POLITICA REGIONALĂ EUROPEANĂ

Matei OPROESCU

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială. 1.1. Coeziunea economică şi socială Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei implicaţi. Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului. Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social, cultural şi politic. Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii. Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor
1

fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate. Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri, sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale. Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole, evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică. La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale. Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin),
2

Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80. echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc. atragerea investitorilor străini. Cu toate acestea. politica de dezvoltare regională (PDR). Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială • Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii discrepanţelor regionale1. includ: reducerea şomajului. promovarea coeziunii economice şi sociale. fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice. la acea vreme.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care 1 Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”. De asemenea Art. Obiectivul principal al Politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală. evident. 92. Cu alte cuvinte. Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI). acţiuni care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. 3 . Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri. în parteneriat cu diferiţi actori economici. conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale. sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă). în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile. în acest scop. îmbunătăţirea infrastructurii. Obiectivele specifice. creşterea nivelului de trai. precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale). el nu făcea trimitere.3 (actualul 87. Altfel spus.anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung. la rândul lor. Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o reprezintă. ca obiectiv esenţial. prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional. fără a menţiona însă. respectiv PDR. şi la diferite mecanisme redistributive.

temporar. Grecia. dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC. Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni. Harta discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care. Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale. Programul Comisiei pentru 2 Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă. noul preşedinte al Comisiei la acel moment.” La începutul procesului de integrare. nord-estul Franţei. iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”. politica structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia. nevoia de a interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii. nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei). Irlanda. mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale 4 . o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70. sudul Italiei. utilizată de analiştii economici şi de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. J. ţările din centrul Europei. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986. atât în ceea ce priveşte veniturile. doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri. La momentul respectiv. Pe de altă parte însă. iar după ’90 şi Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii. 280 milioane ECU. Delors. • După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986. dar şi productivitatea. Irlanda şi Danemarca (1973) a însemnat şi primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective. Pe fondul acestor realităţi. a fost inclusă şi Irlanda). a atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente.. disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior într-o Europă cu nouă.fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul Politicii de dezvoltare regională 2.promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat. Portugalia. centrul şi sudul Spaniei. a fost creat în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) . Corsica. zece. cu excepţia notabilă a sudului Italiei. • Prima extindere. incluzând Marea Britanie. calitatea infrastructurii etc. Ca atare.

nu este întâmplător faptul că. de o ciocnire a civilizaţiilor. 1985. care. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor. Corsica. ca regulă generală. Delors avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia. p. FEOGA) 3 4 Commission. prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER. reflectă tensiunea dintre Sud şi Nord. În martie 1985. 1985. ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale. intitulat „Coeziunea economică şi socială”. solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistenţă. drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate. sudul Italiei. concept care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii. în mod explicit. J. în cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%. (credite FEDER. prin Actul Unic (1987). Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS. atitudine care pare a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate. FSE şi FEOGA . dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale. Această tensiune este generată nu atât de problemele financiare. 5 5 Obiectivele 1. întârzierea fiind definită. Aceste regiuni. regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare. FSE. Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase obiective generale5: • Obiectivul nr. p. Spania şi Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune.Orientare) la nivel comunitar. a fost introdus un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare. Grecia. Irlanda de Nord. pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993). 15 Commission. menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. trebuie s-o spunem deschis. cât de o lipsă de înţelegere. 2 şi 5b erau.1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. • Ca atare. Portugalia. mare parte din Spania. 5 . într-un cadru unic. contribuind la întărirea identităţii europene”4.

FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare). Chiar dacă. Spre deosebire de extinderile precedente. respectiv Spania. • Deoarece statele mai sărace. Norvegia a decis să nu adere la Uniune. conceptul de Coeziune Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER şi FSE). sub 8 locuitori/km (FEDER. în 1993. alocate prin intermediul bugetului comunitar. Prin Tratatul de la Maastricht. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin dezvoltate dintre acestea”. de la 6. introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar. după aderarea ţărilor nordice. • La începutul anilor ‘90. • Obiectivul nr. aflate la periferia sudică a Europei. Portugalia. • Obiectivul nr. realizarea UEM. instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM. • Obiectivul nr. FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri). cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht. la 14. negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE). Finlanda. 6 (introdus în 1995. nu erau pe dea-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi socială. această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în 6 . ecu în 1987.• Obiectivul nr. Norvegia şi Austria au început pregătirile pentru aderarea la UE. în avantajul statelor mai bogate. • Obiectivul nr. Suedia şi Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populaţiei.3 mld. în principal. Suedia. şi. prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. au fost privite ca fiind. Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale. la cererea statelor mai puţin dezvoltate. Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state membre.1 mld. alături de Piaţa Unică şi UEM. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE). 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE). Ca atare. TUE (Art. Grecia şi Irlanda. Fondul de Coeziune (FC) (Art. în final. 130d). 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a.

care să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă. crearea Pachetul Delors I şi 1993 1995 1997-1999 pieţei unice Tratatul asupra UE: crearea UEM Aderarea Finlandei. în special regiunile periferice şi nordice. Irlanda şi Crearea FEDER Programele Integrate ’70 Marea Britanie Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Mediteraneene Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992. ţările nordice au înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct. fiind însă posibil să se creeze. 2 anilor Prima extindere: Danemarca. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii. special pentru Finlanda şi Suedia. periferice şi dominant rurale. Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune Principalele momente în procesul integrării europene 1957 Tratatul privind crearea CEE Dezvoltarea politicii de coeziune a UE Prevederi generale în preambulul TCEE şi Începutul Art. o nouă măsură pentru problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6. Suediei şi Austriei reforma FS din 1988 Pachetul Delors II şi crearea FC Introducerea Obiectivului 6 al FS Agenda 2000 şi procesul de extindere Viitoarea reformă a spre centru şi est (are în vedere perioada FS 2000-2006) 7 .UE. Cum negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare.

Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica regională este un instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare. dincolo de lupta între „naţionalisme” a apărut şi divizarea ideologică în care context. prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947. iar Franţa. Ed. care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană. când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a 6 7 A. Marea Britanie s-a alăturat acestei structuri în 1954. Astfel a lansat Robert Schuman chemarea către ţările Benelux. sau în relaţia dintre Germania şi Olanda. rostită la Harvard University. pe de altă parte. Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. a fost prezentată de ministrul de externe francez în 1950. 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai federalismului european. în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului franco-german. considerată punctul de plecare pentru Piaţa Comună a perioadei dinainte de căderea comunismului.2. Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial. şi are la bază două idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate realiza dintr-o dată. era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici o posibilitate de a promova o politică industrială proprie. În acest context se lansează Planul Marshall. relaţie ce marchează întregul context european. începând cu anii ’60. Astfel ia fiinţă. în dorinţa de a inventa instrumente noi pt. Nu este de mirare că problema formării unor structuri noi şi a cooperării transfrontaliere este prezentă. în discursul politic european şi sunt promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi. Zürich.6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări condiţionată primordial de interese şi procese economice. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei filozofii a unificării europene. ca domeniu distinct.8 Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui de II-lea Război Mondial – Scandinavia de exemplu. Marga: Filozofia unificării europene. care a stat la baza înfiinţării CECO. 8 Declaraţia Schuman. 8 . pe de-o parte.2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007. chiar prima structură transnaţională. avea interesul de a tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a Alsaciei şi Lorenei. în 1971.Reforma 2013 structurale politicii 1. 1997. Cluj. de la început. Churchill.7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). ci sub forma unui scop generic. respectiv a diferitelor regiuni. Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border Regions) care a stabilit. realizarea unei Europe noi. ci printr-un proces lung şi dificil. Politica regională. De fapt. s-a formulat ideea structurării unei organizaţii regionale europene (W. aproape inevitabil. Dacia. negocieri referitoare la transferurile ce sunt condiţionate de disparităţile existente la nivelul ţărilor şi. relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene. nu apare textual în Tratatul de la Roma.

Reprezentantul Marii Britanii. Thomson. Acest Fond – funcţional din 1975 – se alătura celorlalte două existente. La aceea dată nici nu se motiva o politică regională de sine stătătoare. şi anume Fondului Social European (existent din 1960) şi Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962). se instituie Comisia de Politici Regionale cu participare uniformă – 2 reprezentanţi din partea fiecărui stat membru. izbucnită în 1973.  1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale. 9 . Evoluţia politicii regionale. dezvoltare teritorială.  1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a Irlandei la CE. creată prin acest tratat. G. în raportul prezentat cu această ocazie. la Paris.economiei. Politica Regională în cadrul Pieţei Comune. 1. pt. regionalismul numai în cazul Italiei fiind prioritar). unde s-a decis elaborarea unei concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui Fond de Dezvoltare Regională pentru probleme din domeniile agrar. şomaj structural. a tranşat definitiv această problemă în favoarea atenţiei ce trebuie acordată regiunilor. Germania problema majoră era agricultura. Anterior acestei date.  1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile. cronologia evenimentelor privind politica regională este următoarea:  1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre. întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună.  În 1972 are loc. Belgia dezvoltarea teritoriului. solicită realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării politicilor regionale naţionale cu cea internaţională. Reformele politicii regionale în UE. Criza petrolului.3. trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona această problemă la nivelul Comunităţii. nu prezenta diferenţe majore economice în plan teritorial. Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma în privinţa priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. în 1972. Această schimbare s-a produs cu definitivarea. poate cu excepţia regiunilor din sudul Italiei. deoarece Comunitatea Economică Europeană.

în 1988. sunt elemente care conduc la ideea necesităţii unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate. London. prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE. Bainbridge: European Union. tehnice sau fiscale). Tot în 1993. Spania). respectiv concepţia privind uniunea monetară formulată în cadrul planului Werner. s-au realizat noi transferuri de competenţe. 30 %). MO.9 În 1986. 10 . Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981. al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale nu este suficientă. pentru a răspunde noilor obiective formulate. Apud: Single European Act (SEA) in: T. Astfel. ce se poate motiva cel mai simplu prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii Europene (CE) s-a majorat cu 22 %. Fondul Structural pentru Coeziune. se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. poate cea mai importantă din istoria sa. În acest context are loc. p.Criza economică din anii ’70. în 1993. fond destinat prioritar ţărilor mai slab dezvoltate (Grecia. CE a devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică. în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul 9 10 Apud: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról. în plan economic. Budapest. 442. Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică regională. fiind necesară şi a celor nevamale (fizice. de la state către comunităţi. începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele regionale la nivelul Comunităţii. apare un nou fond structural. Irlanda. Dacă în prima perioadă sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările membre. pentru o mai mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional. Politica regională funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional.10 Consecinţe. Spania şi Portugalia – 1986) aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale. în consecinţă politica regională devine politică comunitară. pe locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE. Penguin Books. de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului. PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. Portugalia. o reformă privind fondurile structurale şi se instituie.282. 2001. regiunile cele mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate. 1998. p. 40 % din sprijinul oferit).

Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri regionale.5 % din fondul regional. sprijin pentru tineri cu probleme sociale. pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II. 5 % din fond. care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 % din media comunitară.unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %. Wien. Finlanda. Verlag Österreich. cu o populaţie în regres sau cu o densitate foarte mică a populaţiei. 1999. ca astăzi aceste cheltuieli să se ridice la 30 % din total. Kopeczek: Der Concours der EU. 1999. Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit. Brussels. suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. ⇒ domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria. Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene şi pentru protecţia mediului. politica în domeniu trebuie să respecte următoarele principii:12 11 12 Apud: A. ⇒ domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale. cu un cuantum de 0. ⇒ domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai mici (NUTS III). cca. cu un venit mediu mic. 11 . 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat acestui grup de regiuni. şi are în vedere trei indicatori de bază: rata şomajului (peste media pe CE). ⇒ domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă. Suedia). 11 % din fonduri dirijate în acest sector. cca. European Communities. şomerii din industrie (peste media din CE) şi un trend descendent al celor angajaţi în industrie. ⇒ domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit. Apud: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006. şi anume: ⇒ domeniul III: reducerea şomajului prelungit. se adresează regiunilor de categoria NUTS III. Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii prioritare:11 ⇒ domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând nivelului NUTS II.

12 . Aceste reforme succesive au fost condiţionate şi de aderarea unor noi membrii la CE. şi anume:  subsidiaritate. în decursul timpului. aprinse. ⇒ Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei. în dorinţa de a-i asigura eficienţă. claritate şi acurateţe metodologică. În plan instituţional.♦ sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat. ♦ nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice. reformele au fost precedate de discuţii vii. Din acest motiv. din care fac parte.  sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă. reforma din 1988 se axa pe 3 probleme majore:  politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice. ⇒ Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene. ⇒ Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă. ♦ pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor beneficia de el. ♦ intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru care este solicitat. soluţiile fiind de compromis. ⇒ Adunarea Regiunilor Europei. descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe decizionale pentru potenţialii beneficiari. Fiind cea mai importantă în materie. În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii. s-au format structuri de reprezentare şi decizional-consultative. fiecare cu specificităţi şi priorităţi structurale. Reforme în domeniul politicilor regionale Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape.  politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în cadrul respectiv. care nu pot influenţa dezvoltarea întregii zone. după cum urmează: ⇒ Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei. ♦ sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective.

priorităţi stabilite prin strategii legitim adoptate. pentru cele rurale acestea sunt: economică. cuprinse în Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune) şi unul operaţional . Reforme au avut loc şi după 1988.  programare – planificare strategică structurată de jos în sus. în iulie acelaşi an. a Programelor Complement.  concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse. S-au stabilit criteriile de încadrare pentru diferitele spaţii. Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7 ani). Dispare astfel necesitatea elaborării Planului Naţional de Dezvoltare. şi vor mai exista desigur. Pentru fiecare categorie în parte s-au stabilit funcţii de bază. Parlamentul European nu şi-a dat avizul asupra perspectivelor financiare propuse de către Comisia Europeană. cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării (Strategia de la Lisabona) precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg). sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005. cel din iunie 2005. precum şi caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar. sub preşedinţia londoneză. regiune semnificativ rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune predominant rurală (cu un procent de peste 50 % de populaţie rurală). şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune preponderent urbană (populaţie urbană 85 % din populaţie).Programele Operaţionale. 13 . In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013. cât şi pe cele comunitare. dar liniile directoare ale acestor politici nu au mai fost fundamental reformulate. parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii. în vederea unei coordonări şi derulări eficiente. dar aduce o viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei Lisabona. Comisia a propus să reorienteze politica coeziunii. solicitând elaborarea a doar două documente programatice: unul strategic Cadrul National Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale. ecologică şi socioculturală. îndelung negociate de către cele două Consilii Europene. de nivele diferite. In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui European din iunie anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune. axat pe elementele structurale prioritare.

2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate după 2007 în doar 3 obiective: Convergenţă. Fondul Social European şi Fondul de Coeziune. la data efectuării studiului. Competitivitate Regională şi Ocupare şi Cooperare Teritorială Europeană. se impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii regionale.In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru noile structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile române.Actualele obiective (1.(vezi obiectivul Cooperare Europeană Teritorială) Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare Regională. S-a elaborat o bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator statistic general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques). Pentru a asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o foarte mare diversitate în privinţa organizării teritoriale a statelor din Europa. fără deosebire de locul unde se află. Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale. In acest caz apare şi o Autoritate Unică de Control şi un grup de controlori financiari (format din cate un controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de a sprijini Autoritatea de Control). noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este înlocuită cu Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă. Sistematizarea NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în spaţiul UE. In domeniul managementului. existau întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului Cooperare Teritorială Europeană. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru obiectivul Cooperare Europeană Teritorială. Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi pentru a avea un control eficace. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi pentru a alege acele proiecte care să creeze o convergenţă economică dar şi premisele unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE. după cum urmează: 14 . trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă de ordin procedural. România este eligibilă doar pentru obiectivul Convergenţă şi Cooperare Teritoriala Europeană. şi a fost adoptată printr-o decizie a Consiliului (1260/1999). România va beneficia de toate trei.

• NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk. NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună. numărul localităţilor fiind de 98433. Luxemburg: ţara un singur judeţ). Din motive practice. În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia. II. Franţa: macroregiune. Irlanda: ţara o sin-gură regiune. Olanda: provincie. Danemarca. Italia: regiune. Austria: Land. în majoritatea ţărilor UE acest nivel administrativ nu există). cele mai importante nivele NUTS sunt: I. Franţa: departament. Italia: grup de regiuni. Anglia: judeţ. De regulă. Luxemburg: canton. în cadrul politicii regionale nu se acordă sprijin nivelului V.• NUTS I – macroregiuni (Germania: Land. Suedia: ţara constituie o macroregiune). Spania: grup de comunităţi autonome. III a regiunilor din UE-15: Ţară NUTS I Număr Populaţie 3 3 1 2 8 16 4 1 11 1 11 4 3 7 1 medie 2 638 000 3 290 000 5 171 000 2 527 000 6 546 000 5 039 000 2 578 000 3 549 000 5 169 000 393 000 5 273 000 3 769 000 3 286 000 5 584 000 8 668 000 NUTS II Nu Populaţie măr 9 11 1 6 26 38 13 1 20 1 35 12 7 18 8 medie 879 000 1 116 000 5 171 000 842 000 2 268 000 2 015 000 793 000 3 549 000 2 843 000 393 000 1 657 000 1 265 000 1 408 000 2 171 000 1 084 000 NUTS III Nu Populaţi măr 35 43 15 19 100 445 51 8 103 1 65 40 30 52 24 e medie 226 000 234 000 335 000 266 000 589 000 148 000 202 000 444 000 599 000 393 000 892 000 380 000 329 000 752 000 361 000 15 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda Portugalia Spania Suedia . Franţa: regiune. Suedia: regiuni de dezvoltare). Spania: judeţ. Numărul unităţilor NUTS IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de 1031). • NUTS V – localitatea. II şi III. pe nivele NUTS I. Spania: comunitate autonomă. • • NUTS III – judeţe (Germania: Kreis. Italia: judeţ.

Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene. Uniunea Europeană este străbătută de un val de pesimism. Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui climat economic şi politic favorabil. scleroza instituţională sau nevoia de reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei). coerenţa politicii regionale nu se poate asigura prin proceduri mecaniciste. în acest moment. datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi. actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între diferitele ţări membre. Privind retrospectiv. climatul politic volatil. se numără printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă 16 . prin definiţie.--. iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în acest sens. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit.4. mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate.Europeană Sursă: CEC. iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional. Aceste diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu. sistemele politice sunt. iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Regions. Dificultăţile economice. 1. Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil. Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de către diferitele ţări membre ţin cont de aceste specificităţi.Uniunea 75 4 238 000 208 1 830 000 103 343 000 1 -. mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei). Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele membre. rezistente la schimbare.

Orice tentativă de a readuce această politică în competenţa statelor membre este respinsă aproape unanim. •responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are. 1. Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat: •concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia. faţă de ţările sărace. Viitorul politicii regionale 1. Pe de altă 17 . Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce privește nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene. fac din capitalul fizic. stimulează gestiunea strategică şi financiară multianuală. Astfel. consolidează progresul social şi solidaritatea. ca actor economic global. Rusia. majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării. care a determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic. a capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei. încurajează investiţii care nu ar fi fost întreprinse în absena sa. promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi a monitorizării. prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de către părţile interesate a rolului important pe care politica de coeziune îl joacă în construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de către părţi pentru continuarea acestei politici.5.5.1. datorată ineficienţei unor politici comunitare. China). alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană. social şi uman factori de stimulare a creşterii. susţine competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune. Multe dintre aceste contribuţii confirmă că politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa. a potenţialului de inovare. este necesar ca regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul atenției acestei politici. cum sunt cele din Africa sub-sahariană.şi scepticism. India. atât de criticat în cercurile internaţionale). Astfel. În mod similar. Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu interes.

fie de a asista restructurarea unui anumit sector. ar trebui să fie consolidată. Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care regiunile şi statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai des: globalizarea. sau de a susţine investiţiile care. schimbările demografice şi tensiunile sociale. de a promova masa critică şi excelenţa în anumite domenii. Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor exprimat în SPC (standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a bunăstării şi a nivelului de trai. este unul dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici. Cu toate că există un consens asupra faptului că politica de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme. majoritatea contribuțiilor .împreună cu Parlamentul European . Alte contribuţii amintesc faptul că abordarea acestor probleme ar trebui să nu determine plasarea în plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de coeziune stabilite de către Tratat. motiv pentru care . 1. majoritatea contribuţiilor subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul. ci are scopul de a stimula potențialul de dezvoltare endogenă al regiunilor europene.5. În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă.parte. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii regionale comune Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective. din cauza dimensiunii lor transnaţionale. necesită un răspuns din partea Comunităţii.susțin că politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE.2. nici principalul instrument de intervenţie. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin realizarea agendei de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg. subliniază acestea. schimbarea climatică şi creşterea preţului energiei. toate cheltuielile au implicit un efect redistributiv. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede 18 Cooperarea teritorială. Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o parte esenţială a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un obiectiv unanim recunoscut. dat fiind faptul că aceasta nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate.

în ciuda provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de locuitor destul de semnificativ sub media din statele membre existente. politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea structurală în statele care au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie în prezent la îndeplinirea Strategiei de la Lisabona. statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru convergenţă economică şi finanţe publice stricte. conform politicii de coeziune. În plus. în fiecare stat membru. Cu toate acestea. Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în 200513. Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre. De asemenea. distribuirea acestora între statele membre nu este corelată cu PIB-ul.europa. prin crearea Fondului de coeziune la începutul anilor 1990. dimensiunea Fondurilor scade în raport cu PIB-ul UE.htm. este foarte important să se înţeleagă efectul general al bugetului comunitar. este puternic legată de PIB-ul acestora. 19 . Septembrie 2006. pentru care datele din 2005 nu sunt relevante. Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile totale din bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54. eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en.2 miliarde euro în 2013. indiferent de locul în care trăieşte şi munceşte şi dacă a putut sau nu să contribuie la activitatea economică. cele de mai jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai 2004 şi la începutul lui 2007. în evoluţia spre o monedă unică. Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării activităţilor în anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de prosperitatea statelor membre şi. devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de stuctura holdingurilor din agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi preţurile de susţinere. prin urmare. Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii Europene. În mod similar.că formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de coeziunea economică şi socială. căutând ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice. nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo corelare cu prosperitatea naţională. disponibil pe http://ec. Până 13 Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”. dat fiind că acesta este principalul criteriu pentru alocarea resurselor.

fiecărui stat membru i se alocă un ajutor pe cap de locuitor cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile respective este mai mic. În total. acestea vor fi scăzut la 0. sistemul se asigură că majoritatea resurselor se concentrează pe regiuni şi state mai puţin dezvoltate. Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a corela valoarea asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al unei ţări. Dacă în 1989. Noile state membre. procentul va fi de 85%. care reprezintă aproximativ 21%din populaţia UE-27. utilizând aşa numita metodă Berlin stabilită în 1999. pe baza statisticilor obiective. comparativ cu valoarea la începutul anilor 1990 (Fig.10). 4. care se alocă pe plan naţional). astfel încât cele cu nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume. 4. guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele naţionale şi regionale şi între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune. Pe baza metodei adoptate.în 2013. şi nevoia de a se asigura că resursele disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient. 56% din resursele disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit.35% din PIB. la sfârşitul perioadei actuale de programare. în timpul pregătirii Agendei 2000. ţinând cont de alocările indicative propuse de Comisie. 20 . Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel maxim în raport cu PIB-ul (Fig. După deciderea alocării resurselor între statele membre. vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul perioadei. Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013 a fost hotărâtă de Consiliul European în decembrie 2005.11).

cât şi în Grecia şi Portugalia. Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale. în majoritate. şi aproximativ 54% în baza obiectivului de competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia). programele regionale sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea fondurilor structurale în baza obiectivului de convergenţă şi peste 75% din susţinere. pe baza datelor disponibile. ci spre cele sectoriale. regiunilor celor mai dezvoltate. În plus. 21 . De acest rabat s-a bucurat numai Marea Britanie. drept urmare. din 1984. De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat. în majoritatea cazurilor. determinată de impunerea unui anumit procent al cofinanţării şi imposibilitatea asigurării acestui procent al cofinanţării la nivel local şi regional. şi 7% în regiunile din Centrul Regional Europa. deoarece. departe de destinatarii intenţionaţi. peste 100 miliarde euro din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele regionale.nu mai sunt dispuse să plătească. care alocă cea mai mare parte din resurse. pentru toate cele şase state contributoare nete. În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie. statele membre au decis să transfere în medie aproximativ 75% din alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza obiectivului de convergenţă (minimul fiind de 63% în Regatul Unit). statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii fondurilor structurale între FERD şi FSE. Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele state . prin noile perspective financiare acestea vor primi 50 % din suma totală pentru obiectivul Competitivitate şi Cooperare Europeană Teritorială.contribuabili neţi . în prezent. în baza obiectivului de competitivitate regională.Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR). programelor naţionale. Totuşi. în final nu vor primi banii înapoi de la fondurile structurale. distribuirea programelor naţionale şi regionale variază semnificativ între state. Pentru perioada 2007-2013. concepute şi gestionate la nivel naţional. Prin urmare. statele membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile de convergenţă. noilor state membre. aşa cum este şi România este capacitatea de absorbţie a acestora.

2. • • www. Marga. Bucuresti. Cluj. 1997. Barbulescu.finantare.Bibiografie: 1.europa • 22 .europa.eu http://ec.ro www. Tritonic. A: Filozofia unificării europene. Iordan Gheorghe. 2006. Uniunea Europeana: politicile extinderii Ed. Dacia. Ed.