Marius Eşi

DECADENŢA SINCERITǍŢII. O FILOSOFIE NAIVĂ PRIN GÂNDURI SIMPLE

DÉCADENCE DE LA SINCÉRITÉ. UNE PHILOSOPHIE NAÏVE À TRAVERS DES PENSÉES SIMPLES

THE DECAY OF SINCERITY A NAIVE PHILOSOPHY IN SIMPLE THOUGHTS

2008
1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Description CIP de la Bibliothèque Nationale de la Roumanie Cataloguing – in - Publication Data of the National Library of Romania EŞI, MARIUS Decadenţa sinceritǎţii. O filosofie naivǎ prin gânduri simple / Marius Eşi, Suceava, Editura ,,BBBB”, 2008 Décadence de la sincérité. Une philosophie naïve à travers des pensées simples / Marius Eşi, Suceava, Editura ,,BBBB”, 2008 The Decay of Sincerity. A Naive Philosophy in Simple Thoughts / Marius Eşi, Suceava, ,,BBBB” Publishing House, 2008 Corector : Nist Corido Correcteur : Nist Corido Proofreader: Nist Corido Traducere în limba francezǎ : Irina Lulciuc Traduction en français: Irina Lulciuc Translation in French: Irina Lulciuc Traducere în limba englezǎ : Tinela Nastasi Traduction en anglais: Tinela Nastasi Translation in English: Tinela Nastasi Tehnoredactare computerizatǎ: Cǎtǎlin Mihnea Réalisateur technique: Cǎtǎlin Mihnea Editing: Cǎtǎlin Mihnea Coperta: Cǎtǎlin Mihnea Couverture: Cǎtǎlin Mihnea Cover: Cǎtǎlin Mihnea Editura ,,BBBB’’ NNN, 2008 Éditions ,,BBBB’’ NNN, 2008 ,,BBBB’’ NNN Publishing House, 2008 ISBN Tipǎrit în ROMANIA Imprimé en ROUMANIE Printed in ROMANIA

2

CUPRINS

Mulţumiri Cuvânt înainte La început … Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ? Viziune asupra liniştii Involuţie Iubire împietrită Realitate Cum se naşte un şoim ? Cum moare un şoim ? E scris în stele… O iubire interzisă 3

. pentru prietenie… Epitaf Necrolog Testament Decadenţa sinceritǎţii (în limba francezǎ) Decadenţa sinceritǎţii (în limba englezǎ) SOMMAIRE Remerciements La décadence de la sincérité (en roumain) Avant – Propos Au commencement … Que signifie philosopher avec passion ? Vision du silence Involution Amour pétrifié Réalité Comment naît un faucon ? Comment meurt un faucon ? C’est écrit dans les étoiles . Un amour interdit 4 .Când pierzi pe cineva drag Dansând în faţa morţii Altceva O picătură de cianură este suficientă pentru iubire..

. A Naive Philosophy in Simple Thoughts (in Romanian) The Decay of Sincerity. A Naive Philosophy in Simple Thoughts (in French) Introduction In the beginning. What does it mean to do philosophy passionately? Perspective on silence Involution One Stone Love Reality How is a falcon born? How does a falcon die? It is written in the stars… One Forbidden love When you lose somebody dear 5 .Quand on perd quelqu’un qu’on aime Dansant devant la mort Autre chose Une goutte cyanure est suffisante pour l’amour.. pour l’amitié … Épitaphe Nécrologue Testament La décadence de la sincérité (en anglais) CONTENTS Thanks The Decay of Sincerity.

Dancing face to face with death Something else A drop of cyanide is enough for love, for friendship… Epitaph Obituary Testament

6

DECADENŢA SINCERITǍŢII. O FILOSOFIE NAIVĂ PRIN GÂNDURI SIMPLE

7

Dedic aceastǎ carte celei mai minunate fiinţe pe care am cunoscut-o vreodatǎ, pe care am iubit-o enorm şi pe care o voi iubi întotdeauna, AVENIC GARD.

8

Iubirea se simte cu inima şi se trǎieşte cu sufletul. AVENIC GARD MULŢUMIRI 9 .

. Alteori. o nevoie acută de filosofare..filosofii” au rămas în amintirile trecutului.Eşti OK?” naşte rǎspunsuri precum .Decadenţa sinceritǎţii” reprezintǎ trǎiri.. În primul rând. Mai mult. în crizele existenţiale de altădată şi poate e mai bine că s-a întâmplat astfel. pentru ajutorul dat la traducerile în limba francezǎ şi în limba englezǎ a celor mai profunde emoţii.refuzatǎ” prin intermediul frustrǎrilor (oricare ar fi acestea).Problema mea!” sau . nu se poate justifica pe sine decât prin raportare la cel mai profund sentiment: iubirea. cu aceia care au avut curajul de a trǎi şi de a iubi s-a transpus într-o gândire care mereu parcǎ a dorit sǎ schimbe ceva din imaginea despre natura subiectivitǎţii. unele dintre aceste trăiri. Je m’en fiche!”. De altfel. dacǎ iubirea nu are graniţe. lumea din care fac parte mi-a arǎtat cǎ riscul trebuie întodeaunǎ îmbrǎţisat şi aceasta în numele sinceritǎţii.În viaţă se poate da totuşi restart”. adoptând chiar în situaţii specifice o atitudine de .. contradicţia cu cei care au avut curajul filosofării. nu ar fi fost posibilǎ. Astfel. cele mai profunde trǎiri sunt exprimate de dragul de a fi exprimate.vinovaţi” cei care mi-au stat alǎturi şi cu ajutorul cǎrora am reuşit sǎ transpun cele mai multe dintre ideile care mi-au oferit o parte din extazul existenţial.. De puterea acestui semnificativ se fac oarecum . emoţii care nu au dat pace subiectivitǎţii. mulţumesc Irinei Lulciuc şi Tinelei Nastasi pentru cǎ au înţeles ceea ce trebuia sǎ fie înţeles referitor la manifestarea logicii afective specifice oricǎrei subiectivitǎţi. unele . De aceea. deşi nu toată lumea recunoaşte. mi-au confirmat cǎ întrebarea . pentru criticile constructive aduse. Cu acest prilej..Viaţa e frumoasǎ chiar dacǎ situaţiile sunt uneori de neînţeles”. fǎrǎ de care. natura umanǎ nu este posibilǎ. Or.. Le mulţumesc mult pentru modul în care au rǎspuns provocǎrii de a transpune aceste gânduri într-o formǎ ce aparţine altor 10 .. aceştia mi-au arǎtat cǎ . unele gânduri. Este vorba despre o nevoie specifică de a explica universul subiectiv cu orizonturile şi limitele sale de cunoaştere. contradicţia cu alte idei. vreau sǎ amintesc numele unor persoane faţǎ de care le rǎmân recunoscǎtor pentru cǎ au reuşit sǎ înţeleagǎ adevǎratele trǎiri cu care s-a confruntat subiectivitatea. multumesc mult acelor persoane pentru sugestiile date. cea a naturii umane. teoriile. Complexitatea trǎirilor afective relevă. viaţa în sine nu trebuie privitǎ ca o prejudecată ideaticǎ în care conceptele. însǎ.. cândva. Astfel. pentru faptul cǎ au avut curajul şi rǎbdarea de a parcurge aceste gânduri.Problema ta!”. chiar dacǎ uneori ea se desǎvârşeşte prin decadenţǎ.. mi-au întǎrit convingerea cǎ uneori . atunci înţelegerea mecanismului acesteia transcende şi în spaţii în care validitatea pe care o presupune devine semnificativǎ.. Aceastǎ situaţie se justificǎ şi prin faptul cǎ viaţa nu trebuie vǎzutǎ şi . Dar această încercare de a înţelege respectivele implicaţii trimite la o altă problemǎ şi anume. definitivarea acestei minunate poveşti care a început undeva.

Observaţiile acestora relevǎ o încercare serioasǎ de a transpune gândurile şi sentimentele subiectivitǎţii în dimensiuni spirituale. tot ele sunt acelea care te ajutǎ sǎ trǎieşti prin creearea unor idei. specifice. nu vrei să 11 . a unor lumi posibile: SIDMINA. CUVÂNT ÎNAINTE Dragă fiinţă. Danei Slevoacǎ şi Georgianei Macovei pentru modul în care au contribuit la editarea şi apariţia acestei cǎrţi. le sunt recunoscǎtor pentru modalitatea prin care au avut grijǎ de traducerea în limba francezǎ şi în limba englezǎ a acestei cǎrţi. De asemenea. Totodatǎ. Cu toate acestea. fiinţa la care am ţinut cel mai mult şi care mi-a arǎtat cǎ o iubire profundǎ şi adevǎratǎ poate fi totuşi posibilǎ oriunde şi oricând. unor orizonturi cu mentalitǎţi diferite. mulţumesc lui Nist Corido.dimensiuni spirituale. Dacǎ amintirile pot sǎ te distrugǎ. mulţumesc din suflet lui Dominique Besnard-Rousset a cǎrei implicare a contribuit la exprimarea autenticitǎţii în limba francezǎ. Imaginaţia lor transpusǎ în grafica unor pagini constituie dovada cea mai concludentǎ a implicǎrii lor în acest demers. În acest sens. a unor cuvinte. înainte de a parcurge aceste gânduri nu uita un lucru: orice gând exprimă speranţa. dar şi lui Mary Connoly care a fǎcut posibilǎ înţelegerea în limba englezǎ. de altfel. iar ca proces teleologic acesta se transformă în resemnare. Nu în ultimul rând îi mulţumesc lui Avenic Gard.

Datoria noastră este să trăim. LA ÎNCEPUT… Persavosentloschecalcosventiuno! 12 . dar şi de uitare. să reacţionezi. să ripostezi astfel încât şansa tot de partea ta să fie. E. angoasa. cred. În fond. Dar acest principiu nu mai este valabil şi în nefiinţă. În ciuda zbucimului interior pe care îl are fiecare persoană. Unii ar putea deveni ironici. Astfel. o luptă în care rezultatul este cunoscut dinainte. Este. cea mai insuportabilă identitate ontologică. nu trebuie decât să te resemnezi şi să ironizezi resemnarea. Şi cu toate acestea. Este vorba de o luptă permanentă între fiinţă şi nefiinţă. Slăbiciunea ta îţi provoacă dezgust şi te resemnează. acesta este absurdul naturii tale: ambiţie şi resemnare. teama. În fond. înseamnă să lupţi. aceasta este lumea în care propria existenţă se manifestă. Nu uita că nu ai cum să fugi din calea nefiinţei. Viaţa unuia nu este decât imaginea în oglindă a celuilalt. Gândul a venit peste fiinţă provocând emoţiile inerente! Nu trebuie decât să ai puterea de a ţi le recunoaşte şi de a le accepta. s-ar putea ca odată sa iasă ceva la iveală… Tot ceea ce vei întâlni aici nu sunt decât obsesii care s-au concretizat la nivelul visului. nemuritoare. Cândva. iar scopul este de a stabili care dintre aceste lumi este demnă de noi. alţii ar da dovadă de nepăsare. Cu multă compasiune. Cândva. Acest egocentrism duce la un adevăr mai mult sau mai puţin tragic. avem de-a face cu două lumi: una reală şi o alta posibilă. Cândva toţi vom avea parte de aducereaminte.recunoşti. De fapt. S-ar putea ca felul meu de a gândi să-i nemulţumească pe cei din jur. Dar înainte de orice nu uita că nefiinţa este nelimitată. Trebuie să recunosc faptul că îmi face plăcere acest lucru. ba pe alţii chiar să-i înfricoşeze. Istoria te va consemna poate undeva într-un timp uitat sau într-un loc pe care foarte puţini îl vor descoperi tocmai din dorinţa de a uita de uitare. iar conştiinţa propriei fiinţe nu este decât o stare care te face să simţi frica. să ironizezi ironia ironiei resemnării. M. noi toţi suntem aceiaşi. toţi suntem condamnaţi la nefiinţă. toţi suntem condamnaţi la resemnare. de fapt. nu vrei să accepţi această situaţie pentru că voinţa ta este aceea care te păcăleşte. N-aş fi singura persoana din lumea aceasta despre care s-ar spune: ”Acela nu-i decât doar un nebun!” Să ştii să vrei înseamnă să fii printre primii. te face invincibilă.

Un gând şi-o amintire comunică întregului univers clipele nevăzute şi neauzite de altădată… Privesc în jur şi conştientizez un viitor nevăzut pe care unii dintre cei tineri s-ar putea să-l simtă cândva în oglinda trecutului care va veni: profesori. În amintirea lor. să simţi nevoia de conflict cu tine însuţi. în ciclicitatea istoriei. Impresiile se păstrează în emoţii.Înseamnă să crezi că întotdeauna există o posibilitate ! Să trăieşti de unul singur în doi. iar eternitatea exprimată în conceptul de timp anulează distanţa dintre generaţii. să fii slab sau puternic. iată o complementaritate absolută ! Discut cu unii colegi şi îmi dau seama că şcoala unde şi-au trăit o bună parte din viaţă poartă amprenta trecutului. să mergi pe drumul autocunoaşterii (dacă îl vei afla vreodată). chiar dacă imaginea proprie se schimbă. atunci sigur conştiinţa va merge mai departe… Originalitatea şi libertatea de exprimare specifice demnităţii umane cristalizează recunoştinţa faţă de clipele de altădată. să lăsăm ca această rază de lumină să străbată timpul. să intru în trecutul lor. încerc să-i provoc puţin. Aproape la toţi aceleaşi gânduri se propagă din aproape în aproape. student) caută şi aşteaptă ceva…Maestru şi discipol. Personalitatea unică în felul ei nu este oare o exacerbare a conflictului izbucnit între mine şi mine ? Ce este necesar ? Să fii calm sau să fii coleric. unde fiecare maestru (profesor. fiecare discipol (elev. dascăl). zborul să fie lin. Dar oare nu se ajunge la un plictis procedând astfel? Întotdeauna există o posibilitate !… 13 . se regăsesc amintiri… Persistenţa gândurilor şi a sentimentelor de altădată provoacă spiritul. Ba mai mult. căci undeva. Şi îmi dau seama că nimic nu se pierde. să ai puterea să te învingi. Dar nu un gând care pur şi simplu vine şi pleacă. colegii. să fii pesimist sau optimist? S-ar putea ca aceastǎ necesitate să rezulte tocmai din abilitatea noastră de a observa Realitatea. iar pe căldura ei să fie gravat ÎNŢELEPCIUNE! Zborul păsărilor dă naştere unui zâmbet de iubire. iar minunea Universului cântă şi vorbeşte peste timp cu ceva ce a fost… Dacă la început a fost un gând. poate puţin emoţionaţi.La început a fost un gând. cu siguranţă că sfârşitul nu va exista… Dacă neprevăzutul naşte idei. cândva a început o minunată poveste… CE ÎNSEAMNǍ SǍ FACI FILOSOFIE CU PASIUNE ? . Ceea ce apăruse la început ca un gând s-a transformat dintr-o dată în rază de lumină. să te vezi din perspectiva celuilalt. prietenii de altădată. ci unul care se concretizează simultan peste tot. Unii dintre ei sunt agitaţi.

Miracolul propriei vindecări constă în aceea de a-l face pe cel de lângă tine să-ţi iubească boala. El va fi iertat. căci a suferit. Groaza şi speranţa se agaţă de fiinţă. iar suferinţa lui se transmite şi altora. adică acolo unde … . Orgoliul. Boala transformă fiinţa şi dă în acelaşi timp iluzii acesteia..Înseamnă să devii parşiv ! Se spune că eşti plin de virtute dacă eşti bolnav şi nu arăţi nimănui acest lucru. un contagios nevindecabil. Astfel. însă. în şi (prin) resemnare. Această situaţie nu este decât o resemnare în faţa morţii. Cel care este bolnav nu trebuie decât să plângă în hohote în faţa celorlalţi.Înseamnă să jubilezi asupra bolii! Câtă neputiinţă la un om bolnav! Câtă neajutorare! Oare chiar un nimic să ajungă omul la boală ? Omul bolnav este omul nesperanţei şi al durerii insuportabile. O luptă. cei sănătoşi vor râvni la boala. Eşti bolnav şi nu spui nimic celor din jur .aceasta este virtutea împlinită. durerea. La fel şi bunul simţ generează nefiinţa. Suferinţa lui are menirea de a-i impresiona pe cei apropiaţi. Dar datoria noastră nu trebuie să fie una a resemnării. Fiecare trebuie să simtă măcar o singură dată teama şi nebunia şi non-nebunia. cred unii. suferinţa. Boala luptă.Înseamnă să conştientizezi cutremurul propriei fiinţe ! 14 . la durerea şi la suferinţa celui bolnav. Boala este învinsă când se reuşeşte eliminarea acesteia din propriul trup doar în clipa în care cel sănătos ţi-a împrumutat-o. Normalitatea înseamnă contradicţie. Şi totuşi. Trebuie să-i molipsim şi pe ceilalţi cu propria noastră suferinţă. De aceea. Contextualitatea ne provoacă satisfacţie şi neplăcere. eşti dispus să afirmi că totul depinde de acest război… . strigătul de durere să-i fie puternic. ci una a luptei. Cine va câştiga ? Probabil cǎ nimeni. ele fac mai dificilă problematologia propriei naturi. ci toate acestea trebuie dezvăluite şi celor din jur. Nu trebuie să ţinem ascunsă în noi boala. teribilismul duce la distrugerea ta ca persoană. Anormalitatea duce la contradicţie ! Iar echilibrul duce undeva ? Răspunsul este următorul : nicăieri. Aprindeţi o lumânare şi chemaţi un doctor !… . Fiecare trebuie să ştie ce înseamnă să fii suferind. ei vor găsi un pretext în a aduce cuvinte de alinare în jur. însă.Înseamnă să sufoci pe cei din jur cu felul tău de a fi ! Dorinţa şi puterea reprezintă două gânduri care nu te lasă să trăieşti întotdeauna aşa cum nu şi-ar dori alţii! La fel de bine. Omul luptă. Războiul dintre bolnav şi sănătos trebuie să se sfârşească printr-un compromis. le face pe ambele să piardă războiul. bolnavul se îndreaptă spre rai. Văzând infernul.

Dorinţa de a trăi s-a transformat într-un suspin sfâşietor. de altfel. Câtă jale este la înmormântarea unei non-fiinţe ! Câtă suferinţă este în aceste clipe! Cât regret este în jur! Şi culmea. Frigul este mai puternic decât căldura. Comunicarea se 15 . adâncă zguduie carnea. dacă există. Voinţa şi ambiţia dispar şi ele.Înseamnă să accepţi resemnarea împotriva propriei voinţe! Prin elocvenţǎ este detestat hazardul. dar poate mai există o sclipire de viaţă în tine. de a arǎta slăbiciunea propriei lor fiinţe. La limita începutului sau la limita sfârşitului ? Supremaţia angoasei asupra calmului se face simţită în toată fiinţa. în neputincioşi în a înţelege moartea. să-ţi intuieşti răceala trupului. iată spaimele care alcătuiesc disperarea unui mort.Înseamnă să vezi că o lumină s-a stins şi să aştepţi o alta să se aprindă ! Când eşti pe drumul nefiinţei necrologul se concretizează. Apare gândul: o ultimă raţiune. iar tristeţea şi bucuria vor veni lângă tine. să-ţi simţi mirosul propriei tale cărni aflate într-o continuă descompunere. S-ar putea să mai trăieşti puţin. să mori şi să trăieşti în acelaşi timp. Pofta de a mai trăi a ajuns la limită. priveşti în jur sau simţi fără să priveşti. iar disperarea se amplifică. Se schimbă locuri.Pe cei dragi i-ai părăsit şi nu conştientizezi că nu-ţi mai pasă de ei. de a ascunde propria durere! De câte soluţii ai oare nevoie pentru a rezolva problema resemnǎrii faţă de ceea ce nu va mai fi ? . Şi cât de mult te-au ajutat în fiinţă ! Prietenii. iar ei sunt lângă nefiinţă. câtă bucurie încearcă în acest moment să afişeze unii din jur. Triumful calmului asupra angoasei îşi va spune cuvântul în cele din urmă. A sosit clipa ultimului gând în viaţă. Muribundul nu face altceva decât să conştientizeze angoasa şi calmul. Uimirea nu are valoare sau… . Ai fost viu. Totul vibrează în acest moment. iată cea mai groaznică disperare din câte există ! Să fii mort şi să nu conştientizezi această stare. Pe cei dragi nefiinţa îi transformă în suferinzi. Duşmanii la fel ! Iar cei dragi …. Ai murit. înseamnă să fii şi să nu exişti în acelaşi timp. Gândirea şi simţul se deschid. Spaima te cuprinde. Anticipezi mişcarea. Şi vezi. Prăbuşire şi ascensiune se contopesc formând disperarea. Să te-nfiori de propria ta imagine. Răceala morţii înseamnă dictatura asupra trupului. Să-ţi gândeşti moartea. o formǎ inconştientǎ. Eşti mort.O moarte adâncă. în nişte resemnaţi ! Nefiinţa e lângă ei. Dar unde începe şi unde sfârşeşte căldura ? . Realul devine ireal. dispar şi ei.Înseamnă să vezi disperarea unui mort ! Disperarea unui mort. dar trăieşti încă. Acum eşti un cadavru sănătos. şi simţi doar întuneric şi cianură. Apar roluri. în nebuni.

Şi spui: ..oare există o lume unică sau una situată într-o alta etc ?”.a.realizează prin suspin şi tăcere. Şi totuşi. O lume în delir. dar îţi dă şi un curaj nebunesc. primejdie pentru creaţie… . Suntem optimişti pentru că avem dreptul la optimism. Ce rămâne ? Cutremurarea care va dispărea şi ea cândva… . Nu serveşte la nimic să râzi de comicul acestei lumi. undeva ! Meditezi profund şi spui: .. s-ar putea ca şi o contradicţie să fie posibilă… . Existenţa care se autodistruge devine. iar conştientizarea acesteia îţi provoacă o stare de singurătate.Înseamnă să-ţi provoci o rană în existenţă ! Ne-am îndepărtat cu toţii de trecut. Pluralitatea lumii oferă ambiguitatea care acolo undeva. transformare şi disperare. Prin noi. Un delir nesfârşit. Frica a fost dintotdeauna în tine. dar alegem ceva anume.probabil”.Înseamnă să meditezi privind acolo. de asemenea. Privind acolo. Artificialitatea determină dispariţia spiritului. . iar apoi facem tot posibilul să ne distrugem.Înseamnă să trăieşti deziluzia! O lume brutală. cândva… . Să fim condamnaţi la non-spiritualitate ? Pretindem că trăim într-un timp prezent.. Nu merită să plângi. Privind acolo. iar probabilul devine altceva ş. nu merită nici s-o jeleşti măcar. Se justifică existenţa lumii ? Se justifică propria existenţă ? Depinde de fiecare. Ne autoinvităm la existenţă. Peste tot viciu ! O lume nebună ! Scârbă de tot. prin lacrimi şi nepăsare. Existenţa reprezintă primejdie pentru creaţie. Nu merită s-o ajuţi să triumfe. Singurătatea apare când intensitatea fricii creşte. undeva îţi dai seama de starea confuză care învǎluie propria fiinţǎ. un delir nebunesc.Înseamnă să te contrazici ! Ce lume blândă ! Blândeţe mercantilă ! Trăim într-o stare de beatitudine. Ofensiva noastră este de fapt atacul nostru. Lumea ? O contradicţie ! Lumea ? O deziluzie ! Lumea ? Un curaj ! Lumea ? O certitudine ! Lumea ? Ceva poate prea mult! 16 .există”. Suntem prizonierii de ce-ului..nu există”. Suntem pesimişti pentru că avem dreptul la pesimism. de delir nemărginit. te înspăimânţi. lumea apare şi dispare. Frica îţi blochează reacţiile. Acolo unde spiritul lipseşte dispare orice iniţiativă de a trăi.d. Te cutremuri. Pasiune între oameni. undeva te întrebi: .m. Alegem orice. iată ce suntem noi.

să respiri şi/sau să inspiri altceva decât iluzie şi disperare. vrei să ieşi. atâtea ştiinţe. magnific. Simţi un miros de respiraţie cadaverică. acel fapt. Totul este măreţ. Un strigăt se aude în întunecimea minţii tale. iar altora.Înseamnă să-ţi imaginezi viitorul ! 17 . totuşi. o vezi. trupul găseşte. Trupul caută. Acel lucru.Înseamnă să găseşti o nebunie curată ! Adesea oamenii lovesc unii în ceilalţi.Înseamnă să crezi că nu mai există nici o posibilitate ! Cum vezi această lume ? De fapt. un fulger în întunecimea minţii tale. Şi. atunci. dar necesar… . mulţi au căzut. să evadezi. Ajungi la o conştiinţă încărcată. Analiza propriei conştiinţe ar trebui să te ducă la credinţa în cineva sau în ceva! Să strigi! Să conştientizezi distrugerea! Să-ţi placă boala! Să simţi moartea! Să iubeşti ceea ce nu crezi că iubeşti ! Iată câteva din dorinţele majorităţii şi. Spiritul gândeşte. trupul găseşte. Câte cuvinte. Apoi a devenit un dictator mărunt. spiritul găseşte… . Aplică dictatura şi teroarea ieşite din propria lor frustrare. Ceva prea pueril. Cândva am cunoscut o persoană despre care cei înţelepţi spuneau că a avut o copilărie plină de timidităţi şi de frustrări. Această persoană a crescut. Trupul caută. impresionant până când intervine plictiseala. spiritul găseşte. totuşi. dar şi mai mulţi s-au născut. dar şi de libertate utopică. dacă protestezi s-ar putea să fie şi mai rău. Intri în contradicţie cu propria persoană. a tăcut şi a lovit mortal. o simţi sau ţi se pare? Unii care consideră a fi superiori altora cred că pot să profite de cei din urmǎ. Un fulger. Celor căzuţi soarta le-a rezervat nepăsarea. atâtea cunoştinţe. Câte imagini.. un necaz. atât de imposibil de atins! . spiritul gândeşte. În acel moment. le-au fost date timiditatea şi frustrarea… Despre micuţul dictator nu se mai ştie nimic… . . unora le-a fost rezervată nemurirea. Şi.Înseamnă să percepi un strigăt în întunecimea minţii tale ! Eşti singur şi gândeşti. Dintre cei născuţi.Înseamnă să accepţi imprevizibilul ! Să cânţi ! Să râzi ! Să plângi ! Să zbori ! Iată câteva dintre imperativele de care trebuie să ţii seama în existenţa ta.Înseamnă să gândeşti gândirea! Lui Murphy: dacă nu protestezi nu ai.

dar şi cu explicaţii uneori contradictorii. Cea mai curată linişte se poate obţine în singurătate. Cea mai purǎ nelinişte se naşte tot în singurǎtate. Este o ruşine ce provine din fricǎ. ce este suferinţa. Când se poate dobândi o linişte purǎ? Străbătând liniştea crezi cǎ poţi înţelege cu adevărat ce este binele. În acest mod. Care ar fi prima reacţie a ta? Dar a celor din jurul tǎu? Imagineazǎ-ţi. nemulţumirea celorlalţi faţǎ de ceea ce va urma. Cauza ar putea fi oricare. Imagineazǎ-ţi că dintr-o dată ai afla că mai ai foarte puţin de trăit. faţǎ de trǎirile scrise se va transforma în ironie. ce este bucuria. a trǎirilor profunde. o fricǎ apǎrutǎ din neînţelegerea pe care alteritatea o afişeazǎ cu nonşalanţǎ. care nu susţin de fiecare datǎ niciun tip de logicǎ prin intermediul cǎreia sǎ fie respectate principii de bazǎ ale gândirii. de ironia acestora. dreptul la 18 . Este vorba despre frica de batjocura celorlalţi. Astfel. Poate. Dar oare chiar există unele ca acestea? De pildă. gustând din suferinţă şi plutind în melancolie. dar. Curajul de a transpune gânduri simple printr-o filosofie naivǎ presupune în fond o sinceritate inocentǎ amestecatǎ cu un adevǎrat delir ideatic. atribuirea unor trǎsǎturi explicite permite gândului libertate de exprimare. cǎ aceeaşi cantitate de timp ţi s-ar oferi pentru a reconstrui lumea.Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ?”. paradoxal. Aproape cǎ ne e ruşine sǎ mai expunem gânduri simple şi sǎ fim adepţii unei filosofii naive. de asemenea. de o decadenţǎ a sinceritǎţii. Cât de plăcută poate fi! Şi câtǎ violenţǎ poate genera în jur! (Ne)liniştea învǎluie fiinţa din toate părţile.. dar la început mai rar. Prin linişte te consumi enorm. în interiorul tău având loc adevǎrate angoase existenţiale. Dar cutremurul fiecărei civilizaţii nu se conştientizează decât după ce acesta s-a petrecut…Aproape întotdeauna ne gândim la sfârşit. a realităţii. VIZIUNE ASUPRA LINIŞTII În permanenţă ideea de linişte urmăreşte propria fiinţǎ. care are nevoie uneori de banalitate.Aproape tot timpul suntem obsedaţi să construim scenarii apocaliptice. la reconstrucţia lumii. ce este răul. Prin linişte. iar sentimentelor sǎ se manifeste. simţi că nu mai eşti singur. crezi că ajungi la autocunoaştere. faţǎ de gândurile simple. meditaţia cere singurătate. Aceastǎ filosofie naivǎ ţine mai degrabǎ de o logicǎ a afectivitǎţii. la soluţii etc. Cum ai proceda ? Care ar fi primul lucru pe care l-ai face? Întreabǎ-te: . liniştea surprinde numai dacǎ se aflǎ în relaţie cu altceva. Se pare că omenirea are o plăcere mare în a imagina astfel de scenarii. Cu toate acestea. faţǎ de meditaţiile puerile. de aceea.

între iubire şi urǎ. explicatǎ prin subiectivitǎţile implicate. Posibil însǎ sǎ o fi intuit cândva. sǎ evidenţieze structura pe care se construiesc unele teorii ştiinţifice. idei confuze. criticii afectivitǎţii preferǎ mai degrabǎ sǎ-şi etaleze . iar materia se transformǎ în spirit.intelectualitatea” prin inventarea unor forme de experienţǎ violentǎ. Copleşit de liniştea adâncă. al riscului. Forţa visului evidenţiazǎ o posibilitate de reprezentare a spontaneitǎţii speculativului. Un adevǎrat spectacol care declanşeazǎ rǎzboiul între admiraţie şi invidie. realitatea explicatǎ prin posibilitǎţi nu exclude ca.autoironie este pe deplin justificat. cât şi la cel exterior. a unor manifestǎri barbare. trecut). obiectivitatea lumii. Desprinderea de realitatea imediatǎ justificǎ demersul iniţiat în vederea acceptǎrii unor altor lumi. ambiţie şi resemnare. în virtutea unei logici afective. sǎ o fi trǎit atunci când am avut nevoie de ea mai mult.. asupra celor care au îmbrǎţişat o filosofie a zborului şi care au avut puterea de a urma un drum al succesului. nefiind capabili sǎ redea inexprimabilul şi simbolismul specific acestuia. dar şi asupra celor care au îndrǎznit sǎ iubeascǎ profund.viitorul) şi un vis care s-a concretizat (imaginaţie.. amalgam de teorii. o culturǎ de altfel construitǎ artificial şi prin superficialitate. exprimǎ o mentalitate obsedatǎ de scenarii apocaliptice. Altfel spus. Un amestec de idei. toate acestea se fac vinovate de explicarea visului. Încercarea hermeneuticǎ de a descifra semnificaţia simbolurilor îşi gǎseşte justificarea tocmai în interpretǎrile date asupra realitǎţii. aceastǎ situaţie nu este condamnabilǎ în mǎsura în care transgresarea valorilor reactualizeazǎ simbolistica realitǎţii. Acest angajament (de)constructiv este însǎ susceptibil de o criticǎ vehementǎ din partea celor care au pretenţii la normalitate. spre suflet. adâncă încep sǎ vǎd o lume de care nu eram conştient pânǎ în acest moment cǎ existǎ. de concepte. de teorii trimit atât la universul interior. Astfel. Desigur. Concepte cristalizate.. de renaşteri spirituale. Invazia gândurilor asupra sentimentelor evidenţiazǎ un potenţial ascuns. o realitate subordonatǎ unei dictaturi care guverneazǎ dupǎ prejudecǎţi nǎucitoare şi dupǎ principii greşit aplicate. asupra celor care au acceptat ambiţia şi resemnarea. Un pretext în plus ca ironia celor din jur sǎ se nǎpusteascǎ sǎlbatic asupra sufletelor care au avut curajul inocenţei. spre voinţǎ. Fidelitatea acestora faţǎ de raţionalitatea excesivǎ şi faţǎ de pasiuni de scurtǎ duratǎ trǎdeazǎ o lume perfect închisǎ. În vis dorinţa dobândeşte formǎ. menite sǎ impresioneze însǎşi cultura faţǎ de care se subordoneazǎ. Expunerea gândurilor simple duce la prǎbuşirea subiectivitǎţii în naivitate. Astfel. a unui vis cu o viaţǎ dublǎ: un vis ce se doreşte a se concretiza (dorinţa. spre stele. spre cunoaştere şi neputinţǎ. Astfel. între încredere şi neîncredere. de regenerǎri existenţiale. Realitatea (re)construitǎ şi (de)construitǎ constituie o imagine situatǎ într-un orizont temporal specific. spre universuri paralele şi lumi posibile. speculaţii conceptual-teoretice se insereazǎ în 19 .

Căci adunăm în noi suferinţă. curajul. O astfel de toleranţǎ exclude pentru totdeauna optimismul. Abia respirăm. dar şi modalitǎţile alternative de reprezentare a posibilitǎţilor trimit la convenţionalism. Îndrăznesc să spun. Mă încăpăţânez să cred în aceasta. Precizând toate acestea. Adesea zăpăceala domină această lume. nu poate cǎdea în uitare fǎrǎ un demers recursiv în ceea ce s-a consumat deja. totuşi.dimensiuni spaţio-temporale ce aparţin lumilor posibile. nu aş vrea deloc să polemizez cu cineva. vreau să admit că toate capcanele vieţii sunt nefaste în legătură cu ceea ce numim fericirea noastră deplină. deşi ironii vor fi multe. În acest moment. dar şi emoţia puternică. durere. iată de ce viaţa şi moartea sunt în profunzimea lor puţin susceptibile de analiză în măsura în care noi suferim împovărarea cu aceste obsesii. indiferenţa ne răneşte sufletul. culegem comori. Niciun sentiment nu trece uşor. tocmai pentru cǎ. Este o stare neplăcută. Conştientizarea acestei situaţii genereazǎ interpretǎri diferite asupra realitǎţii. frica. Care este în fond scopul existenţei? Existǎ justificǎri deictice prin intermediul cǎrora interpretǎrile asupra existenţei sunt redate printr-un proces de decriptare a simbolurilor realitǎţii. De asemenea. Astfel. Păcat! Gândul veşniciei dezvoltǎ tacit strategii convenabile de acceptare a inevitabilului. apar în mod iremediabil nebunia şi neîncrederea. Prin nebunie pasiunea prinde viaţǎ. armonia şi speranţa. confuziile conceptuale. Fireşte. Cu toate acestea. elaborarea unui convenţionalism presupune acceptarea de presupoziţii care stau la baza înţelegerii intenţionalitǎţii. cum ar fi: virtutea. într-o lume în care neîncrederea domneşte. Moliciunea neîncrederii rezultǎ dintr-o lume în care situaţiile sunt rǎsturnate. că o ameninţare ne pândeşte. Viitorul depinde de noi. Ne-am obişnuit să petrecem pe mormintele noastre. Este o puternicǎ emoţie care ne descoperă o lume hămesită. gândirea se revoltǎ. ambiţia se 20 . Cu toate acestea. prin acest mod de a privi realitatea. iar din acest protest se nasc riscul. Şi apoi suntem dintr-o dată epuizaţi de această viaţă. Viaţa şi moartea îşi pun amprenta asupra noastră. Mai mult. Totuşi la intersecţia acestor drumuri. ambiguitatea interpretǎrilor. INVOLUŢIE Unii oameni cred cǎ această viaţă este un lucru minunat şi prea curtenitor cu ei înşişi. Pe măsură ce ne îngrijorăm. O gândire lipsitǎ de prejudecǎţi evidenţiazǎ un statut special al bunului simţ. grija. se conştientizeazǎ orice stare de angoasǎ. Cu toate acestea murim mai repede decât ne imaginăm. necazuri. teoretizǎrile asupra acesteia devin inconsecvente în mǎsura în care anumite afirmaţii sunt imposibil de confirmat.

Incontestabil. deoarece poate duce la involuţie. firava şi delicata inocenţǎ a sinceritǎţii este admiratǎ şi dispreţuitǎ în acelaşi timp de cǎtre ignoranţi. existenţei. un astfel de formalism şi-ar dovedi pragmatismul în condiţiile în care prin intermediul acestuia se poate realiza trecerea dintr-o lume posibilǎ într-o alta. brutale trǎdeazǎ maniere dezgustǎtoare. Prin neîncredere orice formǎ de adevǎr nu mai este ancoratǎ în realitate. Respingǎtoarele urme lǎsate de aceastǎ atitudine sugereazǎ existenţa imbecilitǎţii la nivel existenţial. De altfel. în formularea premiselor care stau la baza posibilitǎţii unor astfel de lumi şi în încercǎri continue de a stabili corelaţiile existente în cadrul acestor forme ontologice de manifestare. Spiritul veşniciei se exprimǎ în vivacitatea celor care acceptǎ aceastǎ perspectivǎ. Şi ce se poate vinde mai bine decât ceea ce valoreazǎ mai mult decât viaţa şi veşnicia la un loc? Rǎspunsul este: iubirea. Orice speranţǎ se evaporǎ înainte ca aceasta sǎ prindǎ rǎdǎcini. Cu toate acestea. Aceastǎ luptǎ prelungeşte procesul de conştientizare a autonomiei angoasei asupra persoanei. imanentǎ.contureazǎ ca o umbrǎ a resemnǎrii. pe de o parte. ameninţǎrile trebuie cultivate tocmai pentru a consemna în istorie sacrificiul celor care cred într-o lume mai bunǎ şi. Excesul de sacrificiu îi entuziasmeazǎ pe cei care-şi doresc non-fiinţa. orice modalitate de abordare. Tragicomicul acestei situaţii rezultǎ din faptul cǎ prin şarlatanii şi compromisuri vremurile schimbǎ mentalitǎţile. Numai îmbrǎţişǎrile pasionale între ambiţie şi resemnare dezvǎluie dorinţa de a lupta cu imbecilitatea. violenţa ignoranţilor. Mai mult. dacǎ s-ar gǎsi un formalism adecvat. a se dezvolta în spaţiul lumilor posibile. 21 . cel puţin o lume posibilǎ. nu trebuie sǎ mai mire pe nimeni faptul cǎ deznǎdejdea este o formǎ ascunsǎ a acestei neputinţe. parcǎ. plinǎ de pasiune. De altfel. cei implicaţi în acest proces de vânzare-cumpǎrare trebuie sǎ-şi asume nişte riscuri. de ce nu. aceasta. optim. Interese meschine conturate la nivelul mentalitǎţilor îndreaptǎ privirea acidǎ a neîncrederii spre fiinţǎ. predestinate. presupune un anume risc. atunci unele dintre problemele specifice diferitelor forme de existenţǎ ar putea fi înţelese. iar pe de altǎ parte. Simpla constatare a neputinţei presupune sǎ vinzi ceva din propria fiinţǎ. În acest moment. care sǎ justifice. În aceste condiţii. Numai cel care simte lipsa persoanei dragi mai poate fi demn de încredere şi. legitǎţile acesteia. materializatǎ în manifestǎri sǎlbatice. de experimentare menitǎ sǎ afle. Se realizeazǎ astfel o inserţie afectivǎ profundǎ la nivelul mentalitǎţilor. experienţa spiritualǎ evidenţiazǎ un proces organic prin intermediul cǎruia o formǎ de sacralitate. într-o micǎ mǎsurǎ. justificǎ grimasele decadenţei. în predestinare. apoi sǎ o rǎscumperi şi sǎ o aşezi din nou în propriul suflet printr-un surâs plin de viaţǎ şi printr-o trǎire profundǎ. de altfel. Mai mult. Problema acestui formalism constǎ însǎ în depistarea axiomelor existenţiale. O meditaţie asupra lumilor posibile înseamnǎ respingerea oricǎrei forme de reconciliere între violenţǎ şi non-violenţǎ. De aceea. Un imperativ categoric se impune: sǎ vinzi iubirea. sǎ explice existenţa lumilor posibile.

situaţie care provoacǎ o stare de euforie a spiritului în genere. Existenţa mai multor forme de iubire ilustreazǎ şi modul în care se risipesc trǎirile. De aceea. àctorii implicaţi în aceastǎ tranzacţie . Lumea spiritului trimite la o emancipare de tip resentimentar. Este o iubire împietritǎ. a îmbrǎţişa simultan mai multe forme de iubire şi a încerca sǎ iubeşti 100% tot simultan presupune o construcţie artificialǎ a cǎrei structurǎ s-ar afla pe nisipuri mişcǎtoare. a investi totul în iubire nu presupune decât a accepta beatitudinea şi paroxismul delirului. nesiguranţa în iubire presupune un pericol şi anume. Pe de altǎ parte. În acest mod.joc” al iubirii. Ceea ce este iubit suportǎ din partea celui care iubeşte cuantificare. Alunecarea în aceastǎ lume încurajeazǎ suspiciunea şi frustrarea. de altfel. neîncrederea se naşte din neînţelegere. Şi totuşi. din punct de vedere logic. Cu toate acestea.. un întreg proces de transformare a ceea ce este într-o formǎ posibilǎ de a fi. iar evitarea acesteia nu se poate realiza decât prin manifestǎri paranoice.strategie” de a iubi ar însemna sǎ iubeşti altfel decât ceilalţi. ideea cǎ se poate iubi diferit şi cu aceeaşi intensitate nu poate fi înţeleasǎ decât dacǎ existǎ curajul particularizǎrii emoţionale. Astfel. Dar a cǎrei iubiri? Aceastǎ atitudine reflectǎ posibilitǎţi de manifestare a spiritului care simultan trece prin agonie şi extaz. plinǎ de pericole şi pe care puţini au curajul sǎ o îmbrǎţişeze. Dar aceastǎ perspectivǎ. şi în momentul despǎrţirii de CINEVA DRAG). simbolistica axiologicǎ a comportamentelor. Situaţii afective sub aspectul semnificaţiilor atribuite prin forme specifice de iubire se pot constata chiar în cazul în care tradiţionalismul nu mai funcţioneazǎ. tot în numele iubirii. sǎ o accepte. e nevoie de un alt imperativ categoric: renunţi la o formǎ de iubire pentru o alta.izvorâte dintr-o moralǎ nonconformistǎ. dacǎ reuşeşte sǎ devinǎ convingǎtoare. specificǎ subiectivitǎţilor implicate în cadrul respectivei metamorfoze. cum pot fi acceptate forme diferite ale iubirii când neîncrederea bântuie nestingheritǎ prin raţionalitate şi prin emoţii în fiecare clipǎ? În acest caz. sǎ o trǎiascǎ. interzisǎ.. de imixtiune în orice proces afectiv) orice stare trǎitǎ printr-un proces de cuantificare. sugereazǎ un raţionament logic. Ce se doreşte cel mai mult? Sǎ fii iubit 100%! Şi cum sǎ iubeşti la modul absolut fiinţa? Cum sǎ iubeşti 100%? Cum sǎ-ţi exprimi trǎirile prin acest procent raportându-te tocmai la formele diferite de iubire? A accepta aceastǎ . de altfel. E normal ca totul sǎ decurgǎ astfel. este amplificatǎ tocmai de consensul acestora. Cum poate fi înţeleasǎ iubirea interzisǎ. şi aceasta. Cu alte cuvinte. La baza acestei lumi stau experienţele subiective ale existenţei care dobândesc sensuri multiple de manifestare. maniera în care apar procente nesatisfǎcǎtoare. deoarece realitatea se supune atât 22 . atraşi în acest .. Altfel spus. dar şi de a lua în calcul falimentul afectiv concretizat prin sinucidere emoţionalǎ (un act prezent. în iubire apar strategii de comunicare izvorâte din egoismul subiectiv al fiinţei. trǎire emoţionalǎ ce relevǎ un formalism logico-matematic total diferit de cel al normalitǎţii.profitabilǎ” sunt mereu ispitiţi. acela de a interpreta (raţiunea se face vinovatǎ.

A interpreta subtilitatea decadenţei înseamnǎ a ignora superficialitatea. Vorbeşte-i unui muribund despre resemnare şi apoi priveşte-l. poate. ci diferenţǎ de perspective. Aceste caracteristici reprezintǎ stereotipuri ale unei analize riguroase din partea fiinţei. de aceea. iar 23 . cât şi coerenţei. Implicatǎ în manifestarea spiritului. Cu alte cuvinte. unii vor altceva. Raportatǎ la voinţǎ. ajungând în puţin timp sǎ se impunǎ în faţa celor care cândva i-au condamnat la existenţǎ.corespondenţei. şi de ce nu. Totuşi. cum sǎ nu rǎmâi profund dezamǎgit de aburul beţiei pe care aceasta îl emanǎ? O greaţǎ infinitǎ cuprinde pe oricine reuşeşte sǎ-şi conştientizeze lǎcomia. Cu toate acestea. Regretul pe care acesta îl manifestǎ în acel moment nu relevǎ decât uitare şi cutremurare. orice tip de moralǎ este redusă la simulacre ale propriei fiinţe. Orice ar face. În acest mod. Cei care se complac în repetiţia erorii nu pot fi recunoscuţi în istorie decât prin atitudinea maliţioasǎ de care dau dovadǎ în momente în care instinctul animalic refuleazǎ. credinţa şi cimitirul reprezintǎ locurile în care aceştia se retrag pentru o odihnǎ care se dovedeşte a fi binevenitǎ dupǎ un timp care s-a scurs mai repede decât şi-ar fi închipuit cineva. existenţa. ei sunt supuşi fatalitǎţii. poate. intenţionalitatea reprezintǎ principiul care corespunde dorinţei de a supravieţui. Totodatǎ discutǎ cu el în ultimele sale clipe de viaţǎ despre succes şi ambiţie. de aceea. Altfel spus. Dar cum sǎ înţelegi realitatea când rǎmâi profund dezgustat de mizeria pe care o împrǎştie fiinţa. cǎreia. devine evidentǎ pentru orice formǎ de manifestare a spiritului. Fiinţe hǎmesite şi doritoare sǎ se exprime prin lâncezealǎ şi plictis. Poate. se şi justificǎ existenţa lumilor posibile. aceştia pe bunǎ dreptate ar putea fi numiţi repetenţi la existenţǎ. Cele douǎ criterii devin complementare tocmai pentru a sublinia parcǎ necesitatea gradelor de adevǎr în aceastǎ dimensiune. ca trǎsǎturǎ particularizantǎ a fiinţei. urmǎreşte-i reacţiile. Pânǎ la urmǎ. se relevǎ ca având raporturi diverse cu non-existenţa. De aceea. de o dorinţǎ nebunǎ de a supravieţui dobândeşte un aspect inextricabil. atunci când este convertitǎ în non-existenţǎ. de obicei. îi atribuie un convenţionalism predestinat. Incertitudinea însǎ nu mai oferǎ înţelegere. plinǎ de decadenţǎ. Acest lucru presupune încercarea de a obţine perfecţiunea prin imperfecţiune. dând naştere regretului. E ca şi cum ai savura liniştea sufleteascǎ într-o lume zbuciumatǎ. venalitatea veşniciei devine inexpugnabilǎ. adicǎ doar o încercare de a înţelege realitatea. se contureazǎ un perspectivism ineluctabil menit sǎ justifice recrudescenţa resemnǎrii. fiecare doreşte la un moment dat o altǎ lume. tot ceea ce ţine de o posibilitate. orice înţelegere mai profundǎ a realitǎţii dobândeşte conotaţii care trimit la inflexibilitate şi nemulţumire. cere-i şi o pǎrerere despre aceasta. Tentativa de a cerceta realitatea prin raportul fiinţǎ-non-fiinţǎ are la bazǎ premise care ilustreazǎ o anumitǎ variabilitate individualǎ. aceştia reuşesc sǎ recupereze destul de repede handicapul. Astfel. existenţa. Douǎ lucruri sunt vizibile: amestecul omului printre oameni şi discuţiile animalice purtate de om cu sine. însǎ. spitalul. Prin aceasta. de aceea.

orizonturile veşniciei relevă potenţialitatea subiectivă care determină aprehensiunea misterului.. dar nu mai este ea. simt cum căldura sufletului devine mai puţin caldă. Statuia e puternică. E lacrima regretului. plânge că iubirea sa faţă de ceilalţi nu mai poate fi exprimată şi înţeleasă. În acest fel. dar care duce la dezamăgire prin neîncredere. Dragostea mea. iar uitarea inefabilă se regenerează prin reflecţii incomensurabile ale spiritului. O (inter)dependenţă necesar logică în care spiritualitatea este situată la rang de virtute. Bucuria înseamnă acceptarea regretului. între statuie şi celălalt. Prăbuşirea speranţei cere condamnarea la moarte a florilor care au bucurat cândva întreaga fiinţă. din colţul cărora tocmai se scurge o picǎtură de suferinţă. dar şi de tristeţe. rezistă vicisitudinilor. De aceea. iar soclul se construieşte pe sine tocmai din neputinţa acţiunii. te iubesc în tăcere trăindu-ţi suspinul. o speranţă deşartă care permite o luptă înte viaţă şi moarte. însǎ. Te ador în nemurirea noastră în care fiorii se lasă descoperiţi de celălalt.mesajele apocaliptice dărâmă atitudinile. treptat ea transformându-se în ceva rece. să râdă. IUBIRE ÎMPIETRITǍ O linişte dragă mie mă determină să suport iubirea faţă de celălalt. a imposibilităţii. Statuia începe să plângă de bucurie. ci trebuie să aducă 24 . Aştept clipa viitorului. Totul nu se mai reduce acum decât la o iubire împietritǎ. Sufletul împietrit iubeşte. Mă apropii de tine. aceea care are.o stare afectivă care o apropie de celălalt. dar nu mai are putere să arate. să se bucure. Imaginea plină de speranţă a morţii nu trebuie să înspăimânte pe nimeni. Fiinţa se împietreşte treptat şi ea. Mai mult.. Sufletul priveşte prin ochii statuii. aştept ca frumuseţea ei să vină mai repede. de sufletul tău. prefer sacrificiul egoist. stea cu lumină ce vei cădea curând. El plânge în interior. Tristeţea e necesară pentru că poate fi îndepărtată prin bucurie. Sufletul împietrit nu mai are puterea să iasă. prefer sinceritatea imaginii tale. Văd o imagine ce tremur intens provoacă fiinţei mele. să ne întâlnim şi să ne privim în faţă cu un curaj ce nu are nevoie de explicaţii şi de justificǎri. curajul de a iubi indiferent de brutalitatea pe care o aruncǎ asupra ei indiferenţa celor care trǎiesc într-o altǎ lume. ajung spre mine şi simt răceala cum pune stăpânire pe fiinţă. O frumuseţe divină zǎresc în suflet şi în tot ceea ce există în el. Un farmec subtil oferă iubire nesfârşită alterităţii. forţa resemnării este resimţită în conştiinţa spiritualǎ a fiinţei. Merg spre celălalt. accept lumina morţii căreia tu îi dai naştere. plăcut de altfel. Aştept clipa de mâine . Floare de primăvară. E statuia care trăieşte prin speranţă. tu îmi deschizi drumuri care vor dispărea curând în vârtejul veşniciei. Statuia plânge . Ambiguitatea posibilităţii comportă experienţe ale continuităţii.

Suferinţa luminează gândul. De aceea. În vis ia naştere o realitate. a resemnării. Oricât de mult s-ar strǎdui cineva sǎ reziste decadenţei sinceritǎţii nu va reuşi. În acest mod. îl face mai lucid. de fapt. apoi distrus cu cea mai reală cruzime. izolarea . la amintirile ce vor veni. împlinire. Insinuǎri provocatoare apar din dorinţe pǎtimaşe exaltând iubirea. Prin speranţă. Certitudinea că nu este posibil să se împlinească un destin înseamnă. Imaginea ei va dispărea aşa cum dispare totul în infinita dimensiune a tăcerii. Printr-un sǎrut timpul suspendǎ nefericirea şi aprinde zbuciumul suferinţei. dispreţ. simulacrele istoriei sfârşesc printr-un refugiu în nihilism. distrugerea acestuia. În fond. Toate gândurile se aruncǎ înverşunate asupra propriilor emoţii. visul pentru a se concretiza.. presupune. Statuia nu va rezista mult. Obedienţa alteritǎţii modeleazǎ prin experienţǎ durerea. totul are rost. relevă faptul că totul se poate transforma. Refugiul în amintire adânceşte iluzia. statuia zâmbeşte dispreţuitor privind la viitor. o iluzie mǎrturisitǎ sau nu devine spaima oricǎrei forme de existenţǎ. o descoperire. cufundarea în el. Prin subtilitate fiinţa refuzǎ viaţa anulând generozitatea creaţiei. totul capătă un sens: chemarea visului. ea se va risipi. Cât de incitantǎ şi cât de înspǎimântǎtoare este provocarea! Câtǎ adrenalinǎ şi câtǎ fricǎ se revarsǎ din manifestarea provocǎrii! O stare euforicǎ prin care sufletul neliniştit se roagǎ supravieţuirii. Misterul pe care acestea îl afişează nu face decât să adâncească semnificaţia actului de împlinire. că totul devine altfel. Fǎrâmiţarea speranţei dezvoltǎ tacit remuşcǎri şi nervozitǎţi care dau satisfacţii profanului. multă bucurie. un surâs în care abia se zăreşte suferinţa alcătuită din iubire. Un salt fără regret atinge un dor plăpând ce valsează pe ritmul iubirii. Singura încercare prin care se poate salva însǎ fiinţa este decadenţa conştientizată prin vis. Iubirea absolută e un miracol care depinde foarte mult de subiectivităţile implicate. Încercarea sa nu va duce decât la intoxicarea propriei fiinţe cu o moralǎ iraţionalǎ. Simplitatea rugǎciunii sufocǎ tocmai ceea ce are nevoie de mântuire: fiinţa. sacralitatea are nevoie de suferinţǎ. În acest fel. prin care se exprimǎ puterea unui sărut. angoasa. trebuie construit. În această luciditate.contribuie” la construcţia unei lumi în care autosugestia acapareazǎ spiritul decǎzut. dar şi o iluzie. nimeni nu va rezista niciodatǎ decadenţei sincerităţii. o bucurie a regretului. Un lamentabil refugiu paralizează emoţiile fiinţei. Succesul suferinţei în moralǎ se explicǎ tocmai prin existenţa iraţionalului la nivelul conştiinţei. iar o nelinişte ciudată trimite la o suferinţă rece a sufletului. în fond. Scepticismul şi neîncrederea determinǎ ca înţelepciunea sǎ fie indiferentǎ în faţa oricǎrei forme de provocare. resemnarea. Prin aceste amintiri dorul aduce un surâs discret ce poate fi observat la ceea ce a fost cândva o statuie. Mai mult. a decadenţei. vântul uitării o va risipi peste neputinţa celorlalţi. De aceea.bucurie. în vis o realitate devine amintire. Sensibilitatea şi 25 . Aceastǎ metafizicǎ a iluziei dobândeşte aspectul unei reminescenţe nostalgice. Doar un gest.

Aceastǎ neîmplinire suprimǎ garanţia delirului. suferinţǎ. Mecanismul iubirii nu poate fi înţeles decât în momentul în care este trezit interesul faţǎ de miracol. Renegând iubirea din cauza iubirii. Totuşi. atunci puritatea acesteia este bântuitǎ de amintiri neplǎcute şi de înfricoşǎtoare decepţii. dintr-o teamǎ inexplicabilǎ de a merge mai departe. nenumăratele tipare ale posibilităţii îngrădesc personalitatea naturii în sine. agonie. Emoţiile intense. trǎite. uneori intempestive. decepţiile. maladiile fiinţei transpun în obscuritate cele mai pure sentimente 26 . respingând iubirea din frica de a risca.religiozitate” se degradeazǎ şi devine banalitate. cât şi decepţiile scurteazǎ viaţa prin gânduri primejdioase şi prin prejudecǎţi chinuitoare. se cade în delir prin anularea delirului. dar nemǎrturisite. În acest mod. totuşi. Dacǎ în iubire nu se încearcǎ paroxismul. Încet-încet. prǎbuşindu-se în indiferenţǎ şi mediocritate.. Sufocatǎ de neînţelegerea celor din jur iubirea creeazǎ perspective care vizeazǎ regenerarea oricǎrei stǎri afective. fiinţa se rǎzvrǎteşte. atunci drama sufletelor este inevitabilǎ. Acestei revolte îi lipseşte însǎ. Ancorarea în resemnare reprezintă o formă de autenticitate a fiinţei. Drept urmare. Prin structurile lor. simplitatea în acest proces se transformǎ într-o hipercomplexitate spiritualǎ menitǎ sǎ asigure revelaţia melodioasǎ a iubirii. curajul de a continua lupta. De aceea. În acest mod. paradoxal. Umilinţa trădează o realitate deprimantă în care o clipă de solemnitate domină sufletele împietrite. Amintirile nostalgice vin să ignore oarecum faptul că orice iubire împlinită s-a consumat în numele unui sacrificiu. aripile resemnǎrii învǎluie fiinţa sub pretextul protecţiei faţǎ de turbulentele stǎri afective. Treptat aceastǎ . Uşurinţa cu care se distruge iubirea presupune o decadenţǎ incurabilǎ care prevesteşte indestructibilitatea resemnǎrii. atitudinea este cea care contează mai mult decât încercarea de armonizare a inteligenţei cu gradele de înţelegere specifice universului. Dacǎ aceastǎ realitate nu este întreţinutǎ de cei implicaţi în actul iubirii. abandon. Şi. suprimǎ vitalitatea iubirii.neîncrederea determinǎ forţele resemnǎrii sǎ se dezlǎnţuie asupra celor ce se iubesc. Este vorba despre o neobosită justificare a iubirii faţă de cel din jur şi chiar despre o atitudine care trebuie depăşită. În fond. În acest mod. E cumplit să conştientizezi că amintirile te ajută doar când disperarea şi deznădejdea relevă o formă sălbatică de iubire. Paralizată de o anumită contradicţie ontologică fiinţa nu exclude mirarea şi dezamăgirea. gândul minunat al decadenţei şantajează propria fiinţare. caracterul indisociabil al relaţiei dintre iubire şi urǎ relevǎ o paradigmǎ semnificativǎ în procesul de (re)/(de)construcţie a realitǎţii afective. Să pierzi iubirea din cauza iubirii! Decepţiile deschid drumuri care duc spre ironii şi nebunii care substituie la rândul lor un praxis afectiv. conţin amǎrǎciune. Atât amintirile. figura aspră a incertitudinii relevă propria neputinţă de a accepta egoismul.

Fiinţa începe sǎ devinǎ imunǎ la orice act realizat împotriva sa. Faptul de a da dovadǎ de nepǎsare (prin acţiune şi nu prin non-acţiune) nu presupune decât demnitate.. minunatǎ devine viaţa trǎitǎ prin nepǎsare şi tulburǎtoare este raţionalitatea în devenire. la un dans în faţa morţii. Existǎ convingerea în posibilitatea de a îmblânzi orice furie nestǎvilitǎ venitǎ din partea celor care au impresia cǎ sunt zei. implicare pasivǎ. dorinţa de viciu.neadevăr” este însăşi iubirea. Exuberanţa naturii sale este însoţitǎ de o ultimǎ mobilitate. Profunzimea în iubire are un aspect pragmatic dacǎ lacrimile se nasc din încercarea de a cunoaşte fericirea. Provocarea compromite curajul. situaţie care provoacǎ însǎ dezgust. Aceastǎ emoţie repetatǎ. iar fǎţǎrnicia certitudinii presupune exacerbarea melancoliei. închiderea în sine 27 . la extaz. locul acesteia fiind luat de imobilitate. O frică nemărginită întăreşte convingerea că iubirea poate fi rezultatul unei pasiuni stupide care are totuşi pretenţia de a descrie o anumită realitate. Iubirea se desǎvârşeşte în uitare. Greşelile existenţei nu duc decât la dezgust. la dramǎ. Totuşi. O vanitate ascunsă într-o formă oarecare de tărie sufletească arată teama de interpretare. dar şi picǎtura de delir care duce la revelaţie. la decepţie. Orice urmǎ de suspiciune duce la ameţealǎ. forţele lumii exterioare constrâng libertatea fiinţei care îşi doreşte viaţa prin demnitate. Abuzul de inconştienţǎ devine eficient în condiţiile în care iubirea rezolvǎ problema dorinţei. Limitele în iubire stimuleazǎ mereu sacrificiile. Lumea decadenţei presupune o emancipare maniacalǎ care trǎdeazǎ prejudecǎţile existente la nivelul minţii.contaminându-le cu neîncredere. Strigǎtele de ajutor declanşeazǎ o avalanşǎ de neînţelegeri şi de carenţe la nivelul comunicǎrii emoţionale. într-o lume a decadenţei. Cu toate acestea. Un puternic fior confirmǎ risipa de emoţii. rezultǎ dintr-o iluminare unicǎ. Dimensiunea comprehensivǎ a gândirii suportǎ transformǎri genetice prin teoretizǎri şi interpretǎri naive. Astfel. Cea care salvează însă acest . O perspectivǎ în care este evidentǎ alunecarea în ispitǎ. nu face decât sǎ întreţinǎ riscul de a te compromite prin fricǎ. orice mişcare înceteazǎ. ea se naşte şi rǎmâne profundǎ chiar şi în veşnicie. Printr-o atitudine de nepǎsare viaţa devine blajinǎ. În acest mod. Interiorizarea. Incertitudinea destramǎ orice urmǎ de raţionalitate dând naştere celei mai liniştitoare forme de nihilism. neîncredere (de ambele pǎrţi). Deprinderile şi automatismul voinţelor externe duc la o tiranie ce se revarsǎ asupra fiinţei. O disperare sublimǎ bântuie mintea dornicǎ de luciditate. Treptat. ca expresie a sfârşitului. Iubirea. dar şi interesul manifestat inconştient. o anumitǎ dinamicǎ rǎmâne în interior ca o dovadǎ a capacitǎţii de a împiedica apariţia veşniciei. Orice tǎcere exprimǎ faptul cǎ iubirea nu existǎ decât atunci când cei implicaţi în aceastǎ emoţie îşi doresc din suflet sǎ iubeascǎ. fiinţa îşi poate analiza propria condiţie existenţialǎ. la rǎtǎciri sfâşietoare. ca supliment şi ca refugiu în faţa morţii.

visează dacă vrei iluzia! Visează dacă vrei succesul! Visează dacă vrei să visezi! Clipa despărţirii a ajuns în lumea noastră. începe sǎ-şi aducǎ aminte de o iubire interzisǎ. Elocvenţa afişeazǎ virtutea. La fel. De gând nu poţi să scapi şi. Dar comunicarea exprimă stări ontologice incomensurabile. iar puritatea acestuia transformă empiric modalitatea noastră de a trăi în acest univers. transpune în plan gnoseologic imagini menite să releve puterea acestui univers. În acest mod. Acesta. la rândul lui. Dar ce înseamnă să visezi? Înseamnă să vezi beţia gândului. Prin aceasta.. visează. iar starea de spirit ar putea fi alta. stelele.determinǎ o sensibilitate contagioasǎ ce poate fi transmisǎ în jur.. întregul proces al comunicării dă naştere speranţei de a trăi şi de A COMUNICA. Dacă ai grijă de ele. cu experienţă şi cu iubire. începe sǎ conştientizeze cǎ este simultan o fiinţǎ şi o statuie. iar somnul îşi face loc în suflet. dacă sunt stropiţi din când în când cu idei. iar cognoscibilitatea realităţii detaşează delicateţea divină de răul 28 . atunci modul lor specific de a trăi va releva înţelepciunea. Visul şi dansul formează gândul. Dansul universului se concretizează prin cântecul Creaţiei. Aceasta la rândul său pătrunde în lumina şi întunericul începutului. Stările interioare transpun dorinţa sufletului de a se manifesta dând naştere astfel unui sistem axiologic. iar din acest moment gândurile se vor transforma în amintirile de altădată. începe sǎ decadǎ. de aceea. în orice moment al existenţei. La fel şi oamenii. nemurirea şi omniprezenţa exprimă ideile de viaţă şi de moarte. De asemenea. Florile sunt deosebite prin ceea ce sunt şi prin ceea ce exprimă. cerul. apar imagini noi. rămân cuvântul. iar divinitatea rămâne. Dansul universului exprimă întotdeauna o realitate. dansul şi cântecul. Astfel. Trebuie doar să ştii să găseşti ritmul specific divinităţii. Statuia începe sǎ viseze. REALITATE Visează fiinţă. În acest mod. înseamnă să intri şi tu în dansul imobilităţii. Astfel. La oameni acesta luminează şi întăreşte spiritul. fiinţa în sine trec. Nu poţi decât să spui: Norii. acestea exprimă ideile de moarte şi de viaţă. iar IUBIREA se simte în acţiunea divinităţii. el rǎmâne pentru totdeauna adevăratul tău prieten în COMUNICARE. prin divinitate. viaţa acestora va fi mai lungă şi mai frumoasă. se schimbǎ poate şi mentalitǎţi. sunt omniprezente: dansul oamenilor şi cântecul universului. sufletul. noaptea coboară peste ziua speranţei. iar dimensiunile simbolice specifice acestor trăiri dezvăluie intenţionalitatea propriei conştiinţe. se deschid perspective. viaţa. Toate acestea se văd foarte bine la flori.

natura umană afişează o impertinenţă regească în faţa resemnării. iar pe de altǎ parte. dar şi ambiguitǎţi chinuitoare nǎscute din interpretǎri abuzive ale raţionalitǎţii. mulţimea de perspective improvizate de raţiune duce la anularea oricǎrei forme de existenţǎ. profunde. exigenţa naturii umane nu vrea să accepte nuanţa metafizică a simţului comun. Puritatea unei astfel de iubiri profunde nu va îmbǎtrâni niciodatǎ. precum şi reverie plǎcutǎ. Această transformare exprimă o înfrângere a conceptualismului. Alţii care înţeleg numai ce vor sǎ înţeleagǎ preferǎ sǎ admitǎ cǎ iubirea interzisǎ este un subiect tabu. Împotriva unei iubiri interzise se pronunţǎ cei care nu înţeleg contextualitatea şi. acolo unde douǎ suflete se iubesc existǎ dorinţǎ. Experienţa ontologicǎ relevǎ o imagine care trimite la resemnare. de fapt. Orice neînţelegere a alteritǎţii se concretizeazǎ numai din automatism. Consolarea nu reprezintǎ o recompensǎ decât în momentul în care lacrimile sufletului nu mai au valoare. Cântecul acestuia mai relevǎ totuşi unele zvâcniri ale raţiunii. A te ridica la nivel conceptual presupune o perseverenţă a ideii de a fi ceea ce nu eşti. pe de o parte. se aruncǎ în discuţii dezgustǎtoare. În aceastǎ situaţie. Astfel. Dar ea uită că şi regii au regii lor. O dată ce se singularizează ideea devine altceva. lumi posibile. caracterizaţi fiind de logoree molipsitoare. într-un spaţiu prea strâmt încât aceasta sǎ poatǎ atinge împlinirea absolutǎ. Un scepticism exagerat se face vinovat de vulgarizarea ideii de a accepta viaţa ca o formǎ de manifestare specificǎ: difuzǎ şi anterioarǎ veşniciei. realitatea sedusǎ de bucuria subiectivitǎţilor existenţiale care iau parte la actul iubirii integreazǎ în sine gesturi ce dezvǎluie mǎrturisiri tulburǎtoare. adevǎrate. asaltaţi de agitaţia alteritǎţii cei care se iubesc nu au decât sǎ creadǎ într-o lume în care înţelegerea şi toleranţa reprezintǎ criterii afectiv valorice. într-o lume prea leneşǎ în a înţelege adevǎratele sentimente. expresii simbolice se transpun într-o ecuaţie în care necunoscutele au nevoie de interpretǎri metaforice. Dureros preludiu este viaţa! Imagini ostile ale consolǎrii se alǎturǎ reveriei. cǎci iubirea profundǎ apare. Cu toate acestea. Toate acestea trezesc inhibiţii spontane prin care iubirea interzisǎ devine purǎ şi profundǎ. Acuitatea acestei imagini îşi are explicaţia în insuccesul vieţii. de aceea. Timpul iubirii. Aceastǎ comuniune se estompeazǎ numai dacǎ un oarecare parametru din cadrul ecuaţiei respective devine recalcitrant opunându-se analizei riguroase. iar aceasta ameţeşte şi exaltǎ fiinţa printr-o atitudine contextualǎ care ilustreazǎ sentimente binefǎcǎtoare. Astfel. Farmecul prin care dorinţa dezvǎluie sentimentele provoacǎ bucurie spiritualǎ. Câtă luptă şi înverşunare exprimă natura umană în faţa resemnării! Resemnarea este o filosofie care lucrează prin glasul iraţionalului.voluntar. Poate. În schimb. În aceste condiţii. iar lumea posibilă relevă. Amputarea sentimentelor trǎdeazǎ o trǎsǎturǎ particularǎ a timpului. al celor care care se îndrǎgostesc este 29 .

Sincopele gândirii constau din tot ceea ce priveşte alegerea. iubiri care nu se împlinesc niciodatǎ. genereazǎ conflicte între valori. la vis. Înţelegerea . Numitorul comun al tuturor interpretǎrilor asupra fiinţei este tocmai tendinţa gândirii de a adopta o anumitǎ atitudine faţǎ de ceea ce este interzis. El rǎmâne ascuns în interiorul fiinţei şi iese la suprafaţǎ când este provocat de amintire. la resemnare. deciziile subiective se bazeazǎ 30 . perspectiva asupra realitǎţii evidenţiazǎ şi imagini nefavorabile rezultate în urma aplicǎrii la nivel existenţial a unei metode mai puţin inspirate de analizǎ-interpretare. Modalitǎţile de exprimare întemeiate pe principiul supravieţuirii relevǎ faptul cǎ legitǎţile devin inteligibile uneori prin explicaţii aparent naive. totodatǎ. Inevitabil. Numai cǎ acest demers spre înţelegerea mecanismului iubirii este încetinit tocmai de limitele pânǎ la care pot fi duse şi înţelese stǎrile afective în genere. Opţiunea în cadrul oricǎrei acţiuni reprezintǎ un aspect subtil al libertǎţii de exprimare. sentimentele se integreazǎ într-o realitate temporalǎ în care efemerul eliminǎ rigiditatea aprehensiunii. Forma de explicitare a acestei situaţii reduce în mod semnificativ înţelegerea iubirii interzise. a iubirii adevǎrate şi profunde din partea alteritǎţii. Aceastǎ predestinare reprezintǎ garanţia cǎ oricând lumina resemnǎrii provoacǎ ameţeli şi (de)cǎderi.ordinii” în termenii unui limbaj comprehensibil presupune o abordare şi o reevaluare a rezultatelor oferite prin intermediul experienţei. Dramatismul amintirii amplificǎ suferinţa fiinţei.clarificǎrii” sentimentelor dupǎ un anumit model are drept scop atingerea absolutului. Sacralitatea nu mai conteazǎ atât timp cât ai parte de fericire fǎrǎ însǎ ca aceasta sǎ fie conştientizatǎ. Aceleaşi ideologii care fac apologia ambiţiei pledeazǎ pentru soluţii prin care mesajul ideilor nu este întotdeauna înţeles.. la sacrificiu. conştientizarea absolutului presupune raţionalizare. De aceea. Aceastǎ fricǎ nedesluşitǎ rezultǎ din apostazia subiectivitǎţii.unul care are pretenţii la mângâieri. Cu alte cuvinte. În acest mod. în mǎsurǎ sǎ asigure certitudinea prin intermediul cǎreia subiectivitǎţile implicate în acest proces sǎ nu-şi conteste una alteia iubirea. la voluptate. În acest context. în ambele situaţii sentimentele transmise devin şi rǎmân profunde pentru totdeauna. interpretǎrile asupra realitǎţii determinǎ forme discursive diferite de prezentare a contextualitǎţii. Asumpţia unei astfel de strategii în vederea . Un sentiment odatǎ ce s-a nǎscut nu poate fi înlǎturat decât prin încercarea de a fi uitat.. scepticism. ambiţia se distinge de neputinţǎ. curajul de fricǎ şi decadenţa de zbor. Dimpotrivǎ. aplicabilitatea celor mai îndrǎzneţe idei şi teorii la nivelul existenţei determinǎ restrângerea libertǎţii de exprimare şi. Este evident aici angajamentul celor care se iubesc spre o strategie afectivǎ de tip pueril chiar. În acest cadru alternativ. Cu toate acestea. particularizare.

Intensitatea ucigǎtoare. Aderarea la o ideologie stimuleazǎ iluzia oferind în acelaşi timp şi o imagine asupra integritǎţii. euforia. cu alte cuvinte. apatia sugereazǎ cǎ uitarea melodioasǎ presupune imuabilitatea coincidenţei autonome. Tocmai pentru cǎ produce raporturi de opoziţie spiritul supravieţuieşte prin subtilitate. O lume supusǎ mereu devenirii nu face decât sǎ intre în contradicţie cu sine şi cu propriile sale aspiraţii. obiceiurile decente ale timpului agresiv. în genere. din subestimare libertatea de exprimare nu mai are nicio valoare. respectiv contra. Mai mult. Cǎderea în desuetitudine a unor mentalitǎţi. o asemenea imagine sugereazǎ o atitudine persuasivǎ. fantasme frustrante constituie dovezi peremptorii contaminate de inocenţǎ şi de ignoranţǎ. Deşi imprecisǎ. Sentimentele axiomatice nu urâţesc (uitarea imanentǎ ţintuieşte iubirea) nobila intensitate. Indolenţa ubicuitǎţii blajine impune trǎirilor adulaţia. Perfecţionismul afişat interzice orice îngrǎdire în manifestarea spiritului. Cu toate acestea. Astfel. Realitatea relevatǎ şi revelatǎ transpune aceastǎ integritate într-un sistem valoric. se observǎ cǎ ori de câte ori existǎ o îndoialǎ existǎ şi certitudinea unei schimbǎri. comensurabilǎ. sunt sensuri irelevante în ceea ce priveşte demersul interpretativ-argumentativ în cadrul sistemului. Exilul 31 . Desǎvârşirea se transfigureazǎ în imagini simbolice menite parcǎ a da înţelesuri benefice şi care se revarsǎ într-o modestǎ existenţǎ. Astfel. emoţionantǎ. din dorinţa de a oferi cât mai multe argumente pro. În acest mod. devenind mult mai sensibilǎ faţǎ de orice acţiune în care este implicatǎ. libertinajul spiritului produce anxietate şi furie. Modelǎrile simbolice rezultate permit creearea posibilului în funcţie de anumite strategii de interpretare. banalitatea incertǎ romanţeazǎ exactitatea anomaliilor impuse. subiectivitatea pierde din vitalitatea proprie. Din toate acestea. demnitate şi afectivitate. Orice teoretizare se concretizeazǎ prin tentativa de a bulversa sistemul cu riscul chiar de a produce mai degrabǎ haos decât ordine. schimbarea. suavǎ. lezeazǎ capacitatea de înţelegere a realitǎţii. Natura trǎirilor emoţionale reflectǎ zburdalnica iubire stimulând adoraţia. De aceea. devastatǎ de efectele punerii în practicǎ a acestora experienţa justificǎ incontestabil orice formǎ de exercitare a vulgaritǎţii. Astfel. consecinţele teribile ale acestei abordǎri exprimǎ faptul cǎ emiterea unor noi teorii poate duce la marginalizare şi la ironie. Aceastǎ idiosincrazie o va determina sǎ recurgǎ la unele subterfugii prin intermediul cǎrora sǎ se poatǎ realiza extincţia acelor acţiuni care au drept scop schimbarea mentalitǎţilor. Mila. transformǎri majore la nivelul sistemului în genere.în mare mǎsurǎ pe spontaneitate. aceastǎ imagine este determinatǎ de o caracteristicǎ oarecum stigmatizatǎ de prejudecǎţi. chibzuinţa impunǎtoare. Variabilitatea preferinţelor constituie un cadru de analizǎ care evidenţiazǎ o modalitate elegantǎ a spiritului de a supravieţui. existǎ foarte puţine fapte care sǎ redea sensurile veridice al argumentǎrii. În acest mod. De altfel. Teoria emulaţiei implicǎ utopie balsamicǎ.

Sorbind din nectarul iubirii în numele aceleiaşi iubiri îndrǎgostiţii danseazǎ pe o 32 . Nu poţi să ştii că ironia acestuia a dat naştere unei iubiri ascunse în care suferinţa s-a manifestat prin linişte. Visul acesteia este de a se desprinde de locul în care este fixată şi să plece cât mai departe. un suflet lǎcrimând de dor. ochii tăi se vor îndrepta spre ecoul sufletului meu. un zbor de îndrǎgostiţi. Încǎ mai are puterea şi curajul să viseze la speranţă.suspiciunii transmite exigenţǎ prin refuzul obiectivitǎţii finale. dar dorinţa este aceea care dǎ impuls gestului. Frumuseţea zborului maschează pericolul prăbuşirii. Un zâmbet discret se vede pe faţa senină a resemnării. De parcă e obligatoriu să dea socoteală cuiva pentru trǎirea pe care o transmite. Despărţiri dureroase duc la o beţie cauzată din degustarea veninului. un vis îndrǎzneţ. O întâlnire presupune un plan şi un destin. Sǎrutul naşte lacrimile iubirii. Zâmbetul resemnării nu trebuie să aibă pretenţii de la nimeni. Un gest plin de pasiune în care se vede un zbor plin de dor. îmi răspunde că muza mea e viaţa. totuşi. O ultimă privire. statuia primeşte sǎrutul cu un alt sǎrut. cine e muza mea? Liniştea difuză a timpului care se tot dilată. alături de prietenul său cel mai bun. Orice despǎrţire trimite la lacrimi. Aceasta este obligată să reziste neînţelegerii. dar şi a iubirii. lângă statuia care trăieşte un vis. Ucigǎtoarea nulitate dezvoltǎ apatie şi imundicitate agasantǎ. Sǎ îmbini resemnarea cu ambiţia şi sǎ le oferi ca o ultimǎ speranţǎ celor din jurul tǎu. celor dragi ţie. o dulce iubire. dar fără să se mai exteriorizeze prin lacrimi. Când o idee apare expusǎ fǎrǎ niciun fel de argumentare. totul e un cer unde grijile pier. celor care te urǎsc. De aceea. şoimul. Dansul eternitǎţii valorizeazǎ adevǎrata reuşitǎ arǎtând totodatǎ armonia. totul e alb-cenuşiu. celor care te iubesc! Câtǎ banalitate în aceastǎ încercare! Câtǎ putere în aceastǎ reuşitǎ! Câtǎ luciditate în acest compromis! Câtǎ contradicţie în orice formǎ de exprimare! Şoimul sǎrutǎ statuia. dar şi la ideea destinului. fiecare plânge şi se plânge apelând la un dor pribeag. Puternicul glas al sufletului exprimǎ ritmul necontenit al dulcelui fior al morţii. De ce plânge sufletul? Pentru cǎ iubeşte. Sufletul plânge. în zborul său şoimul se odihneşte lângă un prieten adevărat (cândva nu crezuse în prietenie). este un sǎrut între infinit si infinit. orice despǎrţire trimite la un suflet care plânge. atunci e privită cu reticenţă de ceilalţi. fără a spune însǎ cuiva. de pasiune. un ultim horcăit din partea istoriei. Un gest face mai mult decât o dorinţǎ. Sufletul mâhnit a generat o cenzură din partea sentimentelor. un ultim suspin. Într-un loc plin de culoare care nu are nicio culoare. Neavând puterea de a cuceri albastru infinit al nemărginirii. Şi. CUM SE NAŞTE UN ŞOIM? Cum se naşte un şoim? Din decadenţa celorlalţi.

acceptat şi înţeles decât în mediul în care este . raţionalitate îndreptatǎ. Germenele pasiunii transformǎ dorinţa în iubire. Surâsul este cel care substituie trecutul.melodie minunatǎ. dupǎ care are loc un întreg proces de familiarizare spiritualǎ cu acesta. Clipele se transformǎ treptat şi tot ce pǎrea pânǎ în acel moment plin de viaţǎ devine inert. frumuseţea se transpune prin forme specifice de iubire care exprimǎ un proces neîntrerupt de schimbare realǎ a ceea ce existǎ. care ar putea fi numitǎ cu o îndrǎznealǎ obraznicǎ. Mai mult. cǎzut în uitare. Ambiţia şi resemnarea nǎscute dintr-o iubire profundǎ reprezintǎ douǎ dimensiuni care alcǎtuiesc împreunǎ un paradoxal mod de a fi. Obişnuinţa cu urâţenia se justificǎ tocmai prin imposibilitatea de a trasa graniţele dintre valoare şi non-valoare. Dar resemnarea poate reprezenta şi un câştig dacǎ transferul reciproc de sentimente se realizeazǎ prin nepǎsare şi neţinând cont de raţionalitatea discursivǎ a celorlalţi. Niciodatǎ sufletele nu sunt mai sincere decât în momentul în care îşi mǎrturisesc şi îşi trǎiesc iubirea profundǎ. Cu toate acestea. Pe de o parte. semnificativǎ. raiul nu poate 33 .. Prin normalitate este asiguratǎ o aventurǎ de neuitat. Este un dans în faţa morţii! Este un dans minunat în care elixirul tinereţii vibreazǎ prin pǎtimaşele trǎiri. anumite criterii axiologice vin oarecum sǎ justifice prin consens o posibilǎ demarcaţie între diferitele forme de reprezentǎri. Totuşi. Prin utilizarea unui întreg alfabet de simboluri. Experienţa pare totuşi sǎ accentueze aceastǎ situaţie. ca o criticǎ asupra celor ce iubesc. o clipǎ unicǎ. Înţelegerea nu se poate concretiza decât dacǎ este înţeles simbolul la care aceasta face referire. prin stabilirea şi concretizarea unei comunicǎri afective profunde acestea riscǎ sǎ se resemneze. întâmplare. dar şi ca o formǎ de neînţelegere şi de neacceptare a situaţiei în cauzǎ.destinat” sǎ se afirme. un întreg demers iniţiatic precede înţelegerea unui simbol. Cerul nu se poate prǎbuşi peste cei care au curajul de a iubi. de altfel. Germenele pasiunii aratǎ cǎ iubirea te forţeazǎ sǎ nu mai fii tu. Orice analizǎ sistematicǎ asupra unei iubiri care nu poate fi înţeleasǎ angajeazǎ un comportament care nu-şi gǎseşte justificarea în exterior. Pe de altǎ parte. Curajul de a iubi presupune oare un pǎcat atât de mare încât sǎ necesite spovedanie? O atitudine nepotrivitǎ este aceea de a reduce la spovedanie pǎcatul de care se face vinovatǎ iubirea. urâţenia aduce intrigǎ accentuând obişnuinţa. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie curajul de a iubi şi de a recunoaşte aceasta. Surâsul este cel care regenereazǎ clipa de iubire. între a teoretiza şi a descoperi lumea se situeazǎ o provocare contextualǎ în care contradicţii axiologice regenereazǎ normalitatea. subiectivitǎţile implicate în iubire riscǎ propria lor existenţǎ. o idilǎ între urâţenie şi frumuseţe. continuând douǎ puncte de reper puse parcǎ anume pentru a se completa una pe cealaltǎ. Or. Altfel spus. simbolul nu poate fi recunoscut.

De ce? Pentru cǎ sunt momente în care aproape nimeni nu mai crede în iubire. Fǎrǎ sǎ cunoascǎ mila şi neţinând cont decât de dorinţa de a zbura. cu dorinţe mai mult sau mai puţin ascunse. viciul. Mai mult. cel al decadenţei. dacǎ ar fi altfel. dar şi dintr-o anumitǎ ambiguitate a sentimentelor. Influenţa pe care o pot exercita trǎirile subiective asupra celor implicaţi în procesul emoţional nu face decât sǎ sporeascǎ gradul de justificare a acestora în faţa celor care nu înţeleg contextualitatea. Şi. Misterul acestei provocǎri începe cu jocuri de limbaj. cei ce nu înţeleg contextualitatea condamnǎ orice prin discuţii dezgustǎtoare. excesul de raţionalitate nu ar depinde pânǎ la urmǎ decât tot de o trǎire subiectivǎ. înţeleasǎ decât ca o clipǎ în care echilibrul devine dezechilibru. Aceştia resping totul fǎrǎ însǎ a-şi da seama cǎ teribilismul imperfect de care dau dovadǎ duce la propriul lor sfârşit. şoimul cu forţa sa remarcabilǎ simte cǎ orice moment se poate situa sub semnul predestinǎrii. Inepuizabilǎ sursǎ de moralitate viciatǎ reprezintǎ normalitatea în iubire. Într-o lume în care doar puţini mai cred în iubire nu rǎmâne decât sǎ cauţi un rege şi o reginǎ care sǎ readucǎ identitatea celui mai profund sentiment. aceştia îndreptându-se spre o formǎ impurǎ de sinucidere. cei care se lanseazǎ în discuţii dezgustǎtoare şi în intrigi nesfârşite au parte de impunitate moralǎ din partea celor ce iubesc. pe de o parte. Toate acestea. cu gesturi naturale ori artificiale.respinge iubirea sincerǎ. lumea în care trǎiesc degradându-se şi ea în fiecare moment. iar erotismul ascuns undeva în subconştient refuleazǎ prin explicaţii pragmatice. demnitatea. Predominanţa sentimentelor inconştiente furnizeazǎ înainte de toate dovada ponderii nesemnificative pe care ar dobândi-o raţionalitatea în actul iubirii. de fapt. eroarea. cǎci naşterea acesteia s-a realizat în numele iubirii.. cu dorinţa de libertate. dar şi cu un egoism care nu este conştientizat pe moment. Iubirea se aflǎ şi ea sub semnul predestinǎrii? Sentimentul profund poate fi provocat şi controlat? Clipa care se naşte nu mai are dreptul la milǎ. O cantitate deloc neglijabilǎ de spontaneitate s-ar face . Prin intermediul trǎirilor puternice sentimentul iubirii poate fi provocat cu o uşurinţǎ debordabilǎ. Dar cum din iubire apar destine manifestarea anumitor forme de moralitate nu scuzǎ cu nimic reputaţia mai mult sau mai puţin convenabilǎ a celui dornic de a vedea lumea de undeva de sus.vinovatǎ” de ceea ce va lua naştere în viitor şi anume. iar pe de altǎ parte. Cu toate acestea. A da naştere unui destin prin predestinare presupune un risc. De aceea. totuşi. relevǎ o întreagǎ arhitectonicǎ a unui proces natural. iar divinitatea (oricare ar fi ea) nu poate refuza iertarea celor ce iubesc. Iubirea nu poate fi. puternic motivat de reuşitǎ el riscǎ şi acceptǎ provocarea. Dorinţa de a fi cât mai sus genereazǎ o forţǎ extraordinarǎ menitǎ. sǎ garanteze vanitatea. sǎ asigure încrederea. Un şoim se naşte din bune intenţii. o iubire interzisǎ. de a fi cât mai sus. succesul. 34 .

De asemenea. mai mult decât o identitate. tainele oricǎrui sentiment profund pot fi desluşite prin capriciu şi impertinenţǎ. de sacrificiu. raţiunile dupǎ care subiectivitatea încearcǎ sǎ înţeleagǎ naşterea sunt de cele mai multe ori contradictorii. Dar aceastǎ interpretare depinde de o formǎ de imaginar care trimite la o nouǎ modalitate de înţelegere conceptualǎ a realitǎţii contextuale. imaginile rezultate în urma acestui scenariu presupun acceptarea de noi sensuri ale identitǎţii. Cum se naşte un şoim? Şi din propria decadenţǎ. identitatea lingvisticǎ). ideea naşterii unei subiectivitǎţi trimite la relativism.Resemnarea devine atrǎgǎtoare atât timp cât aroganţa nu reuşeşte sǎ-şi impunǎ autoritatea. Cum trǎieşte un şoim? Prin propria decadenţǎ. o nedoritǎ confuzie conceptualǎ (identitatea personalǎ. Prin manifestarea afectivitǎţii sunt ilustrate realitǎţi aparent inconsecvente care se fac vinovate de faptul cǎ genereazǎ interpretǎri complexe. prin intermediul experienţei resemnarea duce la confuzie afectivǎ. pentru cǎ oricând ceea ce este numit destin poate sǎ ilustreze o anumitǎ posibilitate de autoorganizare. independenţa este uneori mai puţin eficientǎ decât dependenţa. Aceastǎ atitudine este semnificativǎ mai ales în ceea ce priveşte specificitatea limitǎrilor din modurile de gândire. Diversitatea de forme ale identitǎţii atribuite subiectivitǎţii este relevantǎ pentru existenţǎ în condiţiile în care paradigmele devin utile prin raportare la anumite criterii. Gradul de inteligibilitate nu justificǎ şi naşterea subiectivitǎţii. a sentimentelor. de iluzie. libertatea de care ea dispune nu este una absolutǎ. de trǎiri profunde. însǎ. Tocmai pentru cǎ trǎieşte într-o dimensiune moralǎ. atitudinea determinǎ o reacţie complexǎ care produce la un anumit nivel de realitate structuri raţional-afective. Totuşi. de vis. De aceea. Prin decadenţǎ orice formǎ de existenţǎ este sedusǎ. Analiza acestei problematici evidenţiazǎ din punctul de vedere al înţelegerii o trecere de la logic la ilogic. resemnarea are un rol important în stabilirea unor repere existenţiale. suferinţa rezultatǎ dintr-o meditaţie asupra resemnǎrii asigurǎ linişte şi consolare. În acest mod. Conotaţii metaforice permit subiectivitǎţii sǎ afişeze o receptivitate spontanǎ în faţa resemnǎrii. 35 . adicǎ la o nouǎ modalitate de înţelegere conceptualǎ a unei realitǎţi lingvistice. Astfel. Altfel spus. Este vorba despre un pragmatism care nu depinde numai de (re)(de)construcţia realitǎţii. Aceastǎ trecere se realizeazǎ în momentul în care interpretǎrile legate de naşterea subiectivitǎţii exprimǎ. ci şi de modul în care este interpretatǎ aceasta. În aceastǎ situaţie. De aceea. Uneori. orice formǎ de resemnare trebuie veneratǎ din momentul în care ea apare la nivel existenţial. subiectivitatea doreşte controlul asupra existenţei. Nici mǎcar nu este nevoie sǎ pǎtrunzi în sufletul fiinţei pentru a constata profunzimea trǎirilor. uneori chiar ilogice. Evitând o anumitǎ ambiguitate semanticǎ. de fapt. identitatea lumilor posibile. Prin aceste sublinieri. Principala formǎ a seducţiei rezidǎ în faptul cǎ iubirea are nevoie de impulsivitate.

dar care poate fi înlăturată de dorinţa de a zbura neîncetat. peste o mare aflată undeva mai sus decât abisul. trecerea involuntară sau nu. acestea alină durerea şi încurajează în acelaşi timp fiinţa. dar şi resemnare.. a accepta susurul şoaptelor. priveşte şi zboară. în ceea ce a fost cândva. zboară. decadenţa nici nu trebuie să aibă pretenţii la scuze ale neputinţei. O mică oboseală apare în fiinţa sa.. El traversează spaţiul lăsând în urmă curcubeul ce urcă şi coboară în nemărginire. într-o lume posibilǎ. peste un abis. Strălucirea ironiei în orizontul cenuşiu încearcă să acapareze infinitatea gândului călător.Amintirile trecutului se perindă cu o viteză ameţitoare.CUM MOARE UN ŞOIM? Cum moare un şoim? Căzând în abisul regretului. iar strigătul său ascunde o emoţie. căci viteza sa variază direct proporţional cu ambiţia nǎscutǎ din voinţa de a fi. Este o formă simplă de a accepta nefiinţa. zboară. O clipă doar mai zboară.. Raţionalitatea contagioasă determină o înstrăinare a spiritului care dă dovadă de o afabilitate inexplicabilă. El zboară în văzduh. O încǎpǎţânare care ascunde o durere. Dar regretul este o formă a decadenţei unde trăirile subiective se amplifică. euforia luptelor de altădată. Mai mult. dând speranţă şi alinare. gustul dulce al victoriei.. deodată.. umbra iubirii devine amăgire când împlinirea devine primăvară... Purtată de vânt. frumuseţea înălţării. De altfel. nu este mai puţin adevărat că deplina libertate trebuie să se raporteze la un conformism incomensurabil în care dezlănţuirea voinţei să fie de neoprit. În zborul său şoimul priveşte în trecut. Trecutul revine treptat în ochii şoimului: amintirea naşterii sale. înseamnă a valida frumuseţea zâmbetului. Călătoria sa simultană în prezent şi trecut garantează existenţa viitorului ce imediat şi el va dispărea în ceea ce a fost cândva. Şoimul începe să plângă zâmbind la lumea ce i se arată. peste tot ceea ce îi dă libertatea de a fi. spre clipele care au pierit.Şoimul zboară. Agilitatea sa îl face de neclintit. o ultimă încercare şi. o mare sumbră care va duce albastrul cenuşiu peste roua dimineţilor minunate ce au însoţit cândva tainicile nemuriri ale fiinţei. privirea sa străbătând împrejurimile. Este o durere pe care o suportă cu stoicism şi care poate fi însă depăşită. În căderea sa şoimul strigă. Şoimul zboară. O mare sumbră se revarsă peste aripile şoimului. depărtările. A crede în iubire.. căci prăbuşirea nu are nevoie de explicaţii şi pretexte. a gusta din 36 . bucuria zborurilor. peste victimele sale. Această emoţie aduce în liniştea spaţiului un ecou al resemnării în care se desluşeşte o rugă de iertare. În zborul său acesta ascultă chemarea deznădejdii venită în întâmpinare sub forma unui cântec suav. zborul său ia forma unei prăbuşiri inevitabile.

ridicându-se treptat. Este vorba despre o experienţǎ prin care sublimarea iubirii ilustreazǎ puterea veşniciei. gingaş.dulceaţa ironiei celorlalţi. zburând şi contemplând abisul. îndreptându-se spre înălţimile ameţitoare. a celorlalţi se transformă în iertare. se impune un dans. Dansul în faţa morţii se concretizeazǎ sub forma imuabilitǎţii. Ameţită de indiferenţa abisului umbra şoimului are nevoie de o ultimǎ îmbrăţişare. E ca şi cum ai cuprinde pentru prima oară o altă parte din propria fiinţă. Primăvara totul renaşte. Perceputǎ drept o modalitate autenticǎ a experienţei subiective. dar şi o retragere a fiinţei în sine. iar nimic nu e mai frumos ca albele cristale care încep a se topi în albastrul cenuşiu al infinitului. un vis mare. De aceea. Deşi consubstanţialǎ iubirea profundǎ se desǎvârşeşte în dimensiuni spaţio-temporale afective în care ideea de artificialitate nu poate fi conceputǎ.. Este vorba de un vis care urmăreşte alinarea. Neliniştea sufletelor învǎluite de iubire tinde neîncetat spre intimitate şi influenţeazǎ în fiecare moment modul prin care realitatea este perceputǎ. Un suflet frânt râde pentru cǎ ştie cǎ zborul i-a oferit împlinire.. A cunoaşte forme diferite de iubire nu presupune nimic altceva decât a trǎi periculos (magnetismul în iubire nu poate fi cenzurat). o parte care completează dulcele sărut al veşniciei. iubirea profundǎ rǎmâne. ci devine semnificativǎ. Dar realitatea îşi dezvǎluie prin experienţe subiective universurile alternative. Greşeala lor. depărtarea aduce cu sine un dor puternic. pe de o parte. Cu toate acestea. strigând . la armonie. iar nemurirea şoimului este garantată doar pentru o clipă. Prin resemnare iubirea profundǎ nu se epuizeazǎ. dincolo de orice este posibilă o regăsire desăvârşită printr-o îmbrăţişare.. mai apropiatǎ de profunzimea sentimentelor specifice celor ce iubesc decât faţǎ de resemnarea celorlalţi. Pe de altǎ parte. cu toatǎ imperfecţiunea ei. dar şi o dispariţie pierdută în abis. un ultim gest înaintea morţii. dezamăgire şi resemnare. forme care se transpun în multiple niveluri de înţelegere. Un suflet frânt plânge. iubirea profundǎ se transpune în posibilitǎţi creând universuri multiple. lumile posibile. Iubirea profundǎ este reductibilǎ la nebunie. Sufletul şoimului s-a desprins. Să iubeşti şi să alinţi tot ceea ce este delicat. Cu toate acestea. Sentimentul pierderii de sine nu exprimǎ decât deznǎdejde şi tulburare. florile care plutesc haotic. regretǎ bucuria unui zbor de altǎdatǎ. la resemnare. dar şi a-i determina pe cei din jur sǎ-şi exteriorizeze reacţiile violente faţǎ de iubire. în numele iubirii profunde. Mai mult.Un şoim a dispărut!”. toate subiectivitǎţile iau parte la o formǎ de libaţiune prin care orice emoţie profundǎ devine ubicuǎ. În aceste dimensiuni existenţiale subiectivitatea are parte de forme diferite de iubire. marea. lacerarea unei iubiri pentru a face o alta sǎ supravieţuiascǎ nu reprezintǎ decât un 37 . Astfel. Sublimarea iubirii ilustreazǎ puterea miraculoasǎ prin care veşnicia se impune în faţa existenţei. Lumina inundă sufletul şoimului ademenind moartea prin suferinţă.

Fiecare subiectivitate iubeşte diferit. de fapt. În acest mod. exercitarea acesteia în sublim reprezintǎ o reminescenţǎ a neputinţei. În acelaşi timp. De partea cealaltǎ a înţelegerii. complementaritatea este profund implicatǎ în tot acest proces de regenerare. ci dǎ acesteia puterea de a se releva prin intermediul unor dimensiuni explicative. pe care se întemeiazǎ continuitatea. el ştie cǎ în cel mai scurt timp nu va mai fi iubit decât prin amintiri şi. Cuvântul-simbol nu descrie realitatea. Un întreg proces contagios dezvǎluie interpretǎri alternative asupra realitǎţii. Sǎ rǎspunzi iubirii cu fanatism reprezintǎ un gest care nu mai are nevoie de nicio explicaţie. Orice se poate schimba sau se poate transforma prin deghizare. tocmai printro astfel de percepţie subiectivitǎţile se constituie ca tezǎ şi antitezǎ. entitǎţi care comunicǎ prin intermediul complementaritǎţii. visul şi imaginaţia furnizeazǎ şi condiţioneazǎ realitatea proximǎ. Or. însǎ. Fǎrǎ îndoialǎ cǎ forţa sentimentelor evidenţiazǎ rolul semnificaţiei la nivelul înţelegerii. geneza soluţiilor pe care aceasta le oferǎ furnizeazǎ subiectivitǎţilor o logicǎ a posibilului. Astfel. dar care nu poate fi înţeles şi nici descris.. Multiplicarea pretextelor duce la o contemplare a acţiunii. Adevǎrata nobleţe a spiritului devoreazǎ sensibilitatea ireductibilǎ a gândului. vinovat oarecum de eroare logicǎ. despre reîntoarcerea la ceea ce este intuit. realitatea pentru a fi înţeleasǎ are nevoie de cuvântul-simbol. Ambele temeri. dar la fel de puternic. aceasta. În interiorul fiinţei intensitatea sentimentelor exprimǎ dorinţa. Anticipând iubirea profundǎ şi veşnicia infinitǎ destinele subiectivitǎţilor converg prin diferenţa propriilor manifestǎri existenţiale spre dimensiuni spaţio-temporale problematizante. Este vorba. Caracteristica internǎ a posibilitǎţii este determinatǎ de însǎşi condiţia genericǎ de care depinde resemnarea.spectacol grotesc prin care subiectivitatea se trǎdeazǎ pe sine. aceastǎ perspectivǎ evidenţiazǎ o lege a semnificaţiei care se exercitǎ la nivelul posibilului. Astfel. În plus. Astfel. dar realitǎţi care nu se raporteazǎ la aceleaşi criterii prin intermediul cǎrora sǎ fie . Reciprocitatea rezultǎ din existenţa raporturilor diferenţiale între subiectivitǎţile implicate în acest proces. se subordoneazǎ prin experienţǎ identitǎţii care tinde spre un singur punct: resemnarea. cǎci veşnicia nu iartǎ pe 38 . Dar existenţa diferitelor criterii poate justifica adevǎrul sau falsitatea unei teorii? Prin interpretǎri se construiesc realitǎţi. În acest caz. Totuşi. doar în clipe care curând se vor risipi în uitare şi ele. timpul empiric al subiectivitǎţilor introduce necesitatea problematizǎrii. Indiferenţa sensului pe care îl relevǎ resemnarea trimite la un rǎspuns generalizat. discontinuitatea soluţiilor produce la nivel existenţial diferenţǎ. de aceea. Şoimul simte cǎ nu va mai fi. acestea printr-un întreg proces de simultaneitate exprimǎ raporturi diferenţiale. frica de iubirea absolutǎ substituie frica de veşnicie.justificatǎ” existenţa. De la o clipǎ la alta viaţa este diferitǎ şi.

Dacǎ şoimul nu ar fi existat. Chemarea sa aduce un nesfârşit regret. iubire împlinitǎ. Câtǎ iluzie în tot acest demers! Şi totuşi. Şoimul se prǎbuşeşte. toate acestea presupun înţelegerea celui mai pur sentiment şi anume. începe sǎ-şi aducǎ aminte de o iubire interzisǎ. De undeva. o ultimă lacrimă. mult mai profundǎ decât cea anterioarǎ. în esenţǎ. spaimele provocate de resemnare. gesturi lente. la fel de plinǎ de posibilitate. Acestea înţelese ca fantasme ale imaginaţiei sau ca adevǎruri posibile se situeazǎ în realitatea însǎşi şi nu dincolo de ea.. Şi cum se simte muribundul în acest moment? Oare care este gândul său ultim? Dicernământul oare mai are vreun rol în acest compromis care. mai irealǎ decât o alta.. vrea să salveze de la resemnare fiinţa. satisfacţie. Printr-o putere misterioasǎ şoimul îşi revine o clipǎ tocmai pentru a cuprinde. din nemărginire se aud ultime cuvinte: . Iubirea presupune unitate. Drumul spre veşnicie. Iubirea e unică prin modul în care se manifestǎ. prin amintiri. dar şi prin uitare. egoism.nimeni. o ultimă iubire… Deschisă spre anxietate. mai devreme sau mai târziu iubirea absolută se transformă în iubire 39 . E SCRIS ÎN STELE. eşec.. ambiţia nu aparţine deloc unei lumi iluzorii. iubire perenǎ… Un şoim a dispărut din înălţimea arzătoare şi a zburat în abisul plin de lacrimi. Este o prǎbuşire laconicǎ prin care se realizeazǎ o punte de legǎturǎ între universurile alternative. statuia nu ar fi cunoscut o formǎ de iubire. începe sǎ decadǎ prin zborul sǎu. iubirea îmbrăţişează visul. în fond. de iubire. o disperare a mării. Să suspini în tăcere când moartea e cântată prin iubirea care a aparţinut trecutului. iubire profundǎ. Cu toate acestea. de a mai simţi ultimele clipe de viaţă. ştie cǎ iubirea se împlineşte şi prin suferinţǎ. la tǎcere. refugiu în resemnare. Euforia rezultatǎ din ambiţie. o ultimă privire. iubirea profundǎ. sacrificiu. Undeva. Strălucirea acesteia transformă paradisul într-o noapte în care inventarea unei culpabilizări echivalează cu dorinţa de a mai trăi. ascunsă în zbuciumul fiinţei. emoţia nǎscutǎ din zbor şi decadenţǎ.. Lumea în care aceasta se manifestǎ nu este. un ultim suspin.Îmi este dor de zborul tău. un şoim începe sǎ viseze. non-plăcere. plăcere. ştie cǎ va avea nevoie de statuie. împlinire. pentru a îmbrǎţişa cu aripile sale pentru totdeauna statuia. la veşnicie. E scris în stele un destin al iubirii. îmi este dor de zborul meu. într-un alt univers lacrimile statuii formeazǎ o nesfârşitǎ mare. rǎtǎcire de sine. Astfel. îmi este dor de nemurire!” Viaţa trebuie cântată în şoaptă. începe sǎ viseze la fericire. Iubirea generează dualitate..

să te bucuri în numele ei. Un sentiment nu este decât o valoare aflată sub semnul decadenţei. exuberanţa târzie generează momente de timp în care amintirile mai supravieţuiesc doar prin regăsirea trecutului. Acesta se hrăneşte cu dispreţul celor din jur. dulcele fior al morţii.Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. acolo s-au imaginat iubirile de altădată. De aceea. Resemnare. Sindromul amânării funcţionează foarte bine la cel mai normal nebun. apoi aceasta dispare în forme nevăzute.1+0 = o posibilitate”. s akant tas mecartid sontez.. să te ridici spre înălţimi. apetenţa pentru consecvenţă trădează compromisuri şi prejudecăţi. unul ce trimite la iubire. Ascultă. păstrează cu tine blândeţea iadului. Iubirea fără moarte duce la egoism şi aroganţă. În acelaşi timp. neauzite. de asemenea. trimite la ideea că orice nebun trebuie să traverseze un curcubeu. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud persasster”. de altfel. În fond. Cea mai puternică este cea care dezvoltă teama doritorului de mir. E nevoie şi de speranţă? Dragoste la prima vedere? O întrebare simplă şi un răspuns delicat. doar unul singur. Statuia dansează pe o melodie scrisă în stele. Imaginează-ţi promisiunile raiului. totuşi.relativă. Să-ţi plângi iubirea. Naka. E scris în stele un gând. zborul şi decadenţa. pornite din sufletul şoimului mângâie statuia care dansează graţios în faţa morţii. s-au născut zâmbetul primăverii. tot acolo a fost scrisă o frumoasă prietenie. ecoul ciudat al unei iubiri apuse. Razele iubirii. E scris în stele că . acolo i-au fost hărăzite nemurirea. E scris în stele: . să plângi şi să guşti din melancolia iubirii. iar vorbele să devină tăceri semnificative. dar nu şi iubirea însăşi. să o regreţi. o jertfă inutilă. E scris în stele un rai şi un iad. Frenezia subiectivităţii trimite la o modalitate de interogare. resemnare! Aşa să fie oare? Şi. Se amână aproape orice în numele iubirii. Se adună trăiri interioare puternice. gingăşia nefiinţei. o speranţă deşartă se întrezăreşte în lumina resemnării. surâsul discret al veşniciei. E nevoie de mir. iar nebunia amânare. Şi aceasta nu reprezintă nimic altceva decât cea mai normală stare pe care o poate afişa subiectivitatea în momentul existenţei sale. de acolo vine şi şoimul. atingerile tandre ale resemnării. Un mesaj transmis prin glasul iraţionalului unei subiectivităţi lucide. cu batjocura acestora. O IUBIRE INTERZISĂ O iubire interzisă: să iubeşti mai mult de un suflet. O clipă doar şi totul devine risipă de emoţii. dar şi cu resemnare neconştientizată.. Să construieşti un drum 40 . purtate de vânt. inexplicabile de manifestare. Iubirea presupune însă nebunie. această formă de orgoliu exprimă o imagine perversă a tiraniei sentimentului. cât mai mult. resemnare.

de altfel. Un ultim omagiu este adus molozului de emoţii. iar între stele şi speranţă să fie iubirea..în înălţimi. a respinge un DESTIN împotriva căruia ai luptat şi lupţi mereu. şi. devine speranţa unui moment ce poate va veni vreodată. cel pe care abia l-ai construit şi pentru care ai renunţat la totul. se raportează la subiectivitate. De aici şi rezultă. Mai mult. îţi aparţine. un surâs care mă face tot timpul să zâmbesc”. pe de o parte. Interogaţiile sfârşesc în căutări conştientizându-se lipsa persoanei dragi. împotriva căruia te revolţi. aceea de a vedea cât mai repede pe CINEVA DRAG. starea de suferinţă nǎscutǎ din iubire. Rătăciri zbuciumate arată un destin în care totul se împlineşte. pe de o parte. A alege să rămâi până la urmă lângă CINEVA DRAG înseamnă. lalelele şi crinii decriptează jurământul iubirii. bucuria transmisă sufletului care este iubit în tăcere devine furie amestecată cu nostalgie. a clipelor care se risipesc prin iubire. Ceea ce simţi. un ultim drum în faţa celor care au renunţat la zbuciumul vieţii. acolo unde trandafirii. Orice iubire trăită la intensitate presupune un foc mistuitor care duce la autodistrugere ce se manifestă. zăresc iubirea interzisă a cărei privire expresivă trădează bunătatatea sufletului. Iar subiectivitatatea are dreptul să vorbească astfel: . printr-un proces de combustie internă. de a accepta un nou DESTIN. prin senzaţii de greaţă apărute în urma insolaţiei cauzate de respectiva rază de soare. dar o iubire interzisă. în acelaşi timp primesc surâsul acestei iubiri interzise. Astfel. numai la CINEVA DRAG nu. dar care se tem să iubească. văd iubirea interzisă în faţa căreia mă fâstâcesc. iar pe de altă parte. emoţia născută din iubire devine extraordinară când aceasta se transmite prin privirile sufletelor. un ultim jurământ încheiat cu veşnicia în numele iubirii interzise. cele care s-au sacrificat pentru CINEVA DRAG. răsare din nou şi iar apune şi tot astfel până ce frumuseţea fiorilor născuţi din pasiunea celor care se iubesc. Vremea deşteptării răpeşte iubirii obsesia. iar pe de altă parte. apoi. O amintire îngheţată presupune magia iubirii. de fapt. Mai mult. O lumină răsare şi apune şi. O sărutare trimisă sufletului iubit în tăcere se întoarce cu altele în plus tocmai pentru a demonstra (de parcă e nevoie de aşa ceva) că o iubire este posibilă oricând şi oriunde. iubirea apărută la rândul său din ură evidenţiază faptul că la baza nefericirii ar putea sta o pasiune puternică. această interogaţie nu are nevoie de niciun răspuns în condiţiile în care iubirea este interzisă. raţiunea relevă o voluptate sălbatică a cărei privire este îndreptată spre trupul care îşi 41 .apărută din poveştile cu zâne. Licoarea născută din speranţă şi resemnare trimite la depresii care comemorează amintirile de altădată. să sorbi lumina iubirii. Să fii pe un drum presărat cu stele. A iubi o rază de soare înseamnă a şi suferi. nu cel pe care ai avut curajul de a-l construi în numele iubirii interzise. Luciditatea. Frământări puternice în suflet provoacă o puternică dorinţă. Să fii lângă CINEVA DRAG! Dar CINEVA DRAG iubeşte oare pe CINEVA DRAG? De fapt.

Statuia: Un zâmbet poate să însemne mult pentru cel care îl primeşte.. mi-a fost dor de CINEVA DRAG! Statuia: Pe unde a mai hoinărit spiritul tău vagabond? Şoimul: Aici şi acolo... Ştiu că faptele deşi pot reprezenta greşeli pentru mine sunt. Vreau aceasta. CINEVA DRAG atrage ca un magnet sufletul deja bântuit de vraja iubirii interzise. fireşte... de aceea. să vin de undeva de sus de unde lumea se vede altfel. Aceasta vrea să acapareze orice gând secret. lângă tine. Numai în momentul în care emoţiile sunt reciproce suferinţa dulce şi iubirea amară se concretizează în satisfacţii sufleteşti. de fapt. mai mult. doar împrejurările poate sunt diferite. Statuia: Sentimentele sunt aceleaşi. am făcut tot posibilul să cobor spre tine.exprimă personalitatea prin convulsii. în cele din urmă. care atât de mult înseamnă pentru mine. Tristeţea mea se vede în privirea ta. totuşi. viitorului. iubirea interzisă devine tragică şi. să fugim. Magia acestei emoţii loveşte cu putere uşile propriului suflet. viitor. mi-a fost dor de CINEVA DRAG! Şoimul: Ştii. iubeşti. dar şi mai mult pentru cel care îl transmite. să fim împreună. lecţii de viaţă. să risc pur şi simplu. frumosul şi urâtul. lângă CINEVA DRAG. Să învăţ eu vreau. Şoimul: Un zâmbet vreau şi eu să văd la tine. să simt curajul tău care mie mi-a dispărut de mult. Şoimul: Aşa este! Şi. iar cei care se iubesc încep să plângă şi să-şi spună ce au de spus: Statuia: Ştii. Am venit să zâmbesc şi să te văd zâmbind. în trecut. vrea să scoată din interior iubirea şi ura. Am venit să zâmbim împreună speranţei. îmi doresc să-ţi spun că ţin la tine mai mult decât îţi inchipui. iar în acest fel îmi dau seama dacă acesta surâde şi visează la ceva plăcut. într-o clipă suspendată. vreau să-ţi zâmbesc. Vreau să am lângă mine pe CINEVA DRAG tot restul vieţii. Statuia: Şi. câte explicaţii pentru o emoţie care nici măcar nu este împărtăşită uneori. pentru că ştii foarte bine că sentimente profunde se simt între mine şi tine. Aş vrea să zbor cu tine şi să simt aripile tale protectoare. Am venit să te iau cu mine. Statuia: Şi eu îmi doresc acelaşi lucru şi ştii aceasta foarte bine. orice emoţie .. se desăvârşeşte în obsesii. iubim. prezent. tu nu oboseşti niciodată? Deşi vezi multe eşti destul de trist. 42 . O iubire interzisă se destănuie în jur. vreau să fiu aici. Să iubeşti şi să fii iubit cu aceeaşi intensitate! Dar cine are puterea să măsoare aşa ceva? Cum se poate evalua puritatea unei astfel de iubiri? Acesta. este un pretext perfect. Un zâmbet vreau să văd măcar acum pe chipul tău.Dar vreau să-ţi spun că îmi doresc să zâmbesc. Iubesc. Şoimul: Orice trăirie dionisiacă este interzisă.

Cu fiecare sărut pe care mi-l oferi şi care e pornit din sufletul tău iubirea devine profundă şi se consumă. iar eu nu aş suporta să iau parte la acest cortegiu... Ochii îi ţinem mereu închişi pentru că nu vrem să acceptăm realitatea. în lumea ta. de aceea.. dar voi rămâne aici lângă tine. chiar acum încep să te sărut. Încep să-mi simt fiinţa. Totul e să ştii să raportezi la iubire ceea ce este în jurul tău. suferinţa născută din neputinţă? Cred că dragostea mea s-ar pierde-n vânt. începi să-ţi iroseşti forţa interioară. Acelaşi trist destin priveşte spre suferinţă. În acest moment simţim neîncrederea. nu te grăbi! Voiam să-ţi spun că şi eu mă gândesc la tine.. o greutate pe care nu ştiu cum ai putea să o duci. nu trebuie să stai aici. trebuie să ştim când să-i închidem. la CINEVA DRAG. Felul meu de a fi ar însemna o greutate prea mare pentru tine. Mi-ai deschis ochii şi m-ai orbit cu dragostea ta. nu voi arăta cât de mult te iubesc. dar uneori şi de sine. asumându-ţi chiar un risc: riscul de a te pierde pe tine. pentru că tu însuţi eşti special. Şoimul: Ceea ce-mi spui este cumva o modalitate de a îndepărta iubirea prin iubire? Statuia: Mi-ai pătruns în suflet deşi eu nu accept căldura. Cred că trebuie să ştim să deschidem ochii şi. spre nefiinţă. Statuia: Cum adică să taci? De ce să nu-mi răspunzi? Te-am supărat cu ceva încât să nu merit nici măcar un cuvânt? Acum nu ştiu ce să mai spun şi nu-mi explic de ce îmi este atât de dor de tine tot timpul. Al tău este acela de a fi mereu în înălţimi. de asemenea. pot proteja. Sufletul are nevoie de alteritate. când îi deschidem dintr-o dată această realitate ne orbeşte. spre neputinţă. rişti.. de a supravieţui. de fapt.Şoimul: Şi-atunci? Uite. Reuşitele tale se numesc succesele tale. când 43 . deşi ştiu că supărare şi regret vor cuprinde sufletul tău în câteva clipe.. Şoimul: Prea dai dovadă de raţiune. Cum adică să rămâi aici. Îndrăznesc să spun că în viaţa ta se vede ceva special. să te ajut să te desprinzi de pe soclu. să te răpesc din această lume! Lasă-mă să te îmbrăţişez! Statuia: De ce? Oare crezi tu că aripile tale pot cuprinde. de a lupta şi de a învinge mereu şi mereu. Stai. de a fi sus tot timpul. Destinul meu aici este deocamdată. nu este acesta. Şi. Şoimul: Atunci.. tu şi când cobori eşti tot sus.. ochii propriului suflet. Iar ochii tăi sunt. Şoimul: Căldura a fost dintotdeauna în sufletul tău. pot descătuşa duritatea sufletului meu? Îmbrăţişarea ta îmi va reda bucuria? Dar oare şi fericirea? Vrei tu oare să mă îmbrăţişezi şi să duci cu tine acolo sus. La fel şi tu începi să decazi.. Statuia: Prea uşor risipeşti emoţiile. nu mai spun nimic.. lângă mine? Dar destinul tău este altul. voi tăcea. Viaţa ta este de a zbura. Ceea ce ni se întâmplă nouă acum se raportează la tot ceea ce se află în jurul nostru. Ştii bine că orice sărutare pe care mi-o dai şi orice încercare de-a ta de a mă fac să mă desprind de această lume mai mult rău îmi va produce. când zbori. refuzăm să-i deschidem de tot.

De aceea. Şi. iubeşti viaţa pe care o cânţi în şoaptă şi totuşi nu ai viaţă decât când sunt lângă tine. Statuia: Nu-mi explic de ce simt aşa ceva.. Statuia: Doar o clipă? Am înţeles. poate aceasta merită fiecare. Şoimul: Din ochii tăi se vede o perspectivă. mai mult. De ce îţi este atât de greu să pronunţi aceste cuvinte? Iubeşti pe cei din jurul tău foarte mult şi. dar simt. E totul atât de confuz şi mă întreb de ce oare. iar acestei emoţii nu-i trebuie decât o clipă să devină ignoranţă.. la mine confuzia s-a transformat în certitudine. deşi emoţia este aceeaşi.De ce să fie mărturisire dacă nu are rost? Lucrurile rămân aproape neschimbate. simt că ai un viitor. Şoimul: Da.iubeşti. mai am cel puţin o viaţă de trăit. nu accept mărturisirea în această trăire. deşi eşti lângă mine. atunci pluralitatea mai trimite la împlinire. Vorbele mele se transformă treptat în tăcere şi tac. că mă gândesc la CINEVA DRAG şi nu ştiu dacă e bine. de CINEVA DRAG. totuşi. dar din visul nostru se naşte o realitate. tot ceea ce simţi în acest moment dobândeşte valoare emoţională. din ai mei o alta. de ce nu crezi când îţi spun că sunt trăiri confuze? Şoimul: Cred că fiecare iubeşte diferit. E o singură clipă. Şi. la relativism? Statuia: Dar părerea ta care este? Oare au rost toate discuţiile referitoare la acest subiect? Eu atât ştiu. dar în acelaşi timp frumoase. că mai ai încă cel puţin un zbor de făcut. Posibil să ai dreptate. nu îmi doresc decât să stai aici lângă mine pentru totdeauna.. dintr-un larg abis faci parte. Mă faci să cred în fatalism şi în resemnare.. 44 .. Ştiu. Nu îmi doresc deloc să pleci. la absolut sau. Sunt nişte trăiri confuze.. Statuia: Nu există niciun motiv pentru această ignoranţă.. îmi este dor de tine. subordonându-te trăirilor speciale. alături de tine. La mine însă situaţia este alta. Statuia: Ba este confuz.. dar alături de CINEVA DRAG. o soartă avem de împărţit.. dar oare conştientizez iubirea? Şoimul: Da.. Şi nu uita: relativismul trebuie îmbrăţişat cǎci realismul este inevitabil. Cu toate acestea. nu vrei să te ataşezi de nimeni. în numele unei iubiri interzise.atunci. Dar tu mergi mai departe în numele iubirii. Nu trebuie decât să mărturisim că iubim şi atunci nimic nu mai este confuz într-o astfel de trăire. Te iubesc şi ştiu că mă iubeşti. Ce crezi? Iubirea este aceeaşi pentru toţi? Iubirea este diferită? Dacă are forme. ignoranţă. Statuia: De ce să taci? De ce să trăieşti fără să exprimi? Dacă simţi nevoia de a te exprima nu te opri. mă contrazic acum. totuşi. dar trăiesc lângă tine. din contră. mai ai cel puţin o viaţă de trăit. Iubirea mea faţă de tine relevă o complicitate emoţională. Şoimul: Dar pare lipsit de sens ceea ce-mi spui.

Statuia: De-ar fi să vii ai ştii că gândurile mele nu mai ascultă de raţiune. prefer să stau aici. spre ochii tăi. Imaginarul presupune o altfel de lume. Ştiu că iubirea noastră e doar a noastră şi că nimeni nu o poate împiedica. ai nevoie de o altă viaţă. Iar eu voi veni oricând cu ea spre tine. Este foarte greu să fac distincţie între realitatea în care trăiesc şi o altă realitate. erai plină de viaţă. de tristeţe. iubirea interzisă. Şoimul: Trecutul s-a întors. îmi este frică de această frică. Rătăcită în această nesfârşită cunoaştere ştiu că voi simţi suferinţa estompată de flacăra arzătoare a dorinţei de a nu mai exista. pentru că infinitul va fi trăit doar o clipă. de fiecare dată când mă vizitai veneai de sus. Dar tu vei fi departe. Tot ceea ce ştiu este că am nevoie să trăiesc visul acesta cu tine. îmi este frică să mai şi zbor pentru că prăbuşirea te-ar afecta. imaginea devine amintire când amintirea dobândeşte o imagine. Ştii? Te-am visat frumos noaptea trecută. E atât de frumos! Aş vrea să mergem undeva departe. undeva. Şoimul: Să fugim de aici. Or. un vis care mi-a dat zbor şi cădere.. privesc în depărtare. să fim doar noi doi! Avem nevoie unul de celălalt. de singurătate.La început nu puteam să privesc spre tine. avem împreună acelaşi vis. care mi-a oferit o iubire nerostită. să trăiesc şi să retrăiesc alături de tine dragostea noastră. Trăiesc intens de cel puţin două ori.. 45 . Pânǎ şi vântul lua câte ceva din fiinţa mea. am nevoie de tine. îmi este frică să cred că pot iubi atât de intens.Mă simt minunat! Să ştii că-mi place să visez în continuare. te vei ridica. pentru că am un vis de împlinit. de ninsoare. ci de a fi. Statuia: În ghearele tale sunt agăţată.. ci de suflet.. toţi cei care treceau pe lângă mine luau câte o bucată din mine. de ploi. şi mai ştiu că şi tu simţi la fel. departe. Şoimul: Ţi-am spus că nu regret nimic din ceea ce fac. spre dulcea ispitire a zărilor infinite. Raţiunea mea devine trăire puternică.Vreau să simt mângâierea ta şi să nu-mi fie teamă de vânt. Statuia: Dar vor veni vremuri când tu nu vei mai putea să stai aici. Ştiu că tu eşti visul meu frumos care mi-a dat iubire. ai nevoie de mine! Statuia: Ce frumos este tot ceea ce tocmai ai spus. Acum nu mă mai tem. una însă care se bazează pe o formă de realitate specifică universului. Este vorba despre o nouă formă de cunoaştere din care face parte speranţa. dar mărturisită. Am căzut într-o prăpastie a dezamăgirii.. implorată.. iar eu eram cu sufletul împietrit. dar iubesc şi nu regret nimic. vei pleca. strigată. vei fi undeva sus. de foarte sus.Şoimul: Şi iubirea merită ignoranţă şi trebuie chemată. Şoimul: Dorinţa deja trimite la imagine şi la imaginar. şi. toţi cei care aveau nevoie de resemnare.

Ascultă cum universul cântă: . Se poate admite cǎ nu existǎ moarte acolo unde viaţa este anulatǎ prin 46 .. Amintirile dau naştere unui timp care mǎcar o singurǎ datǎ ai vrea sǎ se repete. niciun viitor proxim nu-ţi poate readuce bucuria iubirii de altǎdatǎ. Dimpotrivǎ. iubirea mǎrturisitǎ determinǎ o dinamicǎ a celor mai profunde trǎiri. iar şoimul era statuia? Nu cumva cuvintele. trăirile erau ale celuilalt? Dacă da. o tăcere semnificativă. Vorbele mari oare se pot exprima prin tăcere? În amintiri se naşte o idee: prin plăceri şi înţelegeri se admite că viaţa are un nou sens sau că e lipsită de un non-sens. Orice pretext nu îşi mai are rostul pentru cǎ despǎrţirea de persoana iubitǎ a cauzat simultan sinucidere emoţionalǎ. relevând. o alinare. O greşealǎ stupidǎ! În intimitatea fiinţei domneşte geniul iubirii care nu trebuie sǎ limiteze deloc libertatea de exprimare a sentimentelor.. Un strigăt de iubire. Nu mai conteazǎ modalitatea prin care iubirea se risipeşte în veşnicie. trebuie doar trăite. o fericire. niciuna din toate acestea nu trebuie înţelese. Celelalte răspunsuri sunt absurde. Se poate admite cǎ nu existǎ viaţǎ când nu existǎ iubire. indispensabile. dar şi absurdul face parte din existenţă. astfel.Ştiu că moartea şoimului e şi moartea mea. Când iubirea interzisǎ e profundǎ sufletul se exteriorizeazǎ prin trǎiri. Când pierzi pe Cineva Drag niciun cuvânt nu-şi mai are rostul... conferind autoritate clipelor unice. Limbaje diferite şi explicaţii artificiale care nu-şi mai au rostul încearcǎ sǎ consoleze sufletul care a iubit şi încǎ mai iubeşte. o diversitate infinitǎ de forme existenţiale. Şoimul: Ştiu că tăcerea statuii e şi veşnicia mea. Pe faţa iubirii începe să se vadă un rid. Dar cine era statuia? Dar cine era şoimul? Nu cumva statuia era şoimul. se aude un cântec în care se aminteşte despre o iubire interzisă între o statuie şi un şoim.. o fericire. un gând straniu străbate orizontul aşteptării. CÂND PIERZI PE CINEVA DRAG Când pierzi pe Cineva Drag apare o încercare timidǎ de a tǎinui iubirea interzisǎ.Da. de altfel.. iar cei care încearcă să te consoleze nu pot înlocui viaţa care a fost.. Iubirea presupune un vis care transformă stările ontologice ale fiinţei.. un cântec de dragoste. Universul cântă o alinare. ambiţie şi resemnare. Undeva în timp (dacă există) şi în spaţiu (dacă poate fi perceput) se aude o voce. atunci iubirea s-a împlinit prin mărturisire şi s-a risipit prin nemurire.Statuia: Ascultă un pic universul. o resemnare. Când pierzi pe Cineva Drag totul devine veşnicie. ai vrea un moment în care mǎcar o singurǎ datǎ sǎ recunoşti cǎ ai iubit şi sǎ promiţi un alt început.Tu eşti iubirea mea!”..

suferinţa presupune conştiinţa durerii. Abia. În acest mod. la viaţă. ele încep să provoace lacrimi. Nefiinţa provoacă resemnare şi împietreşte fiinţa. se face simţitǎ şi resemnarea. la rugăciune. fiinţa cu care cândva ai discutat. nebune aleargă undeva. Dacă sistemul nu e capabil să-ţi ofere omenie şi nemurire. trebuie 47 . Ba mai mult. ce rol joacă în toate acestea? Sufletul. el este. O clipă ce a fost! O clipă ce va readuce în minte o altă clipă. iar durerea naşte lacrimi ascunse în fiinţare. ai râs. cândva. o lume a resemnării. la speranţă. iar suferinţa pentru a scăpa de sine trimite la uitare. această luptă exprimă condiţia supremă de adaptare la noul mod de viaţă. iar moartea trimite la nefiinţă. Dacă lumea se schimbă sau se uniformizează. Ceilalţi sunt condamnaţi la suferinţă. ea unde este. iar gândurile nebune. Totul se întemeiazǎ pe o anumitǎ complicitate între ambiţie şi iubire. ceilalţi încearcă să simtă şi iubirea. e acolo unde trebuie să fie. dar una care s-a sfârşit undeva. Altfel spus. Totodatǎ.iubire. mai intensă începi să te cutremuri. Priveşti la cel care nu mai este. durere. Totodatǎ nu trebuie exclusǎ şi ideea nemuririi subiectivitǎţii. viaţa înseamnă condamnarea la moarte. Dar niciuna dintre acestea nu mai aduce înapoi finţa care cândva a fost alături de tine. dar şi conversiunea este valabilǎ: veşnicia substituie eternitatea. atunci trebuie avut în vedere şi noul tip de umanism apărut. dar şi la moarte. ai plâns şi. începi să strigi. Pierdută în liniştea resemnării conştiinţa anulează raţionalitatea. trebuie să fii uman şi cu sistemul din care faci parte. Dar aceastǎ formǎ specificǎ de iubire este ameninţatǎ oricând de o imagine a unui vis cutremurǎtor. privesc şi gândesc şi totodatǎ resimt durere. de ce nu. Dar totul se transformă şi devine o clipă. suferinţă. o palidă imagine a consolǎrii oferă amintirea de altădată. pe Cineva Drag. Frica este în tine şi crezi că poţi s-o stăpâneşti. Trebuie să fii uman cu cel care este uman cu tine. sufletul e aici şi peste tot. IUBIREA te ajută şi este singura care contribuie la depăşirea unei astfel de crize existenţiale. Şi ceilalţi? Unde sunt? În jur. Mai mult. crezi că poţi lupta cu moartea însăşi. Când ţii la cineva cu adevărat nu vrei să concepi puterea morţii. Dar iertarea. şi anume: iubirea pierdutǎ din cauza iubirii. în timpul care a fost. după aceea. Despre umanism nici nu se mai poate vorbi în aceste momente. Treptat. Eternitatea înlocuieşte veşnicia. orice dinamicǎ a iubirii tinde spre perfecţiune care este totuşi transcendentǎ raţionalului. Totodatǎ. atunci ţie nu-ţi mai rămâne decât să lupţi împotriva lui în numele unui umanism idealist şi al unei nemuriri sacre. la iertare. Resemnarea la rândul ei provoacă suferinţă. ai discutat contradicţiile vieţii şi ale morţii. Lacrimile uşurează suferinţa sufletului. dar tot ea te face să suferi în momentul despărţirii de Cineva Drag. De aici şi ideea că un suflet nu poate supravieţui fără durere dacă a trăit ceva timp lângă un alt suflet pe care l-a iubit şi care deja se află într-o lume diferită. Dar cine te ascultă? Moartea exprimă relevarea vieţii. pe măsură ce trecerea în timp devine mai profundă. De altfel. dupǎ cum viaţa exprimă puterea brutală a morţii.

nu poţi sǎ accepţi cǎ iubirea ta se aflǎ departe de tine. Nu poţi sǎ accepţi cǎ inevitabilul s-a produs. Când cugetul departe pleacă. Gelozia este o formă de iubire ascunsă care dă de gol pasiunea sufletului. Ceea ce lipseşte acum sufletului este non-disperarea. dar şi la iubire. în faţa veşniciei. neputinţa distruge orice urmǎ de afectivitate dornicǎ sǎ se manifeste la nivelul existenţei. Prin(în) vis este evitată concretizarea durerii.acceptată iluzia ca formă nouă de resemnare. ar spune unii! Da. Graţie imaginarului. în acest moment cea mai bună soluţie este revolta împotriva existenţei. dar o victorie care costă prea mult. apologia bunului rămas trebuie să constituie o prioritate în istoria care abia se 48 . subiectivitatea se refugiazǎ în amintiri şi în iluzii. O victorie. de a cânta. trebuie lăsată să se manifeste până se stinge.încerca” să fie nebun în viziunea celorlalţi. Refugiul în amintirile de altǎdatǎ vine oarecum sǎ consoleze sufletul rǎvǎşit de durere. monotonǎ. Prezentul contează şi nu viitorul. de a râde.. Suferinţa trebuie doar trăită. În acest mod. De altfel. Transformǎrile structurale a ceea ce a fost cândva plin de viaţǎ aratǎ un alt tip de relaţie cu universul. Modificǎrile realitǎţii armonioase pânǎ atunci relevǎ o lume fǎrǎ sens. Dacă totuşi e provocată. Imposibilitatea ca formǎ decisivǎ a resemnǎrii intensificǎ durerea şi acceptarea. iubirea şi gelozia transpun prin(în) vis zbuciumul gândului şi al sufletului. o taină a regăsirii de altădată. ci doar acceptată şi înţeleasă. Tǎcerea acesteia dezvǎluie necesitatea resemnǎrii. Dar lipsa suferinţei reflectă o neînţelegere a chiar propriei sale manifestări. viitorul contează doar când visezi. Or. Niciodată nu zboară clipa spre veşnicie fără aripile resemnării. O taină a non-luminozităţii ce transpune genialitatea celui care are curajul să se revolte. O anumitǎ instabilitate opereazǎ la nivelul realitǎţii respective. Iluzia trimite la realitatea spiritului. un dans în faţa tăcerii. cui i-ar păsa? Clipe de aşteptare îşi strigă jalea prin zbuciumul necontenit al sufletului. Iubirea este o formă de gelozie decriptată printr-o trăire afectivă specifică sufletului. Un sentiment de rupturǎ rǎvǎşeşte fiinţa în momentul despǎrţirii de Cineva Drag. de a aştepta. Îţi este atât de dor de Cineva Drag încât lumea din jurul tǎu nu mai conteazǎ. a celui care are curajul de a plânge. Acest paradox subliniazǎ constrângerea libertǎţii de manifestare de cǎtre legile necesitǎţii. De aceea. Este vorba despre un echilibru care se cere înţeles prin taină. Să o iubeşti din normalitate şi să-ţi exprimi gelozia pentru că oricând te poate părăsi pentru alteritate. dar nu şi provocată. E timpul de un dans. Să iubeşti viaţa şi să fii gelos pe ea în acelaşi timp. iar prezentul te ajută să concretizezi visul. În acelaşi timp. ar spune alţii! În fond. Nu trebuie provocată suferinţa în jur. de a . o încercare banală şi lipsită de originalitate! Despǎrţirea de Cineva Drag duce la o nouǎ atitudine. esenţa iubirii trebuie să iasă din dimensiunea criptică a non-îndrăznelii de a o împărtăşi.

vremea ce va veni. Să fii perfect în emoţii! Să cobori raţiunea în inimă şi să devii bulversat de gestul imprevizibilului! Frenezia raţionalităţii generează o forţă emoţională care prin manifestările sale multiple exprimă prejudecăţi contagioase. să iubeşti cu detaşare pe cel din jur. curajul dispare prin naşterea şi conştientizarea frustrării. Această rugă se naşte dintr-o refulare generată de nedreptatea prezentă în clipa anterioară neantului. ce va fi uitată destul de repede. Farmecul insolubil al iraţionalului pune treptat stăpânire pe dansul spiritului. lumina. Mai mult. de la veşnicie. Totul este sǎ ştii ce vrei şi CUM sǎ vrei ceva de la tine în primul rând şi. Astfel. Farmecul vieţii se stinge odată cu apariţia luminii morţii sositǎ mai devreme din dorinţa fiinţei. este o nebunie a concretului dornică să-şi reverse luciditatea comprehensiunii printr-un dans tainic. rǎtǎciri minunate. iubirea trebuie rostitǎ prin gest. Indiscrete trăiri şi nebune gânduri transformă orice formă de spiritualitate. Eterna problemă a unei credinţe în ceva superior trimite la un proces de schimbare a gândirii. structura mimetică a existenţei duce la alterarea instinctului de conservare. Frumuseţea sufletului se vede în puritatea unei priviri. Mai mult. Condamnarea la abandonare atrage spre sine chemarea subiectivitǎţii rǎtǎcite în existenţǎ. Dansul de dincolo de regret aduce resemnare. incomoditatea ce naşte din prăbuşire reduce realitatea la instabilitate. În acest mod. o istorie. de altfel. deoarece rolul supliciului este tributar imaginii dezgustului. Visul trimite însǎ la emoţii care aşteaptǎ sǎ fie concretizate. să-l urăşti cu multă dragoste. la o nebunie! Da. o jertfă se impune într-un astfel de moment. înălţarea spiritului. Frumuseţea iubirii se vede în puritatea unui gest. tehnici şi recompense ale decadenţei se întrezăresc în minunatele lupte purtate de către păcătoşii incurabili. Boala celor ce se iubesc: perfecţionism emoţional. iubire! Dacǎ viaţa trebuie cântatǎ în şoaptǎ. când iluzia şi speranţa se contopesc. alte măşti devin vizibile. Orice formă de experienţă devine terifiantă în condiţiile în care aspectele obscure ale existenţei capătă semnificaţie printr-un efort de obiectivizare a realităţii. Astfel. Dincolo de cădere se află împlinirea. de la ceilalţi. una care să exprime curajul subiectivitǎţii. apoi de la viaţǎ. Oare gândul dement se cere descifrat cu răbdarea unei persoane care are parte de adevǎrata linişte? Dorinţa impertinentului nu duce oare cumva la delir? 49 . ar spune unii. Prin urmare. profanul devine primordial în procesul existenţei şi nu se poate conştientiza decât cochetând cu un anumit grad de nepăsare.construieşte. construcţiile raţionale relevă bucuria infantilă a certitudinii. Iată. actul elevat se transformă în speculaţie. înălţarea: împlinirea resemnării. lumina regretului. Să fii perfect în modul de a raţiona! Clipe superbe. Albul luminii devine rugina existenţei. Nobleţea frumuseţii se desǎvârşeşte prin curajul subiectivitǎţii de a-şi imagina un vis prin care orice speranţǎ încearcǎ sǎ dǎinuie în timp. un curaj ce trimite. iar plăsmuirea metafizică situează absolutul la limita diversităţii. Aşadar.

Raţiunea trebuie să lase loc emoţiilor care situeazǎ viaţa la loc de cinste. De altfel. presupune o emoţie nemărturisită. o statuie a iubit. Construim mereu simboluri.. Alături de ea doarme o iubire interzisă. o ultimă suflare. la tristeţe. snobismul. prostia. Apusul acestei lumi evidenţiază o perspectivă conform căreia totul este atât de departe. iar tristeţea poate să ascundă un zâmbet. Drumul spre atemporalitate duce spre uşa de dincolo unde se încearcă reconstrucţia veşniciei. Decadenţa sincerităţii refuză jocul vieţii prin promovarea ridicolului. sǎ simţi dorinţa. resemnarea reprezintă forma finală a iluziei. trăirile pozitive trimit uşor la suferinţă tocmai pentru că se concretizeazǎ în împliniri. aceasta. Decadenţa sincerităţii reduce fericirea la un joc al dezamăgirii în care trăirile pozitive sunt pregnante. Când pierzi pe Cineva Drag vântul uitării se-aşterne în jur. un contraatac în faţa a ceea ce nu va mai rămâne decât o amintire. a trandafirilor şi a crinilor domină acest sfârşit cu adevărat minunat. se poate exprima foarte bine ideea că un sinucigaş nu are nevoie de originalitate (originalitatea se construieşte prin experienţa alteritǎţii). Acest marş este însoţit de o beţie în care mireasma lalelelor. iar cutezanţa cugetului trimite la imposibilitatea trăirii în realul iluzoriu.Sǎ atingi stelele. Câţi sinucigaşi au renunţat la viaţă în mod original? În fond. această originalitate (a trecerii spre neant) echivalează cu perspectiva a ceea ce unii numesc punctul de vedere patologic. sǎ vrei reuşita. cât mai repede cu putinţă. Dansând în faţa morţii râzi de fapt de propria veşnicie. Viaţa este doar o clipă în care ipostazele fiinţei arată naufragiul indolenţei. dansând în faţa morţii înseamnă. Astfel. un zâmbet al resemnării. că încerci o luptă. Hemoragia fantasmelor descătuşează haosul dându-i libertatea să se afirme. Împlinirea nu are nevoie de evoluţie. Un şoim se odihneşte pentru totdeauna. el vrea doar să treacă într-o altă lume şi. ne resemnăm în abisul pseudoştiinţei luând contact mereu cu ipocrizia. plănuim sisteme.. sǎ simţi neputinţa şi sǎ speri! Sǎ simţi mirosul de flori arse de vǎpaia dragostei! Sǎ ai parte de iubirea profundǎ! Rătăcirea în astfel de dimensiuni spirituale nu face decât să dea naştere unui respir frenetic. Decadenţa sincerităţii este în fond în fiecare fiinţă. Dar resemnarea presupune o stare afectivă. DANSÂND ÎN FAŢA MORŢII Lacrimile nu sunt interzise sufletelor întristate. Lacrimile morţii duc la resemnare. de fapt. O statuie a fost. o statuie a preferat singurătatea prin resemnare. Dansul presupune o bucurie care trimite în fond la descărcarea sufletului. Decadenţa sincerităţii nu trebuie nici măcar conştientizată. Numai în măsura în care el ar căuta originalitatea 50 . de conştiinţa propriului neant. În acest mod. Emoţia trimite la profunzimea sufletului. dar dansul mai trimite şi la emoţie. sǎ fii o stea. Agonia muribundului conduce la un marş funebru al existenţei.

Discreţia poate aduce culpabilitate subiectivă. prin modalitatea sinistră prin care s-ar releva. dar nu reuşeşti. iar gustul amar este o certitudine. în fond. Sufletul decide decriptarea personalităţii sale prin mărturisire. Cu toate acestea. Aceasta este doar o perspectivă. Dar în viaţă se greşeşte şi.acestui drum unii ar fi tentaţi să catalogheze această modalitate de domeniul patologicului. resemnarea duce în final la moarte. frumuseţea sălbatică a veşniciei şi însetata 51 . tot o formă de sinucidere. Cufundarea în umbrele reflecţiei dă naştere unei imagini luminoase a morţii. transformându-se. dar care ar da curaj celor fǎră speranţă. Lupta pentru posibilitate a lumii dăruieşte componentelor sale o perspectivă rece. într-un horcăit muribund. situaţie ce echivalează cu trăirea subiectivă a timpului într-un mod mult mai intens: prin sinucidere. mai bine să lupţi prin moarte cu moartea. Ea trebuie să danseze în faţa morţii. deoarece renunţarea lor determină o decadenţă a sincerităţii de sine. iar demnitatea potenţialǎ a conştiinţei se transformǎ în viciu. De altfel. În fond. De aceea. prioritate ar trebui să aibă mai degrabǎ resemnarea şi apoi veşnicia. Dar strigătul acesteia devine ridicol prin nepăsare. atunci. apare sentimentul minunat al morţii. se acceptă ideea de a muri. astfel. sinucidere care aşteaptă concretizare. Şi aceasta cum se poate face oare cel mai bine? Prin aducerea timpului înainte de vremea lui. resemnarea în faţa morţii înseamnă. această perspectivă sporeşte diferenţa între subiectivitaţi. nu-ţi mai rǎmâne decât să te resemnezi. A cerşi sinucidere înseamnă a urî la comandă. vrei să evadezi. Mai mult. aşa că. ci el trebuie trăit. prin non-acţiunea elementelor existenţiale. Este o imagine care ar putea speria. or. în lumina morţii. iar riscul nu trebuie acceptat. În acest mod. în momente de prǎbuşire existenţialǎ. o ură izvorâtă uneori din frica inerentă ce anticipează proximitatea clipei nedorite şi inexplicabile. De aceea. Oricine devine sincer cu sine şi cu ceilalţi prin curajul dovedit de a trece. ea trebuie să încerce un dans. a accepta această idee înseamnă a fi până la urmă de acord cu ea (o explicaţie banală-sîc!). sistemele existenţiale sunt guvernate prin intermediul regulilor care îşi cer dreptul la nemurire. în fond. să te salvezi. În acest moment. ceea ce poartă denumirea de viaţă trebuie să se transforme într-o tăcere plăcută a veşniciei. Neputinţa de a fi mai sus decât propria persoană înseamnă. În fond. Moartea este sentimentul culpabilizării specific acestei vieţi. deoarece ea presupune acceptare. Ura duce la sinucidere. Este o statuie care lăcrimează strigând mereu în numele fericirii decadenţa sincerităţii. aici este un risc. în care elementul central este ocupat de statuia morţii care dăruieşte fantasme fataliste în lumea pe care o domină. situaţie care dă naştere unei concluzii ineluctabile cu privire la o lume demult apusǎ. statuia trebuie să se desprindă de pe soclul nemuririi. Prin sinucidere fiecare decade: decade prin sinceritatea cu care acceptă această soluţie în procesul de trecere într-o realitate posibilă. strigătul acesteia făcându-se cunoscut prin epitaf şi necrolog. Prin intermediul reflexivităţii tensiunea gândurilor aruncă în obiectivitate neputinţa alterităţii.

de fapt. Limitele acestei imagini nu fac decât să reducă interesul propriu la non-sens. iar tristeţea reprezintă fervoarea dispreţului şi a neantului transcendent. Umbrele morţii dansează pe un ritm specific doar singurătăţii. este dansul neputinţei în faţa morţii. Istoria gândirii este aproape de neînţeles dacǎ nu sunt luate în considerare ideile distructive ale sistemelor care s-au afirmat cândva într-un anumit spaţiu socio-cultural. doar singurătatea este singura proprietate pe care o acceptăm prin resemnare în viaţă. subtilitatea epitafului prezent pe mormântul în faţa căruia se dansează arată risipa inutilă a ceea ce s-a numit cândva viaţă. Formele difuze ale întunericului încununate cu lauri de tristeţe ilustrează forţa clipei ce va veni curând. Aspectul sǎu provocator se transformǎ treptat în simple opinii perimate. Prin dansul în faţa morţii orice formǎ de exprimare este însoţitǎ de brutalitate. Este acelaşi dans graţios al aceleiaşi statui. Braţele acestei istorii acaparează infinita deschidere a spaţiului printr-un dans graţios. Spaimele neputincioase ale celor care cerşesc viaţă se manifestă în intervale de timp limitate. Indiferenţa trimite la o imagine care cere dreptul la concesie. iar cei care iau parte la acest ritual sunt pe deplin convinşi cǎ nu au decât de respectat o . Neîncetata revoltǎ dornicǎ de a construi un sistem filosofic nu face decât sǎ se loveascǎ de nulitate. În fond. Ultimele gânduri aduc imagini sugestive. Aventura subiectivitǎţii în propriul sǎu vis ia sfârşit când nevoia de profunzime (printr-o formǎ excesivǎ de raţionalitate) devine fanaticǎ. de construirea unui nou sistem de moralǎ. Versatilitatea ideilor reflectă autenticitatea dispreţului. Astfel. Este vorba. bazat în mod explicit pe o ideologie obsolescentǎ. Curajul de a înfrunta moartea. Biruinţa şi inocenţa dobândesc valoare prin indiferenţǎ. Dansul în faţa morţii presupune naşterea unui epitaf în care libertatea nihilismului se manifestă prin risipirea 52 . Lumea este alcătuită din semnificaţii. de a da dovadǎ de ironie nu reprezintǎ decât un teribilism necesar apǎrut în urma conştientizǎrii unei revelaţii iniţiatice. Miracolul acestui dans se traduce prin încercarea imobilităţii de a deveni mai mobilă decât a fost până în clipa despărţirii. Violenţa dansului provine în general dintr-o puternicǎ sugestie. Aroganţa şi apatia specifice acestui timp relevă un complot al istoriei dispărute.datorie moralǎ”. eficace ar crede unii.. atunci resemnarea ar avea acele trǎsǎturi specifice unui sentiment religios. Dacǎ s-ar accepta orice formǎ de decadenţǎ. Inutilitatea oricǎrei filosofii este cauzatǎ de absenţa responsabilitǎţii. Mai mult. un simptom de decadenţǎ inspirǎ teamǎ în fiinţǎ. al unei istorii care vrea să se regenereze printr-un sărut glacial al veşniciei.dorinţă de întâlnire cu aceasta transformă muzica vieţii în pasiune dezlănţuită. visul neîmplinit duce la dezamăgire. Astfel. Imaginea disperată a revoltei eliberează simţurile de singurătate. paradigme morbide în care cei ce nu vor să înţeleagă şi să accepte realitatea se refugiază în laşitate.

dar amintirile vorbesc şi dor. risipite pe mormânt aduc aminte de-o iubire interzisă.. Cu toate acestea. toate acestea nǎscute din iubire. resemnarea este cea care determină cursul firesc al existenţei. Acestea duc însă la vis. dar şi deliberare. nu ştie dacǎ o astfel de iubire va reveni vreodatǎ. de aceea. Ciudat vis e viaţa. gândul de a se autodistruge pentru totdeauna. Mai mult. sufletul împietrit a fost cândva o floare nǎscutǎ din zborul.sufletul” acesteia încearcă să rămână acolo unde s-a născut. unul care trimite la emoţia atingerii.. Câteva petale căzute. de aceea. Frumuseţea acesteia presupune eliberare. ambiţia este aceea care decide destinul unei subiectivitǎţi. un şoim ce a avut curajul sǎ viseze. Poate. trăirea pură nu este decât o conştiinţă încărcată. cenuşa şi lacrimile unei statui. ea devine deosebită când lacrimile acesteia exprimă durere. Sufletul împietrit a fost cândva o floare nǎscutǎ din praful. cǎderea şi lacrimile unui şoim. Cad frunze pe proaspătul mormânt.Sufletul” acesteia încearcă să-şi amintească. Obsesia trăită la intensitate anulează starea afectivă. regret. atunci entuziasmul. fiinţă. intuiţia şi buna dispoziţie presupun o metafizică a exactităţii. Hoinărim în amurgul a ceea ce ne place să numim viaţă. de a nu mai simţi trăirea 53 . căci şi primăvara cad frunze. Tremurul sfâşietor al suferinţei arată că nicio clipă de mâine nu va mai fi. suferinţă. în anumite momente. cândva s-a nǎscut: o iubire interzisǎ. Ritmul trepidant determină o clipă care altădată va fi doar o amintire ce trimite la dulci fiori ai nemuririi. veşnicie. statuii decăzute. . Îi este atât de dor. visul nu este interzis într-o lume a inocenţei unde sufletul aparţine non-acţiunii. Când o floare plânge înseamnă că . Îi este dor de ceea ce undeva. Razele acestora cunosc zbuciumul subiectivităţii.Un gând şi-o amintire se perindǎ în acest moment. iar gândul provoacă trăiri intense interioare. O floare este frumoasă când râde. altele demult ofilite şi care se îndreaptă spre putrefacţie aduc în memoria prezentǎ cursul firesc al naturii. Unul în care timpul s-a oprit să recidiveze. Frumuseţea dimineţii se transformă într-o superbă noapte în care dorinţa de a nu mai da satisfacţie vieţii este cea mai suportabilă realitate. Să fie vorba de nemurire sau de veşnicie? ALTCEVA Risipa anilor generează luceferi în nopţi luminoase. Numim destine vagi ceea ce nu înţelegem. existenţă. Poate. Dacă există destin. În acest mod.fiinţei. non-fiinţǎ etc. visul nu trebuie sǎ facǎ prizonier pe cel care tocmai i-a dat naştere. dar mai vagi sunt momentele pe care le numim destine. iar gândul alintă toamna sufletului. iar peste frunze cad lacrimile de foc ale statuii.

ea relevă existenţa prin esenţă. se leapădă de altruismul construit în mod artificial. Altceva presupune ceva special. o întrebare care trimite la limbajul universal. iubirea teleologică nu poate decât să desăvârşească tot ceea ce a început cândva. Să loveşti în destin şi să zbori prin abisul creat de valul necunoscutului. fiecare se dezice. În aceste condiţii. De ce o astfel de atitudine? Pentru cǎ teama duce la pretext. adică un vis. Dar aceasta cu o singură condiţie: să-ţi închei socotelile cu trecutul şi cu prezentul. Sunt nişte pagini de timp care nu se vor termina niciodată de răsfoit. prin naivitatea multiplelor forme de exprimare. atunci e posibil să te trădezi pe tine prin suspendarea voinţei de a exista. prima dragoste adevǎratǎ nu se uită. Ceva special? Să te implici în monotonie şi să te salvezi prin plictiseală din autenticitatea clipelor compromise. dar şi din frică în faţa irealizabilului totul este compromis. iar tu îi rǎspunzi cu un surâs. . este vorba despre o renunţare. totuşi. cenuşii se întrezăresc în universurile pustii. la o decadenţǎ a sinceritaţii.. iar pretextul poate da naştere dezamǎgirilor. Şi. Viaţa devine frumoasă în condiţiile în care contextualitatea devine problematică. Să atingi visul înseamnă să crezi în Vernichtung. presupune la rândul său tot o decadenţă. Je m’en fiche! Subînţelesurile arată versatilitatea zbuciumului raţionalităţii. responsabilitatea trimite la cutremurul propriei fiinţe. Dacă există o conştientizare a non-acţiunii (de a nu face nimic special). o interogaţie înţeleasă de oricine. Ea veghează asupra esenţei trimiţând la existenţă. Cu toate acestea. Din milă pentru celălalt. dar o decadenţă predestinată şi estompată oarecum de atitudinea fiinţei în faţa ridicolului. Dar lipsa de originalitate a acestei voinţe trimite la resemnare. Virtuozitatea spiritului duce la stări pe care unii le explică ştiinţific trimiţând în acest fel la speculaţii raţionale. la viitor nu merită nici măcar să te gândeşti (deşi depinde de subiectivitate). despre un refuz.şi amintirea unei profunde iubiri. Cu alte cuvinte. În acest moment.Eşti OK?”. Forţa ei atrage fiinţa ca un magnet. O privire de gheaţă dă voie somnului veşniciei să cuprindă viaţa. atunci totul devine neant. fără lacrimi nu ar putea fi concepute amintirea şi frumuseţea. Dar tototdată. Curajul de a fi sincer. Sărutul cald al morţii exprimă o justificare a faptului că iubirea interzisǎ. Între gând şi univers există o complicitate nemărturisită. Dar când şi aceştia devin conştienţi de imposibilitatea fiinţării. Din dezamăgiri realitatea e construită adesea şi din frustrări succesul ajunge la apogeu. gânduri noi. Interogaţia obsesivă este aceea care trimite la probleme de neînţeles. căci totul vine de la sine. Veşnicia este şi mai frumoasă dacă beţia provocată de licoarea dulce-amăruie a vieţii rămâne în amintirile celor care mai au puterea de a fiinţa. spiritul nu trebuie oprit din zburdălnicia sa. o problematică prin care este surprinsă sacralitatea fiinţării (unii ar aprecia această situaţie drept o exagerare-de parcă mie mi-ar pasa). În vis moartea zâmbeşte. pentru cǎ totul înseamnǎ în acest moment altceva. 54 . despre o frustrare. fără durere nu se poate. În viaţă se poate da totuşi restart.

de unde speranţa nu va putea ieşi decât prin anularea completă a forţei generate de resemnare. Astfel. Dar pe lângǎ faptul cǎ visul asigurǎ cǎlǎtoria spre o lume posibilǎ. în cadrul acestui proces afectiv este vizibilǎ o luptǎ între douǎ forme de atitudine. O concluzie logică nu poate susţine însǎ de fiecare datǎ validitatea realităţii.manipula” orice formǎ de iubire care ar putea sǎ se manifeste la nivel existenţial. Un timp perpetuu se întemeiazǎ pe o instanţǎ ce trimite la conflict. Cu alte cuvinte. Vitalitatea şi longevitatea iubirii profunde depind astfel de exercitarea unei influenţe magice şi anume. subiectivitatea sperǎ sǎ poatǎ înţelege necesitatea resemnǎrii. pânǎ dincolo chiar de acesta. Astfel. acolo unde poate fi atins viitorul. O luptǎ interioarǎ determinǎ prezenţa ambiţiei. Nevoia în sine de a fi cât mai sus presupune şi altceva. Este vorba despre o dominaţie. o mulţime de gânduri. Responsabilitatea acestei subiectivitǎţi este conceputǎ prin raportare la lumea din care aceasta face parte.Altceva decât ceva ce trimite la sens. acesta poate cǎlǎtori la rândul sǎu spre universuri alternative. iubirea profundǎ fascineazǎ prin forţa pe care o transmite subiectivitǎţilor. De aceea. scopul fiind acela de a . un vis se naşte undeva. 55 . al visului. Gândul călător se refugiază în sălbăticia neputinţei. Un fel de gaură neagră a veşniciei. ea este încǎ tentatǎ sǎ admitǎ existenţa. o astfel de presupoziţie produce problematizǎri la nivelul reprezentǎrilor care se raporteazǎ la grade diferite de înţelegere. Sǎ fie oare sacralitatea consideratǎ drept o exagerare a realitǎţii ? Fluidul unic sacru al fiinţei şi castitatea onestǎ a acesteia faţǎ de o lume promisǎ ce aparţine unei alte dimensiuni ţin de o îndrǎznealǎ care devalorizeazǎ modestia alteritǎţii. Totuşi. dar şi despre o exploatare reciprocǎ a celor ce iubesc.. În acest moment subiectivitatea îşi impune sǎ depǎşeascǎ limita vizualizând imposibilul. anumite reprezentǎri exprimǎ un anumit mod de percepţie prin intermediul cǎruia problematizarea se subordoneazǎ justificǎrilor pe care raţiunea însǎşi le genereazǎ. Prin ambiţie resemnarea dobândeşte un alt sens. Mai mult. Labirintul prin care visul cǎlǎtoreşte exprimǎ neliniştea şi cutremurarea fiinţei. O satisfacţie care cere sacrificii se concretizeazǎ numai pe acest fond. Reprezentarea ambiţiei constituie o dimensiune care este guvernatǎ de posibilitate. Tocmai antinomia între ambiţie şi resemnare justificǎ aceastǎ idee. O ultimă încercare. de gradul de afecţiune investit de subiectivitǎţi. ambele nǎscute din iubire: resemnarea şi ambiţia. unde orice formă de simbolism este blocată pentru totdeauna. Să culegi sensuri şi semnificaţii din gânduri obsesive! Să tăinuieşti încercarea de a iubi cu adevărat. Prin urmare. dar sǎ o exprimi doar pentru cei care iubesc! Instaurarea celui mai profund sentiment – iubirea – la nivelul existenţei implicǎ o libertate de exprimare dezinvoltǎ a subiectivitǎţii. totul trebuie dus pânǎ la punctul extrem. Incapabilǎ sǎ schiţeze vreun gest aceasta se resemneazǎ în cele din urmǎ. un vis în depărtare se întrezǎreşte.

. Forţa ambiţiei trimite la manifestarea unui gând obsesiv prin forţa unei legi care determinǎ diferitele interpretǎri asupra realitǎţii. ofensa pe care o aduce deznǎdejdea subiectivitǎţii duce la sufocarea şi anihilarea ambiţiei. lumea este . de lumea posibilǎ în care respectiva paradigmǎ se poate concretiza.. necesitatea unor criterii de eligibilitate prin intermediul cǎrora sǎ poatǎ fi susţinute atitudinile şi . iar aici este evident un reducţionism care se bucurǎ de un anumit succes ştiinţific din punctul de vedere al interpretǎrii). Astfel. Astfel. Tocmai aici. De aici rezultǎ o imagine simbolicǎ a unei realitǎţi posibile.şiretenia” de care dǎ dovadǎ determinǎ o intensificare a sentimentelor interioare obligându-le sǎ se exteriorizeze. oricare ar fi aceasta. Altfel spus. a admite existenţa universurilor alternative.practicile discursive” specifice subiectivitǎţii.invadatǎ” de relaţii de tip cauzǎ-efect. poate asigura garanţia verosimilului. Ambiţia permite o cunoaştere a lumii (cât de periculos este însuşi conceptul de . În acest sens. pe de o parte. Prin resemnare şi ambiţie existenţa face tot posibilul sǎ se încadreze în dimensiunile unei înţelegeri pragmatice. Un lucru e însǎ cert: ambiţia şi resemnarea se deosebesc prin principialitatea de care dau dovadǎ subiectivitǎţile. respectiv o soluţie îşi aflǎ valabilitatea în orice lume posibilǎ. Aceasta. se produce un fenomen aproape patologic prin intermediul cǎruia se întemeiazǎ la nivel existenţial o corespondenţǎ de tip convenţional între scop şi ambiţie.lume”!) care este purtǎtoare de semnificaţii. Este vorba despre o înţelegere tacitǎ menitǎ sǎ . sau. în condiţiile în care problematizarea asupra raportului subiectivitate-existenţǎ este evidentǎ. resemnarea substituie ambiţia.. în fond. respectiv soluţia se dovedesc a fi utile doar la nivelul idealizǎrii. acest proces are drept consecinţǎ trezirea ambiţiei din starea de somnolenţǎ în care tocmai s-a refugiat. Aceste conexiuni exprimǎ. ci mai degrabǎ. O adevǎratǎ emulaţie este vizibilǎ în tot acest proces. Totuşi. 56 .. în aceastǎ situaţie se observǎ rolul benefic pe care îl are resemnarea. Dar aceastǎ perspectivǎ susţine o formǎ de imaginar care poate cauza o eroare în ceea ce priveşte aplicabilitatea unei paradigme. prin .rezolve” într-o manierǎ elegantǎ şi diplomatǎ problema angoaselor existenţiale.Aceste reprezentǎri constituie cazuri particulare ale experienţei subiective prin intermediul cǎrora ambiţia substituie resemnarea şi invers. noul mod de percepţie şi de reprezentare nu trebuie neglijat. Este vorba despre un pragmatism care nu depinde numai de interpretǎrile date asupra realitǎţii. a lumilor posibile nu înseamnǎ cǎ o teorie. cǎ teoria şi soluţia pot fi admise doar într-o singurǎ lume şi numai una. ci şi de modul în care paradigma rezultatǎ se dovedeşte a fi utilǎ. Astfel.. se poate admite cǎ orice paradigmǎ pragmaticǎ îmbrǎţişatǎ de subiectivitate justificǎ o anumitǎ perspectivǎ de înţelegere a realitǎţii şi. Or. chiar în niciuna (şi aceasta în pofida faptului cǎ teoria. iar pe de altǎ parte. de asemenea.

Cea mai purǎ experienţǎ ce rǎmâne dupǎ aceastǎ rupturǎ este datǎ de imposibilitatea de a înţelege contingenţa. cele care . Prietenia derivǎ din neîmplinire şi suferinţǎ accentuatǎ. A ceda nebuniei. O PICĂTURĂ DE CIANURĂ ESTE SUFICIENTĂ PENTRU IUBIRE.. pentru prietenie. O picătură de cianură este suficientă pentru iubire. a fi perseverent. subiectivitatea are nevoie de perfuzii de indolenţǎ. iar umbrele rezultate dintr-o strǎlucire specificǎ luminii nebuniei se unduiesc în balta de lacrimi abia cǎzute. Ploaia suspinelor relevă timpul. De aceea. boala. PENTRU PRIETENIE… Când conştiinţa te ceartă nu-ţi rămâne decât să te delectezi cu voma dezgustului provenită dintr-o picătură de cianură. a hoinări prin spaţiul destinat veşniciei. însǎ.. Un astfel de comportament se contopeşte cu nebunia altruismului.natural” exclude posibilitatea de a stabili un alt fel de a fi decât cel ce existǎ în prezent. Neatenţia existenţei provoacă agitaţie. Conştientizarea acestui fenomen . Interpretǎrile sunt. să-ţi limiteze fiinţa. Lipsa a ceva ce nu poate fi definit este . se caută şi se găseşte o nouă idolatrie. schizofrenia. amintirea. pentru duşmănie. Parcă prea perfect e totul! Ceva în schimb nu e compatibil cu o anumită stare prin care dorinţa se transformă în iluzie.Ruptura totalǎ de existenţǎ anuleazǎ însǎşi existenţa. când vezi că totul e perfect.. Conformismul amabilitǎţii mimeazǎ în acest moment mila şi lacrimile. Cea mai fidelă prietenie presupune duşmănia perfectă.salveazǎ” şi consoleazǎ oarecum curiozitatea şi angoasa. să te plângi de imperfecţiunile vieţii? Interesant este că nebunia. Totuşi. veşnicia… Zgomotele veşniciei aduc aminte de gustul sângelui ce curge printre crinii albi abia căzuţi. toate acestea ilustrează o dezvoltare cancerigenă a spiritului. Acesta nu este decât un model ridicol de a supravieţui. nu fac nimic altceva decât să te constrângă. Certitudinea acestei situaţii evidenţiază în fond grimase ale incertitudinii. pentru orice provoacă împietrirea sufletului. Numai aşa se poate ajunge la un nivel mediocru de existenţă. Povara prieteniei e suportabilǎ în mǎsura în care cel de alǎturi se preface a înţelege amǎrǎciunea sufletului. 57 . Cum e posibil. în genere. Amintirile curg.umplutǎ” de prietenie. aceastǎ conştientizare presupune altceva. Acest sentiment se naşte din iluzie gǎsindu-şi un loc în fiinţa cuprinsǎ de mâhnire. iar trandafirii îşi aruncă petalele pe trecutul ce tocmai s-a consumat. Prin altruism este exprimatǎ dezlǎnţuirea nobleţei sufletului. lalelele sunt risipite şi ele pe instabilul mormânt.

Sensibilitatea pentru absurditate relevǎ. în fond. sacrificiului. Mai mult. o meditaţie inevitabilǎ asupra obscuritǎţii existenţiale trebuie acceptatǎ fǎrǎ nicio împotrivire. Exasperarea contamineazǎ fiinţa cu furii bântuite de frustrǎri. De parcǎ i-ar pǎsa cuiva şi de aceasta! Duşmǎnia derivǎ din înţelegerea sentimentului de prietenie. Aceştia prinşi în vulgaritatea propriului destin îşi poartǎ orgoliul naiv în orizontul despotismului. Deznǎdejdea de care dǎ dovadǎ e totuşi realǎ şi implicǎ slǎbiciunea prejudecǎţilor. Aceastǎ senzaţie de prǎbuşire încântǎ formele de iluzie care se revarsǎ prin imagini dezgustǎtoare în existenţǎ. Cǎzutǎ în derizoriu existenţa ascunde suspinul luminii şi cântecul suav al veşniciei. nedespǎrţitǎ de iluzie fiinţa se refugiazǎ în culpabilizare nemǎrturisitǎ. Iremediabila realitate duce la apariţia superstiţiei sterile într-o lume sufocatǎ de gânduri linguşitoare. de altfel. împotriva absolutului se pronunţǎ inteligenţa inutilǎ a celor ce vor sǎ ajungǎ în rândul marilor înţelepţi. Orice altǎ formǎ de supravieţuire este ineficace. Surpriza destinului constǎ însǎ în capacitatea acestuia de a inventa soluţii cu scopul de a evita tocmai acest viciu de existenţǎ. un îndemn la renunţare menit sǎ otrǎveascǎ frumuseţea visului. O astfel de imagine apocalipticǎ zguduie orice formǎ de paroxism. Dorinţa de rǎzbunare se dezlǎnţuie asupra existenţei caduce. Lâncezeala fiinţei şi plictisul afişat de aceasta trǎdeazǎ un mod de existenţǎ duplicitar. preferând sǎ se salveze printr-un boicot asupra profanului. În acest mod. orice extaz nǎscut cu scopul de a uita de gândul morţii. Universalitatea acestui fenomen epuizeazǎ de vlagǎ orice subiectivitate care reuşeşte sǎ conştientizeze o astfel de experienţǎ. Gravitatea intoleranţei pe care aceştia o afişeazǎ în mod inconştient nu face decât sǎ le grǎbeascǎ sfârşitul. dar şi dansul ce duce spre clipa ce nu va mai putea fi perceputǎ vreodatǎ. Din aceastǎ cauzǎ o reevaluare a moralitǎţii este compromisǎ pentru totdeauna. În aceastǎ modalitate de existenţǎ ireversibilitatea dǎ dovadǎ de sinceritate.un model prin intermediul cǎruia moralitatea se transformǎ într-o ruinǎ existenţialǎ. Intensitatea acestora exprimǎ prǎbuşirea subiectivitǎţii în vidul neputinţei. Rǎtǎcirea într-o lume a dezamǎgirii nu face decât sǎ mai adauge şi puţinǎ monotonie la somnolenţa propriului destin. se reduce la experienţa subiectivǎ a veşniciei. Astfel. Sterilitatea slǎbiciunii fiinţei rivalizeazǎ cu o anumitǎ carenţǎ dementǎ a înţelegerii. Tristeţea debordantǎ reuşeşte sǎ transforme bucuria în dispreţ şi speranţa în regret. Claritatea veşniciei distruge expresivitatea normalitǎţii. De aceea. Aceastǎ manierǎ de a supravieţui şterge din conştiinţa subiectivitǎţii orice determinant existenţial. Aceastǎ realitate supusǎ. prin acest avânt curiozitatea ameţitoare şi înspǎimântǎtoare în acelaşi timp duce la exasperare şi la delir incendiar. Aceastǎ imagine tulburǎtoare menţine masca încremenitǎ a subiectivitǎţii. Constituirea unui sistem moral la nivelul existenţei anuleazǎ posibilitatea alegerii. Aceastǎ imagine ce 58 .

Totuşi. Dimpotrivǎ. vitalitatea acesteia. Izolarea în infinit trǎdeazǎ o pasiune intensǎ faţǎ de nemǎrginirea singurǎtaţii. 59 . în care prostituţia amintirilor conduce fiinţa spre raţionalitate excesivǎ. Aspiraţiile subiectivitǎţii nu se terminǎ acolo unde nihilismul devine primejdios.regulile” acesteia. fiecare intenţie prin intermediul cǎreia se tânjeşte dupǎ o clipǎ de fericire este hǎrǎzitǎ derizoriului. Plutind pe valurile neîmplinirii fericirea naufragiazǎ în cele din urmǎ în mediocritate. aşa cum unele lucruri se dovedesc în anumite situaţii a fi mai importante decât victoria. Participarea la destinul unei astfel de lumi fixeazǎ infinitul în eternitate. Zâmbetul ironic al veşniciei strǎbate întregul univers al conştiinţei. Astfel. la fel. Regretul cǎ nu se respectǎ anumite principii justificǎ mai mult sau mai puţin faptul cǎ într-o luptǎ trebuie fǎcut tot posibilul pentru a obţine victoria. a avea mentalitate de câştigǎtor şi a fi mereu deasupra celorlalţi înseamnǎ a te expune mereu unui dublu pericol: pe de o parte. Tocmai acest neajuns proiecteazǎ subiectivitatea în posibilitate. ispita unui univers. a duce o luptǎ dupǎ propriile reguli se dovedeşte uneori mult mai eficace decât a respecta .. amabilitatea va fi consecinţa oricǎrei absurditǎţi. Cu toate acestea. existenţa unui univers în care e permis şi altceva reprezintǎ un câştig pentru subiectivitate în condiţiile în care lacrimile sufletului cristalizeazǎ sensibilitatea. extravaganţa veşniciei ajunge sǎ fie admiratǎ şi binecuvântatǎ. aceluia de a fi împroşcat tot timpul cu ura şi invidia celor neputincioşi. aceluia care constǎ în . Delirul incendiar impregneazǎ cu speranţe deşarte gândul care îndrǎzneşte sǎ priveascǎ la viitor..cultivarea” unui orgoliu ce duce pânǎ la urmǎ la propria nimicire. A te situa în nemǎrginirea visului presupune conştientizarea imposibilitǎţii de a supravieţui în faţa oricǎrei forme de neprevǎzut. Mai mult. Cufundarea în vis demonstreazǎ existenţa farselor la nivelul oricǎrui tip de iniţiativǎ. Unde încep şi unde se sfârşesc indiferenţele metafizice? Un adevǎrat dezastru macabru se înfǎţişeazǎ neliniştilor subiective. În acest mod. Astfel. Îndoiala inoculeazǎ însǎ şi în acest univers cantitǎţi deloc neglijabile de ridicol şi de indiferenţǎ. Totuşi. O astfel de reacţie împiedicǎ separarea fiinţei de sine însǎşi. iar acest salt transfigureazǎ suspinul destinului. Astfel. iar pe de altǎ parte. Duritatea sacrificiului degenereazǎ în toleranţǎ. care se dovedeşte a fi pânǎ la urmǎ plinǎ de linguşeli ispititoare şi de laşitǎţi meschine. Necesitatea unui astfel de fapt permite contradicţiei sǎ se manifeste. este cea care fascineazǎ prin lipsa de scrupule. dar şi de fericire.sugereazǎ imperfecţiunea realitǎţii determinǎ elogii în faţa raţionalitǎţii. nu orice subiectivitate îşi trǎdeazǎ propria naturǎ printr-un refugiu în mila proprie. Gloria care însoţeşte ambiţia presupune o resemnare plinǎ de demnitate în faţa veşniciei. perseverenţa culege roadele când bunǎtatea nu mai devine accesibilǎ tuturor celor aflaţi într-o astfel de competiţie. o contradicţie plinǎ de dramatism. Victimǎ a superficialitǎţii mediocritatea devine insensibilǎ la orice formǎ de ambiţie.

Am crezut atât de mult în tine viaţă şi tu m-ai părăsit pentru nefiinţa trupului ! Am crezut atât de mult în optimismul tău şi tu mi-ai dat pesimismul ontologic ! Fuga ta a dat naştere unui zbor nevăzut specific doar unei taine. au trecut cu o vitezǎ nǎucitoare şi totul s-a stins mai repede decât mi-aş fi putut imagina. aducând amintire şi uitare. în locul lalelelor. dar şi bogăţie. viaţă. De fapt. Aceastǎ formǎ de manifestare evidenţiazǎ un întreg rezultat din concretizarea intenţionalitǎţii în cadrul lumilor posibile. Zborul sufletului din trup a provoacat durere şi resemnare. Fugind în zbor.Simpatia fiinţei faţǎ de veşnicie dǎ satisfacţie acelor clipe imuabile şi inerte. Am vrut un mormânt pe care mereu sǎ rǎsarǎ lalele. relevând linişte şi singurătate. cu iubirea. exprimând pace şi lacrimi. tu. tu. a rămas doar cenuşiu şi cenuşă. cea care m-ai fǎcut sǎ gust din licoarea resemnǎrii. crini şi trandafiri. Timpul m-a adus în veşnicie. Nu voi uita niciodatǎ splendoarea clipelor de altǎdatǎ 60 . de dǎrnicie. Frunzele sunt cenuşii de multă vreme. oferind ură şi iubire! Care este de fapt garanţia nemuririi ? Este nevoie de aşa ceva ? Îmi este dor de tine. Şi totuşi. nefiinţa mea plânge. viaţǎ ! Tu. Raportându-se la transcendenţǎ subiectivitatea reuşeşte sǎ se mântuiascǎ prin creearea unei corespondenţe între posibilitate şi sacru. veşnicia morţii căci un singur gând invocă regretul prin resemnarea în faţa prezentului. Totuşi. Regretul. nǎscute şi predestinate unei lupte cu timpul. ea îşi doreşte altceva şi nu sfârşitul. aceste două complementarităţi elementare exprimă o reticenţă tolerabilă. el mi-a oferit cele mai frumoase flori şi tot el mi le-a luat. vrăjită de surâsul veşniciei. a trandafirilor. cea care mi-ai arǎtat ce e ambiţia. regret doar cǎ frumoasele clipe pe care mi le-ai oferit s-au consumat. cea care mi-ai oferit iubirea. dând sărăcie. cândva sufletele ce au îndrǎznit sǎ iubeascǎ. cu resemnarea. neputinţa şi viermii îmi tulburǎ liniştea promisǎ în fiinţare. nu te pot judeca pe tine viaţǎ dragǎ pentru cǎ m-ai pǎrǎsit. de toleranţǎ decât când a vrut sǎşi demonstreze propria existenţǎ. de bunǎtate. Frumuseţea unei zile ce nu va mai fi ziuă. pentru prietenie… EPITAF Iartă tu. au început sǎ rǎsarǎ flori-de-nu-mǎ-uita. Dar timpul nu a dat dovadǎ de clemenţǎ. splendoare a ceea ce curând nu va mai fi. de ce m-ai pǎrǎsit? Aici în veşnicie. o picǎturǎ de cianurǎ este suficientǎ pentru iubire. umbra tăcerii aruncă lacrimi de foc asupra florilor abia crescute pe proaspătul mormânt. a crinilor. destinele vagi reprezintă risipă. În fond. misterul nopţii ce nu va mai dăinui. care au bucurat undeva. De aceea.

iubire. De aceea. dar şi libertate!”. Astfel. dar şi-un necrolog să nu uitaţi a scrie. iar pe mormântul fiecăruia un Epitaf să fie prezent în amintirea unui Necrolog. flori-de-nu-mǎ-uita. NECROLOG În nebunia deşănţată a concretului ce vine dintr-o lume a prezentului. lalele. el un destin arată.şi misterul trecutului. iar totul să rămână doar. nu voi uita adierea vântului şi zborul ameţitor. treptat. nu voi uita pe Cineva Drag. un dans graţios apare. mai curge una. filosofie. un cald sărut al morţii ex nihilo răsare.. Apoi. dar şi o Involuţie specificǎ unor forme de existenţǎ. sufletul cǎruia i-am oferit toatǎ iubirea. o teorie altfel decât cea normală urmează propria gândire şi aşa banală. trandafiri şi crini pe-al meu mormânt. Dansând în faţa morţii clipa devine ironie. când focul morţii peste apa vieţii curge. o inimă puternică mai poate doar ajunge. priveşte o lacrimă în abis curgând. iar gândul afişeazǎ o mare bucurie. valsul spiritului arată drumul spre eternitate strigând cu disperare: . Adio sau pe când va fi sǎ fie! TESTAMENT Când La început interogaţia . Şi sǎ aşezaţi cât mai curând. Aici. nu voi uita şi nu voi lǎsa sǎ se risipeascǎ emoţia.Speranţă. la iubire. pentru prietenie…. iar Când pierzi pe cineva drag totul devine fără sens. O picătură de cianură este suficientă pentru iubire. Ea s-a nǎscut dintr-o ambiţie fǎrǎ limite şi dintr-o iubire profundǎ şi magicǎ. şuvoiul inefabil curgând. iar indolenţa care crede că ştie ce este şi ce nu în gând. apoi alta însângerată. bucuria. fericirea. nu voi uita ambiţia şi resemnarea. Ştiu cǎ o minunatǎ poveste care a început undeva. Cum se naşte un şoim ? Cum moare un şoim ? E scris în stele. Toate acestea printr-un Testament ! Persavosentloschecalcosventiuno! 61 . la dorinţǎ. o lume care începe undeva în trecut. că naşterea şi moartea au parte de o Iubire interzisă. cândva nu s-a încheiat încǎ. acum. Ştiu cǎ şi aici în veşnicie am dreptul la vis. E drumul spre filosofie. Şi.. ea este Altceva. simbol. încă una.Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ?’’ relevǎ o Viziune asupra liniştii... tot aşa. se creeazǎ o dimensiune în care o Iubire împietrită încearcǎ sǎ justifice o Realitate.

62 .

LA DÉCADENCE DE LA SINCÉRITÉ. UNE PHILOSOPHIE NAÏVE À TRAVERS DES PENSÉES SIMPLES 63 .

que j’ai énormément aimé et que j’aimerai pour toujours.Je dédie ce livre au plus extraordinaire être que j’ai jamais connu. 64 . AVENIC GARD.

L’amour se sent avec le coeur et se vit avec l’âme
AVENIC GARD

65

REMERCIEMENTS
« La décadence de la sincérité » représente des vécus qui n’ont pas laissé en paix la subjectivité. Ainsi, quelques uns de ces vécus, quelques pensées, quelques « philosophies » sont restées dans les souvenirs du passé, dans les crises existentielles d’autrefois et peut-être il est mieux que tout se soit passé de telle manière. Mais, parfois, la contradiction avec d’autres idées, la contradiction avec ceux qui ont eu le courage de philosopher, avec ceux qui ont eu le courage de vivre et d’aimer, s’est transposé dans une pensée qui a toujours désiré, semble-t-il, changer quelque chose dans l’image de la nature de la subjectivité. Cette situation se justifie aussi par le fait que la vie ne doit pas être vue et « refusée » par l’intermédiaire des frustrations (quelle qu’elles soient), la vie elle-même ne doit pas être regardée comme un préjugé idéatique où les concepts, les théories, les plus profonds vécus sont exprimés seulement pour les exprimer. La complexité des vécus affectifs relève, bien que tout le monde ne le reconnaisse pas, un besoin aigu de philosopher. Il s’agit d’un besoin spécifique d’expliquer l’univers subjectif avec ses horizons et ses limites de connaissance. Mais cet essai de comprendre les respectives implications renvoie à un autre problème voire la nature humaine. Or, la nature humaine n’est pas possible, ne peut se falsifier elle-même que par rapport au plus profond sentiment : l’amour. Ainsi, si l’amour n’a pas de limites, alors la compréhension de son mécanisme transcende aussi dans des espaces où la validité qu’elle suppose devient significative. Du pouvoir de cette signification se font « coupables » d’une certaine manière, ceux qui ont été près de moi et à l’aide desquels j’ai réussi à transposer la plupart des idées qui m’ont offert une part de l’extase existentiel. De plus, ceux-ci m’ont montré que ‘La vie este belle même si les situations sont quelques fois incompréhensibles », ont confirmé que la question « Tu es OK ? » naît des réponses comme « C’est mon problème ! » ou « C’est ton problème ! », ont renforcé la conviction que quelques fois « Dans la vie on peut recommencer à zéro », en adoptant même dans des situations spécifiques une attitude de « Je m’en fichisme ! ». D’ailleurs, le monde dont je fais partie m’a montré qu’on doit toujours prendre des risques et le faire au nom de la sincérité, même si quelques fois elle s’accomplit par la décadence. À cette occasion, je remercie beaucoup les personnes pour les suggestions données, pour le fait qu’elles ont eu le courage et la patience de parcourir ces pensées, pour les critiques 66

constructives apportées, pour l’aide offerte pour les traductions en français et en anglais aux plus profondes émotions, sans lesquelles, la finalisation de ce merveilleux conte qui a commencé quelque part, une fois, n’aurait pas été possible. Pour cette raison, je veux vous rappeler les noms des personnes envers qui je suis reconnaissant pour le fait qu’elles ont réussi à comprendre les vrais vécus avec lesquels la subjectivité se soit confrontée. Premièrement je remercie Irina Lulciuc et Tinela Nastasi parce qu’elles ont compris ce qui devait être compris relativement à la manifestation de la logique affective spécifique pour toute subjectivité. Je les remercie pour la manière dont elles ont répondu à la provocation de transposer ces pensées dans une forme qui appartient à d’autres dimensions spirituelles. Dans ce sens, je leur suis reconnaissant de la manière dont elles ont pris soin de la traduction en français et en anglais de ce livre. De même, je remercie de tout mon cœur Dominique Besnard-Rousset dont l’implication a contribué à l’expression de l’authenticité en français et Mary Connoly qui a fait possible la compréhension en anglais. Leurs observations relèvent un essai sérieux de transposer les pensées et les sentiments de la subjectivité dans des dimensions spirituelles spécifiques d’ailleurs à des horizons avec des mentalités différentes. Je remercie aussi Nist Corido, Dana Slevoaca et Georgiana Macovei pour la manière dont ils ont contribué à l’édition et à la parution de ce livre. Leur imagination transposée dans la graphique de certaines pages constitue la preuve la plus concluante de leur implication dans cette démarche. Pas dernièrement je remercie Avenic Gard, l’être que j’ai aimé le plus et qui m’a montré qu’un amour profond et véritable peut être possible n’importe où et n’importe quand. Si les souvenirs peuvent détruire, ce sont toujours eux qui aident à vivre par la création de certaines idées, de certains mots, d’un monde possible : SIDMINA.

67

Il s’agit d’une lutte incessante entre l’être et le non-être. tu ne veux pas accepter cette situation parce que ta volonté est celle qui te trompe. la crainte. Un jour. Je ne serais pas la seule personne dans ce monde dont on pourrait dire: « Celui-là n’est qu’un fou ! » Savoir vouloir signifie être parmi les meilleurs . mais aussi de l’oubli. réagir. Mais. l’angoisse. on est tous condamnés au non-être. Les uns pourraient devenir ironiques. et même en effraye certains. on est tous condamnés à la résignation. Au fond. avant de parcourir ces pensées n’oublie pas une chose : toute pensée exprime l’espérance et comme processus téléologique celle-ci se transforme en résignation. Malgré le tourment intérieur qu’éprouve chacun. N’oublie pas que tu es incapable de fuir le non-être. Je crois que c’est l’identité 68 . Un jour. une lutte dont on connaît le résultat d’avance. te rend invincible. Mais ce principe n’est plus valable dans le non-être. Il est possible que ma façon de penser mécontente ceux qui m’entourent . Je dois admettre que cela me fait plaisir.AVANT – PROPOS Cher être. Cependant. Ta faiblesse provoque en toi de l’écœurement et de la résignation. Un jour. Au fond. nous sommes tous les mêmes. les autres pourraient manifester leur manque d’intérêt. immortel. tu ne veux pas reconnaître. ce monde est celui dans lequel notre propre existence se manifeste. L’histoire te citera peut-être quelque part dans un temps oublié ou dans un endroit que très peu découvriront justement du désir d'oublier l’oubli. cela représente l’absurde de ton caractère : ambition et résignation. riposter de telle façon que la chance soit de ton côté. n’oublie pas que le non-être est illimité et la conscience de ton propre être n’est qu’un état qui t’engage à sentir la peur. on aura tous des souvenirs à partager. avant tout. cela signifie savoir lutter.

et l’éternité exprimée par le concept de temps annule la distance entre générations. même si sa propre image change. Une pensée et un souvenir communiquent à l’univers entier les instants invisibles et inaudibles d’antan … Je regarde alentour et je prends conscience d’un futur invisible que certains jeunes pourraient sentir un beau jour dans le miroir du passé qui arrivera : professeurs. ME AU COMMENCEMENT … Au début il y avait une pensée. Et je me rends compte que rien ne se perd. mais la pensée qui se concrétise simultanément partout où chaque maître (professeur. que son vol soit paisible et que dans sa chaleur soit gravé SAGESSE ! Le vol des oiseaux donne naissance à un sourire d’amour et la merveille de l’Univers chante et parle dans le temps avec quelque chose qui a été … 69 . ironiser l’ironie de l’ironie de la résignation. étudiant) cherche et attend quelque chose … Maître et disciple. des souvenirs se retrouvent … La persistance des pensées et des sentiments d’autrefois provoque l’esprit. Bien plus. Au fond. Beaucoup de compassion. Chacun d’entre eux sont agités. voici une complémentarité absolue ! Je discute avec quelques-uns de mes collègues et je me rends compte que l’école où ils ont vécu une bonne partie de leur vie porte l’empreinte du passé. Notre devoir est de vivre et notre but est d’établir lequel des deux mondes est digne de nous. peutêtre un peu émus. on ne doit que se résigner et ironiser la résignation. j’essaie de les provoquer un peu.ontologique la plus insupportable. chaque disciple (élève. Cet égocentrisme mène à une vérité plus ou moins tragique. dans le cycle de l’histoire. on a affaire à deux mondes : l’un réel et l’autre possible. La pensée a envahi l’être en provoquant des émotions inhérentes ! On ne doit qu’avoir le pouvoir de les reconnaître et de les accepter. Presque chez tout le monde les mêmes pensées se propagent de proche en proche. Tout ce que tu rencontreras ici ne sont qu’obsessions qui se sont concrétisées au niveau du rêve. La vie de quelqu’un n’est que l’image en miroir de l’autre. les amis d’autrefois. Par conséquent. Et cependant. Les impressions se gardent dans les émotions. Mais non une pensée simple purement et simplement. Ce qui était apparu au début comme une pensée s’est transformée d’un coup dans un rayon de lumière. enseignant). d’entrer dans leur passé. laissons que ce rayon de lumière traverse le temps. il serait possible qu’un jour quelque chose surgisse. les collègues. A leur mémoire.

sentir le besoin d’un conflit avec soi-même . On ne doit pas tenir cachée en nous la maladie. Celui qui est malade ne 70 .celle-ci est la vertu dans sa plénitude. Les autres doivent être touchés par notre propre souffrance. la souffrance. un malade contagieux qui ne guérit pas. Chacun devrait savoir ce qui signifie être malade. alors incontestablement la conscience ira plus loin … L’originalité et la liberté de s’exprimer. selon certains.Si au début il y avait une pensée. se voir à travers l’autre . La contextualité provoque en nous satisfaction et déplaisir. Pour cette raison. le bon sens génère le non-être. c’est-à-dire à l’endroit où … -Cela signifie devenir salaud ! On dit qu’on est plein de vertu si on est malade et on ne le montre à personne. à un moment donné un merveilleux conte a commencé … QUE SIGNIFIE PHILOSOPHER AVEC PASSION ? -Cela signifie croire qu’il y a toujours une possibilité ! Vivre seul à deux . mais tout cela doit être révélé à ceux qui nous entourent. indubitablement la fin n’existera pas … Si l’imprévu naît l’idée. spécifiques à la dignité humaine. De la même façon. l’impertinence conduit à sa destruction en tant que personne. être faible ou puissant. être pessimiste ou optimiste ? Il est possible que cette nécessité résulte justement de notre habileté d’observer la Réalité. On est malade et on ne dit rien aux personnes qui nous entourent . Chacun doit éprouver au moins une seule fois la crainte et la folie et le manque de folie. Mais notre devoir ne devrait pas être celui de la résignation. être en mesure de se vaincre . Mais n’arrive-t-on pas à un ennui existentiel en agissant de la sorte ? Il y a toujours une possibilité ! … -Cela signifie étouffer ceux autour de toi avec ta manière d’être ! Le désir et le pouvoir représentent deux pensées qui empêchent les autres inlassablement de vivre comme ils le désireraient ! Aussi bien. La normalité signifie contradiction. elles rendent plus difficile la problématologie de sa propre nature. cristallisent la reconnaissance face aux instants de jadis car quelque part. parcourir le chemin de l’auto connaissance (si l’on le trouvera jamais). mais celui de la lutte ? Mais une lutte dans et (par) la résignation. L’anormalité mène à la contradiction ! Et l’équilibre mène-t-il quelque part ? La réponse est la suivante : nulle part. Cette situation n’est qu’une résignation devant la mort. la douleur. La personnalité unique dans son genre n’est-elle pas une exacerbation du conflit éclaté entre moi et moi ? De quoi a-t-on besoin ? Être calme ou colérique.

le malade se dirige vers le paradis. La guerre entre celui qui est malade et celui qui est en bonne santé doit s’achever par un compromis. Qui va gagner ? Probablement personne. Le désir de vivre s’est transformé dans un soupir mordant. Allumez une bougie et appelez un médecin ! … -Cela signifie conscientiser le bouleversement de son propre être ! Une profonde mort secoue profondément la chair. on regarde autour de soi ou on sent sans 71 . Le froid de la mort signifie la dictature sur le corps. On anticipe le mouvement. Tout vibre à ce moment. Le froid est plus puissant que la chaleur. Le moribond ne fait rien d’autre que conscientiser l’angoisse et le calme. L’homme lutte. Le moment de l’ultime pensée de la vie est arrivé. mais peut-être y a-t-il encore une étincelle de vie en soi. L’effroi et l’espoir s’accrochent à l’être. Le miracle de sa propre guérison consiste dans le fait que celui est auprès de toi aime sa maladie. Il serait possible que l’on vive encore un peu. Mais. La pensée et le sens s’ouvrent. et sa souffrance se transmettra aussi aux autres. le cri de douleur doit être puissant. voici le plus affreux désespoir qui puisse exister ! Être mort et ne pas se rendre compte de cet état signifie être et ne pas être à la fois. Chute et ascension fusionnent donnant naissance au désespoir. En voyant l’enfer. ceux qui sont en bonne santé convoiteront la maladie. À la limite du début ou à la limite de la fin ? La suprématie de l’angoisse sur le calme se fait sentir dans tout l’être. Le triomphe du calme sur l’angoisse dira son dernier mot. on est disposé à affirmer que tout dépend de cette guerre … -Cela signifie se réjouir de sa maladie ! Quelle impuissance chez un malade ! Quel abandon ! Est-ce qu’il arrive à l’homme malade d'être considéré comme bon à rien? L’homme malade est l’homme du désespoir et de la douleur insupportable. En conséquence. Sa souffrance a la mission d’impressionner les proches. Les rôles apparaissent. Il sera pardonné car il a souffert. La maladie lutte. la douleur et la souffrance de celui qui est malade : ils trouveront un prétexte pour apporter des mots de soulagement autour d’eux. La pensée apparaît : une dernière raison. La maladie est surmontée quand on réussit à l’éliminer de son propre corps seulement au moment où celui qui est en bonne santé te l’a empruntée. On échange les places. Et pourtant.doit qu’éclater en sanglots devant les autres. Mais où commence et se termine la chaleur ? -Cela signifie de voir la désespérance d’un mort ! La désespérance d’un mort. On est mort. L’envie de vivre est arrivée à la limite. l’orgueil fait perdre la guerre aux deux. La maladie transforme l’être et lui offre en même temps des illusions.

On tremble. avoir l’intuition de la froideur de son corps. par larmes et indifférence. en résignés ! Le non-être est près d’eux. En regardant là. La peur a été toujours en soi. on s’effraye. En regardant là. Et combien elles t’ont aidé pour exister. c’est la joie que certains essaient de montrer à ce momentlà. Quel désespoir à l’enterrement d’un non-être ! Quelle souffrance dans ces instants ! Que de regret alentour ! Et ce qui est le plus étonnant. Ceux qui vous sont chers. en fous. s’ils existent. La terreur l’envahit et le désespoir s’amplifie. et le probable devient autre chose et ainsi de suite. Et on dit encore : « probablement ». On a été vivant. Frémir à sa propre image. mais elle donne également un courage fou. on se demande : « existe-t-il un monde unique ou un monde situé 72 . mourir et vivre en même temps. Le réel devient irréel. L’étonnement n’a pas de valeur ou … -Cela signifie accepter la résignation contre sa propre volonté ! À travers l’éloquence le hasard est détesté. et ils sont près du nonêtre. Les amis. en impuissants qui ne comprennent pas la mort. Les ennemis pareillement ! Et ceux qui vous sont chers … Ceux qui vous sont chers on les a quittés et on ne se rend pas compte qu’on ne se soucie plus d’eux. La communication se réalise par soupir et silence. On est mort. on se rend compte de l’état confus qui enveloppe l’être. de cacher sa propre douleur ! De combien de solutions aura-t-on besoin pour résoudre le problème de la résignation face à ce qui n’existera plus ? . par transformation et désespoir. Considérer sa mort. Et l’on voit et l’on sent qu’obscurité et cyanure.Cela signifie voir une lumière s’éteindre et attendre à ce qu’une autre s’allume! Quand on est sur le chemin du non-être le nécrologue se concrétise et la tristesse et la joie viendront près de soi. une forme inconsciente d’ailleurs de présenter la faiblesse de son propre être.regarder. et sa conscientisation provoque un état de solitude. voici les frayeurs qui composent le désespoir d’un mort. La solitude apparaît quand la peur devient plus intense. le non-être les transforme en souffrants. disparaissent eux aussi. Maintenant on est un cadavre sain. quelque part. sentir l’odeur de sa propre chair qui se trouve dans une continuelle décomposition. « il n’existe pas ». quelque part. La peur bloque les réactions. mais on vit encore. Que reste-t-il ? Le bouleversement qui disparaîtra lui aussi un jour … -Cela signifie méditer en regardant quelque part ! On réfléchit profondément et on dit : « il existe ». La volonté et l’ambition vont disparaître elles aussi.

Et pourtant. quelque part. L’existence qui s’autodétruit devient de la même façon un danger pour la création … -Cela signifie se contredire ! Quel monde calme ! Douceur mercantile ! On vit dans un état de béatitude. Il ne sert à rien de rire du comique de ce monde. L’esprit réfléchit. Il est inutile de se plaindre. Le corps cherche. l’esprit trouve … -Cela signifie percevoir un cri dans l’obscurité de sa pensée ! On est seul et on réfléchit ? On entre en contradiction avec sa propre personne. On parvient à une conscience chargée. Notre offensive est de fait notre attaque. de délire illimité. L’existence représente du danger pour la création. Un délire illimité. Le corps cherche. etc. Par nous. Là où l’esprit manque. On choisit n’importe quoi. On sent une odeur cadavérique de respiration. Le monde ? Une contradiction ! Le monde ? Une désillusion ! Le monde ? Un courage ! Le monde ? Une certitude ! Le monde ? Quelque chose en trop ! -Cela signifie trouver une folie pure ! Souvent les gens se heurtent les uns contre les autres. un délire fou. Passion entre les gens. L’existence du monde est-elle justifiée ? Notre propre existence est-elle justifiée ? Cela dépend de chacun. ce fait. le monde apparaît et disparaît.dans un autre. L’artificialité détermine la disparition de l’esprit. à un moment donné … -Cela signifie se provoquer une blessure dans l’existence ! On s’est tous éloignés du passé. ni même le regretter. l’esprit trouve. il se pourrait qu’une contradiction soit possible … -Il signifie vivre la désillusion ! Un monde brutal. mais aussi de liberté 73 . ? La pluralité du monde offre l’ambiguïté qui là. On est optimistes parce qu’on a droit à l’optimisme. Cette chose. Partout du vice ! Un monde aliéné ! Écoeurement total. On s’autoinvite à l’existence et puis on fait tout le possible pour se détruire. l’esprit réfléchit. Être condamnés à non spiritualité ? On prétend vivre dans un temps présent. toute initiative de vivre disparaît. On est pessimistes parce qu’on a droit au pessimisme. Un monde en délire. le corps trouve . Il est inutile de l’aider à triompher. voilà ce qu’on est. mais on choisit quelque chose de particulier. le corps trouve. On est les prisonniers du pourquoi.

mais plus rarement au début. Cette personne a grandi. Combien de mots. on veut sortir. Combien d’images. évader. Imagine-toi que soudain tu apprends que tu as très peu de temps à vivre. s’est tu et a frappé mortellement. Mais le bouleversement de chaque civilisation ne se conscientise qu’après son passage … Presque toujours on pense à la fin. On entend un cri dans l’obscurité de sa pensée. impressionnant jusqu’au moment où l’ennui intervient.utopique. un chagrin. le sort a réservé l’indifférence. Tout est majestueux. Peu importe la cause. tant de connaissances. Puis elle est devenue un dictateur insignifiant. on le sent ou il nous apparaît ? Ceux qui se considèrent comme supérieurs aux autres. mais également plusieurs sont nés. un éclair dans l’obscurité de sa pensée. Et alors. à certains a été réservée l’immortalité tandis qu’aux autres on a réservé la timidité et la frustration … En ce qui concerne le petit dictateur. Ils appliquent la dictature et la terreur sorties de leur propre frustration. mais nécessaire … -Cela signifie réfléchir la pensée ! À Murphy : si on ne proteste pas. -Cela signifie croire qu’il n’y a plus aucune possibilité ! Comment voit-on ce monde ? En fait. on n’a rien . tant de sciences. Une fois j’ai connu une personne dont les sages disaient qu’il avait eu une enfance pleine de timidités et de frustrations. respirer et / ou inspirer autre chose que l’illusion et le désespoir. tellement impossible à atteindre ! -Cela signifie imaginer son avenir ! Presque tout le temps on est obsédés par la construction des scénarii apocalyptiques. Pour ceux qui sont nés. Et pourtant. croient qu’ils peuvent profiter de ceux-ci. plusieurs ont chu. on ne sait plus rien … -Cela signifie accepter l’imprévisible ! Chanter ! Rire ! Pleurer ! S’envoler ! Voici quelques uns des impératifs dont on doit tenir compte dans son existence. on le voit. A ceux qui sont tombés. Un éclair. si l’on proteste. 74 . Quelque chose trop puérile. et cependant. il est possible d’avoir pire. Quelle serait ta première réaction ? Mais celle de ceux autour de toi ? Imagine-toi de même. A ce moment-là. magnifique. L’analyse de sa propre conscience devrait conduire à la confiance en quelqu’un ou en quelque chose ! Crier ! Conscientiser la destruction ! Aimer la maladie ! Sentir la mort ! Aimer ce qu’on ne croit pas pouvoir aimer ! Voici quelques uns des désirs de la majorité. Il paraît que l’humanité trouve un grand plaisir à imaginer de tels scénarii.

Quand peut-on disposer du silence parfait? En perçant le silence on s’imagine pouvoir comprendre vraiment ce qui est le bien. Pour cette raison peut-être le mécontentement des autres face à ce qui suivra. 75 . mais aussi avec des explications quelques fois contradictoires qui ne soutiennent chaque fois aucune logique par l’intermédiaire de laquelle les principes de base de la pensée soient respectés. Il s’agit de la crainte en ce qui concerne la moquerie des autres. On a presque honte d’exposer des pensées simples et être les adeptes d’une philosophie naïve. ce qui est la joie. à la reconstruction du monde. C’est une honte qui dérive de la crainte. du risque.qu’on t’offre la même quantité de temps pour reconstruire le monde. mais aussi sur ceux qui ont osé d’aimer profondément. le silence surprend seulement s’il se trouve en relation avec autre chose. Un prétexte en plus pour l’ironie de ceux qui nous entourent de se jeter sauvagement sur les âmes qui ont eu le courage de l’innocence. de la réalité. aux solutions. ce qui est le mal. Cette philosophie naïve dépend plutôt d’une logique de l’affectivité. Par le silence. etc. Le courage de transposer des pensées simples à travers une philosophie naïve suppose en réalité une sincérité innocente mêlée à un véritable délire idéatique. Toutefois. Qu’il peut être plaisant ! Et combien de violence il peut générer autour de lui ! Le non silence enveloppe l’être de tous les cotés. ce qui est la souffrance. une crainte parue de l’incompréhension que l’altérité affiche avec nonchalance. De cette manière. Le plus pur silence s’obtient dans la solitude. leur ironie. sur ceux qui ont accepté l’ambition et la résignation. Par le silence on se consume énormément. d’une décadence de la sincérité. Le plus pur silence naît toujours dans la solitude. le droit à l’auto ironie est pleinement justifié. la méditation demande de la solitude. face aux méditations puériles. Comment vas-tu procéder ? Quelle en serait la première chose à faire ? Demande-toi : « Que signifie philosopher avec passion ? » VISION DU SILENCE L’idée de silence accompagne en permanence l’être. attribuer des traits explicites permet à la pensée la liberté d’expression et aux sentiments de se manifester. L’exposition des pensées simples conduit à l’écroulement de la subjectivité dans la naïveté. on croit arriver à l’autoconnaissance. face aux pensées simples. sur ceux qui ont embrassé une philosophie du vol et qui ont eu le pouvoir de joindre un chemin du succès. face aux vécus écrits se transformera en ironie. qui a besoin parfois de banalité. mais paradoxalement en goûtant à la souffrance et en flottant dans la mélancolie on sent qu’on n’est plus seul. De cette manière. des vécus profonds. Mais existent-ils de pareilles choses en réalité? Par exemple. ressentant en soi de vraies angoisses existentielles.

de concepts. La réalité (re) construite et (dé)construite constitue une image située dans un horizon temporel spécifique. expliquée par les subjectivités engagées. Concepts cristallisés. passé). que je l’ai vécu au moment où j’en ai eu le plus besoin … Dans le rêve. Cet engagement (dé) constructif est en fait susceptible d’une critique véhémente de la part de ceux qui ont des prétentions à la normalité. vers l’âme. n’étant pas capables de rendre l’inexprimable et son symbolisme spécifique. par des renaissances spirituelles. Leur fidélité envers la rationalité excessive et envers les passions de courte durée trahit un monde parfaitement clos. Ainsi.Écrasé par le silence le plus profond. les spéculations conceptuelles – théoriques s’insèrent dans des dimensions spatio – temporelles qui appartiennent aux mondes possibles. de quelques manifestations barbares. par des régénérescences existentielles. l’ambition et la résignation. entre amour et haine. exprime une mentalité obsédée par des scénarios apocalyptiques. une réalité subordonnée à une dictature qui gouverne d’après les préjugés surprenants et après des principes mal appliqués. L’essai herméneutique de déchiffrer la signification des symboles trouve sa justification justement dans les interprétations données à la réalité. les critiques de l’affectivité préfèrent plutôt à étaler leur « intellectualité » par l’invention de quelques formes d’expérience violente. d’un rêve avec une double vie : un rêve qui veut se concrétiser (le désir. destinées à impressionner même la culture à laquelle ils se subordonnent. vers la volonté. entre confiance et méfiance. à mettre en évidence la structure que construisent certaines théories scientifiques. Le détachement de la réalité immédiate justifie la démarche initiée en vue d’accepter d’autres mondes. Bien sûr. vers les étoiles. la réalité expliquée par l’intermédiaire des possibilités n’exclut pas. Ainsi. La force du rêve met en évidence une possibilité de représenter la spontanéité du spéculatif. toutes se font coupables de l’explication du rêve. Ainsi. L’invasion des pensées sur les sentiments met en évidence une capacité cachée. mélange de théories. vers la connaissance et l’impuissance. cette situation n’est pas à condamner dans la mesure où la transgression des valeurs réactualise la symbolique de la réalité. le désir reçoit une forme et la matière se transforme en esprit. Un vrai spectacle qui provoque la guerre entre admiration et envie. Autrement dit. de théories renvoient tant à l’univers intérieur qu’à l’univers extérieur. vers des univers parallèles et des mondes possibles. Un mélange d’idées. une culture construite d’ailleurs artificiellement et superficiellement. idées confuses. Il est possible que je l’ai connu par intuition une fois. je commence à voir un monde dont je n’étais pas conscient jusqu’à présent. l’avenir) et un rêve qui s’est concrétisé (imagination. l’objectivité du monde. dans la vertu d’une logique affective. Quel est au fond le but de l’existence ? Il y a des justifications déictiques par 76 .

l’indifférence blesse notre âme. Malgré tout. Pourtant. Par la suite on est soudainement épuisés par cette vie. La vie et la mort mettent l’empreinte sur nous. on meurt plus tôt que l’on s’imagine. C’est un état déplaisant. L’avenir dépend de nous mêmes. qu’une menace nous guette. La confusion règne souvent dans ce monde. Dommage ! La pensée de l’éternité développe silencieusement des stratégies convenables pour accepter l’inévitable.l’intermédiaire desquelles les interprétations sur l’existence sont rendues par un processus de décryptage des symboles de la réalité. Je m’obstine à y croire. des troubles. la crainte. mais aussi l’émotion puissante. le courage. ses théorisations deviennent inconséquentes dans la mesure où certaines affirmations sont impossibles à confirmer. mais aussi les modalités alternatives de représentation des possibilités renvoient au conventionnalisme. de la douleur. Au fur et à mesure qu’on s’inquiète. je ne voudrais pas du tout polémiquer avec qui que ce soit. l’ambiguïté des interprétations. INVOLUTION Certaines personnes croient que cette vie est une chose merveilleuse et trop courtoise avec eux mêmes. On respire à peine. on recueille des trésors comme la vertu. Aucun sentiment ne passe facilement. Prendre conscience de cette situation génère diverses interprétations de la réalité. De même. Car on assemble en nous de la souffrance. l’élaboration d’un conventionnalisme suppose l’acceptation des présuppositions qui se trouvent au fondement à la compréhension de l’intentionnalité. Nous sommes habitués à festoyer sur nos sépultures. au carrefour de ces chemins. Une pensée dépourvue de préjugés met en évidence un statut spécial du bon sens. mais j’admets que tous les pièges de la vie sont néfastes en relation avec ce qu’on appelle notre béatitude. Une telle tolérance exclut pour toujours l’optimisme. surtout parce que. bien que les ironies iront croissant. ne peut tomber dans l’oubli sans une démarche récursive dans ce qui a été déjà vécu. la pensée se révolte et de cette protestation naissent le risque. Toutefois. En plus. on conscientise tout état d’angoisse. Malgré cela voici pourquoi la vie et la mort sont profondément moins susceptibles d’analyse dans la mesure où on subit l’accablement de ces obsessions. le souci. Bien sûr. l’harmonie et l’espérance. Et en précisant tout cela. L’apathie de la méfiance vient d’un 77 . par cette façon de voir la réalité. C’est une émotion puissante qui nous fait découvrir un monde affamé. les confusions conceptuelles. J’ose dire. Par la folie la passion prend vie. se manifestent irrémédiablement la folie et la méfiance. À ce moment.

Dans ces conditions. parce qu’elle peut porter à l’involution. les temps changent les mentalités. semble-t-il. la violence des ignorants. cela. D’ailleurs. à se développer dans l’espace des mondes possibles. Tout espoir se dissipe avant qu’il ne prenne des racines. toute approche ou expérience en vue de trouver au moins un monde possible d’une part. suppose un certain risque. Le tragicomique de cette situation résulte du fait que. l’ambition prend la forme de l’ombre de la résignation. Pour cette raison. parfait qui justifie. dans une petite mesure. alors quelques-uns des problèmes spécifiques aux différentes formes d’existence pourraient être compris.monde où les situations sont renversées. L'excès de sacrifice enthousiasme ceux qui désirent le non-être. Les traces répugnantes laissées par cette attitude suggèrent l’existence de l’imbécillité au niveau existentiel. dans un monde où la méfiance règne. l’expérience spirituelle met en évidence un processus organique par l’intermédiaire duquel une forme de sacralité. la fragile et délicate innocence de la sincérité est admirée et méprisée en même temps des ignorants. un tel formalisme serait la preuve du pragmatisme dans les conditions où. Mais le problème de ce formalisme réside dans la découverte des axiomes existentiels. D’ailleurs. Davantage. explique l’existence des mondes possibles. et ses lois de l’autre. Par la méfiance toute forme de vérité n’est plus ancrée dans la réalité. Des intérêts mesquins tracés au niveau des mentalités dirigent le regard acide de la méfiance vers l’être. les menaces doivent être cultivées précisément pour consigner dans l’histoire le sacrifice de ceux qui croient à un monde meilleur. et pourquoi pas. On réalise de la sorte une insertion affective profonde au niveau des mentalités. justifie les grimaces de la décadence prédestinées. matérialisée dans des manifestations sauvages. De cette façon. Seuls les enlacements passionnels entre l’ambition et la résignation dévoilent le désir de lutter contre l’imbécillité. à la prédestination. 78 . Une méditation sur les mondes possibles signifie le refus de toute forme de réconciliation entre violence et non-violence. Malgré cela. personne ne doit être étonné par le fait que le découragement est une forme cachée de ce manque de pouvoir. À ce moment. par des charlataneries et des compromis. dans l’expression des prémisses qui se trouvent à la base de la possibilité des mondes pareils et dans des tentatives continues d’établir les corrélations existant dans ces formes ontologiques de manifestation. on peut réaliser le passage d’un monde possible à un autre. par l’intermédiaire de celui-ci. si on trouvait un formalisme adéquat. Seul celui qui ressent l’absence de la personne aimée peut être encore digne de confiance et. Mieux. brutales trahit des manières ignobles. L’esprit de l’éternité s’exprime dans la vivacité de ceux qui acceptent cette perspective. immanente d’ailleurs à l’existence. Cette lutte prolonge le processus de conscientisation de l’autonomie de l’angoisse sur la personne.

en amour il y a des stratégies de communication issues de l’égoïsme subjectif de l’être. Comment l’amour interdit pourrait-il être compris. les acteurs impliqués dans cette transaction « profitable » sont toujours séduits. Autrement dit. ceux impliqués dans ce processus de vente – achat doivent assumer des risques. embrasser simultanément plusieurs formes d’amour et essayer d’aimer 100% toujours simultanément suppose une construction artificielle dont la structure se trouverait sur des sables mouvants. plein de dangers que peu ont le courage d’embrasser. D’autre part. la manière dans laquelle apparaissent des pourcentages insatisfaisants. du point de vue logique. le racheter après. chargée de passion. au moment de la séparation de quelqu’un qu’on aime). mais aussi prendre en compte la faillite affective concrétisée par le suicide émotionnel (un acte présent. En d’autres mots. investir tout dans l’amour ne suppose seulement accepter la béatitude et le paroxysme du délire. captivés par ce « jeu » de l’amour. Ainsi. l’idée qu’on peut aimer différemment avec la même intensité ne peut être comprise que s’il y a le courage de l’individualisation émotionnelle. d’accepter. Qu’est-ce qu’on désire le plus ? Être aimé 100% ! Et comment aimer absolument l’être ? Comment aimer 100% ? Comment exprimer ses vécus par ce pourcentage se rapportant aux différentes formes d’amour ? Accepter cette « stratégie » d’aimer signifierait aimer d’une autre façon que les autres. de vivre. au nom de l’amour. Pour cette raison. et cela toujours. comment les différentes formes de l’amour pourraient-elles être acceptées lorsque la méfiance hante en pleine liberté et à chaque instant la raison et les émotions ? Dans ce cas-là.Le simple constat de l’impuissance suppose vendre quelque chose de son propre être. Mais lequel ? Cette attitude reflète des possibilités de manifestation de l’esprit qui traverse simultanément l’agonie et l’extase. C’est un amour pétrifié. à savoir celui d’interpréter (d’ailleurs. Et qu’est-ce qu’on pourrait mieux vendre que ce qui vaut plus que la vie et l’éternité ensemble ? La réponse est : l’amour. Incontestablement. tout un processus de transformation de ce qui est dans une forme possible 79 . l’incertitude en amour suppose un danger. on a besoin d’un autre impératif catégorique : renoncer à une forme d’amour pour une autre. L’existence de plusieurs formes d’amour illustre aussi la manière dont on prodigue les vécus. Et cependant. Toutefois. Celui qui est aimé admet de la part de celui qui aime la quantification. survenus d’une morale non-conformiste. la raison se rend coupable d’immixtion dans tout processus affectif) tout état vécu par un processus de quantification. Un impératif catégorique s’impose : vendre l’amour. la méfiance naît de l’incompréhension. interdit. vécu émotionnel qui relève un formalisme logico – mathématique totalement différent de celui de la normalité. d’ailleurs. et le déposer de nouveau dans sa propre âme par un sourire plein de vie et par une émotion profonde. On peut constater des situations affectives sous l’aspect des significations attribuées par des formes spécifiques d’amour même dans le cas où le traditionalisme ne fonctionne plus.

Cependant. mais de la différence dans les perspectives. arrivant tout court à s’imposer devant ceux qui. Des êtres faméliques et désireux de s’exprimer par apathie et ennui existentiel. À la base de ce monde reposent les expériences subjectives de l’existence qui acquièrent des sens multiples de manifestation. situation qui entraîne un état d’euphorie de l’esprit en général. les redoublants de l’existence. la nécessité des degrés de vérité dans cette dimension. si elle arrive à persuader. à un moment donné. ceux-ci pourraient être nommés. Deux choses sont visibles : l'intrusion de l’homme parmi les gens et les discussions animales de l’homme avec soi-même. pour cette raison. les uns veulent autre chose. pour cette même raison. ceux-ci parviennent à récupérer assez vite l’handicap. Impliquée dans la manifestation de l’esprit. semble-t-il. à juste titre. autrefois. se relève comme ayant des rapports divers avec la non-existence. en décadence. De la sorte. c’est-àdire seulement une tentative de comprendre la réalité. suggère un raisonnement logique. quoi qu’ils fassent. peut-être. En d’autres mots.d’existence. en tant que trait particulier de l’être. on attribue 80 . Autrement dit. Cette chose suppose la tentative d’obtenir la perfection par l’imperfection. Pour cette raison peut-être chacun désire. ils sont soumis à la fatalité. est amplifiée précisément par leur consensus. Les deux critères deviennent complémentaires justement pour souligner. la foi et le cimetière représentent des lieux où ceux-ci se retirent pour un repos bienvenu après un temps qui s’est écroulé plus vite que l’on ne pensait. En fin de compte. propre aux subjectivités impliquées dans cette métamorphose. l’existence. Il est normal que tout se déroule de la sorte. Le monde de l’esprit renvoie à une émancipation d’un certain type de ressentiment. les ont condamnés à l’existence. Ceux qui se complaisent dans la répétition des erreurs ne peuvent être reconnus dans l’histoire que par l’attitude malicieuse dont ils font preuve aux moments où l’instinct animal ressurgit. comment peut-on ne pas être profondément déçu par la buée de l'ivresse que celle-ci exhale ? Une nausée infinie envahit toute personne qui réussit à conscientiser la cupidité. Mais l’incertitude n’offre plus de la compréhension. Ces caractéristiques représentent des stéréotypes d’une analyse rigoureuse de la part de l’être. parce que la réalité se soumet tantôt à la correspondance. C’est comme si l’on savourait le silence de l’âme dans un monde tourmenté. à laquelle. la symbolique axiologique des comportements. l’existence des mondes possibles est justifiée. Mais comment comprendre la réalité quand on reste profondément dégoûté par la misère que l’être humain verse. toute compréhension plus profonde de la réalité acquiert des connotations qui renvoient à l’inflexibilité et au mécontentement. l’hôpital. un autre monde. Le glissement dans ce monde encourage le soupçon et la frustration. Mais cette perspective. et son évitement ne peut se faire que par des manifestations paranoïaques. tantôt à la cohérence. peut-être. d’habitude. Mais. Interpréter la subtilité de la décadence signifie ignorer la superficialité.

la force de la résignation est ressentie dans la conscience spirituelle de l’être. Tout ne se réduit plus maintenant qu’à un amour pétrifié. Par cela on révèle un perspectivisme inéluctable destiné à justifier la recrudescence de la résignation. celle qui. je préfère la sincérité de ton image. je préfère le sacrifice égoïste. elle devient évidente pour toute forme de manifestation de l’esprit. J’aperçois une beauté dans l’âme et dans tout ce qui existe en elle. La tentative de rechercher la réalité par le rapport être – non-être a à la base des prémisses qui illustrent une certaine variabilité individuelle. Je t’adore dans notre immortalité dans laquelle les frissons se laissent découvrir par l’autre. étoile lumineuse qui tombera bientôt. Parle à un moribond de résignation et ensuite regarde-le. acquiert un aspect inextricable. je t’aime en silence en vivant ton soupir. Pourtant. Je marche vers l’autre. Ainsi. j’accepte la lumière de la mort à laquelle tu donnes naissance. Je m’approche de toi. Mon amour. En conséquence. en échange. Le regret que celui-ci exprime à ce moment-là ne relève qu’oubli et bouleversement. donnant naissance au regret. j’arrive auprès de moi et je sens la froideur qui domine l’être. AMOUR PÉTRIFIÉ Un silence qui m’est cher me détermine à supporter l’amour en face de l’autre. J’attends l’instant de demain … J’attends l’instant de l’avenir. à un désir fou de survivre. tu m’ouvres des chemins qui disparaîtront bientôt dans le vertige de l’éternité. les horizons de l’éternité relèvent la potentialité subjective qui détermine l’appréhension du mystère. a le courage d’aimer. j’attends que sa beauté arrive plus vite pour nous rencontrer et pour nous regarder dans les yeux avec un courage qui n’a pas besoin d’explications ni de justifications. En même temps discute avec lui pendant ses derniers instants de vie sur le succès et l’ambition. et pourquoi pas. de ton âme. demande-lui une opinion là-dessus. observe ses réactions. Un charme subtile offre de l’amour infini à l’autre. l’intentionnalité représente le principe qui correspond au désir de survivre. je sens comment la chaleur de 81 . Rapportée à la volonté.un conventionnalisme prédestiné. L’ambiguïté de la possibilité comporte des expériences de la continuité et l’oubli ineffable se régénère par des réflexions incommensurables de l’esprit. De cette façon. Fleur de printemps. au moment où l’existence est convertie en non-existence. De la sorte. tout type de morale est réduit à des simulacres de son propre être et les messages apocalyptiques découragent les attitudes. Pour cela. tout ce qui tient à une possibilité. Mieux. Je vois une image qui provoque un frémissement profond à mon être. indifférent à la brutalité que l’indifférence de ceux qui vivent dans un autre monde jette sur lui. la vénalité de l’éternité devient inexpugnable.

la sacralité a besoin de souffrance. Le refuge dans le souvenir approfondit l’illusion. L’obédience de l’altérité modèle par expérience la douleur.un état affectif qui l’approche de l’autre. La statue ne va pas résister longtemps. mais n’a plus le pouvoir de le montrer. qui mène à la déception par la méfiance. le rêve. De cette manière. C’est la statue qui vit à travers l’espoir. se transformant graduellement dans quelque chose de froid. La tristesse est nécessaire parce qu’elle peut être éloignée par la joie. La joie signifie accepter le regret. de rire. L’effondrement de l’espoir demande la condamnation à mort des fleurs qui ont réjouit une fois l’être entier. Elle pleure à l’intérieur. une joie du regret. C’est la larme du regret. Le déchirement du désespoir développe silencieusement des remords et des anxiétés qui donnent des satisfactions au profane. sa destruction. Pour cette raison. Le seul essai par lequel on peut sauver quand même l’être est la décadence de laquelle on prend conscience par le rêve. puis détruit avec la plus réelle cruauté. personne ne résistera jamais à la décadence de la sincérité. entre la statue et l’autre. de mépris. de se réjouir. l’isolement « contribue » à la construction d’un monde où l’autosuggestion accapare l’esprit déchu. aux souvenirs qui viendront. La souffrance illumine la pensée. Son image disparaîtra comme tout disparaît dans l’infinie dimension du silence. le vent de l’oubli la dispersera sur l’impuissance des autres. L’essai ne réussira qu’intoxiquer son propre être avec une morale irrationnelle. Par l’espérance. l’immersion en lui. d’accomplissement. L’âme pétrifiée n’a plus le pouvoir de ressortir. La statue pleure . l’angoisse. Par ces souvenirs l’absence apporte un sourire discret qui peut être observé chez celle qui a été une fois une statue. elle s’éparpillera. mais elle n’est plus elle-même. mais doit apporter de la joie. de la résignation. la rend plus lucide. L’âme pétrifiée aime. Dans cette lucidité. tout prend un sens : l’appel du rêve. Du rêve naît une réalité. d’où une goutte de souffrance vient perler. du rêve une réalité devient souvenir. suppose. Malgré tous les efforts pour résister à la décadence de la sincérité. beaucoup de joie. La statue commence à pleurer de joie. en fait. Au fond. Le succès de la souffrance dans la morale 82 . tout a un but. de l’impossibilité. Cette métaphysique de l’illusion acquiert l’aspect d’une réminiscence nostalgique. la résignation. la statue sourit méprisante en regardant vers l’avenir.l’âme devient moins chaude. Pour cela. de la décadence. elle pleure parce que son amour envers les autres ne peut plus être exprimé et compris. L’être se pétrifie progressivement lui aussi et le piédestal se construit lui même justement à cause de l’impuissance de l’action. un sourire où s’entrevoit à peine la souffrance composée d’amour. agréable quand même. La statue est puissante. Une (inter)dépendance nécessairement logique où la spiritualité est située au rang de la vertu. un espoir vain qui permet une lutte entre la vie et la mort. personne ne peut y arriver. doit être construit. elle résiste aux vicissitudes. pour se concrétiser. Toutes les pensées se lancent avec acharnement vers ses propres émotions. L’image pleine d’espoir de la mort ne doit effrayer personne. mais de tristesse aussi. L’âme regarde par les yeux de la statue.

Avec un baiser le temps suspend le malheur et allume le tourment de la souffrance. La certitude qu’il n’est pas possible qu’un destin s’accomplisse signifie. Si cette réalité n’est pas entretenue par ceux qui sont impliqués dans l’acte de l’amour. L’amour absolu est un miracle qui dépend beaucoup des subjectivités impliquées. Des 83 . La sensibilité et la méfiance déterminent les pouvoirs de la résignation à se déchaîner sur ceux qui s’aiment. une découverte. Pour cela. les ailes de la résignation enveloppe l’être sous le prétexte de la protection face aux turbulents états affectifs. par lequel on exprime le pouvoir d’un baiser.s’explique justement par l’existence de l’irrationnel au niveau de la conscience. Des insinuassions provocantes apparaissent des désirs passionnés exaltant l’amour. De cette manière. Qu’elle est incitante et épouvantable la provocation ! Combien d’adrénaline et de peur s’écoulent de la manifestation de la provocation ! Un état euphorique par lequel l’âme inquiète prie pour la survivance. La simplicité de la prière étouffe justement ce qui a besoin de délivrance : l’être. les simulacres de l’histoire finissent par un refuge dans le nihilisme. les innombrables matrices de la possibilité confinent la personnalité de la nature même. que tout devient autre. L’ancrage dans la résignation représente une forme d’authenticité de l’être. Un saut sans regret touche une absence fragile qui valse sur le rythme de l’amour. et une étrange inquiétude renvoie à une froide souffrance de l’âme. Un refuge lamentable paralyse les émotions de l’être. la simplicité dans ce processus se transforme dans une hyper complexité spirituelle destinée à assurer la révélation mélodieuse de l’amour. Le scepticisme et la méfiance déterminent que la sagesse soit indifférente envers toute forme de provocation. l’amour créée des perspectives qui visent la régénération de tout état affectif. l’attitude est celle qui compte plus que l’essai d’harmoniser l’intelligence avec les degrés de compréhension spécifiques à l’univers. De cette manière. une illusion avouée ou non devient l’épouvante de toute forme de l’existence. Seulement un geste. le caractère indissociable de la relation entre l’amour et la haine relève un paradigme signifiant dans le processus de (re) / (dé) construction de la réalité affective. Suffoqué par l’incompréhension de ceux de l’entourage. Au fond. De cette manière. l’être refuse la vie en annulant la générosité de la création. Cependant. Par subtilité. Le mystère que celles-ci affichent ne fait qu’approfondir la signification de l’acte de l’accomplissement. Le mécanisme de l’amour ne peut être compris qu’au moment où l’intérêt pour le miracle est éveillé. Graduellement cette « religiosité » se détériore et devient banalité. alors le drame des âmes est inévitable. l’être n’exclut pas l’étonnement et la déception. relève le fait que tout peut se transformer. au fond. Les souvenirs nostalgiques viennent à ignorer d’une certaine manière le fait que tout amour accompli s’est consumé au nom d’un sacrifice. Il s’agit d’une infatigable justification de l’amour envers celui de l’environnement et même d’une attitude qui doit être dépassée. En plus. Paralysé par une certaine contradiction ontologique. mais aussi une illusion.

les déceptions. vécues mais pas avouées. de l’abandon. comme supplément et comme refuge devant la mort. La provocation compromet le courage et l’hypocrisie de la certitude suppose l’exacerbation de la mélancolie. L’aisance avec laquelle l’amour se détruit suppose une décadence incurable qui prédit l’indestructibilité de la résignation. Cet inachèvement supprime la garantie du délire. contiennent de l’amertume. Tout silence exprime le fait que l’amour n’existe qu’au moment où ceux impliqués dans cette émotion désirent de tout cœur aimer. De cette manière. Les limites dans l’amour stimulent toujours les sacrifices. Une peur infinie fortifie la conviction que l’amour peut être le résultat d’une passion stupide qui a cependant la prétention de décrire une certaine réalité. ne fait qu’entretenir le risque de nous compromettre par la peur. Et cependant. quelquefois intempestives. En reniant l’amour à cause de l’amour. de la souffrance. Ce qui sauve pourtant cette « contrevérité » et l’amour même.émotions intenses. on tombe dans le délire par l’annulation du désir. à cause d’une peur inexplicable d’aller plus loin. Une perspective dans laquelle est évident le glissement dans la tentation. les maladies de l’être transposent dans l’obscurité les plus purs sentiments en les contaminant avec méfiance. L’humiliation trahit une réalité déprimante où un instant de solennité domine les âmes pétrifiées. suppriment la vitalité de l’amour en s’écroulant dans l’indifférence et la médiocrité. il naît et reste profond même dans l’éternité. Par leurs structures. la merveilleuse pensée de la décadence pratique le chantage sur sa propre existence. Les cris d’aide déclanchent une avalanche d’incompréhensions et des carences au niveau de la communication émotionnelle. l’être se révolte. alors sa pureté est hantée par des souvenirs désagréables et par des déceptions effrayantes. le courage de continuer la lutte. À cette révolte manque quand même. L’amour s’accomplit dans l’oubli. Perdre l’amour à cause de l’amour ! Les déceptions ouvrent des chemins qui mènent vers des ironies et des folies qui substituent à leur tour une pratique affective. Le monde de la décadence suppose une émancipation maniaque qui trahit les préjugés existants au niveau de la pensée. dans un monde en décadence. Il est affreux de conscientiser que les souvenirs nous aident seulement au moment où le désespoir relève une forme sauvage d’amour. Si dans l’amour on essaie le paroxysme. l’aspect âpre de l’incertitude relève sa propre impuissance d’accepter l’égoïsme. Cette émotion répétée. Petit à petit. en repoussant l’amour à cause de la peur de risquer. mais aussi l’intérêt manifesté inconsciemment. de l’agonie. Une vanité cachée dans une forme quelconque de puissance de l’âme montre la peur d’interpréter. La dimension compréhensive de la pensée supporte des 84 . Tant les souvenirs que les déceptions raccourcissent la vie par des pensées dangereuses et par des préjugés torturants. En conséquence. paradoxalement.

au drame. L’amour. Nonobstant. commence à se rappeler d’un amour interdit … RÉALITÉ Rêve être. rêve. L’exubérance de sa nature est accompagnée par une dernière mobilité. aux errances navrantes. commence à conscientiser qu’elle est simultanément un être et une statue. l’être peut analyser sa propre condition existentielle. comme expression de la fin. Toutefois. une certaine dynamique reste à l’intérieur comme une preuve de la capacité d’empêcher l’apparition de l’éternité. situation qui provoque cependant dégoût. L’être commence à devenir réfractaire à tout acte réalisé contre soi-même. Par une attitude d’indifférence. commence à déchoir. De cette façon. l’enfermement en soimême déterminent une sensibilité contagieuse qui peut être transmise autour de soi. Les fautes de l’existence ne mènent qu’au dégoût. des nouvelles images apparaissent. Un frémissement puissant confirme le gaspillage d’émotions. implication passive. Toute trace de suspicion mène au vertige. Par ici. son lieu étant pris par l’immobilité. Un désespoir sublime hante la pensée désireuse de lucidité.action) ne suppose que de la dignité. rêve si tu désires l’illusion ! Rêve si tu désires le succès ! Rêve si tu désires rêver ! L’instant de la séparation est arrivé dans notre monde. à la déception. L’abus d’inconscience devient efficient dans les conditions où l’amour résout le problème du désir. et à ce moment les pensées se 85 . Les habitudes et l’automatisme des volontés externes mènent à une tyrannie qui déborde sur l’être. La profondeur dans l’amour a un aspect pragmatique si les larmes naissent en essayant de connaître le bonheur. les forces du monde extérieur contraignent la liberté de l’être qui désire la vie par dignité. L’intériorisation. résulte d’une illumination unique. Graduellement. la vie vécue par indifférence devient merveilleuse et la rationalité en cours de transformation est troublante. mais aussi la petite goutte de délire qui mène à la révélation. à l’extase. Le fait de faire preuve d’indifférence (par l’action et non par la non . Il existe la conviction dans la possibilité d’adoucir n’importe quelle fureur instable venue de la part de ceux qui ont l’impression qu’ils sont des dieux. on ouvre des perspectives. peut-être les mentalités changent aussi et l’état d’esprit pourrait être différent. la vie devient douce. De cette manière. méfiance (des deux parties). La statue commence à rêver. L’incertitude déchire toute trace de rationalité en donnant naissance à la plus rassurante forme de nihilisme. le désir de vice.transformations génétiques par des théorisations et des interprétations naïves. à une danse en face de la mort. tout mouvement cesse.

Aux hommes celle-ci illumine et raffermit l’esprit. Celle-ci. Les états intérieurs transposent le désir de l’âme de se révéler en donnant naissance en conséquence à un système axiologique. Quelle lutte et quel acharnement exprime la nature humaine devant la résignation ! La résignation est une philosophie qui travaille par la voix de l’irrationnel. De cette manière. De même celles-ci expriment les idées de mort et de vie. On doit savoir seulement trouver le rythme spécifique à la divinité. On peut dire seulement : les nuages. le ciel. le processus entier de la communication donne naissance à l’espoir de vivre et de COMMUNIQUER.même passent et la divinité reste. Mais qu’est-ce que signifie rêver ? Il signifie voir l'exaltation de la pensée. Tout cela se voit fort bien dans les fleurs. avec de l’expérience et de l’amour. l’être en soi . transpose en plan gnoséologique des images destinées à relever le pouvoir de cet univers. des mondes possibles. alors leur mode spécifique de vie relèvera la sagesse. Si on se préoccupe d’elles. s’enfonce dans la lumière et l’obscurité du commencement. 86 . Mais la communication exprime des états ontologiques démesurés et les dimensions symboliques spécifiques à ces vécus dévoilent l’intentionnalité de sa propre conscience. les étoiles. leur vie sera plus longue et plus belle. l’idée devient autre chose et le monde possible relève. à tout moment de l’existence la danse et le chant sont omniprésentes par l’intermédiaire de la divinité : la danse du genre humain et le chant de l’univers. à son tour. Une fois singularisée.transformeront dans les souvenirs d’autrefois. de fait. la nature humaine étale une insolence royale devant la résignation. De cette façon. La danse de l’univers exprime toujours une réalité. Cette transformation expose un échec du conceptualisme. Également restent le mot. Les fleurs sont singulières par ce qu’elles sont et ce qu’elles expriment. Les gens pareillement. et le sommeil se fait une place dans l’âme. s’ils sont arrosés de temps en temps avec des idées. il signifie entrer soi-même dans la danse de l’immobilité. l’immortalité et l’omniprésence expriment les conceptions de vie et de mort. S’élever au niveau conceptuel suppose une persévérance de l’idée d’être ce qu’on n’est pas. En échange. la nuit tombe sur le jour de l’espérance. Celui-ci. On ne peut pas s’échapper à la pensée et pour cette raison elle reste pour toujours un ami véritable dans la COMMUNICATION. Pour cette raison peut-être l’exigence de la nature humaine ne veut pas accepter la nuance métaphysique du sens commun. à son tour. Mais elle oublie que les rois ont aussi leurs rois. L’éloquence proclame la vertu et la cognoscibilité de la réalité sépare la délicatesse divine du mal volontaire. Le rêve et la danse forment la pensée et sa pureté transforme empiriquement notre modalité de vivre dans cet univers. La danse de l’univers s’accomplit par le chant de la Création et l’AMOUR se sent dans l’action de la divinité. De cette manière. la vie. l’âme. En conséquence.

87 . provoque une joie spirituelle mais aussi une rêverie agréable. Un scepticisme exagéré devient coupable de la vulgarisation de l’idée d'admettre la vie comme forme de manifestation spécifique : à la fois diffuse et antérieure à l’éternité. ceux qui s’aiment doivent seulement être convaincus qu’il existe un monde où l'harmonie et la tolérance représentent des critères qui ont une valeur affective. caractérisés par logorrhée contagieuse. dans un espace trop étroit pour que celui-ci puisse atteindre l’accomplissement absolu. Par conséquent. la réalité séduite par la joie des subjectivités existentielles qui prennent part à l’acte de l’amour assimile en soi des gestes qui dévoilent des témoignages troublants. La consolation ne représente une récompense qu’au moment où les larmes de l’âme n’ont plus de valeur. L’amputation des sentiments trahit un trait particulier du temps. Toutes naissent des inhibitions spontanées par lesquelles l’amour interdit devient pur et profond. La vie est un douloureux prélude ! Des images hostiles de la consolation se joignent à la rêverie.L’expérience ontologique relève une image qui renvoie à la résignation. d’une part. du sacrifice. Malgré cela. la multitude de perspectives improvisées par la raison porte à la néantisation de toute forme d’existence. de la résignation. ne contestent pas l’amour. préfèrent admettre que l’amour interdit est un sujet tabou. Le temps de l’amour de ceux qui tombent amoureux est un temps qui exige des caresses. là où deux âmes s’aiment il existe le désir et celui-ci éblouit et exalte l’être par une attitude contextuelle qui illustre des sentiments bienfaisants. Contre un amour interdit on exprime l’opinion de ceux qui ne comprennent pas la contextualité et. L’acuité de cette image trouve son explication dans l’insuccès de la vie. d’autre part. Dans cette situation. L’engagement de ceux qui s’aiment est évident vers une stratégie affective de type puérile. Dans ces conditions les expressions symboliques se transposent dans une équation où les inconnus ont besoin d’interprétations métaphoriques. Cette communion s'affaiblit seulement si un certain paramètre de cette équation devient récalcitrant en s’opposant à une analyse rigoureuse. Le charme par lequel le désir dévoile les sentiments. de manière à assurer la certitude par l’intermédiaire de laquelle les subjectivités impliquées dans ce processus. Par conséquent. profonds. et. de la volupté. véridiques. dans un monde trop paresseux pour comprendre les vrais sentiments. mais aussi des ambiguïtés accablantes nées des interprétations outrancières de la rationalité. Toute incompréhension de l’altérité se concrétise seulement par automatisme car l’amour profond apparaît. entament des discussions méprisables. Sa chanson relève cependant quelques tressautements de la raison. du rêve. D’autres qui comprennent seulement ce qu’ils désirent comprendre. La pureté d’un tel amour profond ne vieillira jamais. assaillis par l’agitation de l’altérité.

Au contraire. Il est dissimulé à l’intérieur de l’être et surgit à la surface au moment où il est provoqué par le souvenir. Le dénominateur commun de toutes les interprétations relatives à l’être est justement la tendance de la pensée à adopter une certaine attitude envers ce qui est interdit. Les modalités d’expression établies sur le principe de la survivance relève le fait que les législations deviennent compréhensibles quelques fois par des explications apparemment ingénues. les interprétations de la réalité déterminent des formes discursives diverses pour présenter la contextualité. Malgré tout cela. La sacralité ne compte plus autant qu’on jouit de bonheur sans que celui-ci soit conscientisé. amours qui ne s’accomplissent jamais. Mais cette démarche vers la compréhension du mécanisme de l’amour est ralentie justement par les limites jusqu’où les états affectifs peuvent être apportés et comprises en général. scepticisme. l’ambition se différencie de l’impuissance. Les syncopes de la pensée résident dans ce qui concerne le choix. Dans ce contexte. La forme pour expliquer cette situation réduit significativement la compréhension de cet amour interdit. les sentiments s'intègrent dans une réalité temporelle où l’éphémère élimine la rigidité de l’appréhension. le courage de la peur et la décadence de l’envol. Le dramatisation du souvenir amplifie la souffrance de l’être. Comprendre « l’ordre » dans les termes d’un langage compréhensible suppose une façon d’aborder et de réévaluer les résultats offerts par l’intermédiaire de l’expérience. Inévitablement. de la subjectivité. 88 . dans les deux situations les sentiments transmis se transforment et restent profonds pour toujours. la perspective sur la réalité met également en évidence des images défavorables apparues à la suite de l’application au niveau existentiel d’une méthode moins inspirée d’analyse – interprétation. Dans ce cadre alternatif. particularisation. Pour cette raison.Assumer une telle stratégie en vue de « clarifier » les sentiments d’après un certain modèle a comme but d’atteindre l’absolu. Le perfectionnisme affiché interdit toute limitation dans la manifestation de l’esprit. L'option dans toute action représente un aspect subtil de la liberté d’expression. les décisions subjectives se fondent en grande partie sur la spontanéité. En d’autres mots. ne peut plus être chassé que par la tentative de l’oublier. de cet amour véritable et profond de la part de l’altérité. l’application des idées et des théories les plus intrépides au niveau de l’existence détermine la restriction de la liberté d’expression et en même temps engage des conflits entre les valeurs. Un sentiment. une fois né. Cette prédestination représente la garantie qu’à tout moment la lumière de la résignation provoque des vertiges et des décadences. la conscientisation de l’absolu suppose rationalisation. De cette manière. Les mêmes idéologies qui font l'éloge de l’ambition plaident pour des solutions par lesquelles la communication des idées n’est pas toujours comprise. Cette peur imprécise résulte de l’apostasie.

L’achèvement se métamorphose dans des images symboliques qui semblent donner des significations favorables et qui se dispersent dans une existence simple. en sous-estimant la liberté d’expression. Cette idiosyncrasie. De cette façon. Par conséquent. La pitié. Les sentiments axiomatiques ne dénaturent pas (l’oubli inhérent immobilise l’amour) la noble intensité. autrement dit. l’euphorie. De tout cela. mesurable. la réflexion 89 . permettent la création du possible en fonction de certaines stratégies d’interprétation. la subjectivité perd de sa propre vitalité. Davantage. De cette manière. Quoique imprécise. La réalité relevée et révélée convertit cette intégrité dans un système de valeurs. elle n’a plus aucune valeur. D’ailleurs. L’indolence de l’ubiquité douce impose aux vécus l’adulation. suave. D’ailleurs. respectivement contre. La chute en désuétude de quelques mentalités. l’expérience justifie incontestablement toute forme de manifestation de la vulgarité. Toute théorisation se concrétise par la tentative de secouer le système avec le risque même de créer plutôt du chaos que de l’ordre. L’esprit survit par la subtilité justement parce qu’il produit des rapports d’opposition. une telle image suggère une attitude persuasive. La théorie de l’émulation implique utopie balsamique.L’adhésion à une idéologie stimule l’illusion en offrant en même mesure une image sur l’intégrité. cette image est déterminée par une caractéristique en quelque sorte stigmatisée par des préjugés. Malgré tout. de la dignité et de l’affectivité. la déterminera à recourir à quelques subterfuges par l’intermédiaire desquels puisse s’accomplir l’extinction des actions qui ont comme but le changement des mentalités. les conséquences difficiles de cette approche expriment le fait que la diffusion de quelques nouvelles théories peut mener à la marginalisation et à l’ironie. le changement en général. il y a des sens qui sont moins importants relatifs à la démarche interprétative – argumentative dans le cadre du système. il existe également la certitude d’un changement. La variabilité des préférences constitue un cadre d’analyse qui met en évidence une modalité élégante de l’esprit de survie. Pour cette raison. le libertinage de l’esprit produit de l’anxiété et de la colère. des transformations majeurs au niveau du système en général. l’apathie suggèrent que l’oubli mélodieux suppose l’immuabilité de la coïncidence autonome. on observe que chaque fois qu’il existe un doute. Ainsi. émouvante. dévastée par les effets de leur mise en pratique. Les modelages symboliques qui en résultent. les fantasmes frustrants constituent des preuves péremptoires contaminées par l’innocence et l’ignorance. en devenant plus sensible envers toute action dans laquelle elle est impliquée. offense la capacité de comprendre la réalité. du désir de fournir le plus d’arguments possibles en faveur de. il y a très peu de faits pour rendre les sens véridiques de l’argumentation. Un monde soumis toujours au devenir ne fait qu’entrer en contradiction avec soi et avec ses propres aspirations.

à ceux qui t’aiment ! Quelle banalité dans cet essai ! Quel pouvoir dans cette réussite ! Quelle lucidité dans ce compromis ! Quelle contradiction dans toute forme d’expression ! 90 . un dernier râle de la part de l’histoire. Joindre la résignation à l’ambition et les offrir comme un dernier espoir pour ceux autour de soi. le faucon.imposante. Quand une idée apparaît exposée sans la moindre argumentation alors elle est regardée avec réticence par les autres. Le sourire de la résignation ne doit avoir des prétentions de personne. Les séparations douloureuses mènent vers une ivresse causée par la saveur du venin. mais sans s’extérioriser par des larmes. N’ayant pas le pouvoir de conquérir le bleu démesuré de l’infini. L’intensité meurtrière. Pour cette raison. La criminelle nullité développe de l’apathie et de l’immondicité agaçante. me répond que ma muse est la vie. les habitudes décentes de l’agressivité du temps. L'exil du soupçon transmet de l’exigence par le refus de l’objectivité finale. COMMENT NAÎT UN FAUCON ? Comment naît un faucon ? De la décadence des autres. mais sans le dire à quelqu’un. tout est comme un ciel où les soucis disparaissent. Un dernier regard. tout est blanc – grisâtre. auprès de son meilleur ami. mais aussi à l’idée du destin. près de la statue qui vit un rêve. Comme elle devrait obligatoirement rendre compte pour le vécu qu’elle transmet. dans son vol le faucon se repose près d’un ami véritable (autrefois il ne croyait pas en amitié). La nature des vécus émotionnels reflète l’amour vif en stimulant la vénération. la banalité incertaine romance l’exactitude des anomalies imposées. Et pourtant elle a encore le pouvoir et le courage de rêver à l’espoir. un dernier soupir. Celle-ci est obligée de résister à l’incompréhension. La puissante voix de l’âme exprime le rythme incessant du doux frisson de la mort. à ceux qui te détestent. Une rencontre suppose un plan et un destin. La beauté du vol masque le péril de la chute. L’âme pleure. à ceux qu’on aime. L’âme attristée a généré une censure de la part des sentiments. tes yeux se dirigeront vers l’écho de mon âme. Et pourtant qui est ma muse ? Le silence diffus du temps qui continue à se dilater. Dans un endroit plein de couleur qui n’a aucune couleur. chacun pleure et se pleure en faisant appel à une nostalgie errante. La danse de l’éternité valorise la vraie réussite tout en montrant l’harmonie. mais de l’amour aussi. Un sourire discret s’entrevoit sur le visage serein de la résignation. On ne peut pas savoir que son ironie a donné naissance à un amour caché où la souffrance s’est manifestée par le silence. Son rêve est de s’en séparer de l’endroit où elle avait été fixée et partir le plus loin possible.

Malgré cela. toute une démarche initiatique précède la compréhension d’un symbole. en continuant deux points de repère mis. L’ambition et la résignation nées d’un amour profond représentent deux dimensions qui forment ensemble un mode paradoxal d’être. En utilisant tout un alphabet de symboles. une idylle entre la laideur et la beauté. Et cependant. Or. semble-t-il. Un exemple concluant dans ce sens est constitué par le courage d’aimer et de le reconnaître. En sirotant du nectar de l’amour au nom du même amour. c’est une danse devant la mort ! C’est une danse magique où l’élixir de la jeunesse vibre parmi les vécus passionnés. un rêve audacieux. un instant unique. Le germe de la passion transforme le désir en amour. un vol d’amoureux. toute séparation renvoie à une âme qui pleure. la statue reçoit le baiser avec un autre baiser. L’expérience semble pourtant accentuer cette situation. Toute séparation renvoie à des larmes. après quoi tout un processus de familiarisation spirituelle avec celui-ci a lieu. le symbole ne peut être reconnu. Pourquoi l’âme pleure-t-elle ? Parce qu’elle aime. D’une part. Le germe de la passion montre que l’amour te force de ne plus être toi-même. avec témérité. La compréhension ne peut se concrétiser que si le symbole auquel celle-ci fait référence est compris. significatif. Autrement dit. la beauté se transpose par des formes spécifiques d’amour qui expriment un processus continu de changement réel de ce qui existe déjà. qui pourrait être nommée. Les instants se transforment progressivement et tout ce qui semblait jusqu’à ce moment plein de vie devient inerte. déchu dans l’oubli. la laideur apporte de l’intrigue en accentuant l’habitude. les subjectivités impliquées dans l’amour risquent leur propre existence. les amoureux dansent sur une mélodie merveilleuse. mais le désir est celui qui donne une impulsion au geste. Cependant. un amour doux. en établissant et concrétisant une communication affective profonde. De plus. D’autre part. Par la normalité. hasard. entre théoriser et découvrir le monde se situe une provocation contextuelle où des contradictions axiologiques régénèrent la normalité. Un geste fait plus qu’un désir. avec l’intention de se compléter l’un l’autre. Toute analyse systématique d’un amour qui ne peut pas être compris engage un comportement qui ne trouve pas sa justification à l’extérieur. une âme pleurant de nostalgie. S’habituer avec la laideur se justifie exactement par l’impossibilité de tracer les limites entre valeur et non-valeur. 91 . Le baiser naît des larmes de l’amour. Un geste plein de passion où on voit un vol plein de nostalgie. accepté et compris que dans le milieu où il est destiné à s’affirmer.Le faucon baise la statue. Le sourire est celui qui substitue le passé. de passion. certains critères axiologiques viennent d’une certaine manière à justifier par le consensus une possible démarcation entre les diverses formes de représentations. une aventure inoubliable est assurée. C’est un baiser entre l’infini et l’infini. Le sourire est celui qui régénère l’instant d’amour.

Ceux-ci rejettent tout mais sans se rendre compte que l’imparfaite folie exagérée qu’ils éprouvent mène à leur propre fin. Mais la résignation peut représenter aussi un gain si le transfert réciproque de sentiments se réalise par indifférence et sans tenir compte de la rationalité discursive des autres. De plus. Pourquoi ? Parce qu’il y a des moments où presque personne ne croit plus en l’amour. le faucon. Donner naissance à un destin par la prédestination suppose un risque. L’amour se trouve-t-il aussi sous le signe de la prédestination ? Le sentiment profond peut-il être provoqué et contrôlé ? L’instant qui naît n’a plus le droit à la pitié. par des désirs plus ou moins cachés. fortement motivé par la réussite. le monde où ils vivent se dégradant lui aussi à tout moment. Par l’intermédiaire des vécus puissants. par des gestes naturels ou artificiels. par le désir de liberté. rationalité dirigée. sent que tout moment peut être situé sous le signe de la prédestination. Malgré cela. ceux qui se lancent dans des discussions dégoûtantes et des intrigues infinies ont part d’impureté morale de la part de ceux qui s’aiment. le sentiment de l’amour peut être provoqué avec une facilité débordante. mais aussi comme une forme d’incompréhension et de non-acceptation de la situation en cause.celles-ci risquent de se résigner. il ne reste plus qu’à chercher un roi et une reine qui ramènent l’identité du plus profond sentiment. celui de la décadence. Pour cette raison. avec sa force remarquable. le paradis ne peut pas rejeter l’amour sincère et la divinité (quelle qu’elle soit) ne peut pas refuser la rémission de ceux qui s’aiment. comme une critique vers ceux qui s’aiment. d’être le plus haut possible. Le ciel ne peut pas s’écrouler sur ceux qui ont le courage d’aimer. mais aussi par un égoïsme qui n’est pas conscientisé pour le moment. Dans un monde où seulement quelques uns croient en l’amour. 92 . Est-ce que le courage d’aimer suppose un péché si grand qu’il a besoin de confession ? Une attitude incompatible est celle de réduire à la confession le péché dont l’amour se fait coupable. d’ailleurs. ceux qui ne comprennent pas la contextualité condamnent tout par des discussions dégoûtantes. Le mystère de cette provocation commence par des jeux de langage. Les âmes ne sont jamais plus sincères qu’au moment où elles se confessent et vivent l’amour profond. ceux-ci se dirigent vers une forme impure de suicide. car sa naissance s’est accomplie au nom de l’amour … Sans connaître la pitié et en ne tenant compte que du désir de s’envoler. L’influence qui peuvent exercer les vécus subjectifs sur ceux qui sont impliqués dans le processus émotionnel ne fait qu’augmenter leur degré de justification devant ceux qui ne comprennent pas la contextualité. Tout cela relève une architectonique entière d’un processus naturel. il risque et accepte la provocation.

la manifestation de certaines formes de moralité n’excuse pas en aucune façon la réputation plus ou moins convenable de ceux qui désirent voir le monde de haut. la liberté dont elle dispose n’est pas absolue. le vice. la subjectivité désire le contrôle sur l’existence. voire. d’une part. Le degré de compréhension ne justifie pas d'ailleurs la naissance de la subjectivité. Mais comme de l’amour apparaissent des destins. et d’autre part. Des connotations métaphoriques permettent à la subjectivité d’afficher une réceptivité spontanée devant la résignation. à garantir la vanité. la dignité. La prédominance des sentiments inconscients fournit avant tout la preuve de l’importance non signifiante qui recevrait la rationalité dans l’acte de l’amour. Pour cette raison. par l’intermédiaire de l’expérience la résignation mène à la confusion affective. mais aussi de la modalité par laquelle celle-ci est interprétée. de quelque endroit que ce soit. L’amour ne peut être en fait compris que comme un instant où l’équilibre devient déséquilibre et l’érotisme caché quelque part dans le sous conscient refoule par des explications pragmatiques. s’il était autre. pourtant. Mais quelquefois. Et. à assurer la méfiance. Dans cette situation. Toutefois. parce que tout le temps ce qu’on appelle destin peut illustrer une certaine possibilité d’auto organisation.Un faucon naît de bonnes intentions. Mais cette interprétation dépend d’une forme d’imaginaire qui renvoie à une nouvelle modalité de compréhension conceptuelle de la réalité contextuelle. L’inépuisable source de moralité viciée représente la normalité en amour. Autrement 93 . le succès. Une quantité pas du tout négligeable de spontanéité se ferait « coupable » de ce qui prendra naissance dans l’avenir. les secrets de tout sentiment profond peuvent être décodés par le caprice et l’insolence. Il s’agit d’un pragmatisme qui ne dépend non seulement de la (re) (dé) construction de la réalité. Ainsi. De cette manière. Par la manifestation de l’affectivité sont illustrées des réalités apparemment inconséquentes qui se font coupables du fait qu’elles génèrent des interprétations complexes. Pareillement la résignation a un rôle important pour établir quelques repères existentiels. destinée. Justement parce qu’elle vit dans une dimension morale. l’excès de rationalité ne dépendrait finalement que du vécu subjectif. La résignation devient attractive autant que l’arrogance ne réussit pas à imposer son autorité. toute forme de résignation doit être vénérée du moment où elle apparaît au niveau existentiel. un amour interdit. Cette attitude est significative surtout en ce qui concerne la spécificité des limites dans les modes de penser. la souffrance qui résulte d’une méditation sur la résignation assure le silence et la consolation. l’attitude détermine une réaction complexe qui produit à un certain niveau de réalité des structures rationnelles – affectives. l’erreur. mais aussi d’une certaine ambiguïté des sentiments. Le désir d’être le plus haut possible détermine une force extraordinaire.

vers ce qui a été 94 . Une légère fatigue apparaît dans son être. un passage de la logique à l’illogique. des sentiments. de vécus profonds. Le faucon s’envole. l’idée de la naissance d’une subjectivité renvoie au relativisme. de rêve. Pour cette raison. identité linguistique). mais qui peut être dépassée. car sa vitesse varie en proportion directe avec l’ambition née de la volonté d’être. Mais le regret est une forme de la décadence où les vécus subjectifs s’amplifient. et quelquefois même illogiques. mais qui peut être écartée par le désir de s’envoler sans relâche. En soulignant cela. Il s’envole dans le ciel. On n’a même pas besoin de pénétrer dans l’âme de l’être pour constater la profondeur des vécus. La diversité des formes de l’identité attribuées à la subjectivité est révélatrice pour l’existence dans les conditions où les paradigmes deviennent utiles par rapport à certains critères. Dans son vol. il n’est pas moins vrai que la liberté absolue doit se rapporter à un conformisme incommensurable où le déchaînement de la volonté ne soit pas arrêté. La principale forme de la séduction réside dans le fait que l’amour a besoin d’impulsivité. au-dessus de ses victimes. D’ailleurs. Par la décadence toute forme d’existence est séduite. Comment vit un faucon ? Par sa propre décadence. le faucon regarde le passé. de sacrifice. L’analyse de cette problématique met en évidence du point de vue de la compréhension. Une obstination qui cache une douleur. les images qui résultent à la suite de ce scénario supposent accepter de nouveaux sens de l’identité. au-dessus d’une mer qui se trouve quelque part plus haut que l’abîme. C’est une douleur qu’il supporte avec stoïcisme. COMMENT MEURT UN FAUCON ? Comment meurt un faucon ? En tombant dans l’abîme du regret. beaucoup plus qu’une identité. les raisons pour lesquelles la subjectivité essaie de comprendre la naissance. d’illusion. au-dessus de tout ce qui lui donne la liberté d’être. c’est-àdire à une nouvelle modalité de compréhension conceptuelle d’une réalité linguistique. Ce passage se réalise au moment où les interprétations liées à la naissance de la subjectivité expriment.dit. sont le plus souvent contradictoires. de fait. une confusion conceptuelle indésirable (identité personnelle. En évitant une certaine ambiguïté sémantique. l’indépendance est quelquefois moins efficace que la dépendance. en direction des instants qui ont disparu. au-dessus d’un abîme. Comment naît un faucon ? De sa propre décadence aussi. regarde et s’envole. Son agilité le rend inébranlable. identité des mondes possibles.

fragile … Au printemps tout renaît. Croire en amour. le passage involontaire ou non. Ainsi. dans un monde possible. et rien n’est plus beau que les cristaux blancs qui commencent à s’effondre dans le bleu grisâtre de l’infini. son regard traversant les alentours. une mer sombre qui portera le bleu grisâtre sur la rosée des matins merveilleux qui ont accompagné autrefois les secrètes immortalités de l’être. Dans son écroulement le faucon crie et son cri cache une émotion. le goût doux de la victoire… Le faucon s’envole. Dans son vol. l’ombre de l’amour devient illusion quand l’accomplissement devient printemps. Une mer sombre s’écoule vers les ailes du faucon. Leur faute aux autres se transforme en pardon et l’immortalité du faucon est garantie seulement pour un instant. Étourdie par l’indifférence de l’abîme. Aimer et dorloter tout ce qui est délicat. car l’écroulement n’a pas besoin d’explications et de prétextes. signifie valider la beauté du sourire. Le scintillement de l’ironie dans l’horizon sombre essaie à monopoliser l’infini de la pensée vagabonde. au-delà de tout. Son voyage simultané dans le présent et dans le passé donne la garantie de l’existence du futur qui disparaîtra tout de suite lui aussi dans ce qui a été autrefois … Le passé revient graduellement dans les yeux du faucon : le souvenir de sa naissance. la décadence ne doit pas avoir des prétentions aux excuses de l’impuissance. en s’érigeant graduellement. un dernier essai et soudainement son vol prend la forme d’un écroulement inévitable. en donnant de l’espoir et du soulagement. Cette émotion apporte dans le silence de l’espace un écho de la résignation où on perçoit une prière de pardon. les fleurs qui flottent de manière chaotique. la mer. La lumière inonde l’âme du faucon en attirant la mort par la souffrance. la beauté de l’envol vers les hauteurs. L’âme du faucon s’est détachée. l’ombre du faucon a besoin d’un dernier embrassement. se dirigeant vers les hauteurs grisantes. Il traverse l’espace en laissant par-dessus l’arc-en-ciel qui monte et qui descend dans l’infini. s’envole. goûter la douceur de l’ironie des autres. les lointains … Les souvenirs du passé passent avec une vitesse étourdissante. Portée par le vent. l’euphorie des luttes d’autrefois.autrefois. en s’envolant et en contemplant l’abîme. il est possible de se retrouver certainement par un 95 . Il s’agit d’un rêve qui suit l’apaisement. en criant « Un faucon a disparu ! ». La rationalité contagieuse détermine un éloignement de l’esprit qui fait preuve d’une affabilité inexplicable. De plus. la joie des vols. mais aussi de la résignation … Le faucon commence à pleurer en souriant au monde qui se montre. il écoute l’appel du désespoir venu à l’accueillir sous la forme d’un chant suave. accepter le susurrement des chuchotements. en calmant la douleur et en encourageant en même temps l’être. Seulement un instant vole encore. C’est une forme simple d’accepter le non-être. la déception et la résignation. s’envole.

Malgré tout cela. toutes les subjectivités prennent part à une forme de libation par laquelle toute émotion profonde devient ubiquiste. Une âme brisée rit parce qu’elle sait que le vol lui a offert de l’accomplissement. En même temps. la discontinuité des solutions produit au niveau existentiel la différence. coupable en quelque sorte d’erreur logique sur laquelle se fonde la continuité. D’autre part. La danse en face de la mort se concrétise dans une forme immuable. l’amour profond reste. formes qui se transposent à de multiples niveaux de compréhension. Au-delà de la compréhension. l’amour profond s’accomplit dans des dimensions spatio-temporelles affectives où l’idée d’artificialité ne peut être conçue. À travers la résignation l’amour profond ne s’épuise pas. un grand rêve mais aussi une disparition perdue dans l’abîme. Répondre à l’amour avec fanatisme représente un geste qui n’a plus besoin d’aucune explication. une danse s’impose. Pour cette raison. mais devient significatif. l’amour profond se transpose en possibilités en créant des univers multiples. la lacération d’un amour pour faire qu’un autre survive ne représente qu’un spectacle grotesque par lequel la subjectivité se trahit. Une âme brisée pleure. Bien que co-substantiel. d’une part. regrette la joie d’un vol d’autrefois. L’indifférence du sens que la résignation relève renvoie à une réponse généralisée. plus proche de la profondeur des sentiments spécifiques pour ceux qui s’aiment que de la résignation des autres. Le trouble des âmes enveloppées en amour tend sans cesse vers l’intimité et influence à chaque moment le mode dont la réalité est perçue. Il s’agit d’une expérience à travers laquelle la sublimation de l’amour illustre le pouvoir de l’éternité. à l’harmonie. Malgré tout cela. Dans ces dimensions existentielles la subjectivité se manifeste par des formes différentes d’amour. mais aussi un retrait de l’être en soi. Conçu comme une modalité authentique de l’expérience subjective. L’amour profond est réductible à la folie. au nom de l’amour profond. à la résignation. l’éloignement amène avec soi une nostalgie puissante. De plus. La caractéristique interne de la possibilité est déterminée de la condition générique même dont dépend la résignation. une partie qui complète le doux baiser de l’éternité. Il est exactement comme on prendrait dans ses bras pour la première fois une autre partie de son propre être. Le sentiment de sa propre destruction n’exprime que désespoir et trouble. avec toute son imperfection. un dernier geste devant la mort. la complémentarité est profondément impliquée dans tout ce processus de 96 .embrassement. Mais la réalité se dévoile par des expériences subjectives ses univers alternatifs. La sublimation de l’amour illustre le pouvoir miraculeux par lequel l’éternité s’impose devant l’existence. Connaître des formes différentes d’amour ne suppose rien d’autre que vivre dangereusement (le magnétisme en amour ne peut être censuré) mais aussi déterminer ceux autour de soi à extérioriser des réactions violentes en face de l’amour. ses mondes possibles.

le temps empirique des subjectivités introduit la nécessitée de la problématisation. mais des réalités qui ne se rapportent pas aux mêmes critères par l’intermédiaire desquels l’existence soit « justifiée ». La vraie noblesse de l’esprit dévore la sensibilité irréductible de la pensée. des interprétations alternatives de la réalité. Ainsi. Par un pouvoir mystérieux 97 . Le faucon sent qu’il ne sera plus. Chaque subjectivité aime différemment. mais lui donne le pouvoir de se relever par l’intermédiaire de certaines dimensions explicatives. Le mot symbole ne décrit pas la réalité. Pourtant. il sait qu’en peu de temps il ne sera plus aimé qu’à travers des souvenirs et cela seulement dans des moments qui bientôt disparaîtront de l’oubli eux aussi car l’éternité ne pardonne à personne. Il s’agit en fait du retour à ce qui est connu par intuition. De cette manière. En plus. la genèse des solutions que celle-ci offre. D’un instant à l’autre la vie est différente et. Ceux-ci compris comme des phantasmes de l’imagination ou comme des vérités possibles se situent dans la réalité même et pas au delà d’elle. la réalité. souvenirs et oubli aussi. de l’amour . Sans doute que le pouvoir des sentiments met en évidence le rôle de la signification au niveau de la compréhension. Or. cette perspective met en évidence une loi de la signification qui se manifeste au niveau du possible. mais aussi fortement. La multiplication des prétextes conduit à une contemplation de l’action. Ainsi. Mais l’existence des divers critères peut justifier la vérité ou la fausseté d’une théorie ? Par des interprétations on construit des réalités. Tout un processus contagieux dévoile. pour être comprise.régénération. Le faucon s’écrase. des entités qui communiquent par l’intermédiaire de la complémentarité. pour cette raison. le rêve et l’imagination fournissent et conditionnent la proche réalité. Tout peut changer et tout peut se transformer par déguisement. En anticipant l’amour profond et l’éternité infinie les destins des subjectivités convergent par la différence de leurs propres manifestations existentielles vers des dimensions spatio-temporelles problématisantes. justement par une perception pareille les subjectivités se constituent comme thèse et antithèse. par tout un processus de simultanéité. ceux-ci. son exercice dans le sublime représente une réminiscence de l’impuissance. il sait qu’il aura besoin de la statue. expriment des rapports différentiels. fournit aux subjectivités une logique du possible. De cette manière. C’est un écrasement laconique par lequel on réalise un pont de liaison entre les univers alternatifs. La réciprocité résulte de l’existence des rapports différentiels entre les subjectivités impliquées dans ce processus. il sait que l’amour s’accomplit même par souffrance. Dans ce cas. Mais les deux craintes se subordonnent à l’identité par l’expérience qui tend vers un seul point : la résignation. mais qui ne peut être ni compris ni décrit. a besoin du mot-symbole. la peur de l’amour absolu se substitue à la peur de l’éternité. À l’intérieur de l’être l’intensité des sentiments exprime le désir.

de sentir encore les derniers instants de vie. Et comment se sent-il le moribond en ce moment ? Quelle pourrait être sa dernière pensée ? Est-ce que le discernement a encore un rôle dans ce compromis qui. l’amour absolu se transforme en amour relatif. plaisir. L’euphorie issue de l’ambition. l’ambition n’appartient pas du tout au monde de l’illusion. un désespoir de la mer. plus irréelle qu’un autre. tout cela suppose la compréhension du plus pur sentiment qui est l’amour profond. Le chemin vers l’éternité. Un sentiment n’est qu’une valeur qui se trouve sous le signe de la décadence. non–plaisir. plus profonde que la précédente. plus tôt ou plus tard. commence à rêver au bonheur. au silence. L’amour suppose unité. dans un autre univers les larmes de la statue forment une mer infinie. égoïsme. n’est pas. échec. satisfaction. j’ai la nostalgie de l’immortalité ! » La vie doit être chantée en silence. un dernier soupir. Si le faucon n’avait pas existé. un dernier amour…. pour embrasser avec ses ailes la statue pour toujours. cette forme d’orgueil exprime une image perverse de la tyrannie du sentiment. gestes lents. l’émotion née du vol et de la décadence. amour profond.. Son éclat transforme le paradis dans une nuit où inventer une culpabilisation équivaut au désir de vivre encore. aussi plein de possibilité. L’amour est unique par le mode dont il se manifeste. j’ai la nostalgie de mon vol. ensuite celui-ci disparaît en formes invisibles. Ouvert vers l’anxiété. En pourtant. un dernier regard. Son appel apporte un regret infini. veut sauver l’être de sa résignation. L’amour génère dualité.le faucon se redresse un moment justement pour prendre en ses bras. errance de soi. accomplissement.. inaudibles. sacrifice. en essence. inexplicables de manifestation. De quelque part. la statue n’aurait pas connu une forme d’amour. commence à déchoir par son vol. 98 . Soupirer en silence quand la mort est chantée par l’amour qui a appartenu au passé. C’est écrit dans les étoiles un destin de l’amour. caché dans le bouleversement de l’être l’amour embrasse le rêve. au fond. amour pérennant… Un faucon a disparu d’une hauteur brûlante et s’est envolé dans l’abîme plein de larmes. Le monde où celle-ci se manifeste. amour accompli. Au fond. L’amour sans la mort mène à l’égoïsme et à l’arrogance. refuge dans la résignation. Quelque part. une dernière larme. confusion d’esprit. Malgré cela. Ainsi. un faucon commence à rêver. à l’éternité. de l’infini on entend les dernières paroles : « J’ai la nostalgie de ton vol. Combien d’illusion dans toute cette démarche. commence à se rappeler d’un amour interdit… C’EST ÉCRIT DANS LES ÉTOILES. les effrois provoqués par la résignation.

On a besoin d’huile sacrée. Et cela ne représente rien d’autre que l’état le plus normal qui puisse afficher la subjectivité au moment de son existence. d’ailleurs. La frénésie de la subjectivité renvoie à une modalité de s’interroger. Il est écrit dans les étoiles un paradis et un enfer. Résignation. Mais. issus de l’âme du faucon caressent la statue qui danse gracieusement devant la mort. le sourire discret de l’éternité. portés par le vent. le souci pour la constance trahit des compromis et des préjugés. le plus possible. tas mecartid sontez. pleurer et goûter la mélancolie de l’amour. résignation. le vol et la décadence . Bâtir un chemin 99 . Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud persasster”. le doux frisson de la mort. Le syndrome de la remise à plus tard fonctionne très bien chez le fou le plus normal.. Plaindre son amour.Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. un sacrifice inutile. On remet pour plus tard presque tout au nom de l’amour. les touchers tendres de la résignation. Naka. et la folie remise à plus tard. renvoie à l’idée que tout fou doit traverser un arc-en-ciel. Des vécus intérieurs puissants s’accumulent. Celui-ci se nourrit avec le mépris de ceux alentour. Le plus puissant est celui qui développe la peur de celui qui désire l’huile sacrée. En même temps garde avec toi la douceur de l’enfer. Il est écrit dans les étoiles une pensée. Seulement un instant et tout devient gaspillage d’émotions. mais pas l’amour même. le regretter. Écoute aussi l’écho bizarre d’un amour éteint . seulement une. Imagine-toi les promesses du paradis. Pour cette raison. Les rayons de l’amour. toujours là-haut a été écrite une belle amitié. Il est écrit dans les étoiles . résignation ! Est-ce possible ? Et cependant un espoir vain se perçoit dans la lumière de la résignation. s akant lucide. là-haut lui ont été destinées l’immortalité. La statue danse sur une mélodie écrite dans les étoiles . la fragilité du non-être. Un message transmis par la voix de l’irrationnel à une subjectivité UN AMOUR INTERDIT Un amour interdit c’est aimer plus qu’une âme. A-t-on besoin aussi d’espoir ? Coup de foudre ? Une question simple et une réponse délicate. là-haut on s’est imaginé les amours de jadis. avec leur moquerie. mais aussi avec la résignation inconsciente. l’amour suppose de la folie. l’exubérance tardive génère des moments de temps où les souvenirs survivent seulement en retrouvant le passé. de là haut vient aussi le faucon. se dresser vers les hauteurs pour que les mots deviennent des silences significatifs. se réjouir en son nom . qui renvoie à l’amour.Il est écrit dans les étoiles que « 1 + 0 » = une possibilité. il est né le sourire du printemps.

celui de voir le plus vite possible l’Être Aimé. Choisir rester jusqu’à la fin auprès de Quelqu’un qu’on aime signifie. Les interrogations finissent par des recherches en conscientisant le manque de la personne aimée. j’aperçois l’amour interdit devant lequel j’éprouve de la confusion . et non celui qu’on a eu le courage de construire au nom de l’amour interdit. les moments qui se gaspillent par amour. par des sensations de nausée surgies à la suite de l’insolation causée par ce rayon de soleil. là où les roses. les tulipes et les lys décryptent le serment de l’amour. La liqueur née de l’espoir et de la résignation renvoie aux dépressions qui commémorent les souvenirs d’antan. au fond. accepter un nouveau DESTIN. un dernier serment enfermé dans l’éternité au nom de l’amour interdit. ensuite elle se lève de nouveau. l’amour surgi à son tour de la haine met en évidence le fait qu’au fondement du malheur pourrait se trouver une forte passion. mais un amour interdit. Des errances tourmentées montrent un destin dans lequel tout s’accomplit. j’entrevois l’amour interdit dont le regard expressif trahit la bonté de l’âme . mais pas à l’Être Aimé.en altitude. celui que l’on a à peine construit et pour lequel on a renoncé à tout. Un dernier hommage est apporté aux émotions. De plus. d’une part. cette interrogation n’a pas besoin d’aucune réponse dans les conditions où l’amour est interdit. Plus encore. devient l’espoir d’un moment qui surviendra probablement un jour. en même temps je reçois le sourire de cet amour interdit. se rapporte à la subjectivité. l’émotion née de l’amour devient extraordinaire quand celle-ci est transmise par les regards de l’âme. Tout amour vécu intensément suppose un feu dévorant qui mène à l’autodestruction qui se manifeste. la joie transmise à l’âme de celui qu’on aime en silence devient de la fureur mélangée à la nostalgie. mais qui ont peur d’aimer. Être auprès de l’Être Aimé ! Mais l’Être Aimé aime-t-il vraiment l’Être Aimé ? En effet. déguster la lumière de l’amour et. 100 . ne pas accepter un DESTIN contre lequel on a lutté et on lutte toujours. » Un baiser envoyé à l’âme aimée en silence revient avec d’autres pour démontrer en plus (comme si on en avait besoin) qu’un amour est possible n’importe quand et n’importe où. d’une part. Être sur un chemin parsemé d’étoiles. par un processus de combustion interne. d’autre part. Une lumière se lève et se couche. et. et puis elle se couche et ainsi de suite jusqu’au moment où la beauté des frémissements nés de la passion de ceux qui s’aiment. Les angoisses puissantes de l’âme provoquent un fort désir. d’autre part. De là même résulte l’état de souffrance né de l’amour. et. Et la subjectivité a le droit de parler ainsi : « surgi des contes de fées. De cette manière. entre les étoiles et l’espérance trouver l’amour. un dernier parcours en face de ceux qui ont renoncé au tourment de la vie. nous appartient. un sourire qui me fait tout le temps sourire. contre lequel on se révolte. Ce qu’on sent. lesquels se sont sacrifiés pour l’Être Aimé. Aimer un rayon de soleil signifie souffrir aussi.

tu n’es jamais fatigué ? Bien que tu voies beaucoup de choses. Elle veut s’emparer de toute pensée secrète. Je suis venu t’emmener avec moi. La magie de cette émotion heurte fortement les portes de sa propre âme. J’aime. Je suis venu pour que nous puissions sourire et pour te voir sourire.. Je sais que les faits. et de cette manière je peux me rendre compte si celle-ci sourit ou rêve à quelque chose d’agréable. La statue : Les sentiments sont les mêmes. j’ai eu la nostalgie de quelqu’un Aimé ! Le faucon : Tu sais. au fond. finalement.. toute émotion . la beauté et la laideur. je veux être ici. auprès de toi. mais plus encore pour celui qui le transmet. la raison délient une volupté sauvage dont le regard est conduit vers le corps qui exprime sa personnalité par des convulsions . L’Être Aimé attire comme un aimant l’âme déjà hantée par le charme de l’amour interdit. je veux apprendre . Moi. j’ai eu la nostalgie de quelqu’un Aimé ! La statue : Par où a erré ton esprit vagabond ? Le faucon : Par ci. des leçons de vie . Le faucon : Je veux moi aussi voir un sourire chez toi.. même s’ils peuvent représenter des erreurs. et surtout se consomme en obsessions. venir d’en haut. je veux te sourire. dans le présent et dans le futur. Mais je veux te dire que je veux sourire. La statue : Un sourire peut signifier beaucoup pour celui qui le reçoit. Seulement au moment où les émotions sont réciproques la douce souffrance et l’amour amer se concrétisent dans des satisfactions de l’âme. tu me parais assez triste. à l’avenir. 101 .. Le temps de l’éveil enlève à l’amour l’obsession. mais les circonstances sont différentes. dans le passé. pour être ensemble.Un souvenir glacé suppose la magie de l’amour. Je suis venu pour sourire ensemble à l’espoir. Le faucon : C’est vrai ! C’est pour cela que j’ai fait tout ce qui est possible pour descendre vers toi. l’amour interdit devient tragique. sont pour moi. Je voudrais voir au moins un sourire sur ton visage . La lucidité. tant d’explications pour une émotion qui parfois n’est même pas partagée. en extirper l’amour et la haine. La statue : Et pourtant. de là où le monde se voit différemment. Je le veux parce que tu sais parfaitement que les sentiments profonds existent entre toi et moi. Aimer et être aimé avec la même intensité ! Mais qui a le pouvoir de mesurer ces choses ? Comment peut-on évaluer la pureté d’un tel amour ? Celui-ci est un prétexte parfait. je veux te dire que je t’aime plus que tu t’imagines. Un amour interdit se dévoile tout autour et ceux qui s’aiment commencent à pleurer et à se dire tout ce qu’ils ont à se dire : La statue : Tu sais. auprès de quelqu’un que j’aime qui signifie tant pour moi. dans un instant suspendu. Ma tristesse se voit dans ton regard. pour nous enfuir. par là. tu aimes. nous aimons... Le faucon : Toute expérience dionysiaque est interdite.

Avec chaque baiser que tu m’offres et qui vient de ton âme. je ne dis plus rien. Le faucon : Et alors ? Voilà. je désire la même chose et tu le sais très bien. peuvent protéger. Pourquoi veux-tu rester ici. à survivre. Le faucon : Ce que tu me dis est-ce une façon d’écarter l’amour par l’amour ? La statue : Tu as transpercé mon âme quoique je n’accepte pas la chaleur. t’emporter loin de ce monde ! Laisse-moi t’embrasser ! La statue : Pourquoi ? Crois-tu que tes ailes peuvent embrasser. à être en haut tout le temps . parce que toi-même tu es spécial. Je voudrais m’envoler avec toi et sentir tes ailes protectrices. mais je vais rester auprès de toi.La statue : Et moi. Tu sais bien que chaque baiser que tu me donnes et chaque essai que tu fais pour m’éloigner de ce monde augmentera mon mal. tu commences à régresser. la souffrance née de l’impuissance ? Je crois que mon amour se perdrait dans le vent. Tes réussites s’appellent tes succès. J’ose dire que dans ta vie on voit quelque chose de spécial. tu commences à gaspiller ta force intérieure. peuvent affranchir la dureté de mon âme ? Est-ce que ton embrassement va me rendre la joie ? Et aussi le bonheur ? Est-ce que tu veux m’embrasser et emporter avec toi en haut. vers l’impuissance. Ma façon d’être signifierait un poids trop accablant pour toi. sentir ton courage parce que le mien a disparu depuis longtemps. t’aider à descendre de ton piédestal. tu es toujours en haut. La statue : Comment ça te taire ? Pourquoi ne me réponds-tu pas ? Est-ce que je t’ai fâché de telle manière que je ne mérite aucune parole ? Maintenant je ne sais plus quoi dire et je ne peux pas m’expliquer pourquoi j’ai la nostalgie de toi tout le temps. ne te précipite pas ! Je voudrais te dire que moi aussi je pense à toi. Toi aussi. dans ton monde. Le même destin triste regarde vers la souffrance. Le tien est celui d’être toujours en haut. et je ne supporterais pas de prendre part à ce cortège… Reste. Le faucon : Alors. tu ne dois pas rester ici. Je veux avoir auprès de moi quelqu’un que j’aime pour le reste de ma vie. Tu m’as ouvert les yeux et tu m’as aveuglé avec ton amour. l’amour devient profond et se consume. je ne vais pas te montrer combien je t’aime . toi. je commence à te baiser dès maintenant. Mon destin est ici pour le moment. même quand tu descends. même si je sais que le chagrin et le regret vont envahir ton âme dans quelques instants. vers le néant … Le faucon : Tu es trop raisonnable … La statue : Tu gaspilles trop aisément les émotions …. je vais me taire. auprès de moi ? Mais ton destin est autre. un poids dont je me demande comment tu vas le porter. Ta vie consiste à voler. Je commence à sentir mon être … 102 . à Quelqu’un que J’aime. à lutter et à triompher continuellement. risquer purement et simplement. ce n’est pas celui-ci.

une réalité prend naissance. Chez moi. en se soumettant à des vécus spéciaux . de l’Être Aimé. On tient les yeux fermés parce qu’on ne veut pas accepter la réalité. quand on vole. bien que tu sois près de moi. Je sais. la pluralité envoie-t-elle l’accomplissement. On ne doit que témoigner qu’on aime et alors rien n’est plus confus dans un tel vécu. mais je vis près de toi. au nom d’un amour interdit… Je t’aime et je sais que tu m’aimes. Je crois qu’on doit savoir ouvrir les yeux et. Ce sont des 103 . Tout est tellement confus et je me demande pourquoi. que je pense à l’Être Aimé et je ne sais pas si c’est bien. j’ai la nostalgie de toi. L’important est de savoir rapporter à l’amour tout ce qui est autour de soi et même en assumant un risque : le risque de te perdre . tu as encore au moins une vie à vivre. La statue : Mais. on refuse de les ouvrir complètement. on risque . Je ne désire pas du tout que tu partes. je désire seulement que tu restes auprès de moi pour toujours. c’est confus … Pourquoi témoigner si cela ne vaut pas la peine? Les choses restent presque invariables … Le faucon : De tes yeux on voit une perspective. mais dans notre rêve. Mes paroles se transforment petit à petit en silence et je me tais. de cette manière. cette réalité nous aveugle. au contraire. mais près de quelqu’un que j’aime. ne t’arrête pas. L’âme a besoin d’altérité. Et. Qu’est-ce que tu en penses ? L’amour est le même pour tous ? L’amour est différent ? Si elle a des formes. Ce qui se passe avec nous maintenant se rapporte à ce qui est autour de nous. près de toi. quand on les ouvre soudainement. mais je sens.Le faucon : La chaleur a toujours été dans ton âme. Pourquoi trouves-tu si difficile de prononcer ces mots ? Tu aimes beaucoup tous les gens qui sont autour de toi. La statue : Pourquoi se taire ? Pourquoi vivre sans s’exprimer ? Si tu sens le besoin de t’exprimer. alors. quand on aime. Mais on va plus loin au nom de l’amour… Le faucon : Oui. des miens une autre. Pour cette raison je n’accepte pas le témoignage d’un tel vécu. mais quelquefois de soi-même. on fait partie d’un vaste abîme. Et. Et tes yeux sont en effet les yeux de ton âme. mais tu ne veux t’attacher à personne. au relativisme ? La statue : Mais quelle est ton opinion ? Toutes ces discussions concernant ce sujet ont un sens ? Je sais seulement une chose. que tu as au moins un vol à faire. je sens que tu as un avenir. tu aimes la vie que tu chantes en chuchotant et pourtant tu n’as pas de vie que si je suis près de toi . Mon amour pour toi relève une complicité émotionnelle. À ce moment on sent la méfiance. on doit savoir quand on doit les fermer. tout ce que tu sens en ce moment reçoit une valeur émotionnelle. Tu me fais croire au fatalisme et à la résignation. à l’absolu ou. la situation est différente. mais est-ce que je conscientise l’amour ? Le faucon : Oui. je me contredis maintenant. La statue : Je ne m’explique pas pourquoi je sens une telle chose. de même. nous avons un sort à partager. j’ai au moins une vie à vivre. de plus.

mais témoigné. de très haut. vers tes yeux . La statue : Il n’y a aucun motif pour cette ignorance. de l’ignorance. Le faucon : Ce que tu me dis paraît manqué de sens. mais l’émotion est la même. j’ai besoin de toi. La statue : Mais les temps viendront où tu ne pourras plus rester ici . Le faucon : L’amour aussi mérite de l’ignorance et il doit être appelé. chaque fois que tu me visitais. mais beaux en même temps. dans un endroit éloigné. en plus. qui m’a offert un amour non-dit. Même le vent prenait quelque chose de mon être. tu as besoin de moi ! La statue : Tout ce que tu viens de dire est admirable … Je me sens divinement bien! Tu dois savoir que j’aime continuer à rêver. La statue : Seulement un instant ? J’ai compris … alors. parce que j’ai un rêve à accomplir. de la tristesse. Il est possible que tu aies raison. nous avons ensemble le même rêve. Je veux sentir ta caresse et n’avoir pas peur du vent. mais j’aime et je ne regrette rien. imploré. Le faucon : S’enfuir d’ici. chez moi la confusion s’est transformée en certitude. de la neige. je sais que tu sens la même chose. et moi j’étais avec l’âme pétrifiée. tu saurais que mes pensées n’écoutent plus la raison. Et moi je viendrai n’importe quand avec celui-ci vers toi. des pluies. Ma raison devient un vécu puissant. La statue : Si tu venais. et tous ceux qui passaient près de moi en prenaient une partie . j’ai peur de cette crainte. crié. pourquoi ne me crois-tu pas quand je te dis que ce sont des vécus confus ? Le faucon : Je crois que chacun aime différemment. Je vis intensément au moins deux fois. Je suis tombé dans l’abîme du désespoir. Il est très difficile de faire une distinction entre la réalité où je vis et une autre réalité. un rêve qui m’a donné le vol et la chute. Le faucon : Le passé est revenu parmi nous. tu as besoin d’une autre vie. et cette émotion n’a besoin que d’un instant pour devenir ignorance. j’ai peur de voler encore parce que ma chute t’affecterait. être seulement nous deux ! Nous avons besoin l’un de l’autre. Et cependant. et. de la solitude… Au début je ne pouvais pas regarder vers toi. Et n’oublie pas : on doit s’approprier le relativisme parce que le réalisme est inévitable.vécus confus. tous ceux qui avaient besoin de résignation. Je sais que tu es mon beau rêve qui m’a donné l’amour. tu venais d’en haut. Je sais que notre amour est seulement le nôtre et que personne ne pourra l’empêcher. C’est un seul instant. mais l’âme. 104 . j’ai peur de croire que je puisse aimer si intensément. Il est si beau ! Je voudrais qu’on aille dans un endroit éloigné. Tout ce que je sais est que j’ai besoin de vivre ce rêve avec toi . Malgré tout. c’est ce que chacun mérite.

l’univers chante une consolation. l’image devient souvenir quand le souvenir acquiert une image. une pensée étrange traverse l’horizon de l’attente. et le faucon était la statue ? Éventuellement les mots. mais uniquement vécu. l’amour interdit. Le faucon : Le désir envoie déjà à l’image et à l’imaginaire. tu étais pleine de vie. Une faute stupide ! Dans l’intimité de l’être règne le génie de l’amour qui ne doit pas du tout limiter 105 . Les mots importants peuvent-ils s’exprimer par le silence ? Dans les souvenirs naît une idée : par plaisirs et compréhensions on admet que la vie a un nouveau sens ou que manque d’un non-sens. vers la douce séduction des horizons infinis. mais d’être. un monde qui repose sur une forme de réalité spécifique à l’univers. Et cependant. J’ai fait un beau rêve à ton sujet hier soir. une consolation. Un cri d’amour. La statue : Écoute un peu l’univers. Or. un bonheur. QUAND ON PERD QUELQU’UN QU’ON AIME Quand on perd quelqu’un qu’on aime un essai timide de cacher l’amour interdit apparaît. Perdue dans cette connaissance illimité je sais que je sentirai la souffrance estompé par la flamme brûlante du désir de ne plus exister. Mais qui était la statue ? Et qui était le faucon ? Est-ce que par hasard la statue était le faucon. Sur le visage de l’amour commence à se voir un pli. vivre et revivre près de toi notre amour. un silence significatif. mais l’absurde fait partie de l’existence. les vécus étaient ceux de l’autre ? Dans ce cas. rien de ceux-ci ne doit être compris. maintenant je n’ai plus peur parce que l’infini sera vécu dans un seul instant. Écoute comment l’univers chante : « Tu es mon amour ! » . Quelque part dans le temps (s’il y en a) et dans l’espace (si on peut le percevoir) on entend une voix. une résignation … Je sais que la mort du faucon est aussi ma mort… Le faucon : Je sais que le silence de la statue est aussi mon éternité. L’imaginaire suppose un autre monde.Le faucon : Je t’ai dit que je ne regrette rien de ce que je fais . je préfère rester ici. Il s’agit d’une nouvelle forme de connaissance de laquelle fait partie l’espérance. un bonheur … Oui. La statue : Suspendue dans tes griffes. Les autres réponses sont absurdes. À propos. on entend un chant qui rappelle l’amour interdit entre une statue et un faucon. l’amour s’est accompli par témoignage et s’est dissipé par éternité. je regarde au loin. un chant d’amour.

Quand on perd quelqu’un qu’on aime tout devient éternité. Le non-être provoque de la résignation et pétrifie l’être. L’amour t’aide et il est le seul qui contribue à dépasser une telle crise existentielle. elle existe. toute dynamique de l’amour tend vers la perfection qui est pourtant transcendante au rationnel. on a discuté des contradictions de la vie et de la mort. 106 . mais la conversion est aussi valable . Mais cette forme spécifique d’amour est menacée à tout moment par une image d’un rêve bouleversant. pourquoi pas. Les divers langages et explications artificielles qui n’ont plus de sens essaient de consoler l’âme qui a aimé et aime encore. Au contraire. En même temps. on a rit. Quand on aime vraiment quelqu’un on ne veut pas concevoir le pouvoir de la mort. Quand on perd quelqu’un qu’on aime. On peut admettre qu’il n’y a pas de mort là où la vie est annulée par l’amour. on croit qu’on peut lutter avec la mort même. en offrant de l’autorité aux instants uniques indispensables. mais c’est toujours lui qui te fait souffrir au moment de la séparation de l’Être Aimé. c’est-à-dire : l’amour perdu à cause de l’amour. aucune parole n’a plus de sens et ceux qui essaient te consoler ne peuvent pas remplacer la vie qui a été . Tout prétexte n’a plus de sens parce que la séparation de la personne aimée a provoqué simultanément un suicide émotionnel. La modalité par laquelle l’amour se dissipe en éternité ne compte plus. D’ici même l’idée qu’une âme ne peut survivre sans douleur si elle a vécu pour quelque temps près d’une autre âme qu’elle a aimé et qui se trouve déjà dans un monde différent. l’éternité se substitue à l’éternité. Les souvenirs donnent naissance à un temps qu’on voudrait se répéter au moins une seule fois . elle est là où elle doit être. Tout se construit sur une certaine complicité entre ambition et amour. la vie signifie la condamnation à mort et la mort renvoie au non-être. l’amour avoué détermine une dynamique des plus profonds vécus. on voudrait un instant où on reconnaisse (au moins une seule fois) qu’on a aimé et promettre un nouveau début. d’ailleurs.la liberté d’expression des sentiments. La peur est en soi et on croit qu’on peut la maîtriser. quel rôle joue-t-il dans tout cela ? L’âme. on a pleuré et. un monde de la résignation. Quand l’amour interdit est profond. La résignation. Mais le pardon. Mais aucun d’entre eux ne ramène l’être qui autrefois a été près de soi. provoque de la souffrance et la souffrance pour s’échapper de soi-même renvoie à l’oubli. la conscience annule la rationalité. l’être avec lequel jadis on a discuté. De cette manière. à son tour. Plus encore. la résignation se fait sentir aussi. l’âme est ici et partout. une diversité infinie de formes existentielles. en relevant. En plus. où est-il. Perdue dans le silence de la résignation. aucun futur proche ne peut te ramener la joie de l’amour d’autrefois. La durée remplace l’éternité. l’Être Aimé. l’âme s’extériorise par des vécus. L’amour suppose un rêve qui transforme les états ontologiques de l’être. ainsi.

On regarde celui qui n’est plus et les pensées totalement terribles courent quelque part. Si le monde change ou s’uniformise. elles commencent à provoquer des larmes. dans le temps qui a été. mais aussi à la mort. Peu de temps après. un essai banal et dépourvu d’originalité. Les autres sont condamnés à la souffrance. En même temps. plus intense. Les larmes soulagent la souffrance de l’âme. D’ailleurs. cette lutte exprime la condition suprême d’adaptation au nouveau mode de vie. Le présent compte et pas le futur . L’illusion renvoie à la réalité de l’esprit. Petit à petit. et le présent aide à concrétiser le rêve. Si le système n’est pas capable d’offrir de l’humanité et de l’immortalité alors il ne reste qu’à lutter contre lui au nom d’un humanisme idéaliste et d’une immortalité sacrée. Mais qui écoute ? La mort exprime la révélation de la vie. une pâle image de la consolation offre le souvenir de jadis. Ce qui manque à l’âme à ce moment est le non désespoir. l’amour et la jalousie transposent par (dans) le rêve le bouleversement de la pensée et de l’âme. on commence à crier. Mais tout se transforme et devient un instant. les autres essaient de sentir l’amour aussi. et la douleur naît des larmes cachées dans l’être. On doit être humain avec celui qui est humain avec toi. Un instant qui a été ! Un instant qui ramènera à l’esprit un autre instant. En même temps on ne doit pas exclure ni l’idée de l’immortalité de la subjectivité. Pour cette raison. Aimer la vie et en être jaloux en même temps. Or. La souffrance alentour ne doit pas être provoquée mais seulement acceptée et comprise. à un moment donné. mais aussi à l’amour. à la prière. on doit être aussi humain avec le système dont on fait partie. Autrement dit. le futur compte seulement quand on rêve. on doit la laisser se manifester jusqu’à ce qu’elle s’éteigne. au fur et à mesure que le passage du temps devient plus profond. l’essence de l’amour doit dépasser la dimension cryptique du manque d’audace de le partager. de la souffrance. de la douleur. Mais le manque de souffrance reflète une incompréhension de sa propre manifestation même. L’aimer par normalité et exprimer sa jalousie parce que à tout moment elle peut t’abandonner pour l’altérité. alors on doit avoir aussi en vue qu’un nouveau type d’humanisme surgit. Si toutefois elle est provoquée. à la vie. On ne peut plus parler d’humanisme dans ces moments. au pardon. à l’espoir. Par (dans) le rêve est évitée la concrétisation de la douleur. mais un instant qui finira quelque part. L’amour est une forme de jalousie décryptée par un vécu affectif spécifique à l’âme.Et les autres ? Où sont-ils ? Autour je regarde et je réfléchis et je ressens à la fois de la douleur. D’ailleurs. La souffrance doit être seulement vécue. La jalousie est une forme d’amour caché qui met à nu la passion de l’âme. mais pas provoquée. De cette manière. 107 . dans ce moment la meilleure solution est la révolte contre l’existence. la souffrance suppose la conscience de la douleur. comme la vie exprime le pouvoir brutal de la mort. on doit accepter l’illusion comme forme nouvelle de résignation. on commence à frémir.

c’est une folie du concret qui désire inonder la lucidité de la compréhension par une danse secrète. diraient les uns. une danse en face du silence. Une certaine instabilité opère au niveau de la réalité respective. de celui qui a le courage de pleurer. Ce paradoxe souligne la contrainte de la liberté de manifestation des lois de la nécessité. on ne peut pas accepter que l’amour se trouve loin de soi. Son silence dévoile la nécessité de la résignation. Jamais l’instant ne vole vers l’éternité sans les ailes de la résignation. Quand la pensée s’éloigne. de rire. en face de l’éternité. Les transformations structurelles de ce qui a été une fois plein de vie montre un autre type de relation avec l’univers. Cette prière naît d’un refoulement généré par l’injustice présenté au moment précédant le néant. Grâce à l’imaginaire. En plus. L’impossibilité en tant que forme décisive de la résignation intensifie la douleur et l’acceptation. qui s’en soucierait ? Des instants d’attente crient l’affliction pour le tourment continu de l’âme. Ainsi. la subjectivité se réfugie dans des souvenirs et dans des illusions. Voilà. Oui. qui sera oubliée assez vite. quand l’illusion et l’espérance se mêlent. Oui. Au-delà de la déchéance se trouve 108 .La séparation de l’Être Aimé mène à une nouvelle attitude. un courage qui renvoie. Le charme de la vie s’éteint soudain avec l’apparition de la lumière de la mort venue plus tôt du désir de l’être. mais une victoire qui coûte beaucoup. l’impuissance détruit toute trace d’affectivité qui désire se manifester au niveau de l’existence. Les modifications de la réalité harmonieuse jusqu’à ce moment-là relève un monde privé de sens. Un mystère de l’opacité qui transpose la génialité de celui qui a le courage de se révolter. C’est le temps d’une danse. les constructions rationnelles relèvent la joie infantile de la certitude. Il s’agit d’un équilibre qui demande à être compris secrètement. Le charme insoluble de l’irrationnel maîtrise par degré la danse de l’esprit. d’ailleurs. Plus encore. l’un qui exprime le courage de la subjectivité. un sacrifice s’impose dans un moment pareil. un mystère rencontré autrefois. On sent si fortement la nostalgie de l’Être Aimé que le monde alentour ne compte plus. d’« essayer » d’être fou dans la vision des autres. Une victoire. de chanter. En même temps. l’acte élevé se transforme en spéculation. à une folie. monotone. La danse au-delà du regret conduit à la résignation. Par conséquent. Ainsi. d’attendre. l’apologie « à bientôt » doit constituer une priorité dans l’histoire qui se construit à peine. Le refuge dans les souvenirs d’autrefois vient d’une certaine manière de consoler l’âme bouleversée par la douleur. diraient les autres ! Au fond. On ne peut pas accepter que l’inévitable se produise. le courage disparaît par la naissance et la conscientisation de la frustration et la création métaphysique situe l’absolu à la limite de la diversité. Un sentiment de rupture bouleverse l’être au moment de la séparation de l’Être Aimé. une histoire. l’incommodité qui naît de l’écroulement réduit la réalité à l’instabilité. diraient les uns.

L’éternel problème d’une croyance en quelque chose de supérieur renvoie à un processus de changement de la pensée. Ainsi. la résurrection de l’esprit. aimer avec détachement celui qui est.l’accomplissement. le temps de ce qui va venir. Être parfait dans la façon de raisonner. Des vécus indiscrets et des pensées folles transforment toute forme de spiritualité parce que le rôle du supplice est tributaire de l’image du dégoût. La beauté de l’amour se voit-il dans la pureté d’un geste ? La noblesse de la beauté s’accomplit par le courage de la subjectivité de s’imaginer un rêve par lequel tout espoir persiste dans le temps. l’amour ! Si la vie doit être chantée en silence. L’hémorragie des phantasmes délivre le chaos en lui donnant la liberté de s’affirmer. Des moments superbes. la résurrection : l’accomplissement de la résignation. le profane devient primordial dans le processus de l’existence et ne peut être conscientisé qu’en jouant avec un certain degré d’indifférence. de l’éternité. être une étoile. la lumière du regret. un dernier souffle. La beauté de l’âme se voit dans la pureté d’un regard. sentir l’impuissance et espérer ! Sentir l’odeur de fleurs brûlées par la flamme de l’amour ! Se réjouir de l’amour profond ! L’errance dans de telles dimensions spirituelles ne fait que donner naissance à une haleine frénétique. 109 . Cette marche est accompagnée d’une ivresse où le parfum des tulipes. la lumière. des techniques et des récompenses de la décadence s’entrevoient dans les merveilleuses luttes menées par les pécheurs incurables. La condamnation à l’abandon attire vers soi l’appel de la subjectivité égarée dans l’existence. vouloir la réussite. le haïr avec beaucoup d’amour. Mais le rêve renvoie à des émotions qui attendent la concrétisation. l’amour doit se témoigner par un geste. De cette manière. des roses et des lys domine cette fin vraiment merveilleuse. La maladie de ceux qui s’aiment : le perfectionnisme émotionnel. Toute forme d’expérience devient terrifiante dans les conditions où les aspects obscurs de l’existence acquièrent une signification par un effort d’objectivation de la réalité. Être parfait dans les émotions ! Descendre la raison dans le cœur et devenir bouleversé par le geste de l’imprévisible ! La frénésie de la rationalité génère une force émotionnelle qui par ses multiples manifestations exprime des préjugés contagieux. Le tout est de savoir ce qu’on veut et comment vouloir quelque chose de soi-même premièrement et. d’autres masques deviennent visibles . des autres. la structure mimétique de l’existence mène à l’altération de l’instinct de conservation. L’agonie du moribond conduit à une marche funèbre de l’existence. ensuite de la vie. Le coucher de ce monde met en évidence une perspective conformément à laquelle tout est si loin. sentir le désir. des errances merveilleuses. La pensée démente demande-t-elle à être déchiffrée avec la patience d’une personne qui porte en elle un apaisement véritable ? Le désir de l’impertinence nous porte-il au délire ? Toucher les étoiles. La blancheur de la lumière devient la rouille de l’existence .

Quand on perd l’Être Aimé le vent de l’oubli s’étale alentour. un sourire de la résignation. DANSER DEVANT LA MORT Les larmes ne sont pas interdites aux âmes attristées. suppose une émotion non avouée. De cette manière. Les larmes de la mort mènent à la résignation et la tristesse peut cacher un sourire. le cri de celle-ci se faisant connu par l’épitaphe et le nécrologue. de la conscience de son propre néant. La raison doit laisser place aux émotions qui situent la vie dans un endroit honorable. une statue a préféré la solitude par résignation. De cette façon. Le chemin vers l’atemporalité mène vers la porte d’au-delà où on essaie la reconstruction de l’éternité. L’accomplissement n’a pas besoin d’évolution. cette originalité (du passage vers le néant) équivaut à la perspective de ce qui les uns appellent le point de vue pathologique. et cela. la résignation représente la forme finale de l’illusion. La décadence de la sincérité ne doit même pas être conscientisée. D’ailleurs. danser devant la mort signifie. à la tristesse . Combien de suicidés ont renoncé à la vie d’une manière originale ? En fait. Un faucon se repose pour toujours. L’émotion renvoie à la profondeur de l’âme et l’audace renvoie à l’impossibilité de vivre dans un réel illusoire. mais la danse envoie aussi à l’émotion. une statue a aimé. Mais la résignation suppose un état affectif. on peut exprimer très bien l’idée qu’un suicidé n’a pas besoin d’originalité (l’originalité se construit par l’expérience de l’altérité). En dansant devant la mort on rit en fait de sa propre éternité. Près d’elle dort un amour interdit. La décadence de la sincérité réduit le bonheur à un jeu de la désillusion où les vécus positifs sont prégnants. on projette toujours des systèmes. il veut seulement passer dans un autre monde. une contre attaque devant ce qui ne restera qu’un souvenir. Ainsi. La danse suppose une joie qui envoie en réalité au soulagement de l’âme . Carrément dans la mesure où il chercherait l’originalité de ce chemin. On construit toujours des symboles. les vécus positifs renvoient facilement à la souffrance justement parce qu’ils se réalisent dans des accomplissements. les uns seraient tentés de classer dans le domaine pathologique cette modalité. le snobisme. tenter une lutte. La décadence de la sincérité est au fond en chaque être. la bêtise. ce qui porte la dénomination de vie doit se transformer dans un silence plaisant à l’éternité. La vie est juste un instant où les hypostases de l’être montrent le naufrage de l’indolence. 110 . Une statue a été. le plus vite possible. au fond. on se résigne dans l’abîme de la pseudoscience en prenant toujours contact avec l’hypocrisie. La décadence de la sincérité refuse le jeu de la vie par la promotion du ridicule.

Mais. cette perspective augmente la différence entre les subjectivités. au fond. la résignation devant la mort signifie. D’ailleurs. la résignation mène finalement à la mort. Par l’intermédiaire de la réflexion la tension des pensées jette dans l’objectivité l’impuissance de l’altérité et la dignité potentielle de la conscience se transforme en vice. De fait. La discrétion peut amener de la culpabilité subjective et le goût amer est une certitude. La lutte pour la possibilité du monde consacre à ses composantes une perspective froide où l’élément central est occupé par la statue de la mort qui offre des fantasmes fatalistes dans le monde qu’elle domine. La haine conduit au suicide. dans la lumière de la mort. parce que leur renoncement détermine une décadence de la sincérité de soi-même. mieux lutter par la mort avec la mort. Pour cette raison. Pour cette raison. dans les moments d’effondrement existentiel. dans un râle moribond. toujours une forme de suicide. les systèmes existentiels sont gouvernés par l’intermédiaire des règles qui demandent leur droit à l’immortalité. en réalité. alors. Au fond. Et cela comment peut-on mieux le faire ? Par l’apport du temps préalable au temps. ainsi que. Par le suicide chacun déchoit : on déchoit par la sincérité avec laquelle on accepte cette solution dans le processus de passage dans une réalité possible. L’immersion dans les ombres de la réflexion donne naissance à une image lumineuse de la mort. en se transformant. Elle doit danser devant la mort. situation qui donne naissance à une conclusion inéluctable concernant un monde depuis longtemps disparu.L’âme décide le décryptage de sa personnalité par le témoignage. C’est une image qui pourrait effrayer par la façon sinistre dont elle se relèverait. parce qu’elle suppose acceptation . Mendier le suicide signifie haïr à la commande. apparaît le sentiment merveilleux de la mort . Celleci est seulement une perspective. la priorité devrait être accordée plutôt à la 111 . La mort est le sentiment de la culpabilisation spécifique à cette vie. Plus encore. mais qui donnerait du courage à ceux qui sont sans espérance. ici il y a un risque et le risque ne doit pas être accepté. on accepte l’idée de mourir : or. accepter cette idée signifie être finalement d’accord avec elle (une explication banale – sic !). une haine issue quelques fois de la peur inhérente qui anticipe la proximité de l’instant indésirable et inexplicable. la statue doit se détacher du socle de l’immortalité. ainsi. et il ne reste qu’à se résigner. mais on ne réussit pas . À ce moment. situation qui équivaut au vécu subjectif du temps d’une manière beaucoup plus intense : par le suicide. par la non – action des éléments existentiels. on veut s’évader. Il y a une statue qui pleure en criant toujours au nom du bonheur la décadence de la sincérité. on veut se sauver. mais vécu. elle doit essayer une danse. L’impuissance d’être au-dessus de sa propre personne signifie. Quiconque devient sincère avec soimême et avec les autres par le courage démontré de passer. Mais son cri devient ridicule par indifférence. le suicide qui attend une concrétisation. dans la vie on fait des fautes et.

La violence de la danse provient en général d’une puissante suggestion et ceux qui prennent part à ce rituel sont pleinement convaincus qu’ils n’ont qu’« un devoir moral » à respecter. Les formes diffuses de l’obscurité couronnées avec les lauriers de la tristesse illustre la force de l’instant qui arrivera bientôt. L’arrogance et l’apathie spécifiques à ce temps relève un complot de l’histoire disparue. L’incessante révolte désireuse de construire un système philosophique ne fait que se heurter dans la nullité. Au fond. Il s’agit en fait de la construction d’un nouveau système de morale. basé explicitement sur une idéologie obsolescente. alors la résignation aurait les traits spécifiques d’un sentiment religieux. un symptôme de décadence inspire de la peur dans l’être. exclusivement la solitude est la seule propriété qu’on accepte par la résignation dans la vie. L’image désespérée de la révolte libère les sens de solitude et la tristesse représente l’enthousiasme du mépris et du néant transcendant. de devenir plus mobile qu’elle a été jusqu’au moment de la séparation. Les bras de cette histoire accaparent l’infinie ouverture de l’espace par une danse gracieuse.résignation et ensuite à l’éternité. le rêve non accompli renvoie à la désillusion. de faire preuve d’ironie ne représente qu’une folie exagérée nécessaire apparue à la suite de la conscientisation d’une révélation initiatique. Les impuissantes épouvantes de ceux qui mendient la vie se manifestent dans des intervalles de temps limités. La victoire et l’innocence acquièrent une valeur par l’indifférence. d’une histoire qui veut se régénérer par un baiser glacial de l’éternité. Si on acceptait toute forme de décadence. L’indifférence renvoie à une image qui demande le droit à la concession. L’aventure de la subjectivité dans son propre rêve prend fin quand le besoin de profondeur (par une forme excessive de rationalité) devient fanatique. Son aspect provocateur se transforme graduellement en simples opinions périmées. Les 112 . Ainsi. des paradigmes morbides dans lesquels ceux qui ne veulent pas comprendre et accepter la réalité se réfugient dans la lâcheté. L’inutilité de n’importe quelle philosophie est causée par l’absence de la responsabilité. Le miracle de cette danse se traduit par la tentative de l’immobilité. Le monde est composé de significations. Le courage d’affronter la mort. efficace selon certains. L’histoire de la pensée est presque incompréhensible si on ne prend pas en considération les idées destructives des systèmes qui se sont affirmés un jour dans un certain espace socioculturel. C’est la même danse gracieuse de la même statue. la beauté sauvage de l’éternité et l’insatiable désir de la rencontrer transforme la musique de la vie en passion déchaînée. Les dernières pensées apportent des images suggestives. Les ombres de la mort dansent sur un rythme spécifique uniquement pour la solitude. c’est la danse de l’impuissance devant la mort. Par la danse devant la mort toute forme d’expression est accompagnée par la brutalité. De plus. La versatilité des idées reflète l’authenticité du mépris. Malgré cela.

le rêve n’est pas interdit dans un monde de l’innocence où l’âme appartient à la non-action. la résignation est celle qui détermine le cours naturel de l’existence. éparpillés sur la tombe rappellent un amour interdit. Plus encore. Sa beauté suppose la libération. être. Le rythme trépidant détermine un instant qui sera plus tard seulement un souvenir qui renvoie à des doux frissons de l’immortalité. L’obsession vécue intensément annule l’état affectif et la pensée cajole l’automne de l’âme. l’intuition et la bonne humeur supposent une métaphysique de l’exactitude. et la pensée provoque des vécus intérieurs intenses. éternité. de la cendre et des larmes d’une statue. Malgré cela. montre la prodigalité inutile de ce qu’on a appelé une fois vie. l’ambition est celle qui décide du destin d’une subjectivité. le vécu pur n’est qu’une conscience chargée . un faucon qui a eu le courage de rêver. la subtilité de l’épitaphe présente sur la tombe devant laquelle on danse.limites de cette image ne font que réduire son propre intérêt au non-sens. mais aussi la délibération. Des feuilles tombent sur la tombe fraîche. de la chute et des larmes d’un faucon. La beauté du matin se transforme dans une superbe nuit dans laquelle le désir de ne plus donner satisfaction à la vie est réalité la plus supportable. à la statue déchue. Parle-t-on d’immortalité ou d’éternité ? AUTREMENT La prodigalité des années génère des astres dans les nuits lumineuses. l’âme pétrifiée a été un jour une fleur née du vol. existence. Peut-être. le rêve ne doit pas faire prisonnier celui qui lui a donné juste naissance. La danse en face de la mort suppose la naissance d’une épitaphe où la liberté du nihilisme se manifeste par la prodigalité de l’être. Quelques pétales tombés. etc. De cette façon. et sur les feuilles tombent les larmes de feu de la statue. Ainsi. Peut-être. en certains instants. Mais celles-ci mènent au rêve. 113 . pour cette raison. La vie est un rêve étrange. un rêve qui renvoie à l’émotion du contact. On appelle destins vagues ce qu’on ne comprend pas . car même au printemps tombent les feuilles. pour cette raison. On erre au crépuscule de ce qu’on aime à nommer vie. Le tremblement déchirant de la souffrance montre qu’aucun instant de demain ne sera plus jamais. mais plus vagues sont les moments qu’on appelle destins. S’il y a un destin. alors l’enthousiasme. L’âme pétrifiée a été un jour une fleur née de la poussière. non-être. d’autres depuis longtemps fanés et qui se dirigent vers la putréfaction rappellent à la mémoire présente le cours normal de la nature. L’un où le temps s’est arrêté de récidiver. Leurs rayons connaissent le tourment de la subjectivité.

par la naïveté des multiples formes d’expression. Dans la vie on peut toutefois donner un redémarrage. Quelque chose de spécial ? S’impliquer dans la monotonie et se sauver par l’ennui de l’authenticité des instants compromis. ne s’oublie pas. suppose à son tour une décadence. Il y a quelques pages de temps qui ne finiront jamais d’être feuilletées. d’une frustration. la pensée de s’autodétruire pour toujours. quant au futur cela ne vaut même pas la peine d’y penser (quoiqu’il dépende de la subjectivité). alors il possible de se trahir soi-même par la cessation de la volonté d’exister. Mais. mais les souvenirs parlent et font mal. mais aussi de peur devant l’irréalisable. sans larmes ce n’est pas possible concevoir le souvenir et la beauté. le premier amour véritable. elle devient spéciale quand ses larmes expriment douleur. rejette l’altruisme construit artificiellement. à une décadence de la sincérité. regret. un jour est né : un amour interdit. Mais le manque d’originalité de cette volonté renvoie à la résignation. des pensées nouvelles. Atteindre le rêve signifie croire en Vernichtung. Un regard de glace donne la permission au sommeil éternel d’envelopper la vie. En d’autres mots. en même temps. Le courage d’être sincère. cependant. Entre la pensée et l’univers il existe une complicité non avouée.Une fleur est belle quand elle rit . mais une décadence prédestinée et estompée en quelque sorte par l’attitude de l’être devant le ridicule. Et. Mais cela à une seule condition : fermer les comptes avec le passé et avec le présent . sans douleur. Heurter le destin et s’envoler du gouffre par l’abîme créé à partir de la vague de l’inconnu. elle ne sait pas si un tel amour reviendra jamais. chacun se dédit. car tout vient de soi. Quand une fleur pleure cela signifie que son « âme » essaie de rester là où elle est née. Une pensée et un souvenir défilent en ce moment. S’il y une conscientisation de la non-action (de ne faire rien de spécial). toutes nées de l’amour. il s’agit d’un renoncement. Elle ressent tellement la nostalgie. Le baiser chaud de la mort exprime une justification du fait que l’amour interdit. d’un refus. À ce moment. souffrance. des cendres s’entrevoient dans les univers déserts . l’esprit ne doit pas être arrêté de sa vivacité. Dans ces conditions. La virtuosité de l’esprit renvoie à des états que certains expliquent scientifiquement en faisant appel de 114 . elle relève l’existence par l’essence. c’est-à-dire un rêve. Son « âme » essaie de se rappeler. Par pitié pour l’autre. Elle a la nostalgie de ce que quelque part. Malgré cela. Elle veille sur l’essence en renvoyant à l’existence. tout est compromis. parce que tout signifie dans ce moment autre chose. En rêve. la mort sourit et on lui répond avec un sourire. de ne plus sentir le vécu et le souvenir d’un amour profond. Sa force attire l’être comme un aimant. Autre chose suppose quelque chose de spécial. l’amour téléologique ne peut qu’accomplir tout ce qu’il a commencé un jour. la responsabilité renvoie au bouleversement de l’être.

Ainsi. L’interrogation obsessionnelle est celle qui renvoie à des problèmes incompréhensibles. Le besoin en soi d’être le plus haut possible suppose aussi autre chose. le but étant celui de « manipuler » toute forme d’amour qui pourrait se manifester au niveau existentiel. se concrétise seulement sur cette base. La réalité est souvent construite des désillusions et le succès arrive à son apogée par les frustrations. dans le cadre de ce processus affectif une lutte entre deux formes d’attitude est visible. L’éternité est encore plus belle si l’ivresse provoquée par la liqueur douce-amère de la vie reste dans les souvenirs de ceux qui ont encore le pouvoir d’être. Pourquoi une telle attitude ? Parce que la peur mène au prétexte et le prétexte peut donner naissance aux désillusions. Une satisfaction qui demande des sacrifices. La responsabilité de cette subjectivité est conçue par rapport au monde dont celle-ci fait partie. « Ça va ? ». toutes les deux nées de l’amour : la résignation et l’ambition. Cependant.cette manière aux spéculations rationnelles. mais l’exprimer seulement pour ceux qui aiment ! L’instauration du plus profond sentiment – l’amour – au niveau de l’existence implique une liberté d’expression désinvolte de la subjectivité. celui-ci se résigne en fin de compte. Un temps perpétuel se fonde sur une instance qui renvoie au conflit. De plus. jusqu’au-delà même de celui-ci. La pensée voyageuse se réfugie dans la sauvagerie de l’impuissance où toute forme de symbolisme est bloquée pour toujours. Une lutte intérieure détermine la présence de l’ambition. tout doit être mené jusqu’au point extrême. Je m’en fiche ! Les sous-entendus montrent la versatilité du tourment de la rationalité. celle du rêve. mais aussi d’une exploitation réciproque de ceux qui aiment. une question qui renvoie au langage universel. Recueillir des sens et des significations de pensées obsessionnelles ! Garder secret la tentative d’aimer réellement. celui-ci peut voyager à son tour vers des univers alternatifs. Incapable d’esquisser un geste. Autrement rien que quelque chose qui renvoie au sens. En d’autres mots. À ce moment la subjectivité s’impose de dépasser la limite en visualisant l’impossible. Mais. au-delà du fait que le rêve assure le voyage vers un monde possible. La vitalité et la longévité de l’amour profond dépendent ainsi de l’exercice d’une influence magique à savoir du degré d’affection investi par les subjectivités. Mais. Il s’agit d’une domination. l’amour profond fascine par la force qu’il transmet aux subjectivités. au moment où même ceux-ci deviennent conscients de l’impossibilité d’être. alors tout devient néant. il est encore tenté d’accepter l’existence. une problématique par laquelle la sacralité de l’être est surprise (certains apprécieraient cette situation comme une exagération – comme si je m’en souciais). La vie devient belle dans les conditions où la contextualité devient problématique. une interrogation comprise par n’importe qui. Une sorte de trou noir de l’éternité d’où 115 . Le labyrinthe par lequel le rêve voyage exprime l’inquiétude et le bouleversement de l’être.

Une chose est quand même certaine : l’ambition et la résignation se distinguent par la façon dont ils prouvent les subjectivités. le monde est « envahi » de relations du type cause – effet. Celle-ci. Or. La représentation de l’ambition constitue une dimension qui est gouvernée par la possibilité. Par conséquent. Par l’ambition. Pour cette raison. Il s’agit d’une compréhension silencieuse destinée à « résoudre » d’une façon élégante et subtile le problème des angoisses existentielles. Justement par l’antinomie entre l’ambition et la résignation cette idée se justifie. Une dernière tentative. le nouveau mode de 116 . se produit un phénomène presque pathologique par l’intermédiaire duquel se fonde au niveau existentiel une correspondance de type conventionnel entre le but et l’ambition. La force de l’ambition renvoie à la manifestation d’une pensée obsessive par la force d’une loi qui détermine les différentes interprétations de la réalité. une telle supposition produit des problématisations au niveau des représentations qui se rapportent à des degrés différents de compréhension. Pourtant. Ainsi. dans les conditions où la problématisation relative au rapport subjectivité – existence est évidente. dans cette situation on observe le rôle bénéfique par lequel il obtient la résignation. la subjectivité espère pouvoir comprendre la nécessité de la résignation.l’espérance ne pourra jamais sortir que par l’annulation complète de la force générée par la résignation. la résignation acquiert un autre sens. un rêve naît quelque part. Ainsi. Cependant une conclusion logique ne peut soutenir chaque fois la validité de la réalité. certaines représentations expriment une certaine manière de perception par l’intermédiaire de laquelle la problématisation se subordonne aux justifications par lesquelles la raison même les génère. un rêve s’entrevoit au loin. Autrement dit. Ainsi. Justement ici. là où l’avenir peut être atteint. L’ambition permet une connaissance du monde (qu’il est dangereux le concept même de « monde » !) qui est porteuse de significations. ce processus a comme conséquence le réveil de l’ambition de l’état de somnolence où elle s’est justement réfugiée. une multitude de pensées. La sacralité pourrait-elle être considérée comme une exagération de la réalité ? L’unique fluide sacré de l’être et la chasteté honnête de celui-ci face au monde promis qui appartient à une autre dimension manifeste une audace qui dévalorise la modestie de l’altérité. Une vraie émulation est visible dans tout ce processus. l’offense qui apporte le découragement de la subjectivité conduit à l’étouffement et à l’annihilation de l’ambition. par le « malice » dont elle fait preuve détermine une intensification des sentiments intérieurs en les obligeant à s’extérioriser. Par la résignation et l’ambition l’existence fait tout son possible pour se placer dans les dimensions d’une compréhension pragmatique. Ces représentations constituent des cas particuliers de l’expérience subjective par l’intermédiaire desquelles l’ambition se substitue à la résignation et inversement la résignation se substitue à l’ambition. De là résulte une image symbolique d’une réalité possible.

Il s’agit d’un pragmatisme qui ne dépend pas seulement des interprétations données à la réalité. respectivement une solution trouvent leur validité dans n’importe quel monde possible. admettre l’existence des univers alternatifs. peut assurer la garantie du vraisemblable. pour l’amitié. du monde possible où la paradigme respective peut se concrétiser. au fond. pour la haine. que la théorie. Une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour. de même. Quand la conscience te cherche querelle. des mondes possibles ne signifie qu’une théorie. pour tout ce qui provoque la pétrification de l’âme. La pluie des soupirs relève le temps.. mais plutôt. respectivement la solution prouvent leur utilité seulement au niveau de l’idéalisation. Cependant. La rupture totale de l’existence annule l’existence même. POUR L’ AMITIÉ.. ou même. UNE GOUTTEE DE CYANURE EST SUFFISANTE POUR L’AMOUR. Ainsi. aucun (et cela malgré le fait que la théorie. cette conscientisation suppose autre chose. d’une part. le souvenir. Ces connexions expriment. Mais cette perspective soutient une forme d’imaginaire qui peut causer une erreur en ce qui concerne l’applicabilité d’un paradigme. mais aussi de la modalité dont le paradigme résulté montre son utilité. Justement cette manière on peut arriver à un niveau médiocre de l’existence. Les interprétations sont quand même celles qui « sauvent » et consolent d’une certaine manière la curiosité et l’angoisse. La conscientisation de ce phénomène « naturel » exclut la possibilité d’établir un autre mode d’être que celui qui existe déjà à présent. et la solution peuvent être admises uniquement dans un seul monde et seulement un. l’éternité … 117 . quel qu’il puisse être. Dans ce sens. il ne te reste qu’à te délecter avec le vomissement du dégoût issu d’une goutte de cyanure. on peut admettre que tout paradigme pragmatique embrassé par la subjectivité justifie une certaine perspective de comprendre la réalité et. L’inattention de l’existence provoque de l’agitation. La plus pure expérience qui reste après cette rupture est donnée par l’impossibilité de comprendre la contingence. et d’autre part. la nécessité de certains critères d’éligibilité par l’intermédiaire desquels pourraient être soutenues les attitudes et les « pratiques discursives » spécifiques à la subjectivité. et ici il est évident un réductionnisme qui jouit d’un certain succès scientifique du point de vue de l’interprétation).perception et de représentation ne doit pas être négligé.

quand on voit que tout est parfait. tout cela illustre un développement cancérigène de l’esprit. ne font rien d’autre que contraindre. Le désespoir qu’il éprouve est quand même réel et implique la faiblesse des préjugés. en préférant se sauver par un boycottage envers le profane. Pour cette raison. limiter l’être. contre l’absolu se prononce l’intelligence inutile de ceux qui veulent atteindre le niveau des plus grands sages. d’une exhortation au renoncement destiné à empoisonner la beauté du rêve. pris par la vulgarité de leur propre destin portent leur orgueil naïf dans l’horizon du despotisme. la schizophrénie. Tout est presque trop parfait ! Mais il y a en échange quelque chose qui n’est pas compatible avec un certain état par lequel le désir se transforme en illusion. La constitution d’un système moral au niveau de l’existence annule la possibilité du choix. un modèle par l’intermédiaire duquel la moralité se transforme dans une ruine existentielle. le tulipes sont éparpillées elles aussi sur le tombeau instable et les roses lancent leurs pétales vers le passé qui s’est à peine consumé. Dans cette modalité de l’existence l’irréversibilité donne la preuve de sa sincérité. Celle-ci n’est qu’un modèle ridicule de survie. Céder à la folie. Le manque de quelque chose qui ne peut pas être défini est « rempli » par l’amitié. Un tel comportement se mêle à la folie de l’altruisme. Par l’altruisme est exprimé le déchaînement de la noblesse de l’âme. L’amitié dérive du non accomplissement et de la souffrance accentuée. Ceux-ci. on cherche et on trouve une nouvelle idolâtrie . L’irrémédiable réalité conduit à l’apparition de la superstition stérile dans un monde suffoqué par des pensées flatteuses. Le conformisme de l’amabilité mime à ce moment-là la pitié et les larmes. Les souvenirs s’écoulent et les ombres issues d’une lueur spécifique au monde de la folie ondoient dans le marais des larmes à peine chues.Les bruits de l’éternité rappellent le goût du sang qui s’écoule parmi les lys blancs à peine fanés . errer dans l’espace destiné à l’éternité. De cette manière. La certitude de cette situation met en évidence en fait les grimaces de l’incertitude. La sensibilité pour l’absurdité relève. l’être se réfugie dans une culpabilisation non avouée. La plus fidèle amitié suppose la haine parfaite. en fait. La gravité de 118 . non séparé de l’illusion. être persévèrent. la subjectivité a besoin de perfusions d’indolence. Comment est-ce possible. se plaindre des imperfections de la vie ? Il est intéressant que la folie. Le fardeau de l’amitié est supportable dans la mesure où celui qui est proche de nous feint de comprendre l’amertume de l’âme. en général. A cause de cela une réévaluation de la moralité est compromise pour toujours. Ainsi. La stérilité de la faiblesse de l’être rivalise avec une certaine carence démente de la compréhension. Ce sentiment naît de l’illusion qui se trouve dans une partie de l’être envahi par le chagrin. la maladie. Toute autre forme de survie est inefficace.

une méditation inévitable sur l’obscurité existentielle doit être acceptée sans aucune opposition. qui fait preuve jusqu’à la fin de l’existence pleine d’adulations séduisantes et de lâchetés mesquines. Cette image qui suggère l’imperfection de la réalité détermine des éloges en face de la rationalité. la tentation d’un univers où la prostitution des souvenirs conduit à une rationalité excessive. Pour cette raison. l’existence d’un univers où il est permis aussi autre chose représente un gain pour la subjectivité dans les conditions où les larmes de l’âme cristallisent la sensibilité.l’intolérance qu’ils affichent d’une façon inconsciente ne fait qu’accélérer la fin. par cet élan la curiosité enivrante et épouvantable conduit en même temps à l’exaspération et au délire incendiaire. L’isolement dans l’infini trahit une passion intense en face de l’infini de la solitude. La langueur de l’être et l’ennui affiché par celui-ci trahit un mode d’existence qui prouve duplicité. L’exaspération contamine l’être avec de fureurs hantées par des frustrations. Se situer dans l’infini du rêve suppose la conscientisation de l’impossibilité de survivre devant toute forme d’imprévu. Comme si on se souciait de cela ! La haine dérive de la compréhension du sentiment d’amitié. Mais la surprise du destin consiste dans sa capacité d’inventer des solutions dans le but d’éviter justement ce vice de l’existence. au sacrifice se réduit à l’expérience subjective de l’éternité. L’immersion dans le rêve démontre l’existence des farces au niveau de tout type d’initiative. La 119 . est celle qui fascine par le manque de scrupules. Le sourire ironique de l’éternité traverse l’entier univers de la conscience. Ainsi. Justement ce désagrément projette la subjectivité en possibilité. la vitalité de celle-ci. d’ailleurs. mais aussi la danse qui mène vers l’instant qui ne pourra jamais être perçu. L’universalité de ce phénomène épuise d’énergie toute subjectivité qui réussit à conscientiser une telle expérience. Le désir de vengeance se déchaîne vers l’existence caduque. et ce saut transfigure le soupir du destin. De plus. Malgré cela. La tristesse débordante réussit à transformer la joie en mépris et l’espérance en regret. Cette image troublante maintient le masque pétrifié de la subjectivité. Le délire incendiaire imprègne avec de vains espoirs la pensée qui a le courage de regarder vers l’avenir. Tombée en dérision l’existence cache le soupir de la lumière et le chant suave de l’éternité. Cette sensation d’écroulement enchante les formes d’illusion qui débordent par des images dégoûtantes dans l’existence. toute extase née avec le but d’oublier la pensée de la mort. L’intensité de celles-ci exprime l’écroulement de la subjectivité dans le vide de l’impuissance. Cette manière de survie efface de la conscience de la subjectivité tout déterminant existentiel. La clarté de l’éternité détruit l’expressivité de la normalité. L’errance dans un monde de la désillusion ne fait qu’ajouter aussi un peu de monotonie à la somnolence du destin. Cette réalité soumise. Une telle image apocalyptique secoue toute forme de paroxysme.

est destinée au dérisoire. Au contraire. et. une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour. De cette manière. chaque intention par l’intermédiaire de laquelle on languit pour un instant de bonheur. La participation au destin d’un tel monde fixe l’infini dans l’éternité. Une telle réaction empêche la séparation de l’être d’une part de soi. une contradiction pleine de dramatisme. Cette forme de manifestation met en évidence un entier résultat de la concrétisation de l’intentionnalité dans le cadre des mondes possibles. pour l’amitié… ÉPITAPHE 120 . Mais le doute inocule aussi dans cet univers des quantités absolument pas négligeables de ridicule et d’indifférence. Où commencent et où finissent les indifférences métaphysiques ? Un vrai désastre macabre se dévoile aux inquiétudes subjectives. mener une lutte d’après ses propres règles montre qu’elles sont quelques fois plus efficaces que le respect de ses « règles ». de même.nécessité d’une telle expérience permet à la contradiction de se manifester. celui qui consiste à « cultiver » un certain orgueil qui mène finalement à sa propre destruction. Le regret que certains principes ne soient pas respectés justifie plus ou moins le fait que dans une lutte on doit faire tout son possible pour obtenir la victoire. La sympathie de l’être pour l’éternité donne satisfaction à ces instants immuables et inertes. celui d’être l’objet de la haine et de l’envie de ceux qui manquent de pouvoir. La gloire qui accompagne l’ambition suppose une résignation pleine de dignité en face de l’éternité. Ainsi. En se rapportant à la transcendance. avoir une mentalité de gagnant et être toujours au-delà des autres signifie s’exposer toujours à un double péril : d’une part. De plus. la médiocrité devient insensible à toute forme d’ambition. la subjectivité réussit à se sauver par la création d’une correspondance entre la possibilité et le sacré. Les aspirations de la subjectivité ne se terminent pas là où le nihilisme devient dangereux. Cependant. l’amabilité sera la conséquence de toute absurdité. Pourtant. En flottant sur les vagues du non accomplissement le bonheur fait finalement naufrage dans la médiocrité. d’autre part. il ne s’agit pas de n’importe quelle subjectivité qui trahit sa propre nature par un refuge dans sa propre pitié. Pour cette raison. l’extravagance de l’éternité finit par être admirée et bénie. tout comme certaines choses montrent qu’elles sont plus importantes que la victoire dans certaines situations. La dureté du sacrifice dégénère en tolérance. Victime de la superficialité. la persévérance cueille ses fruits quand la bonté n’est plus accessible à tous ceux qui se trouvent dans une telle compétition. mais aussi de bonheur. Ainsi.

La beauté d’un jour qui ne sera plus. l’impuissance et les vers troublent mon silence promis pendant mon existence. l’ombre du silence lance des larmes de feu sur les fleurs à peine écloses sur le tombeau frais. au lieu des tulipes. de bonté.Toi. un jour ne s’est pas encore accompli. la joie. nées et prédestinées à une lutte contre le temps. il n’est resté que le gris et la cendre. je n’oublierai jamais le souffle du vent et le vol étourdissant. celle qui m’a montré ce qui est l’ambition. En fait. les destins vagues représentent prodigalité. toi. il m’a offert les plus belles fleurs et c’est toujours lui qui me les a ravies. Je sais qu’un merveilleux conte qui a commencé quelque part. en relevant le silence et la solitude. dans l’éternité. je n’oublierai jamais et jamais je ne laisserai se perdre l’émotion. mon non-être pleure. le mystère de la nuit qui ne durera plus. Au fond. je regrette seulement les beaux instants que tu m’as offert et ils se sont consumés. J’ai voulu une tombe sur laquelle apparaissent toujours des tulipes. dans l’éternité j’ai le droit au rêve. des lys et des roses. toi. ils ont passé à une vitesse ahurissante et tout s’est éteint beaucoup plus vite que ce que j’avais pu imaginer. Il est né d’une ambition sans limites et d’un amour profond et magique. Le temps m’a conduit vers l’éternité. la vie. en offrant de la haine et de l’amour ! Qui est en fait la garantie de l’immortalité ? A-t-on besoin d’une chose pareille ? J’ai la nostalgie de toi. séduite par le sourire de l’éternité. 121 . de générosité. J’ai tant cru en toi la vie et tu m’a quitté pour la non-existence du corps ! J’ai tant cru en ton optimisme et tu ne m’as donné que le pessimisme ontologique ! Ta fuite a donné naissance à un vol invisible spécifique seulement à un mystère. ces deux complémentarités élémentaires expriment une réticence tolérable. les âmes qui ont eu l’audace d’aimer. au désir. splendeur de ce qui dans un instant ne sera plus. en donnant de la pauvreté mais aussi de la richesse. Je sais qu’ici même. un jour. je n’oublierai ni l’ambition ni la résignation. Le vol de l’âme du corps a provoqué de la douleur et de la résignation. contre l’amour. contre la résignation. la vie ! Toi. tu dois pardonner l’éternité de la mort car une seule pensée invoque le regret par la résignation en face du présent. des roses. des lys. Pourtant. pourquoi m’as-tu quitté ? Ici. qui ont réjouit quelque part. de tolérance qu’au moment où il a voulu démontrer sa propre existence. Le regret. je ne peux pas te juger ma très chère vie parce que tu m’as quitté. celle qui m’a offert ton amour. Et cependant. Mais le temps n’a pas fait preuve de clémence. Prendre la fuite en volant. il désire autre chose et pas la fin. ont commencé à fleurir des myosotis. je n’oublierai pas l’Être Aimé à l’âme duquel j’ai offert tout mon amour. Les feuilles sont devenues grises depuis longtemps. en apportant du souvenir et de l’oubli. Je n’oublierai jamais la splendeur des moments d’autrefois ni le mystère du passé. le bonheur. celle qui m’a fait goûter à la liqueur de la résignation. en offrant la paix et les larmes. à l’amour.

graduellement.NÉCROLOGUE Dans la folie débraillée du concret qui vient d’un monde du présent. encore une. des tulipes. la valse de l’esprit montre le chemin vers l’éternité en criant avec désespoir : « Espérance. Une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour. Adieu ou à plus tard quand on se reverra ! TESTAMENT Au commencement l’interrogation « Que signifie philosopher avec passion ! » offre une Vision sur le silence . et l’indolence qui croit qu’elle sait ce qui est et ce qui n’est pas dans la pensée. des myosotis. et la pensée affiche une grande joie . regarde une larme s’écoulant dans l’abîme. des roses et des lys sur mon tombeau. Dansant devant la mort l’instant devient ironie. une danse gracieuse naît. Ainsi. un cœur puissant peut seulement arriver. puis une autre sanglante. une dimension se crée où un Amour pétrifié essaie de justifier une Réalité. Tout cela par l’intermédiaire d’un Testament ! Persavosentloschecalcosventiuno! 122 . ainsi de suite. C’est le chemin vers la philosophie. mais aussi une Involution spécifique à certaines formes de l’existence . le chaud baiser de la mort ex nihilo se lève. une théorie différente de celle de la normale suit sa propre pensée relativement banale. quand le feu de la mort à travers l’eau de la vie coule. et que tout reste seulement symbole. philosophie. il y en a une autre qui s’écoule. amour. pour l’amitié … et sur le tombeau de chacun une Épitaphe doit être présente à la mémoire d’un Nécrologue. Et. il est Autre chose. un monde qui commence quelque part dans le passé. Ici. Comment naît un faucon ? Comment meurt un faucon ? C’est écrit dans les étoiles que la naissance et la mort jouissent d’un Amour interdit et Quand on perd quelqu’un qu’on aime plus rien n’a de sens. Ensuite. Et placez le plus vite possible. Pour cette raison. mais aussi un nécrologue n’oubliez pas d’écrire. le flot ineffable s’écoulant un destin apparaît. mais aussi liberté ! ». maintenant.

123 .

THE DECAY OF SINCERITY 124 .

the most wonderful being I have ever met whom I have loved and I will always love immensely 125 .A NAIVE PHILOSOPHY IN SIMPLE THOUGHTS To AVENIC GARD.

126

Love is felt by the heart and
127

lived by the soul.
AVENIC GARD

THANKS
“The Decay of Sincerity” represents experiences, emotions which have been torturing the subjectivity. Therefore, some of these experiences, some thoughts, some “philosophies” have remained in the memories of the past, in the by-gone existential crises and maybe it is better that it happened this way. Other times, though, the contradiction with other ideas, the contradiction with those that had the courage to philosophise, with those that had the courage to live and love transposed in a reasoning which has almost wanted to change something of the image on the subjectivity nature. This situation is also justified by the fact that life must not be seen and “refused” through frustrations (no matter which they are), life itself must not be seen as an ideative prejudice where the concepts, theories, the deepest feelings are only expressed to be expressed. The complexity of affective feelings shows though, not everybody admits it, a desperate need to philosophise. It has to do with a specific need to explain the subjective universe with its horizons and limits of knowledge. Still this trial to understand the certain implications reminds of another problem, that of human 128

then the understanding of its mechanism transcends venues where the validity it supposes becomes significant. Moreover. Je m’en fiche!” attitude in specific situations. In this way. For the power of this significant are to “blame” those who stood by me and who helped me transpose most of the ideas that made me experience part of the existential ecstasy. they strengthened my belief that sometimes ” In life you can push the restart button”. Their observations demonstrate a professional trial to transpose the thoughts and feelings of subjectivity in spiritual dimensions specific to some horizons with different mentalities. even if sometimes it fulfills itself through decay. if love has no borders. I thank Irina Lulciuc and Tinela Nastasi because they have understood what had to be understood about the manifestation of affective logic specific to any subjectivity.. Last but not least I thank Avenic Gard. I thank them a lot for the way they have answered to the challenge of transposing these thoughts in a form that belongs to other spiritual dimensions. I also thank Nist Corido. the being I have cared so much for and who showed me that one deep and true love may as well be possible anywhere and anytime. they confirmed me that the question”Are you OK?” gives birth to “It’s my problem!” or “It’s your problem!”. some possible worlds: SIDMINA. I thank a lot those people for all their suggestions. First. for the constructive criticism. If memories can destroy you they are also those that help you live by creating some ideas. sometime. the human nature is possible or can only justify itself by relating to the deepest feeling: love. they showed me that “Life is beautiful even if the situations are sometimes impossible to understand”. some words. or even adopt a . On this occasion. 129 . However. I am grateful for the way they took care of the translation of this book in French and English. Their imagination placed in the graphics of some pages is the living proof of their involvement in this project. That is why I want to mention the names of some people to whom I am grateful because they could understand the true feelings that subjectivity had to face. would not have been possible. In this way. for the help given to translate in French and English the deepest feelings without which finishing this wonderful story that started somewhere. the world I live in showed me that the risk must always be taken and this is done in the name of sincerity. Dana Slevoacǎ şi Georgiana Macovei for the way in which they have contributed to editing and making this book be published. In this way. for the fact that they had the courage and the patience to read these thoughts.nature. I also thank Dominique Besnard-Rousset whose involvement contributed to expressing the authenticity in French and Mary Connoly that supervised the English translation.

INTRODUCTION 130 .

to react. Don’t forget that no way is there to escape from your non existence. I consider the most unbearable ontological identity. and as a teleological process it turns into resignation. Our duty is to live. others prove indifferent. However. This self-centeredness leads to a more or less tragic truth. and others might even be terrified. in fact we are all the same. you only have to resign yourself and deride the resignation. this is the world where our own existence manifests itself. this is the absurdity of your nature: ambition and resignation. to deride the irony of resignation irony. A lot of compassion. that makes you invincible. immortal. In fact. it means to fight.Dear human being. you don’t want to accept this situation because your will is the one that cheats you. 131 . the fright. Your weakness makes you feel sick and you give in. It is. a battle where the result is known beforehand. we will all have the possibility of remembering but also forgetting. Some might become ironic. before reading these thoughts don’t forget one thing: any thought expresses hope. something might come out one day… All you’ll find here are only obsessions that have materialized at a dream level.E. before doing anything don’t forget that your non existence is endless and the conscience of your own being is nothing but a state which makes you feel the fear. we are all doomed to non existence. In effect. we are all doomed to resignation. I must acknowledge that this thing pleases m. to answer back so that the chance should always be on your side. Notwithstanding the inner turmoil which every person feels. Sometime. Sometime. And despite all these. Still this thing is not valid when being non existent. The thought has come over the being arousing inherent feelings! You only have to have the power to admit and accept them. Sometime. It’s about a permanent fight between existence and non existence. Therefore. and the objective is to establish which of these worlds is worthy of us. One’s life is nothing but the image of the other one in the mirror. History may set you somewhere in a forgotten time or in a place which very few will discover precisely for the fact that they will want to forget about the forgetfulness. the anxiety. In effect. M. we have to take into consideration two worlds: a real one and a possible one. you don’t want to admit it. My way of thinking might displease the people around. I wouldn’t be the only person in this world about whom people would say: ”Here is another crazy man!” To know what you want means to be among the first ones. Nonetheless.

to enter their past. Persavosentloschecalcosventiuno! In the beginning there was a thought.IN THE BEGINNING. educator). Moreover. every disciple (pupil. as somewhere. And they realize that nothing fades away. but one that materializes at the same time everywhere. But not a thought that simply comes and goes. Impressions preserve themselves in emotions. mates. here is an absolute complementarity! I have been discussing with some colleagues and I have realized that the school where they lived part of their lives bears the weight of the past. and the wonder of the Universe sings and talks over time to something by gone… If in the beginning there was a thought. some old friends. sometime.. let us allow this ray of light to penetrate the time. I am trying to challenge them a little. maybe a little nervous. a wonderful story began… WHAT DOES IT MEAN TO DO PHILOSOPHY PASSIONATELY? ‘It means to believe that there is always a possibility!’ 132 . A thought and a remembrance transmit the whole universe distant unseen and unheard moments… I look around and I am aware of an unseen future which some of the young ones might feel sometime in the mirror of the past which is going to come: teachers. where every master (teacher. For almost all of them the same thoughts ripple closer and closer. Some of them are restless. its flight to be a smooth one and on its warmth to engrave WISDOM! The flight of birds gives birth to a love smile. then the conscience will surely move on… The originality and freedom of speech specific to the human dignity crystallize the gratitude towards the old times. student) is looking and waiting for something… Master and disciple. In its memory. even if your own perception changes. the end will surely not exist… If the unpredictable gives birth to ideas.. memories are being found… The persistence of thoughts and by-gone feelings challenge the spirit. and the eternity phrased in the concept of time cancels the distance between generations. What started in the beginning as a thought suddenly changed into a ray of light. in the recurrence of history.

The marvel of your own healing resides in making the one beside you love your own disease. Common sense also brings about the non existence. Isn’t the unique in its way personality an exacerbation of the conflict started between me and myself? What’s more necessary? Is it about being calm or choleric. However. his cry of pain should be strong. pain and sufferance of the sick one. The illness is defeated when it is taken away from your own body the moment the healthy one has lent it to you. does the balance lead anywhere? The answer is as follows: nowhere. to see the other one’s perspective. pain. the sick man heads for the heaven. He who is sick should only weep in front of the others. sufferance but all these have also to be revealed to the people around us. Abnormality leads to contradiction! However. Still by doing it don’t we get to a state of boredom? There is always a possibility!. they make the issue of our own nature more difficult.To live lonely in a couple. He will be forgiven because he has suffered and his sufferance is transmitted to the others. pessimistic or optimistic? This necessity might come from our ability to observe the Reality. This situation is nothing but a resignation before dying. in and through resignation. You are sick and you don’t say anything about it to the people around you-this is fulfilled virtue. to go on the self knowing road (if you ever find it). to have the power to defeat yourself. Who is going to win? Probably no one. Everyone should know what to suffer or what to be an incurable infectious patient mean. you are ready to claim that everything depends on this war… 133 . ‘It means to stifle the people around you by the way you are!’ The desire and power epitomize two thoughts that do not always let you live as others would want! In the same way. His sufferance is due to impress the close ones. We don’t have to hide our illness. the healthy ones will strive for the illness.. some think. to feel the need of a self conflict. though. We have to transmit our own sufferance to the others. A struggle. The war between the sick one and the healthy one should end in a compromise. weak or strong. they will find an excuse to express words of comfort around. that is a place where… ‘It means to become lousy!’ It is said that you are full of virtue if you are ill and you don’t show this to anyone. Nevertheless. Seeing the hell. Everyone should at least once feel the fear and madness and non-madness. The contextuality arouses satisfaction and nuisance.. In this way. our duty should not be one of resignation but one of struggle. That is why showing off leads to your destruction as a person. Normality means contradiction.

The astonishment has no value or… ‘It means to accept the resignation against your will!’ The hazard is hated through eloquence. to hide 134 . here are the fears that make up the despair of a dead man. to die and live at the same time. You are dead but there may be a sparkle of life in you. The end limit or the start limit? The supremacy of anxiety over calm is felt in the entire being. to feel the smell of your own flesh in a continuous decay. and the despair increases. it means to be and not to exist at the same time. The pride. Still where does heat begin and end? ‘It means to see the despair of a dead person!’ The despair of a dead person. To shudder at your own image. The dying man does nothing but be aware of anxiety and calm.. however. The triumph of calm over anxiety will have its saying eventually. The thought crosses your mind: a last reasoning. Some roles appear. How much sorrow is there at the funeral of a non-being! How much sufferance is there during those moments! How much regret is there around! And the irony is that there are some who try to express so much joy. Places are changed. The man fights. The coldness of death means its dictatorship over the body.‘It means to rejoice over illness!’ So much powerlessness does a sickman have! So much helplessness! When he is ill should a man become a nothing? The sick man is the man of no hope and unbearable pain. Everything is vibrating right now. ‘It means to be aware of the shudder of your own being!’ A really profound death makes the flesh shudder. Now you are a healthy corpse. The cold is stronger than the heat. Light a candle and call for a doctor!. You anticipate the move. You’ve been alive. in an unconscious way. here is the most terrible despair of all! To be dead and not to be aware of this state. you look around or feel without looking. makes them both lose the war. The fear overcomes you. though. You are dead. The time of the last thought in life has come. The illness fights. You might live longer. but you still live. The terror and hope cling to the being. To think of your own death. The lust for life reached the limit.. The illness transforms the being and at the same time it gives it illusions. The thought and the sense open up. to infer the coldness of your own body. The desire to live turned into a heart-breaking sob. And you see and feel only darkness and cyanide. to show their own weakness. The real becomes unreal.

you’re wondering: “is there a unique world or one placed into another one and so on?” The plurality of the world offers the ambiguity which there. incapable of understanding death. in some resigned ones! The non existence is near them. In fact our offensive is our attack. The existence represents a danger to creation. Where there is no spirit there is no initiative to live. The non-existence transforms the dear ones in ailing ones. and they are near the non existence. by tears and indifference. The same with the enemies! And the dear ones…you’ve abandoned the dear ones and you are not aware that you no longer care about them. transformation and despair. We are the prisoners of why. of endless delirium. if they exist. We are optimistic because we have the right to optimism. somewhere. Gazing there. but we choose 135 . somewhere!’ You are musing and saying: ”there is”.their own pain! How many solutions does somebody need to solve the problem of resignation towards things which will no longer happen? ‘It means to see that a light has died out and wait for another one to spark off!’ When you are to become a non-being the obituary materializes and the sadness and joy will keep you company. mad people. The loneliness appears when the intensity of the fear increases. once upon a time… ‘It means to wound your own existence!’ We have all distanced ourselves from the past. The fear hinders your reactions but it also fills you with a crazy courage. somewhere you realize that your own being indulges in a strange mood. vanish as well. And you’re saying: “probably” and the probability turns into something else and so on. you are frightened. “there isn’t”. The existence that destroys itself also becomes a danger to creation… ‘It means to contradict yourself!’ What a soft-hearted world! A mercantile kindness! We live in a state of bliss. You tremble. The communication is done by sighing and being silent. The fear has always been part of you and realizing it makes you feel lonely. The artificiality determines the disappearance of the spirit. The will and the ambition fade away as well. somewhere. We choose everything. Gazing there. Are we condemned to nonspirituality? We pretend to be living in a present time. We are pessimistic because we have the right to pessimism. What else is left? The shudder that will also disappear some day… ‘It means to meditate gazing there. And how much they’ve helped you when you were a being! Friends.

To laugh at the humorous side of this world is worth nothing. Here is what we are a world in a delirious state. A cry is heard in the darkness of your mind. magnificent. An endless delirium. that fact. not even grieving for it. The world? A contradiction! The world? A deception! The world? Some courage! The world? A certainty! The world? Something too much maybe! ‘It means to find some pure madness!’ Many times people hit each other. a utopian freedom. some trouble. The world appears and disappears through us. There is as much scenery as knowledge. Something too childish. impressive until the boredom comes. It is not worth helping this world to triumph. They put into practice the dictatorship and the terror as a result of their own frustration. the spirit finds it… ‘It means to perceive a cry in the darkness of your mind! You are alone and you’re thinking. a contradiction might also be possible… ‘It means to live the deception!’ A fierce world! Vice everywhere! A crazy world! Utterly disgusting. Once I met a person about 136 . Is the existence of the world justified? Is our own existence justified? It depends on each of us. the spirit finds it. And still there is some lightning in the darkness of your mind. the body finds it. We invite ourselves to the existence. The body searches for it. to escape. There are as many words as sciences. ‘It means to believe that there is no other possibility!’ How do you see this world? In fact. Everything is grand. And then you want to get out. Some lightning. You have a contradiction with your own person. the body finds it. The spirit is thinking. The body searches for it. a crazy delirium. You are smelling a cadaverous breath. That thing. if you protest it might be worse. Your conscience feels guilty. It is not worth crying. to breathe and/or inhale something else besides illusion and despair. Passion among people. the spirit is thinking. feel it or do you simply sense it? Some who think they are superior to others think that they can take advantage of the latter. but so necessary… ‘It means to think of thinking!’ To Murphy: if you don’t protest. However. do you see it. and then we do everything in our power to destroy ourselves. you don’t have it.something in particular.

the troubled times of any civilization are only realized after they took place…Almost always do we think of the end and only rarely of the beginning. What would you do? What thing would you do first? Ask yourself:” what does it mean to do philosophy passionately? PERSPECTIVE ON SILENCE The idea of silence follows our own being permanently. Then he became a petty dictator. many fell down. and others the shyness and the frustration…As for the petty dictator nothing is known… ‘It means to accept the unpredictable!’ To sing! To laugh! To cry! To fly! Here are some of the imperatives that one should take into consideration in his/her existence. the association of some explicit features allows the thought the freedom of speech. some were reserved the immortality. This person grew up. At that moment. What would your first reaction be? What about that of the people around? Imagine also that you were given the same period of time to rebuild the world. How pleasant it can be! And how much violence it can create around! The (un)quietness surrounds the being from all parts. Imagine that suddenly you found out that you only had some very little time to live. still so difficult to fulfill! ‘It means to imagine the future!’ Almost all the time we are obsessed to write apocalyptical scripts. was silent then gave a lethal blow. Nevertheless. 137 .whom the wise ones said that he had had a childhood full of shy moments and frustrations. Hence. The fate had the indifference in store for the fallen ones. For the born ones. but even more were born. Anything can be the reason. The purest quietness can be obtained in loneliness. However. Your own conscience analysis should lead you to the faith in somebody or something! To cry out! To be aware of the destruction! To like the illness! To feel death! To love what you don’t believe you love! Here are some of everybody’s desires. It seems that the humanity has a great pleasure to imagine these scripts. The purest unquietness is also born in the loneliness. and the feelings the freedom to express themselves. the silence amazes only if it is in relation with something else.

the written emotions will change into irony. We are almost ashamed of expressing our simple thoughts and supporting a naïve philosophy. It’s the fear of the others’ mocking. Through silence. Maybe that is the reason why. the childish meditations. You torture yourself through silence. the sufferance. a mixture of theories. and the matter turns into spirit. by tasting the sufferance and drifting in melancholy you feel that you are no longer alone. the past). an innocent sincerity together with an ideative delirium and sometimes contradictory explanations which do not involve any type of logic on which basis the main principles of reasoning would be followed. to the reconstruction of the world. I begin to see a world of which until then I had not been aware that existed. the dissatisfaction of the others with what will follow. the ambition and the resignation. with the simple thoughts. to risk. theories that reminds us of both the inner and the outside universe. I might have guessed it some time. the soul. on those who embraced a philosophy of the flight and who had the power to follow the road to success. the knowledge and the helplessness. the evil. the right to self irony is totally justified. a decay of sincerity. the meditation implies loneliness. on those who accepted the ambition and the resignation but also on those who dared to love somebody deeply. between trust and distrust.When can anyone obtain a pure silence? Being the silence companion you think that you can truly understand what the good. A true show that starts the war between admiration and envy. It’s a shame that comes from fear. between love and hate. the future) and a dream that has already become concrete (the imagination. all these are guilty of explaining the dream. to solutions etc. 138 . the will. A combination of ideas. irony and which was caused by the misunderstanding that the otherness displays nonchalantly. within yourself real existential anxieties take place. Overwhelmed by the extremely deep silence. the parallel universes and the possible worlds. I might have experienced it when I needed it most…In a dream the desire materializes. the joy mean. confusing ideas. reality. An extra pretext so that the irony of the people around would swoop wildly on the souls who had the courage to be innocent. of deep emotions which sometimes needs some triviality. But do some of these really exist? For instance. concepts. The invasion of thoughts over feelings shows a hidden potential. Framed concepts. a dream with a double life: a dream which wants to become concrete (the desire. The courage to put simple thoughts on paper through a naïve philosophy supposes after all. The power of the dream stresses out a possibility of representing the spontaneity of the speculative. The display of simple thoughts leads to the collapse of subjectivity into naivety. but paradoxically. you think that you get to self knowledge. the stars. Therefore. This naïve philosophy is rather connected to a logic of affectivity.

The detachment from close reality justifies the intercourse initiated in order to accept other worlds. the framing of a conventionality supposes the acceptance of suppositions which are the basis of understanding the purposefulness. the critics of affectivity would rather show “the intellectuality” by inventing some forms of violent experience. this situation is not to blame as long as the transgression of values updates the symbolism of reality. Which is after all the goal of the existence? There are some deictic justifications by which the interpretations on the existence are rendered through a process of deciphering the symbols of reality. the objectivity of the world. the more the indifference hurts our soul. Their loyalty to excessive reasoning and to short passions betrays a perfectly insulated world. I refuse to believe something else. The hermeneutic try to decode the significance of symbols finds its justification exactly in the interpretations given to reality. spiritual rebirths. a culture otherwise built artificially but also superficially. The (re)constructed and (de)constructed reality is an image situated in a specific time period. the ambiguity of interpretations. a reality subordinated to a dictatorship which governs according to bewildering prejudices and wrongly applied principles. existential regenerations. their theoretical parts become inconsistent now that certain assertions are impossible to confirm. However. Of course. troubles. not being able to express the inexpressible and the symbolism. harmony and hope. INVOLUTION Some people think that this life is a wonderful thing and too charming towards them. for the sake of an affective logic. meant to impress the culture to which they are subordinated. Due to this. of barbaric manifestations. However. explained with the help of the involved subjectivities expresses a mentality obsessed with apocalyptic scenarios. Therefore. This (de)constructive commitment is susceptible to bitter criticism from those who claim to be normal. at the junction of these roads we gather treasures such as: virtue. 139 . the conceptual confusions together with the alternative ways of representing the possibilities send us to conventionality. Becoming aware of this situation causes different interpretations on reality. conceptual-theoretical speculations enter the space-time dimensions which belong to the possible worlds. the reality explained by using possibilities does not shy away. The future depends on us. from emphasising the structure on which some scientific theories are built. Moreover. As we keep gathering sufferance. Of course. For this reason. The more worried we become. pain within ourselves. Owing to this fact.

Also the madness and the distrust will certainly appear. What a pity! The thought of eternity develops quietly convenient strategies of accepting the unavoidable. A deep affective insertion takes place at the level of mentalities. At this moment. This fight prolongs the awareness process of the autonomy of the anxiety on the person. that is why life and death. Reasoning without prejudices betrays a special status of the common sense. the reasoning revolts and this protest brings about the risk. The horrible traces left by this attitude suggest the existence of idiocy at an existential level.Life and death stamp on us. present. the feeble and delicate innocence of sincerity is both admired and despised at the same time by the ignorant ones. 140 . Through distrust any shape of truth is no longer anchored in reality. Such tolerance excludes the optimism forever. that a threat is lurking. betrays awful manners. In fact. it cannot be forgotten without a recursive action in something that has already been experienced. We have got used to enjoying ourselves on our graves. are likely to be susceptible to analysis as long as we suffer from the burden of these obsessions. It is a strong emotion that uncovers a famished world. The tragicomic part of this situation comes from the fact that through cheats and compromises time changes the mentalities. Any hope vanishes in thin air before it can have some roots of its own. And then we are suddenly exhausted from this life. though there are going to be a lot of ironies. Often do the confusion and the strong emotion dominate this world. Therefore. the ambition looms like a shadow of resignation. along the existence justifies the grimaces of the decay. I want to admit that all the traps of life are bad omens with respect to our complete happiness. as if they were doomed to develop in the space of possible worlds. embodied in wild. the fear. Yet. the worry. Regardless of this fact we die faster than we imagine it. The spirit of eternity expresses itself in the liveliness of those who accept this perspective. Mean interests at the level of mentalities cast their black look of distrust towards the being. the courage. It’s an unpleasant situation. in their depth. At this moment. No feeling passes away so easily. fierce manifestations. the violence of the ignorant ones. by this way of looking at the reality any anxiety state is realized. By saying all this I do not want to contradict anybody but still. the spiritual experience stresses out an organic process by which a certain type of sacredness. Through madness the passion is brought to life. however. The weakness of distrust results from a world where the situations are reversed. Only the person who misses the dear one can be trusted but to a limited extent. in a world where the distrust reigns. exactly because. Furthermore. I dare say. The passionate embraces between ambition and resignation are the only ones which reveal the desire to fight against idiocy. We can hardly breathe.

That is why. It’s a stone. to redeem it and then place it again in your soul with the help of a full of life smile and a true. it shouldn’t come as a surprise to anyone the fact that the despair is a hidden type of this helplessness. at least one possible world and on the other hand. accept. forbidden. live. to invest everything in love supposes not only accepting the exhilaration and paroxysm of the delirium. What else is 141 . the distrust is born out of misunderstanding. how can different forms of love be accepted when distrust haunts undisturbed in rationality and emotions constantly? In this case. Affective instances with significances of specific forms of love can be found even in cases where the traditionalism does no longer function. phrasing the premises which are the basis of the possibility of such worlds and continuously trying to establish the existent correlations inside these ontological forms of manifestations. The problem of this formalism resides in finding the existential axioms. Under these conditions. those involved in this selling-buying process must take some chances sprung from a nonconformist morality. The uncertainty in love supposes a danger. enticed by this “game” of love. supposes a certain risk because it can lead to involution. in predestination. on the one hand. explain the existence of the possible worlds then some of the issues specific to the different types of existence could be understood. the idea that one can love differently and with the same intensity can only be understood if there is the courage of emotional specification. and why not. Moreover. its laws. in love there are strategies of communication coming from the subjective selfishness of the being. However. And what can be better sold than that which is worth more than life and eternity together? The answer is: love. perfect formalism were found which would justify. Obviously. In other words.Meditating on the possible worlds means to reject any reconciliation between violence and non-violence. The mere realization of helplessness supposes selling something from your own being. of mingling in any affective process) any lived state by a quantifying process. From a logical point of view. such formalism would prove its pragmatism as long as by its means the passage from one possible world to another could be made. any type of approach or experiment meant to find out. Who is loved can bear the quantifying from the one who loves. if an adequate. full of obstacles love and which few have the courage to take up. full of passion experience. That is why. How can the forbidden love be understood. The excess of sacrifice is enjoyed by those who want the non existence. however. And still. that of interpreting (the reason is guilty. then to buy it. the actors involved in this “profitable” transaction are always tempted. A strong imperative imposes itself: to sell love. Despite this. the threats have to exist exactly because they would mark in history the sacrifice of those who believe in a better world. but also taking into account the affective bankruptcy materialized in an emotional suicide (an act also present in the separation from SOMEBODY DEAR).

specific to the subjectivities involved in that particular metamorphosis is increased exactly by their concord. to embrace simultaneously more forms of love and to try and love 100% simultaneously as well supposes an artificial construction set up on moving sands. any deeper understanding of the reality gets connotations which send us to inflexibility and dissatisfaction. It’s as if you savored the peace of your soul in a hectic world full of decay. The world of the spirit sends to emancipation through resentment. and this in the name of love too. On the other hand. an emotional experience that reveals a logic-mathematical formalism completely different from that of normality. The existence of more forms of love illustrates the way in which the emotions waste away. These characteristics represent stereotypes of a detailed analysis carried out by the being. To interpret the subtlety of the decay means to ignore the superficiality. the modality in which unsatisfactory percentages come up. Famished beings and willing to express themselves through laziness and boredom. the hospital. a strong imperative is necessary: give up one form of love for another. the faith. So to say. The two criteria become complementary so as to emphasize the necessity of the degrees of truth in this dimension. suggests a logic reasoning. a whole transformation process of what is in a possible form of being. It’s normal that everything should go on like this. But which love? This attitude reflects possibilities of spirit manifestation which passes simultaneously from agony to ecstasy. Hence. Entering this world encourages the suspicion and frustration and one can only avoid it by paranoid manifestations. The uncertainty though does not offer understanding but a difference of perspective. There are two obvious things: the presence of the man among people and the animal discussions of the man with himself/herself. This thing implies trying to obtain perfection through imperfection. But how can one understand reality when you are totally disgusted at the mess that the being makes? How can you help yourself from not being totally disappointed when you smell the breath of alcohol that the being gives off? An infinite nausea is felt by anyone who succeeds in becoming aware of his/her own greed. At the bottom of this world there are the subjective experiences of the existence which reach different types of manifestations. because the reality is subjected both to correspondence and coherence. which is just a way of trying to understand the reality. this perspective. the axiological symbolism of behaviors. Yet. if it succeeds to become convincing. Eventually. the cemetery are places where they retire for a rest which proves useful after a time that elapsed faster than anyone 142 . In this way.desired? To be loved 100%! And how can you love the being at an absolute level? How can you love 100%? How can you express your emotions in this percentage relating precisely to the different forms of love? To accept this strategy of loving would mean to love differently from the others. a situation which determines a state of euphoria of the spirit especially.

Speak to a dying man about resignation and then look at him.could have imagined. Nonetheless. I love you secretly 143 . Involved in the manifestation of the spirit. watch his reactions. maybe. To try and research the reality through the being-non being relationship means to take into consideration the premises which show a certain individual variability. to which it usually attributes a destined conventionality. as a special feature of the being. Everything resides now in one stone love ONE STONE LOVE A dear to me silence makes me bear the love towards the other. Those who indulge in repeating the error can only be recognized in history through the mischievous attitude that they have in moments where the animal instinct is suppressed. everything that has to do with the possibility. the force of resignation is felt in the spiritual conscience of the being. Through this. the venality of the eternity becomes impugnable creating. and the apocalyptical messages destroy the attitudes. when it is converted to the non existence. Maybe. A subtle charm offers an endless love to the otherness. maybe. the ineluctable perspective meant to justify the recrudescence of resignation. they are rightly expelled from existence. but of that being who has the courage to love no matter the brutality that the indifference of those who live in another world shows. The ambiguity of possibilities supposes experiences of the continuity and the ineffable forgetfulness regenerates through immeasurable reflections of the spirit. That is to say. you lit star that will soon fall. In this way. proves to have connections with the non existence. No matter what they may do they are subjected to fatality. To put it in another way. any kind of morality is reduced to semblances of your own being. that is why. the existence. ask his opinion on that. Therefore. becomes obvious to any type of manifestation of the being. each longs at a certain time for another world. becoming the main source of the regret. You spring flower. the existence of the possible worlds is justified. and why not. In relationship to the will. Even so. The regret that he shows at that moment betrays forgetfulness and shudder. Moreover. In this way. that is why. the purposefulness represents the principle which corresponds to the desire to live. that is why some want something else. At the same time discuss with him during his last moments about success and ambition. the existence. the horizons of eternity show the subjective potentiality which determines the apprehension of the mystery. they succeed in passing over the handicap quite fast managing to impose themselves in front of those who convicted them once to existence. the mad desire to survive receives an inextricable aspect.

I accept the light of death the source of which you are. of decay. of impossibility. a joy of regret. I’m waiting for its beauty to come earlier. a smile where one can hardly see the out of love sufferance. accomplishment and disdain. It’s the statue that lives out of hope. to be happy or to laugh. of resignation. I’m reaching myself and I feel how my being is shrouded in coldness. she will fall apart. The joy means to accept the regret. The statue begins to cry out of joy but also out of sadness. between the statue and the other one. a forlorn one which allows a fight between life and death. everything has a meaning. a lot of joy. The try will only lead to the intoxication of your own being with irrational morality. It’s the tear of regret. You open ways to me which will soon disappear in the tumult of eternity. It cries within itself. The statue is strong. to your soul. A necessarily logic (inter)dependence where the spirituality is situated at the level of virtue. at the memories that will come.sensing your sigh. I catch the glimpse of a divine beauty in your soul and everything there is within it. The image of full of hope death should not frighten anyone. The statue cries-an affective state which takes her closer to the other one. it makes it more lucid. but it must bring joy. I see an image which makes my being shudder forcefully. In order to become concrete the dream has to be built through hope then destroyed with the most real cruelty. I’m getting closer to you. The statue will not resist much. I’m heading towards the other one. No matter how much one would try to resist the decay of sincerity he/she will not succeed. The sufferance highlights the thought. I’m waiting for tomorrow…I’m waiting for the future. Her image will disappear as everything disappears in the infinite dimension of silence. it cries as the love towards the others cannot be expressed and understood. the fall into it suppose its destruction. but which leads to disappointment because of distrust. to meet and face each other with a courage that needs no explanations and justifications. gradually turning into something cold but pleasant. The fall of hope requires the death penalty for the flowers which once rejoiced the whole being. The stone soul has no power to get out. In fact nobody will ever resist the decay of sincerity. The stone soul keeps loving but has no power to show it. Through these memories the longing brings a discreet smile which can be noticed on what has once been a statue. everything receives a meaning: the call of the dream. she can stand in the way of hardships but she is no longer herself. I adore you in our immortality where the thrills let themselves be discovered by the other one. That is why. 144 . the wind of forgetfulness will carry her over the others’ helplessness. I’d rather have the selfish sacrifice. In this consciousness. The being turns to stone in dribs and drabs and the pedestal builds itself from the incapacity to take action. I’d rather have the sincerity of your image. The sadness is necessary because it can be taken away through joy. The soul looks through the statue’s eyes which have a tear of pain in their corner. I feel the warmth of the soul becoming less warm. That is why the statue grins looking at the future.

A reality is born in a dream. In this way. the wings of resignation spread over the being under the pretext of protection against the tumultuous affective states. The simplicity of the prayer suffocates the one who needs the salvation the most: that is the being. an illusion confessed or not becomes the fear of any form of existence. The nostalgic memories come to 145 . the attitude is the one that counts more in the trial of harmonizing the intelligence to the understanding degrees of the universe. The only attempt through which the being can save itself is the decay realized in a dream. The giving up of hope silently develops remorses and angers which offer satisfactions to the profane. the isolation “contributes’ to the construction of a world where the selfsuggestion conquers the decayed spirit. A pitiable refuge paralyses the emotions of the being. The sensitivity and the distrust determine the forces of resignation to unleash over those who love each other.This metaphysics of illusion receives the aspect of a nostalgic reminiscence. a reality becomes a memory in a dream. The skepticism and the distrust make the wisdom be indifferent to any form of challenge. Furthermore. After all. The obedience of the otherness shapes the pain. By subtlety the being refuses the life canceling the generosity of the creation. the anxiety. after all. The mystery that the latter shows does nothing but deepen the significance of the act of accomplishment. Moreover. a discovery and also an illusion. Challenging innuendos come up out of burning desires to boost love. the resignation through its experience. The success of the sufferance in morality explains itself through the existence of the irrational at the level of the conscience. The certainty that it is not possible for a destiny to happen means. the endless moulds of the possibility stifle the very personality of nature. All my thoughts throw arduously over my own emotions. However. The escape into memory deepens the illusion. It consists of a tireless justification of love towards the other one and even of an attitude which has to be overcome. A kiss has the power to freeze the unhappiness and spark off the tumult of sufferance. That is why the sacredness needs the sufferance. The anchorage into the resignation represents a form of originality from the being’s part. Paralyzed by a certain ontological contradiction the being does not reject the surprise and the disappointment. Only a gesture which expresses the power of a kiss emphasizes the fact that everything changes. A jump without any regrets touches a delicate longing which waltzes on the love pace. In this way. and a strange restlessness sends to a cold sufferance of the soul. The absolute love is a miracle that depends very much on the involved subjectivities. How enticing and frightening the challenge is! How much adrenalin and how much fear flow from the manifestation of the challenge! A euphoric state through which the restless soul prays the survival. the semblances of the history end by escaping into nihilism. that everything becomes differently.

This revolt lacks paradoxically. The cries of help start an avalanche of misunderstandings and deficiencies at the level of emotional communication. it is born and stays deep even in eternity. though. the courage to continue to fight. It’s horrible to be aware that the memories only help you when the despair and hopelessness render a wild kind of love. If this reality is not sustained by those involved in the act of love then the tragedy of these souls is unavoidable. Thus. To lose love because of love! The deceptions open ways which lead to ironies and periods of madness which substitute in their turn an affective praxis. This unfulfillment suppresses the guarantee of the delirium. Stifled by the misunderstanding of those around it. however. entering a state of indifference and mediocrity. one falls into the delirium by canceling the delirium. Any silence expresses the fact that love only exists when the ones involved in this emotion want desperately to love. suppress the vitality of love. abandonment. the simplicity in this process transforms in a spiritual hyper complexity meant to ensure the harmonious illumination of love. And yet.ignore somehow the fact that any accomplished love consumed itself in the name of a sacrifice. Step by step this” religiosity” degrades itself and turns into a cliché. 146 . The one which gets rid of this “untruth” is love itself. Love completes itself in forgetfulness. love projects perspectives which aim at the regeneration of any affective state. The mechanism of love can only be understood the moment the interest to the miracle is aroused. the wonderful thought of decay blackmails its own existence. lived but not said. Little by little the stern face of uncertainty shows its own helplessness to accept the selfishness. rejecting love because of the fear to risk or go on. the sometimes unexpected deceptions contain bitterness. A great fear highlights the idea that love can be the result of a stupid passion which wants. The easiness with which love is destroyed supposes an incurable decay which foresees the indestructibility of resignation. By their structures. sufferance. The humility betrays a depressing reality where a moment of solemnity dominates over the stone souls. If one who is in love does not reach the paroxysm then the purity of love is haunted by unpleasant memories and terrible disappointments. Then. Therefore. Both memories and deceptions shorten the life with dangerous thoughts and tormenting prejudices. By denying love because of love. The strong emotions. the being revolts itself. the diseases of the being transfer into obscurity the most candid feelings contaminate them with distrust. agony. to describe a certain reality. A vanity hidden in a certain form of soul strength shows a fear of interpretation. the indivisible character of the relationship between love and hate underlines a significant paradigm in the process of (re)/ (de)construction of the affective reality. Hence.

A sublime despair haunts the mind willing to be lucid. the life lived in indifference becomes wonderful and the growing reason astonishing. any move ceases its place being taken by immobility. but also the drop of delirium which leads to the revelation. In this way. a situation which determines abhorrence. tragedy. new images appear. The mistakes of the existence lead only to abhorrence. perspectives open up. With its help. closing yourself up determines a contagious sensibility which can be transmitted around. does nothing but preserve the risk to be compromised by fear. a certain dynamic stays inside as a proof of the ability to hinder the appearance of eternity. as an addition and refuge when facing death. she begins to remember one forbidden love… 147 . The being starts to become immune to any act against it. The world of decay supposes a maniac emancipation which betrays the prejudices existent at the level of the mind. The depth in love has a pragmatic aspect if tears are born in the attempt to know happiness. Life becomes smooth by having an indifferent attitude. Still. The statue begins to dream. There is a belief that it is possible to tame any anger from the part of those who have the impression that they are gods. The challenge compromises the courage. the ecstasy. to become aware that she is a being and a statue simultaneously. mentalities may change and the state of the spirit could be different. The exuberance of its nature is accompanied by a last mobility. in a world of decay is obvious. maddening wanderings. The skills and the automatism of external wills lead to a tyranny which controls the being. However. the forces of the exterior world put pressure on the freedom of being which wants its life through dignity.This repeated emotion. Gradually. to fall apart. the desire of vice. Love. deception. A forceful thrill confirms the waste of emotions. The abuse of unconsciousness becomes efficient when love solves the problem of desire. This is a perspective where the fall into temptation. The uncertainty shatters any trace of reasoning creating the most reassuring form of nihilism. The comprehensive dimension of the reason experiences genetic transformations through putting things into theories and naïve interpretations. the being can analyze its own existential condition. passive involvement. Becoming an introvert. a dance in front of death. To show your indifference (with action and not without action) only supposes dignity. and the double-dealing of the certainty supposes the exacerbation of melancholy. distrust (from both parts). The limits of love always stimulate the sacrifices but also the unconsciously manifested interest. Hence. as an expression of the end comes from a unique illumination. Any trace of suspicion leads to dizziness.

and from now on the thoughts will turn into bygone memories. The dance of the universe becomes real through the song of Creation. So. But what does to dream mean? It means to see the dizziness of the thought. How much fight and stubbornness can the human nature express when resigning! The resignation is a philosophy that uses the voice of the irrational. the sky. if you want the illusion! Dream on if you want the success! Dream on if you want to dream! The moment which will set us apart has come into our world. the night falls over the day of hope. The interior states mirror the soul’s manifestation desire creating an axiological system. You cannot get rid of the thought and that is why it remains your true friend forever when you COMMUNICATE. experience and love from time to time. then their specific way of living will show the wisdom. Thus. and LOVE feels as taking part in the divinity’s action. The flowers are special in the way they are and what they express. the entire process of communication gives birth to the hope to live and COMMUNICATE. Thereby. the communication expresses immeasurable ontological states and the symbolical dimensions specific to these experiences reveals the purposefulness of our own conscience. The dream and the dance make up the thought and its purity changes our way of living in this universe empirically. The same with people. the existence of the human nature does not want to accept the metaphysical perspective of the common 148 . they express the ideas about death and life. and the cognoscibility of the reality detaches the divine gentleness from the voluntary evil. Still. the immortality and the omnipresence express the ideas about life and death. The dance of the universe always expresses a reality. If you take care of them. that is why. the dance and the song are omnipresent through divinity: people’s dance and the song of the universe. Also. The eloquence displays the virtue. and the dream takes a seat on the soul. But it forgets that the kings have their own kings. their life will be longer and more beautiful. The word. you being. The latter in its turn goes beyond the light and darkness of the beginning. All these can be noticed very well on flowers. It also brightens and strengthens the spirit. Maybe. the soul. the stars. In this way. the life stay too. the human nature displays a royal impertinence towards the resignation. if they are sprinkled with ideas. The latter. You only have to know how to find the rhythm specific to the divinity.REALITY Keep dreaming and dreaming. the being itself go by and the divinity stays. at any moment of our existence. On the contrary. it means for you to enter the dance of immobility. in its turn mirrors in a gnosiological plan images meant to point out the power of this universe. You can only say: The clouds.

in a space too narrow to reach the absolute fulfillment. 149 . the many perspectives improvised by the reason determine the cancellation of any form of existence. a desire is felt when two souls love each other and the being indulges in dizziness and exhilaration adopting a contextual attitude which expresses good. The ontological experience projects an image that reminds us of resignation. What a painful prelude life is! The hostile images of consolation accompany the reverie. dream. For this reason. All these give rise to spontaneous inhibitions by means of which the forbidden love becomes pure and deep. Its song symbolizes however some outbursts of the reason. and the possible world in fact symbolizes possible worlds. Under these circumstances. This communion breaks only if a certain parameter in the equation becomes refractory opposing the detailed analysis. The consolation is only a reward as soon as the tears of the soul have no value. Those who do not understand the contextuality are against a forbidden love and characterized by contagious loquacity start disgusting discussions. The amputation of feelings betrays a specific feature of time. The purity of such kind of love will never grow old. voluptuousness. An exaggerated skepticism is guilty of popularizing the idea of accepting life as a means of specific manifestation: blurred and previous to the eternity. To develop from a conceptual point of view implies a perseverance of the idea to be what you are not. the symbolic expressions enter an equation where the unknown facts need metaphorical interpretations. Any misunderstanding of the otherness becomes real out of automatism as deep love appears. even childish one. resignation. deep and true feelings. However. In these terms.sense. The commitment of those who love is obvious towards an affective strategy. Others who understand only what they want to understand prefer saying that the forbidden love is a taboo subject. on the one hand. of those who fall in love is one which wants caresses. sacrifice. The charm by which the desire reveals the feelings determines both spiritual joy and pleasant reverie. The time of love. This transformation expresses a defeat of the conceptualism. The accuracy of this image is explained by the failure of life. in a world too lazy to understand the true feelings and on the other hand. those who love each other excited by the agitation of the otherness have nothing to do but trust a world where understanding and tolerance represent affective value criteria. Owing to this the reality seduced by the joy of existential subjectivities which participate in the act of love embodies gestures which betray tormenting confessions. but also torturing ambiguities coming from improper interpretations of the reasoning. meant to ensure the certainty by which the subjectivities involved in this process should not deny their love to each other. Once it is unique the idea becomes something else.

the perspective on reality underlines the presence of some unfavorable images resulted from the application at an existential level of a less original method of analysis-interpretation.The assumption of such a strategy in order to “clarify” the feelings according to a pattern has as main objective reaching the absolute. In this way. the transmitted feelings become and remain deep forever in both situations. The common factor of all these interpretations on the being is the tendency of the reason itself to adopt a certain attitude towards what is forbidden. The sacredness no longer counts as long as you are happy without realizing it. putting into practice the most daring ideas and theories at the level of existence means infringing the freedom of speech and starting conflicts among values. skepticism. the ambition distinguishes from the helplessness. Thus. this image is determined by a somehow stigmatized by prejudices characteristic. On the contrary. Once a feeling is born it can only be removed by trying to forget it. the interpretations on reality determine different discursive forms of presenting the contextuality. the feelings integrate in a temporal reality where the ephemeral removes the rigidity of the apprehension. Moreover. In other words. of the true and deep love from the part of the otherness. The same ideologies that praise the ambition claim solutions where the message of the ideas is not always understood. The noticed and revealed reality transfers this integrity in a system of values. Yet. In this alternative context. Accepting an ideology stimulates the illusion offering at the same time an image on integrity. It remains hidden within the being and gets out when it is dared by the memory. loves that never fulfill themselves. peculiarity. The displayed perfectionism forbids any infringement in the spirit manifestation. The syncopes of the reason implied everything that had to do with the choice. The way of explaining this situation reduces significantly the understanding of the forbidden love. This predestination represents the guarantee that the light of resignation causes states of dizziness and falls. becoming aware of the absolute supposes rationalization. the courage from the fear and the decay from the flight. this approach to understand the mechanism of love is slowed down exactly by the limits that the affective states in general can be reached or understood. However. This unexplainable fear results from the apostasy of the subjectivity. Understanding the “order” in terms of a comprehensible language supposes tackling and reassessing the results offered by means of the experience. The tragedy of the memory increases the being’s sufferance. The ways of expression based on the survival principle point out the fact that regulations become intelligible sometimes with the help of apparently naïve explanations. The option in every action represents a subtle aspect of the freedom of expression. devastated by the putting into practice of these prejudices the experience indisputably justifies any form of 150 . Unavoidably. Hence.

exerting the vulgarity. Therefore. one can notice that any time there is a doubt there is the certainty of a change. Due to this. Any theorization exists through the attempt to mix up the system risking to determine rather chaos than order. in other words. 151 . Killing nothingness develops apathy and annoying filth. The indolence of the mild ubiquity imposes adulation on the experiences. becoming more sensitive to any action in which it is involved. these frustrated ghosts are obvious proofs contaminated by innocence and ignorance. Despite being uncertain. the uncertain triviality beautifies the exactness of the imposed anomalies. measurable utopia. the change especially. The theory of emulation involves balmy. the freedom of the spirit produces anxiety and anger. In this way. However. moving. A world always meant to transform does nothing but contradict itself and its own aspirations. Finally. such an image suggests a persuasive attitude. the decent habits of the aggressive time. The exile of suspicion transmits exigency by refusing the final objectivity. these are irrelevant meanings concerning the argumentative-interpretative approach in the system. the capacity to understand reality is destroyed. Pity. The perfection can be seen in symbolic images as if meant to give beneficial understandings which flood in a modest existence The variability of preferences constitutes a frame of analysis which emphasizes the spirit’s elegant way of surviving. The axiomatic feelings do not render ugly (the immanent forgetfulness chains love) the noble intensity. sweet. Still. The resulted symbolic moulds create the possible according to certain strategies of interpretation. euphoria. When some mentalities become obsolete. The killing intensity. This idiosyncrasy will make it use some subterfuges by means of which the extinction of those actions that have as goal the change of mentalities could be performed. apathy suggest that the harmonious forgetfulness supposes the immutability of the autonomous coincidence. the imposing wisdom. The nature of emotional experiences reflects the playful love stimulating the veneration. willing to offer as many pros and cons as possible the subjectivity loses out of its own vitality. That is why the spirit survives by subtlety precisely because it produces opposition relationships. In effect. by underestimation the freedom of speech has no value. major changes at the level of the system especially. there are very few facts which will give the true meanings of the argumentative process. Therefore. the terrible consequences of this approach express the fact that by creating new theories one can reach marginalization and irony. The dance of eternity gives value to the true achievement showing the harmony at the same time. dignity and affectivity.

The smile of resignation should have no requirements from anybody. the falcon. To combine resignation with ambition and offer it as a last hope to those around you. a daring dream. You cannot know that its irony gave birth to a hidden love where the sufferance manifested itself through silence. a sweet love. near the statue who lives a dream. but the desire is the one that boosts the gesture. Not having the power to conquer the endless blue of vastness. those dear to you. And still who is my muse? The muffled silence of time which expands without telling anyone answers me that the muse is my life. a soul that sheds tears out of longing and passion. everybody cries and complains blaming a wandering longing and the idea of destiny. And yet it has the power and the courage to dream of hope. it’s a dance in front of death! It’s a wonderful dance where the elixir of youth vibrates in passionate experiences. The strong voice of the soul expresses the incessant rhythm of the sweet thrill of death. A filled with passion gesture where one can see a filled with longing flight. The embryo of 152 . to rest from flying the falcon stops near a true friend (once he did not believe in friendship). The soul cries but without tears. The former has to withstand misunderstanding as if it were compulsory to give explanations to anyone for what it feels. Sipping from the nectar of love in the name of the same love the lovers dance on a wonderful melody. a flight of lovers. one last rattle from both history and love. In a colorful but still colorless place everything is a sky where the worries vanish. it’s a kiss between one infinite and another one. The beauty of the flight hides the danger of falling. one last sigh. your eyes will look at the echo of my soul. those who love you! How much triviality in this try! How much power in this success! How much lucidity in this compromise! How much contradiction in any form of expression! The falcon kissed the statue. Why is the soul crying? Because it loves. Painful separations make people drunk by tasting the venom. the statue accepts the kiss with another kiss. When an idea is exposed without any argumentation it is reluctantly taken into consideration by the others. those who hate you. A meeting supposes a plan and a destiny. Any parting means tears. The kiss gives birth to the tears of love. And still. That is why. A gesture means more than a desire. The sad soul imposed a censorship on the feelings. One last look.HOW IS A FALCON BORN? How is a falcon born? From others’ decay. any parting means a soul that cries. Her dream is to detach from the place where she is positioned and to go away as far as possible with her best friend. One can see a discreet smile on the face of resignation.

The understanding can only become concrete if the symbol to which it refers is understood. Never are the souls more sincere than the moment they confess and live their deep love. Nonetheless. some reasoning which is targeted against those who love each other but also as a way of not understanding or accepting the situation itself. fallen into forgetfulness. two points of reference as if meant to complete each other. the symbol can only be recognized. an entire initiating intercourse precedes the understanding of a symbol after which an entire process of spiritual familiarization starts with the latter. Any systematic analysis on love that cannot be understood implies a behavior which cannot be justified outside. the subjectivities involved in love risk their own existence. the heaven cannot reject the sincere love. to highlight this situation which could be named with a rude boldness. Through normality an unforgettable adventure. In a world where very few still believe in love you only 153 . Yet. On the one hand. accepted and understood in the environment in which it is “destined” to assert itself. The instants change gradually and everything that has seemed full of life until then becomes lifeless. The habit and the ugliness justify by their incapacity to trace the limits between value and non value. The smile is the one that replaces the past. On the other hand. certain axiological criteria come to justify somehow in a consensus a possible differentiation among the different forms of representations. the ugliness causes intrigue emphasizing the habit. Ambition and resignation born out of deep love represent two dimensions which make together a paradoxical way of being. Could the courage to love be such a big sin that it should need confession? An inappropriate attitude is that of reducing to confession the sin that the love is guilty of. the beauty transfers through specific forms of love which express a continuous process of real change of what exists. by establishing and making an affective communication concrete they risk resigning. Why? Because there are moments when nobody believes in love. A good example for this is the courage to love and admit it.passion proves that love forces you not to be yourself anymore. The sky cannot fall on those who have the courage to love each other. But the resignation can represent an advantage if the mutual transfer of feelings is done through the indifference and the ignorance of the others’ discursive reasoning. Moreover. Thus. and the divinity (no matter which it is) cannot refuse the forgiveness of those who love. The embryo of passion turns the desire into love. chance. a unique and significant one. The experience seems however. Hence. The smile is the one that regenerates the moment of love. there is a contextual challenge where the axiological contradictions regenerate the normality between putting the world into theory and discovering it. an idyll between ugliness and beauty is certain to happen. By using an entire alphabet of symbols.

A falcon is born out of good intentions. The desire to be as high as possible generates an extraordinary force meant on the one hand to ensure trust. Can love be under the sign of predestination? Can the deep feeling be incited or controlled? The instant that is born has no right to mercy. The mystery of this challenge starts with puns. They reject everything without realizing that the imperfect. Apparently superficial realities which are guilty of the fact that they create complex 154 . Despite all these. and on the other hand to guarantee vanity. The influence that the subjective experiences can exert on those involved in the emotional process will only increase the justification degree towards those who do not understand the contextuality. And if things were different the excess of reasoning would not depend after all only on a subjective experience. A quantity at all neglectable of spontaneity would be “guilty “of what will be born in the future. The normality in love is an inexhaustible source of viced morality. really motivated to succeed he risks and accepts the challenge. The predominance of unconscious feelings is. the proof of the insignificant influence of the reasoning in the act of love. heading towards an impure type of suicide. the world in which they live degrading itself bit by bit. To give birth to a destiny out of predestination supposes a risk. the manifestation of certain forms of morality does not have any excuse for the reputation more or less convenient of the one who wants to see the world from somewhere above. natural or artificial gestures. the desire to be free. as its birth has taken place in the name of love. The feeling of love can be really easily started with the help of strong experiences. Without knowing the pity and only taking into consideration the desire to fly. that of decay. success. but also with selfishness which is not realized for the time being. that is one forbidden love. the falcon with his remarkable stamina feels that any moment he can place himself under the sign of predestination. formidable behavior that they prove leads to their own demise. error. In this way. first of all. Love can only be understood as an instant of balance which turns into imbalance and the eroticism hidden somewhere in the subconscious represses in pragmatic explanations. But as destinies appear out of love. The resignation becomes attractive as long as the arrogance does not succeed in imposing its authority. Furthermore. to be as high as possible. All these depict the entire architectonics of a natural process. more or less hidden desires. those who launch themselves in despicable discussions and endless intrigues have to deal with the moral impunity of those who are in love. but also out of a certain ambiguity of feelings. dignity. the sufferance resulted from a meditation over resignation ensures peace and consolation. This is why.have to look for a king and a queen to bring back the identity of the deepest feeling. those who do not understand the contextuality blame anything through scornful discussions. vice.

the attitude determines a complex reaction which makes at a certain level of reality rational-affective structures. Therefore. The diversity of forms of identity attributed to the subjectivity is relevant to the existence as long as the paradigms become useful by relating them to certain criteria. deep emotions. the ways of thinking by which the subjectivity tries to understand the appearance are many times contradictory and sometimes even illogical. The analysis of this issue emphasizes from the point of view of the understanding a passage from logical to illogical. yet. By decay any form of existence is seduced. the resignation has a very important role in establishing some existential parameters. Thus. How is a falcon born? Out of his own decay too. Also. sacrifice. Thus. with the help of experience the resignation leads to an affective confusion. the idea of the appearance of subjectivity sends to relativism. By avoiding a certain semantic ambiguity. Sometimes.interpretations are presented by manifesting the affectivity. dream. the subjectivity wants to control the existence. However. In this situation. The degree of intelligibility does not justify the appearance of subjectivity. any form of resignation must be worshipped the moment it appears at an existential level. HOW DOES A FALCON DIE? 155 . It implies a pragmatism that does not depend only on the (re) (de)construction of reality. too. the freedom that it has is not an absolute one because anytime what is called “destiny” can show a certain possibility of self organization. illusion. but also on a type of imaginary which sends to a new way of conceptual understanding of the contextual reality. feelings. more than an identity. the linguistic identity). the images appeared due to this scenario involve the acceptance of new meanings of the identity. that is to a new way of conceptual understanding of a linguistic reality. You don’t need to enter the being’s soul to find out the depth of emotions. Metaphorical connotations allow the subjectivity to display a spontaneous receptivity towards resignation. the independence is sometimes less efficient than the dependence. Taking all these into consideration. This passage is done the moment the subjectivity appearance interpretations express. out of impulsiveness. This attitude is significative especially in terms of specifying the limitations of the ways of thinking. Just because it lives in a moral dimension. the mysteries of any deep feeling can be sensed through caprice and rudeness. an unwanted conceptual confusion (the personal identity. The main form of seduction consists of the fact that love needs. in fact. How does a falcon live? By means of his own decay. In other words. the identity of possible worlds.

His simultaneous journey in the present and in the past guarantees the existence of the future which will soon disappear as well. He crosses the space leaving the rainbow behind which climbs up and down into the vastness. flying. into something that once existed… The past comes back into the falcon’s eyes gradually: the memory of his birth. above everything that gives him the freedom to be. a dark sea that will cover with its blue grey the dew of the wonderful mornings that once accompanied the secret immortalities of the being. In his flight the falcon looks back at the past. Moreover. A little tiredness is felt but it can be taken away by the will to fly continuously. looking and flying. the involuntary or not passage into a possible world as the fall does not need explanations or pretexts. the beauty of going high. In his flight he is listening to the call of despair which came to welcome him in a sweet song. The glitter of irony in the grey horizon tries to conquer the infinity of the traveling thought. a last try and suddenly his flight becomes an unavoidable fall. A stubbornness that hides some pain. Still. But the regret is a form of decay where the subjective emotions increase. the far away places…the memories of the past flit at an amazing speed. A dark sea floods the wings of the falcon. The others’ mistake turns into forgiveness. they soothe the pain and encourage at the same time the being giving it hope. To believe in love means to validate the beauty of the smile. at the bygone moments. It’s a pain that he stands stoically and it can be overcome. He is flying another instant. it is not less true that the complete freedom must take into consideration an immeasurable conformism where the outburst of will should be unstoppable. as his speed varies directly according to the ambition born out of his will to be. The contagious reasoning causes an estrangement of the spirit that proves an unreasonable affability. It is about a dream which aims at the comfort. His agility makes him unmovable. too… The falcon starts to cry smiling at the world that he can see. It is a simple form of accepting the nonbeing. Carried away by the wind. to taste the sweetness of the others’ irony. 156 . the euphoria of bygone fights. above the abyss. the joy of flights. at what once existed. his look staring at the surroundings. This emotion resounds into the silence of the space like an echo of resignation where the prayer of forgiveness can be sensed.How does a falcon die? By falling into the abyss of regret. flying. the shade of love turns into deception when the fulfillment turns into spring. The falcon is flying. it is not necessary for the decay to ask the helplessness for excuses. comfort and resignation. above his victims. and the falcon’s immortality is only guaranteed for an instant. He flies into the air. the sweet taste of victory…The falcon is flying. In his fall the falcon shouts and his shout hides an emotion. to accept the murmuring of the whispers. above a sea that is somewhere higher than the abyss.

the deep love would rather stay. Although consubstantial the deep love fulfils itself in affective space-time dimensions where the artificiality cannot be accepted. on the one hand all the subjectivities participate in a kind of libation in which any deep emotion becomes ubiquitous. Thereby it is necessary to dance. the possible worlds. but a disappearance lost in the abyss too. However. By resigning the deep love does not waste away but becomes significant. it regrets the joy of a bygone flight. But the reality reveals through subjective experiences the alternative universes. a last gesture before dying. with all its imperfection. the sea. harmony. flying and contemplating the abyss. The feeling of your own loss can only be expressed through despair and unrest but through the being’s retreat within itself. Perceived as a true way of subjective experience. On the other hand. The falcon’s soul has detached. In this way. The deep love can be reduced to madness. The dance in front of death becomes concrete when facing immutability. To know different forms of love supposes nothing but living dangerously (the magnetism in love cannot be censored) and making the people around open up their violent reactions towards love.To love and caress everything that is delicate and tender… In spring everything is alive again. a big dream. in the name of deep love. In these existential dimensions the subjectivity has to do with different forms of love which transfer in various levels of understanding. resignation. A broken hearted soul is crying. 157 . the distance brings along a strong feeling of longing. To answer love with fanaticism is a gesture which needs no other explanation. Moreover. closer to the depth of feelings specific to those who love than to the others’ resignation. and nothing is more beautiful than the white crystals which start to melt in the blue grey vastness. going up slowly. resignation. the flowers that float chaotically shouting “A falcon ‘s gone missing!”. A broken hearted soul is laughing because it knows that the flight brought along its accomplishment. The sublimation of love emphasizes the magic power through which the eternity imposes itself in front of death. However. heading towards the bewildering heights. beyond anything a perfect find through a hug is possible. the deep love transfers into possibilities creating various universes. the laceration of love to make another one survive is nothing but a grotesque show through which the subjectivity betrays itself. Astonished by the indifference of the abyss the falcon’s shadow needs a last hug. disappointment. The restlessness of the souls captured by love tends incessantly towards intimacy and influences every moment the way in which reality is perceived. a part that adds to the sweet kiss of eternity. It is as if you embraced for the first time another part of your own being. The light shines over the falcon’s soul tempting death through sufferance.

Yet. The word-symbol does not describe the reality but it gives it power to express itself through some explanatory dimensions.The internal characteristic of the possibility is determined by the generic condition itself on which the resignation depends. In this case. It is certain that the force of feelings points out the role of significance at the level of understanding. the empirical time of subjectivities introduces the necessity of putting the problem. In this way the fear of absolute love substitutes the fear of eternity. The indifference of meaning that the resignation symbolizes sends to a generalized answer. this perspective highlights a law of significance which is applied at the level of the possible. The falcon feels that he will no longer be. The true nobility of the spirit devours the irreducible sensibility of the thought. to blame somehow for the logical error. the dream and the imagination provide and condition the proximate reality. the origin of the solutions that it offers supplies the subjectivities with a logic of the possible. Thus. In this way. But can the existence of different criteria justify the truth or falsehood of a theory? Interpretations create realities but realities which do not relate to the same criteria through which the existence could be “justified”. but with the same intensity. The fact is that the subjectivities constitute a thesis and an antithesis exactly through this kind of perception therefore as entities that communicate by means of the complementarity. The intensity of feelings expresses the desire within the being. It is about the return to what it is inferred but which can be neither understood nor described. On the other side of the understanding. on which the continuity is based. An entire contagious process reveals alternative interpretations on reality. Anticipating the deep love and the infinite eternity the destinies of subjectivities converge by the difference of their own existential manifestations towards problematic space-time dimensions. Every instant of life is different and that is why the reality to be understood needs the wordsymbol. they express differentiated relations through an entire process of simultaneousness. The reciprocity results from the existence of differentiated relations between the subjectivities involved in this process. exerting it in sublime is a reminiscence of helplessness. the discontinuity of solutions makes a difference at an existential level. At the same time the complementarity is deeply involved in this process of regeneration. subordinate to the identity through experience which tends to one point: the resignation. Moreover. Each subjectivity loves differently. Anything can change or can transform through disguise. Thus. he knows that in a short time he will only be loved through memories and even these in moments that will be swallowed by forgetfulness soon as 158 . Both fears however. The multiplication of the pretexts leads to contemplating the action.

satisfaction. Understood as visions of the imagination or as possible truths they are in the reality itself and not beyond it. fulfilled love. non-pleasure. much deeper than the previous one. a last look.the eternity forgives nobody. failure etc. the statue would not have experienced a form of love. Love supposes unity. refuge in resignation. a last sigh. of silence. the love embraces the dream. her love. a last tear. sooner or later the absolute love changes into a relative 159 . all these mean understanding the purest feeling of all that is. your own distraction. slow gestures. he knows that he will need the statue. Love creates double nature. selfishness. pleasure. Its brightness changes the paradise in a night where the invention of one’s guilt is similar to the desire to live some more. If the falcon had not existed. To sigh silently when death is sung through the love that belonged to the past. he starts to remember one forbidden love… IT IS WRITTEN IN THE STARS… The destiny of love is written in the stars. from the vastness the last words can be heard: “I miss your flight. sacrifice. However. in effect. The world in which it manifests is not. From somewhere. With a mysterious power the falcon comes back to his senses for an instant to hug. a despair of the sea. I miss my flight. the fears determined by the resignation. Thus. How does the dying man feel now? Which is his last thought? Can the reasoning have any role in this compromise which after all wants to save the being from resignation? How much illusion in this approach! And still. the deep love. he starts to dream of happiness. a last love… Ready for anxiety. in another universe the tears of the statue form an endless sea. It’s a laconic fall by which a connecting bridge is created between the alternative universes. of eternity. hidden in the tumult of the being. he starts to decay through his flight. Somewhere. The euphoria resulted from the ambition. everlasting love… A falcon vanished in the burning height and flew in the abyss full of tears. to feel the last moments of life. deep love. The falcon falls down. fulfillment. I miss my immortality!” The life has to be sung smoothly. he knows that love is fulfilled through sufferance. memories and forgetfulness as well. more unreal than another one full of possibility. The road to eternity. His call brings an endless end. Love is unique in the way it manifests. the emotion born out of the flight and the decay. to embrace with his wings the statue forever. a falcon starts to dream. the ambition does not belong to an illusory world at all.

and madness supposes postponement. the sweet thrill of death. Strong emotions gather within yourself. That is why the urge for consistency betrays compromises and prejudices. At the same time. The postponement syndrome works very well in the case of the most normal madman. keep beside you the softness of the hell. It’s written in the stars that . ONE FORBIDDEN LOVE 160 . flight and decay were predestined. the idea that any madman must cross a rainbow. that is where the bygone loves had been imagined and the smile of spring. It is written in the stars to have one thought. Naka. And this is nothing but the most regular state that the subjectivity can display when it exists. resignation! Could it be like this? And still a forlorn hope can be sensed in the light of resignation. a useless sacrifice after all. springing from the falcon’s soul caress the statue who dances gracefully in front of death. It only takes a split second and everything turns to a waste of feelings. the tender touches of resignation were born. He feeds himself with the others’ disdain. The frenzy of the subjectivity implies a way of interrogation. then it disappears in unseen. the late exultation brings about instances when the memories only survive by finding the past again. s akant tas mecartid sontez. just one. unreasonable ways of manifestation. Resignation.Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. to regret it. to rejoice in its name. unheard. with their mockery but with the unrealized resignation as well. The rays of love carried away by the wind. It is written in the stars to have a heaven and a hell. Do we need hope as well? Or love at first sight? A simple question and a delicate answer. one that implies love. the delicacy of the non being. A feeling is nothing but a value under the sign of decay. To cry your love.. Imagine the promises of the heaven. Love without death leads to selfishness and arrogance. A message transmitted through the voice of the irrational to a lucid subjectivity. resignation. love supposes madness.1+0” = a possibility. Listen as well to the quaint echo of a dead love. The strongest is that one which develops the fear of the one eager for anointment. It’s written in the stars: . It’s necessary to have as much sacred oil as possible. One can postpone almost anything in the name of love but not the love itself.. that is the place where his eternity. where from the falcon comes. However. After all. this type of vanity expresses a pervert image of the tyranny of the feeling. the discreet smile of eternity. that is where a beautiful friendship was written. The statue dances on a song written in the stars. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud persasster”.love.

” A kiss sent to the loved soul quietly replies with some extra ones exactly as a proof (as if something like this were needed) that love is possible no matter when or where. Hence. the one you have just created and for which you have given up everything except that SOMEBODY DEAR. crying and tasting the melancholia of love. Moreover. a smile that always makes me laugh. but are afraid to love becomes the hope of a moment which might come one day. an internal-combustion process and on the other hand nausea sensations due to sunstroke caused by the sunray. love caused in its turn by hate highlights the fact that there is a strong passion based on unhappiness. The out of love and resignation potion causes depressions which commemorate the bygone memories sacrificed for SOMEBODY DEAR. I catch a glimpse of the forbidden love whose expressive look betrays the goodness of the soul. the born of love emotion is wonderful when it is transmitted through the eyes of the souls. being on a star-scattered road. the joy transmitted to the secretly loved soul turns into anger interwoven with nostalgia. and having love but a forbidden love between the stars and the hope. belongs to you and is related to subjectivity. Any love lived intensively supposes a powerful fire that leads to self-destruction which involves on the one hand. at the same time I receive the smile of this forbidden love. a last vow made with eternity in the name of forbidden love. I can see the forbidden love which baffles me. building a way in the heights where roses. Choosing eventually to stay near SOMEBODY DEAR means. a last journey for those who have given up the tumult of life. in fact the suffering state is born through love. on the one hand rejecting a DESTINY against which you have been always fighting and protesting and on the other hand accepting a new DESTINY. Moreover. To love a sunray means suffering too. sipping the love light.Forbidden love means loving more than one soul. The questions end up in quests becoming aware of the dear one’s missing. A light rises and sets and then it rises again and sets soon after and so on until the beauty of the thrills coming out of the passion of those who love each other. Tormented wanderings loom ahead a destiny where everything may occur. springing up toward the heights. What you feel. that of seeing SOMEBODY DEAR as soon as possible. Strong soul torments arise a strong desire. and not that one which you had the courage to create in the name of the forbidden love. and words becoming significant silences. To be near SOMEBODY DEAR! Yet is SOMEBODY DEAR in love with SOMEBODY DEAR? In fact. And subjectivity has the right to speak in this way: “coming out of the fairy tales. Therefore. 161 . in effect. tulips and lilies decode the love oath. this question does not need any answer as long as love is forbidden. A last homage is paid to the debris of emotions. of moments that waste away in love.

and those who love each other start crying and saying what they have to say: The statue: You know. the reason renders a wild relish whose look is toward the body which expresses its personality through convulsions. in the past. the forbidden love becomes tragic or even more turns into obsessions. we love so many explanations for one emotion which is unrequited sometimes. but even more to the one who sends it. The falcon: That’s true! And that’s why I tried my best (I did everything in my power) to climb down to you. to fly away. you love. Only when the emotions are mutual do the sweet suffering and the bitter love turn into personal satisfactions. I want to see at least a smile on you face now. The statue: The feelings are the same maybe just the contexts are different. I wish I were here near you. I’ve been missing SOMEBODY DEAR! The statue: Where has your vagrant soul been wandering? The falcon: Here and there. It wants to conquer any secret thought. of course. don’t you ever get tired? Although you see a lot of things you are rather sad. I came to smile and to see you smiling. The magic of this feeling strikes the doors of your own soul forcefully. To love and be loved with the same intensity! But who could measure something like that? How can the purity of such love be assessed? This. I came for us to smile together at the hope. to be together.A frozen remembrance supposes the magic of love. it wants to take outside the love and the hate. for a moment. the future. the beauty and the ugliness. SOMEBODY DEAR attracts like a magnet the already haunted by the spell of the forbidden love soul. A forbidden love confesses to people around. any emotion…But I want to tell you that I wish I could smile. near SOMEBODY DEAR who means so much to me. the future. I’ve been missing SOMEBODY DEAR! The falcon: You know. I came to take you with me. The statue: And still. I want this because you know it very well that there are deep feelings between you and me. I love. The statue: A smile can mean a lot to the one who receives it. The consciousness. the present. The time of the awakening abducts the obsession from love. is a perfect pretext. I wish I were smiling at you. and in this way I realize whether it beams and dreams of something pleasant. The falcon: Any Dionysiac experience is forbidden. The falcon: I want to see a smile on your face too. I know that 162 . to come from up there where the world is seen differently. I wish I could tell you that I care about you more than you can imagine it. finally. My sadness can be seen into your eyes.

even though the deeds may represent mistakes for me they are. don’t hurry! I wanted to tell you that I’m also thinking about you. The falcon: Is what you’re saying a way of getting rid of love through love? The statue: You have entered my soul though I don’t accept the warmth. So do you. you are still up even if you come down. Yours is that of always being in the heights. The statue: What do you mean by being silent? Why don’t you answer me? Have I said something so wrong that I don’t deserve anything not even a word? Now I don’t know what else to say and I can’t explain myself why I miss you so much all the time. helplessness. right now I’m starting to kiss you. to abduct you from this world! Let me hug you! The statue: Why? Do you somehow think that your wings can cover. protect or unchain the hardness of my soul? Will your embrace give my joy back? What about my happiness? Will you hug me and take the sufferance born out of incapacity up there with you? I think that my love would waste away. My destiny is here for the time being. it’s not this. I won’t show you how much I love you. I would like to fly with you and feel your protective wings. to survive. I dare say that in your life one can see something special. I’ll be silent but I’ll stay here near you. You know it very well that any kiss you give me and any try of yours to make me detach from this world will do me more harm. and I couldn’t stand taking part in this convoy…Wait. With every kiss that you offer me and which is born from your soul the love becomes deeper and consumes itself. in fact life lessons… What I want is to learn… The statue: I want the same thing and you know it very well. to help you get off the pedestal. you don’t have to stay here. I start feeling my being… 163 . The same sad destiny looks upon sufferance. you begin to waste your inner force. What do you mean by staying here near me? But your destiny is different. Your life means to fly. because you yourself are special. to take my risks just like that. SOMEBODY DEAR. to fight and to defeat ever and ever. you start to decay. a weight that I do not have the slightest idea how you could carry. I won’t say anything. to feel your courage that ebbed away from me a long time ago. to be up there all the time. You have opened my eyes and blinded me with your love. non-existence… The falcon: You are being too rational… The statue: You’re wasting your feelings too easily… The falcon: Then. My way of being would mean a weight too heavy for you. The falcon: And then? Look. although I know that your soul will be shrouded in sorrow and regret in a few moments. I want to have SOMEBODY DEAR near me for the rest of my life. Your successes are called your successes.

Everything is so confusing and I wonder why. in the name of a forbidden love…I love you and I know that you love me too. but I feel. but I live near you. But you go farther in the name of love… The falcon: Yes. My words fade away and I am silent. The statue: Yes. near you. when you love. when you fly you risk. I only want you to stay near me forever. though? Are all the discussions on this topic of any use? The only thing I know is that I’m thinking about SOMEBODY DEAR and I don’t know if this is good 164 . What do you think? Is love the same for everybody? Is love different? If it has various shapes. Why is it so difficult for you to pronounce these words? You love those around you so much and though you don’t want to attach to anybody. You have to know how to relate what is around you to love that’s the essence of everything. taking even a risk: that of losing yourself. We always keep our eyes closed because we don’t want to accept the reality. you have at least one more life to live. and still you only have life when I’m near you. And that is why when we suddenly open them this reality blinds us. we have one fate to share. absolute. even if you are near me I miss you. At that moment we feel the distrust. That is why I do not accept the confession in this experience. And your eyes are in fact the eyes of your own soul. The statue: I can’t explain myself why I’m feeling this way. The statue: Why should you be silent? Why should you live without the freedom of speech? If you feel like expressing yourself don’t stop. but near SOMEBODY DEAR. My situation is different though. that you have at least one more flight to make. but our dream embodies a reality. I know I contradict myself now but am I aware of being in love? The falcon: Yes. everything you are feeling right now receives an emotional value. I do feel that you have a future. we refuse to completely open them. I think we must know when to open our eyes and we must know when to close them as well. I have at least one life to live.The falcon: The warmth has always been in your soul. SOMEBODY DEAR. My love towards you betrays an emotional complicity. you love the life that you hum on. it is confusing… Why should we confess if it is useless? The things remain almost the same… The falcon: Your eyes look in one direction. you are part of a deep abyss. And moreover. The soul needs the otherness but it also needs itself. mine in another. then does the plurality mean accomplishment. You make me believe in fatalism and resignation. We only have to confess that we love each other and then nothing is confusing in such an experience. I don’t want you to leave at all. subordinating yourself to special experiences. What happens to us now is related to everything there is around us. or on the contrary relativism? The statue: Which is your opinion.

I have fallen into a precipice of disappointment. live and relive our love together. I need you. and this emotion only needs a second to become ignorance. Nevertheless. and my soul was made of stone. a dream which gave me the power to fly and fall. The falcon: Love as well also deserves ignorance and it must be called. you need another life. it offered me an unutterable but confessed love. The statue: Only one second? I see…then. It’s so beautiful! I would like us to go somewhere far away. however. at your eyes. you’ll be leaving. The statue: If you were to come you would know that my thoughts wouldn’t obey my reason but my soul. somewhere far from here to be together only the two of us! We need each other. though the emotion is the same. And I will always come to you with it. The statue: But times will come when you cannot stay here. And do not forget: the relativism must be accepted because it’s unavoidable. Even the wind would take something from my spirit. The falcon: Let’s run away. ignorance. maybe this is what everybody deserves. I want to feel your touch and not to be afraid of wind. The falcon: The past is back. rising somewhere up… The falcon: I told you that I don’t regret anything I’m doing.. I’m afraid of this fear. begged. The falcon: But what you’re saying is nonsense. I’m even afraid to fly because I know that my fall would affect you. we have the same dream. My reason is turning into a strong sensation. I’m afraid to believe that I can be so madly in love with you. The statue: There is no reason for this ignorance. sadness. The falcon: I think each being loves differently. It’s very difficult to distinguish between the reality I’m experiencing and another reality. 165 . very high. our forbidden love. why don’t you believe me when I’m telling you there are confusing sensations. you were full of life. And. Do you know? I dreamt you last night. and I also know that you feel the same.or bad. in my case confusion turned into certainty. I know that our love is only ours and that nobody can stop it. all who passed by would take a piece of myself. but beautiful at the same time. but I love and I don’t regret anything. all those who needed resignation. any time you visited me you would come from somewhere high. All I know is I need to live this dream with you. you need me! The statue: Everything you say is so beautiful. shouted at. loneliness… In the beginning I could not look at you. because we have one dream to fulfill. rain. You may be right. I’d rather stay here.I feel wonderful! You should know that I like to keep dreaming. These are some confusing sensations. snow. But you’ll be far away. I live my life to the full at least twice. It’s a split second. I know that you are my beautiful dream which gave me love..

The statue: I am trapped in your claws, I look into the distance, into the sweet temptation of the endless skies. And I’m not afraid now because the infinite will be lived for a moment. This is another type of knowledge in which hope takes part. Lost in this endless knowledge I know that I will feel the sufferance diminished by the burning flame of the desire not to exist but to be. The falcon: The desire sends us to the image and the imaginary. Thus, the image becomes a memory when the memory receives an image. The imaginary supposes this type of world, one that is based on a reality frame specific to the universe. The statue: Listen to the universe for a few moments. Listen how the universe is singing: “You are my love!”; the universe is singing a comforting feeling, a happiness…Yes, a comforting feeling, happiness, a resignation…I know that the falcon’s death is my death too. The falcon: I know that the silence of the statue is my eternity too… Somewhere in time (if it exists) and in space (if it can be perceived) a voice can be heard, a song which mentions some forbidden love between a statue and a falcon. But who was the statue? But who was the falcon? Wasn’t the statue in fact the falcon and the falcon the statue? Didn’t the words, the experiences belong to the other one? If yes, then the love fulfilled through confession and wasted away through immortality. The other answers are absurd but the absurdity is part of our existence. A love cry, a love song, a meaningful silence, none of these have to be understood they must only be lived. A wrinkle can be noticed on the face of love, a strange thought pierces the horizon of waiting. Could big words be expressed through silence? The memories give birth to an idea: through pleasures and understandings life is accepted to have a new meaning or to be lacking a non-sense.

WHEN YOU LOSE SOMEBODY DEAR
When you lose Somebody Dear you try coyly to keep your forbidden love secret. A stupid mistake! The genius of love lodges inside the intimacy of the being and it should not limit the freedom to express your feelings at all. On the contrary, the confessed love determines a dynamic of the deepest emotions, giving authority to the unique, indispensable moments and creating an infinite diversity of existential forms. When the forbidden love is deep the soul exteriorizes in experiences. Love supposes a dream which modifies the ontological states of the being. When you lose Somebody Dear any word is useless, and those who try to comfort you cannot replace the life that you used to have; therefore, 166

no near future can bring back the joy of that bygone love. Different languages and artificial explanations which are useless try to comfort the soul that loved and still loves. The memories create a time which you would like to repeat itself at least once; you would like an instant when at least once to admit that you have loved and to promise yourself another beginning. When you lose Somebody Dear everything becomes eternity. The way in which the love fades away in eternity no longer matters. Every pretext is useless as the separation from the loved person caused an emotional suicide simultaneously. It is alleged that there is no life when there is no love, ambition and resignation. It is alleged that there is no death where the life is cancelled through love. Everything is founded on some complicity between ambition and love. In this way, the resignation is also felt. The eternity replaces the immortality but the conversion is also possible: the immortality replaces the eternity. Moreover, any love dynamic tends towards perfection which is however, transcendent to the rational. But this specific type of love is threatened all the time by the image of a terrible dream, that is: the love lost because of the love itself. When you really care about somebody you do not want to accept the power of death. Furthermore, you think you can fight death itself. The fear is within yourself and you think you can master it. LOVE helps you and it is the only one which helps you to overcome an existential crisis like this but it is also the one which makes you suffer when you break off with Somebody Dear. Lost in the silence of resignation the conscience cancels the rational. Also, life means death penalty and death means the nonbeing. Thus the idea is that a soul cannot survive without pain if it lived for some time near another soul that it loved and which is already in a different world, the world of resignation. The nonbeing brings about resignation and it turns the being into stone. At its turn the resignation brings about sufferance and the sufferance in order to get rid of the self refers to forgiveness. But none of these brings back the being that has been near you once, Somebody Dear, the being whom you discussed with once, you laughed, you cried, and why not you debated the contradictions of life and death. As for forgiveness, where is it, what role does it play in all these? The soul, the soul is here everywhere, it’s where it should be, it exists. What about the others? Where are they? Somewhere around here, looking and thinking and feeling the pain at the same time; at the same time, the others are trying to feel the love too. But everything changes and becomes a moment. A bygone moment! A moment which will remind of another one but one which ended somewhere, some time. The others are sentenced to sufferance, forgiveness, prayer, hope, life but also death. You look at the one who is no longer here, and the crazy, crazy thoughts run somewhere, in the time that passed, they start to bring about tears, sufferance, pain. The tears make the sufferance of the soul easier, the sufferance supposes the pain 167

awareness and the pain gives birth to hidden tears into the way of being. Gradually, as the lapse of time is getting deeper and more intense you start to shudder, to shout. But who is listening to you? Death expresses the significance of life, as life expresses the brutal force of death. It’s no use talking about humanism in these moments. Only then does a pale image of consolation offer a bygone memory. You have to be human with the one that is humane with you; you have to be humane with the system to which you belong, too. If the system is not capable of offering you humaneness and immortality then you only have to fight against it in the name of an idealistic humanism and a sacred immortality. Indeed, this fight expresses the supreme condition of adjusting to a new way of living. If the world changes or becomes the same then the new appeared humanism should be taken into consideration, too. At the same time the idea of the immortality of subjectivity should not be ignored. In other words, the illusion has to be accepted as a new type of resignation. The illusion reminds of the spirit reality but also of love. In this way, the essence of love has to overcome its cryptic dimension of not daring to requite it. To love and be jealous of it at the same time. To love it as something normal and express your jealousy because it can abandon you any time for the otherness. Love is a form of jealousy encoded in an affective experience of the soul. Jealousy is a form of hidden love which betrays the passion of soul. The present is the one that counts and not the future; the future counts when you dream, and the present helps you to accomplish the dream. Whereas love and jealousy transfer through(in) the dream the tumult of the thought and the soul. Through(in) the dream the pain does not become real. The pain should not be caused to the people around but only accepted and understood. The sufferance only has to be lived but not aroused. But if it is, it must be left to manifest itself until it dies out. But the lack of sufferance points out a misunderstanding even in its own manifestation. What’s missing now to the soul is the non-despair. That is why, at this moment the best solution is the revolt against the existence. In fact a trivial and without originality trial! The separation from Somebody Dear leads to a new attitude. You miss Somebody Dear so much that the people around you simply do not count anymore. The escape into the bygone memories is like a comfort to the tormented by pain soul. You cannot accept that the unavoidable happened, you cannot accept that your love is far away from you. A clash feeling turns the being upside down when it separates from Somebody Dear. Thanks to the imaginary, the subjectivity flees into memories and illusions. The modifications of the harmonious reality render a meaningless, monotonous world. Its silence reveals the necessity of resignation. A certain instability is present at the level of that particular reality. The structural transformations of what used to be full of life depict another type of relationship with the universe. The impossibility as a decisive form of resignation intensifies the 168

All in all. some would say. Here is a courage that brings. to laugh. of the one who has the courage to cry. the mimetic structure of the reality leads to the conservation instinct alteration. the light of regret. Beyond the fall. the profane becomes primordial in the process of existence and can only be realized by adopting a certain attitude of carelessness. the courage vanishes by causing and becoming aware of the frustration and the metaphysical creation places the absolute to the limit of diversity. The disease of those who love each other: the emotional perfectionism. the discomfort which is born out of the fall reduces the reality to the instability. To be perfect in emotions! To place reason in the heart and become confused by the gesture of the unpredictable! The frenzy of the reasoning releases an emotional 169 . The insoluble charm of the irrational captures the dance of the spirit gradually. Indiscreet emotions and crazy thoughts transform any form of spirituality because the role of the torture is associated to the image of abhorrence. will be forgotten quite soon. A non brilliant secrecy which mirrors the genius of the one who has the courage to revolt. This paradox underlines the constraint of the manifestation freedom by the necessity laws. it is the madness of the concrete willing to throw the lucidity of the comprehension in a secret dance. a story which in effect. The same old issue of believing in something superior brings a change of the reason process. when the illusion and the hope come together the lofty act becomes speculation. others would say! Who would care. to wait. The charm of life disappears once the light of death rises sooner out of the being’s desire. It’s time for a dance. Thus. Therefore. At the same time the helplessness wipes away any trace of affectivity willing to manifest at the level of existence. a sacrifice imposes itself in a time like this but one that would express the courage of the subjectivity. A victory. This prayer is born out of a repression generated by the injustice present in the instant prior to the nothingness. madness! Yes. the light.pain and the acceptance. The dance brings the regret besides the resignation. In addition. It is about a balance which demands to be understood in secrecy. after all? The waiting instant calls out the grief through the incessant tumult of the soul. In this way. the rational constructions symbolize the infant joy of the certainty. Any form of experience is terrifying when the dim aspects of reality acquire significance in an effort of making the reality objective. Thus. a secrecy of the bygone recovery. the eternity. the rise of the spirit. The abandonment penalty calls for the wandering subjectivity in the existence. Never does the instant fly to eternity without the wings of resignation. When the reasoning goes far away the praise of goodbye must be a priority in the story that is just unfolding. the rise: the accomplishment of the resignation. some would say! Yes. a dance facing the silence. “to try” to be crazy from the others’ point of view. there is the accomplishment. Furthermore. to sing. but a victory which costs too much.

to wish for the achievement. The hemorrhage of visions unchains the chaos allowing it to assert itself. but 170 . One forbidden love is sleeping beside her. wonderful wanderings. The demise of this world emphasizes a perspective where everything is so far away. The reason must leave room to the emotions which place life at a superior position. It is all about knowing what you want and HOW you want something from you and then from life. A falcon is resting forever… DANCING FACE TO FACE WITH DEATH The tears are not forbidden to the sad souls. a last breath. plan systems. the times which will come.force which through its numerous manifestations expresses contagious prejudices! To be perfect in your way of reasoning! Superb moments. to feel the helplessness and to keep hoping! To feel the smell of flowers burnt by the flame of love! To experience the deep love! Wandering in these spiritual dimensions does nothing but create a frantic atmosphere. techniques and rewards can be sensed in the battles waged by the incurable sinners. The whiteness of light becomes the prayer of the existence: other masks become visible. The dying man’s agony leads to a funeral march of the existence. roses and lilies penetrates into this really wonderful ending. to be a star. When you lose Somebody Dear the wind of forgetfulness sets all around. stupidity. from the others. The beauty of the soul can be seen in the purity of a look. The dream also brings emotions which wait to become concrete. When dancing face to face with death you are in fact laughing at your own eternity. a statue used to love. snobbishness. to hate him/her lovingly. There used to be a statue. This march is accompanied by drunkenness where the scent of tulips. a statue preferred the loneliness by resigning. The nobleness of the beauty reaches its peak through the courage of the subjectivity to imagine a dream in which the hope resists in time. from eternity. Should the crazy thought be decoded with the patience of a person who lives a calm life? Could the ignorant’s desire lead to delirium? To reach the stars. love! If life has to be sung in a whisper. to love the one beside you by being detached. The dance supposes a joy which brings in fact the unloading of the soul. at the conscience of your own nothingness. to feel the desire. love has to be uttered in a gesture. resign in the abyss of pseudoscience being in contact with the hypocrisy. We always create symbols. The beauty of love can be seen in the purity of a gesture. The road to timelessness leads to the other world door where the reconstruction of eternity is attempted.

and the risk does not have to be accepted but lived. The life is only an instant where the hypostases of the being show the indolence is wrecked. The hate leads to suicide. you want to escape. But one can make mistakes in life. The fight for the world’s possibility offers its 171 . The emotion brings the depth of soul. The plunge into the shadows of the reflection creates a bright image of death. there is a risk here. an unconfessed emotion. sadness. The decay of sincerity rejects the game of life by emphasizing the ridicule. a hate coming sometimes from the inherent fear which anticipates the coming of the unwanted and unexplained moment. the positive experiences bring the sufferance really easily because they end up in accomplishments. he only wants to pass into another world and to do that as soon as possible. The decay of sincerity reduces the happiness to a game of disappointment where the positive experiences predominate. a smile of resignation. Thus. so it is better to fight death with death. what is called life must turn into a pleasant silence of the eternity. and the sadness can hide a smile. But the resignation supposes an affective state. the resignation leads to death finally. it could be very well said that a suicide does not need originality (the originality builds itself from the experience of the otherness). The discretion can bring the subjective guilt and the bitter taste becomes a certainty. In this way. and then the wonderful feeling of death appears. By means of reflexivity the tension of thoughts takes the objectivity to the helplessness of the otherness. trying to fight to counterattack the things which will only remain a memory. To beg suicide means to hate at somebody’s order. Some would be tempted to label this strategy as pathological but only if it looked for the originality of this way. its shout being known through the epitaph and the obituary. and the potential dignity of the conscience transforms into a vice.the dance also involves emotion. to save yourself but you do not succeed. The accomplishment does not need the evolution. The incapacity to be superior to your own person means. and you only have to resign. in fact. The soul decides the decoding of its own personality through confession. this perspective increases the difference among the subjectivities. and the bravery of the reason brings the impossibility of living in the illusory real world. in fact. At this moment. How many suicides gave up their life in an original way? After all. The decay of sincerity doesn’t even need to be realized. In this way. In fact. The decay of sincerity is present in every being after all. a situation which draws an ineluctable conclusion as far as a bygone world is concerned. In effect. the existential systems are governed with the help of rules which ask for their right to immortality. the resignation represents the final form of illusion. this originality (the passing into nothingness) is similar to the perspective that some call the pathological point of view. dancing face to face with death means. Moreover. a suicide waiting to become concrete. The death is the feeling of guilt specific to this life. The tears of death lead to resignation. After all.

the loneliness is the only property that we accept with resignation in life. Anybody can become self sincere and sincere to the others with the help of the courage proved in moments of existential fall to pass in the light of death. The helpless fears of those who beg life manifest at limited time intervals. It is a statue that sheds tears always calling out the decay of sincerity in the name of happiness. a decay symptom fills the being with a feeling of fear. The miracle of this dance can be understood as the try of the immobility to become more mobile than it had been prior to the separation. the unaccomplished dream leads to disappointment. It is an image that could frighten. a situation which is similar to living the time subjectively in a much more intense way: by committing suicide. The violence of death comes from a strong suggestion generally. you accept the idea of dying. The arms of this history hold the infinite openness of space in a graceful dance. It is the same graceful dance of the same statue. In addition. and accepting this idea means finally to agree with it (albeit a plain explanation!). This is just one perspective. The arrogance and apathy specific to this time show a conspiracy of the gone history. Everybody decays when committing suicide: everybody decays when accepting this solution in the passing to another world process sincerely. of a history which wants to regenerate through an icy kiss of the eternity.component parts a cold perspective where the central element is taken by the statue of death which projects fatalistic visions in the world it dominates. However. In effect. it has to try to dance. the resignation when dying is after all another type of suicide as it supposes acceptance. as their giving up determines a decay of the self sincerity. The shadows of death dance on a rhythm specific to the loneliness. The last thoughts create suggestive images. In fact. And how can anyone do this in the best possible way? It can be done by bringing time forwards. and those that take part in this ritual are totally convinced that they only have to obey “a moral duty”. it is the dance of helplessness facing death. morbid paradigms where those who do not want to understand and accept reality take refuge in cowardice In the dance facing death any form of expression is accompanied by brutality. That is why the statue should climb down from the pedestal of immortality. If any decay form were accepted then the resignation would have those traits specific to a religious 172 . It has to dance facing death. The indifference expresses an image that asks its right to concession. the non-action of its existential elements turning into a death rattle. The blurred forms of the darkness accompanied by the laurels of sadness symbolize the power of the forthcoming moment. the unspoilt beauty of the eternity and the strong desire to meet it change the music of life into a wild passion. In this way. The victory and the innocence acquire value by being indifferent. by the strange way it is expressed but which would give courage to the hopeless ones. But this call becomes ridiculous because of the indifference. That is why the resignation should come first and then the eternity.

to show your irony represents nothing but a necessary show off appeared after becoming aware of an initiating revelation. The desperate image of the revolt frees the senses of loneliness. The terrible shudder of sadness proves that there will be no tomorrow as leaves may also fall in spring. The throbbing pace creates a moment which once will be only a memory that brings the sweet thrills of immortality. effective. some would believe. Maybe. the true living is nothing but a guilty conscience and the thought is the source of intense interior experiences The obsession lived intensely cancels the affective state and the thought caresses the autumn of the soul. In this way.feeling. Its challenging aspect transforms gradually into mere obsolete opinions. Is it about immortality or eternity? SOMETHING ELSE The waste of years brings evening stars in the bright nights. The adventure of the subjectivity in your own dream ends when the need for profoundness (through an excessive form of reasoning) becomes fanatic. The versatility of ideas reflects the authenticity of the contempt. that is why at certain moments the resignation is the one that decides the normal course of the existence. The world is made up of meanings. based more explicitly on an adolescent ideology. that is why the ambition is the one that decides the destiny of the subjectivity. Therefore. the subtlety of the epitaph present on the tomb in front of which the dance of death is going shows the useless waste of what was once called life. but the moments that we 173 . The limits of this image do nothing but reduce the self interest to non-sense. The incessant revolt willing to build a philosophical system does nothing but hit against nullity. Leaves are falling on the new tomb and on them the scorching tears of the statue. We call vague destinies what we cannot understand. The courage to deal with death. Maybe. Their rays know the tumult of the subjectivity. It is about building a new moral system. and the sadness represents the fervor of contempt and the transcendent nothingness. The history of reasoning is almost impossible to understand unless the destructive ideas of the systems which once existed in a certain social cultural space are taken into consideration. The dance on the deathbed supposes the presence of an epitaph where the freedom of nihilism expresses through the dispersion of the being. The beauty of the morning grows into a splendid night where the desire not to give any satisfaction to life is the most bearable reality. The uselessness of any philosophy is determined by the absence of responsibility.

the teleological love can only terminate what it once started. What a weird dream life is. 174 . that is a dream.. though. one cannot do without pain. being. Some fallen petals. But the lack of originality of this will brings forth resignation. It misses it so much. the intuition and the good humor suppose a metaphysics of exactness. a falcon that had the courage to dream. then you may betray yourself by giving up the will to exist. others withered a long time ago and almost rotten bring the natural course of nature to the present memory. a decay of sincerity. There is an untold complicity between the thought and the universe. the dream does not have to imprison the one that it has just given birth to. The beauty of this supposes liberation.. If there is an awareness of non-action (to do nothing special).call destinies are vaguer. of ever feeling the emotion and the memory of one deep love. it can be done with one condition: to settle things down with the past and the present. new. sometime came alive: one forbidden love. the first true love will never be forgotten. To reach the dream means to believe in Vernichtung. all born out of love. An icy look allows the sleep of eternity to get the life. Despite all these. In life. A flower is beautiful when it is smiling. grey thoughts are looming in the deserted universes. The warm kiss of death expresses a justification of the fact that the forbidden love. Still. In a dream the death smiles and you smile back at it. a dream that brings the emotion of touch. as everything comes from itself. it does not know if such love will ever come back. the dream is not forbidden in a world of innocence where the soul belongs to the non-action. A thought and a memory flash by at this moment. you can turn on the restart button. scattered on the tomb remind of one forbidden love. because everything means at this moment something else. If there is a destiny then the enthusiasm. A dream where time stopped being a recidivist. It misses that which somewhere. Its force attracts the being like a magnet. Something special? To involve in the monotony and save yourself through boredom from the authenticity of the compromised moments. the fall and the tears of a falcon. it is useless thinking about the future (although it depends on subjectivity). And still. The stone soul used to be a flower born out of the dust. regret. When a flower is crying it means that its “soul” is trying to remain where it was born. We roam at the dusk of what we like to call life. the spirit should not be stopped in its playfulness. the ashes and the tears of a statue. There are some pages of time that will manage never to be leafed through. existence. Its “soul” is trying to remember but the memories are talking and they hurt. one could not conceive the beauty and the memory without tears. sufferance. but also deliberation. non-being etc. Something else supposes something else. it becomes special when its tears express sorrow. In spite of this. to the fallen statue. the stone soul used to be a flower born out of the flight. Still these lead to the dream. the thought of destroying itself forever. eternity. Moreover.

by the innocence of the many forms of expressions supposes at its turn a decay. an interrogation understood by anyone. To throw blows at your destiny and fly through the abyss created by the unknown wave. An interior struggle determines the presence of ambition. the deep love fascinates by the force it transmits the subjectivity. but also out of fear of not accomplishing something. Nowadays. Moreover. In other words. The need itself to be as high as possible supposes something else as well. the responsibility brings the shudder of your own being. Out of pity for the other one. abjures the otherness built artificially. everybody denies.The courage to be sincere. being frustrated. on the degree of affectivity invested by the subjectivity.” Are you ok?” is a question that belongs to the universal language. refusing. The virtuosity of the spirit leads to states that some explain scientifically using in this way rational speculations. Thus. but also about a reciprocal exploitation of those who love each other. To collect meanings and significances out of obsessive thoughts! To keep secret the attempt to love truly. everything must be taken to the limit or even beyond. both born out of love: resignation and ambition. everything is compromised. From disappointments is the reality often built and out of disappointments the success reaches its peak. It watches the essence that sends to the existence. but a decay predestined and diminished somehow by the attitude of the being facing the ridicule. during this affective process one could see a fight between these two forms of attitude. The dead is even more beautiful if the drunkenness caused by the sweet-bitter potion of life remains embedded in the memories of those who still have the power to be. Under these circumstances.at the level of the existence involves an easy-going freedom of expression of the subjectivity. But when the latter also become aware of the impossibility of being then everything is nothingness. the goal is to “manipulate” any form of love which could manifest at the existential level. but to say it aloud to those who love each other! Having the deepest feeling-love. It is about a domination. Therefore. Je m’en fiche! The connotations show the versatility of the tumult of reasoning. The obsessive interrogation is the one that brings forth impossible to understand issues. Life becomes beautiful as soon as the contextuality is an issue. A satisfaction which 175 . it is about giving up. But at the same time.as if I cared). The responsibility of such a subjectivity is conceived by relating it to the world it belongs. A continuous time is based on a moment that sends to the conflict. it symbolizes the existence through the essence. The vitality and longevity of deep love depend on posing a magic influence that is. a concept in which the sacredness of being is introduced (some would consider this situation an exaggeration. At this point the subjectivity imposes itself to overcome the limit envisaging the impossible. Why having such an attitude? Because the fear leads to the pretext and the pretext can cause disappointments. Something else than what expresses the meaning.

arouses the ambition out of its sleepy state where it has just escaped. Therefore. A kind of black hole of the eternity. And this process consequently. the subjectivity hopes to be able to understand the necessity of the resignation. it can travel at its turn to alternative universes. Besides the fact that the dream ensures the journey to a possible world. The force of ambition brings the manifestation of an obsessive thought in the presence of a law which determines the different interpretations on reality. such a supposition creates problems at the level of representations which relate to different levels of understanding. It is about a silent understanding meant to ”solve” in an elegant and diplomatic manner the problem of the existential anxieties.requires sacrifices becomes concrete only based on this perspective. In this way. the resignation replaces the ambition. a phenomenon almost pathological happens by which a conventional kind of correspondence between goal and ambition is created at an existential level. where from the hope will only be able to get out by totally canceling the force generated by the resignation. the offence that the despair makes to the subjectivity leads to the suffocation and cancellation of the ambition. where the future can be reached. it is tempted to accept the existence. A true emulation is visible in this process. a lot of thoughts. Thus. a dream can be seen in the distance. Unable to make any gesture it resigns eventually. The representation of the ambition constitutes a dimension which is governed by the possibility. A logic conclusion cannot always sustain the validity of the reality. Yet. sacred fluid of the being and its honest chastity towards a promised world that belongs to another dimension have to do with a bravery which devaluates the modesty of the otherness. it is in this situation that the beneficial role of the resignation is noticed. a dream is born somewhere. These representations are special cases of the subjective experience by which the ambition replaces the resignation and the other way round. The latter through the “cunning” that it proves intensifies the interior feelings forcing them to come out. The traveling thought takes refuge in the wilderness of the helplessness where any type of symbolism is trapped forever. Should the sacredness be considered as an exaggeration of the reality? The unique. Hence a symbolic image of a possible reality. though: the ambition and the resignation differentiate through the principledness that the subjectivities prove. Thus. Through ambition the resignation receives another meaning. The ambition gives the opportunity 176 . certain representations express a certain way of perception by means of which the problem subordinates to the justifications which the reasoning itself creates. A last try. that of the dream. There is a certain thing. It is exactly this antinomy between ambition and resignation that justifies this idea. The labyrinth through which the dream travels expresses the restlessness and the shudder of the being. That is why. However.

Nonetheless. This is the only way to reach a poor level of existence. for friendship. of possible worlds does not mean that a theory. a solution. the new way of perception and representation must not be neglected. The carelessness of the existence creates agitation. Still. the solution respectively. 177 . and also ensures the presence of the plausible. as long as the issue on the subjectivityexistence relationship is obvious. FOR FRIENDSHIP… When the conscience scolds you. to admit the existence of alternative universes. The purest experience that remains after this separation is given by the impossibility of understanding the affinity. but rather that the theory. It is about a pragmatism which does not depend only on the interpretations given on the reality but also on the way the resulted paradigm proves useful on the one hand and on the other hand on the possible world where that certain paradigm can become concrete. no matter which it was. Becoming aware of this “natural” phenomenon excludes the possibility of establishing another way of being than the one that exists currently. can be correct in any possible world. it could be asserted that any pragmatic paradigm accepted by the subjectivity justifies a certain perspective of understanding the reality.to know the world (how dangerous the concept itself of “ world “can be!) which is full of meanings. for anything that makes the soul turn to stone. prove useful only at the level of idealization. A DROP OF CYANIDE IS ENOUGH FOR LOVE. the necessity of having some criteria of eligibility by which the attitudes and “discursive practices “specific to the subjectivity could be supported. for enmity. The total separation from the existence cancels the existence itself. you have nothing to do but enjoy the vomiting of disgust from a drop of cyanide. the world is “invaded” by cause-effect relations. These connections express. respectively. the solution respectively. can be accepted only in one and only world or even in none (and this despite the fact that the theory. The interpretations are the ones that somehow”rescue” and comfort the curiosity and the anxiety. and here it is obvious the presence of reduction which enjoys a certain scientifical success from an interpretational point of view). this awareness supposes something else. in effect. In other words. Thus. Taking everything into account. With the help of resignation and ambition the existence does everything in its best to fit the dimensions of a pragmatic understanding. But this perspective sustains a kind of imaginary which could make an error as far as the application of a paradigm is concerned. A drop of cyanide is enough for love.

The unchangeable reality leads to the appearance of the barren superstition in a world suffocated by a flattering world. That is why the subjectivity needs perfusions of indifference. a new idolatry is searched and found. To give in to madness. the eternity…the noises of the eternity remind of the taste of blood which flows through the newly fallen white lilies. The despair that it proves is real however. the urge to give up meant to poison the beauty of the dream. Making a moral system at the level of the existence cancels the possibility of choice. Everything seems too perfect! Something. the memory. The certainty of this situation emphasizes in fact the grimaces of the uncertainty. The lack of something that cannot be defined is “filled” with friendship. and involves the weakness of the prejudices. Such a behavior merges with the madness of the otherness. The latter trapped in the vulgarity of their own destiny show their naïve pride on the horizon of the despotism. The sterility of the weakness of the being rivals with a certain mad deficiency of understanding. the useless intelligence of those who want to be among the great wise men gives its opinion against the absolute. The burden of friendship is bearable as long as the one beside you pretends to understand the bitterness of the soul. The sensitiveness for absurdity symbolizes. In this kind of existence the irreversibility proves its sincerity. in fact. and the roses throw their petals on the past that has just consumed itself… The memories flow and the shadows resulted from a brightness specific to the light of madness undulate in the puddle of the newly shed tears. The most loyal friendship implies the perfect enmity. The conformism of being nice mimes the pity and the tears at present. In this way. The 178 . to the sacrifice reduces to the subjective experience of the eternity. to roam on the eternity properties. all these prove a cancerigenic evolution of the spirit. The gravity of intolerance that they display unconsciously does nothing but bring their end quicklier. when you see that everything is perfect. is not in harmony with a certain state by which the will turns into an illusion. Any form of survival is inefficient. This feeling is born out of illusion finding its place in the sad being.The rain of sighs depicts the time. to persevere. preferring to save itself through a boycott of the profane. Because of this a reassessment of the morality is compromised forever. limit your being. How is it possible. This reality subjected. The friendship derives from unfulfilment and deep sufferance. the schizophrenia. The outburst of nobleness of the soul is expressed through the otherness. the disease especially do nothing but put a constraint on you. in fact. a model by which the morality turns into an existential ruin. This is only a ridiculous model of survival. unseparated from the illusion the being takes refuge in unconfessed guilt. though. Thus. the tulips are also scattered on the unstable tomb. to complain about the imperfections of life? It is interesting that the madness. As if somebody could not care less! The enmity derives from the understanding of the feeling of friendship.

The harshness of the 179 . Its necessity gives the contradiction the possibility of manifesting. This terrible image preserves the stone-still mask of the subjectivity. Moreover. Plunging into a dream proves the existence of farces at the level of any type of initiative. in this exaltation the amazing and frightening curiosity leads at the same time to exasperation and burning delirium. The burning delirium gives vain hopes to the thought that dares look at the future. Their intensity expresses the fall of subjectivity in the vacuum of helplessness. To place yourself in the vastness of the dream supposes being aware of the impossibility of surviving before any unpredictable form. Considered ridiculous the existence hides the sigh of the world and the gentle song of the eternity but also the dance leading to the instant which will never be perceived again. The isolation into the infinity betrays a deep passion towards the endless loneliness. Participating in the destiny of such a world places the infinity in the eternity. the extravagance of the eternity is enough to be admired and blessed. In spite of all these the existence of a universe where something else is allowed represents a gain for the subjectivity when the tears of the soul crystallizes the sensibility. its vitality. This way of surviving wipes from the subjectivity conscience any existential determinative.universality of this phenomenon uses up the force of any subjectivity which succeeds in being aware of such an experience. The ironic smile of the eternity captures the entire universe of the conscience. the temptation of a universe. Thus. and this passage transforms the sigh of the destiny. The exasperation contaminates the being with haunted by frustrations fears. a full of dramatization but also of happiness contradiction. Wandering in a world of disappointment does nothing but add a little monotony to the drowsiness of your own destiny. That is why an unavoidable meditation on the existential obscurity must be accepted without any resistance. The deep sadness manages to change the joy into contempt and the hope into regret. where the prostitution of memories carries the being towards an excessive reasoning. which in the end proves full of tempting flatteries and petty cowardice. Laziness and boredom of the being betray a duplicitous mode of existence. any ecstasy experienced in order to forget the thought of death. This image that suggests the imperfection of reality brings praises to the reasoning. In this way. The desire to revenge unleashes on the shaky existence. is the one that fascinates through its lack of scruple. The surprise of destiny resides in its capacity to invent solutions in order to avoid precisely this vice of existence. The clarity of the eternity destroys the expressiveness of normality. This fall sensation charms the illusion forms that appear in the existence out of disgusting images. Such an apocalyptical image shakes any form of paroxysm. It is exactly this deficiency that projects the subjectivity into the possibility.

That is why. Therefore. the shade of silence throws tears of fire on the newly grown flowers on the fresh tomb. any intention by means of which one longs for a moment of happiness is doomed to the derision. A victim of superficiality the mediocrity becomes insensible to any form of ambition. The sympathy that the being shows towards the eternity gives satisfaction to the immutable and inert moments. splendor of what will soon no longer be. The beauty of a day which will no longer be day. Still. Flying away. On the contrary. Relating to the transcendence. Where do the metaphysical indifferences begin or end? A true horrifying disaster looms to the subjective anxieties. The leaves have been grey for some time now. as some things prove in certain situations to be more important than the victory. the vague destinies represent a waste. that of showing the hate and envy of the helpless ones. a drop of cyanide is enough for love or friendship… EPITAPH You life. In fact. charmed by the smile of the eternity. Floating on the waves of unfulfilment the happiness is wrecked in the end on the mediocrity shore. The regret that certain principles are not respected justifies more or less the fact that one must do everything in his/ her power to obtain the victory. Thus. Such a reaction prevents the separation of the being from itself. not any subjectivity betrays its own nature by taking refuge in its own pity. the same to wage a war according to your own rules proves more efficient than to respect its” rules”. the kindness will be the consequence of any absurdity.sacrifice degenerates in tolerance. The doubt intersperses this universe with not negligible quantities of ridicule and indifference. to have the mentality of a winner and always be above the others means to expose yourself to a double danger: on the one hand to the one that involves” cultivating” a pride that eventually leads to your own destruction and on the other hand. This form of manifestation emphasizes a complete result by turning the intentionality concrete in the possible worlds. the subjectivity succeeds in being saved by creating a correspondence between the possibility and the sacredness. In effect. the 180 . The aspirations of the subjectivity do not end where the nihilism becomes dangerous. Moreover. forgive the eternity of death as only one thought conjures the regret by resigning before the present. The glory that accompanies the ambition supposes a full of dignity resignation before the eternity. there is only grey and ash. However. the perseverance gathers the crops when the kindness is not accessible to anyone present in such a competition.

giving poverty but also wealth. It is the way to philosophy and the thought betrays a great joy. kindness. there began to grow forget-me-nots. dear life. offering hate and love! Which is in fact the guarantee of eternity? Is something like this necessary? I miss you life! You. the soul of the one whom I offered all my love. I know that a wonderful story that started somewhere. sometime is not over yet. The flight of the soul from the body caused pain and resignation. bringing silence and loneliness. have passed at an amazing speed and everything died out sooner than I could have imagined. I cannot judge you. these two basic complementarities express a tolerable reluctance. roses always to grow. but also freedom!”. expressing peace and tears. the waltz of the spirit shows the road to eternity desperately calling out: “Hope. I will never forget the splendor of the bygone moments and the mystery of the past. I simply regret that the beautiful moments that you offered me have consumed. Here. created and meant to fight with time. the joy and the happiness to waste away. I will not forget the breath of wind and the wonderful flight. now. sometime the souls who dared to love. when the 181 . my non existence is crying. because you left me. I will not forget and I will not allow the emotion. lilies. It was born out of a boundless ambition and a magic. instead of tulips. OBITUARY In the shameless madness of the concrete which comes from a world of the presence. tolerance only when it wanted to show its own existence. the one which made me taste the resignation potion. to desire. you. And still. The time plunged me into eternity. I also know that here in eternity I still have the right to dream. you. it wants something else but not the end. to love.mystery of night which will not last. resignation. the one which showed me what ambition is. it was the one which offered me the most beautiful flowers but also it took them away from me. deep love. only a strong heart can get. I will never forget Somebody Dear. Why did you leave me? Here in eternity. love. the one which offered me love. I believed in you life so much and you abandoned me for the non existence of the body! I trusted your optimism so much and you gave me the ontological pessimism! Your running created an unseen flight specific only to a secrecy. But the time proved mercy. I will never forget the ambition and the resignation. lilies and roses that enchanted somewhere. a theory different from the normal one follows its own thinking which is already trivial. fetching memory and forgetfulness. I wanted a grave where tulips. However.

How is a falcon born? How does a falcon die? It is written in the stars …that birth and death experience One Forbidden Love and When you lose somebody dear everything becomes meaningless. for friendship… and on each one’s tomb an Epitaph should be in the memory of an Obituary. it is Something else. Farewell or let us meet when time will tell! THE TESTAMENT When In the beginning the interrogation” What does it mean to do philosophy passionately?” offers a Perspective on silence but also an Involution specific to a form of existence. and another one. A drop of cyanide is enough for love. philosophy. stares at a tear dropping in the abyss. the ineffable stream flowing which a destiny shows. love. which creates a dimension where One Stone Love tries to justify a Reality. and the indolence which thinks that it knows everything even the unthinkable. Place as soon as possible forget-me-nots. a world that begins somewhere in the past. tulips. Then another one drops. will you? And may everything remain only symbol. That is why. All these through a Testament! Persavosentloschecalcosventiuno! 182 . And so gradually.fire of death burns the water of life. then a bloody one. a warm kiss of death ex nihilo rises. Thus when Dancing face to face with death the moment becomes an irony. a graceful dance appears. roses and lilies on my grave but also do not forget to write an obituary.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful