1

ARGUMENT Opţiunea pentru Uşa interzisă, în vederea ilustrării temei europenismului/etnocentrismului românesc, nu se explică doar prin motive de ordin practic, cu toate că textul oferă un teren fertil în acest sens. Există lucrări remarcabile care au ca obiect de cercetare tocmai tema enunţată mai sus; astfel de studii, chiar dacă fără fundament ştiinţific foarte riguros, ajung la concluzii clare şi pertinente, în ceea ce-i priveşte pe români: oscilare între scepticism şi grandomanie, pasivitate, adaptabilitate, autodispreţ, luciditate, lipsa responsabilităţii individuale, duplicitate, slabă aderenţă la valori, muncă în salturi, inteligenţă nici prea imaginativă, nici abstractă etc. Totuşi, cartea lui G. Liiceanu exercită asupra cititorului o forţă de atracţie neobişnuită. Poate pentru că această formulă, a jurnalului, extrem de încăpătoare şi flexibilă, oferă un text aflat, de fapt, la intersecţia mai multor genuri, negate de autor: jurnal propriu-zis, eseu, tratat filosofic, ficţiune literară. Este cîte puţin din fiecare şi, poate, tocmai ambiguitatea limbajului filozofico-literar, vorbind despre un conţinut atît de personal, uimeşte, intrigă şi fascinează. Spectacolul ideilor, calităţile remarcabile de portretist ale autorului, temperarea patetismului şi a efuziunilor sentimentale prin apelul la ironie şi autoironie, alternarea comentariilor acide cu evocările nostalgice, a notaţiei cotidiene cu incursiunea în trecutul apropiat ori cu introspecţia, schimbarea permanentă de ton, toate acestea fac farmecul cărţii, al cărei scop este de a împăca sufletul cu spiritul, literatura cu filozofia. Tocmai calităţile literare ale textului l-au făcut pe M. Iorgulescu să bănuiască o retorică premeditată, reguli de compoziţie ce urmăresc o construcţie atent supravegheată şi prin aceasta, convertirea lui Gabriel Liiceanu, păşirea lui în rîndul scriitorilor (literaţilor).1 Că Liiceanu are o slăbiciune pentru literatură e de netăgăduit: el însuşi mărturiseşte că literatura „izbuteşte acolo unde filosofia eşuează” şi că, în momentele grele, singurele cărţi care îi produc „o fericire intensă” sînt de literatură (Maestrul şi Margareta, Război şi pace, Fraţii Karamazov, Moartea lui Ivan Ilici). În acelaşi sens exprimă un punct de vedere şi Carmen Muşat: „S-ar putea spune despre Uşa interzisă că este efectul întîlnirii dintre vocaţia literară a autorului, multă vreme reprimată, şi neîmplinirea destinului de filozof.”2 În această „explozie (neîncadrabilă) a fiinţei” sale, descriere nu a unei boli, a unei crize existenţiale (începută, de altfel, demult, în 1983, la Heidelberg, cînd are revelaţia că toţi filosofii sînt mutilaţi – „gîndirea lor era într-o parte, iar viaţa lor întralta”3), ci trăirea unei vindecări, autorul reuşeşte despărţirea prea mult amînată, nu de filosofie (care face parte din natura sa), ci de „constrîngerile impuse de prestigiul uman şi cultural al celui care i-a fost Magister ludi ani la rînd” 4, Constantin Noica.
1

Pentru detalii, vezi articolul lui M. Iorgulescu, Gabriel îngerul şi Liiceanu demonul I, II în revista 22 din 2/9 decembrie 2002. 2 Carmen Muşat, Uşa interzisă sau Îmblînzirea filozofiei , în Observatorul cultural, nr. 151, ianuarie 2003 3 Toate citatele din Uşa interzisă sînt preluate din formatul electronic, motiv pentru care nu pot fi precizate editura, anul apariţiei şi pagina. 4 Carmen Muşat, art. cit.

Această tăcere apăsătoare invocată a fost rezultatul inhibiţiilor „alimentate de pudoarea în faţa comunicării unui conţinut lăuntric uman. cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie”. dar şi de prejudecata că filosofia este incompatibilă biografia”6. Uşa interzisă este o scriere cu rol terapeutic. reîntoarcerea din 2001 la Heidelberg coincide cu o reîntoarcere la filozofie. „apostazia autorului. De ce face un asemenea gest – al mărturisirii publice – un om pe care îl bănuim mai degrabă pudic. deşi autentică. născută din nevoia de exprimare frustă.] nu despre un abandon e vorba. Liiceanu – nejustificată. dar care pentru autor înseamnă „criză prelungită de luciditate”. în Contrafort. cu respiraţia nedusă pînă la capăt. nu e definitivă [. prin aceasta. art. Sein und Zeit. Uşa interzisă. Căci scrisul rămîne ultima soluţie de ieşire din starea de rău general. prezenţa vocii sale în viaţa publică – tocmai la această exprimare de sine se referă.”8 La nevoie. Iorgulescu. învingîndu-şi pudoarea şi teama de ridicol. ci de o tentativă de «îmblînzire» a filozofiei”7. cel care menţine sensul vieţii. cu atît mai necruţătoare. Vitalie Ciobanu. despre o împăcare cu filosofia. Jurnalul unui filozof ’apostat’. un om care e conştient că „orice lamentaţie pe 5 6 7 8 9 Ibidem ibidem ibidem M. necenzurată a stărilor devastatoare ce l-au bîntuit vreme îndelungată. JURNALUL – O SPECIE POLIVALENTĂ După mărturisirea autorului. dincolo de un incontestabil profit intelectual şi uman. vorbeşte fără drept de apel. alături de un fost student. ştim că e o carte „bună”. Tăcerea îndelungă („am tăcut bine atîţia ani de zile”) despre care vorbeşte G. Abia prin acesată carte pătrunde autorul în cele mai secrete încăperi ale „sufleţelului batjocorit de filozofie”. are două atribute majore: profunzime şi autenticitate. căci fostul Discipol devine Maestru pentru alte generaţii. stare în care „sistemul de iluzii”. 12 (98) decembrie 2002 . scoţînd la lumină „vibraţia de fiinţă”.2 „Întîlnirea cu Noica pare să fi avut. şi un efect inhibitor”5. scrupulos şi rezervat (reminiscenţe ale acestei rezerve le vom simţi de la un capăt la altul al cărţii). prin voluptatea muncii. pentru că îndeplineşte criteriul pretins de autor unor astfel de cărţi: „ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide”.. iar experienţa finalizării traducerii cărţii lui Heidegger. de destrămare. eul zăvorît atîta vreme în codul sec al filozofiei. de „lehamite continuă. „Întîmplătoare. cit. cartea în care „scriitorul Liiceanu este servit în chip magistral de filozoful trădat la prima vedere”9.. dacă avem în vedere apariţiile editoriale. se prăbuşeşte. cu un nod în gît. Citind-o. Şi totuşi. supusă legilor hazardului. E o punere la punct făcută cu stil şi. Mentorul va fi „apărat” necondiţionat de cei care nu văd în el decît un excentric „tataie”: un personaj de altfel celebru şi talentat ca Mircea Cărtărescu va primi un bobîrnac binemeritat. iar accidentalul capătă aura misterioasă a unui fapt de destin. prea uman. stare pe care medicii o numesc depresie nervoasă.

căutările filozofului. Atîta vreme cît „99. Sînt evocate cu tandreţe întîmplări minore. Toate palierele vieţii sînt supuse unor observaţii atente. figuri ale politicii româneşti de după Ceauşescu (Iliescu. de a se convinge că relaţia cu fiul său e în cele din urmă salvată. nu se va închide niciodată definitiv. cel care le impune o pregătire riguroasă. profesorul care-şi interoghează intransigent discipolii („Care-ţi este ideea?”). spre exemplu cînd vine vorba despre cei doi prieteni. Autorul se dovedeşte necruţător cu sine şi cu ceilalţi. mai mult decît într-o situaţie obişnuită. Şt. el este şi prietenul modest şi blînd cu care petrec seri memorabile. şi mai este acea persoană inocentă care încă nu a aflat cum se face o cafea „neagră”. menite să dezvăluie şi o altă faţă a omuluicărturar. această rană.). Este cartea aceasta şi povestea unei paternităţi neîmplinite (eşuate). dar pline de culoare. Ironia sa corozivă. ci sînt fundalul. Tatăl. pe care-i răsfaţă cu mici delicii culinare. apăsat de o mare culpabilitate. Băsescu). Doinaş. o încercare dureroasă de a recupera un timp netrăit. Nu scapă comentariilor sale caustice nici nelipsitele lichele. planul secundar pe care sînt proiectate spaimele. Vlad Zografi etc. iar „a vorbi despre «lucrurile ultime» este impudic şi stînjenitor”? Pentru că acest risc e mai mic decît acela de a muri „neexplicat”. într-un fel. descrie amănunţit întîlnirea cu fiul său de 9 ani. Aceste observaţii se derulează după logica arbitrară a dispoziţiilor afective sau a curgerii evenimentelor. una profund omenească: Noica nu este doar filosoful dedicat vocaţiei sale. împrejurările în care s-au produs şi urmările lor capătă forţă prin faptul că ele nu constituie un scop în sine. reproşurile şi regretele. cel care le pretinde ritm şi consecvenţă. iar prin atitudinea sa. petrecute în preajma mentorului său la Păltiniş. Aug. va lupta permanent să compenseze vina resimţită. atît de mîndru de realizările fiului său. că face parte din cele „ cîteva mii de . ori reprezentanţii de seamă ai mahalalei româneşti. Paginile sînt tulburătoare: ele sînt. devine tandră uneori. făcute cu un ochi cel mai adesea critic. de multe ori inconştientă. încercarea de a înţelege şi de a-şi explica. Evenimentele evocate. angoasele. Ceea ce probabil ştie deja autorul. absent în copilărie. dar mai ales ale omului. de a găsi răspunsuri la cele mai intime întrebări care-l macină. Aceeaşi dorinţă de reparare a trecutului îl va face pe tatăl. de a umple un gol sufletesc imens. adică mai mult decît reacţia firească a acestuia faţă de (practic) un străin. Nu lipsesc din acest jurnal – şi nu au cum să lipsească – figuri emblematice ca Noica şi Cioran. prieteni şi colegi (Andrei Pleşu.3 faţă se instalează în kitsch”. expresia unei autoamăgiri binefăcătoare. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Referirile la inutilitatea (practică). personalităţi de soarta cărora o istorie iraţională a dispus după bunul ei plac (membrii familiei regale). mai putem spune că serveşte la ceva? Expresia pragmatică – „de ce ar exista o fundaţie care să ne plătească”(pentru traducerea cărţii lui Heidegger) – şi concluzia intenţionat orgolioasă. normală. la gratuitatea filosofiei sînt mărturia unor vechi nelinişti.999% din omenire poate trăi foarte bine” fără a avea nevoie de filosofie. Horia Bernea. văzînd în reticenţa copilului o pedeapsă. căci demersul eliberării sale nu îngăduie trucarea adevărului.

povestiri în ramă. dar îl va atinge şi pe septuagenarul român: „ce blestem pentru Cioran să se pomenească. se întîlnesc în posibilul lor”. şi acelea atît de voalate. castrat cu armele înseşi ale filozofiei”. toate vieţile se întîlnesc. intrigaţi. „Telescopate la scara omenirii. de fapt. Emil Cioran. limitate ca număr. cu care va fi intransigent („capra metafizică”). Sîntem preveniţi asupra lipsei de ataşament a autorului pentru turismul cultural. combinat cu descoperirea de sine a cititorului („te ajut să ajungi la tine prin mine”). Heidelbergul şi împrejurimile sale etc. Printre ele. Mai este acest jurnal prilej de descriere a unor locuri asupra cărora ochiul lacom al călătorului plecat temporar dintr-o lume urîtă se opreşte tulburat. muşcaţi de îndoială. nu descoperim întrun jurnal supărător de masculin: femeia. Şi mai este şi un prilej de meditaţie asupra trecerii timpului: „Ce am făcut cu zilele «muritoare» ale vieţii mele”. Nu ştim însă pînă cînd. Exemplele pot fi . locuinţa prietenilor săi din François Pinton. ce ascunde el. Puţinele referiri la ea. oferind o imagine a României postdecembriste şi cîteva trăsături caracteristice. de ce trebuie să rămînă aşa sînt întrebări la care nu trebuie să căutăm răspuns.4 inşi în fiecare generaţie a planetei”. străini pînă atunci. Ce lipseşte totuşi din acest jurnal? Poate ceea ce. ROMÂNIA ÎNTRE CURSA CU OBSTACOLE ŞI POVARA LIBERTĂŢII Chiar dacă G. ar trebui să credem că a fost suficient. ne interesează în demersul nostru – aceste aspecte izbucnesc uneori sau transpar din urzeala textului. pentru că părea de neconceput. Şi dacă vindecarea a fost posibilă fără a deschide această ultimă uşă. recognoscibile ale fiinţei noastre morale şi sociale. autorul şi cititorul. ar trebui să nici nu ni le punem. cu atît mai devastatoare a scepticului de profesie. Liiceanu nu intenţionează să facă o radiografie a societăţii româneşti sau să contureze un profil al românului – ceea ce. iar rezultatul este un „eu lărgit” în care cei doi. Liiceanu ne oferă poate cele mai frumoase rînduri dedicate jurnalului ca specie. Principiul lui este unul al spovedaniei („ajung la mine mărturisindumă”). coliba lui Heidegger. Dezaprobarea sa va fi îndreptată spre frumoasa nemţoaică. poate. neexplorat. pe care. Sînt în această carte şi poveşti în poveste. cea despre iubirea tîrzie şi. Cît e de vast. exterioară a răspunsului la o întrebare grea cît o opţiune de viaţă a unor oameni sublimi. Autorul ne previne că există un spaţiu care trebuie să rămînă secret. atît de literare nu fac decît să-i sublinieze absenţa. Uşa interzisă este în acest fel şi o carte despre alt fel de limite: ale confesiunii. se pot tămădui împreună. acele zile. nu constituie decît partea vizibilă. de care dispunem şi pe care putem să le umplem noi înşine sau putem să-i lăsăm pe alţii să toarne în ele ingredientele unei vieţi. El este acel act miraculos care face posibilă o „întîlnire esenţială”: „Te poţi întîlni cu cineva în idee”. Ea ar putea fi chiar zidită. dar aceste locuri devin semnificative tocmai pentru că poartă în ele o încărcătură afectivă: străzi pariziene. în plină detentă erotică.

economice.5 extrase atît din prim-planuri. în care dezinteresul pentru problemele altora se însoţeşte cu indignarea uimită că alţii nu frisonează la problemele noastre că nu «vin». Ce se întîmplă după Revoluţie? Lichelele invadează spaţiul public. Ceea ce este frapant şi îngrijorător totodată este faptul că prea multe dintre tarele românilor s-au perpetuat în democraţia românească (democraţie ce mai păstrează încă însemnele unei originalităţi nedorite). E vorba aici de o inacceptabilă indiferenţă. dincolo de ereditate. fapt ce demonstrează că mecanismele psihologice ale5 unor astfel de atitudini şi comportamente nu se explică doar prin influenţele sistemului opresiv. este falimentar şi periculos acest mod de a gîndi. are el doar un rol secundar? Nu cumva reprezintă chiar unul din factorii care augmentează starea de nemulţumire. Un alt exemplu: atitudinea în faţa curajului. Dar despre proporţiile acestei indiferenţe ne dăm seama abia cînd vorbim despre atrocităţi petrecute în lume sau. omul este şi o funcţie de mediu. Acest fundal evenimenţial. Putem începe chiar cu episodul ce evocă debutul scrierii acestei cărţi: primele însemnări datează din ianuarie 2001 şi ele sînt puse între coperţile unui dosar pe care scria (coincidenţă?) „Roumanie”. C. nu poate fi ignorată. În timp ce în Cehoslovacia. consideră autorul. fostul şef de cadre la Ministerul Învăţămîntului. un tînăr român care şi-a dat foc în aceeaşi perioadă pe pîrtia de la Poiana Braşov a fost considerat un nebun. La Revoluţie. la Cluj. Evident. cel care şi-a dat foc în perioada comunistă. se turnau între ei”). dar şi lichele ascunse. licheaua este „secretată” de esenţa acestui sistem: nivelarea. Nimeni sau aproape nimeni nu îşi aminteşte azi numele lui. de asemenea.V. Jan Palach. mai grav. sau care se deconspirau în cazul înscenării unor procese groteşti. În societatea comunistă. de dezamăgire? Sînt nenumărate situaţiile/episoadele ce ilustrează această relaţie cauză-efect. mai mare sau mai mică. Păunescu se fac oameni politici şi dau lecţii de moralitate etc. „De scîrbă”. cît şi din acel fundal de care vorbeam anterior. Pînă şi cei mai (aparent) inofensivi vecini se dovedesc a fi turnători. radio. iar influenţa acestuia. Existau lichele publice care se manifestau pe faţă (volume omagiale. Spre exemplu lichelele. acaparează funcţii politice. se instalează fără nici o urmă de remuşcare în „capul trebii” (vorba unui poet): tovarăşul Bondrea. de frustrare. televiziune). pe care doar le bănuiai („trei sferturi dintre membrii Institutului erau informatori ai Securităţii care îi turnau pe cei din sfertul rămas «liber» şi care. Tudor. desfăcîndu-şi cămaşa. Pentru că. Există în Uşa interzisă o paralelă involuntară între imaginea României comuniste şi cea a României postrevoluţionare. este astăzi rectorul celei mai mari universităţi particulare din România („Spiru Haret”). nu ne «dau» şi nu ne ajută. ziare. un tînăr a strigat armatei „Trageţi!”. iar gestul lui a fost înregistrat ca un fapt divers. administrative. pare să fie o trăsătură bine determinată a «fiinţei româneşti»”. A. Deşi a scăpat cu viaţă (totuşi au tras). este comemorat anual ca un erou. chiar lîngă noi (fosta Iugoslavie) şi pe care românii le-au ignorat pentru că nu îi privea: „Această plasare placidă în mijlocul lumii. pentru că „el face din orice . s-a sinucis după un an.

Într-un alt decor. un francez imbecil mi-a trîntit. În istorie se înfruntă destine. poate însemna o victorie. cînd toţi românii sînt judecaţi pentru fapte ale compatrioţilor lor (cerşetorie. pentru cei mulţi. este „pierderea [..] nu mai percepe imoralitatea”. Această limbă stîlcită are însă pentru Liiceanu conotaţii mult mai grave: „cînd îi auzi pe oameni vorbind îţi dai seama că «partea de sus» a limbii este nelocuită”. Ani de zile. reportajele despre România văzută prin ochii Europei sînt greu de suportat. autorul. pozitivă şi negativă. Nu se simte el. stricate. Dacă la Revoluţie s-a scandat. „Libertate!”. „la fundul limbii.. care poate fi explicaţia unui „era mai bine înainte”.6 român o victimă potenţială aflată la discreţia primului acces de autoritarism al puterii. în mahala lumea se ceartă şi se împacă. furturi. al complicităţii.. filmele. Dincolo de eticheta pusă de alţii.” Pînă şi numai din aceste cîteva cuvinte citate recunoaştem alte două trăsături specific româneşti: văicăreala şi lipsa de educaţie. fără nici o propoziţie întreagă. în funcţie de utilizarea ei. Vulgaritatea este doar un fenomen de suprafaţă. realitate care însă îi sare în ochi atunci cînd e vorba despre alţii: sate mexicane.. în sfîrşit. se naşte însă. pentru că o „dragoste de învăluire” acoperă realitatea tristă. siciliene. pervers. vieţuind într-o Românie „slută. care poate avea urmări dezastruoase: „pieirea noastră istorică”. în mahala deciziile se amînă.] devine regula unei societăţi din care orice reflex de solidaritate a dispărut”. trafic de minori etc.. Există atît de mulţi oameni care „vorbesc fără să aibă acces la cuvînt”. uşa în nas. Abia după călătoriile în străinătate sînt trăite şocurile reintrării în ţară. el continuă să mănînce felurile pe care istoria i le servise înainte. această adaptare îşi arată net rezultatele nefaste: „poporul român [.” Concluzia: „Circulam prin lume împachetat în straturile de ruşine ale României”. hidoasă. rostit acum? Este libertatea într-adevăr o povară. pentru că ele pun în faţă „balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stîlcită. după o atît de îndelungă purtare a jugului comunist. directoare a unei edituri bucureştene? G. Despre eticheta pe care o primesc românii prin prisma apartenenţei lor etnice: „în 1984. sentimentul vinovăţiei. „poporul român.” Este interesant de observat şi de reflectat asupra unei experienţe trăite de autor însuşi. În istorie se înfăptuieşte şi se progresează. părtaşul nedemascat al şterpelirii sticluţei de soja sauce de către o „colegă”.. dar educată sistematic pentru „generalizarea supunerii”? Liiceanu subliniază şi el trăsătura care pentru M. un neamţ imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participarea României lui Ceauşescu la Olimpiada de la Los Angeles. neîncălzite. suferindă”. în timp ce jos. Indiferenţa românilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte [. într-o lume eliberată. locuitorul ei nu o percepe astfel. în opinia autorului. aşa cum după mineriada din 1990. se adaptase la istoria lui. pentru că. dramatică. dar şi o înfrîngere: adaptarea. avînd ambele conotaţii. la sediul central de la Hachette. în mahala totul este agitaţie şi . greceşti (văzute la televizor). Pentru Liiceanu. în drojdia ei se petrece totul”. Ralea era ca o sabie cu două tăişuri. acesta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat între timp proştii şi umaniştii. Reci. Liiceanu face o paralelă memorabilă între istorie şi mahala (această „categorie stilistică” a societăţii româneşti): „În istorie se iau decizii.).] fiinţei noastre lingvistice”.

bea coana Nina. Sînt şi alte observaţii muşcătoare la adresa românilor: „sudalma răzvrătită şi oftatul lăcrimos şi înamorat” sînt „cele două ipostaze în care ne mişcăm cu toţii cînd e vorba de România”. bre. limbajul. eschivîndu-se de la explicaţii elementare”. ziaristul. banale. pesimismul devine „strategia mereu cîştigătoare a vieţii”. ratînd astfel partea serioasă a lucrurilor. tocmai într-un comentariu la Uşa interzisă: articolul „Gabriel Liiceanu-dezamăgitoare provocare de după Uşa interzisă” (din revista Timpul. „despre locuri şi realităţi prea puţin relevante”. iată şi confirmarea reflecţiilor despre metehnele românilor. în această lume.”. mai ales. bîrfa şi poanta.”) – Liiceanu este necruţător: „Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. cu fast. în timp ce în mahala domneşte zvonul. în fapt. abjecţie şi talent”. pur personale ”(s. şi nu istoricul este figura emblematică. ce ironie. ci . Imaginea României şi a românilor în Uşa interzisă este una predominant (dar nu exclusiv) negativă. cartea are o „alcătuire hibridă – şi pînă la urmă grotescă”. complexaţi de scriitorii consacraţi. conţinînd „zeci de pagini inutile. spaţiul public are solemnitate şi poate genera «spirit obiectiv». o mare neruşinare să nu-ţi pui cenuşă în cap.). [. iar pe fiul său „să-l împingă cu forţa în panteonul elitelor”. autorul vorbeşte „obositor de insistent despre prea multe lucruri laolaltă” şi. Cu poetul revoluţionar Mircea Dinescu – cel care. şi aceasta din două motive: unu) cartea nu este un studiu. fondate pe cîteva experienţe accidentale ale frustratului tipic”. să scrii întrun jurnal despre lucruri pur personale!! Totuşi. Istoria are propriul ei discurs. pentru că vrea „să-şi potenţeze imaginea publică”. la rîndul ei. născută din această mahala şi întreţinînd-o. în ambiţia lui de a epata. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi. graniţa dintre public şi privat se pierde şi familiaritatea şi bătutul pe burtă pot submina şi «dezanşanta» cele mai sacre instituţii ale statului. drept pentru care autorii adresează „românului inhibat de limbajul paideic al elitelor” un îndemn la vigilenţă! Quod erat demonstrandum. Dacă mai era nevoie. nu poţi fi luat niciodată prin surprindere de el” etc.7 lumea stă pe loc.. ce prezintă (cu lux de amănunte!) întîmplări ridicole. adică judecata chestiunilor grave ce ţin de subiectul unei cărţi”. nr.. cel mai grav lucru este că îşi permite să exprime „aprecierile jignitoare despre români şi România. un mecanism de asfixiere a lucidităţii. dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista pornopolitică Plai cu boi. În istorie. semnat de Bogdan Petre şi Roxana Ioniţă.n. Tonul. Cît despre sistemul de iluzii. E. sînt „seduşi de frumuseţea discursurilor. Cîteva exemple: cititorii. sau poate tocmai de aceea. încearcă să-i strecoare sub braţ şefului statului un bidonel cu vin („Lasă. reminiscenţă a directivei culturale sumbre impuse de spiritul autist al filozofului Constantin Noica”. el „nu-şi face reproşuri decît într-un mod extrem de prudent şi subtil. într-adevăr. în mahala.] dacă nu bei matale. pentru că atunci „cînd pui răul în faţă. septembrie 2004). să nu explici totul cum se cuvine şi.9. în care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi. intenţia acestui text trădează practici pe care le credeam demult apuse. sîntem preveniţi că acesta „este. găsită. mai ales. sub privirile stupefiate ale staffului germano-elveţian de la Noua Europă.

V. G. nr. în Observatorul cultural. septembrie 2004 . un „exerciţiu de exorcizare”.8 un gest eliberator.9. în Timpul.. Uşa interzisă sau Îmblînzirea filozofiei .. Gabriel Liiceanu-dezamăgitoare provocare de după Uşa interzisă. 2/9 decembrie 2002 Muşat.. Gabriel îngerul şi Liiceanu demonul I. în 22. nr. Iar vindecarea. B.. BIBLIOGRAFIE Liiceanu. ianuarie 2003 Ciobanu. şi doi) această Românie. este una posibilă. este una bolnavă. M. 151. după cum s-a văzut. în Contrafort. 12 (98) decembrie 2002 Petre. ca şi autorul nostru. carte în format electronic Iorgulescu.. Uşa interzisă.. Jurnalul unui filozof ’apostat’. aflată în perioadă de criză (şi ea declanşată demult). C. Ioniţă. II . R.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful