POLITICA REGIONALĂ EUROPEANĂ

Matei OPROESCU

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială. 1.1. Coeziunea economică şi socială Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei implicaţi. Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului. Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social, cultural şi politic. Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii. Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor
1

fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate. Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri, sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale. Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole, evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică. La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale. Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin),
2

Cu toate acestea. Cu alte cuvinte. precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale). evident. respectiv PDR. atragerea investitorilor străini. De asemenea Art. Obiectivul principal al Politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. ca obiectiv esenţial. echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc. la rândul lor. în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile. sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă). în parteneriat cu diferiţi actori economici. în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. 92. fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice. Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală. el nu făcea trimitere. politica de dezvoltare regională (PDR).3 (actualul 87. în acest scop. şi la diferite mecanisme redistributive. includ: reducerea şomajului. îmbunătăţirea infrastructurii. acţiuni care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care 1 Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”. Altfel spus. Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o reprezintă. Obiectivele specifice. 3 . promovarea coeziunii economice şi sociale. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale. creşterea nivelului de trai. Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială • Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii discrepanţelor regionale1. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80. prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional. la acea vreme. Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI). fără a menţiona însă. conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri.anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung.

incluzând Marea Britanie. J. Harta discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care. a atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70.fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul Politicii de dezvoltare regională 2. noul preşedinte al Comisiei la acel moment. dar şi productivitatea. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986.. respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii. La momentul respectiv. Pe fondul acestor realităţi. zece. a fost creat în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) . ţările din centrul Europei. iar după ’90 şi Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii. Programul Comisiei pentru 2 Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă. Irlanda. Delors. temporar. mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale 4 . Irlanda şi Danemarca (1973) a însemnat şi primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective. nord-estul Franţei. utilizată de analiştii economici şi de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. 280 milioane ECU. sudul Italiei. Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni. Grecia.” La începutul procesului de integrare. nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei). cu excepţia notabilă a sudului Italiei. Portugalia. • Prima extindere. nevoia de a interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. calitatea infrastructurii etc. Pe de altă parte însă. centrul şi sudul Spaniei. a fost inclusă şi Irlanda). Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”. disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior într-o Europă cu nouă. • După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986. atât în ceea ce priveşte veniturile. dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC. iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Corsica. politica structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia.promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat. Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale. doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri. Ca atare.

Delors avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia. menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. În martie 1985. Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS. cât de o lipsă de înţelegere. FSE. de o ciocnire a civilizaţiilor. intitulat „Coeziunea economică şi socială”. a fost introdus un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare. contribuind la întărirea identităţii europene”4. regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale. ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale. ca regulă generală. (credite FEDER. Aceste regiuni. prin Actul Unic (1987). p. solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistenţă. întârzierea fiind definită. FSE şi FEOGA . 5 . pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993). 15 Commission. care. Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase obiective generale5: • Obiectivul nr. trebuie s-o spunem deschis. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor.Orientare) la nivel comunitar. prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER. Această tensiune este generată nu atât de problemele financiare.1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. într-un cadru unic. în mod explicit. • Ca atare. în cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%. 1985. de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate. p. sudul Italiei. Corsica. 2 şi 5b erau. Grecia. reflectă tensiunea dintre Sud şi Nord. FEOGA) 3 4 Commission. 5 5 Obiectivele 1. Spania şi Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune. Portugalia. Irlanda de Nord. J. atitudine care pare a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate. dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale. concept care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii. 1985. drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare. nu este întâmplător faptul că. mare parte din Spania.

prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin dezvoltate dintre acestea”. Norvegia şi Austria au început pregătirile pentru aderarea la UE. • Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER şi FSE). 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a. introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar. şi. conceptul de Coeziune Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene. 130d). nu erau pe dea-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi socială. Suedia. Portugalia. aflate la periferia sudică a Europei. această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în 6 . • Obiectivul nr. Suedia şi Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populaţiei. Finlanda. în final. Spre deosebire de extinderile precedente. sub 8 locuitori/km (FEDER. Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state membre. Chiar dacă. au fost privite ca fiind. Fondul de Coeziune (FC) (Art. în avantajul statelor mai bogate. FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri). Norvegia a decis să nu adere la Uniune. TUE (Art. după aderarea ţărilor nordice. Grecia şi Irlanda. la cererea statelor mai puţin dezvoltate. alături de Piaţa Unică şi UEM. Prin Tratatul de la Maastricht. respectiv Spania.• Obiectivul nr. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE). negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE). • Obiectivul nr. Ca atare. • Deoarece statele mai sărace. FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare). alocate prin intermediul bugetului comunitar. instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM. • Obiectivul nr. la 14. realizarea UEM. cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht. Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale.3 mld. ecu în 1987.1 mld. • La începutul anilor ‘90. de la 6. 6 (introdus în 1995. în 1993. în principal. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE).

special pentru Finlanda şi Suedia. care să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă. crearea Pachetul Delors I şi 1993 1995 1997-1999 pieţei unice Tratatul asupra UE: crearea UEM Aderarea Finlandei. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii. ţările nordice au înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct. Irlanda şi Crearea FEDER Programele Integrate ’70 Marea Britanie Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Mediteraneene Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992.UE. o nouă măsură pentru problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6. fiind însă posibil să se creeze. în special regiunile periferice şi nordice. Cum negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare. Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune Principalele momente în procesul integrării europene 1957 Tratatul privind crearea CEE Dezvoltarea politicii de coeziune a UE Prevederi generale în preambulul TCEE şi Începutul Art. periferice şi dominant rurale. 2 anilor Prima extindere: Danemarca. Suediei şi Austriei reforma FS din 1988 Pachetul Delors II şi crearea FC Introducerea Obiectivului 6 al FS Agenda 2000 şi procesul de extindere Viitoarea reformă a spre centru şi est (are în vedere perioada FS 2000-2006) 7 .

în dorinţa de a inventa instrumente noi pt. relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene. Marga: Filozofia unificării europene. 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai federalismului european. Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica regională este un instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare. ca domeniu distinct. când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a 6 7 A. Cluj. iar Franţa. era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici o posibilitate de a promova o politică industrială proprie. În acest context se lansează Planul Marshall. de la început. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei filozofii a unificării europene.2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007. care a stat la baza înfiinţării CECO. Astfel ia fiinţă. pe de-o parte.2. Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial.8 Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui de II-lea Război Mondial – Scandinavia de exemplu. Ed. în discursul politic european şi sunt promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi. Marea Britanie s-a alăturat acestei structuri în 1954. ci sub forma unui scop generic. s-a formulat ideea structurării unei organizaţii regionale europene (W.Reforma 2013 structurale politicii 1. considerată punctul de plecare pentru Piaţa Comună a perioadei dinainte de căderea comunismului. aproape inevitabil. Astfel a lansat Robert Schuman chemarea către ţările Benelux. relaţie ce marchează întregul context european. a fost prezentată de ministrul de externe francez în 1950. De fapt. Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border Regions) care a stabilit. în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului franco-german. realizarea unei Europe noi. Zürich. Dacia. Politica regională. prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947. 1997. sau în relaţia dintre Germania şi Olanda.7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). începând cu anii ’60. nu apare textual în Tratatul de la Roma.6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări condiţionată primordial de interese şi procese economice. rostită la Harvard University. şi are la bază două idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate realiza dintr-o dată. ci printr-un proces lung şi dificil. Churchill. care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană. Nu este de mirare că problema formării unor structuri noi şi a cooperării transfrontaliere este prezentă. în 1971. negocieri referitoare la transferurile ce sunt condiţionate de disparităţile existente la nivelul ţărilor şi. respectiv a diferitelor regiuni. chiar prima structură transnaţională. avea interesul de a tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a Alsaciei şi Lorenei. pe de altă parte. dincolo de lupta între „naţionalisme” a apărut şi divizarea ideologică în care context. 8 . 8 Declaraţia Schuman.

regionalismul numai în cazul Italiei fiind prioritar). se instituie Comisia de Politici Regionale cu participare uniformă – 2 reprezentanţi din partea fiecărui stat membru. La aceea dată nici nu se motiva o politică regională de sine stătătoare. Belgia dezvoltarea teritoriului. dezvoltare teritorială. Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma în privinţa priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. şi anume Fondului Social European (existent din 1960) şi Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962). în raportul prezentat cu această ocazie. Reprezentantul Marii Britanii. Evoluţia politicii regionale. solicită realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării politicilor regionale naţionale cu cea internaţională. Acest Fond – funcţional din 1975 – se alătura celorlalte două existente. Politica Regională în cadrul Pieţei Comune. 9 . Germania problema majoră era agricultura. pt. Thomson. 1. G. a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a Irlandei la CE.economiei.  În 1972 are loc. deoarece Comunitatea Economică Europeană. unde s-a decis elaborarea unei concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui Fond de Dezvoltare Regională pentru probleme din domeniile agrar. Anterior acestei date. poate cu excepţia regiunilor din sudul Italiei.  1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile. cronologia evenimentelor privind politica regională este următoarea:  1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre. izbucnită în 1973. creată prin acest tratat. în 1972. şomaj structural. Această schimbare s-a produs cu definitivarea.3. nu prezenta diferenţe majore economice în plan teritorial. Criza petrolului. a tranşat definitiv această problemă în favoarea atenţiei ce trebuie acordată regiunilor. Reformele politicii regionale în UE. întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună. la Paris.  1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona această problemă la nivelul Comunităţii.  1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale.

442.10 Consecinţe. se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. fond destinat prioritar ţărilor mai slab dezvoltate (Grecia. Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981. fiind necesară şi a celor nevamale (fizice. 2001. s-au realizat noi transferuri de competenţe. al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale nu este suficientă. tehnice sau fiscale). în 1988.282. Spania). poate cea mai importantă din istoria sa. regiunile cele mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate. În acest context are loc.9 În 1986. Budapest. în consecinţă politica regională devine politică comunitară. 40 % din sprijinul oferit). Spania şi Portugalia – 1986) aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale. London. CE a devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică. pentru a răspunde noilor obiective formulate. Fondul Structural pentru Coeziune. MO. în 1993. apare un nou fond structural. în plan economic. o reformă privind fondurile structurale şi se instituie. p. Politica regională funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional. Penguin Books. Dacă în prima perioadă sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările membre. p. prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE. de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului. 30 %). Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE. de la state către comunităţi. Apud: Single European Act (SEA) in: T. Portugalia. PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. Irlanda. Tot în 1993. respectiv concepţia privind uniunea monetară formulată în cadrul planului Werner. începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele regionale la nivelul Comunităţii. sunt elemente care conduc la ideea necesităţii unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate.Criza economică din anii ’70. 10 . pe locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. Bainbridge: European Union. 1998. în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul 9 10 Apud: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról. pentru o mai mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional. Astfel. Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică regională. ce se poate motiva cel mai simplu prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii Europene (CE) s-a majorat cu 22 %.

5 % din fondul regional. cca.unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %. şi anume: ⇒ domeniul III: reducerea şomajului prelungit. Brussels. Verlag Österreich. Kopeczek: Der Concours der EU. Suedia). cu un venit mediu mic. cu un cuantum de 0. 1999. ⇒ domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă. suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. ⇒ domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria. sprijin pentru tineri cu probleme sociale. Finlanda. ⇒ domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai mici (NUTS III). 5 % din fond. Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri regionale. şomerii din industrie (peste media din CE) şi un trend descendent al celor angajaţi în industrie. cca. 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat acestui grup de regiuni. Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii prioritare:11 ⇒ domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând nivelului NUTS II. ca astăzi aceste cheltuieli să se ridice la 30 % din total. cu o populaţie în regres sau cu o densitate foarte mică a populaţiei. Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit. European Communities. şi are în vedere trei indicatori de bază: rata şomajului (peste media pe CE). care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 % din media comunitară. se adresează regiunilor de categoria NUTS III. politica în domeniu trebuie să respecte următoarele principii:12 11 12 Apud: A. 11 . 11 % din fonduri dirijate în acest sector. pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II. ⇒ domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit. Apud: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006. Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene şi pentru protecţia mediului. 1999. ⇒ domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale. Wien.

12 . fiecare cu specificităţi şi priorităţi structurale. din care fac parte. ⇒ Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă. ♦ pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor beneficia de el. şi anume:  subsidiaritate. Reforme în domeniul politicilor regionale Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape. descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe decizionale pentru potenţialii beneficiari. reformele au fost precedate de discuţii vii. aprinse. În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii. s-au format structuri de reprezentare şi decizional-consultative. în decursul timpului. ♦ sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective.  sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă. ⇒ Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei. în dorinţa de a-i asigura eficienţă. reforma din 1988 se axa pe 3 probleme majore:  politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice. care nu pot influenţa dezvoltarea întregii zone. după cum urmează: ⇒ Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei. soluţiile fiind de compromis. ♦ nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice.♦ sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat. ⇒ Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene. Aceste reforme succesive au fost condiţionate şi de aderarea unor noi membrii la CE. ♦ intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru care este solicitat. ⇒ Adunarea Regiunilor Europei. claritate şi acurateţe metodologică.  politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în cadrul respectiv. Din acest motiv. Fiind cea mai importantă în materie. În plan instituţional.

Reforme au avut loc şi după 1988. Pentru fiecare categorie în parte s-au stabilit funcţii de bază. Parlamentul European nu şi-a dat avizul asupra perspectivelor financiare propuse de către Comisia Europeană. sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005. In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013. axat pe elementele structurale prioritare. Dispare astfel necesitatea elaborării Planului Naţional de Dezvoltare. cel din iunie 2005. cât şi pe cele comunitare. dar liniile directoare ale acestor politici nu au mai fost fundamental reformulate. în vederea unei coordonări şi derulări eficiente. Comisia a propus să reorienteze politica coeziunii.  concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse. In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui European din iunie anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune. parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii. pentru cele rurale acestea sunt: economică.Programele Operaţionale. Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7 ani). dar aduce o viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei Lisabona. a Programelor Complement. cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării (Strategia de la Lisabona) precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg). îndelung negociate de către cele două Consilii Europene. şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune preponderent urbană (populaţie urbană 85 % din populaţie). precum şi caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar. cuprinse în Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune) şi unul operaţional . ecologică şi socioculturală. 13 . priorităţi stabilite prin strategii legitim adoptate. solicitând elaborarea a doar două documente programatice: unul strategic Cadrul National Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale. şi vor mai exista desigur.  programare – planificare strategică structurată de jos în sus. sub preşedinţia londoneză. de nivele diferite. regiune semnificativ rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune predominant rurală (cu un procent de peste 50 % de populaţie rurală). în iulie acelaşi an. S-au stabilit criteriile de încadrare pentru diferitele spaţii.

In acest caz apare şi o Autoritate Unică de Control şi un grup de controlori financiari (format din cate un controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de a sprijini Autoritatea de Control).2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate după 2007 în doar 3 obiective: Convergenţă. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi pentru a alege acele proiecte care să creeze o convergenţă economică dar şi premisele unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE. fără deosebire de locul unde se află. Pentru a asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o foarte mare diversitate în privinţa organizării teritoriale a statelor din Europa. Sistematizarea NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în spaţiul UE. Fondul Social European şi Fondul de Coeziune. la data efectuării studiului.(vezi obiectivul Cooperare Europeană Teritorială) Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare Regională. România este eligibilă doar pentru obiectivul Convergenţă şi Cooperare Teritoriala Europeană. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru obiectivul Cooperare Europeană Teritorială. Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale. se impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii regionale. Competitivitate Regională şi Ocupare şi Cooperare Teritorială Europeană.In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru noile structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile române. şi a fost adoptată printr-o decizie a Consiliului (1260/1999). S-a elaborat o bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator statistic general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques). trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă de ordin procedural.Actualele obiective (1. Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi pentru a avea un control eficace. existau întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului Cooperare Teritorială Europeană. România va beneficia de toate trei. după cum urmează: 14 . In domeniul managementului. noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este înlocuită cu Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă.

• NUTS V – localitatea. NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună. Suedia: regiuni de dezvoltare). Irlanda: ţara o sin-gură regiune. Din motive practice.• NUTS I – macroregiuni (Germania: Land. II şi III. numărul localităţilor fiind de 98433. • • NUTS III – judeţe (Germania: Kreis. De regulă. În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia. Italia: regiune. Franţa: macroregiune. • NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk. Spania: judeţ. în cadrul politicii regionale nu se acordă sprijin nivelului V. Danemarca. Olanda: provincie. Italia: judeţ. Luxemburg: canton. Spania: grup de comunităţi autonome. Anglia: judeţ. Luxemburg: ţara un singur judeţ). Austria: Land. III a regiunilor din UE-15: Ţară NUTS I Număr Populaţie 3 3 1 2 8 16 4 1 11 1 11 4 3 7 1 medie 2 638 000 3 290 000 5 171 000 2 527 000 6 546 000 5 039 000 2 578 000 3 549 000 5 169 000 393 000 5 273 000 3 769 000 3 286 000 5 584 000 8 668 000 NUTS II Nu Populaţie măr 9 11 1 6 26 38 13 1 20 1 35 12 7 18 8 medie 879 000 1 116 000 5 171 000 842 000 2 268 000 2 015 000 793 000 3 549 000 2 843 000 393 000 1 657 000 1 265 000 1 408 000 2 171 000 1 084 000 NUTS III Nu Populaţi măr 35 43 15 19 100 445 51 8 103 1 65 40 30 52 24 e medie 226 000 234 000 335 000 266 000 589 000 148 000 202 000 444 000 599 000 393 000 892 000 380 000 329 000 752 000 361 000 15 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda Portugalia Spania Suedia . pe nivele NUTS I. Spania: comunitate autonomă. Numărul unităţilor NUTS IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de 1031). Suedia: ţara constituie o macroregiune). în majoritatea ţărilor UE acest nivel administrativ nu există). Franţa: regiune. Italia: grup de regiuni. cele mai importante nivele NUTS sunt: I. Franţa: departament. II.

coerenţa politicii regionale nu se poate asigura prin proceduri mecaniciste. se numără printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă 16 . Aceste diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu. sistemele politice sunt. actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Privind retrospectiv. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene. iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional. prin definiţie. Dificultăţile economice. 1. rezistente la schimbare. în acest moment. Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele membre. scleroza instituţională sau nevoia de reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei).Uniunea 75 4 238 000 208 1 830 000 103 343 000 1 -. Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit. Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între diferitele ţări membre. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi.--. Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui climat economic şi politic favorabil. datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern. mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate.4. Uniunea Europeană este străbătută de un val de pesimism. iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în acest sens. Regions. Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de către diferitele ţări membre ţin cont de aceste specificităţi. iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei). climatul politic volatil.Europeană Sursă: CEC.

Viitorul politicii regionale 1. Pe de altă 17 . Multe dintre aceste contribuţii confirmă că politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa.1. În mod similar. cum sunt cele din Africa sub-sahariană. majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării. este necesar ca regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul atenției acestei politici. atât de criticat în cercurile internaţionale).şi scepticism. Orice tentativă de a readuce această politică în competenţa statelor membre este respinsă aproape unanim. Rusia.5. încurajează investiţii care nu ar fi fost întreprinse în absena sa. ca actor economic global.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune. alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană. a capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei. susţine competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni. stimulează gestiunea strategică şi financiară multianuală. Astfel. social şi uman factori de stimulare a creşterii. prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de către părţile interesate a rolului important pe care politica de coeziune îl joacă în construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de către părţi pentru continuarea acestei politici. consolidează progresul social şi solidaritatea. care a determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic. fac din capitalul fizic.5. Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu interes. India. 1. •responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are. faţă de ţările sărace. a potenţialului de inovare. promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi a monitorizării. Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat: •concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia. China). Astfel. Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce privește nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene. datorată ineficienţei unor politici comunitare.

Alte contribuţii amintesc faptul că abordarea acestor probleme ar trebui să nu determine plasarea în plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de coeziune stabilite de către Tratat. motiv pentru care . ar trebui să fie consolidată. majoritatea contribuţiilor subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul. toate cheltuielile au implicit un efect redistributiv. este unul dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici. Cu toate că există un consens asupra faptului că politica de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme. schimbările demografice şi tensiunile sociale.susțin că politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE.2. nici principalul instrument de intervenţie. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii regionale comune Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective. fie de a asista restructurarea unui anumit sector. din cauza dimensiunii lor transnaţionale. dat fiind faptul că aceasta nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate.5.împreună cu Parlamentul European . de a promova masa critică şi excelenţa în anumite domenii. 1. necesită un răspuns din partea Comunităţii. majoritatea contribuțiilor .parte. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin realizarea agendei de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg. Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care regiunile şi statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai des: globalizarea. ci are scopul de a stimula potențialul de dezvoltare endogenă al regiunilor europene. Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o parte esenţială a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un obiectiv unanim recunoscut. subliniază acestea. sau de a susţine investiţiile care. Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor exprimat în SPC (standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a bunăstării şi a nivelului de trai. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede 18 Cooperarea teritorială. schimbarea climatică şi creşterea preţului energiei. În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă.

politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea structurală în statele care au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie în prezent la îndeplinirea Strategiei de la Lisabona. prin crearea Fondului de coeziune la începutul anilor 1990. distribuirea acestora între statele membre nu este corelată cu PIB-ul. nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo corelare cu prosperitatea naţională. 19 . Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii Europene.că formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de coeziunea economică şi socială. În plus. dimensiunea Fondurilor scade în raport cu PIB-ul UE. Până 13 Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”. În mod similar. este foarte important să se înţeleagă efectul general al bugetului comunitar. pentru care datele din 2005 nu sunt relevante. indiferent de locul în care trăieşte şi munceşte şi dacă a putut sau nu să contribuie la activitatea economică.europa. prin urmare. conform politicii de coeziune. Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în 200513. eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en. în evoluţia spre o monedă unică. cele de mai jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai 2004 şi la începutul lui 2007.htm. în fiecare stat membru. devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de stuctura holdingurilor din agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi preţurile de susţinere. Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării activităţilor în anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de prosperitatea statelor membre şi. Septembrie 2006. De asemenea. disponibil pe http://ec. este puternic legată de PIB-ul acestora. căutând ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice. Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre. Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile totale din bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54.2 miliarde euro în 2013. Cu toate acestea. în ciuda provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de locuitor destul de semnificativ sub media din statele membre existente. dat fiind că acesta este principalul criteriu pentru alocarea resurselor. statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru convergenţă economică şi finanţe publice stricte.

fiecărui stat membru i se alocă un ajutor pe cap de locuitor cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile respective este mai mic. 4. care se alocă pe plan naţional). utilizând aşa numita metodă Berlin stabilită în 1999. la sfârşitul perioadei actuale de programare. procentul va fi de 85%. 20 .35% din PIB.11). guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele naţionale şi regionale şi între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune. şi nevoia de a se asigura că resursele disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient. 56% din resursele disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit. astfel încât cele cu nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume.10). Noile state membre. sistemul se asigură că majoritatea resurselor se concentrează pe regiuni şi state mai puţin dezvoltate. După deciderea alocării resurselor între statele membre. 4. vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul perioadei. comparativ cu valoarea la începutul anilor 1990 (Fig. Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel maxim în raport cu PIB-ul (Fig. care reprezintă aproximativ 21%din populaţia UE-27. În total. pe baza statisticilor obiective. Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013 a fost hotărâtă de Consiliul European în decembrie 2005.în 2013. în timpul pregătirii Agendei 2000. Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a corela valoarea asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al unei ţări. ţinând cont de alocările indicative propuse de Comisie. Pe baza metodei adoptate. acestea vor fi scăzut la 0. Dacă în 1989.

Totuşi. regiunilor celor mai dezvoltate. Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale. deoarece. în baza obiectivului de competitivitate regională. departe de destinatarii intenţionaţi. cât şi în Grecia şi Portugalia. Pentru perioada 2007-2013.contribuabili neţi . De acest rabat s-a bucurat numai Marea Britanie. drept urmare. programele regionale sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea fondurilor structurale în baza obiectivului de convergenţă şi peste 75% din susţinere. statele membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile de convergenţă. în final nu vor primi banii înapoi de la fondurile structurale. aşa cum este şi România este capacitatea de absorbţie a acestora. peste 100 miliarde euro din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele regionale. din 1984. şi aproximativ 54% în baza obiectivului de competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia). şi 7% în regiunile din Centrul Regional Europa. pe baza datelor disponibile. noilor state membre. În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie. 21 . concepute şi gestionate la nivel naţional. prin noile perspective financiare acestea vor primi 50 % din suma totală pentru obiectivul Competitivitate şi Cooperare Europeană Teritorială. statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii fondurilor structurale între FERD şi FSE. Prin urmare.nu mai sunt dispuse să plătească. în majoritatea cazurilor. pentru toate cele şase state contributoare nete. care alocă cea mai mare parte din resurse. în majoritate. statele membre au decis să transfere în medie aproximativ 75% din alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza obiectivului de convergenţă (minimul fiind de 63% în Regatul Unit). programelor naţionale. De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat. distribuirea programelor naţionale şi regionale variază semnificativ între state. Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele state . În plus. determinată de impunerea unui anumit procent al cofinanţării şi imposibilitatea asigurării acestui procent al cofinanţării la nivel local şi regional. în prezent.Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR). ci spre cele sectoriale.

Barbulescu. Tritonic.eu http://ec.europa • 22 .Bibiografie: 1. 2006. Cluj. Uniunea Europeana: politicile extinderii Ed. Marga.europa. Ed.ro www. Bucuresti.finantare. 2. Dacia. 1997. • • www. Iordan Gheorghe. A: Filozofia unificării europene.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful