subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale. lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului. 8 din convenţie şi să îi acorde o despăgubire echitabilă în temeiul art. Comisia a reţinut plângerea (nr. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. iar pe de altă parte. 31. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994. pe care le califică drept "simulacre". 86. de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul. refuzului copiilor de a locui cu reclamanta. care îi garantează dreptul la respectarea vieţii de familie. aceasta se datorează. nu a existat o încălcare a acestei dispoziţii. ignorând art.679/96) la 2 iulie 1997. de asemenea. dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată. într-o societate democratică. Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viaţa de familie. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 215 . în sensul textului mai sus citat. CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII 87. Ea reproşează." 90. protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. 92. 8 (unanimitate)1). 41. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994. _________ Nota grefei: 1 ) Din raţiuni practice. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei. a domiciliului său şi a corespondenţei sale. în consecinţă. de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat încălcarea art. Acesta subliniază că. 8 din convenţie. nu a fost vorba decât de încă un simulacru. autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 85. reclamanta roagă Curtea să constate că a existat o încălcare a art. La rândul său. 93. În memoriul său Guvernul invită Curtea să constate că el s-a conformat obligaţiilor pozitive care îi revin în virtutea art. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. care prevede următoarele: "1. pe de o parte. bunăstarea economică a ţării. dar doritorii îl pot procura de la grefă. 91. ţinând seama de circumstanţe. 8 din convenţie 89. În primul rând. ea apreciază că. acesta nu va figura decât în ediţia tipărită (culegerea oficială cuprinzând o selecţie de hotărâri şi decizii ale Curţii). 8 din convenţie. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. siguranţa publică. autorităţile române nu au luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care soluţionaseră chestiunea încredinţării minorilor şi care stabiliseră domiciliul copiilor la ea. 8 din Convenţie şi că.

seria A nr. al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor. 19. seria A nr. pag. seria A nr. Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive.Z. şi unele obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. din moment ce nu a fost citată în instanţă. 58). pag. alin. Curtea reaminteşte că. alin. în ansamblul ei. hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989. 95. alin. 90.Z. autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată. de exemplu. 49). faţă de dispoziţiile art. prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D. 35-36. tot la iniţiativa lui D. alin. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanţele române au fost sesizate de către D. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze. stipulate în art. trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. el implică. dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa. 290. deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor. 26-27. ibidem). 250. în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994. a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedură şi a apreciat că. Curtea a afirmat în permanenţă că art. pag. Olsson împotriva Suediei (nr. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti. 91. 71. În cele din urmă reclamanta contestă competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumentează că. să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. seria A nr. şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998. hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă. Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998. Prin urmare. seria A nr. obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen. În plus. 30. Perioada ce urmează a fi analizată 97. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective. 8 din convenţie statelor contractante. Cu toate acestea. şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994.Z. 156. 99. Prin urmare. de asemenea. 299-A). Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. 1. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994. 96. alin. 8 din convenţie. competenţa exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). de asemenea. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice.94. precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea. Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992. 226-A. 22. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii. 2) din 27 noiembrie 1992. 216 . obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu. 98. 16 din Convenţia de la Haga. în materie de reunire a unui părinte cu minorii. în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze. dacă art. deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument. În sfârşit. pag. dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său. pag.

Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. În speţă. (8) din Codul de procedură civilă român. seria A nr. inclusiv executarea hotărârilor pronunţate. Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu. îi este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.. un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor." Ca un prim element. 87) a considerat că. pag. 8 (Hotărârea W. 55. 11. 8 din convenţie. reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa.Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie. iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995. 8. Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. 100. Din documentele prezentate de Guvern reiese că. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie. 2. dată la care a avut loc singura întâlnire între reclamantă şi copiii săi. 217 . Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. deşi acesta era cunoscut. Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. În plus. 307-B. 103. pag. Numai la 13 septembrie 1999. De asemenea. este necesar totuşi "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin. 87 alin. 104. adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997. Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează. deşi art. deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În caz contrar. esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului. nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 121-A. 83 de mai sus). 8": "Rezultă (. alin. în ciuda dispoziţiilor art. la data de 10 mai 1995. 28 şi 29. Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an. Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994. reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994. considerat ca un întreg. dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii. Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti. În consecinţă.Z. în art. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987. orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii. executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D. Or. care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. în perioada decembrie 1994 decembrie 1995. Pe de altă parte. 102. În speţă. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului. Având în vedere aceste circumstanţe.. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994. alin. Într-adevăr.) că trebuie stabilit. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de ai fi înapoiate minorele 101. acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura iniţiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie. 62 şi 64). necesită urgenţă. în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate. 8 nu face referire la o anumită procedură. iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art.

Într-adevăr. plus reclamanta şi avocatul său (alin. îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenţie. Ministerul român al Justiţiei. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997. subliniază Curtea. diplomaţi. şi în prezenţa unei delegaţii numeroase formate din profesori. luând sfârşit atunci când fetele.Z. De asemenea. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. 73 de mai sus). Or. Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate trece drept suficientă. s-au prefăcut că fug (alin. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor. funcţionari. 107. nu i-a atras nici un fel de consecinţă. conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent. autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară. autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. 89-91). 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. reclamantă şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea. i-a cerut să întreprindă cele necesare. În legătură cu lipsa unei plângeri penale. nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele. În plus. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. în mod evident deloc pregătite. Mai mult. a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994. mutatis mutandis. lipsa de acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare. Curtea observă că art. Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D. Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997. 112. va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât. această scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel. Hotărârea Olsson citată mai sus.Z. la care tatăl lor era cadru didactic. Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă şi fiicele sale. în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere. Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.. care. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995. 106. În aceste condiţii. La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare în vederea executării ordonanţei în discuţie. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor. în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale. pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor (alin. poliţişti. 71-72). Astfel. fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D. 109. necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui D. alin. în opinia Curţii. La 31 ianuarie 1997. 108. 218 . după ce a precizat motivele plângerii respective. a dispus ca minorele să nu fie reîncredinţate. În rest. De altfel.Z. nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a fost organizată de către autorităţi. 110. şi. 70 de mai sus).Z. 111. aşa cum fusese invitat să o facă. deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Or. Întâlnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor. serviciile de autoritate tutelară cărora art. nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal. aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente. pag. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive. imediat după eşecul acestei unice întâlniri.Z. 35-36. întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. Întrevederea nu a durat decât câteva minute. care are atribuţia de a da instrucţiuni procurorilor. Mai mult. în calitatea sa de autoritate centrală. ea nu a fost organizată.105. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.

120.113.000 FRF. prevăzute la art. Având în vedere cele de mai sus. "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. Prin urmare. garantat de art. Cu privire la aplicarea art. 119. Curtea îi acordă reclamantei. cu titlu de taxe şi cheltuieli. Reclamanta roagă membrii Curţii să adauge la această sumă "orice eventuală taxă pe valoarea adăugată". PENTRU ACESTE MOTIVE. pag. 8. Curtea apreciază că acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura internă. conform convenţiei încheiate la 15 iulie 1998. Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr.000 FRF pentru onorariile avocatului său din România şi 40. b) 40. 8. Prejudiciu moral 115. 1) din 24 martie 1998. Curtea acordă părţii lezate. C." A. cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie. Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200. acestea trebuie deci restituite. 41 din convenţie 114.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg. 41. Conform art.47% pe an. Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei. alin.000 FRF cu acest titlu. a existat o încălcare a art. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art.000 FRF.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare şi de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România. nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 3. 8 din convenţie sau pentru a ameliora această situaţie erau necesare. 117. Guvernul nu a formulat un punct de vedere. CURTEA 219 . 104]. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect. ignorând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie. Curtea va acorda 100.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti. Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. 121. II. reprezentând: a) 46. o reparaţie echitabilă. de exemplu. cât şi la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a considerat-o că încalcă art. B. 41 din convenţie. 116. seria A nr. Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele. Cheltuieli de judecată 118. Conform informaţiilor de care dispune Curtea. 130. 43. care urmează să fie majorată cu orice sumă provenită din taxa pe valoarea adăugată. din care 6. suma de 86. Dobânzi 122. Reclamanta mai solicită şi restituirea sumei de 86. în măsura în care nu depăşesc un nivel rezonabil [a se vedea. dacă este cazul. 7 din Convenţia de la Haga.

220 . Redactată în limba franceză. majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată: a) 100. cererea pentru acordarea altor despăgubiri. în termen de 3 luni.000 FRF. 2 din convenţie şi art. Este. din punctul de vedere al relaţiilor între copii şi părinţii lor divorţaţi sau despărţiţi. de asemenea. punerea în executare a unei vechi hotărâri judecătoreşti. 4 din aceasta. 2. preşedinte Michael O'Boyle. cerinţele unei vieţi de familie sunt complicate şi delicate. că a existat o încălcare a art. că în speţă copiii au declarat în mod categoric că preferă să locuiască cu tatăl lor. 8 trebuie să beneficieze nu doar părinţii. cât şi în cele externe.47% pe an. opinia şi preferinţele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate şi luate în considerare în cadrul procedurilor. În consecinţă.000 FRF. Elisabeth Palm. Regret mult că acest element a fost neglijat atât în procedurile interne. în unanimitate. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare. hotărăşte. atunci când interesele părinţilor sunt în conflict. 3. cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă. de asemenea. hotărăşte că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3. 8 din convenţie. şi aceasta din următoarele motive: Mi se pare că soluţia pronunţată în speţă contravine obiectului şi însuşi conţinutului unei asemenea cauze.opinia parţial separată a doamnei Diculescu-Şova. cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă. că statul pârât trebuie să plătească reclamantei. respinge. Este adevărat că. hotărăşte. cu începere de la data expirării termenului menţionat mai sus şi până la momentul plăţii. * OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecător Maruste Înţeleg şi admit abordarea formală adoptată de majoritate. cu titlu de taxe şi cheltuieli.opinia parţial separată a domnului Maruste. dar am votat totuşi împotriva constatării unei încălcări a art. adevărat că în practică organele de la Strasbourg s-au arătat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor pronunţate de autorităţile naţionale. 4. nu se justifică. împotriva voinţei celor care făceau obiectul hotărârii. Având în vedere Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. grefier La prezenta hotărâre se află anexate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor.1. b) 86. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. 45 alin. şi să se ţină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor. circumstanţele care au dus la această situaţie şi rolul pe care l-au avut în această privinţă fiecare dintre părinţi. STE nr. drepturile şi interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. următoarele opinii separate: . cu titlu de daune morale. ci şi copiii. Este stabilit. în special în procedurile care îi vizează. Din dosarul cauzei reiese clar că minorele locuiesc de mult timp împreună cu tatăl lor. care obligă statele părţi să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a drepturilor recunoscute de acest instrument. Totuşi consider că de art. precum şi cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează. Aş merge chiar mai departe: copiii sunt şi trebuie să fie primii beneficiari atunci când interesele părinţilor lor sunt în conflict şi dacă sunt ei înşişi suficient de maturi pentru a-şi exprima în mod clar propriile preferinţe. conform art. 8. Din punctul meu de vedere. următoarele sume. . 74 alin. 160). la 25 ianuarie 2000. precum şi autorităţile publice nu au o importanţă decisivă. 2 din regulamentul Curţii. această preferinţă trebuie să fie şi ea luată în considerare. şi mai ales art.

8 din convenţie. 8. cu atât mai mult cu cât la Curte nu s-a făcut dovada achitării acestei sume. de faptul că originea conflictului şi a pretinsului prejudiciu moral se află în atitudinea adoptată de mamă începând cu anul 1989. De asemenea. 221 . evitând astfel traumatizarea acestora. a devenit foarte dificil pentru autorităţile române să respecte ad litteram art. că timp de 5 ani fetele s-au aflat în afara teritoriului şi a jurisdicţiei statului pârât.000 FRF acordată de Curte pentru onorariile cerute de avocatul francez care a apărat-o pe reclamantă la Strasbourg este mult prea ridicată în raport cu munca efectuată (memoriu şi pledoarie). prin urmare. şi nu al art. statul pârât a respectat Convenţia de la Haga şi. Curtea a apreciat că obligaţiile pozitive prevăzute la articolul menţionat în materie de reîncredinţare a minorilor către un părinte trebuie interpretate în lumina convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. o despăgubire suficientă a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea încălcării art. Or. în speţă. de situaţia statului pârât în acest stadiu şi în acest conflict. OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a doamnei judecător Diculescu-Şova Ţinând seama de circumstanţele cauzei. 41 din convenţie. 6 din convenţie. 8 din convenţie. Nu poate fi totuşi contestat de reclamantă faptul că în anul 1989 ea a renunţat la drepturile sale părinteşti (alin. în primul rând. în al treilea rând. iar suma reclamată cu titlu de prejudiciu moral acoperă şi această perioadă. În aceste condiţii şi ţinând seama.De altfel. Deoarece neacceptarea şi respingerea manifestate de adolescente faţă de mama lor s-au accentuat o dată cu trecerea timpului. şi. apreciez că lipsurile şi întârzierile care au îngreunat procedura trebuie analizate mai degrabă din punctul de vedere al art. consider că. imposibilitate în care s-ar fi găsit timp de 9 ani. îmi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a aplicat art. Reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-şi exercita drepturile părinteşti. În ceea ce priveşte cheltuielile. este sigur că din anul 1989 şi până la sfârşitul anului 1994 nu a existat o viaţă de familie împreună cu fiicele sale datorită faptului că între ele nu a existat nici un fel de raporturi. 10 din hotărâre) din raţiuni financiare şi fiscale. în al doilea rând. interesul minorelor. consider că suma de 40.

23/1969 lasă prea multă libertate de decizie autorităţilor naţionale. CAZUL PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI1) (115/1997/899/1. or. 8 alin. 637 din 27/12/1999 Cazul Petra împotriva României1) ________ 1) Nota traducătorului. B. Regulamentul de aplicare: nepublicat. 222 . Îngrădirea criticată nu este prevăzută de lege. Partea I nr. Dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa. cu familia şi cu autorităţile naţionale. Obiectul litigiului Prin cererea ce face obiectul de analiză al Curţii. 8 Recapitularea jurisprudenţei Curţii Dispoziţii interne aplicabile în materia controlului corespondenţei deţinuţilor: Legea nr. care să fie interceptată şi controlată de autorităţile penitenciarului. Concluzie: încălcare (unanimitate). Curtea consideră că nu trebuie să ia în discuţie aceste capete de cerere. folosindu-se numai denumirile valabile astăzi. 2 al art. impusă de art. Comisia a opinat că a avut loc o încălcare a art.Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 23/09/1998 Publicat in Monitorul Oficial. Controlul corespondenţei pare a fi automat. traducerea a fost adaptată. Întrucât versiunile în limbile franceză şi engleză folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii. 2 din convenţie. În ceea ce priveşte actele procedurale.111) SUMAR Hotărâre pronunţată de o Cameră România . 8 prin faptul că a fost deschisă şi întârziată corespondenţa dintre reclamant şi Comisie. Reclamantul nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică. Guvernul nu contestă concluziile Comisiei: dreptul intern nu corespunde cerinţei de accesibilitate. Articolul 8 din convenţie A. şi nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor.controlul corespondenţei unui deţinut cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului I. Respectarea art. Curtea nu consideră că este necesar să verifice în cauză respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 8. terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale. Competenţa ratione materiae a Curţii se exercită în limitele deciziei Comisiei privind admisibilitatea unei plângeri. cu excepţia cazurilor expres indicate. reclamantul invocă încălcarea dreptului său de corespondenţă cu Comisia. reclamantul nu a putut lua cunoştinţă de el. independent de orice decizie a vreunei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac. Versiunile originale sunt în limbile franceză şi engleză.

precum şi din domnii H. 25 mai 1998. Curtea apreciază că această împrejurare constituie o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă. III. 19 februarie 1998. Domnul L. Sir John Freeland. Mahoney. Petzold. Pettiti. adoptată la 24 august 1998. Kuris.afirmaţii nedezminţite de către Guvernul pârât. conform art. Campbell împotriva Regatului Unit. Concluzie: încălcare (unanimitate).-E. Domnul M. Domnul V. Calogero Diana împotriva Italiei. intrat în vigoare la 2 octombrie 1998. În cazulPetra împotriva României2).J. Guerra şi alţii împotriva Italiei. 223 . 15 noiembrie 1996. pronunţă hotărârea următoare. 25 martie 1992. Primele două numele indică poziţia din anul introducerii plângerii. REFERINŢE LA JURISPRUDENŢA CURŢII 25 martie 1983. Domnul P. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 115/1997/899/1. Valticos. Domnul A. 9. preşedinte. se aplică în toate cauzele care privesc statele angajate prin Protocolul nr. Domnul N. Articolul 25 alineatul 1 din convenţie Recapitularea jurisprudenţei Curţii Reclamantul a afirmat în faţa Comisiei că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile penitenciarului atunci când a cerut să scrie Comisiei . Mifsud Bonnici. iar ultimele două arată locul său pe lista cuprinzând cauzele cu judecarea cărora Curtea a fost învestită de la început şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (a Comisiei). Silver şi alţii împotriva Regatului Unit. după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai şi la 24 august 1998. Domnul G. Articolul 50 din convenţie A. Cheltuieli de judecată Absenţa cererii de restituire a acestora Concluzie: Statul pârât trebuie să plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune morale (unanimitate).111. Kurt împotriva Turciei. constituită. Spielmann. 3) Regulamentul B. şi P. grefier. grefier adjunct. 43 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi dispoziţiilor aplicabile ale Regulamentului său B3).II. __________ Notele grefierului: 2) Cauza are nr. care a îngrădit dreptul la recurs individual. Bernhardt. Toumanov. Voicu. într-un complet de judecată alcătuit din judecătorii menţionaţi mai jos: Domnul R. Daune morale Acordarea unei anumite sume B.

Pettiti. Deşi era menţionată ca anexă. prin intermediul grefierului adjunct. Bernhardt. 44 şi 48. A. Cererea Comisiei face trimitere la art. 4. Bîrsan. La 31 ianuarie 1998. 6. 46). La 22 februarie 1995 Comisia a trimis reclamantului un formular de cerere. Plângerea reclamantului face trimitere la art. avocat în Baroul Bucureşti. 25. Sir John Freeland. 3. Hotărârea din 30 aprilie 1991 lipsea. La 22 iulie 1994 Comisia a solicitat reclamantului informaţii suplimentare şi documente pentru a-şi susţine plângerea. Ciobanu-Dordea. în prezenţa grefierului. 21 alin. Kuris şi V. vicepreşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri. Între altele. domnul Ioan Petra este în prezent deţinut la Penitenciarul din Aiud (judeţul Alba). La 10 ianuarie 1994 soţia reclamantului care era deţinut la Penitenciarul Mărgineni (judeţul Dâmboviţa) s-a adresat Comisiei.273/95) îndreptată împotriva României. 21 alin. aşa cum au fost modificate prin Protocolul nr. prin intermediul soţiei. aplicată la 30 aprilie 1991 de către Tribunalul judeţean Târgu Mureş. cetăţean român. 27. 4 b)]. domnul Bernhardt i-a consultat. precum şi la declaraţia română prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. judecător ales de naţionalitate română (art. cu privire la organizarea procedurii (art. P. Ea se plîngea că soţul său nu beneficiase de un proces echitabil în faţa tribunalului. La 20 mai 1994 reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei. şi pe domnul R. Spielmann. domnul C. domnii G. prin intermediul soţiei. şi anume: domnii L. 11. 31 din Regulamentul B). La 24 aprilie 1998 completul de judecată a renunţat să se reunească în şedinţă. În calitatea sa de preşedinte al Camerei (art. 6 din Regulamentul B). 12. Cosma. La 26 februarie 1998 Comisia a prezentat dosarul procedurilor care se desfăşuraseră în faţa ei.PROCEDURA 1. 1 şi art. pentru a-l reprezenta (art. prin care reclamantul sesizase Comisia la 19 noiembrie 1994 în temeiul art. 21 alin. 43 in fine din Convenţie şi art. El se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor. apoi la 21 ianuarie 1998 de către domnul Ioan Petra (reclamantul). ea avea un număr de înregistrare şi provenea din Bucureşti. Această scrisoare avea un scris diferit de al precedentelor. după ce a constatat îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. ÎN FAPT I. 27 şi 40 din Regulamentul B). Camera care urma să se constituie îi includea de drept pe domnul M. 44 şi 48 din convenţie. 2. pe domnul A. respectiv. 5 din Regulamentul B). 9. 9 pe care România l-a ratificat. 39 alin. La 30 octombrie şi la 9 noiembrie 1994 domnul Petra a scris Comisiei. grefierul a primit memoriul Guvernului şi al reclamantului la 9 şi. Născut în 1941. 8. La originea cauzei se află o plângere (nr.-E. vicepreşedinte al Curţii [art. 224 . agentul Guvernului român (Guvernul). Reclamantul l-a desemnat pe domnul D. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (Comisia) la 15 decembrie 1997. Mifsud Bonnici. Voicu. 47 din convenţie. 1 şi la art. ea făcea cunoscute dificultăţile întâmpinate de către soţul său în transmiterea corespondenţei din penitenciar. 40). la 15 aprilie 1998. 8 şi 25 din convenţie. Toumanov (art. N. în interiorul termenului de 3 luni prevăzut la art. Ele au ca obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către statul pârât a cerinţelor art. grefierul o invitase să facă aceasta conform instrucţiunilor preşedintelui Curţii. 43 din convenţie). Circumstanţele cauzei 7. La 21 ianuarie 1995 a trimis din închisoarea de la Mărgineni o scrisoare care a parvenit Comisiei la 14 februarie 1995. Valticos. Conform ordonanţei date ulterior. 5. într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. şi a făcut cunoscut că administraţia penitenciarului nu îi permitea să completeze formularul de cerere. pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei. 10. Scrisă pe hârtia regulamentară a penitenciarului. 32 alin. şi a cerut ca orice corespondenţă să îi fie trimisă la domiciliu.

La 3 ianuarie 1997 Comisia a primit două scrisori aflate într-un plic ce purta antetul Ministerului Justiţiei. într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. 20. trimisă prin intermediul soţiei. Reclamantul afirmă că nu a primit niciodată scrisoarea din 19 octombrie 1995 prin care Comisia îl informa. nu putea să îl ajute mai mult. 24. va fi supus regimului de detenţie special. care. între altele. El a afirmat că scrisese în plic închis. La 22 aprilie 1996 soţia reclamantului a scris Comisiei pentru a se plânge de condiţiile de detenţie ale soţului său. generalul I. scris pe hârtia regulamentară a penitenciarului. un om discret şi dezinteresat". întrucât administraţia era obligată să aplice Legea nr. Într-o scrisoare din 24 mai 1996. El a adăugat că scrisorile sale către şi de la Comisie erau în mod sistematic desfăcute şi că scrisorile sale erau trimise Comisiei prin intermediul Direcţiei penitenciarelor. el a subliniat că directorul penitenciarului. La 4 ianuarie 1996 doamna Petra a informat Comisia că soţul ei insistă în plângerea sa şi că denunţă ingerinţa sistematică a autorităţilor penitenciarului în corespondenţa sa cu Comisia. o celulă de 12m2 şi era supus unor tratamente inumane de către gardieni. reclamantul s-a plâns din nou de cenzurarea corespondenţei sale şi a afirmat că este obligat să îi prezinte scrisorile directorului penitenciarului. 21. exprimându-se astfel: "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!" 23. dacă insistă. 15. 23/1969 asupra executării pedepselor şi regulamentul său "secret" de aplicare. A doua era o scrisoare de însoţire a şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor. cu toate acestea. i s-a răspuns: "Consiliul Europei se află la Aiud şi nu în altă parte" şi că. La 13 iulie 1996 Guvernul a depus la Comisie toate documentele privitoare la procedura juridică care s-a finalizat prin condamnarea reclamantului. purtând ştampilă şi număr de înregistrare. Alte două scrisori ale reclamantului. domnul Petra a arătat că fusese ajutat de către un coleg "fără nici o legătură cu cauza. 17. Prima.Completat de către reclamant la 9 martie 1995. din 24 şi din 27 februarie 1997. trimisă prin intermediul soţiei.C. Într-o scrisoare din 9 martie 1997. expediat din Bucureşti. expediat din Bucureşti. 22. purtând fiecare câte o ştampilă şi un număr de înregistrare. scrisă de reclamant pe hârtia regulamentară a penitenciarului. 18. 14. când a primit o copie de pe scrisoarea din 19 octombrie 1995 şi de pe documentele pertinente. În formular nu figura nici o referinţă la o eventuală îngrădire a corespondenţei. fiindu-i mult prea teamă. 19. de transmiterea plângerii sale către Guvern. purtând o ştampilă şi un număr de înregistrare. 225 . formularul menţionat a fost trimis Direcţiei Generale a Penitenciarelor la 17 aprilie 1995. 16. El invoca din acest motiv o încălcare a art. Domnul Petra nu a luat cunoştinţă de transmiterea plângerii sale către Guvern decât în aprilie 1996. şi trimisă din Bucureşti la 30 iulie 1997 într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. au fost trimise din Bucureşti de către Ministerul Justiţiei la 14 martie 1997. La 26 ianuarie 1996 aceasta a răspuns pe adresa Penitenciarului Aiud. care îl ameninţase. domnul Petra a informat Comisia că primise decizia asupra admisibilităţii plângerii sale. La 15 aprilie 1998 reclamantul a trimis grefei Curţii memoriul său. La 14 august 1997 Comisia a primit o nouă scrisoare redactată în penitenciar la 8 iulie 1997 pe hârtie regulamentară.C. 8 şi 25 din Convenţie. care ocupa. nu primise nici unul. deşi foarte "flexibil". El a adăugat că autorităţile penitenciarului îi informaseră despre trimiterea documentelor cerute de Comisie. Reclamantul refuzase să îi comunice numele gardienilor care îi băteau pe deţinuţi.C. era datată 4 decembrie 1996 şi purta o ştampilă şi un număr de înregistrare. atunci când ceruse permisiunea de a comunica schimbarea de adresă.. La 9 decembrie 1995 domnul Petra a trimis o scrisoare expediată de soţia sa. informând Comisia că la 26 septembrie 1995 a fost transferat la Penitenciarul Aiud şi că. temându-se să nu fie denunţat locotenentcolonelului V. În ea nu se făcea nici o referire la o eventuală îngrădire a corespondenţei. amândouă deodată şi însoţite de o scrisoare a aceluiaşi general I. împreună cu încă cinci deţinuţi. şi că el nu este niciodată sigur că scrisorile îi sunt efectiv transmise la Strasbourg. La 18 iulie 1995. ca răspuns la o întrebare a Comisiei cu privire la scrisul diferit al corespondenţei primite de către aceasta. care le transmite Direcţiei penitenciarelor din Bucureşti. 13. Referindu-se şi la dreptul la respectarea corespondenţei sale.

folosirea la muncă. 23/1969 25. pentru a lua măsurile ce se impun potrivit legii.dispun următoarele: ARTICOLUL 75 "Condamnaţii au dreptul să adreseze cereri. Regulamentul de aplicare a Legii nr.) şi trimite corespondenţă se acordă în raport cu natura infracţiunii. cărţile. Articolele aplicabile din Regulamentul de aplicare a Legii nr. predându-i-se acestuia la punerea în libertate... atunci când prestează o muncă. organelor competente. aprobat de Consiliul de Miniştri la 15 decembrie 1969 26.)." ARTICOLUL 18 "Drepturile condamnaţilor de a primi (.. iar cele care au un conţinut necorespunzător se înaintează Direcţiei Generale a Penitenciarelor.nepublicat . se reţin şi se păstrează la locul de deţinere.. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor sunt următoarele: ARTICOLUL 17 "Condamnaţii au dreptul (. Legea nr. preşedintelui tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială se află penitenciarul. reclamaţiile şi sesizările să fie expediate în cel mult 5 zile de la data primirii lor. şi câte o scrisoare la 3 luni. Dreptul intern aplicabil A." B." Conform tabelului anexat la regulamentul sus-menţionat deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de omor au dreptul să primească şi să trimită câte o scrisoare la fiecare două luni. ziarele şi revistele. Dispoziţiile aplicabile din Legea nr.II. procurorului. 23/1969 . existenţa stării de recidivă. dacă este cazul. Rezultatul acestora va fi adus la cunoştinţă condamnatului îndată după primirea răspunsului.) de a primi şi trimite corespondenţă şi sume de bani.. reclamaţiile şi sesizările adresate organelor centrale sau locale se înaintează direct de către penitenciar acestor organe. 23/1969. sesizări scrise sau verbale comandantului penitenciarului. precum şi altor organe. Corespondenţa cu conţinut necorespunzător se înaintează. reclamaţii. al căror conţinut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare a condamnatului." ARTICOLUL 77 "Comandantul penitenciarului are obligaţia ca cererile. durata pedepsei. (. comportarea şi receptivitatea la acţiunea de reeducare. atunci când nu prestează nici o muncă. ARTICOLUL 76 "Cererile. PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 226 .. Administraţia penitenciarului asigură condamnaţilor cele necesare pentru scris"." ARTICOLUL 20 "Corespondenţa.

siguranţa publică. CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII 29. dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa. capătul de cerere al reclamantului privitor la îngrădirea corespondenţei sale (art. care prevede: "1. Avocatul reclamantului cere Curţii să constate încălcarea articolelor menţionate şi să acorde clientului său o satisfacţie echitabilă. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. 33. 8 şi 25). 28. în unanimitate. e) din convenţie). Comisia a reţinut la 13 ianuarie 1997 că "fără a prejudicia fondul.27. invocate de către domnul Petra în plângerea sa din 21 ianuarie 1998 (paragraful 31 de mai sus). întemeiat pe art." 32. Delegatul Comisiei nu a luat nici o poziţie în această privinţă. Domnul Petra a sesizat Comisia la 19 noiembrie 1994. cu privire la controlul corespondenţei reclamantului cu Comisia. Guvernul lasă la aprecierea Curţii capătul de cerere. La 23 februarie 1997 Comisia a declarat admisibilitatea plângerii (nr. Totuşi. este necesară pentru securitatea naţională. 8 din convenţie A. 8. 31). 1) şi de încălcarea dreptului la respectarea corespondenţei cu Comisia (art. 8 şi 25. Curtea reaminteşte că. Cu privire la obiectul litigiului 31. că a fost încălcat art. la 30 octombrie 1997. care să fi fost interceptată şi 227 . şi o roagă să respingă celelalte capete de cerere. dar oricine şi-l poate procura de la grefă. 27. Comisia a concluzionat.273/1995) doar în ceea ce priveşte primul capăt de cerere. 8 din convenţie şi că nu se pune nici o problemă distinctă cu privire la art. 34. apoi. ci şi cu familia şi cu autorităţile publice. mutatis mutandis. respingându-le pe celelalte. 2. chiar dacă ultimele două capete de cerere. ÎN DREPT I. bunăstarea economică a ţării. Cu privire la pretinsa încălcare a art. El se plângea de detenţia sa [art. aceasta este determinată de cadrul deciziei Comisiei asupra admisibilităţii unei cereri (a se vedea. 8 din convenţie)". hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998. 6 alin. 30. Or. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. şi-a expus punctul de vedere conform căruia a existat o încălcare a acestui articol. de caracterul inechitabil al urmăririi penale (art. În cererea adresată Curţii la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la corespondenţă (deschiderea corespondenţei şi întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia. protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 5 alin. datorită "deschiderii corespondenţei şi întârzierii expedierii". Textul integral al avizului său figurează în anexa la prezenta hotărâre.4) __________ 4) Nota grefierului: Din raţiuni de ordin practic acest text nu va figura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1998). Prin raportul din 30 octombrie 1997 (art. 1 lit. se referă la aceleaşi fapte. 25. a domiciliului său şi a corespondenţei sale. El invocă art. în ceea ce priveşte competenţa sa ratione materiae. §44). Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. 8 din convenţie. Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în faţa Comisiei îngrădirea corespondenţei cu autorităţile române şi susţine că limitarea libertăţii corespondenţei reclamantului cu familia sa este justificată din punct de vedere al art. într-o societate democratică. Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I.

25 alin. 8 alin. independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac. 61.775. Curtea nu consideră că este necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 1. conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. paragraful 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996. printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei. dacă "nu este prevăzută de lege" şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia. Comisia poate fi sesizată. ziar. II. paragraful 32). de către orice persoană fizică. Având în vedere concluzia precedentă. 2. 39. domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului întro societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată. 32. care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie. 1 din convenţie. Controlul corespondenţei pare deci automat. Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului. 8. faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei. 8 35. atingerea adusă dreptului trebuie să fie "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983. în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. în plus. printre multe altele. p. nr. 1 al art. iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor. o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea. Culegere 1996-V. p. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text. p. 25 alin. 8. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept. În speţă. 2 din convenţie. 23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi. nr. 16. El invocă o încălcare a art. 1 din convenţie 41. p. 8. seria A. 38. B. care le trimite la Bucureşti. În concluzie. 233. 37. 1. Hotărârea Calogero Diana mai sus citată. orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari. producându-se astfel întârzieri considerabile. Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992. aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. Cu privire la pretinsa încălcare a art. carte sau revistă "neadecvate reeducării condamnatului" (paragraful 25 de mai sus). conform căruia: "1. Curtea observă. dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare. Or. 17. 1. 36. 228 .775. 40. într-o manieră foarte generală. În lipsa probelor care să sprijine aceste susţineri. 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica. Curtea consideră că nu trebuie să le ia în considerare. Cu privire la respectarea art. paragraful 84.controlată de către conducerea penitenciarelor din Mărgineni şi din Aiud.776. dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr. 2. Reclamantul afirmă că îngrădirea corespondenţei sale cu Comisia constituie o încălcare a art. drept garantat de alin. Prin urmare. paragraful 33). Cât despre corespondenţa provenită de la Comisie. Cât despre regulamentul de aplicare. acesta nu este publicat. p. 2 al art. De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia. Curtea apreciază că a avut loc "o ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale. seria A. art. 8. În plus. paragraful 28).

Aplicarea art. Conform art. În scrisorile sale din 9 decembrie 1995 şi din 9 martie 1997 către Comisie (paragrafele 15 şi 22 de mai sus) reclamantul a afirmat că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile Penitenciarului Aiud atunci când a cerut să scrie Comisiei. dacă este cazul. Curtea reaminteşte că este de cea mai mare importanţă pentru eficienţa mecanismului recursului individual reglementat de art. Guvernul şi Comisia consideră că nu se pune nici o problemă distinctă cu privire la această dispoziţie.3. trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca el să fie înfluenţat de autorităţi (a se vedea." 42. Curtea consideră că partea interesată a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Dobânzi 229 . Prejudiciu moral 46. 25. Din punctul de vedere al Curţii. B. formulări de genul "Consiliul Europei este la Aiud şi nu în altă parte" şi "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!". conţinute în scrisorile menţionate. a familiei acestora sau a apărătorilor lor. paragrafele 159 şi 160). nu a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată suplimentare. 50 din convenţie: "Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri. 25 ca reclamanţii sau posibilii reclamanţi să poată comunica liber cu Comisia. părţii lezate o reparaţie echitabilă. afirmaţii care nu au fost dezminţite de către Guvernul pârât. Cheltuieli de judecată 50. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol decât atunci când cel puţin şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia prevăzută în paragrafele precedente. care a beneficiat de asistenţă juridică în faţa Comisiei şi apoi a Curţii. În această privinţă. trebuie să se ţină seama de împrejurările particulare ale cauzei.000 de franci francezi. C. constatarea încălcării art. ca şi datorită ameninţărilor pe care le-a primit din partea autorităţilor de la Penitenciarul Aiud. 4. 47. Hotărârea Kurt împotriva Turciei din 25 mai 1998. constituie în acest caz o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă care a îngrădit dreptul de recurs individual. ci şi acţiunile sau contactele indirecte şi de rea-credinţă. încălcându-se astfel art. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. fără a stabili o sumă. III. în ultimă instanţă. Delegatul Comisiei nu se pronunţă. 8 ar fi o satisfacţie echitabilă suficientă. fără ca autorităţile să facă asupra lor presiuni de vreun fel. Prin cuvântul "presiune" trebuie să înţelegem nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor. o satisfacţie echitabilă pentru daunele morale suferite. care transmite copii ale acestora înaltelor părţi contractante şi asigură publicarea lor. 48. Guvernul consideră că. Reclamantul. în scopul de a-şi retrage sau de a-şi modifica capetele de cerere. Culegere 1998. Domnul Petra solicită." A. 1. 25 alin. 49. destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit de convenţie. datorită faptului că i-a fost deschisă şi întârziată corespondenţa cu Comisia. 50 din convenţie 45. 43. în absenţa unor probe care să dovedească prejudiciul invocat. Din acest motiv Curtea îi acordă 10. prin hotărârea Curţii se acordă. cu acest titlu. 44. Ele sunt înmânate secretarului general al Consiliului Europei.

-C.36% pe an cu începere de la expirarea termenului menţionat şi până la data achitării. 2. Bratza. Trechsel. Conforti. Liddy. I. Thune.H. este de 3. preşedinte Herbert Petzold. Redactată în limba franceză şi în limba engleză. 3.P. grefier ANEXĂ OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (formulată în Raportul Comisiei1) din 30 octombrie 1997) __________ 1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei. ca daune morale. A. 230 . domnii E. într-un interval de 3 luni. Conform informaţiilor de care dispune Curtea. M. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului. B. cuantumul legal al dobânzilor. Martinez. A. Declară: a) că statul pârât trebuie să achite reclamantului. Loucaides.36% pe an. Weitzel. Busuttil. Nowicki. H. Gozubuyuk. Rudolf Bernhardt. B. b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3. J. 25 din convenţie. I. Rozakis.51. F. Marxer.000 (zece mii) franci francezi. doamnele G. al cărui text integral poate fi obţinut de la secretariatul Comisiei. care vor fi convertiţi în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data achitării. N. 10.S. L. M. J. preşedinte. Bekes. PENTRU ACESTE MOTIVE. 8 din convenţie. 1. Gaukur Jorundsson. Cabral Barreto. Soyer.L. Declară că a fost încălcat art. CURTEA. C.A. [Comisia a avut următoarea componenţă: domnul S. aplicabil în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri.-C. la Strasbourg la 23 septembrie 1998. Pellonpaa. Geus. Danelius. Declară că a fost încălcat art. J. ÎN UNANIMITATE.

dacă deschiderea corespondenţei reclamantului cu Comisia a îngrădit exercitarea efectivă a dreptului de recurs individual al reclamantului. 8 din convenţie din cauza deschiderii corespondenţei reclamantului cu Comisia şi a întârzierilor în derularea acesteia. 2. şi domnul M. C. a domiciliului său şi a corespondenţei sale. contravin art. . secretar] A. C. doamna M. K. Arabadjiev. Mucha. din acest motiv existând întârzieri considerabile în trimiterea corespondenţei sale.A. provocate de personalul administrativ al închisorilor din Mărgineni şi Aiud. Reclamantul se plânge de ingerinţa autorităţilor penitenciarului în dreptul său la respectarea corespondenţei. 23/1969 nu a fost publicat niciodată. M. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. Reclamantul afirmă că este obligat să predea scrisorile adresate Comisiei la comandantul penitenciarului. Capătul de cerere declarat admisibil 41. El argumentează. Comisia a declarat admisibil capătul de cerere în care reclamantul susţine că deschiderea corespondenţei sale cu Comisia şi întârzierile în derularea acesteia încalcă dreptul său la respectarea corespondenţei. siguranţa publică. care prevede: "1. iar pe de altă parte. 8 din convenţie. El apreciază că deschiderea corespondenţei sale şi întârzierile în trimiterea acesteia nu sunt prevăzute în dreptul intern. În plus. Invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului Campbell împotriva Regatului Unit şi Domenichini împotriva Italiei. Hion. bunăstarea economică a ţării. Cu privire la încălcarea art. Herndl. D. Bîrsan. el nu poate şti niciodată dacă scrisorile sale au fost cu adevărat trimise destinatarului. de Salvia. Lorenzen. Reclamantul adaugă că scrisorile care îi sunt adresate de Comisie sosesc desfăcute şi cu întârzieri care depăşesc adesea o lună. Bielunas. 8 din convenţie. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. Nicolini. E.dacă a existat o încălcare a art. Comisia va trebui prin urmare să stabilească: . Ress. la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Alkema. domnii R. care le trimite la Bucureşti. Vila Amigo. El invocă art. pe de o parte. Probleme în litigiu 42. cu încălcarea art. este necesară pentru securitatea naţională. într-o societate democratică.J. G. E. 23/1969 şi nici 231 . P. B. reclamantul apreciază că deschiderea scrisorilor sale şi întârzierile în trimiterea acestora. 46. A. 45. că Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 25 din convenţie. că nici Legea nr. 8 din convenţie 43." 44. Aceste scrisori ar fi apoi păstrate într-un dosar ţinut de comandantul penitenciarului. protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Svaby.

întrucât legislaţia în vigoare obligă autorităţile să predea aceste scrisori destinatarului. Guvernul arată. Această cerinţă implică faptul că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de alin. citite sau nu. Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984. comportamentul şi atitudinea condamnatului faţă de reeducare. Comisia notează în plus întârzierile în derularea corespondenţei dintre Comisie şi reclamant. 32. Acest drept este supus (art. 82. prestarea unei munci. Comisia observă. 75-77.. care trebuie să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului. hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983. El arată că art. 18. în circumstanţele cauzei. 54. consecinţele care pot deriva dintr-un anumit act" (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului. cât şi Direcţia penitenciarelor ţin un registru în care înscriu petiţiile adresate de deţinuţi diferitelor autorităţi. proba că reclamantul a putut beneficia de dreptul de petiţie constă în faptul că scrisorile sale au ajuns la Comisie. Guvernul pârât nu contestă nici că scrisorile adresate de Comisie reclamantului au ajuns desfăcute la destinatar. p. seria A. drept distinct de dreptul la corespondenţă. seria A. că regulamentul cu privire la executarea pedepselor garantează. care le-a trimis Comisiei. 2 al art. şi care nu cunoaşte nici o restricţie. 55. Guvernul pârât arată că autorităţile nu au reţinut nici o scrisoare adresată de reclamant Comisiei. paragraful 49). nr. seria A. astfel de restricţii sunt conforme alin. p. Guvernul susţine că această corespondenţă "prin terţi interpuşi" nu constituie o restricţie sau o interdicţie a dreptului la corespondenţă. nr. paragraful 57). Guvernul argumentează că pentru asigurarea respectării dreptului de petiţie. şi acest fapt nu este contestat de Guvernul pârât. menţionată în preambulul convenţiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului. apelând la nevoie la consilieri calificaţi. Această expresie vizează şi calitatea legii. dreptul de petiţie. cu privire la normele juridice aplicabile unui caz dat. 17 din Legea nr. "(. că scrisorile reclamantului către Comisie au fost trimise desfăcute la Direcţia penitenciarelor. în sensul că cetăţeanul trebuie să poată dispune de suficiente informaţii. Comisia reaminteşte că "practica constând în desfacerea scrisorilor provenite de la Comisie. Reclamantul menţionează cu titlu de exemplu faptul că nici o dispoziţie legală nu prevede care este autoritatea competentă să examineze plângerile privind ingerinţele în corespondenţa deţinuţilor. acestea sunt trimise de Direcţia penitenciarelor la destinatari. 31. Hotărârea Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992. reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale" în sensul art. 18) anumitor condiţii. 53. 8 din convenţie. paragraful 34). 49. el trebuie să fie în stare să prevadă. 21. p. paragraful 90. în circumstanţele cauzei. Hotărârea Sunday Times împotriva Regatului Unit din 26 aprilie 1979. 50.regulamentul său de aplicare nu constituie "legi" în sensul art. p. în ceea ce priveşte natura infracţiunii. Comisia reaminteşte că expresia "prevăzută de lege" presupune cerinţe care merg dincolo de simpla conformare cu legislaţia internă. Comisia trebuie deci să stabilească dacă această ingerinţă îndeplineşte condiţiile art. nr. Mai mult. 1 de către puterea publică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului. într-un grad rezonabil. întrucât ele urmăresc scopul social al reeducării condamnatului pentru a-i asigura reintegrarea într-o viaţă socială normală. aceste texte nu prevăd cu destulă precizie şi claritate ingerinţele permise şi garanţiile acordate persoanelor a căror corespondenţă face obiectul acestor ingerinţe. seria A. Conform Guvernului. paragraful 67). 61. 34. Ea trebuie să stabilească mai întâi dacă ingerinţa era "prevăzută de lege". de asemenea. nr. 233.. Guvernul adaugă faptul că corespondenţa reclamantului cu Comisia "prin terţi interpuşi" corespunde unui minimum de precizie în ceea ce priveşte redactarea petiţiilor şi permite mai ales asigurarea apărării reclamantului care nu poate să se apere singur. 232 . 47. Mai exact. 52. 8 alin. Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975. Cât despre petiţiile adresate organismelor internaţionale. 30. la art. Potrivit Guvernului. 17. atât penitenciarele. seria A. p. 8 alin. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor garantează dreptul la corespondenţă. 2 din convenţie. 48. 8 din convenţie. 51. durata pedepsei. "Legea" în chestiune trebuie să fie suficient de accesibilă. mergând de la 3 până la 6 săptămâni. nr. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului. starea de recidivă.) nu se poate considera ca «lege» decât o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi ghideze conduita.

p. dispoziţiile sale nu prevăd cu claritate şi precizie funcţionarea sistemului de control al corespondenţei deţinuţilor. de asemenea. p. 2 din convenţie. p. Cât despre Acordul european privind persoanele care participă la procedurile în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 64. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor. Hotărârea Domenichini împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996. În sfârşit. legea română nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere acordate autorităţilor în domeniul vizat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deschiderea scrisorilor Comisiei comportă riscul ca alte persoane în afara destinatarului să poată lua cunoştinţă de conţinutul lor. în sensul art. presupunând că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi urmărit un scop legitim. În cazul Campbell. nu corespunde cerinţei de accesibilitate. regulamentul de aplicare a acestei legi. de exemplu dispunerea unui sistem de recurs în materie de control al corespondenţei deţinuţilor. 25 din convenţie. 67. Comisia reaminteşte că. paragraful 63). deşi Legea nr. 60. avocatul. art. Acum trebuie analizat dacă legea internă defineşte cu suficientă precizie condiţiile exercitării dreptului la corespondenţă al deţinuţilor. de care beneficiază deţinuţii. 61. din această cauză. Comisia reaminteşte. 65. 25 din convenţie.799. 68. 22. precum şi să decidă reţinerea corespondenţei.799-1. în aşa fel că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie cerut de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Domenichini mai sus citată. Legea nr. ţinând seama de importanţa confidenţialităţii corespondenţei destinate Comisiei şi de obligaţiile ce revin părţilor contractante conform art. Comisia subliniază în această privinţă dreptul reclamanţilor. 3 paragraful 1 a) din acest acord are drept scop împiedicarea interceptării întârzierilor sau modificării corespondenţei (Hotărârea Campbell mai sus citată. 23/1969 nu conţine nici o dispoziţie care să descrie sistemul de control al corespondenţei. p. că ea consideră esenţial ca mijloacele de comunicare cu organele convenţiei. dacă o lege ce conferă putere de decizie trebuie în principiu să îi determine şi întinderea. Comisia apreciază că această ingerinţă nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică. În cazul de faţă totuşi dreptul intern lasă autorităţilor o marjă prea largă de apreciere. adică familia. paragraful 69 şi următoarele). să nu fie supuse nici unei restricţii inutile (Hotărârea Campbell mai sus citată. În prezenta cauză Comisia trebuie să examineze dacă textele aplicabile controlului corespondenţei reclamantului din închisoare erau suficient de accesibile şi de previzibile din punct de vedere al principiilor mai sus enunţate. Comisia arată că Legea nr. Mai mult. Din această cauză persoana interesată poate fi expusă unor represalii din partea personalului penitenciar (Hotărârea Campbell mai sus citată. În special. art. paragraful 62). 1. într-adevăr. p. În această cauză Comisia apreciază că. 57. garantat de art. este imposibil să se ajungă la o precizie absolută în redactarea sa. autorităţile etc. 58. paragraful 32). Curtea subliniase importanţa pe care o acordă confidenţialităţii corespondenţei trimise de Comisie. 62.800. Comisia notează că legea nu conţine garanţii împotriva eventualelor abuzuri. în ultimă instanţă. 59. Comisia observă. 40 şi următoarele.56. În orice caz. Partea I. 1. publicată în Buletinul Oficial. de a nu suporta îngrădiri în exercitarea eficientă a dreptului lor de petiţie în faţa Comisiei. 63. În rezumat. 20 din această lege acordă comandantului penitenciarului o putere discreţionară foarte întinsă atunci când este vorba să verifice dacă conţinutul corespondenţei este "adecvat reeducării condamnatului". prietenii. din 18 noiembrie 1969. opinia Comisiei. 66. deschiderea corespondenţei dintre reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia nu pot fi 233 . întrucât aceasta poate viza plângeri împotriva autorităţilor sau personalului penitenciar. 23/1969 recunoaşte deţinuţilor dreptul de a primi şi de a trimite corespondenţă şi stabileşte criteriile de exercitare a acestui drept. 8 alin. întrucât s-ar ajunge la o rigiditate excesivă a textului (a se vedea. iar pe de altă parte. aprobat de Consiliul de Miniştri la 15 decembrie 1969. Colecţia de hotărâri şi decizii 1996-V. pe de o parte. Comisia arată că textele aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt. că această lege nu face nici o deosebire între diferitele persoane cu care pot coresponda deţinuţii. Într-adevăr. paragraful 33). text care nu a fost publicat şi care. 22.

25 din convenţie 70. 25 alin. Trechsel. 2 din convenţie (a se vedea Hotărârea Campbell mai sus citată. având în vedere concluziile de mai sus. 25. în unanimitate. 75. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept. Concluzie 73. S. 25 din convenţie. D. 72. orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari. "1. 1 din convenţie. 8 din convenţie (a se vedea paragraful 68). Recapitulare 74. Comisia trebuie prin urmare să examineze dacă în cauza prezentă deschiderea corespondenţei dintre reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia provocate de către autorităţile penitenciarului. 25 din convenţie." 71. 22. 25 din convenţie. E. că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. din punct de vedere al art. Cu toate acestea. că a existat în speţă o încălcare a art.considerate ca fiind "necesar(e) într-o societate democratică" în sensul art. 8 din convenţie. paragrafele 61-64). Conform art. Comisia decide. Comisia decide. în unanimitate. secretarul Comisiei 234 . p. în unanimitate. Comisia decide. Comisia apreciază că. în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. în unanimitate. care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie. preşedintele Comisiei M. 8 din convenţie (paragraful 69). aceasta nu constituie o problemă distinctă. 8 alin. Cu privire la art. că a existat în speţă o încălcare a art. că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. Concluzie 69. de Salvia. conform cărora deschiderea acestei corespondenţe şi întârzierile în derularea ei erau contrare art. erau sau nu compatibile cu art. Comisia decide. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică.

B. Straznicka. A.Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 28/09/1999 Publicat in Monitorul Oficial. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. doamnele S. La originea cauzei se află o cerere (nr. J. V. S. L. 19 din convenţie3). Makarczyk. Beşteliu. În cauza "I. 44 şi 48. 47 din convenţie.641. Mahoney. decedat la data de 13 martie 1998. domnii M. P. Butkevych. 32 alin. astfel cum au fost modificate de Protocolul nr. R. pag. Tulkens. precum şi dl P. după ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 8 ianuarie. de către doamna Elena Dalban. precum şi la declaraţia română.114/95) îndreptată împotriva României. Partea I nr. judecător ad-hoc. Greve. deşi această calitate ar trebui să fie atribuită doamnei Dalban (Hotărârea Ahmet Sadik împotriva Greciei din 15 noiembrie 1996. 3). Botoucharova. 27 din Convenţia pentru apărarea drepurilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). Pastor Ridruejo. Maruste. Turmen.P. . pronunţă următoarea hotărâre. în conformitate cu fostul art. V. de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia). 94). alin. R. preşedinte. 1996-V. prin care se recunoaşte 235 . J. Costa. 277 din 20/06/2000 în cauza I. pe care România l-a ratificat. în temeiul art. Curtea a fost sesizată. Fischbach. Baka. în Marea Cameră compusă din următorii judecători: domnii L. 24 ianuarie şi 9 septembrie 1999. constituită conform art. la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la data de 5 mai 1998. prin care un cetăţean al acestui stat. Pentru motive de ordin practic prezenta hotărâre va continua să îl numească pe domnul Dalban "reclamant". 1. Levits. R. Wildhaber. adoptată la 9 septembrie 1999: PROCEDURA 1. astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 25. domnul Ionel Dalban. Dalban" împotriva României. a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. doamna F. Kuris. în termenul de 3 luni prevăzut de fostele art. 111). E. grefier adjunct. şi conform dispoziţiilor aplicabile din regulamentul interior2). Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile fostelor art. Dalban împotriva României*) __________ *) Această hotărâre poate suferi schimbări de formă înaintea apariţiei în versiune definitivă în culegerea oficială cuprinzând hotărâri şi decizii ale Curţii. Culegere de hotărâri şi decizii. doamna H. 1 şi art. 28. domnii A. văduva reclamantului.

la data de 31 august 1998. pe care domnul Thor Vilhjalmsson. 2 din convenţie şi art. preşedinte al Curţii. La data de 16 şi. Bârsan. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat. 1 din fostul regulament B 5)]. respectiv. Marea Cameră a fost compusă din domnul C. 43 din convenţie şi art. 27 alin. respectiv. 10 din convenţie. judecător ales în numele României [art. La data de 8 ianuarie 1999 Marea Cameră a hotărât suspendarea examinării cauzei. 4 ) Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994. doamna V. avocat în Baroul Bacău. avocatul reclamantului şi pe domnul C. 6 alin. l-a înlocuit pe domnul Bonello aflat în imposibilitate de a participa [art. 29 alin. 236 . 7.-P. Protocolul nr. domnul A. 5 b) din regulament]. După ce i-a consultat pe Agentul guvernamental şi pe avocatul doamnei Dalban Marea Cameră a hotărât că nu era nevoie să se ţină o audiere publică. La data de 6 mai şi. domnul V. Fischbach. 11. în aplicarea art. 31 alin. Ferrari Bravo. domnul R. Turmen. Doamna Dalban a fost reprezentată [art. Popa. B. comentariile lor cu privire la această decizie. Levits. Botoucharova. 9. aflată în imposibilitate de a participa [art. agent al Guvernului român (Guvernul). membru supleant. Palm. domnul L. Prin urmare domnul E. prin intermediul grefierului. Greve. ambii vicepreşedinţi ai secţiei (art. domnul J. domnul G. membru supleant. 11. 27 alin.-L. Tulkens. Kuris. 11. În afară de aceştia au mai fost desemnaţi: domnul A. pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea. vicepreşedintă a Curţii. Pastor Ridruejo. 28 din regulament). 2 din convenţie şi art. 24 alin. având în vedere recursul în anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie şi prin care s-a solicitat anularea celor două hotărâri prin care reclamantul a fost condamnat. 9. s-a aplicat până la data de 31 octombrie 1998 tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. Cererea citată şi plângerea reclamantului au ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a şti dacă situaţia de fapt este de natură să ducă la concluzia că statul pârât a încălcat exigenţele art. Ulterior s-a constatat că domnul Bârsan. La data de 21 mai 1999 Guvernul. l-a autorizat să folosească limba română în procedura scrisă. domnul J. 99 din regulament). la cererea preşedintelui. Conform ordonanţei emise în urma acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului la data de 30 iulie şi. 3. nu mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art. 6. 1 din regulament). _________ Notele grefierului: 1 2 . 27 alin. Preşedintele a hotărât că nu era necesar ca în această cauză Comisia să desemneze un delegat (art. În calitate de preşedinte al Camerei care fusese iniţial constituită (fostul art. 22 decembrie 1998 grefierul a primit observaţiile complementare ale reclamantului şi ale Guvernului. 5 ) Regulamentul B. domnul P. S.jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). doamna H. 21 din fostul regulament B) pentru a analiza în special chestiunile de procedură care s-ar putea ridica înaintea intrării în vigoare a Protocolului nr. 5 alin. Maruste şi doamna S. vicepreşedintele Curţii la acea dată. Baka. Butkevych. care a amendat această prevedere. 24 alin. 4 din regulament. Curtea funcţionează permanent. 5 din protocolul citat. Bonello. a înlocuit-o pe doamna Palm. Bârsan. 3 ) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 5 b) din regulament]. 1 şi ale art. 2. Ulterior domnul L. Beşteliu pentru a participa în calitate de judecător ad-hoc (art. prin intermediul noului său agent. Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. 3 din convenţie şi art. 27 alin. ) Intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1998. care participase la examinarea cauzei de către Comisie. doamna F. 11. intrat în vigoare la data de 2 octombrie 1994. a trimis grefei textul deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999. respectiv. delegatul Comisiei. 3 şi 5 a) din regulament)]. Straznicka. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost încredinţată. Makarczyk. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr. 10. domnul C. Costa şi domnul M. 4. 5. 8. Acesta din urmă ruga Curtea să amâne pronunţarea. 1 iunie 1999 reclamantul şi Guvernul au depus. de domnul I. domnul R. doamna E. Wildhaber. cu privire la organizarea procedurii scrise. Marii Camere. 24 alin. Popescu.

849/1991 Prefectura Judeţului Neamţ a solicitat conducerii Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului senatorial Roman o maşină. conform regulamentului interior al Senatului. reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat prin hotărârea din 24 iunie 1994 că folosea o maşină a Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman. Cu privire la afirmaţiile referitoare la indemnizaţia primită de R... Reclamantul a declarat recurs. domnul G. Jaf ca în codru! Opinia publică romaşcană se întreabă: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.A. în calitatea sa de membru al Consiliului reprezentanţilor statului. 4.T. În plus reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.. altfel spus. 26 iunie şi. cum a apărat interesele statului s-a văzut [. sute de mii de lei.S. la peste 23 milioane lei! Frauda constă în documente intrate în gestiunea depozitului central al I. iar prin adresa nr..S. Sumele în discuţie se ridicau. La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. aparţinând «Fastrom» a fost «achiziţionată» timp de un an şi jumătate de către domnul senator R. G. poveste deja terminată. G. 19.. Citând rapoartele direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale.T. S-a stabilit că multe dintre aceste mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi apropiaţii săi sau pur şi simplu au fost transformate în lei. şi R.A.000 lei în perioada iunie 1991 .T.. "prefecturile. care au stat la baza acuzării lui G. care până în acest an [. Din punctul său de vedere rapoartele Direcţiei economice a poliţiei.S. 90/1992 al respectivei reviste un articol intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A. În această calitate. a fost cercetat penal în două cauze. Valoarea pagubei produse de dumnealui [. instanţa a constatat că.).M. Circumstanţele cauzei 12.S. Ziarist şi director al revistei săptămânale locale "Cronica Romaşcană". 16. 237 . Pentru ce sau. fost I. respectiv. vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de transport şi o secretară". 248 din Codul penal).S.S..S.. precum şi declaraţiile membrilor consiliului de administraţie şi ai sindicatului Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale operaţiunilor contabile ilegale efectuate de G.iulie 1992 şi nu "sute de mii" de lei.].. invocând art. directorul societăţii comerciale. Apreciind aceste afirmaţii ca defăimătoare. dispunând suspendarea executării pedepsei şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300. În ceea ce îl priveşte pe R. şi G. În plus.S. Roman". de vineri până luni.T. pentru a-l duce şi a-l aduce la Aeroportul de la Bacău (şofer R.) o nouă fraudă de proporţii incredibile se dezvăluie la Societatea Comercială «Fastrom» S.T. însumat.S. primise o indemnizaţie de 55. în care dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de directorul Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.T. La data de 23 septembrie 1992 reclamantul a publicat în nr. 206 din Codul penal. ziaristul a scris: "(. dar care încă nu a fost uitată. Roman. 18. În ceea ce-l priveşte pe R. domnul Dalban a negat orice caracter defăimător.. avându-l în prim plan pe un alt răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale." 14.000 lei părţilor civile R. procesele-verbale întocmite de inspectori financiari la datele de 19 iunie. 13.S. 17. parchetul a dispus la data de 7 septembrie 1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti (art...ÎN FAPT I. Roman. Instanţa a motivat că. deşi a indicat o sumă greşită. deşi G.. în scopul exercitării activităţilor senatoriale. La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (în nr. dar mărfurile propriu-zise nu sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. după estimările poliţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei şi ale altor experţi din capitală. domnia sa a ridicat pe statele de plată. împărţiţi apoi frăţeşte. 104/1993 al revistei) un articol în care se putea citi: "Dacia break cu număr de înmatriculare 2-NT-173. 18 decembrie 1992. la mai mult de 23 milioane lei." 15. Judecătorii au constatat că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau realităţii.T.S.A. survenită la data de 13 martie 1998.A.).] se ridică. au formulat plângeri penale prealabile împotriva domnului Dalban. lună de lună.] a fost împuternicit al statului la «Fastrom» Roman. domnul Ionel Dalban a locuit la Roman până la moartea sa. conform acestor documente.

Pe de altă parte. a unei fapte determinate privitoare la o persoană. pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în prima instanţă." 22." 238 . se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. ori dispreţului public. După condamnarea reclamantului articole asupra aceluiaşi subiect au fost publicate şi de alte ziare. 26.. În urma acestor dezvăluiri Comisia de anchetă a abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a sesizat Parchetul Neamţ. considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban. care. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G. La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie. fără a examina rapoartele poliţiei furnizate de reclamant pentru a-şi justifica afirmaţiile. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.) Dezvăluirea adevărului este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru apărarea intereselor societăţii.. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare. Interdicţia exercitării profesiei de ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită comportamentului corespunzător al reclamantului". În ciuda acestei condamnări reclamantul a continuat să publice informaţii cu privire la frauda pretinsă a fi fost comisă de G. cu motivarea că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.. instanţa a considerat. De altfel reclamantul nu a achitat despăgubirile către părţile civile. Conştiinţă ridicată a cetăţii. În ceea ce îl priveşte pe senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era legală. s-a dispus de două ori neînceperea urmăririi penale. dacă ei îşi justifică mandatul cu care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals.). Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele: ARTICOLUL 206 "Afirmarea ori imputarea în public." ARTICOLUL 207 "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă. Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman a dispus la data de 20 iulie 1994 o nouă cercetare penală împotriva lui G. Judecătorul M.S.C. dacă ar fi adevărată. Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. 24. Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv. ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi oamenii acestora. iar ca urmare. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriilor noastre reputaţii. Curtea a anulat cele două hotărâri. dornic să contribuie la asanarea climatului moral al oraşului în care trăieşte şi munceşte (. 25.S. ar expune acea persoană la o sancţiune penală. Nimeni nu este infailibil şi nici nu poate pretinde că este. Numeroşi ziarişti au considerat condamnarea reclamantului o "încercare de intimidare" a presei. 21. dintre care cotidianul naţional de mare tiraj "Adevărul". că acestea nu corespundeau realităţii.T.S. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate R.. a motivat opinia separată după cum urmează: "(. dar. organizaţia neguvernamentală "Liga democratică pentru dreptate" a reluat aceste dezvăluiri. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamţ a menţinut. cu opinia separată a unui judecător. II.20. administrativă sau disciplinară. 23.. Elemente de drept intern 29. a pronunţat încetarea procesului penal. 28. instanţa supremă l-a achitat pe reclamant. Constatând că faţă de G. apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. având în vedere decesul acestuia din urmă.S. prin orice mijloace. 27.

Invocând art.. În raportul din 22 ianuarie 1998 (art.. el s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului şi de o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele: ARTICOLUL 3859 "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (." ARTICOLUL 504 "Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. 1 din convenţie Guvernul cere Curţii să constate că aceste dispoziţii nu au fost încălcate. Concluzii prezentate Curţii 33. 10 din convenţie. În subsidiar acesta nu contestă că a avut loc o încălcare a art. care înainte de arestare erau încadrate în muncă. 239 . 6 alin. dar oricine şi-l poate procura de la grefă. 31) a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art.. Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire. Textul integral al opiniei Comisiei figurează în anexa la prezenta hotărâre1). Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2. 6 alin. dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. 32. 10 şi că nu a fost nevoie să examineze dacă a avut loc şi o încălcare a art. 6 alin. 1999). cu motivarea că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva încălcare. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului. în opinia sa. Avocatul doamnei Dalban a invitat Curtea să constate încălcarea art.. 41 din convenţie. iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa." PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 31. 28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi. 10 din convenţie şi să acorde clientei sale o despăgubire echitabilă de 250 milioane lei pentru daune materiale şi morale. În final solicită respingerea pretenţiilor formulate de doamna Dalban în virtutea art. dar invită Curtea să radieze cauza. Domnul Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. (. (. 1 li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă. li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au fost arestate. Guvernul a rugat Curtea.. 1 (31 de voturi. din moment ce văduva reclamantului nu poate invoca.) 10." ARTICOLUL 505 "Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. să radieze cauza de pe rol. 1 şi art. în principal. în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. 10 din convenţie.) Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care.30.). de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. un interes personal pentru continuarea procedurii. împotrivă un vot). 504. _________ Nota grefierului: 1 ) Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Colecţie de hotărâri şi decizii.. 34. iar persoanelor arătate în alin. Comisia a reţinut cererea (nr.

conform Guvernului. nu ar invoca. Prin urmare cererea Guvernului. 10 din convenţie. cu motivarea că văduva reclamantului. 37. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi. 2. 28 de mai sus). într-o societate democratică. Guvernul subliniază faptul că. II. Deoarece aceste capete de cerere nu au fost făcute cunoscute Comisiei în etapa admisibilităţii. 39. a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea cererii întemeiate pe art. care prevede următoarele: "1. garantat de art. precum şi interceptarea de către nişte necunoscuţi a două scrisori adresate Curţii. considerând că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. trebuie respinsă. că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G..S. în memoriul său din data de 31 august 1998. alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite.ÎN DREPT I. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Cu privire la pierderea calităţii de "victimă" 41." A. o recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în 240 . 42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 adresate Curţii Guvernul solicită radierea cauzei de pe rol. prin care se solicită radierea de pe rol a cauzei. un interes personal pentru continuarea procedurii. "având în vedere obiectul cererii (. integritatea teritorială sau siguranţa publică. aşa cum a făcut-o în cererea sa din data de 5 mai 1998. condiţii.. Această concluzie. ele nu pot face obiectul de examinare a Curţii (a se vedea în special. Ea consideră că văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata că a avut loc o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare datorită condamnării acestuia. Curtea constată. Cu privire la obiectul litigiului 35. care a admis recursul în anulare al parchetului. pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor. Curtea recunoaşte calitatea procesuală a doamnei Dalban. III. restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. plângerea avocatului este neîntemeiată.)". 36. protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. instanţa supremă a pronunţat achitarea. Hotărârea Janowski împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999. Cu privire la cererea de radiere de pe rol 38. 10 din convenţie (a se vedea alin. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. 10 din convenţie 40. care constituie măsuri necesare. Într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1998 adresată Curţii avocatul Popa a reclamat spargerea cabinetului său de avocat şi furtul unor documente care priveau cauza de faţă. 1999). constituie. Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat de instanţele române pentru calomnie prin presă. în primul rând. ci sar referi la interesul defunctului său soţ. Colecţie de hotărâri şi decizii. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare. pentru securitatea naţională. Cu privire la pretinsa încălcare a art. protecţia sănătăţii sau a moralei. de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. mutatis mutandis.

Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de "victimă". Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că "o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă. În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R. fără a fi contrazisă de Guvern. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era "prevăzută de lege" şi urmărea un scop legitim. 47. inserate în decizia din data de 2 martie 1999. [aceasta] a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului".. decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut. "apărarea reputaţiei (. Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată. Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe.conformitate cu dreptul intern". 8-46. garantat de primul alineat al art.) altora". 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale. în conformitate cu jurisprudenţa constantă. 30 de mai sus). 10 din convenţie.T. În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R. 44. ci de a verifica din perspectiva art. pag. 10 din convenţie. având în vedere toate circumstanţele cauzei. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea alin. între altele.. Colecţie de hotărâri şi decizii. şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin.". Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 241 . care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă. pe baza unor documente oficiale privitoare la G. trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase. printre altele. şi apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Culegere. chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie. calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea. Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999. Doamna Dalban afirmă. B. că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. 10 din convenţie. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie "şi. 28). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs. (a se vedea mai sus alin. Curtea reaminteşte că. 43. alin. întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu. 10. 36). Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului. 1999. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme "un adevărat rechizitoriu la adresa" defunctului reclamant şi "o apologie explicită a lui R. în mod explicit sau în substanţă. Colecţie de hotărâri şi decizii-I.T. 1996-III. 34 din convenţie. Într-adevăr. ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a "dreptului la libertatea de exprimare".. 998 şi 999 din Codul civil şi art. şi. alin. Guvernul "lasă la aprecierea Curţii" faptele respective. 28 de mai sus). după o nouă judecată. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică". pe de o parte. deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem. În cazul de faţă. 60.T. fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. Cu privire la temeinicia plângerii 46. 45. dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit. deşi Guvernul citează art.S. 2 al art. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert. nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia. datorată condamnării în litigiu. 10.

Guvernul nu contestă concluzia Comisiei. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite. În acest caz Curtea constată.. 59). Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că. la fel ca şi Comisia.) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (. 50. îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi. care va hotărî (.). Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R. seria A nr. precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale. ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. deoarece "absenţa unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi considerată o neexaminare a argumentelor sale. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie.48.. punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom". 10 din convenţie.). este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986. acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false. 49. În consecinţă a existat o încălcare a art. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R. Cu privire la pretinsa încălcare a art.. sarcina sa este totuşi comunicarea. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii. de asemenea.S. că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G. precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct. 46). 17 şi 20 de mai sus). (. În ceea ce îl priveşte pe G. 28. citată mai sus la alin. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei.. 10 din convenţie (. 17 şi 20 de mai sus). respectiv documentele oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. Într-adevăr.T. 6 alin. şi a senatorului R..S. R. cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii. 51. în raport cu scopul legitim urmărit.. a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei.S. 52. 13 şi 14 de mai sus). 242 .) de către o instanţă (. 103. avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include. 6 alin.. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. El invocă art. conform căreia. al cărei director a fost G. 1 care prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil.T. alin.. condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare. şi recurgerea la o anume doză de exagerare.. pag. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. IV.)" 54.. 1 din convenţie 53. chiar de provocare...T. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant. Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. Mai mult. 13 şi 14 de mai sus).. condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca "necesară într-o societate democratică".T.

Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii. că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. 6 alin. B. Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF). Taxe şi cheltuieli 60. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei "Cronica Romaşcană". dimpotrivă. şi nu o sporire a averii personale. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. În cauză.47% pe an. Curtea acordă părţii lezate. Dobânzi 61. la fel ca şi Comisia. intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare. CURTEA. Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate. Despăgubiri 57. În ceea ce priveşte daunele morale.000 FRF.55. destinată exclusiv reapariţiei ziarului". C. Curtea. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. Cu privire la aplicarea art. 3. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul. 41 din convenţie 56. 2. 41 din convenţie: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale. adică 3. 4. 1. V. iar văduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare. cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România. 10 din convenţie. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. o reparaţie echitabilă." A. simpla constatare a încălcării art. este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Conform art. Curtea acordă doamnei Dalban 20. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie. 59. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri. reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printro acţiune civilă. 34 din convenţie. 22 de mai sus). În ceea ce priveşte prejudiciul moral. 58. 5. convertibili în lei româneşti la cursul zilei. 6 alin. ÎN UNANIMITATE: 1. Hotărăşte: 243 . PENTRU ACESTE MOTIVE. Ea precizează că "această sumă reprezintă o recompensă minimă. decesul domnului Dalban. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. ea consideră. dacă este cazul. 1. consideră că nu este necesar că examineze faptele reţinute şi din punct de vedere al art.

20. Luzius Wildhaber.000 (douăzeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral.47% pe an. grefier adjunct 244 . în termen de 3 luni. 6. începând cu data expirării termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei. b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3. convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului. Respinge celelalte cereri privind acordarea de despăgubiri. preşedinte Paul Mahoney. Redactată în limbile franceză şi engleză.

Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 alineat 1 din Regulament). C. 3. Grefa Curţii a atras atenţia Guvernului că a omis să-i transmită anumite informaţii şi documente şi l-a invitat să le comunice în cel mai scurt termen. A. 4. 6. Jungwiert. Pronunţă următoarea hotărâre: PROCEDURA 1. „Comisia”) la data de 28 august 1995. La originea cauzei se află o plângere (nr. dată la care a intrat în vigoare Protocolul 11 adiţional la Convenţie (articolul 5 alineat 2 din Protocolul 11). L. Curtea va proceda la examinarea cauzei în stadiul actual al dosarului.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 14. la data de 13 mai 2003. născut în 1947. 9. Mularoni. Prin decizia din 6 martie 2001. Costa. camera astfel desemnată a declarat parţial admisibilă plângerea. preşedinte. Bîrsan. 33343/96) îndreptată împotriva României de un cetăţean al acestui stat. K. Grefa a informat Guvernul că. „reclamantul”). Prin scrisoarea din data de 18 iunie 2002. La data de 16 aprilie 2002. Doamna S. 7. Plângerea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998. judecători. în circumstanţele menţionate la paragrafele 9-11. 245 . camera desemnată a examina cauza (în temeiul articolului 27 alineat 1 din Convenţie) a fost constituită conform articolului 26 alineat 1 din Regulament. 2. „Convenţia”). M. Curtea a modificat structura secţiilor sale (articolul 25 din Regulament). 11. Guvernul României (în continuare. Plângerea a fost repartizată Secţiei I a Curţii (articolul 52 alineat 1 din Regulament). Curtea a solicitat părţilor să transmită informaţii suplimentare. doamna C. „Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental. care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare. Baka. Doamna A. Ugrekhelidze.-P. Dollé. în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare. Prezenta plângere a fost repartizată ulterior celei de-a doua secţii. Tarcea. Guvernul nu a dat curs acestei invitaţii. în special. 33343/96) În cauza Pantea împotriva României. 10. 5. Loukaides. iar reclamantul prin scrisoarea din data de 6 mai 2002.B. formată din:Domnii: J.I. Reclamantul susţine. Guvernul a răspuns acestei solicitări prin scrisoarea din data 29 aprilie 2002. 8. astfel reorganizate (articolul 52 alineat 1 din Regulament). Prin scrisoarea din data de 23 mai 2002. domnul Alexandru Pantea (în continuare.CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României (Cererea nr. 12. ultima scrisoare a acestuia către Curte datând din 29 aprilie 2002. este un fost procuror care exercită actualmente profesia de avocat. În cadrul acestei secţii. Reclamantul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua). că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. El locuieşte la Timişoara. La data de 1 noiembrie 2001. IN FAPT I. 13. grefieră de secţie După ce a deliberat în Camera de Consiliu.

pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art.. reclamantul a avut o altercaţie cu D.L. 16. a luat declaraţiile a 15 martori. În noaptea de 20/21 aprilie 1994. ameninţându-l că nu-i va consemna declaraţia şi că va dispune arestarea sa. După cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală efectuată după incident. reclamantul s-a plâns de faptul că procurorul nu i-a permis să scrie el însuşi declaraţia. în aplicarea art. şi 21 de martori au fost audiaţi de parchet cu privire la incident. în cursul căreia cel din urmă a fost grav rănit. procurorul D. reclamantul. Se preciza că reclamantul a omis să se prezinte la reconstituirea faptelor din noaptea de 20/21 aprilie 1994. fiind deţinut la Penitenciarul Oradea. 23. i-ar fi putut pune viaţa în pericol. 20. În cursul acestui interogatoriu. 21. reclamantul a fost arestat. 152 din Codul de procedură penală. Din încheierile de şedinţă nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea arestării au fost examinate de instanţă. Se consemna. a suferit în noaptea respectivă mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care. Nu rezultă din încheierea de şedinţă că aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive au fost puse în discuţia părţilor sau că au fost examinate de către instanţă. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994. e) şi h) din Codul de procedură penală. 30 iunie şi 5 iulie 1994. preşedinte de secţie la Tribunalul Judeţean Bihor.N. 16. La data de 21 iulie 1994. începând de la data la care va fi arestat de către organele de poliţie.F. La 3.. ascultând reclamantul în camera de consiliu şi informându-l cu privire la trimiterea sa în judecată. A subliniat că a răspuns fiecărei convocări a parchetului şi că nu a încercat să se sustragă urmăririi penale. partea vătămată D.A. La 7.. 174 alineat 2 din Codul penal. asistat de avocatul ales. Prin rezoluţia din data de 7 iunie 1994. şi a reclamantului.F. a solicitat reîncadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată. 14. În rechizitoriu era consemnat faptul că împotriva reclamantului a fost luată măsura arestării preventive. reclamantul. de asemenea. 25. 18. La data de 23 iunie 1994. sub pretextul că era târziu şi nu era timp suficient pentru aceasta.N. care l-a lăsat să aştepte două zile pe culoarul parchetului. 24. Împotriva reclamantului a fost emis un mandat de arestare pe o durată de 30 de zile. Întemeindu-şi măsura luată pe dispoziţiile art. litiază biliară şi psihopatie paranoică. 23. reclamantul a fost audiat de procurorul D. Din încheierea de şedinţă nu rezultă că aspectele privind legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului au fost puse în discuţia părţilor sau că au fost examinate de către instanţă. întrucât acesta se sustrăsese urmăririi penale. cu privire la altercaţia cu D. La data de 21 iulie 1994. la instanţa judecătorească. punându-i-se întrebări în legătură cu declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală. reclamantul a fost trimis în judecată. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Bihor a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului. La data de 13 iulie 1994. 17.N. că menţinerea în libertate a reclamantului prezintă pericol pentru ordinea publică. prin rechizitoriul procurorului D. în absenţa unui tratament medical adecvat. Cu această ocazie. în acelaşi complet ca şi la primul termen. 22. judecătorul M. reclamantul nu a fost asistat de un avocat. prin calificarea lor ca tentativă la infracţiunea de vătămare corporală şi a pledat pentru achitarea sa. se sustrăgea de la urmărirea penală. era consemnat că reclamantul avea o greutate de 99 kg şi că suferea de ulcer duodenal. Apărând pentru prima oară în faţa completului de doi judecători la data de 5 septembrie 1994. În fişa medicală completată la sosirea în penitenciar. căutat fiind de organele de poliţie. D. asistat de avocaţii aleşi. a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a acestuia. Arestarea preventivă a reclamantului şi acţiunea penală împotriva acestuia 15. 19. c). De asemenea. precum şi la convocarea Parchetului. prin citirea rechizitoriului parchetului. în prezenţa procurorului K. 246 . 17 octombrie şi 14 noiembrie 2004 au fost fixate în cauză noi termene. 148 lit.V. asistat de doi avocaţi aleşi şi în prezenţa procurorului K. la care instanţa. a fost condus. procurorul a motivat necesitatea arestării preventive a reclamantului prin faptul că acesta. reclamantul s-a plâns că a fost „terorizat” de procuror. întrucât faptele au fost săvârşite în stare de legitimă apărare. ce avea ca scop luarea unei noi declaraţii.N. procurorul D.

invocând lipsa se imparţialitate a procurorului D. 171 din Codul de procedură penală şi că parchetul a omis să prezinte referatul de terminare a urmăririi penale. i-a refuzat exercitarea dreptului fundamental la apărare şi a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie.curtea de apel a considerat ilegală arestarea reclamantului la data de 20 iulie 1994. instanţa a dispus prelungirea arestării preventive. instanţa a dispus punerea în libertate a reclamantului şi a anulat toate actele de urmărire penală efectuate în cauză de Parchet. La data de 6 aprilie 1995. La data de 26 noiembrie 1996. din următoarele considerente: . Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul. Se menţiona că împotriva reclamantului fusese emis un mandat de arestare la data de 5 iulie 1994 pentru o durată de 30 de zile începând cu data arestării sale şi că el a fost arestat la data de 20 iulie 1994. dată fiind gravitatea faptelor săvârşite. procurorul desemnat să efectueze urmărirea penală în cauză a ascultat reclamantul şi doi martori. temerea că.. 27.curtea de apel a constatat. procurorul desemnat să efectueze actele de urmărire penală după reluare a ascultat nouă martori cu privire la circumstanţele incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994. Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi. a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean Bihor la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestării preventive. Curtea de Apel Oradea a examinat. ci numai recursului. exista pericolul comiterii de noi infracţiuni. şi să fie supus la rele tratamente de către deţinuţi. numindu-l „recidivist”. contrar art. că dreptul reclamantului la apărare a fost încălcat de către procurorul desemnat să instrumenteze cauza. la audierea sa de către Parchet. în vederea completării acesteia. procurorul lăsându-l să aştepte. reţinând că decizia de restituire a cauzei la Parchet în vederea completării urmăririi penale nu este supusă apelului. restituind dosarul acestei din urmă instituţii pentru reluarea urmăririi penale. . Instanţa a admis cererea Parchetului şi a fixat un nou termen la 6 aprilie 1995. instanţa de fond a statuat că urmărirea penală este incompletă şi a restituit dosarul la parchet. Instanţa preciza că mandatul de arestare era. se preciza că reclamantul nu s-a sustras urmăririi penale. secţia de psihiatrie. Invocând nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse împotriva sa. La 25 şi 27 februarie 1997. instanţa a admis apelul reclamantului. întrucât probele existente la dosarul cauzei îi dovedeau. conform legii. Prin sentinţa din 28 noiembrie 1994. reclamantul a fost pus în libertate. 28. reîncadrarea juridică a faptelor din tentativă de omor în tentativă de vătămare corporală şi achitarea sa. apreciind că. La data de 24 martie 1997. de asemenea. în opinia sa. La data de 11 martie 1997. 31. 247 .26. şi a pus în discuţia părţilor aspectele privitoare la legalitatea actelor de urmărire penală împotriva reclamantului.curtea de apel a apreciat că menţinerea în stare de arest preventiv a reclamantului după data de 19 august 1994 a fost ilegală. pe culoar. iar pe fond. şi solicitând achitarea sa. reprezentantul Parchetului a solicitat un nou termen. Sub acest aspect. nevinovăţia. reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe. care. La data de 16 februarie 1995. Parchetul a solicitat internarea reclamantului la Spitalul judeţean Oradea. de la începerea urmăririi penale. la care a participat avocatul din oficiu al reclamantului. invocând faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale. risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. reclamantul solicita punerea sa în libertate şi soluţionarea. Prin aceeaşi sentinţă. de asemenea. La data de 7 aprilie 1995. În consecinţă. 35. în zadar. . în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice cu scopul elucidării cauzelor incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994. dacă arestarea preventivă va fi prelungită. el dând curs tuturor convocărilor Parchetului. cu prioritate. 32. reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea. 33. a apelului. La data de 18 aprilie 1995. 30. Reclamantul îşi exprima. 34. în vederea îndeplinirii procedurii de citare a reclamantului. La data de 9 decembrie 1994. de asistenţă juridică şi nu i s-a făcut prezentarea materialului de urmărire penală la terminarea urmăririi penale. inclusiv rechizitoriul. la primul termen în faţa Curţii de Apel Oradea. apreciind necesară analizarea acestora în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat. valabil până la data de 19 august 1994 şi că măsura nu a fost prelungită. deşi nu fusese niciodată condamnat anterior. deci. din oficiu. 29. în realitate. inclusiv a rechizitoriului.

38. În 1997. La data de 22 aprilie 1998. Tribunalul Judeţean Dolj a dispus. transmiţând dosarul Judecătoriei Craiova. La 22 octombrie şi 5 noiembrie 1999 şi la 10 ianuarie şi 21 februarie 2000. Prin decizia din 12 decembrie 1997. reclamantul a solicitat instanţei administrarea unor noi probe. La 10 septembrie şi 8 octombrie 1998. 52. reclamantul a formulat. La data de 9 ianuarie 1998. reclamantul a informat Judecătoria Beiuş cu privire la decizia Curţii Supreme de Justiţie de strămutare a cauzei la o altă instanţă. 55. 17 iunie şi 9 iulie 1998 reclamantul a fost absent. reclamantul nu s-a prezentat. instanţa a procedat la ascultarea a patru martori. consemnând faptul că reclamantul prezenta tulburări de personalitate. nu a fost fixat nici un termen în cauză. 56. 41. tribunalul a respins cererea reclamantului şi a dispus ca partea vătămată să se prezinte la institutul de medicină legală. 24 februarie şi 17 martie 1999. respectiv 22 aprilie 1998. respectiv 3 iunie 1999. în scris. cerere de amânare a judecării cauzei. avocatul reclamantului a informat instanţa cu privire la cererea de strămutare aflată pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat un nou termen. La data de 5 noiembrie 1998. instanţa a procedat la ascultarea reclamantului şi a soţiei sale. la cererea reclamantului. Judecătoriei Craiova. Parchetul a apreciat că reclamantul poate beneficia de circumstanţa atenuantă prevăzută de articolul 73 litera b). în vederea examinării medico-legale. 40. La termenele din 20 mai. 248 . 50. 42. La 19 ianuarie 2000. motivată de internarea sa în spital. prin rechizitoriu. Instanţa a admis cererea formulată. care aruncase o cărămidă în direcţia sa. 44. Laboratorul judeţean de medicină legală Bihor a redactat raportul de expertiză. Prin sentinţa din 12 mai 1999.N. La data de 3 decembrie 1998. amânarea judecării apelurilor declarate de părţi. instanţa a procedat la ascultarea părţii vătămate şi a trei martori şi a dispus ca partea vătămată să fie supusă unei examinări medico-legale. reclamantul a solicitat instanţei. Judecătoria Beiuş. pentru tentativă la vătămare corporală. 48. La 22 septembrie şi 17 noiembrie 1997. Parchetul a ascultat trei martori şi a procedat la reconstituirea faptelor şi la confruntarea părţii vătămate şi a reclamantului cu un martor. 54. 57. 47. La 1 şi 3 aprilie 1997. Au fost fixate noi termene de judecată la datele de 10. La data de 1 aprilie 1997. întrucât a săvârşit fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări. cu discernământ. instanţa a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 262 de zile de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală. Instanţa a amânat soluţionarea cauzei. 53. reclamantul a formulat cerere de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecată. motiv pentru care instanţa a dispus citarea acestuia pentru un nou termen. acordarea unui nou termen de judecată. la o dată neprecizată. Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare a reclamantului şi a trimis cauza. La data de 5 mai 1999. în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului. faptă incriminată de articolul 182 alineat 1 din Codul penal. Reclamantul a solicitat ascultarea unui martor prin comisie rogatorie. termene la care reclamantul a fost absent. La data de 16 iunie 1997. Judecătoria Beiuş s-a conformat deciziei Curţii Supreme. instanţa a dat cuvântul reclamantului. La 18 mai. La data de 16 aprilie 1997. 51.36. pe perioada vacanţei judecătoreşti. spre soluţionare. La data de 21 aprilie 1999. 59. reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie strămutarea dosarului la o instanţă dintr-un alt judeţ. La primele două termene fixate de Judecătoria Craiova. 46. dar concluzionând că reclamantul a comis actele de agresiune împotriva lui D. nu a fost fixat nici un termen în cauză. determinate de o provocare din partea părţii vătămate. reclamantul a fost trimis în judecată. reclamantul şi partea vătămată au declarat apel împotriva acestei sentinţe. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1998. pentru a pune concluzii pe fond. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1997. 58. pe perioada vacanţei judecătoreşti. 43. motiv pentru care instanţa a amânat soluţionarea cauzei. 39. prevăzută de articolul 181 alineat 1 din Codul penal. La data de 19 ianuarie 1998. 45. La data de 13 decembrie 1999. 49. 37.

A. Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi a casat sentinţa pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 12 mai 1999 şi decizia pronunţată de Tribunalul Judeţean Dolj la data de 13 martie 2000. cunoscut în închisoare sub pseudonimul „Raj”. din celula pe care o împărţea până atunci cu un cetăţean turc. i-a „adormit vigilenţa”. dată fiind absenţa avocatului ales. 71. la 1 şi 22 februarie 2001. 63. După numeroase lovituri. Curtea de Apel Craiova a transmis dosarul Judecătoriei Craiova. Conform informaţiilor de care dispune Curtea. Tribunalul Judeţean Dolj a menţinut sentinţa pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 12 mai 1999 (paragraf 55 din prezenta hotărâre). reclamantul a prezentat instanţei motivele de recurs. strigând că „vor termina cu el”. 65. Acesta a fost apoi transferat de către gardianul P. La data de 30 noiembrie 2000. 67. 61. instanţă căreia reclamantul i-a solicitat. aflat în greva foamei. 72. 70. asistenţa juridică a reclamantului nefiind asigurată.S. în care şef de celulă era un recidivist. B. Relele tratamente la care reclamantul pretinde că a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava 1. au fixat sonorul radio-ul la maxim şi l-au lovit cu sălbăticie pe reclamant cu două bastoane. 69. „Raj” şi un coleg de celulă. La data de 16 august 2000. Instanţa a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Craiova. în celula nr. cauza este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova. Gardianul S. deşi avertizat de strigătele reclamantului. La data de 2 februarie 2000. reclamantul a căzut într-o stare de semi-inconştienţă. a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea motivelor de apel invocate. a fost transferat de către administraţia penitenciară. La termenul din data de 6 septembrie 2000. instanţele inferioare au condamnat reclamantul fără a stabili legătura de cauzalitate între faptele acestuia şi leziunile suferite de partea vătămată. 74. nici reclamantul. Prin decizia din 13 martie 2000. Curtea nu are cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de 17 mai 2001. 5 aprilie şi 26 aprilie 2001. Instanţa a reţinut că. dar reclamantul a refuzat. Prin decizia din 13 septembrie 2000. instanţa a acordat un nou termen. spunându-i că va fi eliberat după ce va face o baie împreună cu deţinutul „Raj”. Tratamentele incriminate a) teza reclamantului 73. l-a văzut intrând în celulă pe comandantul adjunct al 249 . partea vătămată a solicitat amânarea judecării cauzei. instanţa a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea motivelor de recurs invocate. Deţinuţii au continuat să-l lovească pe reclamant. ştiind că gardienii foloseau acel deţinut în scopul „eliminării deţinuţilor incomozi”. în cadrul soluţionării cererii de recurs de către Curtea de Apel Craiova. La data de 18 octombrie 2000.S. La data de 27 decembrie 1994. 64. Reclamantul susţine că a refuzat să intre în această celulă. nici partea vătămată nu s-au prezentat în instanţă. reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii şi. în prezenţa şefului de celulă. La data de 14 decembrie 2001. dar gardianul P. în celula nr. reclamantul. 39. a solicitat amânarea cauzei la termenele din 24 mai şi 14 iunie 2000. La data de 28 iunie 2000. instanţa a amânat cauza pentru efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală privind starea de sănătate a părţii vătămate şi a dispus ca aceasta din urmă să se prezinte. 62. 68. iar la data de 6 martie 2000. La termenul din data de 17 mai 2001. a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei şi admiterea cererii privind administrarea de noi probe. amânarea cauzei. Gardienii au încercat să-l hrănească forţat. În noaptea de 10/11 ianuarie 1995. 42. Puţin după evenimente. reclamantul a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată. La 15 martie. în scopul efectuării examinării. 66. a refuzat să intervină. instanţa a procedat la ascultarea unui martor. iar. luând în considerare rechizitoriul şi probele administrate în cauză. cunoscut sub numele „Sisi”. la data de 2 noiembrie 2000. La data de 16 martie 2000.. la institutul de medicină legală.60.

In februarie 1997. 84. care a stabilit diagnosticul de schizofrenie paranoidă (paragraful 102 din prezenta hotărâre). din nou. are dureri puternice de cap şi şi-a pierdut parţial auzul şi vederea. în cursul acestui examen nu a fost capabil să se exprime din cauza puternicelor lovituri a căror victimă fusese în noaptea de 10/11 ianuarie 1995. la propunerea medicului penitenciarului. radiologie şi ORL.I.P. Reclamantul susţine că transferul a avut ca scop îndepărtarea sa de familie. că nu a fost tratat din punct de vedere chirurgical şi că a fost supus la o adevărată tortură psihologică. boli ce s-au agravat în perioada de arestare preventivă. Reclamantul susţine. cu mult superior numărului de scaune. chirurgie. că. de asemenea. de mai jos). 76. indiferent ce se va întâmpla. în cadrul secţiilor de urgenţă. că nu a putut sta în poziţie şezândă. spunându-i-se că familia sa a fost ucisă. reclamantul a fost condus la Spitalul Judeţean Oradea. Reclamantul susţine că. vina va aparţine reclamantului. la Spitalul judeţean Oradea (secţia neuropsih