Introducere Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic istoria secolului XX.

De-a lungul acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă a populaţiei lumii a suportat presiunea unor regimuri totalitare de stânga sau de dreapta. Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându-se prin ele, aceste regimuri comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate cu proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui „bine” general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost pretextul pentru ca deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra întregii societăţi, asupra fiecărui individ, prin intermediul partidului – stat, politizând şi ideologizând întreaga viaţă socială. Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de modernizarea unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţii inerente acestui proces de modernizare. Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul tuturor membrilor societăţii sau, mai bine zis, a celor pe care îi considerăm, pe criterii ideologice, demni să facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să-şi respecte această promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare au reuşit să folosească mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a-şi întări, pentru a-şi extinde controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui individ, pentru a-şi elimina adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere. Pentru milioane de oameni, experienţa vieţii într-un regim totalitar a avut consecinţe tragice. Unii au fost eliminaţi fizic, alţii au petrecut ani îndelungaţi în închisori şi lagăre, alţii deşi în libertate au trebuit să suporte presiunea zilnică a ideologizării, a supravegherii, a fricii de ameninţare continuă şi arbitrară a represiunii, a lipsei unor drepturi fundamentale. Contextul totalitar şi-a pus, deci amprenta, mai mult sau mai puţin profund, asupra personalităţii celor care au trăit într-o asemenea societate. Se poate vorbi, în acest sens, despre o „personalitate totalitară”, privită ca un produs al totalitarismului şi nu ca o premisă a sa. Să reamintim că toate regimurile totalitare, indiferent de ideologiile de la care se revendică, au urmărit, concomitent cu schimbarea radicală a societăţii şi schimbarea
1

radicală a personalităţii, impunerea unui model uman construit pe coordonate ideologice. Regimurile totalitare utilizează un ansamblu impresionant de metode şi mijloace. În ciuda eforturilor lor, majoritatea celor care au trăit experienţa totalitară nu au devenit oameni noi. Personalitatea totalitară, privită ca personalitate modală este mai degrabă rezultanta ciocnirii continue dintre tendinţa regimului de a-şi impune dominaţia totală asupra individului, de a-l depersonaliza şi rezistenţa acestuia, eforturile lui de a-şi apăra individualitatea. Problema cercetării mele este legată de gradul de internalizare a modelului de personalitate impus de puterea politică. Dorind să-i transforme pe membrii societăţii totalitare în „oameni noi”, regimurile politice respective au încercat să dirijeze procesul de construcţie şi autoconstrucţie a personalităţii. Pentru aceasta, au urmărit să transforme, la nivelul fiecărui individ, modelul de personalitate fabricat plecând de la cerinţele ideologiei fondatoare şi legitimatoare în „personalitate ideală”, în modelul propriu, în funcţie de care fiecare individ se autoconstruieşte. Măsura în care aceste regimuri au reuşit să impună această internalizare a modelului „omului nou” poate fi considerată o măsură a gradului în care ele au reuşit modelarea dorită a personalităţii membrilor societăţii. Înainte de abordarea empirică a problemei cercetării, am considerat necesare câteva precizări teoretice referitoare la sensurile în care folosim conceptele de „totalitarism”, „personalitate totalitară”, „model al omului nou”. Conceptul de totalitarism, apărut în prima jumătate a secolului XX a avut o istorie sinuoasă. El a fost uneori, ideologizat, ceea ce a făcut ca utilitatea sa ştiinţifică să fie pusă la îndoială, deşi răspândirea lui a devenit tot mai largă. Considerăm că, precizându-i sensurile şi eliminând balastul ideologic care i-a fost uneori adăugat, el se dovedeşte deosebit de util pentru abordarea ştiinţifică a comunismului şi fascismului. Chiar dacă regimurile fasciste au dispărut pe la mijlocul secolului XX, iar cele comuniste, în cea mai mare parte, la sfârşitul acestui secol, conceptul de totalitarism îşi menţine vigoarea, atât pentru faptul că este necesară o cât mai bună înţelegere a fenomenului totalitar fascist sau comunist, cât şi pentru faptul că posibilitatea apariţiei unei noi forme de totalitarism nu sunt excluse. Evoluţiile actuale ale unor regimuri islamice, de exemplu, par să ne ducă spre ideea apariţiei unor noi forme de totalitarism.

2

Capitolul I. Câteva consideraţii asupra totalitarismului 1.1. Conceptul de totalitarism

Totalitarismul, ca regim politic, este caracteristic secolului XX, desemnând o nouă realitate reprezentată de o societate totală sau aproape totală aservită unui partid, stat care guvernează prin teroare şi ideologie. Pentru a ne ajuta în demersul înţelegerii fenomenului totalitar este nevoie să stabilim momentul naşterii termenului şi esenţa lui. Cel care utilizează pentru prima oară termenul „totalitar” este Benito Mussolini1, într-un discurs din octombrie 1925. Împrumutat, se pare, de la Giovanni Gentile, el va fi alăturat celui de stat. În articolul scris în Enciclopedia Italiană, în 1932, Mussolini va numi statul fascist drept „stat totalitar”. Termenul este folosit ca o etichetă pozitivă. Adjectivul totalitar se impune, mai întâi, în Italia, printre adepţii şi admiratorii fascismului, ca o etichetă pozitivă, apoi ca un mod de a caracteriza fascismul italian. În Germania termenul apare în 1921 în lucrarea juristului şi publicistului politic Karl Schmitt, Die dictature în care viitorul teoretician al doctrinei statului naţional socialist şi care încearcă să dea legitimitate ideii Statului Total. În 1930 Ernst Junger, în Mobilizarea totală foloseşte cuvântul în sensul militar al mobilizării totale, lucrarea lui prelucrând în timp de pace experienţa dură a războiului, preconizând o societate integral anonimă depersonalizată. În centrul lucrării, se află figurile mitice ale lucrătorului şi războinicului, care ridicate la rangul de exemplare ale noii aristocraţii. Prizonierii celuilalt tip de ideologie totalitară, cea comunistă, vor folosi termenul de totalitarism tot ca pe o etichetă, de data aceasta negativă, pentru a caracteriza fascismul şi nazismul. La apariţia sa, şi într-o primă perioadă de circulaţie, termenul de totalitarism a fost utilizat ca o etichetă pozitivă sau negativă, în funcţie de apartenenţa ideologică a utilizatorului, dar cu referire doar la regimul fascist sau nazist. În aceeaşi accepţie se vorbeşte despre totalitarism şi în România, în anii treizeci ai secolului XX, într-o perioadă în care se manifestau în spaţiul politic românesc, mişcări şi partide pentru care fascismul italian şi nazismul german reprezentau modele.
Mussolini este cel care aduce conceptul pe scena politică, paternitatea cuvântului îi aparţine lui Giovanni Gentile
1

3

Regimul de dictatură autoritară a lui Carol al II – lea se autodeclară totalitar într-un context istoric şi geopolitic. pe baza analizei regimurilor politice reale. după căderea Franţei. Ideologi ai totalitarismului Hannah Arendt este una din personalităţile istorice dintre cele mai lucide care au dezbătut în lung şi-n lat acest fenomen. punând în evidenţă structurile care le asigură menţinerea. caracteristic secolului XX. pe care regimurile totalitare au reuşit să o realizeze. regim de dictatură autoritară. 1. regimurile politice îl instituie acceptarea ideii că regimurile politice fasciste. Se trece de la utilizarea termenului ca o etichetă. a specificului. Unul dintre fondatorii totalitarismului este considerat şi Hermann Rausching. bunăvoinţa lui Hitler şi a lui Mussolini. Toată analiza lui are drept scop să scoată în evidenţă raporturile de 4 . cultul personalităţii. salutul roman. la încercarea de a determina. o dominaţie politică asupra vieţii extrapolitice a omului şi a societăţii. cât şi ca extindere. Pentru a depăşi dificultăţi în definirea totalitarismului şi pentru a face din conceptul de totalitarism un instrument de cunoaştere eficient. în iunie 1940. Sartori consideră că este necesară interpretarea conceptului de totalitarism ca pe un tip ideal. a notelor definitorii ale totalitarismului ca regim politic nou. mecanismele care au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare. naziste şi comuniste sunt de acelaşi tip. care nu a avut caracter totalitar. atât ca profunzime. Un prim pas în construcţia conceptului ştiinţific de totalitarism ca instrument de cercetare capabil să analizeze. o dominaţie politică fără precedent. atât în Originile totalitarismului cât şi în La nature du totalitarisme. uniforme pentru membrii acestui partid. spectacolele grandioase dedicate acestui cult etc. de decor ale regimurilor totalitare (partidul unic. probabil.Regimul instaurat în 1938 de către Carol al II – lea. comparativ. extrem de dramatic şi ameninţător pentru România. fost adept al nazismului şi care presimţind dinainte declanşarea războiului. pozitivă sau negativă. El subliniază mereu caracterul distrugător al revoluţiei fasciste. Termenul de totalitarism surprinde ideea de dominare politică totală. pentru a câştiga. precum şi consecinţele antiumane pe care le generează. a împrumutat multe dintre elementele de faţadă.2. Arendt descrie. tendinţa ei de a distinge toate valorile morale şi politice dobândite de omenire de-a lungul dezvoltării civilizaţiei umane.).

Iaşi. p. 1996. p. 120 Ibidem. ci după aceasta. Bucureşti. îmbinând ordinea şi dezordinea în dominarea maselor. p. După cei doi autori. Lista acestor trăsături a fost apoi completată în lucrarea din 1956. nemaiexistând nici un loc în care ei ar putea să se adăpostească şi să-i scape”2. Polirom. Tot aşa ni se spune şi în Originile totalitarismului că nimic nu s-a dovedit mai uşor de distrus decât viaţa privată şi moralitatea privată a oamenilor care nu se gândeau decât la salvarea propriilor lor vieţi. nazismul este dualist. Confruntarea cu extrema. existenţa unui sistem totalitar presupune: Tzvetan Todorov. Partidul (comunist sau naţional – socialist) nu se mulţumeşte cu acapararea puterii politice în sens limitat. După observaţiile sale. Tzvetan Todorov spune că „statul totalitar aspiră la controlul totalităţii vieţii sociale a unui individ”1. revoluţia fascistă nu se produce înaintea preluării puterii. 1999.putere şi să observe în raport cu schema obişnuită a revoluţiei. Toate metodele sunt efectiv ivite dintr-un ritual magic menit să imprime în subconştient sensul comunităţii rasiale. Aceasta îi permite să obţină supunerea tuturor cetăţenilor. proprietatea. trecând apărători ai ordinii într-un moment de gravă criză economică şi socială. a lucrării lui Federich şi Brzezinski „Totalitarian Dictatoriship and Autocracy”3 (Dictatură totalitară şi autocraţie). el controlează munca. 118 3 Giovanni Sartori. eliminând opoziţia şi asumându-şi singur guvernarea. El îşi extinde controlul asupra întregii sfere publice din viaţa fiecărei persoane. Teoria democraţiei reinterpretată. şi chiar viaţa familială şi sentimentală. Totul se realizează pe fondul militarizării societăţii şi expansiunea naţiunii care la momentul potrivit în numele superiorităţii rasei lor. educaţia sau distracţiile copiilor. La baza acestui progres stă credinţa conducătorilor nazişti că pot monopoliza statul pe cale legală. ca în dictaturile clasice. naziştii puteau anunţa pe bună dreptate că singura persoană care mai este încă un individ în Germania este aceea care doarme. 187 1 2 5 . locuinţa. punctul ei culminant este considerat de majoritatea specialiştilor apariţia. După câţiva ani de putere şi de coordonare sistematică. caracterizat prin anumite trăsături care se intercondiţionează şi se susţin reciproc. Federich susţinea că acesta este un sistem politic specific. în 1956. Humanitas. În cadrul unui simpozion asupra totalitarismului. lezând cât se poate de mult sfera privată. Dacă studiul Hannei Arendt deschide perioada clasică a cercetării totalitarismului.

că nu se poate stabili care sunt caracteristicile definitorii ale sistemului totalitar şi cele aleatorii. Bucureşti. • monopolul guvernamental asupra mass mediei. deoarece ea apare şi în cazul democraţiilor. Hannah Arendt este autoarea care inaugurează o nouă abordare în domeniul interpretării totalitarismului. cei doi autori americani vorbeau de corelarea tuturor acestor caracteristici. Originile totalitarismului. Chiar dacă ideologiile sunt diferite. iar controlul centralizat al economiei.• o ideologie oficială care tinde la o societate perfectă. este mai puţin prezent sau chiar absent în cazul nazismului sau fascismului italian. iar definiţia dată de ei permite o operaţionalizare a conceptului de totalitarism şi în felul acesta. S-a arătat. metodele utilizate de regimurile totalitare de stânga sau de dreapta sunt aceleaşi. În discursul său Arendt foloseşte din plin filosofia. cumulează cinci monopoluri: ideologia. evident în cazul comunismului. argumentând că seducţia 1 Hannah Arendt. în primul rând. Monopolul guvernamental asupra armamentelor nu poate fi considerată o caracteristică definitorie. abordarea empirică a regimurilor politice concrete. pentru prima dată în istorie. Totalitarismul este regimul politic al dominaţiei totale care este văzut de autoare ca o „dominaţie permanentă asupra fiecărui individ în fiecare sferă a vieţii” 1. 2006. armata. secundare. O ideologie oficială unică putem întâlni şi în cazul unor regimuri autoritare. a suscitat o serie de critici. apt să folosească şi cuceririle moderne ale psihologiei. Fascismul şi comunismul aparţin acestui tip de sistem politic care. chiar opuse prin conţinutul lor. Modul de definire a totalitarismului prin „trăsături”. economia într-un stat care tinde să se confrunte cu partidul unic. partid care tinde să se confrunte cu statul. Humanitas. 15 6 . p. • un sistem politic terorist. • un partid unic de masă controlat de o oligarhie. Această situaţie determină o cvasi-dispariţie a societăţii civile. poliţia. impus de Federich şi Brzezinski. Oricum. • o economie dirijată de la nivel central. • monopolul guvernamental al armamentului. mass media. opusă celei existente şi gata să cuprindă lumea.

regimurilor provine din efortul de a face posibilă şi coerentă ideea … banalităţii răului1, răul devine banal într-o societate dominată de teroare şi ideologie, căci în numele Ideii se sacrifică orice. Dominaţia totală nu permite libera iniţiativă în nici un domeniu al vieţii, nici un fel de activitate care să nu fie întru totul previzibilă. Dominaţia totalitară urmăreşte însă abolirea oricărei fărâme de libertate, „chiar eliminarea oricărei spontaneităţi umane în general, şi nu doar o restrângere a libertăţii oricât de tiranică ar fi”2. Cu cât este mai evidentă puterea totalitarismului, cu atât mai secrete devin ţelurile lui adevărate. Faptul de a minţi o lume întreagă nu se poate realiza decât dacă sunt întrunite condiţiile unei guvernări totalitare, când calitatea de ficţiune a realităţii de fiecare zi distorsionează până şi cele mai mici şi evidente detalii. Presupunerea centrală a totalitarismului că totul e posibil duce astfel, prin eliminarea consecventă a oricăror piedici reale, la consecinţa absurdă şi teribilă că orice crimă pe care o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost săvârşită sau nu. „Lagărele de concentrare şi de exterminare ale regimurilor totalitare slujesc ca laboratoare în care se verifică această credinţă fundamentală a totalitarismului că totul este posibil”3. Dominaţia totală se străduieşte să organizeze infinita pluralitate şi diferenţiere a fiinţelor omeneşti ca şi când întreaga umanitate ar fi doar un singur individ. Această dominaţie încearcă să realizeze acest ţel atât prin îndoctrinarea ideologică a formaţiilor de elită, cât şi prin teroarea desăvârşită din lagăre. Lagărele nu sunt menite numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţa omeneşti, ci slujesc de asemenea la odioasa experienţă a eliminării, în condiţii specifice controlate, a înseşi spontaneităţii de expresie a comportamentului omenesc şi a transformării personalităţii umane. Metodele totalitare se bazează pe principiul nihilist a lui „este permis orice”4. Astfel, naziştii au ştiut cum să trântească uşa după ei în aşa fel încât să nu fie uitaţi secole întregi.

1.3.
1 2

Trăsăturile regimurilor totalitare şi schimbarea lor

Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2006, p.102 Ibidem, p. 500 3 Hannah Arendt, opere citite, p.539 4 Hannah Arendt, La nature du totalitarisme, Edition Payot, 1990, p. 17

7

Societatea atomizată este nucleul totalitarismului şi originar în secolul XX. Regimurile totalitare se disting nu numai prin manipularea extrem de inumană a puterii politice şi prin aceea că ele dau naştere „unui concept de putere, cu totul fără precedent”1. Totalitarismul este un regim politic în care deţinătorii puterii, sub pretextul schimbării radicale a societăţii, în conformitate cu un proiect ideologic, îşi impun dominaţia totală asupra vieţii sociale. Raymond Aron consideră că şase elemente principale definesc totalitarismul. Pentru Aron acestea sunt: -

fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă monopolul activităţii politice; partidul monopolist are o ideologie care are autoritatea absolută şi devine adevărul oficial al statului; pentru răspândirea ideologiei este necesar monopolul asupra mijloacelor violente şi ale celor de presiune; mass-media este sub comanda statului şi a celor ce-l reprezintă; marea majoritate a activităţilor profesionale şi economice sunt supuse statului, devin în acest mod impregnate de ideologia oficială; pe calea de consecinţă orice greşeală în economie sau profesie, devine greşeală ideologică, apărând astfel politizarea oricărei activităţi2.

-

Aron nu consideră că dacă aceste elemente sunt reunite trebuie să se ajungă la extrema teroare. Regimurile nu devin totalitare progresiv ci pornind de la intenţia originară de a transforma fundamental ordinea, existenţa în funcţie de o ideologie. În opoziţie cu Aron, Arendt constată diferenţierea dintre fenomenul stalinist şi hitlerist „diferenţa este esenţială oricare ar fi similitudinile”3. Totalitarismul înseamnă o pătrundere a politicului în toate domeniile vieţii sociale. Politizarea, extinderea sferei politicului, a influenţei puterii politice, este totuşi o caracteristică a societăţilor moderne care ţine de creşterea gradului de complexitate a acestor societăţi şi a creşterii gradului de complexitate a problemelor pe care trebuie să le rezolve puterea politică. Puterea politică totalitară încearcă să pătrundă prin intermediul statului, de cele mai
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 154 Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 78 3 Hannah Arendt, Opere citite, p. 54
1 2

8

multe ori, în toate domeniile vieţii sociale, pentru a elimina orice contraputere ce ar putea să apară sau orice resursă a unei asemenea posibile contraputeri, pentru a-şi instaura dominaţia, controlul asupra întregii societăţi şi a oamenilor pe care o compun. Avem de a face cu un paradox: pe de o parte sfera politicului se extinde, pe de altă parte politica ca alegere între alternative, are o arie tot mai restrânsă. Cei care deţin puterea politică, de cele mai multe ori printr-o delegare din partea liderului totalitar, sunt relativ puţini. Pentru ei participarea la viaţa politică înseamnă, mai degrabă, lupta pentru o poziţie cât mai avantajoasă în aparatul birocratic al puterii, dominat de liderul totalitar, evoluţia diverselor domenii ale vieţii sociale. Pentru cei mai mulţi dintre cei ce trăiesc sub un regim totalitar, participarea politică reală nu este posibilă. Participarea este înlocuită cu mobilizarea pentru înfăptuirea comenzilor celor care deţin puterea reală. Puterea politică, în cazul totalitarismului nu rămâne doar o instanţă supremă care controlează orice activitate socială din afară, ca în cazul autoritarismului, de exemplu, ci se insinuează la nivelul fiecărei structuri şi a fiecărei activităţi sociale. Idealul ei nu este doar o societate controlată, ci o societate care se autocontrolează, care îşi însuşeşte comenzile puterii, oricare ar fi acestea, ca fiind ale sale. Partidul – stat trebuie să devină nu doar un mijloc de control al întregii activităţi sociale, ci o vastă construcţie monautică formată din instituţii, organizaţii, grupuri care au aceleaşi scopuri cu puterea, care îşi însuşesc de fapt scopurile acesteia şi care pot mobiliza fiecare individ pentru realizarea acestor scopuri şi eliminând orice posibilă opoziţie. O caracteristică esenţială a regimurilor totalitare este dată de o nouă definire a legii. Politica totalitară nu înlocuieşte un corp de legi („corpus de legi”) prin altul, ea nu instituie propriul său consens juridic („consensus juris”). Dispreţul ei faţă de toate legile pozitive, inclusiv de propriile ei legi, presupune că ea poate să renunţe la orice „consensus juris”, fiindcă promite să elibereze aplicarea legii de orice acţiune şi voinţă omenească. În regimul totalitar, legea nu mai asigură aşa cum spune Arendt, funcţia de stabilizare, ea este decât o lege a acţiunii, a naturii la nazişti sau legea istoriei la comunişti, legea nu are alt sens, ea este „expresie a acţiunii însăşi”1. Totalitarismul este starea limită de intervenţie şi dominare a Statului – partid asupra societăţii în totalitatea sa şi asupra individului în intimitatea sa, ajungându-se
1

Ibidem, p.79

9

statul nu îndeplineşte funcţiile sale pentru care este creat ci are rolul de a legitima domnia puterii brute. În „Le systeme totalitare”. timorarea prin propagandă agresivă şi violentă. aflate la extremele stângii şi dreptei politice. ale omului. hegemonia partidului de masă şi cultul liderului charismatic. Răspunsul la aceste analize pentru totalitarism. anormalitatea puterii ca scop în sine.554 10 . de o socio – structuralitate monocratică a puterii. contribuie la transformarea aparatului de stat. În aceste regimuri. Această concluzie rezultă în urma analizării a tot ceea ce determină intenţionalitatea politică. ale timpului. dictatorial. Se deosebesc în ceea ce priveşte sursele care stau la baza doctrinei lor şi a conjuncturilor socio – istorice în care au apărut. consecinţe care se văd şi acum în lume şi permite omului să rămână orb în faţa evidenţei însăşi.aici prin mecanisme perfecţionate de îmbinare a masificării sociale. deşi avem pe de altă parte comunismul şi fascismul. Hannah Arendt în studiile sale remarcă caracterul formal de faţadă al statului în regimurile totalitare. Indiferent de nuanţa sau situarea ei. viaţa într-o societate totalitaristă este în mod obiectiv grea şi periculoasă. eficienţă socială contradictorie şi scump plătită. Paradoxal. represiunii politice. regim totalitar. având ca rezultat caracterizarea drept tipuri doctrine extreme. p. toate aceste caracteristici fiind apanajul tipurilor doctrinare extreme2. adică: socio – structuralitatea puterii. statalitate totală. statalitatea. regimul politic. În ştiinţele politice. eficienţa socială. dar şi a forţelor politice liberale. regimurile totalitare sunt caracterizate folosindu-se testul de raţionalitate socială. Opere citite. 1 2 Hannah Arendt. ţinând cont de aceasta. Imaginea pe care o are conştiinţa totalitaristă despre lume implică reprezentări specifice ale cauzalităţii. Fascismul este instrumentul de şoc al cercurilor extremiste care urmăresc anihilarea stângii. p. Totalitarismul este un fenomen grav şi care prin dimensiunile sale a pervertit fiinţa umană retrogradând-o pe treapta inferioară a existenţei sale. normalitatea. într-o „organizaţie de faţadă compusă din birocraţi simpatizanţi”1. ale naturii lucrurilor. Arendt subliniază că multitudinea şi concurenţa organismelor şi departamentelor statice manipulate de voinţa conducătorului politic. aceste tipuri se apropie prin finalitate şi mijloace. 108 Ibidem. socio – uman şi economic. intransigenţa şi fanatismul ideologic.

represivă. intelectualităţii.Comunismul speculează nivelul mic de informare. social – democraţia. deşi este vorba de principii declarate neschimbătoare. Comunismul contestă capacitatea de autoorganizare a clasei muncitoare. ea este dezvoltată şi mai ales. practicând o politică centralistă. apelând la ideologie. Odată definită puterea politică. esenţialmente capitalist prin utilizarea mijloacelor de forţă la dictatură totală. pentru eliberarea de sub dominaţia totalitară a unui spaţiu social cât mai larg. practica pe scară largă. cucerirea exclusiv prin violenţă a puterii politice exercită autoritar şi descriţionar puterea politică. Teroarea penetrează societatea în profunzime. Lupta împotriva comunismului este lupta pentru reconstruirea normalităţii democratice. Lupta împotriva comunismului nu putea fi lupta pentru puterea politică pur şi simplu. Fragilitatea comunismului constă în faptul că este cimentat prin minciună şi de aceea dorinţa de adevăr are efecte distrugătoare asupra lui. forţele democratice. a ţărănimii. fără de care teroarea nu s-ar justifica. neagă rolul diverselor organizaţii şi asociaţii politice şi profesionale dovedindu-şi negativismul şi pseudorevoluţionalismul. Conţinutul ideologiei sau interpretarea principiilor ei variază de la o perioadă la alta. Prin tactica lui dezastruoasă expune clasa muncitoare. supravieţuirea economiei prin muncă forţată şi alte mijloace extraeconomice. Cu ajutorul ideologiei sunt definiţi şi duşmanii. Aceste condiţii au generat apariţia fascismului reacţionar ca doctrină a încercării de salvare din criză a unui sistem politic. pusă în practică la o scară inimaginabilă. în cadrul acestui regim. Menţinerea terorii va fi justificată. izolarea culturală şi exaltarea pasiunilor prolecultiste. ci lupta pentru refacerea legăturilor sociale. în condiţiile oricărui regim totalitar. pentru întemeierea unor instituţii publice independente de stat sau chiar împotriva lui. fără nici o legătură cu viaţa reală. Dar. partidele comuniste schimbă tactica total. apare cu mult înaintea totalitarismului. ridicate la rang de obişnuinţă. birocratică şi dictatorială. 11 . culturii politice a maselor. dar mai ales lupta pentru adevăr. Ea apare ca un şir de vorbe în vânt. căutând să anihileze formele societăţii şi culturii. Cei care trăiesc într-o societate totalitară au tendinţa de a subestima importanţa ideologiei. Ideea că teroarea poate fi utilizată pentru conducerea unui stat pentru a constrânge populaţia să facă ceea ce vor conducătorii. mască şi minciună.

ca mijloace de instaurare şi de menţinere a dominaţiei totale. care îşi autoraţionalizează existenţa după acest plan. crearea cadrelor uniformizatoare. mai mult sau mai puţin. de caracteristicile istorice.Politizarea şi ideologizarea. logica gândirii ideologice. la nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate umană. rămâne ca o ameninţare permanentă pentru toţi membrii societăţii pe întreaga existenţă a acestor regimuri. mai pronunţată în perioada de început a regimurilor. Frica trebuie să completeze sau să înlocuiască convingerea formată ca urmare a vastei şi insistentei acţiuni persuasive a regimului. de tipul ideal. 12 . economice. a cărei viaţă se desfăşoară conform unui plan stabilit de putere. Caracterul represiv al statului totalitar ajunge. iar la nivel individual. Controlul social asupra individului. de durata şi modul lui de evoluţie. regimurile totalitare îşi pun amprenta asupra personalităţii celor care trăiesc sub un asemenea regim. care se conformează necondiţionat comenzilor puterii. în aşa fel încât să se asigure obedienţa totală faţă de comenzile deţinătorilor puterii. la nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate care a internalizat ideologia oficială. de a impune. Chiar dacă nu reuşesc să impună noul model uman. în unele momente la dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci. de contextul geo-politic. de a impune. care ţin de tipul şi forma regimului totalitar respectiv. când are loc ruperea vechilor structuri şi eliminarea masivă a adversarilor reali sau potenţiali. Sunt create condiţiile pentru reuşita unui asemenea proiect: masificarea societăţii. trebuie să fie treptat înlocuit de autocontrolul bazat pe internalizarea sistemului de valori. Regimurile totalitare reale se apropie. Amploarea schimbărilor pe care le produc ele la nivelul societăţii şi al indivizilor depinde de o multitudine de factori. sunt susţinute şi completate de teroare. Teroarea. aparatul de represiune care să menţină frica permanentă. într-un moment sau altul al existenţei lor. exercitat prin intermediul partidului – stat. impuse de deţinătorii puterii. de norme. politice. Dorinţa unui asemenea regim este de a transforma personalitatea umană. de particularităţile personale ale celor care îl suportă. mecanismul vast al persuasiunii şi manipulării. culturale ale societăţilor în care se instaurează.

Conceptul de tiranie a apărut încă din antichitate. 1996. Cit. dictatura.Capitolul II. p. 87 *** Enciclopedia gândirii politice. Teroarea totalitară are dimensiuni şi modalităţi de manifestare diferite în raport cu ceea ce au cunoscut secolele anterioare în domeniul opresiunii. chiar dacă totalitarismul se plasează în aria regimurilor nedemocratice. în ceea ce priveşte semnificaţiile lor. ed.. autoritarismul. dictatură. absolutismul. Regimurile totalitare sunt considerate drept tiranii. O intensă abordare o prezintă. ei nu pot acoperi specificitatea fenomenului totalitar.1 Totalitarismul în raport cu alte tipuri de regimuri nedemocratice De foarte multe ori. dar şi pentru că teroarea este considerată o caracteristică a totalitarismului. în sensul că sunt regimuri opresive. Aristotel arăta că „tirania este guvernământul unuia singur ce domneşte ca un stăpân peste asociaţia politică”1. al cruzimii. dar şi în unele studii ştiinţifice. concept contemporan cu cel de totalitarism se referă la un alt tip de regim politic diferit de cel totalitar. considerăm necesare câteva precizări legate de aceste regimuri politice şi raporturile lor cu totalitarismul. p. de-a lungul timpului. autocratismul sau autoritarismul. Chiar dacă termeni ca: tiranie. şi nu presupun existenţa unui tiran care să poarte întreaga responsabilitate a opresiunii. sprijinite pe forţă. Analiza sociologică a totalitarismului 2. John Kautky defineşte totalitarismul „ca ansamblu de metode utilizate pentru aşi păstra controlul guvernării”2. dar care nu pot fi confundate cu acesta. Istoric vorbind. considerând că nu este necesar să se facă o deosebire între ţările industrializate şi cele neindustrializate ci 1 2 Aristotel. trebuie menţionat că regimurile totalitare nu sunt instaurate în mod necesar prin violenţă (cazul nazismului în Germania). Aceste concepte desemnează regimuri politice nedemocratice mai vechi sau mai noi care au anumite elemente comune cu totalitarismul. despotismul. Pe de altă parte. Pentru că sensurile consacrate ale conceptului de tiranie nu permit cuprinderea fenomenului totalitar. despotism sau absolutism au cunoscut o evoluţie. termenul de totalitarism este asociat cu tirania. Politica. 558 13 . el este o creaţie a secolului XX şi are o serie de caracteristici care-l diferenţiază în mod clar de regimurile nedemocratice anterioare. Pe de altă parte. Pentru a elimina posibile confuzii. în limbajul comun.

• monopolul mijloacelor de comunicare. 1 *** Enciclopedia gândirii politice.trebuie să ne concentrăm atenţia pe demersul totalitar. incertitudinea. Friederich1 găseşte şase trăsături caracteristice importante ale totalitarismului: • partidul unic de masă condus de un lider charismatic. liderii ajung la putere într-o măsură mai mare datorită apropierii lor de regulile jocului politic mai mult decât apropierii lor de reputaţia de legitimitate. a schimbărilor social – economice spre îndeplinirea unor ţeluri precise şi să îmbine într-o acţiune organizată raţionalitatea politică cu moralitatea socială. A postulat ideea că o societate educată. pe desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. • ideologie oficială. pe participarea forţată. În regimurile democratice. • un sistem de teroare poliţienească şi politică. regimul stalinist a fost definit ordine prin teroare. 411 14 . având la bază un ideal umanitar. Dar această ordine prin teroare nu se originează într-un proiect planificat de conducere prin forţă. • controlul partidului asupra economicului.. conştientă politic poate prelua controlul evoluţiei sociale. Regimul sovietic a apărut dintr-o voinţă revoluţionară. ed. Din aceste percepte umaniste care doreau schimbarea radicală a societăţii întro direcţie anticapitalistă. participare datorată marilor catastrofe militare şi economice întâmpinate în secolul XX şi a căror consecinţă a fost atomizarea socială şi manipularea politică. p. violenţa militară şi paramilitară. O primă explicaţie ar consta în tendinţa controlării economiei insistându-se pe legătura dintre totalitarism şi socialism. În aceste condiţii. care duc în final la iraţionalism şi teroare. Regimul comunist a colporat în mod optimist credinţa în capacitatea raţiunii. s-a trecut la folosirea violenţei ca mijloc de guvernare. Distincţia dintre despotism şi totalitarism a fost subliniată de numeroşi analişti. O altă tendinţă subliniază participarea maselor la politică. • monopolul mijloacelor de luptă. rezultând un regim de opresiune politică care intră astfel în conflict cu propriile sale dorinţe morale. Cit. Teroarea s-a născut în urma unor conflicte birocratice şi doar progresiv asistăm la o organizare a exercitării ei sistematice. vizibilitatea şi insecuritatea normelor. o comunitate având ca fundament justiţia socială.

„despotismul asiatic nu-şi propunea să creeze un om nou şi nici să atingă sfârşitul preistoriei”4. Privită în modul acesta. fie la modul în care ea este exercitată. ci de a modela personalitatea acestora. Totalitarismele de dreapta. mai profundă pentru menţinerea căreia să fie suficientă doar ideea că acest braţ există. p. Voinţa de schimbare a lumii şi a omului. dictatura poate fi opusă democraţiei. poate să treacă peste orice. Supunerea dorită de cei care deţin puterea în regimurile totalitare nu este una care să dureze doar atâta timp cât este ridicat „braţul ameninţător”3. În gândirea contemporană. Această neconstituţionalitate se poate referi fie la modul în care este dobândită puterea. 1994. pentru a realiza cerinţele lor. 1994. p. Puterea totalitară susţine că se supune unor legi supraumane. 319 1 2 15 . în regimurile totalitare nu este vorba doar de încălcarea arbitrară a legii. iar voinţa liderului devine de multe ori lege pentru întregul sistem. de a-i transforma în „marionete fără cea mai mică urmă de spontaneitate”2. p. 614 3 Ibidem 4 Raymond Aron. dictaturi ale unui conducător. Scopul terorii totalitare nu este pur şi simplu de a inspira supunerea supuşilor. op. ci spre un sistem în care oamenii să fie de prisos”1.Hannah Arendt arăta că „totalitarismul se străduieşte nu să tindă spre o dominaţie despotică asupra oamenilor. deşi legalitatea este privită cu un anumit dispreţ de către puterea totalitară. Hannah Arendt. de realizare a idealului utopic pe care îl formulează ideologia este pretextul terorii şi al arbitrajului puterii. Dacă despotismul presupune teroarea şi arbitrajul puterii.. legile Istoriei sau ale Naturii. Conceptele de tiranie şi de despotism utilizate uneori pentru caracterizarea totalitarismului nu au relevanţă prea mare pentru înţelegerea specificului acestuia. cit. termenul de dictatură pare să-l înlocuiască pe cel de tiranie. ci una care să persiste. declarate antidemocratice au acceptat şi ele că sunt ca formă de guvernare. iar în exercitarea terorii utilizează cu eficienţă toate avantajele pe care i le oferă modernitatea. 1965. 592 Ibidem. Democratie et totalitarisme. Unii consideră că esenţa dictaturii este aceea de a fi o guvernare neconstituţională. El desemnează un regim politic caracterizat prin deţinerea puterii politice de către o persoană sau un grup restrâns.

Legat de absolutism este termenul de autocraţie. 16 . în anumite momente. în acelaşi context al fascismului italian cu acelaşi sens pozitiv iniţial preluat ulterior de toate totalitarismele de dreapta. cele două concepte nu se suprapun. Ca mod de exercitare a puterii. ea nu are o funcţie recompensatorie şi încetează să mai fie autoritate atunci când este impusă. autoritatea înseamnă putere acceptată. o autoritate opresivă care striveşte libertatea indivizilor. Vorbind despre conceptul de absolutism. Conceptul de autoritate este pus în legătură cu cel de putere şi mai ales cu cel de legitimitate. care neagă de fapt autoritatea.Cele două concepte. pe de altă parte. În vreme ce puterea ordonă şi utilizează dacă este necesar. Autocraţia presupune. trebuie să reamintim că ideea de putere absolută apare încă din perioada Renaşterii şi este pusă în legătură cu tirania virtuală. concept apărut odată cu cel de totalitarism. spun aceştia din urmă acceptă autoritatea şi la rândul său autoritatea adevărată recunoaşte libertatea. Anumite forme ale totalitarismului pot sugera. de sancţiune. dictatură şi totalitarism se intersectează. constrângerea. deci considerată legitimă. respectată. utilizat iniţial pentru a desemna absolutismul puterii ţariste în Rusia încă din secolul XVIII. dar în general. Pe de altă parte. accentuarea caracterului patrimonial al statului (ţarul este considerat proprietarul oamenilor şi al lucrurilor). teocratică etc. Pentru susţinătorii săi. iar pe de altă parte. Adevărata libertate. Scopul acestor regimuri politice este declarat de a fi autoritate. Uneori şi ca mod de dobândire a puterii. În sfârşit. Aceste este motivul pentru care în multe definiţii ale totalitarismului vom întâlni termenul de dictatură. totalitarismul este o dictatură. eliminarea în exercitarea puterii a oricăror limite care ar ţine de lege sau de tradiţie. indicând un abuz de autoritate. autoritatea este o putere bazată pe prestigiu. autoritarismul este privit ca un regim care restaurează adevărata autoritate. Termenul de dictatură poate fi ataşat celui de totalitarism. Dictatura totalitară poate fi considerată una dintre forme. dar nu-l poate suplini pe acesta. pe respect. asemănări cu autocraţia în sensul că liderul totalitar poate exercita puterea politică într-un mod nelimitat şi necontrolat. să ne oprim puţin asupra conceptului de autoritarism. pentru adepţii democraţiei însă ca un regim care abuzează de autoritate. Autoritatea care nu recunoaşte libertatea înseamnă autoritarism. Astăzi termenul desemnează regimuri nedemocratice. există mai multe forme de dictatură: militară. Dacă puterea este asociată cu ideea de coerciţie.

Fr. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX. 1992. Dar. „înainte de căderea regimurilor comuniste din Europa de Est. în funcţie de o serie de criterii. alţii subliniază diferenţele dintre cele două tipuri de regimuri nedemocratice. Un asemenea sistem poate fi democratic sau nu. 1993. Asta nu înseamnă însă că nu există posibilitatea convertirii regimurilor autoritare în regimuri totalitare şi invers. p. Hannah Arendt crede că atât stalinismul cât şi nazismul ajung în faza totalitară după parcurgerea unui asemenea stadiu.Compararea şi clasificarea regimurilor politice impune precizarea poziţiei autoritarismului în raport cu democraţia. un stat care nu mai poate funcţiona normal. îi lasă 1 2 Z. Sistemul politic normal menţine distincţia între stat şi societate. mai aproape de totalitarism. regim nedemocratic poate fi considerat încă un sistem politic normal. . Autoritarismul s-ar situa în spaţiul dintre aceste două extreme. 39 17 . egalitatea formală sau reală a şanselor. atât comunismul cât şi nazismul au fost totalitare de la începuturile lor. Trecerea este mai uşoară decât trecerea de la totalitarism la democraţie sau de la democraţie la totalitarism. Unii consideră că instaurarea totalitarismului presupune un stadiu de regim autoritar care pregăteşte totalitarismul. a negării libertăţilor. Dacă în general. Revel. este acceptată ideea că autoritarismul este un regim non – democratic în ceea ce priveşte raporturile sale cu totalitarismul există două păreri. cum ar fi modalităţile de acces la puterea politică. Realitatea din aceste ţări după 1989 pare însă să infirme asemenea păreri. exista părerea că depăşirea totalitarismului este posibilă doar prin parcurgerea unui stadiu de autoritarism”1. de fapt. o anumită relaţie între acestea. Aderăm la ideea că regimurile politice pot fi situate pe o scală având la o extremă democraţia şi la cealaltă totalitarismul. participarea cetăţenilor la deciziile politice. pe de o pare şi cu totalitarismul pe de alta. Autoritarismul. presupune o hipertrofiere a statului. libertăţile de care se bucură. Totalitarismul însă. Unii consideră totalitarismul ca o formă extremă a autoritarismului. p. Marele eşec. Pe de altă parte. Distincţia între autoritarism şi totalitarism nu este doar una de formă sau de intensitate a opresiunii. controlul puterii politice. ci una de fond. 251 J. Statul autoritar nu confiscă decât puterea politică şi atâta vreme cât societatea nu-i contestă deţinerea ei absolută. în timp ce „totalitarismul este un sistem anormal”2. Caracterul totalitar al comunismului instaurat de Lenin este astăzi o certitudine. care invadează societatea civilă şi o asfixiază. Brzezinski.

Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a democratiza comunismul a dus. Istoria a arătat că regimurile totalitare au dispărut fie ca urmare a unei înfrângeri militare. menţinându-şi esenţa. fără o mobilizare politică intensivă sau extensivă (exceptând câteva momente în evoluţia sa) şi în care un lider (sau în mod ocazional un grup restrâns) exercită o putere în cadrul unor limite slab definite din punct de vedere formal. 1999. O definiţie. A. echivalente cu o catastrofă militară. considerată de referinţă a autoritarismului. exact predictibile”2. 41 A. 2.. 349 18 . Principiul după care funcţionează sistemul autoritar este „totul este permis. Statul minimal. cu excepţia politicii”1. fără o ideologie elaborată şi călăuzitoare (doar cu mentalităţi distinctive). sunt de părere majoritatea analiştilor. Heinen. p. 1990. prin intermediul statului. Legiunea “Arhanghelul Mihail”. nu poate fi reformat în sensul democratizării lui. exprimă sintetic intenţia programatică a regimurilor totalitare de aşi subordona întreaga societate. Totalitarismul. Dacă orice stat presupune un raport de dominaţie. dar. fără responsabilitate. de fapt. fie ca urmare a unei crize economice profunde şi a unei dezagregări a sistemului. de a-l transforma pe acesta într-un instrument al dominaţiei totale. în cazul statului totalitar avem de-a face cu încercarea de a instaura dominaţia totală asupra întregii societăţi. cit. p. Gozman. nimic în afara statului. op. sintetizează caracteristicile acestui regim politic. El este „un regim politic limitat. până la urmă la prăbuşirea acestuia. Unii autori consideră această tendinţă a statului de a interveni în tot mai multe domenii ale vieţii sociale caracterizează toate statele contemporane şi este determinată de creşterea complexităţii vieţii sociale. pare a nu mai eficient în rezolvarea multiplelor şi 1 2 V. cea a lui J. de cerinţele tot mai mari pe care cetăţenii le au faţă de stat.societăţii o anumită libertate. Trecerea de la autoritarism la democraţie se poate face progresiv şi în orice caz mai uşor decât trecerea de la totalitarism la democraţie. „Totul în stat. Etzind. Linz.2 Dominaţia totală a partidului – stat Sloganul lansat de Mussolini. nimic împotriva statului”.

Statul devine un instrument prin. cei care deţin puterea politică îşi impun dominaţia asupra întregii societăţi. oricum împiedicată să devină o ameninţare pentru deţinătorii oficiali ai puterii politice. p.complexelor probleme cu care se confruntă societăţile contemporane. pe criterii ideologice. indiferent de natura sa este transformată într-un suport al puterii totale sau dacă acest lucru nu este posibil. La nivelul societăţii totalitare se constituie o putere totală unică. Se operează deci. pur. Sunt diferenţe atât în ceea ce priveşte scopurile cât şi profunzimea. Acesta este poporul. limitată. adică clasa muncitoare şi aliaţii săi. din punct de vedere rasial. 184 19 . 1 Giovanni Sartori. societatea civilă în general. viaţa spirituală. cât şi toate celelalte domenii ale vieţii sociale. De aici. dezbatere a unor soluţii posibile de către forţe politice autonome şi adoptarea unor decizii în interesul majorităţii. sau muncitor. el este. Orice resursă de putere. Teoria democraţiei reinterpretată. Dacă statul ia în stăpânire întreaga societate. controlată. pe de o parte. excluderea. dreptul de a participa la viaţa politică. eforturile sale de a controla economia. ci mobilizarea întregii societăţi în îndeplinirea comandamentelor impuse de deţinătorii puterii politice. a acelei părţi a societăţii care are în conformitate cu ideologia totalitară. eliminată uneori. în cazul nazismului. intensitatea şi mijloacele intervenţiei statului în viaţa socială. Această tendinţă a statelor moderne spre totalitate nu trebuie confundată însă cu totalitarismul. care domină atât spaţiul politic propriu-zis. real sau posibil. a unei părţi a membrilor societăţii de la viaţa politică. Pretextul dominaţiei totale a statului este coordonarea procesului de transformare radicală a societăţii şi a omului. care se consideră reprezentantul întregii societăţi sau mai bine zis. de la început. „Toate statele moderne se dezvoltă mai mult sau mai puţin în direcţia «statului total»”1. comunicarea socială. la rândul său luat în stăpânire de către partidul revoluţionar. Pătrunderea statului totalitar în toate domeniile vieţii sociale. în cazul comunismului. controlul pe care încearcă să-l exercite asupra tuturor activităţilor şi asupra tuturor actorilor sociali reprezintă cu totul altceva decât preocuparea pentru asigurarea cadrului normal al desfăşurării vieţii sociale într-o societate tot mai complexă. iar pe de altă parte. Aceste categorii sociale trebuie să dispară. Această putere totală încearcă să elimine orice altă sursă de putere care ar putea apărea. 1999. care le-ar putea ameninţa deţinerea absolută a puterii. încearcă să elimine orice adversar. Politizarea totalitară nu înseamnă însă participare politică. pe fiecare individ în parte.

inclusiv cele naţionaliste. Preluarea puterii politice de către partidele totalitare s-a produs. nu fac referire. treptat orice alt partid de pe scena politică. cu excepţia Germaniei. Încă din februarie 1933. alegeri la care candidaţii. Modul în care se desfăşoară procesul de instaurare a monopolului politic al partidului totalitar. prin lovitură de stat sau prin impunerea lor de către o putere ocupantă. la rolul conducător al Partidului Comunist (bolşevic). afirma fără echivoc „rolul conducător” al Partidului Comunist. iar rezultatele sunt stabilite înainte de desfăşurarea alegerilor. nici Constituţia din 1918. Partidul 20 . de alegeri declarat „democratice”. după război. îşi subordonează în întregime statul şi elimină. iar celelalte partide. unde naziştii au câştigat alegerile din 1933. lupta împotriva celorlalte partide participante la revoluţie a fost începută de bolşevici în 1917 şi câştigată în anii „comunismului de război”. Deşi monopolul politic al unui singur partid a funcţionat în toate statele comuniste. Naziştii germani au fost mai direcţi în acţiunea de eliminare a celorlalte partide de pe scena politică. Încă din primii ani ai noului regim aceştia acaparează întreaga putere politică. În regimurile comuniste funcţiile de decizie în aparatul de stat sunt ocupate doar de cei delegaţi de către partid.uneori prin distrugere fizică. eliminarea din spaţiul politic a oricăror forţe ce ar putea aspira la puterea politică. după incendierea Reichstagului. numiri mascate. aşa cum au fost şi în ceea ce priveşte acapararea statului. comuniştii au fost proscrişi. politica statului se confundă cu politica partidului. formarea sistemului partid – stat. În Rusia sovietică. în care orice poziţie în ierarhia aparatului de stat poate fi ocupată doar de cei delegaţi de către partid. alteori prin transformarea lor şi mecanismele terorii totalitare sunt îndreptate. Totuşi. în mod explicit. de cele mai multe ori unici. uneori. statele comuniste est – europene. au optat pentru auto – dizolvare. nici cea din 1924. activitatea statului. sunt desemnaţi de către partid. diferă de la un tip de totalitarism la altul şi de la o ţară la alta. deşi acesta este subînţeles. De abia Constituţia din 1936. Accesul la putere permite fuziunea dintre partid şi stat. dintre care cele care i-au ajutat pe comunişti să cucerească puterea politică. prin multiple mecanisme. în unele dintre ele au mai fost menţinute şi aparent asociate la guvernare unul sau mai multe „partide frăţeşti”. Trebuie menţionat că această constituţie a fost modelul pe care l-au copiat. la începutul regimului asupra lor. chiar dacă această impunere a fost mascată prin procedee democratice trucate. partidul controlează. constituţia „stalinistă”.

Apariţia unor centre de putere relativ autonome. unitatea aparatului de putere legată de liderul totalitar. chiar de conflict. 163 21 . Asta nu înseamnă. Existenţa. Acesta. din modul în care poate funcţiona. a unor instituţii distincte reprezentând cele trei puteri este doar un element de faţadă. Puterea reală aparţine întotdeauna partidului. ar însemna o negare a însăşi caracterului totalitar al puterii. educaţional etc. religios. pentru a putea fi mai bine controlate de către liderul totalitar. Este cazul concurenţei dintre partid. însă. întreaga activitate a statului. a conlucrării lor ca subsisteme relativ autonome. o importanţă mai mare sau mai mică unei anumite instituţii. 1994. uneori. care. partidul – stat rămâne principalul instrument prin care se poate realiza dominaţia totală asupra societăţii şi care poate asigura menţinerea puterii totalitare. a celei executive şi a celei judecătoreşti în mâinile aceluiaşi aparat de putere controlat de liderul totalitar permite controlul total al statului. „specificul regimurilor totalitare este de a distruge secularizarea în numele unei ideologii care se aplică ansamblului vieţii publice şi private”1. cel puţin la nivelul statelor comuniste. Hipercentralizarea este o trăsătură generală a puterii totalitare. sau de grupul de lideri care decid la nivel central. prin structurile sale. pentru a realiza obiectivele partidului şi sub controlul absolut al acestuia. mascată. politic. Separaţia puterilor în stat ar fi în contradicţie cu logica regimului totalitar. într-o perioadă sau alta. poliţia politică şi armată. poate acorda. unei anumite organizaţii din cadrul partidului – stat. şi prin acesta dominaţia întregii societăţi. 1 A. sunt menţinute într-o anumită stare de concurenţă. Touraine. că nu apar ierarhii paralele în organizarea birocratică a partidului – stat. Dacă societatea modernă pare să meargă în direcţia secularizării şi a diferenţierii subsistemelor economic.. din modul în care se constituie. chiar dacă ea este. p. Există organisme „de partid şi de stat” care exprimă şi mai clar fuziunea dintre partid şi stat. chiar dacă se întâlnesc la vârf. la nivelul unor domenii de activitate sau a unor componente teritoriale ale statului. iar statul şi cei care-l reprezintă nu pot acţiona decât ca mandatari ai partidului. care derivă din însăşi natura ei. Oricare ar fi formele concrete în care se realizează.controlează. Concentrarea puterii legislative.

Dominaţia totală asupra comunicării este considerată una dintre modalităţile principale de dominare totală a societăţii şi a fiecărui individ în parte. ca şi cenzura. Comunicarea socială are trei forme: comunicarea interpersonală. reprezintă una dintre caracteristicile acestor regimuri care le diferenţiază de orice alt tip de regim nedemocratic şi care. chiar dacă mass-media este aproape în totalitate subordonată acestuia. Nu este vorba doar de monopolul partidului – stat asupra mijloacelor comunicării de masă. deşi acest aparat capătă. Să ne amintim că. le subliniază modernitatea.. larg răspândite chiar în contextul regimurilor democratice. nu sunt invenţii ale totalitarismelor. într-adevăr dimensiuni impresionante. au fost considerate ca arme redutabile în desfăşurarea războiului. „intoxicarea” inamicului prin informaţii false. de asemenea. Prima se înscrie în cadrul relaţiilor interpersonale şi are un caracter mai degrabă spontan şi non – formal. comunicarea de masă1.3 Dominarea comunicării sociale Modul în care regimurile totalitare îşi impun dominaţia asupra comunicării sociale. modul în care utilizează comunicarea. în acelaşi timp. lăsând urme adânci şi persistente asupra societăţii şi asupra fiecărui individ în parte. informaţia. Nu avem de-a face doar cu o dezvoltare enormă a aparatului de propagandă subordonat statului. integrarea ei în sistemul partidului – stat. că ele sunt. folosirea minciunii în scopuri politice. de a controla orice informaţie care circulă la nivelul societăţii şi orice canal prin care aceasta este transmisă. iar atenţia acordată propagandei de către partidul – stat totalitar este deosebită. Ceea ce aduce nou totalitarismul este tendinţa de a impune dominaţia totală a puterii politice asupra întregului proces de comunicare socială. Manipularea informaţiei. comunicarea instituţionalizată şi. „limba de lemn”. 1 R. dominaţia absolută asupra oricărei forme de organizare socială şi asupra oricărei activităţi sociale. ci de o pătrundere profundă şi extinsă în corpul social. dezinformarea.Regimurile totalitare au urmărit distrugerea societăţii civile. încă de la generalul chinez Sun Tzu şi de la Machiavelli. limbajul pentru a manipula comportamentele indivizilor şi grupurilor sociale. 2. ed. minciuna. de a politiza şi ideologiza orice mesaj. orice comunicare. între acestea două. Boudon. de a impune un limbaj unificator şi nivelator. 1995. din păcate. Să nu uităm. pp 43 – 44 22 .

de exemplu. Goebbels. Dominarea organizării sociale de către deţinătorii puterii totalitare implică. cât şi prin ansamblul organizaţiilor politice sau politizate. cit. întreg sistemul de organizaţii şi instituţii oficial acceptate este subordonat partidului – stat. care controla întregul sistem de 1 . prin aceasta. din partea puterii totalitare. ca şi Hitler de altfel. orice gest pot fi interpretate ca ostile puterii şi pedepsite ca atare. eliminând orice tendinţă de independenţă sau de împotrivire.Controlul asupra ei se exercită. o modalitate de terorizare a celor care trăiesc întrun sistem totalitar. „Limba de lemn” devine limbajul în care se comunică în orice tip de organizaţie şi în care orice tip de organizaţie comunică în exterior. În ceea ce priveşte comunicarea instituţionalizată. au ştiut să folosească marea lor putere de influenţă. comunicarea inter-organizaţională şi cea intra-organizaţională pot fi controlate deplin de către partidul – stat. Imediat după ajungerea naziştilor la putere a fost creată Compania Germană de Radio. De aceea ele şi-au impus monopolul asupra mass-media. dar şi limbajul în care sunt codificate. Este. Oricum. chit că le influenţează pe fiecare la rândul său”1. indiferent în ce context. ea se situează la nivelul organizaţiilor şi între acestea şi mediul exterior. că scrisorile îi pot fi deschise şi citite. 44 23 . Comunicarea de masă se caracterizează. unul dintre mijloacele cele mai moderne de transmitere a informaţiei în perioada interbelică. şi aceasta. Regimurile totalitare au înţeles foarte bine rolul şi importanţa socială a comunicării de masă. deci. cu tot sistemul său de informatori răspândiţi în întregul corp social. au sesizat avantajele pe care putea să le ofere radioul. în primul rând prin folosirea unor mijloace tehnice care permit stabilirea şi amplificarea dialogului între indivizi şi grupuri sociale şi „ocupă doar spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală şi comunicarea instituţionalizată. că telefonul îi poate fi ascultat. a supunerii faţă de putere. de impunere a fricii şi. aşa cum arătam anterior. să se teamă că orice vorbă. El ştie. individul trebuie să-şi supravegheze atent orice act de comunicare. ministrul propagandei. p. În cazul regimurilor totalitare. că printre cei cu care comunică. op. În aceste condiţii. şi trebuie să ştie. şi dominarea proceselor de comunicare instituţionalizată. trebuie să susţină puterea totalitară şi să mobilizeze membrii societăţii pentru realizarea obiectivelor acesteia. că este continuu supravegheat. În Germania nazistă.. atât prin intermediul poliţiei locale. se pot afla informatori ai poliţiei politice. preocupându-se chiar de dezvoltarea lor. acesta poate impune conţinutul mesajelor.

la cenzura propriu-zisă. în România ceauşistă. de cele mai multe ori. în ţările comuniste est-europene. orice mijloc capabil să multiplice un mesaj. asupra cărora. integraţi. în general. în anumite perioade. sunt în ţările comuniste. cinematografia etc. În paralel. în China. cu toate avantajele care decurg din aceasta. asupra căreia au monopolul. trebuie să se conformeze lor. un caracter oficial. Cei care lucrează în acest domeniu sunt selecţionaţi. devenite inutile. au fost create condiţiile pentru ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest mijloc de comunicare. pentru a mări efectele mesajelor transmise prin mass-media. Receptorii trebuie să le creadă. Aceste mesaje capătă. Lipsa receptoarelor radio va fi suplinită. cu celelalte două forme ale comunicării. cei mai mulţi. Este un monopol al acestuia la care nu poate renunţa fără a-şi periclita existenţa. Presa scrisă care transmite „cuvântul partidului”. din lanţul controlului. p. în deceniile de la mijlocul secolului. 1997. 1 G. prin funcţionarii săi de la diferite niveluri. Controlul asupra mass-media din partea partidului-stat este absolut. dar. tipografiile. în locurile publice. vor ajunge la tiraje impresionante. Prin mijloacele comunicării de masă sunt transmise doar mesaje impuse sau acceptate de către deţinătorii puterii politice. Layton. fapt trâmbiţat ca o mare realizare a democratizării. televiziunea. Unii dintre ei fac parte din „nomenclatură”. proprietate a statului sau sunt strict controlate de către stat. doar o eliminare a unei verigi.transmisiuni radiofonice. pentru că prin mijloacele comunicării de masă se face cunoscută voinţa puterii la un moment dat. regimurile totalitare au reuşit să instituie şi să controleze un flux de comunicare în mai multe trepte. prin difuzoare instalate pe străzi.. în Rusia sovietică. tipăriturile propagandiste. 70 24 . radioul. de fapt. spunea Goebbels în martie 19331. Influenţa mesajului transmis direct prin mass-media este întărită la nivelul organizaţiilor. În cazul regimurilor comuniste vom întâlni aceeaşi preocupare de a lărgi accesul la mass-media. pe criterii politice. de asemenea îşi impun dominaţia. Editurile. controlul poliţienesc asupra foto-copiatoarelor sau a maşinilor de scris. În aceste condiţii se poate renunţa. Este interesant de observat modul în care regimurile totalitare au reuşit să articuleze comunicarea de masă. în organizaţii ale partidului şi controlaţi şi pe această cale. Să ne amintim rigoarea cu care era urmărit. de cele mai multe ori. „Vom pune radioul în slujba noastră şi nici o altă ideologie nu-şi va mai găsi expresia aici”. a dominaţiei totale. şi pentru anumite mijloace ale comunicării de masă.

susţinători ai acestuia. Jdanov teoretiza „realismul socialist” şi 25 . să devină colaboratori. sindicali etc. există organizaţii şi asociaţii care îi cuprind pe creatori şi care au menirea de a-i ţine sub un continuu control. ce teme pot fi acceptate şi ce stil de creaţie este permis. Există organisme ale statului care au rolul de a supraveghea.politice sau nu. Aceeaşi situaţie o vom întâlni şi în cazul regimurilor comuniste. spectacolele interzise. iar pe de alta. încă din 1933. Operele adversarilor politici sau ideologici. În Germania. pe de o parte. de a „îndruma” creaţia culturală. Există un întreg ansamblu de instituţii ale partidului – stat. Controlul creatorilor şi cenzura producţiilor culturale se face pe mai multe niveluri şi de către mai multe instanţe. de organizaţii şi asociaţii controlate de acesta care au. de a urmări ca nici o creaţie culturală care nu se conformează comandamentelor ideologice impuse să nu ajungă la public. cenzura foarte strictă a producţiilor culturale şi. este atent supravegheată şi manipulată. creaţia culturală. prin activitatea „agitatorilor”. a difuzării acestora. se înfiinţează. asupra modului în care trebuie să arate o creaţie culturală pentru a putea fi acceptată de regim. ba chiar un control mai sever şi mai cuprinzător. iar pe de altă parte. cel puţin în perioada stalinistă. care nu vor sau nu pot să se conformeze condiţiilor impuse. o activitate de îndoctrinare mai intensă. Încercarea de dominare a comunicării sociale presupune şi un control strict asupra informaţiilor care sunt difuzate spre un număr mare de receptori. de exemplu. sunt arse în pieţele publice în cadrul unor manifestări organizate de nazişti. Exemplele care să ilustreze modul de funcţionare al acestui sistem sunt numeroase. există norme riguroase. fie că sunt opere literare sau ştiinţifice. se încearcă îndoctrinarea ideologică a creatorilor. ale cui opere pot fi puse în circulaţie. mai bine organizat. Creatorii care nu sunt acceptaţi de regim. operele plastice sunt scoase din muzee. sunt scoşi din circuitul cultural. Pe de o parte. Departamentul de Cultură al Reich – ului care stabilea cine poate să aibă acces la creaţia culturală. Ea este considerată un act politic şi trebuie să se conformeze canoanelor ideologice impuse de puterea totalitară. ai organizaţiilor de tineret. Producerea de informaţie. rolul de a-i „educa” pe creatori în spiritul ideologiei oficiale. În anii ’40. mai ales. a „activiştilor” partidului. Orice abatere de la aceste canoane reprezintă un gest împotriva regimului şi este pedepsit ca atare. ale celor consideraţi „impuri” din punct de vedere rasial. prin comunicarea interpersonală.

dreptul la existenţă nu îl are decât ideologia oficială care susţine puterea totalitară. privită ca o reacţie de valori sau doar ca un consum de valori culturale. deci. mai ales. să vorbim despre modalităţile de disimulare a mesajului cultural şi despre publicul care s-a obişnuit să citească „printre rânduri”. Dialogul între guvernanţi şi guvernaţi nu există. „newspeak”1.reţelele sale ideologice vor fi impuse şi în celelalte ţări comuniste. a presiunii ideologice. un control total asupra creaţiei şi consumului cultural. Au existat numeroase modalităţi prin care creatorii de cultură au reuşit să depăşească controlul sufocant al partidului – stat şi să producă opere de mare valoare. Puterea se consideră infailibilă. Dinspre societatea dominată spre puterea dominatoare circulă informaţii referitoare la modul în care sunt receptate mesajele puterii şi. cât şi teroarea. Mesajul oficial este difuzat şi impus în corpul social printr-un sistem complex de mijloace de comunicare. prin aceasta un act politic ce poate fi tratat doar ca prietenesc sau duşmănos. Cert este că regimurile totalitare. a unui limbaj specific. vocea ei este singura care trebuie auzită şi respectată. 1991 26 . cele mai dure. în evoluţia totalitarismelor comuniste. de asemenea. O modalitate de exercitare a dominaţiei poate fi considerată şi impunerea. Nu este locul aici să vorbim despre complexitatea modalităţilor de „rezistenţă prin cultură” sau despre modul în care valorile adevărate ale culturii au reuşit să ajungă totuşi la public. Desigur. este un act ideologic şi. Mesajul cultural nu este privit decât dintr-o perspectivă ideologică. a artei în general. Ea consideră că vorbeşte „în numele poporului” şi. şi 1 G. al puterii. Chiar dacă „limba de lemn” nu este proprie doar regimurilor totalitare. „limba de lemn”. deşi au dorit. nu au reuşit. Creaţia culturală anterioară instaurării regimului comunist va fi şi ea supusă unei analize riguroase. există. ea ştie totul şi poate totul. forma unui monolog continuu. grupurile. folosind atât mijloacele influenţei sociale. organizaţiile se conformează comenzilor acesteia. chiar în ipostazele lor cele mai dogmatice. Mai trebuie spus că acest control asupra creaţiei şi consumului cultural nu s-a exercitat doar asupra literaturii. despre modul în care indivizii. nu este dorit şi nici acceptat. Orwell. ci şi asupra ştiinţei. perioade de relaxare a controlului. obsedant. Dominaţia puterii totalitare asupra comunicării sociale face ca aceasta să ia. Nu ne propunem. angrenând un număr impresionant de oameni. Participarea culturală. în cadrul acestora. de către puterea politică. tot mai mult.

de clişee încremenite. obligativitatea memorării şi utilizării „limbii de lemn” duce. de gândire impuse individului prin obligativitatea folosirii „limbii de lemn”. în orice tip de regim politic. este o acţiune asupra unui T. 2000. un ritual pe care trebuie să-l respecte în orice act de comunicare. organizaţii. 56 Idem. în primul rând. Slama – Cazacu. mistificarea acesteia. la nivelul individului. Iată de ce putem considera „limba de lemn” ca mijloc şi în acelaşi timp rezultat al dominaţiei asupra comunicării sociale. Utilizarea acestui limbaj este. al statutului său. al acceptării ideologiei sale. de unificare şi control al comunicării. dar şi unităţi frazeologice. alocându-i resurse materiale şi umane importante. ea „ia forme extreme”1. atât prin aria de utilizare. Utilizarea „limbii de lemn” devine însă. „de tăvălugire stilistică”3. În mod declarat. cu caracter de expresii fixe. Regimurile totalitare folosesc pe scară largă dezinformarea pentru a-şi impune şi menţine dominaţia asupra întregii societăţi. Utilizarea „limbii de lemn” în comunicarea instituţionalizată. forme instituţionale care să se ocupe de coordonarea ei. la introducerea unor structuri de gândire din afara individului. ci de dezinformare. p. creând. mijloc de mistificare a realităţii prin limbaj. la anihilarea gândirii proprii. cât şi prin tenacitatea cu care este impusă în toate formele comunicării sociale. un semn al conformării la comandamentele puterii. însă. de simplă propagandă. Propaganda. dar şi de modelare a personalităţii.mai ales a comunismului. Nu este vorba. însă. a unor stereotipi de gândire exprimate în clişee. cu sens determinat în contextul unei anumite «autorităţi». 71 3 Idem. pe care o întâlnim încă din antichitate. acapararea de către aceasta a comunicării de masă şi pătrunderea ei tot mai mult la nivelul comunicării interpersonale duce la un fenomen de uniformizare. „Limba de lemn” poate fi definită ca „un subsistem al unei limbi. de îndoctrinare şi de control al obedienţei faţă de putere. pentru indivizi. desemnând mai ales elemente lexicale. deci. una dintre „stratagemele” comunicaţionale ale puterii prin care îşi poate înşela. p. manipula supuşii. aceste regimuri acordă propagandei o importanţă deosebită. Mai profund. Aceste structuri. în cadrul partidului – stat. 72 1 2 27 . grupuri. p. Impunerea „limbii de lemn” de către puterea totalitară îi permite acesteia. Respingerea acestui limbaj ritual poate fi considerat un act de dizidenţă. aparţin ideologiei totalitare. mascarea realităţii. în mare măsură utilizate stereotip – dogmatic ca exprimare a unei ideologii”2.

a. dar şi supuşii ei.. Puterea hotărăşte ce trebuie să ştie şi ce nu trebuie să ştie populaţia. 1996.public pentru a-l determina să adopte anumite atitudini şi comportamente politice. devine. f. Minciuna. anularea realităţii. 74 1 2 28 . diferenţiază dezinformarea de simpla propagandă. neutralizarea şi invalidarea criticilor venite din partea adversarilor sau a observatorilor neutri şi presupune „trei mari operaţii bazate pe fals”: anularea limbajului. deformările. Minciuna. 24 V. minciuni din domeniul creării realităţii. pentru a se apăra. spunând ceea ce puterea H. în scopul de a le devia conduitele politice. Este o modalitate de influenţare socială care. de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga”1. 64. utilizată continuu în timpul discursului puterii totalitare. P. Analizând „sistemul minciunii” folosit de regimurile comuniste pentru apărarea „socialismului real”. O foloseşte şi puterea. 1991. modalităţilor de abordare a adversarului. sau „propaganda neagră”. disimularea intenţiilor dar şi a surselor. cât şi în exterior. p. „cu faţa descoperită”. Scopul celei de a treia categorii de minciuni este: „de a crea în mod nerestrictiv entităţi inexistente şi – invers – de a considera entităţile existente drept închipuite”3. difuzată larg prin toate mijloacele de care aceasta dispune. mistificarea. Wierzbicki considera că există trei tipuri principale de minciuni la care recurg aceste tipuri de totalitarism: minciuni din sfera concepţiilor. o modalitate de a comunica. Cei care nu cred minciuna totalitară trebuie să se comporte ca şi cum ar crede-o şi sa mintă. Cathala. precum şi faptul că îşi propune. deşi foloseşte de multe ori minciuna ca mijloc. iar Goebbels avea să-l completeze: „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”2. p. ocupă un loc central în dezinformarea practicată de regimurile totalitare atât în raport cu proprii supuşi. minciuni din sfera informaţiei. dezorganizarea şi remodelarea modului de gândire a indivizilor. argumentelor. se prezintă ca atare. trecerea sub tăcere. p. treptat. modalităţile de a opera cu jumătăţi de adevăr. Volkoff. grupurilor sau a unei întregi societăţi. la rândul lor. anularea logicii. 72 3 P. Din a doua categorie fac parte născocirile. „A spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină”. Ele distrag atenţia de la fapte considerate ca fiind nefavorabile. spunea Lenin. Dezinformarea. Prima categorie are drept scop prevenirea. p. Wierzbicki. reprezintă „ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat pentru a reuşi manipularea perfidă a persoanelor. Manipularea. mai mult decât de a convinge.

vol. element de susţinere al dezinformării. 1999. p. Pentru puterea totalitară secretul devine „instrument de guvernare”2.. Soljeniţîn. în viaţa publică. caracteristici ale proceselor de comunicare socială. fie de informaţiile corecte care. Imaginile mistificate asupra realităţii sociale interne şi internaţionale au fost contrazise fie de realitatea însăşi. Vălul secretului învăluie în primul rând pe deţinătorii reali ai puterii. deşi au tins spre instaurarea dominaţiei totale asupra comunicării sociale şi s-au apropiat mai mult sau mai puţin de acest ideal. p. spirituală etc. Uneori au reuşit să apară mijloace ale comunicării de masă independente. „Minciuna permanentă devine întocmai ca şi trădarea. nu au reuşit să-l realizeze practic niciodată. unica formă neprimejdioasă de existenţă”1. prin diferite canale au reuşit să pătrundă prin cortina informaţională. mistificată. ascunde aceste personaje şi modul în care ei exercită cu adevărat puterea. secretul şi mistificarea ajung să caracterizeze raporturile dintre diferitele instanţe ale aparatului de putere. la nivelul individului. care impune conformarea. atitudinilor. nu au putut împiedica total pătrunderea unor mesaje provenite din exterior. II. la norme de gândire şi comportament care să asigure supunerea totală faţă de putere şi care pedepseşte cu asprime orice abatere de la aceste norme. 1997. Neculau. Regimurile totalitare concrete. se instituie. 161 1 2 29 . în aceste condiţii. la nivelul întregii societăţi. devine o modalitate de apărare în faţa unui regim care tinde spre dominarea totală a fiecărui membru al societăţii. păstrarea secretului devine un „cod al supravieţuirii”3. 162 3 Idem. politică. fie că era vorba de presă ilegală sau de A. „raportarea” falsă pot asigura menţinerea unor poziţii ale unor persoane în cadrul acestui aparat. p. asupra gândurilor. În măsura în care dezinformarea devine obiectiv central al politicii regimurilor totalitare în domeniul comunicării. Imaginea propagandistică.vrea să audă. dar nu în ultimul rând. deşi au avut monopolul asupra massmedia în interiorul ţărilor respective. Iată de ce. mistificarea. „cultul secretului”. 456 A. chiar în ţările totalitare. dar şi privată. păstrarea secretului asupra vieţii personale. Starea reală a societăţii este de asemenea secretizată. care să acopere eşecurile guvernării şi să „mobilizeze masele”. În sfârşit. După perdeaua largă a „secretului de stat” se pot construi imagini false despre viaţa economică. iar minciuna. Secretul nu a putut fi păstrat decât parţial şi. Pe de altă parte. Păstrarea secretului.

a fost una dintre cauzele prăbuşirii regimurilor totalitare. dar multiplicate şi difuzate unui public destul de mare. zvonurile. chiar dacă a fost utilizată. 30 . chiar dacă uneori folosite de regim. ea nu a pătruns în structurile intime ale gândirii indivizilor. ci a reprezentat doar o faţadă. multe posibilităţi prin care indivizi sau grupuri au reuşit să se elibereze. la nivelul societăţilor totalitare. au continuat să circule şi multe dintre ele erau potrivnice regimului. ca în cazul „samizdat .ului”. În plus oamenii s-au obişnuit să „citească printre rânduri”. Poate că şi această imposibilitate de a domina total comunicarea socială. a unor mijloace şi modalităţi paralele şi independente de comunicare. apariţia. de sub dominaţia puterii totalitare.lucrări interzise. „Limba de lemn” nu a fost niciodată impusă pe deplin ca limbaj obligatoriu în toate actele de comunicare. „Raportările” false. secretizarea. Comunicarea interpersonală nu a putut fi niciodată stăpânită pe deplin. în actele lor de comunicare. care funcţionau la nivelul comunicării instituţionalizate. deci. Există. au ajuns să afecteze grav funcţionarea organizaţiilor şi instituţiilor. Uneori.

Regimul totalitar comunist 3. de mijloacele pe care le-au folosit pentru realizarea acesteia. populist în fruntea 31 . de trăsăturile tipului ideal al totalitarismului. a unei puteri centriste – etatiste. cultural al ţării în care regimul se instaurează. de contextul istoric. de structura aparatului lor de putere. de conjunctura internaţională în care preiau puterea politică şi în care evoluează.1 Apariţia şi dezvoltarea comunismului Conceptul de totalitarism se referă la un tip ideal a cărui esenţă constă în dominaţia totală a puterii politice asupra societăţii şi a individului. de conţinutul ideologiei de la care se reclamă şi prin care se autolegitimează.Capitolul III. Este normal deci. adept al ideologiei şi înclinaţii spre credinţă şi fanatism. Primul guvern este condus de Kerenski şi avea de făcut faţă unui puternic curent comunizat. regimuri care au marcat tragic istoria acestui secol şi viaţa a milioane de oameni. fără o democraţie liberă fapt generator al bolşevismului. fără tradiţii industriale. să vorbim de „totalitarisme”. Acest fundal social se prelungeşte şi la începutul secolului XX când are loc Revoluţia din februarie 1917. într-un moment sau altul al evoluţiei lor. care se apropie. pe lângă asemănările de esenţă. cu o birocraţie în floare şi care nu era supusă la presiuni din partea societăţii civile ca şi inexistentă. revoluţia răstoarnă dictatura ţaristă fără a o schimba cu o formă democratică de exercitare a puterii politice. Apariţia şi dezvoltarea comunismului are loc într-un context social – istoric deosebit. de consecinţele pe care le-au avut asupra istoriei ţărilor în care s-au instalat. Elaborarea acestui tip ideal a plecat de la surprinderea unor similitudini existente între anumite regimuri politice apărute în secolul XX. social. capitaliste. aceste regimuri sunt diferite printr-o serie de aspecte care ţin de modul în care au fost instaurate. Bolşevismul a apărut în contextul cultului puterii ţariste. Ca fapt imediat. Diferenţele sunt determinate atât de ideologiile fondatoare şi de proiectul politic derivat din ele. mai mult sau mai puţin. cu o structură feudal agrară. Social avem de-a face cu o populaţie cu un slab nivel cultural politic. fiecare dintre ele. referindu-ne la anumite regimuri politice reale. de gradul de realizare a dominaţiei totale asupra societăţii. Evident că. cât şi de specificul partidului sau mişcării totalitare care îşi asumă realizarea lui. într-o ţară autocratică. economic. de tradiţiile acestuia.

În urma deturnării socialismului revoluţionar marxist s-a văzut fragilitatea teoretico – ideologică a lui. înfometare. Această întrepătrundere s-a dovedit periculoasă prin extraordinara putere de seducţie asupra lui. eludând morala.căruia se aşezase Partidul Comunist condus de Lenin. trebuie creat şi un om nou. care 1 Alain Besancon. Institutul European. apărea potrivit realităţilor şi spiritul rusesc. a mijloacelor economice şi politice ale partidului unic care aşa cum am spus se identifica cu Stalin. condiţii mai bune de viaţă. a succesului. religia şi societatea civilă. reprimarea ţărănimii şi decimarea intelectualităţii. cu un nul exerciţiu politic şi civic. Regimurile totalitare au plecat de la premiza că odată cu crearea unei societăţi noi. prin crearea proceselor şi epurărilor politice din perioada lui Stalin nu la reinstaurarea societăţii civile ci la înlocuitorul total şi opresiv al acesteia1. pământ. Dar după o scurtă perioadă de aşezare s-a trecut prin industrializarea forţată. Tot ceea ce contează este succesul. Societatea care se clădea năştea un om nou. p. chiar dacă are la bază minciuna este scuzabilă. distrugerea micilor meseriaşi. cu dorinţa de a îşi îmbunătăţi viaţa. forţa comunismului sovietic se explică prin aceea că a intuit forţa brutală a păgânismului dionisiac şi forţele credinţei rezultate din creştinismul bizantino – proslavic. 1994. totalitarismul comunist cristalizat ideologic în leninism şi atingând apogeul în stalinism. Originile intelectuale ale leninismului. Lenin şi-a pus amprenta pe direcţia de acţiune a Partidului Comunist şi a speculat în folosul său condiţiile social – economice propunând demagogic. 54 32 . fiind surprinzătoare uşurinţa cu care s-a trecut la comunism. Forţa leninismului este rezultatul puternicei influenţe slavofile fiind tragicul paradox al destinului rusesc care se referă la faptul că în timp ce ideile reformiste sunt considerate utopice. Alain Besancon observa că puterea sovietică reprezenta la acel moment speranţa unei restauraţii a societăţii civile care fusese abandonată în condiţiile lipsei de tradiţie democrate şi culturii de la începutul instaurării puterii sovietice a drepturilor şi libertăţilor. Comunismul este sintetizat de credinţa în construirea unei societăţi şi a unui om de tip nou. unei populaţii obosită după război. a deformării intenţionate a adevărului nu mai poate întâmpina ezitări. iar poporul nu a fost înşelat în baza esenţială. satisfacerea rapidă a nevoilor imediate: pace. Psihologic. Odată acceptate aceste principii calea minciunii propagandistice. Iaşi.

„Omul nou” pe care şi l-au dorit regimurile totalitare este impregnat de ideologia oficială pe care se bazează şi pe care o impune puterea politică. ci vizau ansamblul societăţii. folosind o gamă largă de mijloace. în acest sens. mişcările totalitare aveau o organizare de faţadă cu o distincţie evidentă între membrii de partid şi simpatizanţi. individualismul nu este legat de individualitate. Viziunea comunistă schimbă total datele problemei. un vast şi complex aparat care acţionează pe baza unui program atotcuprinzător. el apărând ca manifestare a unei stări beligerante între individ şi societate. în condiţiile unei organizaţii de amploare. În momentul premergător cuceririi puterii. puterea totalitară o ideologizează în acelaşi timp. trebuie să observăm că noua societate presupunea o dezvoltare ştiinţifică. Din punct de vedere a tipului de muncă care se promovează. În acest context modelării ideologice a personalităţii membrilor societăţii i se acordă o atenţie deosebită. cum ar fi conspiraţia evreilor. este pus în mişcare. figura centrală nu era atletul înnăscut. amestecându-se aici determinismul social şi voluntarismul. prin lichidarea fracţiunilor dizidente. tehnologică şi culturală cum nu existase până atunci. Comuniştii nu mizau pe o elită biologică. ci omul care se autoconstruia. văzând în muncă o activitate liberă pusă în beneficiul tuturor. Prin fatalităţi biologice. Stalin a schimbat dictatura unui singur partid în regim totalitar şi partidele revoluţionare din întreaga lume în mişcări totalitare. omul va deveni un tip nou biologic şi social superior. Se realizează transformarea muncii dintr-o activitate care asuprea. Conform psihologiei comuniste. a troskiştilor într-o realitate viabilă. iar fiinţa umană nu-şi putea îndeplini potenţialitatea decât în colectivitate şi folosindu-se de ea. fiind un proiect în mare parte non rasial şi social. Înainte de apariţia noii societăţi. eliminarea 33 . într-o necesitate morală şi chiar o a doua natură a omului. Politizând întreaga viaţă socială pentru a o putea domina. În concepţia comunistă un om lipsit de individualism avea o personalitate bogată şi mai puternică. Stalin impusese partidului reguli rigide. un supraom. de la teroare la persuasiune. În proiectul socialist. Organizarea mişcărilor totalitare trebuie să ţină cont de noile relaţii create de ideologie şi să transpună minciunile colportate în jurul unei ficţiuni centrale. caracteristice vechii forme de organizare îi era individualismul. totalitare şi de abia mai târziu a apelat la ficţiune pentru a menţine ordinea.trebuie ca principală îndatorire să consolideze societatea.

sugerând. Cât despre celălalt totalitarism. comunismul. Comunismul se prezintă diferit. şi în cele din urmă a poporului german însuşi. prin gura lui Gorbaciov. fără îndoială. el pune încă o problemă politică. apoi. Nazismul apare ca urzit în întregime de o voinţă criminală. Totodată. ţigani. dintre care unul e de-a dreptul înspăimântător. În primul rând. democraţiei. Spre deosebire de nazism. cel din Coreea de Nord. pe faţă oricărei evoluţii moderne. Este adevărat că speranţele puse în noua Rusie au fost inserate. fiindcă este încă o realitate politică. iar bolşevicii au debutat cu formaţii de elită şi au organizat masele. nedemn de ambiţiile sublime ale conducătorilor săi supraumani. regimul comunist a părut să se evapore. distrugerea evreilor şi a popoarelor şi categoriilor socotite inferioare: slavi. care se opunea frontal şi. Stalin a fost sprijinit de poliţia secretă din cadrul partidului. dacă se poate spune aşa. transformarea lor în filiale ale Moscovei şi Comintemului. Nazismul a început ca organizaţie de masă care era dominată de formaţiunile de elită. când mişcarea democratică a devenit pe deplin conştientă de forţa sa şi şi-a formulat toate speranţele: 34 . a cărei singură perspectivă era distrugerea: mai întâi. şi că evoluţiile recente justifică multe temeri. şi la urma urmei tocmai asta am făcut şi eu. egalităţii îmbrăţişând însă cu entuziasm tehnica – comunismul dorea împlinirea însăşi a modernităţii. şi aici lipsesc elementele cele mai specifice regimului totalitar. câteva din trăsăturile cele mai odioase ale regimului sovietic. în acest caz partidul şi ideologia.democraţiilor interne din partide. dar din 1989 s-a declarat inexistent. Vorbim adesea ca şi cum comunismul ar fi dispărut. Pe scurt. În lupta de succesiune a urmat după moartea lui Lenin. capătul şi punctul culminant al progresului în toate aspectele sale. câteva din marile idei elaborate în secolul al XIX – lea. că nu era poate decât o intervenţie a anticomuniştilor şi a celorlalţi duşmani ai păcii. al cărui personal a rămas de altminteri în mare parte în posturile de conducere. El împletea într-o sinteză sumară. că de fapt nu a existat niciodată cu adevărat. handicapaţi. dar puternică. Guvernarea actuală pare să-şi propună să conserve sau să restaureze. Ar părea deci justificat să conchidem că studiul totalitarismelor ţine de acum încolo de disciplina istorică. iar democraţia liberală a rămas singurul regim imaginabil. şi nimic nu ne sugerează că se urmăreşte o reconstituire a lor. el nu a capitulat necondiţionat. Mai există însă regimuri comuniste în Asia. a celorlalte popoare.

într-o asemenea întreprindere regulile morale obişnuite nu se aplică. O asemenea măsură era contrară oricărei prudenţe economice. perspectiva unei lumi eliberate de orice dominaţie. într-un fel. de exemplu – viaţa. politice şi chiar militare. Adevăratele schimbări politice sunt nişte schimbări ale regimului politic. care oferă versiunea cea mai radicală şi mai sugestivă a acestei teze. inclusiv natura umană. o societate incomparabil mai prosperă şi cu desăvârşire corectă vor rezulta din colectivizare1. Dacă ideologia este invocată de aceşti autori ca factor decisiv e pentru că au fost frapaţi de faptul următor: unele din cele mai absurde şi totodată cele mai criminale acţiuni ale regimului derivau direct din ideologie. p. Aron. întro mare operă – opera – nimic mai puţin decât crearea omului nou. ci şi schimbarea radicală a personalităţii oamenilor care trăiesc în această societate. 1 Ibidem. Dar regulile bunului simţ îşi pierd şi ele validitatea. Singura explicaţie raţională a acestei conduite iraţionale este că era mânat de ideologia potrivit căreia abolirea proprietăţii private asupra pământului avea să antreneze de la sine o dezvoltare nemaiauzită a agriculturii sovietice.2. Bineînţeles. Soljenitian şi alţii. Comunismul este deopotrivă contrariul democraţiei – este tiranic – şi. sau în mod fundamental. Chiar şi cele ale percepţiei. adevăratele diferenţe politice sunt diferenţele de regim politic: în funcţie de regimul în care trăim – oligarhic sau democratic. Regimul politic cuprinde. Teza potrivit căreia regimul comunist ar fi în primul rând. ar trebui citaţi Hannah Arendt. Comuniştii se simţeau deci angajaţi într-o mare experienţă. 3. Regimul şi-a mobilizat însă toate forţele pentru a o duce la bun sfârşit. Stalin crede că omul nou. Modelul totalitar al „omului nou” Odată instaurată.umanitatea concepută ca un subiect colectiv capabil să transforme şi să stăpânească natura. în diversele sale aspecte. în alt sens. are un caracter diferit. de exemplu şi mai ales colectivizarea pământului de către Stalin. creatura sa: el actualizează. Partidul este mai presus de orice lege: este el însuşi legea. toate aspectele vieţii sau are consecinţe asupra tuturor aspectelor vieţii. În afara lui Besancon. un regim ideologic este o teză destul de răspândită printre cei mai buni observatori şi analişti ai acestui regim. 125 35 . realizează sub o formă deosebit de simplificată şi de brutală nişte idei specifice lumii democratice moderne. puterea totalitară îşi propune nu doar schimbarea societăţii.

p. omul de masă. A. ci nişte modele generice care definesc posibilitatea rolurilor individuale şi scara de valori respectivă. p. Pot fi identificate trei asemenea figuri ale maselor: „cetăţeanul”. Programul de instaurare a dominaţiei totale urmăreşte ca acest model să fie interiorizat de fiecare membru al societăţii şi transformat în model de autoconstrucţie a personalităţii şi cadru de evaluare a comportamentelor celorlalţi. de „formare” a supuşilor ideali. sau mase. Cele trei figuri sunt normate prin regulamente. care şi-o revendică şi controlează ei înşişi conformitatea altor cetăţeni. 132 Idem. „militantul” şi „muncitorul”. posibil în măsura în care puterea totalitară stăpâneşte contextul social. una sau alta dintre aceste ipostaze ale omului masă. este absorbit într-o categorie funcţională generală pe care Rouquette o numeşte „figură a masei”3. Regimurile politice care funcţionează în societăţile de masă trebuie să ţină cont de existenţa şi. rând pe rând. să „stăpânească” masele. Totalitarismul a reuşit să impună o etică proprie până la nivelul asimilării ei de către cetăţeni. Cele trei figuri exprimă varietăţi circumstanţiale ale unei condiţii comune a omului de masă. Individul. de impactul pe care-l au masele asupra vieţii politice. un model al „omului nou” în perspectiva căruia se desfăşoară întregul proces de „reeducare” a membrilor societăţii. bine impregnat. pot să accentueze. Neculau. „un om de serie. să le mobilizeze. Aceasta nu desemnează o poziţie în organizarea socială. Acest proces de dirijare a construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii. 48 1 2 36 . 1999. la nivelul întregii societăţi. nu se poate realiza decât în măsura în care ele reuşesc să impună. ideologic. în acelaşi timp cel mai bun camuflaj al politicii este pretenţia morală”2. mai ales. acesta fiind prins în această triplă categorizare. care reprezintă caracteristica definitorie a acestor regimuri. într-o măsură mai mare decât alte regimuri de masă (democraţia de masă). cât şi la supravegherea de masă şi la teroare. uşor de condus”1.43 3 Ibidem 4 Idem. Ele nu reprezintă cel mai mic numitor comun al celor care le încarnează. presupune un model de personalitate dezirabilă. construit pe baza ideologiei prin care se legitimează şi pe care o impun regimurile totalitare. Regimurile totalitare au reuşit. recurgând atât la impunerea unei ideologii unice. „Interiorizarea ordinii este cel mai bun aparat de reglare. ci trebuie concepută ca „o structură de roluri”4.Realizarea dominaţiei totale. p. previzibil. legi. prin mijloace persuasive. Puterea politică.

obligaţii de comportament care definesc cadrul lor de existenţă şi impun anumite forme de acţiune. fiind doar nişte executanţi fideli şi devotaţi liderului. Revoluţionarul trebuie să-şi dedice întreaga viaţă luptei politice. un erou al muncii obişnuite. periodicelor epurări. Pe de altă parte numărul celor care puteau face parte din rândul activiştilor. Unul dintre aceste personaje poate fi considerat Louis Auguste Blanqui. Militantismul „omului nou” se manifestă. de fapt. spre care să poată tinde fiecare „om sovietic”. la rândul lor. Secolul al XIX – lea a cunoscut numeroase organizaţii şi mişcări revoluţionare. Miller. În cazul regimurilor totalitare. 1 D. transpunerii în viaţă a credinţei la care a aderat. Participarea la activitatea unei organizaţii revoluţionare. Noii promovaţi ca „revoluţionari de profesie” nu prea aveau timp să-şi creeze o legendă în jurul numelui lor. în primul rând în munca de construcţie a socialismului. sunt impuse cu mai multă forţă de către puterea politică. pregătirea planurilor luptei politice. „Eroii muncii socialiste” apăruseră. numeroase acţiuni revoluţionare şi numeroase personaje emblematice pentru figura revoluţionarului. este mai redus. care interpretează rolurile respective. a constituit o verigă importantă de legătură între tradiţia iacobină şi bolşevismul rus1. profesionale sau de altă natură. revoluţionar de acţiune. Era nevoie de un model de revoluţionar mai aproape de posibilităţile maselor. era totuşi limitat. ca în cazul lui Kirov. 2000. în aşa fel încât gradul de libertate a indivizilor. cer o implicare totală a revoluţionarului. de cele mai multe ori secrete. conducerea ei. care. Dacă „revoluţionarul de profesie” reprezintă modelul de personalitate la care trebuie să se raporteze întregul proces de „formare a omului nou”. Uneori. „eroii muncii socialiste”. după instaurarea şi stabilizarea regimului totalitar comunist. legenda se crea după ce fuseseră asasinaţi din ordinul dictatorului. ale insurecţiei populare. care abundă în mitologia comunistă. p. un model care să poată avea o arie de influenţă mai mare. supuşi. începe să se contureze profesionalizarea revoluţionarismului. după unii. dar şi teoretician al strategiei revoluţionare. Încă din prima jumătate a secolului al XIX – lea. aceste norme sunt mai rigide. chiar dacă crescuse mult după instaurarea regimului şi mai ales după birocratizarea lui în perioada stalinistă. renunţarea sau trecerea în plan secund a oricărei alte activităţi. trebuie să demonstreze că acest model este viabil şi că el a reuşit să fie impus în societatea comunistă. 79 37 . ca şi regulile impuse de conspirativitate.

în societăţile totalitare. vol. Boia. Nu existenţa unui ideal educativ este nouă în societăţile totalitare. Antonesei. 63 4 L. mai mult sau mai puţin explicit. este fundamentat pe „conştiinţa comunistă”. inginer. cât şi în procesul de formare (sau deformare) a membrilor societăţii în raport cu acest model. fără a înceta de a fi muncitor”1. mai mult sau mai puţin precis. care îl face să depăşească miraculos normele. Hitler. 1999. Lenin. p. pe viziunea ideologică asupra lumii. în 1920 că „principala sarcină trebuie să fie aceea de a ajuta la educarea şi instruirea maselor muncitoare. I. mitul stahanovistului va fi însoţit şi completat de cel al „inginerului”. II. ceea ce reprezintă expresia cea mai înaltă a participării la viaţa socială. Elementele definitorii ale modelului „omului nou” comunist. Educaţia. Lenin arăta. în ipostaza de stahanovist. savant. „un muncitor devenit intelectual. extinsă mult dincolo de L. considera. 39 1 2 38 . că „statul rasist naţional socialist are ca scop principal educarea şi menţinerea acelor care sunt susţinătorii statului”3. 1994. elaborând sau adaptând principii şi metode specifice pentru desfăşurarea lui. a statutului său de cetăţean. adică supunere la comandamentele partidului la locul său de muncă. 133 V. la rândul său. p. Pentru formarea de „oameni noi”. să-l impună cu adevărat ca întruchipare şi model al „omului nou”. dar de abia aparatul birocratic de propagandă stalinist va reuşi să creeze şi să utilizeze mitul unui astfel de erou. p. atât în construcţia modelului „omului nou”. 1970. vechile deprinderi care ne-au rămas moştenire de la vechea orânduire”2. ideal educativ. în ciuda oricăror piedici. Militantismul. rămân aceleaşi.încă din perioada leninistă. 1996. El dă dovadă de disciplină şi devotament. pentru că. instituind un uriaş aparat birocratic care să coordoneze . devine. Muncitor prin excelenţă. obiective propriu-zise ale practicii educaţiei. toate societăţile îşi formulează. p. un asemenea ideal educativ din care vor fi derivate finalităţi educative. pe care a internalizat-o. iar Hitler în Mein Kampf. Ulterior. 701 3 A. să controleze acest proces. regimurile totalitare au alocat importante resurse. pentru a învinge vechile obiceiuri. Vom înţelege idealul educativ drept „tipul de personalitate pe care doreşte comunitatea respectivă să-l formeze şi să-l multiplice în rândul viitorilor săi cetăţeni”4. construit pe baze ideologice. Modelul „omului nou”. Nou în totalitarism este modul de implicare al ideologiei unice impusă de regim. în fond. el este un militant pe „frontul muncii”.

3. al unui cult al personalităţii asemănător. într-un tot care se vrea adaptat condiţiilor din România. pentru o scurtă perioadă la conducerea ţării. implicată. să devină un stat totalitar. sociale şi politice ale ţării în perioada respectivă fac ca ele să aibă chiar o anumită aderenţă. se află sub o comandă unică.cadrele ei instituţionale clasice. să devină al treilea partid al ţării. o mişcare totalitară de dreapta. În România interbelică vom întâlni. Anumite caracteristici culturale.3. cu cel practicat în cazul fascismului italian şi al nazismului. are o orientare unică. considerată posibilă doar 39 . într-o anumită conjunctură internă şi internaţională. Îi este proprie Mişcării Legionare o accentuată preocupare pentru regenerarea morală. între februarie 1938 şi septembrie 1940. cu peste 15% din voturile exprimate de electorat. care avea să devină „Căpitanul” legionarilor. care a reuşit să ajungă o mişcare politică de masă.I. Modelul „omului nou” şi pedagogia formării lui în cadrul totalitarismului românesc În România. în politica românească interbelică. al devotamentului. să câştige adepţi. obiect al adulaţiei. a încercat într-o anumită măsură. „Liga Apărării Naţionale Creştine”. „Legiunea Arhanghelul Mihail” a fost înfiinţată în 1927 de câţiva tineri desprinşi din partidul conservator şi profund antisemit al lui A. într-o tradiţie antisemită şi conservatoare conturată încă din a doua jumătate a secolului al XIX – lea. programe şi chiar mişcări politice de dreapta cu temă totalitară. tineri conduşi de către Corneliu Zelea Codreanu. în modul în care le articulează cu elemente noi. să ajungă. idei. dar sunt şi rodul influenţei fascismului european. să atragă un număr mare de membri şi simpatizanţi. spirituală a societăţii şi a omului. încercând să excludă orice alternativă educaţională. într-o anumită măsură. într-un fel. de multe ori cu consecinţe tragice. chiar dacă dictatura autoritară a regelui Carol al II – lea. Ele îşi au originea. nu se poate vorbi despre existenţa unui regim totalitar de dreapta în adevăratul sens al cuvântului. A existat însă. destul de răspândite. Mişcarea Legionară. Cuza. este adevărat. Specificul ideologiei legionare constă în modul în care particularizează aceste teme. la alegerile din 1937. să influenţeze într-o anumită măsură viaţa politică. mai ales a succeselor acestuia în Italia şi Germania.

a sacrificiului în numele reînvierii naţiunii. Naţionalismul este legat de ortodoxie. în lupta pentru independenţă şi unitate a naţiunii. Mişcarea Legionară preia atitudinea negativă existentă în societatea românească. când de numele ei erau legate o serie de violenţe politice. o degradare a omului. propriu tuturor ideologiilor totalitare. de asasinate. faţă de corupţia generalizată la nivelul vieţii politice. fapt explicabil în România. Acest sistem al muncii voluntare legionare a urmărit nu doar scopuri educative pentru legionari ci a fost şi un important şi eficient mijloc de propagandă. îndiguiri). vor considera legionarii. mai ales în anii 1935 – 1936. Societatea românească interbelică. De aici rolul important acordat simbolurilor religioase în cadrul ritualurilor legionare. legionarismul are aspectul unui fundamentalism ortodox cu o puternică tentă mistică. dar şi în alte ţări din sud – estul european. la 14 40 . Pe de altă parte. Trebuie arătat că regimul instaurat în septembrie 1940 a avut un caracter bicefal. şcoli. are o formă cvasireligioasă. de multe ori.prin reîntoarcerea la valorile creştinismului ortodox. Legionarii realizau ceea ce promiseseră alte partide politice în campaniile electorale şi nu realizaseră odată ajunse la putere. care au încercat prin toate mijloacele să submineze taberele de muncă. nu doar distruge. Pe de altă parte. la interzicerea lor. în apărarea acesteia. valorizarea superioară a ascezei. declarată prin proclamarea Statului Naţional Legionar. care ameninţa însăşi fiinţa naţiunii române. Mesianismul. Intenţia Legiunii. ducând-o până la forme extreme. încă de la sfârşitul secolului al XIX – lea faţă de politicianism. Spre deosebire de fascismul italian şi de nazism. de mare utilitate pentru diferite comunităţi locale (biserici. Valorile religioase sunt considerate ca fiind inerente spiritului naţional românesc. în care biserica ortodoxă a avut un rol important în afirmarea conştiinţei naţionale. care aveau o atitudine neutră sau chiar ostilă faţă de religie şi de biserică. morală. Este o criză spirituală. în 1936. o îndepărtare tot mai accentuată de reperele valorice ale personalităţii tradiţionale româneşti. Această propagandă „prin fapte” a contribuit la creşterea prestigiului Legiunii. poduri. când Legiunea se camufla în spatele Partidului Totul pentru Ţară. ea putea să apară ca o forţă care şi construieşte. ajungând. drumuri. se afla într-o profundă criză. fapt sesizat şi de guvernanţi. Prin aceste tabere de muncă. obiectivele pe care şi le propun taberele de muncă sunt.

pentru o perioadă. impusă tuturor membrilor societăţii. avea despre totalitarism o cu totul altă imagine. cel puţin oficial. între cele două metode de personalitate şi între metodele 41 . Este greu de spus dacă a existat. doar o formulă care se impunea în conjunctura politică a acelei vremi fără să vizeze cu adevărat un regim totalitar. în esenţa lui de dominaţie politică totală asupra societăţii. plecând de la o cu totul altă ideologie. Luările de poziţie ale lui Antonescu. Folosea. au făcut din legionari. să limiteze tendinţa legionarilor de a instaura o dominaţie politică totală asupra societăţii. completându-le cu altele impuse de situaţia pe care o dobândiseră. şi în ce măsură a existat. cu regimul politic al aliaţilor săi germani. inspirat şi de totalitarismele europene de dreapta. la scara întregii societăţi. să-i elimine de la conducerea statului. Generalul Antonescu. dar nu accepta nici totalitarismul. muncă. cel puţin de suprafaţă. era de fapt o dictatură militară. de partid unic participant la guvernare. El nu accepta democraţia. partid unic. iar pe de altă parte. militar cu principii conservatoare. principalii lor inamici ideologici şi politici şi i-au supus celei mai dure represiuni după ce au ajuns la putere. dar nu considera că ele trebuie să se sprijine pe o ideologie totalitară. să împartă.septembrie 1940. politica pe care a dus-o. inclusiv antisemitismul său moderat. În ceea ce-i priveşte pe legionari şi programul lor de formare a „omului nou” în perioada în care au participat la guvernare. Ceea ce dorea Antonescu. inclusiv după îndepărtarea legionarilor de la putere. sunt expresia unei gândiri conservatoare. pe un control generalizat al întregii vieţi sociale realizat de instanţe politice şi ideologice. Chiar dacă fusese obligat să colaboreze cu legionarii. o influenţă a experienţei legionare asupra modelului comunist al „omului nou” şi a modalităţilor de formare a lui în România. pe de o parte. chiar dacă se declara. dar şi de intenţia de a crea impresia unei asemănări. Totuşi. puterea cu ei. Conducătorul Statului. după îndepărtarea legionarilor de la putere. Comuniştii. inspirându-se şi din experienţa regimurilor totalitare europene. sunt legate de dorinţa de a-şi întări puterea dictatorială. era instaurarea unui regim totalitar. un anumit tip de personalitate. generalul şi-a păstrat câteva pârghii esenţiale ale acestei puteri şi a încercat. Cerea disciplină. există numeroase asemănări în ceea ce priveşte intenţia de a impune. un regim autoritar. de a relua la scară mare metodele educative ale legiunii. ordine. ei au utilizat pârghiile pe care le deţineau în conducerea statului pentru a extinde la scară naţională procesul de educare legionară. pentru un regim totalitar.

un loc în societate. Trebuie să amintim că. a avut dimensiuni mult mai mari şi a lăsat o amprentă mult mai puternică asupra unei părţi mult mai mari din populaţia ţării.„educative” folosite. Gestapo – ul lăsa să se înţeleagă că deţinuţii ar putea dobândi. încă din primii ani ai regimului comunist. chiar dacă foarte rar au putut fi exprimate. chiar dacă procesul a durat mult mai mult. Ele se numesc. datorită condiţiilor de viaţă şi a muncii epuizante şi periculoase. în primul rând nazismul şi comunismul stalinist. cel puţin propagandistic. şi proiectul comunist de formare a „omului nou” a fost un eşec. Apărute în perioada lui Lenin. au fost concepute de către regimurile comuniste. extrem de scurtă. în Uniunea Sovietică „lagăre de muncă corecţională” sau „colonii de muncă corecţională”. din faptul că cele două mişcări politice se bazează pe aceeaşi logică totalitară. Aceste asemănări au fost sesizate. Aceste denumiri nu trebuie să ne facă să uităm milioanele de victime pe care le-au făcut aceste lagăre. şi chiar de la o perioadă la alta a aceluiaşi regim. Spaţiul penitenciar. occidentali. faptul că durata de viaţă a deţinuţilor era. Însăşi denumirea lagărelor comuniste include această intenţie a reeducării. au devenit embleme triste ale totalitarismului. drept loc de reeducare a celor care se opuneau regimului sau încălcau normele impuse de acesta. au fost diferite. în diferitele regimuri comuniste. lagărele au avut. au dus o politică de excludere din viaţa socială care a afectat milioane de oameni. recurgerea la lagăre de muncă. dimensiunea „arhipelagului” lagărelor. Până la urmă. chiar dacă. funcţia de exterminare a celor pe care criteriile ideologice ale puterii îi considerau nedemni de a trăi în cel de Al Treilea Reich. Ele derivă. iar în China comunistă. în primii ani. în principal. iar Armata Roşie se afla pe teritoriul românesc. poate. adică „reformare prin muncă”. La 6 martie 1945. închisorile şi lagărele. În cazul nazismului. 3. în condiţiile în care sferele de influenţă pe plan internaţional fuseseră împărţite între Uniunea Sovietică şi principalii săi aliaţi.3. închisoarea şi mai ales lagărul. Regimurile totalitare. după o perioadă de detenţie în lagăr. Reeducarea în spaţiul penitenciar Spaţiul penitenciar. Stalin impune în România un guvern controlat total de către comunişti. de exemplu. ele au ajuns la 42 . „laogai”. ulterior inamici.

deşi şi-au propus-o propagandistic. ele au dispărut din majoritatea ţărilor comuniste. nazist sau comunist. în conformitate cu modelul uman promovat de regim. În perioada post – stalinistă. p. destinate mai ales deţinuţilor de drept comun. a reabilitării lor transformându-le personalitatea. p. L. unde. Este adevărat că lagărele sovietice au făcut relativ puţin în ceea ce priveşte această reconstrucţie. Vietnam. Naziştii se mulţumesc cu atât. Lagărul reprezintă. prin condiţiile pe care le impune deţinuţilor. pentru că în cazul lagărelor naziste. sunt principiile şi metodele acestei „pedagogii” a reeducării. un cadru propice pentru experimentarea proceselor de transformare a personalităţii. încă de la sfârşitul secolului al XVIII – lea. 95 43 . Noi. în condiţii ştiinţific controlate. de asemenea. În orice tip de lagăr. Arendt. Acest lucru a fost sesizat încă de la primele cercetări asupra totalitarismului. Coreea de Nord. a acestei anulări a personalităţii umane. se creează condiţiile pentru realizarea acestei depersonalizări. lagărele reuşesc să ucidă atât „persoana juridică”. în cazul comunismului. în aşa fel încât „obiectivul reformării a fost legea efectivă a arhipelagului” penitenciar2. dimensiunile şi importanţa lor au scăzut treptat. Lagărele comuniste au pretenţia de a completa această distrugere a personalităţii cu o reconstrucţie a ei. După părerea autoarei. mai mult sau mai puţin. a reuşit să facă. 568 J. se aplică un program amplu de reeducare. nu este nouă. S-au păstrat în Uniunea Sovietică. „Lagărele sunt menite numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţe omeneşti. Originalitatea sistemului penitenciar chinez este că. şterg orice diferenţiere între indivizi. 1 2 H. ci de asemenea. Ea apare în Occident. în toate ţările în care s-a instaurat regimul comunist. în cea mai mare parte. inspirat de Gulag – ul stalinist.. a însăşi spontaneităţii umane într-un simplu obiect”1.a. distrug identitatea fiecăruia. cât şi „persoana morală” în om. şi în ţările comuniste asiatice. exterminării şi până atunci ei nu mai pot decât să se supună total celor care i-au deformat. a rămas doar o intenţie.apogeu în Uniunea Sovietică în vremea lui Stalin şi au fost adoptate. slujesc experienţa odioasă a eliminării. şi în cele din ţările influenţate de modelul de comunism chinezesc. f. 1994. odată cu modelul stalinist. Domenach. Ideea convertirii infractorilor. ca şi pentru ţările satelite din estul Europei. mai mult sau mai puţin. cei internaţi sunt destinaţi. În lagărele chineze în schimb. ceea ce pentru sovietici.

chiar dacă se încadrează în aria dreptului comun. f. politică şi ideologică. în ultimă instanţă. Reeducarea se face în două etape. care se completează. subliniind rolul pedagogic al muncii. În acest context. că. Makarenko pleacă de la nişte principii fundamentale ale ideologiei comuniste. detenţia nu este o pedeapsă. ale reeducării desfăşurate. interiorizarea unei discipline stricte. în fond. dincolo de limitele ororii. Reabilitarea nu poate fi văzută decât prin „reformarea spiritului”. dar accentul se pune pe persuasiune. critica lor. Mărturisirea presupune mai multe etape: dezvăluirea greşelilor. referirea. Ca şi la Makarenko. fără a nega „originalitatea” ei şi fără a-l acuza pe Makarenko de ororile pe care le-a produs reeeducarea. Scopul final este acelaşi. formarea „omului nou” este considerată posibilă de către organizatorii reeducării. în cazul Fenomenului Piteşti şi ideile pedagogului sovietic. prin schimbarea ideologiei şi a moralei. totuşi. 75 J. Chiar dacă este greu de făcut o legătură directă între formele de o brutalitate extremă. „un pedagog sovietic”. chiar sumară. Domenach. „În politica penitenciară chineză. prin condamnarea ei. p. adică prin recunoaşterea şi mărturisirea vinei. S-a afirmat că modul de realizare a procesului de reeducare din lagărele comuniste a fost sugerat de sistemul pedagogic al lui Makarenko. Sistemul carceral devine o vastă „şcoală” care trebuie să-i schimbe pe delincvenţi. apelând la colectiv ca principal factor de educare şi de control. L. Orice crimă este. Acesta este actul prin care moare „omul vechi” şi se naşte „omul nou”. că el este. înainte de toate. de fapt supunerea absolută. fondarea unui nou ideal. Cu atât mai mult este posibilă identificarea unor asemenea premise în cazul reeducării în varianta ei chinezească.condiţiile în care se aplică. Prima etapă este „reformarea spiritului” şi ea se desfăşoară în închisoare. Cucoş.. În general. Folosirea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este posibilă. analiza acestora. ci o ocazie pentru ca infractorul să se reabiliteze”2. dimensiunile la care ajunge procesul. în arestul preventiv şi durează până la proces. prin ruptura totală de trecut. premisele lor „pot fi identificate în interpretările aduse de succesorii săi şi pe care sistemul pedagogic al lui Makarenko le îngăduie”1. la experienţa chinezească a reeducării poate fi utilă pentru înţelegerea pedagogiei comuniste a formării „omului nou”. Scopul aceste etape este „mărturisirea”. 1997. p. folosirea violenţei de către gardieni 1 2 C. Să nu uităm. de exemplu.a. 96 44 .

mărturisirea dovedeşte că deţinutul acceptă acest proces de depersonalizare. al mediului carceral în general. „Nu este o mărturisire a faptei. guvernul. ci o coproducţie între anchetator şi anchetat. ci a omului: actul prin care acesta se abandonează în faţa puterii”1. programul carceral. Interogatoriul se întinde pe o perioadă lungă. depinde soarta sa în închisoare şi pedeapsa pe care o va primi. furnizează probe pentru ele.. nu poate greşi. capabil să se supună orbeşte puterii. După această primă întâlnire cu anchetatorul. el trebuie să-şi arate supunerea faţă de procesul de reeducare la care a fost şi este supus şi să arate că acesta l-a salvat. cât mai amplu. primeşte pedepse dacă ceea ce spune nu este considerat suficient de către anchetator.este cu desăvârşire interzisă. al „ajutorului reciproc” al colegilor de celulă. de obicei. ore şi zile fără întrerupere. Ancheta se 1 Idem. uneori. deţinutul. dar ea este permisă din partea celorlalţi deţinuţi şi poate fi însoţită de o serie întreagă de alte presiuni fizice: încarcerarea în spaţii extrem de înguste. este ameninţat cu violenţe fizice. cu cât mai multe date şi fapte. justificându-şi arestarea. la finalul căreia se află o auto–acuzare. înghesuiala din celulă etc. care este ciorna mărturisirii finale. La procesul mărturisirii trebuie să contribuie mai mulţi factori: interogatoriul. Încă de la început. de progresele pe care le face deţinutul. cătuşe care strâng încheieturile şi devin foarte dureroase. 260 45 . îşi va compune mărturisirea. Pe durata a luni de zile. Sistemul nu urmăreşte moartea deţinutului. p. De modul în care decurge elaborarea acestei mărturisiri. în care îşi recunoaşte vini pe care nu le are. la lovirea deţinutului. ci este vinovat pentru că este arestat. cel anchetat este pus să-şi scrie autobiografia. deţinutul este ţinut în poziţii incomode dureroase. Această operaţie o va repeta de mai multe ori în timpul anchetei. studiul şi „ajutorul reciproc” din partea celorlalţi deţinuţi. El nu este arestat pentru că este vinovat. de cele mai multe ori noaptea. căci puterea care îl arestează. este tratat ca un nimic. sub îndrumarea anchetatorului şi sub influenţa studiului. aşa cum am arătat. Diferitele lui faze pot dura. care nu permit decât poziţia în picioare. deci vina există oricum şi trebuie mărturisită. deţinutul trebuie să spună care este vina pentru care crede că a fost arestat. Mărturisirea nu este o simplă producţie poliţienească. dar acesta este supus unor presiuni fizice şi psihice deosebite. la care se adaugă un şir întreg de presiuni psihice. ci transformarea lui întrun automat. se condamnă şi cere să fie pedepsit cu cea mai mare asprime. Mai mult. Cel care interoghează nu recurge. pe perioade lungi. Interogatoriile se desfăşoară.

După lectură. a unor broşuri de propagandă sau a cărticelelor lui Mao. deţinutul este dominat de sentimentul fricii şi supunerii. Programul de celulă. Fără nici o legătură cu exteriorul. Răspunsurile reiau. Studiul reprezintă o formă de îndoctrinare. supus unor presiuni insuportabile. urmează discuţii în cadrul cărora „cursanţii” trebuie să răspundă la întrebări referitoare la text. cuprinde două activităţi principale: studiul teoretic propriu-zis şi „formarea atitudinii pozitive”. divizat de cele două sau trei mese. deţinutul se depersonalizează. fiecare gest trebuie să se desfăşoare după un ritual bine stabilit. Orice abatere este aspru pedepsită. se reia lectura până la memorarea completă a textului. Chiar somnul deţinutului este atent supravegheat. prezentând poziţia acestuia în legătură cu diferite evenimente. Nu numai că el trebuie să aibă o anumită poziţie atunci când doarme. Fiecare activitate din program. care durează de la cinci dimineaţa până la nouă. se concretizează în lectura cu voce tare a unor articole din ziarul partidului. fără posibilitatea de a lua contact cu alţi deţinuţi decât cei din celula sa. acestea în fac să mărturisească. de fapt.termină doar atunci când anchetatorul este mulţumit de forma mărturisirii şi consideră că deţinutul şi-a „reformat spiritul”. Ruperea de sine prin acest program strict. Omul este determinat să se renege pe sine şi o face. El are un caracter conjunctural. de către ceilalţi deţinuţi. Studiul propriu-zis nu se desfăşoară după un program unic şi situează la un nivel teoretic scăzut. a cărui respectare este strict supravegheată. activitatea centrală a unei zile de închisoare. ca şi condiţiile materiale precare în care trăiesc deţinuţii trebuie să le slăbească rezistenţa şi să-i conducă spre mărturisire. de către şeful de celulă. fără nici o posibilitate de a intra în contact cu lucruri sau oameni care i-ar putea aminti de trecut. dar 46 . Programul carceral în închisoarea chineză este foarte strict şi se bazează pe o disciplină draconică. Chiar dacă obiectivele ideologice ale reformării sunt mai puţin realizate. al său. De cele mai multe ori. a început să devină un „om nou”. dar poate fi pedepsit „pentru coşmaruri contrarevoluţionare”. Acest program nu trebuie să-i lase deţinutului nici un fel de timp liber. textul. Dacă nu sunt mulţumitoare. şi aceasta în condiţii de supraveghere a fiecărui gest sau vorbă. este dedicat în principal „studiului”. pentru a-şi salva viaţa. şi nu convingerea ideologică pe care pretinde că i-a format-o „reformarea spiritului”. zece seara. Respectarea programului este supravegheată continuu de către gardieni. respectând acest program strict impus de conducerea închisorii. Studiul (xuexi).

N. Werth. Această meditaţie poate dura ore în şir. înseamnă implicarea „colectivului” de deţinuţi în reeducarea fiecăruia dintre ei. După întâlnirea cu anchetatorul. dar mai ales trebuie să dirijeze programul de studiu şi să supravegheze reformarea fiecărui deţinut. K. cât îi face să înveţe „limba de lemn” şi să înveţe supunerea. J. L. obligat să-şi continue şi să-şi adâncească mărturisirea. Deţinutul este criticat. deţinutul trebuind să relateze ce a fost întrebat. de asemenea. Fiecare deţinut trebuie să participe la reformarea celorlalţi. 476 47 . cu participarea tuturor deţinuţilor. cum a răspuns. inclusiv în celule. de către toţi deţinuţii. îşi fac autocritica. iar deţinutul trebuie să rămână în aceeaşi poziţie şi să mimeze cel puţin că se gândeşte la faptele sale. dar mai ales pentru neimplicarea suficient de entuziastă în propria reeducare. critică pe ceilalţi. puse la dispoziţie de gardieni şi poate viza pe oricare dintre cei din celulă. de lozinci expuse pe toţi pereţii. de către informatorii existenţi în celulă. care are un şef de celulă numit de conducerea penitenciarului şi care are atribuţii importante în stabilirea poziţiei şi sarcinilor fiecărui deţinut. Practica denunţului este generală în închisorile chinezeşti. în supravegherea lor. Unul dintre cei care au trecut prin procesul de reformare a spiritului. Există. „Ajutorul reciproc”. Courtois. Paczkowski. Panne. Celula se constituie ca un asemenea colectiv. J. chiar lovit.el nu contribuie atât la formarea ideologică a deţinuţilor. trebuie să studiem împreună şi să ne supraveghem reciproc”1. pe care autorităţile chineze vor să-l opună „solidarităţii contrarevoluţionare”. preotul Jean Pasqualini. care este poziţia lui faţă de propriile fapte. El are sarcina importantă a distribuirii mâncării. La rândul său este supravegheat de către gardieni. desfăşurate în cadrul celulei. În cadrul şedinţelor de „formare a atitudinii pozitive” trebuie să-şi prezinte viaţa în cele mai mici detalii. Margolin. în care deţinutul trebuie să se gândească la propria vină. interogatoriul se reia în celulă. relatează că peste tot în închisoare se afla lozinca: „În faţa guvernului. p. L. să-şi critice actele şi 1 S. să o analizeze singur şi să se condamne. „Formarea atitudinii pozitive” se face prin „reuniuni de combatere” sau de „examen al vieţii”. 1988. să-i critice dacă „rămân în urmă”. în care aceştia îşi prezintă vina în lumina textelor citite. de gazete de perete. denunţul dovedeşte un progres pe linia reformării. forma „meditaţiei mute”. se face pe formulare tipizate. pentru nerespectarea disciplinei. în respectarea disciplinei. Îndoctrinarea este completată de conferinţe ţinute de instructorii politici ai închisorii. umilit. A. în impunerea programului stabilit de autorităţi. Bartosek.

f. brigăzi. Se menţine. de a primi un nou loc în cadrul acesteia. L. Viaţa deţinutului se desfăşoară doar la nivelul grupei. fie în celulă. Ea trebuie să desăvârşească formarea „omului nou”. Procesul şi condamnarea sunt o simplă formalitate. cu toată pretenţia lor educativă. unde şansele de supravieţuire i se par mai mari. şi chiar reuşesc parţial să devină. Organizarea lagărelor de muncă din China este asemănătoare cu a celor din Uniunea Sovietică stalinistă. p. contactul cu membrii altor grupe fiind interzis. căruia îi 1 J. să-şi renege cele mai intime credinţe. Majoritatea sentinţelor trimit în lagărul de muncă. locuri de formare a „omului nou”. având un şef dintre deţinuţi. erau în primul rând instrumente ale terorii. se desfăşoară mitinguri de combatere a recalcitranţilor.gândurile anterioare arestării.a. însă. studiul. Munca forţată nu s-a dovedit eficientă în nici unul din cazuri. locuri de izolare pentru mase mari de oameni. Condamnările la moarte sunt foarte puţine în China comunistă şi doar în cazuri speciale se dictează executarea pedepsei în închisoare. mai mult sau mai puţin oponenţi reali ai regimului. nici în China comunistă ele nu au devenit un factor al progresului economic. În ceea ce priveşte funcţia economică a lagărelor.. lagărele staliniste. acolo se poate forma o reţea de relaţii sociale. Comportamentul în muncă este criteriul principal de evaluare a „reformării”. când cei care par a nu se supune cu destul entuziasm reformării sunt supuşi oprobiului public al celorlalţi deţinuţi. Dacă. Prin ea se dovedeşte devotamentul deţinutului faţă de regim şi capacitatea lui de a se integra în societate. cu grupe. „Munca productivă completează şi concretizează transformarea ideologică”1. lagărele chinezeşti se vor. dar mai ales psihice. plutoane. Domenach. Munca productivă devine principala activitate şi principala metodă de reeducare. prizonierul face mărturisirea aşteptată de la el cu speranţa de a fi trimis într-un lagăr de muncă. nici în Uniunea Sovietică. „reformarea prin muncă” (laogai). o organizare de tip militar. în primul rând. spre deosebire de lagărele staliniste. Aceste intervenţii ale colegilor de detenţie se pare că sunt cel mai greu de suportat în viaţa prizonierilor. însă. Periodic. fie pe întreaga închisoare. În lagăr are loc cea de a doua etapă a reeducării. 117 48 . un comunist convins şi un muncitor angajat în construcţia socialismului. După atâtea presiuni fizice. Au loc chiar concursuri de mărturisiri între celule. În lagărele din China deţinuţii sunt reuniţi în „grupe mici” de zece până la douăzeci de deţinuţi.

subdirector al Securităţii proaspăt înfiinţate şi ofiţer al K. un proiect politic bazat pe aceleaşi fundamente. brutal şi tragic pentru milioanele de oameni supuşi depersonalizării şi remodelării după un model unic străin lor. cel puţin parţial. Se pot căuta origini în ideile lui Makarenko. credem. 75 D. „educaţia pentru recunoaşterea propriilor crime” şi programe pe care le impune actualitatea politică. cei care obţin succese în reeducare şi sunt blamaţi codaşii. dar extinzându-se apoi şi în alte închisori. activitatea fiecărui deţinut. Cele prezentate conturează. după cină. la nivelul reeducării în spaţiul penitenciar din toate ţările comuniste. cunoscut sub numele de „reeducare” a fost A. la închisoarea din Piteşti. Sunt lăudaţi „activiştii”. Studiul politic are trei componente: „educaţia de lungă durată”. 1998.B. „pedagogia” reeducării. Acest „experiment (anti)pedagogic”1 s-a desfăşurat între 1949 şi 1952 în România. un model de „om nou” aproape identic în esenţa lui şi un ansamblu de principii şi metode comune.G. seara. studiul înseamnă lectura presei de partid şi „dezbateri” pe marginea ei. Nicolschi. campanii de identificare a recalcitranţilor. colorându-le cu elemente ale culturii lor tradiţionale. în măsura în care există o ideologie comună. Principiile şi metodele ei. Ele se finalizează prin „adunări pentru recompense şi pedepse” la care participă toţi deţinuţii din lagăr. aşa cum au fost ele interpretate de 1 2 C. care ar trebui să fie în principiu. Cucoş. Unii consideră că „natura sa pare să indice un model sovietic”2.sunt dedicate două ore zilnic. p. Periodic. Cel care a fost şeful acestui proiect. în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. în plină perioadă de aplicare fidelă a modelului stalinist. Pentru aceste adunări sunt selecţionaţi cei care vor fi supuşi criticii colective. la Gherla. se declanşează la nivelul lagărului campanii de denunţuri şi mărturisiri. teoretică. uneori însoţită de acte de violenţă asupra lor. Deletant. Rolul „ajutorului reciproc” din partea colectivului de deţinuţi se menţine şi în cadrul lagărului de muncă. 1997. pot fi întâlnite. p. Este firesc. 51 49 . în colectiv. Nu se ştie cine a fost cel care a gândit proiectul şi nici sursa exactă de inspiraţie. impregnate de aceeaşi ideologie. În mod obişnuit. procesul de reeducare îmbracă uneori forme care depăşesc orice limită imaginabilă a ororii. – ului. Aberant în sine. pe care chinezii le-au aplicat mai complet şi mai insistent. Este cazul a ceea ce s-a numit Fenomenul Piteşti. precum şi „critica şi autocritica” prin care se evaluează.

în închisoarea din Suceava. denumită demascarea externă.D.C. Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. deţinutul inventa. iar gardienilor li se cerea să manifeste intransigenţă faţă de deţinuţi. activist al partidului comunist. o experienţă comunistă comună a remodelării personalităţii în spaţiul penitenciar. pp. cei mai mulţi arestaţi pentru legionarism. La această sursă posibilă de inspiraţie ar trebui să adăugăm sadismul şi zelul de care au dat dovadă cei care au aplicat proiectul reeducării de la Piteşti. fost membru al Frăţiilor de cruce legionare. 32 – 34 50 . în anii ’50. persoanele pe care le cunoştea şi care l-ar fi ajutat în săvârşirea crimei pentru care fusese condamnat. „demascat”. pentru a scăpa de tortură. deţinutul trebuie să-şi arate loialitatea faţă de partid. se constituie. 1 V. Se obţinea un plus de informaţii cu privire la deţinut şi la cei cu care acesta fusese în contact. Oricum. deţinuţi sau gardieni. Reeducarea avea patru faze1. o organizaţie în care include câţiva ciraci. În cursul primei dintre ele. Cel care este însărcinat cu desfăşurarea efectivă a reeducării este un deţinut. aceste informaţii permiteau conducerii închisorii să pedepsească pe deţinuţii care încălcaseră consemnul tăcerii şi să-i îndepărteze pe gardienii care mai păstrau o urmă de umanitate. spunând tot ceea ce ascunsese la anchetele desfăşurate la Securitate.experienţa terorii în lagărele staliniste. în raport cu „reformarea spiritului” din China. foşti studenţi sau elevi. cel supus reeducării trebuia să-şi recunoască şi să condamne cele mai abominabile şi absurde crime. arestat şi condamnat în 1948. El şi membrii organizaţiei sunt mutaţi la Piteşti şi încep „reeducarea”. Uneori. dar şi deosebiri. având ca „subiecţi” tineri. adică să denunţe legăturile din afara închisorii. bază de pornire pentru noi procese şi noi condamnări. A doua fază era demascarea internă. O. Pentru că relaţiile între deţinuţi erau interzise. Apar similitudini evidente şi importante. să renege toate valorile şi persoanele în care credea. El înfiinţează. având la bază precepte ideologice şi pedagogice comune. E. dar nu imposibil de făcut. deşi o legătură între cele două spaţii ale terorii este greu. Torturat permanent de către „colegii” de celulă. să „demaşte” cât mai multe persoane care l-ar fi ajutat la săvârşirea lor.C. Ţurcanu. Aceste mărturisiri erau înaintate Securităţii. 1990.. în care cel schingiuit trebuia să declare cine l-a ajutat să reziste în cadrul închisorii. cu ştirea autorităţilor. apoi. devenit. Ieranca.

experimentul reeducării este sistat. sistemul lagărelor de muncă a decăzut în Uniunea Sovietică şi în ţările est – europene. ajuta la 51 . deţinutul trebuia să-şi renege familia. în continuare. de către cei apropiaţi lui în cadrul închisorii. urmează un proces care iniţial s-a vrut public dar. el s-a desfăşurat în secret. în general. În China. Acest sistem. interpretare brutală şi uneori simplificatoare a acesteia. doar pentru deţinuţii de drept comun şi situaţia din cadrul lor se îmbunătăţeşte. Victima devenea călău. prietenii. adevăraţii vinovaţi. Sistemul lagărelor şi experienţa formării în cadrul lor a „omului nou” rămâne una dintre zonele cele mai negre din istoria totalitarismului comunist. În România. ducând la condamnarea la moarte a lui Ţurcanu şi a câtorva dintre complicii săi. sistemul lagărelor se va menţine. dar mai ales moral. un mare număr dintre tinerii încarceraţi de regimul comunist. pentru a nu „păta” numele Securităţii şi al Partidului. care ar fi putut fi amintiţi în acest proces. experienţa reeducării din lagărele de muncă şi închisorile comuniste ne poate. de drept comun. Deţinuţii politici au fost treptat eliberaţi. în care trebuia să conducă procesul de reeducare a celui mai bun prieten al său. După moartea lui Stalin şi după critica parţială făcută de Hruşciov crimelor acestuia. dar importanţa lui va fi tot mai scăzută şi deţinuţii. în majoritate. dar specific autorităţilor comuniste ale acelei perioade. demascarea morală publică. bazat pe torturarea continuă a deţinutului prin metode de un inimaginabil sadism. aplicabilă în condiţiile spaţiului penitenciar. consideraţi. dar mai ales moral. să calce în picioare şi să-şi bată joc de ceea ce avea mai sfânt. teroarea explicită a slăbit în intensitate. totuşi. Total dărâmat fizic. în modul absurd. Dacă nu reuşea să o facă. treptat s-au desfiinţat şi celelalte colonii de muncă din Deltă sau din alte ţări. Pentru deţinuţii politici sunt rezervate spitale psihiatrice sau sunt condamnaţi pentru delicte de drept comun. credinţele. reeducarea era luată de la capăt. lagărul de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră este desfiinţat din vara lui 1953. Expresie extremă a pedagogiei comuniste a formării „omului nou”. În Uniunea Sovietică lagărele sunt destinate. a distrus fizic. deţinutul era acceptat şi trecut în cea de a patra fază. pentru a obţine o totală anihilare a personalităţii sale. În 1952.În cea de a treia fază. deţinuţii politici sunt eliberaţi între 1962 şi 1964. drept agenţi infiltraţi ai legionarilor din străinătate.

de modelare a personalităţii în conformitate cu interesele şi modelul uman pe care şi l-au dorit. Această impunere trebuie să fie voluntară. De aici preocuparea continuă pentru educarea tuturor membrilor societăţii în spiritul disciplinei impuse de putere. Marakenko a experimentat şi a exprimat în forma accesibilă cunoscută principiile şi metodele pedagogiei formării „omului nou”. Reeducarea la nivelul întregii societăţi comuniste Omul care se supune este cel pe care şi-l doresc regimurile totalitare. Reeducarea din lagăre şi 52 . spre grupurile sociale din care aceştia fac parte. Regimurile comuniste au pus în operă un vast sistem de reeducare. Au considerat că prin îndoctrinare ideologică se oferă indivizilor un temei suficient pentru „disciplina conştientă”. Gândind în termenii ideologiei oficiale. impusă din interiorul personalităţii. necesită eforturi mai mici din partea puterii. Gândind ideologic. în primul rând să se supună necondiţionat puterii. rămân metode educative privilegiate în totalitarismele comuniste. aceşti oameni trebuie să considere puterea. Încrederea în acest vast proiect educativ nu face puterea să piardă din vedere supravegherea strictă a fiecărui segment al vieţii sociale şi a fiecărui individ până şi în cele mai intime aspecte ale vieţii sale şi recurgerea la teroare sau la ameninţarea terorii. oamenii trebuie şi să acţioneze după preceptele acestei ideologii. mai stabilă. fără a o elimina sau reduce pe prima. de credinţele şi deprinderile acesteia. pentru supunerea voluntară.înţelegerea desfăşurării procesului de modelare a personalităţii la nivelul societăţii comuniste în ansamblul său. Transferul controlului social spre subiecţii înşişi ai dominaţiei totalitare. să o considere a lor. ca legitimă şi să se supună în mod absolut comenzilor ei pentru că ea nu poate greşi şi pentru că vrea binele general. Pe de o parte. când raportul dintre teroare şi persuasiune se schimbă în favoarea ultimei. dirijaţi de ea. dominaţia este mai profundă. autocontrol şi control al grupului realizat în conformitate cu normele impuse de putere conferă mari avantaje regimurilor totalitare. 3. chiar în perioadele lor mai relaxate. iar pe de altă parte. Teroarea sau ameninţarea terorii. care acţionează în numele acestei ideologii.4. combinate cu persuasiunea. mai sigură. să se lase orientaţi. eforturile pentru ca oamenii să-şi însuşească această disciplină. la nivelul întregii societăţi.

al încercării de a şterge diferenţele dintre 1 L. studiul permanent al lucrărilor marxiste şi de propagandă. trebuie privită în contextul dominaţiei totale asupra individului pe care acestea doresc să o realizeze. Unele dintre rezultatele acestei experienţe au fost generalizate la nivelul procesului de educaţie desfăşurat la nivelul întregii societăţi. pe care o urmăresc regimurile comuniste. „Metodele au fost aceleaşi (deşi mai puţin riguros aplicate la scară mare în comparaţie cu cazurile experimentale): o puternică integrare socială. Se poate deci considera că există. trebuie să dispară „omul vechi” şi tot ceea ce ar mai putea aminti de el. aplicarea frecventă a criticii şi autocriticii. Modelarea personalităţii. p. Acest proces. s-a făcut pe baza unor principii. reinterpretat şi abia apoi integrat în noul context. presiunea zilnică a unor mass-media concepute în primul rând ca instrumente de spălare a creierelor”1. Resocializarea pe care o impune regimul comunist presupune. este o formă de manifestare a ei. mai întâi.închisori s-a inspirat din ele. un suport şi totodată un rezultat. Tot ceea ce aminteşte de vechea societate este condamnat. regimurile comuniste instituie un nou context social care îşi pune amprenta asupra personalităţii. transparenţa vieţii private. Şi. Ea este posibilă doar prin existenţa acestei dominaţii totale. desfăşurată timp de decenii. desfăşurat de cele mai multe ori cu „furie revoluţionară” înseamnă. implicând un vast aparat birocratic şi importante resurse. Am încercat. adaptat şi îmbunătăţit uneori. Continua reeducare a membrilor societăţii socialiste. anterior. distrus. 130 53 . Boia. de fapt. le-a experimentat. Prin distrugerea vechii societăţi şi impunerea unor noi forme de viaţă socială. la nivelul principiilor. o desocializare şi eliminarea oricăror surse de influenţă care ar putea împiedica această resocializare politică. Elementele definitorii ale acestei pedagogii a formării „omului nou” pot fi considerate următoarele. o asemănare interesantă între educaţia desfăşurată la nivelul lagărelor. bineînţeles. o asemănare care nu trebuie însă să excludă marile diferenţe existente între cele două spaţii sociale. Ca să poată fi construit „omul nou”. instaurarea dominaţiei totale a deţinătorilor puterii politice asupra societăţii. 1999. şi educaţia făcută în restul societăţii comuniste. Ceea ce se păstrează este reformulat. să amintim câteva dintre caracteristicile acestui context social al dominaţiei totale a puterii comuniste şi al masificării indivizilor. interzis. sau cea pe care ele pretind că o desfăşoară. a) Uitarea trecutului. obiective şi metode specifice.

puterea care o susţine şi se legitimează prin această ideologie. de a-i reduce la o poziţie comună de supuşi ai puterii. Dominând sistemul educaţional. în acest sens.ei. a acestei istorii. chiar dacă pentru aceasta trebuie modificate faptele şi biografiile actorilor sociali care au participat la aceste fapte. El presupune un amestec de persuasiune şi teroare din partea puterii politice dominatoare. Poate însă să încerce să facă uitat acest trecut. că există un sens al istoriei care duce. este vizată schimbarea situării indivizilor. Un rol important îl are. justificarea prezentului. izola. iar partidul comunist singurul capabil să asigure modalităţile concrete de realizare a progresului istoric. prin acceptarea ei. la comunism. Trecutul trebuie să devină argumentul. inevitabil. acest lucru. societatea în ansamblul său. grupurile. Sau. Regimul este conştient de dificultatea de a impune o uitare totală a trecutului la nivelul fiecărui individ. în noul context social controlat de putere. legitimarea lui. că proletariatul este singura clasă cu adevărat progresistă. are lor şi încercarea de a impune o nouă reprezentare. sub toate aspectele ei. ideologică. că prezentul socialist este superior din toate punctele de vedere trecutului etc. Boudon. 54 . aproape toate formele de organizare socială. întotdeauna şi pe deplin. este o caracteristică importantă a reeducării comuniste şi vizează indivizii. că această istorie este o continuă luptă de clasă. Nici măcar în experimentele desfăşurate în instituţiile penitenciare nu a reuşit. ca să ne exprimăm în termenii ideologiei comuniste. chir prin omisiune şi mistificare. acest efor de a face uitat trecutul şi de a impune o nouă imagine a lui. de cele mai multe ori complezente. puterea comunistă poate să excludă din circuitul public valorile care îi sunt contrare sau care o stânjenesc în efortul său de a schimba oamenii. să-l prezinte într-o formă reinterpretată sau modificată şi mai ales poate să obţină din partea majorităţii membrilor societăţii semne exterioare. se urmăreşte schimbarea existenţei sociale pentru a obţine o schimbare a conştiinţei. Trebuie dovedit. Ca să folosim termenii lui R. cu uitarea unor părţi importante ale istoriei. În paralel cu cenzurarea informaţiilor despre trecut. sau cel puţin le poate marginaliza. comunicarea de masă. Pentru a obţine „efecte de poziţie” care să-i facă să accepte ideologia oficială şi. teroarea sau ameninţarea terorii. de a obţine o renegare a acestuia. ale acestei uitări şi a acceptării noii realităţi şi a noilor reguli de viaţă.

mai ales. să-l orienteze. b) Îndoctrinarea ideologică. selectate. la formarea gândirii ideologice. în bună măsură. filosofiei materialist – dialectice. Conţinuturile celorlalte discipline. în întregul ei. Cei care predau aceste discipline trebuie să facă. să-l controleze. A „gândi” ideologic înseamnă. „Educarea” politico – ideologică este făcută. trebuie să contribuie la asimilarea bazelor ideologiei. cea prezentă de data aceasta şi înlocuirea ei cu o imagine deformată de interesele conjuncturale ale puterii. în primul rând. în felul acesta. al învăţământului politic şi al propagandei. Educaţia ideologică vrea să interiorizeze. prin intermediul şcolii. în principal. disciplinelor de „ştiinţe sociale” (aşa cum sunt concepute aceste ştiinţe în regimul comunist). trebuie să privească prezentul printr-un filtru ideologic. adică prin faptul că ei au devenit susţinători ai puterii. realizată şi controlată de către putere. din interior. devine uşor de manipulat. literatură. Ele trebuie să fie „educative”. trebuie să susţină formarea ideologică. impusă de putere. a-ţi însuşi imaginile despre lume impuse de putere. care şi-a uitat trecutul. printr-un întreg aparat de „gardieni ai conştiinţei”. mai mult sau mai puţin. atent cenzurate. Succesul educaţiei ideologice se poate evalua doar prin comportamentele „oamenilor noi”. socialismului ştiinţific (devenit disciplină 55 . manipulate.Modelarea memoriei sociale. o interpretare ideologică a conţinuturilor pe care le transmit. l-a înlocuit cu o imagine ideologică. gata să-i îndeplinească orice comandă. „Omul nou”. Ceea ce trebuie învăţat prin studiul economiei politice. Pierzându-şi. la formarea unei imagini despre lume în conformitate cu viziunea ideologică a puterii. pentru susţinerea ideologiei. dar nu numai. de remodelarea istoriei personale a fiecărui individ. Şcoala. al depersonalizării. în acelaşi timp. Prin ideologizare puterea vrea să se instaureze în fiecare individ. Acest lucru revine. „omul nou” devine un supus perfect pentru că este un supus voluntar. la nivelul individului. Este o nouă formă de desprindere de realitate. individualitatea. este însoţită de încercarea de a impune uitarea propriului trecut. să-l domine în ultimă instanţă. Ea este orientată. Educaţia ideologică este un exerciţiu al supunerii. a percepe lumea prin prisma unui cadru dogmatic al doctrinei oficiale şi. arte. previzibil. a istoriei comunităţii. aceste cadre rigide şi viziunea asupra contextului social pe care puterea o consideră utilă instaurării şi menţinerii dominaţiei totale. adică să aducă argumente din ştiinţe.

un canal de continuă dezinformare demagogică şi de pervertire morală”1. de fapt interpretarea. 1996. avem de a face cu „o modalitate de «domesticire» a cetăţenilor. dar nu numai. propriile sale forme de învăţământ. conferinţe etc. 1 V.obligatorie la toate nivelurile sistemului educaţional) şi în bună parte al istoriei. destinat tuturor membrilor de partid. desfăşurat prin „dezbateri” ale unor teme stabilite de către conducerea superioară a partidului. dispunând de un întreg „aparat” format din activişti ai partidului. cât şi exprimarea publică de către participanţi a adeziunii la politica partidului. asimilarea unor metode de a convinge. Atât în cazul şcolilor de partid cât şi al învăţământului politic de masă accentul este pus pe memorarea documentelor partidului. pe de o parte. din opera „genialului conducător”. Învăţământul politico – ideologic este. Propaganda. a indicaţiilor liderului acestuia. faţă de putere şi mai ales faţă de deţinătorii efectivi ai acesteia. 126 56 . a interpretărilor date de acesta realităţii cotidiene. p. fie că acesta este Stalin. iar acesta din urmă a învăţat „limba de lemn”. de cele mai multe ori simplistă şi simplificatoare a acestuia de către partidul comunist şi mai ales de către liderul său. de a mobiliza şi manipula masele.. de resurse şi mijloace variate. în sarcina directă a partidului. a unor interminabile citate. Şcolile de partid urmăresc îndoctrinarea militanţilor. Acesta organizează. pentru viitoarele „cadre”. folosind metode diverse. este o formă dogmatică a marxismului. „Dezbaterea” nu înseamnă decât redarea conţinutului acestora. în şcoli. iar la aceste forme de îndoctrinare sunt. de la cele grosiere până la unele rafinate de persuasiune şi manipulare. de cele mai multe ori obligaţi să participe şi nemembrii de partid. Mao. şi acestea există în orice formă de organizare a activităţii sociale. Tismăneanu. întărirea adeziunii lor faţă de regim. în principiu. În condiţiile în care el funcţionează oriunde există organizaţii de partid sau organizaţii de tineret ale partidului. se vizează atât asimilarea conţinutului documentelor partidului. în armată etc. şcoli de diferite niveluri şi durate în care se formează activiştii. în întreprinderi şi instituţii. prin „informări politice”. Ceauşescu sau altul din aceeaşi suită. În învăţământul politic de masă. învăţământul politico – ideologic de masă. iar pe de altă parte. care interferează cu formele anterioare.. Conţinuturile acestor discipline sunt „asezonate” copios cu citate din documentele partidului. un mod de a dovedi că ele au fost asimilate şi că se bucură de deplina adeziune a participantului la dezbateri.

trebuie să contribuie la crearea şi răspândirea mitologiei comuniste. membrii societăţii sunt. bazate pe o nouă morală şi pe noi interese. de sindicat etc. artele plastice. sunt supravegheaţi. Grupul are. portrete. în cadrul cărora primesc sarcini. Uneori. de asemenea. au scopuri care le-au fost impuse. este însoţit de procesul de organizare a masei. lozinci. controlate de către organizaţia de partid. o disciplină care le-a fost. cea politică propriu-zis şi cea administrativă. Celelalte organizaţii existente. o nouă atitudine faţă de muncă. În discursul propagandistic al puterii. de tineret. De fapt.trebuie să facă să fie cunoscute politica. încadraţi în „colective de oameni ai muncii”. lăsând propagandei un larg spaţiu pentru exercitarea influenţei sociale. un rol educativ primordial în formarea „omului nou”. ele se suprapun mai mult sau mai 57 . aceste grupuri. sunt mobilizaţi. Literatura. ar trebui să le impună grupul fiecăruia dintre membrii săi. cinematografe. chemări etc. Această morală nouă. aduşi la aceeaşi condiţie de „oameni ai muncii”. Egalizaţi. manipulate. supravegheate continuu de către putere. să mobilizeze masele pentru realizarea scopurilor regimului. La nivelul fiecărei întreprinderi sau instituţii se întretaie două ierarhii. În fiecare întreprindere sau instituţie. Dominarea comunicării sociale de către puterea comunistă caută să elimine orice sursă de informare necontrolată de către aceasta.. „Agitatorii” completează influenţa mediatică prin „munca de la om la om”. o nouă disciplină. prin influenţă interpersonală. să obţină adeziunea la ele. Relaţiile dintre membrii colectivului ar trebui să fie relaţii de tip socialist. organizate. sunt „îndrumate”. Acesta trebuie să se închege în jurul organizaţiei sau a „celulei” de partid. cu condiţia ca el să fie un colectiv de oameni ai muncii. cifre de plan. deci. aderă deplin la cauza comunismului şi au drept scop suprem realizarea obiectivelor trasate de partid. în majoritatea lor. situaţi pe poziţiile clasei muncitoare. indicaţiile şi comenzile puterii. încercarea de ştergere a diferenţelor între indivizi. controlate strict de către aparatul de propagandă. de integrare a fiecărui individ în grupuri controlate de către putere. Aproape întregul sistem al comunicaţiilor de masă îi este subordonat şi este folosit în acest scop. a manipulării. c) Educaţia în şi prin colectiv. acestea sunt grupuri de oameni care. Spaţiul vizual al celor ce trăiesc în societatea socialistă este invadat de afişe. angajaţii constituie un asemenea colectiv de oameni ai muncii. impusă şi nu fac decât să constituie cutia de rezonanţă a comenzilor puterii. Procesul de masificare.

ori este un duşman strecurat în cadrul colectivului şi atunci trebuie eliminat şi pedepsit de către organele represive ale statului. faţă de putere. Fiecare membru al colectivului are sarcini precise şi modul în care el le îndeplineşte trebuie judecat de către colectiv. se dezbat problemele colectivului şi se ajunge la soluţii dinainte stabilite. prin el. „atitudinile combative ale oamenilor muncii” sunt regizate dinainte şi se manifestă după un scenariu stabilit de către reprezentanţii puterii. Colectivul de oameni ai muncii apare ca un mijloc de a legitima politica puterii. „Mânia proletară”. Aceasta se desfăşoară după un adevărat ritual şi presupune. Toate trei exprimă subordonarea individului faţă de colectiv şi prin el faţă de putere. din acest punct de vedere. raportul. chiar dacă uneori. au loc alegeri formale. Fiecare trebuie să-şi prezinte viaţa sub toate aspectele ei în faţa colectivului. De fapt. ori nu a fost suficient şi eficient educat. de a-i evalua conformismul în raport cu cerinţele impuse de putere. mai ales în cazul organizaţiei de partid sau ale celor subordonate ei. trei comportamente: adeziunea. individul recunoaşte subordonarea faţă de colectiv şi. la hotărârile diferitelor instanţe ale acestuia. de a-l supraveghea. Colectivul aderă. de a face să pară că deciziile acesteia se bazează pe aspiraţiile majorităţii membrilor societăţii. de obicei. ele reprezintă aceeaşi putere. Raportul este însoţit şi completat de critică şi autocritică. Ce. Adeziunea este prezentată ca şi cum ar izvorî spontan din conştiinţa fiecărui membru al colectivului. Cel care are obiecţii ori nu a înţeles pe deplin mesajul puterii. impuse sau acceptate de centrele superioare de putere. Autocritica presupune recunoaşterea şi condamnarea propriilor comportamente şi gânduri. cei care le conduc sunt impuşi de către aceleaşi instanţe. cu cerinţele impuse de către putere. Critica înseamnă a condamna faptele sau persoanele indicate de conducerea colectivului ca nefiind conforme cu disciplina. cine şi pentru ce poate fi criticat este stabilit cu precizie dinainte. din partea membrului de rând al colectivului.puţin. urmăresc aceleaşi scopuri. deşi este impusă de către reprezentanţii puterii. dacă acestea nu sunt considerate 58 . la politica partidului. În cadru colectivului. în unanimitate şi cu entuziasm. se mimează democraţia. critica şi autocritica. să-şi renege propriile fapte şi gânduri. individul trebuie să înveţe să adere la orice decizie sau apreciere care vine din partea puterii. de a-l mobiliza. Raportul este. Momentul esenţial în viaţa colectivului de oameni ai muncii este şedinţa. Raportând. supunerea la judecata colectivului. Scopul acestor ierarhii paralele este de a-l integra mai bine pe fiecare membru al colectivului.

De la o perioadă la alta din evoluţia regimului comunist accentul pus pe forţa educativă a colectivului. Societatea socialistă este o societate a oamenilor muncii. d) Educaţia prin şi pentru muncă. sunt diferite. se poate concluziona că şi la nivel individual situarea pe poziţia muncitorului poate fi o condiţie determinantă pentru acceptarea ideologiei comuniste. pentru a elimina „ideile mic . o plăcere chiar. Ideologia comunistă este declarată o ideologie a clasei muncitoare şi cum existenţa socială determină conştiinţa. El se supune totodată criticii colegilor săi. Acceptând ideologia este acceptată şi puterea care acţionează în numele acesteia şi se legitimează prin ea. Soulet. munca a devenit. mai ales. 1998. Presiunea colectivului se face simţită. chiar dacă adaptate. dacă aceştia sunt consideraţi „duşmani”. 55 59 . prin organizaţiile de pionieri sau de tineri comunişti. declară propaganda regimului. Chiar dacă nu se ajunge la nivelul situaţiei din lagăre sau închisori. Eliberată de exploatare. F. ale educaţiei prin colectiv. în cadrul colectivului. făcută uneori din conformism. Este cazul faimoaselor şedinţe de „demascare” ale perioadei staliniste sau de „stagiile de corijare ideologică” organizate pentru militanţii comunişti în China şi Vietnam. ea ar trebui să devină din ce în ce mai mult o necesitate vitală. în organizaţiile de partid. ea este cea mai bună metodă pentru a elimina individualismul şi a impune colectivismul. impactul asupra individului poate fi uneori foarte profund. În plus. o muncă de tip nou. intensitatea acestei implicări. deci. în societatea socialistă. Pentru a utiliza forţa de modelare a colectivului dirijat şi controlat de putere încă de la o vârstă foarte fragedă a subiecţilor şi pentru a-i obişnui cu supravegherea continuă a acestuia.conforme cu cerinţele oficiale. Rolul şi încrederea acordată muncii în procesul de formare a „omului nou” se bazează. alteori din cele mai meschine motive. asemenea colective sunt create în cadrul şcolilor. p. deci accesul la viaţa socială şi politică trebuie acordată doar celor care muncesc. în primul rând pe considerente de ordin ideologic. „Partidul influenţează viaţa membrilor săi la fel de puternic ca un ordin religios: el poate şi trebuie să ştie totul despre fiecare dintre membrii săi”1. cu presiuni morale şi uneori chiar fizice. 1 J.burgheze”. să renege persoane la care a ţinut sau ţine. Ele se suprapun peste organizarea normală a claselor şi aplică aceleaşi metode. Munca are un caracter social şi. critică impusă. formele prin care se implică acesta în viaţa membrilor săi. în cadrul cărora aceştia sunt supuşi unor interogatorii îndelungate.

fundamentul pe care se construieşte „omul nou”. că imaginea despre disciplina muncii pe care se bazează educaţia comunistă pleacă de la idealizarea muncii de fabrică. Maşina de propagandă a puterii are rolul esenţial în construirea şi propagarea acestei mitologii a muncii. muncitori. ei trebuie să aplice cunoştinţele teoretice dobândite. mai ales trebuie să înveţe 60 . rămân. în toate domeniile. care susţin mitologia socialistă a muncii. într-un colectiv de muncă. considerată mai aproape de mitologia comunistă a muncii. Se organizează. care. în cadrul diferitelor discipline şcolare. Doar aceasta poate să confere cu adevăra. chiar dacă îşi vor completa educaţia. copiii şi tinerii societăţii socialiste trebuie să-şi petreacă o mare parte a timpului de studiu în atelier. Pare să aibă un statut oarecum privilegiat munca fizică. Se conturează o orientare preponderentă a învăţământului spre formarea tehnologică.Nu munca privită ca atare pare să fie considerată drept un principal factor educativ de către regimurile comuniste. de asemenea. la toate nivelurile. să impună ca o necesitate interioară disciplina socialistă. ci un anumit tip de muncă. cu o reducere. a educaţiei umaniste. Conţinuturile educaţiei şcolare sunt selecţionate şi din perspectiva acestei orientări educative. care impune o disciplină de acelaşi tip. Se pare. acordându-i-se o pondere şi o importanţă ridicată. munca socialistă desfăşurată în colectiv. apar eroii muncii. Pentru a pune în valoare potenţele educative ale muncii regimul construieşte o întreagă mitologie legată de muncă. uneori semnificativă. dar . atât la nivelul conţinuturilor sale. cât şi a formelor de organizare. într-o organizare cvasi – militară. muncitori cultivaţi. Nu este vorba doar despre cunoştinţele necesare desfăşurării muncii ci şi despre conţinuturi. în primul rând. de realizările de excepţie pe care le au aceste colective de muncă. de relaţiile noi şi morala nouă pe care le impune munca în „colectivele socialiste”. calităţile muncitorului. Pe lângă ceea ce învaţă în clasă. Educaţia prin muncă şi pentru munca de tip socialist marchează puternic întreg sistemul de învăţământ. Mişcarea stahanovistă din perioada stalinismului este un exemplu elocvent asupra modului în care acţionează această maşină de propagandă. la diferite niveluri. în fabrică. În cadrul acestei „practici”. „întrecerea socialistă”. aşa cum se desfăşura ea la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX. de pasiunea pentru muncă a „oamenilor noi”. să elimine individualismul. în timp. Şcoala trebuie să producă. în structura fundamentală a personalităţii lor. Munca efectivă este introdusă în şcoală.

cât şi educative. impusă pe toată durata comunismului. în condiţii de obicei precare. prin dimensiunile şi brutalitatea sa. experiment impresionant prin absurdul obiectivelor. mai ales.disciplina muncii. Credinţa în rolul educativ al muncii. în special a intelectualilor. a conformării la comandamentele acesteia. copiii şi tinerii trebuie să participe la „munca patriotică”. în cadrul cărora aceştia trebuie să contribuie la realizarea diferitelor obiective de construcţii pe care şi le propune regimul. ineficientă. a făcut regimurile comuniste să recurgă la ele pentru a „reeduca” atât pe oponenţii politici cât şi pe delincvenţii de drept comun. bazat pe disciplina impusă din afară. uneori. desfăşurată în forme variate care să-i pună în situaţia de a contribui nemijlocit la „construcţia socialismului”. la munca patriotică trebuie să participe majoritatea populaţiei: elevii. a viitorilor „oameni noi”. De fapt. muncitorii. într-o economie a cărei organizare ineficientă face necesar recursul la această formă de muncă obligatorie. dar şi din raţiuni economice. ea este muncă fizică brută. consideraţi reali sau. necalificată. regimurile comuniste. o atitudine politică. coordonată de către organizaţiile de partid şi de tineret. pedepsite ca gesturi şi atitudini politice ostile. atitudinea faţă de ea. prin şi pentru muncă este considerată esenţială. mai ales în agricultură. Având. Pentru că educaţia tineretului. intelectualii etc. însă. această muncă patriotică. posibili oponenţi. a celei fizice în special. În esenţă. Ea urmăreşte atât scopuri economice. un caracter politic declarat şi nemijlocit. al colectivului de muncă controlat. Experimentul khmerilor roşii în Cambodgia. au organizat un sistem de „şantiere ale tineretului”. nu face decât să ducă la extrem o logică general acceptată şi impusă de către totalitarismele comuniste. şi datorită condiţiilor şi modului în care este privită de către cei care participă la ea. despre care am mai vorbit. trimiterea la munca agricolă a milioane de locuitori ai oraşelor. de la „subotnicele” leniniste până la modalităţile adoptate în ultimele decenii ale comunismului românesc. participarea este o dovadă a adeziunii faţă de putere. prestând o muncă fizică brută. studenţii. chiar dacă pentru multe dintre ele reeducarea prin muncă este doar un 61 . Lagărele de muncă. întreg „ethosul” acesteia. funcţionarii. este o trăsătură definitorie a regimului. sub diferite forme. Pe lângă acestea. Orice împotrivire sau sustragere sunt judecate şi. cu diferenţe de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Participarea la munca patriotică este considerată un gest politic.

pentru orice încălcare a normelor impuse de putere. Represiunea care. e) Frica generalizată ca fundal şi metodă a reeducării. brutalitatea cu care ea este înfăptuită. dar mai ales morale. El este continuu supravegheat. 1 A. uneori disproporţionat şi arbitrar. Poate fi pedepsit. participarea politică. p. ele au reuşit în schimb să producă în mare măsură depersonalizarea celor internaţi. cât şi de către organizaţiile politice. Pedagogia lor deformatoare apelează la „amestecul infernal de teroare şi promisiune socială”1. făţişă sau ascunsă. atât de către organele specializate ale statului. în bună măsură. chiar viaţa privată. de multe ori nevindecabile. în măsura în care supunerea şi manipularea pot fi numite participare. Michnick. în felul acesta. Dacă nu au produs „oameni noi”. de către colegii şi chiar prietenii săi aflaţi. în încercarea lor de a forma „oameni noi”. în anumite perioade. de către „colectivul” din care face parte. Regimurile totalitare comuniste s-au bazat. dar şi existenţa sistemului complex de supraveghere continuă. în slujba serviciilor represive. sunt consecinţe directe ale unei asemenea logici. Individul este „integrat” în diferite forme de organizare. i se programează. cât şi pe teroare. să producă traume fizice. 54 62 . capătă caracter de masă. arbitrariul în desemnarea victimelor şi în pronunţarea condamnărilor. pentru orice gest sau gând care poate fi interpretat ca fiind o cât de timidă opoziţie sau nesupunere faţă de aceasta. „oameni noi”. 1997.pretext propagandistic şi chiar dacă ele au reuşit doar în mică măsură să formeze. concepute şi controlate de către puterea politică. duc la generalizarea fricii. atât pe persuasiune. i se planifică activitatea profesională. din diferite motive.

1989 – România în centrul mass-mediei internaţionale Din primele sale clipe. cetăţeanul are nevoie de informaţii precise şi oportune. Transmiterea în direct de către televiziunile din lume a unei revoluţii a marcat intrarea într-o nouă dimensiune tehnologică şi conceptuală a relaţiei media – politică – societate. broşuri. Din orice ţară ar fi el. Ele au format o autentică şi emoţionantă cronică a luptei. obţinută contra unui regim dictatorial. apoi cu mitingul desfăşurat la Bucureşti în ziua de 21 decembrie. Prezenţa constantă a imaginii României în presa internaţională după anul 1989 s-a realizat în forme diferit. martiriului şi speranţelor românilor. Mass-media şi opinia publică – flux liber de informaţii Într-o societate deschisă. să deţină informaţiile necesare pentru a putea înţelege. Dovadă a enormului interes. Acest fapt l-a făcut pe cetăţeanul „statului global” un participant direct şi în timp real la toate momentele dramatice şi importante din timpul evenimentelor din decembrie 1989 din România. Între membrii unei societăţi şi opinia publică este necesar să existe un flux liber de informaţii. reacţiona şi influenţa dezvoltarea şi punerea în aplicare a orientărilor relevante pentru proiecţia în viitor a destinelor unei comunităţi naţionale. Şi în acest segment al mass-mediei se manifestă diferite grupuri de interese care prezintă un eveniment. o ştire din unghiuri diferite şi le reflectă către public. memorii. Revoluţia română a devenit cap de afiş în presa internaţională. dar adecvate propriilor ţeluri şi interese în sistemul mediatic. a valului de simpatie faţă de schimbarea destinelor româneşti. deschis. în care să nu se prezinte pe larg revoluţia. un fapt. interviuri. cu fuga lui Nicolae 63 . imaginile revoluţiei au urcat de pe ecranele televizoarelor în marile cotidiene ale lumii. 4. a salutat victoria românilor. fie individual. fie pe grupuri reprezentative. liberă. în cele mai răspândite şi prestigioase reviste. începând cu evenimentele de la Timişoara din 17 – 20 decembrie. printr-un dialog continuu. este foarte important ca opinia publică. realizat prin schimburi formale şi informale.A.1. Lumea în moduri diferite ca stil ziaristic şi ca informaţie. Studiu de caz – Imaginea României în presa internaţională după anul 1989 4.U.2. articole. dar şi bazat pe încredere.Capitolul IV. Aproape că nu a existat ziar din Europa şi S. scrisori. cărţi etc.

goana după senzaţional. reconstrucţia politică şi economică a acestei ţări ce ajunsese săraca Europei. România se poate aştepta la un ajutor substanţial din partea Pieţii Comune”. S-a scris atunci despre zeci de mii. la 25 decembrie 1989. „Le Figaro” scria că „printre surprizele venite din Răsărit nu există niciuna mai uimitoare decât căderea lui Caligula de la Dunăre. „Este posibil ca cei care trag asupra mulţimii 64 . chiar dacă mulţi foşti responsabili politici – în primul rând Ceauşescu şi soţia lui ar merita moartea de sute de ori. O radiografie a răsturnării lui Ceauşescu în presa internaţională „După cum relatează agenţia „France Presse”. În acele zile. căderea regimului din România constituia „actul final al Revoluţiei din 1989”. România este liberă”. Să sperăm că nu printr-o campanie de răzbunări. la procesul din 25 decembrie. Nu libertatea şi democraţia. poate începe. ba chiar despre sute de mii de morţi. Potrivit cotidianului „Corriere della Sera”. Ziarele italiene consacrau spaţii ample răsturnării lui Ceauşescu şi luptelor care aveau loc în România – „Ceauşescu a fost răsturnat. 4. iar presa internaţională a început în ianuarie 1990 o campanie împotriva „minciunilor” difuzate la sfârşitul anului 1989. prezentarea unor imagini cât mai şocante. căderea dictatorului Ceauşescu este unanim comentată de presa pariziană”. Ziarul subliniază fanatismul bandelor criminale.Ceauşescu (22 decembrie) şi executarea cuplului dictatorial. Poporul român a dat dovadă de un curaj demn de admiraţie”. „eroica revoluţie română a început să fie prezentată ca o minciună a secolului”. numeroase pagini au fost consacrate luptei împotriva teroriştilor. În acea atmosferă. „Războiul poporului împotriva tiranului”.3. Cercetările ulterioare au demonstrat că cifra totală a morţilor se ridica la circa 1100. Presa vest-germană consacra ample spaţii înlăturării dictatorului Ceauşescu. acreditându-se ideea că ar exista un conflict între forţele de securitate şi armată. au invadat presa internaţională. În foarte scurt timp. nu răsar din noi vărsări de sânge. ci din drept şi respectarea demnităţii umane. „Augsburger Allgemeine” menţionează: „S-a terminat cu o fantomă. Nicolae Ceauşescu a fost învinovăţit de moartea a 60000 de cetăţeni. despre „metri cubi” de cadavre care zăceau pe străzile Timişoarei etc.

ba neliniştite”. dramatic. „La Stampa” arată: „Ultimul mare tiran a fost răsturnat.să creadă că nu mai au nimic de câştigat şi trebuie să-şi vândă scump pielea” relevă „Corriere della Sera”. consecinţa a fost abuzul de putere: o putere coruptă. arăta că instituţiile de stat şi organismele de conducere ale ţării fuseseră transformate în moşteniri ceauşiste. făcând-o. începute încă din 65 . palpitant. că în Europa nu există popoare mai puţin europene decât altele. împărţite între rudele şi copiii lui. Cotidianul „Al . special. tragic. 1990 – 2006 – Profil de ţară al României în presa străină După 1990. se arăta: „Românii au plătit pentru libertatea lor şi pentru democraţie un preţ teribil. cerşetori etc. În editorialul intitulat „România este liberă”. ba entuziaste. Deoarece Ceauşescu a mizat totul pe o singură carte. Ziarul Solidarităţii din Polonia a publicat un număr special consacrat evenimentelor din România şi căderii dictatorului Ceauşescu. din Dubai. Agenţia „Tass” a transmis. Clanul Ceauşescu îşi ia rămas bun de la lume prin asasinate în masă şi atacuri iraţionale”.Bayan”. Oare speră „conducătorul” să aibă o soartă diferită de cea a lui Honecker Husak sau Jivkov?. aproape în flux continuu. în emisiunea internaţională.4. Ei au dovedit însă. 4. Ziarul austriac „Die Presse” relatează în legătură cu evenimentele din România: „Prăbuşirea lui Ceauşescu încheie procesul de transformări din ţările răsăritene. întreaga putere coruptă total. Ziarul citat de agenţia „WAM”. bolnavi de SIDA. dispuse să accepte domnia răului”. adăugând: „Am dori ca în aceste momente solidaritatea ţărilor democrate cu poporul român să fie concretă şi aceste ţări să nu se mulţumească de a fi spectatoare. Într-un editorial intitulat „Sfârşitul unui satrap”. arăta într-un editorial al său că prăbuşirea lui Ceauşescu în România nu a fost o surpriză decât pentru el însuşi”. accentul fiind pus pe sărăcie şi corupţie. ştiri despre situaţia din România şi despre diferite luări de poziţie în sprijinul ţării noastre. Să sperăm că urmările nu vor veni să agraveze în mod inutil tragedia românilor în zorii libertăţii lor”. Confruntările dintre guvernanţi şi opoziţie. presa internaţională a tratat România mai ales în zona de senzaţional. Evenimentele politice din România au oferit suficiente subiecte de primă pagină în presa internaţională.

Presa are menirea de a crea stări de spirit. se fac după apartenenţa la o anume zonă de cultură şi civilizaţie. Actele de violenţă ale minerilor împotriva populaţiei au făcut înconjurul lumii. la un grup de interese economice şi politice. Concurenţa acerbă de pe piaţa mediatică impune o prezentare spectaculoasă a evenimentelor. pe măsură ce regimul democratic se consolida. dar mass-media internaţională crease deja imaginea unei Românii în care minorităţile naţionale sunt maltratate.A. cu o imagine catastrofală. titlurilor unor articole. când un grup masiv de mineri a venit din Valea Jiului pentru a-i împrăştia pe manifestanţii din Piaţa Universităţii din Bucureşti. la Târgu – Mureş. de a forma o anumită percepţie în opinia publică.ianuarie 1990. credibile sau autentice par ştirile din media ele cuprind multe omisiuni. iar lupta politică s-a mutat din stradă în parlament. s-a constatat că cel lovit era un român (Mihăilă Cofariu). Un nou „puseu mediatic” s-a înregistrat în iunie 1990. iar agresorii erau maghiari. Pe de altă parte.T. şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană au impus o schimbare de imagine în mass-media. care au fost relatate pe larg în massmedia. fără ca aceasta să devină preponderent pozitivă. România redevenind în centrul mass-mediei internaţionale. piaţa de desfacere atrăgătoare etc. Poate cel mai semnificativ exemplu de manipulare prin mass-media s-a înregistrat în martie 1990. despre forţa de muncă ieftină. Oricât de reale. În presa internaţională a început să se scrie despre resursele naturale ale României. de aceea orice informaţie trebuie analizată cu spirit critic. Această imagine a făcut înconjurul lumii. iar tonul.O. denaturări şi chiar manipulări premeditate. au degenerat în acte de violenţă. care a fost informată că în România minoritatea maghiară se află într-un grav pericol. imaginea României s-a ameliorat. Omul de presă devine din spectator – comentator al evenimentelor un actor – regizor ad hoc al acestora. Aderarea la N. când o televiziune irlandeză a difuzat imaginea unui bărbat căzut la pământ şi lovit cu bestialitate de alţi cetăţeni. conţinuturilor. Comentatorul televiziunii respective a susţinut că era vorba despre un ungur bătut crunt de români. selecţia informaţiilor. faptul că în Parlamentul României sunt reprezentate toate minorităţile naţionale. Peste puţin timp. că UDMR (Organizaţia Maghiarilor din România) participă la guvernare au trecut aproape neobservate de mass-media internaţională. Treptat. 66 .

).a. bucurându-se de încrederea Occidentului. A urmat o perioadă în care România a devenit un factor activ în viaţa internaţională. România a obţinut importante împrumuturi externe pe baza cărora şi-a retehnologizat economia. din aprilie 1964. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Pe plan extern. România în anii socialismului totalitar Secolul al XX – lea a mai fost numit şi secolul extremelor. pe măsură ce cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu lua amploare. Treptat criza regimului totalitar s-a accentuat. 67 . Această tendinţă se manifestă şi în România. în special industria.N. integrarea provinciilor unite. Evoluţia pozitivă a politicii interne şi externe a României s-a diminuat treptat. noile mentalităţi ş. regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluţie. sub influenţa unor diverşi factori (votul universal. Nicolae Ceauşescu a condamnat vehement intervenţia în Cehoslovacia a trupelor din cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia. s-au înregistrat integrarea României în N. După 1918.5. care a culminat cu Revoluţia din decembrie 1989. În 1989.T. după războiul israelo – arab din 1967. relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova au cunoscut o nouă evoluţie. a fost interpretată la vremea respectivă ca un act de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Decizia lui Nicolae Ceauşescu din 1981 de a lichida datoria externă a României a provocat o gravă criză economică şi socială. schimbările în plan economico – social. Corneliu Mănescu a fost ales preşedintele Adunării Generale a O. ministrul de externe. În anii ’30 în Europa se înregistrează o criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă. (2004). România a stabilit relaţiile diplomatice cu R. de la extrema dreaptă la extrema stângă.O. iar aderarea la Uniunea Europeană este preconizată pentru 1 ianuarie 2007.U. Revoluţia din decembrie 1989 din România a dus la înlăturarea regimului şi la lichidarea cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu. Germania în 1967 şi a menţinut legăturile cu Israelul. În anul 1968. rând pe rând regimurile socialist – totalitare din Europa s-au prăbuşit. România a cunoscut o perioadă de tranziţie de la dictatură la democraţie. În 1967.4.A.F. După retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în 1958. Declaraţia Partidului Muncitoresc Român. După 1989. A fost un proces complex în care instituţiile statului de drept au început să funcţioneze.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful