S u po r t de c u r s di sc i pl i n a

C u a te r n a r
An de studiu III, Sem I

Suport de curs disciplina: Cuaternar

Anul III, Sem I, Forma ID

1. EVOLUŢIA GEOLOGICĂ
DELIMITARE
Ca vârstă absolută determinată radiometric, se admite intervalul cuprins între episoadele normale Olduvai şi Gilsa din epoca Matuyama, la 1,79-1,95 milioane ani î.e.n. La ultimul Congres pentru Studiul Cuaternarului ţinut în 1995, pe baza bunei corelaţii între extinderea pânzei continentale de ghiaţă în emisfera nordică la 2,8 –2,6 milioane ani î.e.n., modificarea vegetaţiei şi evoluţia organismelor, s-a făcut propunerea de a coborî limita Pliocen – Pleistocen la 2,58 milioane ani, la limita dintre epoca paleomagnetică normală Gauss şi cea inversă, Matuyama (P. Enciu, 1998). Cronologia pe baza glaciaţiilor În Munţii Alpi au fost separate şase epoci (faze) glaciare: Biber, Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm. Primele două glaciaţii nu sunt suficient de bine precizate. Între epocile glaciare se intercalează epocile (fazele) interglaciare: Biber-Donau, Donau-Günz, Günz-Mindel, Mindel-Riss, Riss-Würm. Fenomenele glaciare alpine, care au fost cele dintâi şi cel mai bine cercetate, stau la baza împărţirii Cuaternarului în două etaje: * PLEISTOCENUL, corespunzător timpului în care au avut loc întinse glaciaţii, însoţite de mari coborâri şi ridicări ale nivelului mărilor şi oceanelor. * HOLOCENUL, în care intră timpul postglaciar (inclusiv timpul istoric), care este divizat în: - Tardiglaciar (când au mai avut avut loc scurte perioade de răcire dar nu glaciare); - Postglaciar "s. str." sau actual. În nordul Europei, în care s-a extins o calotă glaciară din Peninsula Scandinavică, glaciaţiile au primit denumiri după locul unde ele au fost identificate: Brüggen, Eburon, Menap, Ellster, Saale, Vistula, cu interglaciaţiile: Eem, Holstein, Cromer, Waal, Tegelen. În bazinul fluviului Sf. Laurenţiu, s-au separat patru glaciaţii denumite: Nebrasca, Kansas, Illinois, Wisconsin, şi trei interglaciaţii: Aftonian, Yarmouth, Sangamon. Unii autori (Emilia Saulea, 1967) introduc glaciaţia Iowa şi intergalciaţia Bradyan înaintea glaciaţiei Wisconsin. Calota glaciară din Groenlanda, care s-a extins peste Canada şi nordul Statelor Unite ale Americii a fost denumită calota canadiană, laurentină sau nord-americană. Cronologia marină (Marea Mediterană) Cronologia marină a Cuaternarului a fost stabilită pe ţărmurile Mării Mediterane şi cuprinde patru etaje: CALABRIAN, SICILIAN, TYRRHENIAN, FLANDRIAN. -2-

Cronologia alpină

Cronologia nord-europeană

Cronologia nord-americană

Suport de curs disciplina: Cuaternar

Anul III, Sem I, Forma ID

Cronologia pe baza culturilor umane PALEOLITICUL cuprinde etapa folosirii uneltelor din piatră cioplită şi corespunde Pleistocenului. NEOLITICUL, este ultima epocă a uneltelor de piatră, în care climatul începe să semene cu cel actual şi omul devine sedentar, cultivă plante, domesticeşte animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Apare şi se dezvoltă industria metalelor, care începe cu epoca cuprului şi continuă cu epoca bronzului şi epoca fierului. Cultura pietrei a durat cca. 1 milion de ani, primele sale etape fiind lungi, următoarele, succedându-se în perioade din ce în ce mai mici. Cultura metalelor cunoaşte şi ea acelaşi gen de evoluţie, de la etape mai lungi la etape din ce în ce mai scurte.

DEPOZITE CUATERNARE
Gheţarii de calotă au transportat şi depus morene de fund alcătuite în partea centrală mai ales din blocuri eratice eterogene, iar pe flancuri şi la partea superioară, din pietrişuri prinse într-o masă nisipoasă-argiloasă (argile cu blocuri). În perioada de retragere postglaciară depunerile morenice au dat diferite forme minore de relief caracteristice. De asemenea gheţarii de calotă au transportat o masă voluminoasă de materiale eterogene, la partea periferică şi frontală. În timpul înaintării şi retragerii, aceste materiale voluminoase transportate au format drumlinuri, ösaruri, kamesuri şi morene frontale. Gheţarii montani au depus morene frontale şi de fund îndeosebi pe văile pe care au înaintat către zonele mai joase. Sub gheţarii cuaternari, în perioadele interglaciare sau în interstadii se formau mlaştini sau cursuri mici de apă care au dat naştere la depozite fluvio-glaciare (argile stratificate cu blocuri). La limita calotelor glaciare, unde terenul rămânea totuşi îngheţat în profunzime, acesta se dezgheţa în sezoanele călduroase dar numai în zona superficială, formând o structură cu două strate, molisolul (sol mâlos superficial care îngheaţă iarna) şi pergelisolul sau permafrostul, stratul inferior permanent îngheţat. În urma distrugerii mecanice şi înmuierii neuniforme cauzate de îngheţul repetat, au luat naştere structuri criogene. La baza versanţilor s-au aşternut depozite de versant ritmic stratificate, iar în văi, podişuri şi câmpii, s-au aşezat depozite fluvio-glaciare, rezultate din spălarea morenelor de către apele provenite din topirea gheţarilor. Dintre aceste depozite, cele mai importante sunt pietrişurile. În regiunile periglaciare au mai intervenit şi procese de eroziune fluviatilă, cu depunerea de aluviuni, care s-au păstrat sub forma de terase. Unele depozite mlăştinoase au dat naştere la acumulări de turbă şi ligniţi. Mişcările de ridicare, au favorizat accelerarea eroziunii, râurile depunând în cursurile inferioare ori în lacuri materialul transportat. În acelaşi sens a acţionat şi retragerea gheţarilor în fazele interglaciare. În zonele eliberate de gheaţă, râurile îşi lungeau cursurile şi îşi sporeau debitele. Multe dintre deltele actuale (Dunării, Gangelui, Brahmaputrei, etc.), s-au format în Cuaternar. Totalitatea depozitelor cuaternare depuse în mediu marin care pot fi observate astăzi, sunt depozite litorale şi formează terase marine. În Asia de sud est, în Cuaternar a -3-

Depozite glaciare

Depozite periglaciare

Depozite fluvio-lacustre

Depozite marine şi lagunare

în care peste dunele fosile s-au format altele noi. iar în China grosimea loessului atinge 100 . în Podişul Colorado. s-au format deşerturi noi. apoi mai la nord-est. În zonele aride. 1960) consideră leossurile un produs al prafurilor provenite din morenele rămase în urma topirii gheţarilor. Asia. loessul ocupă aceiaşi zonă latitudinală. Depozitele cuaternare de pe fundul oceanelor. sedimentate în apele de la marginea gheţarilor. Antevs) a – gheaţă b – substrat c . a molaselor cu depozite lacustre şi intercalaţii de pietrişuri. Depozite deşertice Fig. s-au format loessuri şi depozite loessoide în regiunile cu climat arid. Dintre depozitele lagunare. până la golful Houston. cunoscute sub numele de varve (fig. în Deşertul Gobi şi Podişul de Loess. se remarcă cele care s-au depus în timpul retragerii calotei scandinave. În America de Sud aceste depozite ocupă Pampasul iar în Africa. Marea Baltică. Podisul Volanic.varve Prin transportul prafurilor de către vânturi şi depunerea acestora. loessurile sau depus la marginea Saharei. fie în continuarea celor pliocene. În Europa. 1) Aceste depozite sunt constituite din alternanţe subţiri de argile şi nisipuri. Forma ID continuat depunerea în avanfosa Siwalik. Marea Caraibelor. s-au constituit depozite nisipoase cu formaţiuni de dune. Astfel de depozite au fost depistate în Oceanul Atlantic şi mările adiacente: Marea Nordului. Missouri şi Arkansas. Ele sunt cele mai caracteristice depozite cuaternare. unde ele s-au format pe terenurile lipsite de vegetaţie existente în timpul glaciaţiilor sau imediat după retragerea gheţarilor. acestea au fost de mai mică extindere. Loessul şi depozitele loessoide cuprind o zonă extinsă în părţile joase din Europa centrală şi de est (Câmpia Panonică. de stepă. ce se depun sub formă de mâluri. Unii autori (V. aduse de vânturile care -4- Loessuri şi depozitele loessoide . Podişul Moldo-Podolic. Sem I. Podişul Preriilor. Pătura de argilă corespunde înaintării calotei glaciare. Australia şi America de Nord. fie pe terenuri nisipoase nou dezgolite. apele aduc sedimente mai grosiere şi se depun nisipuri.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III.300 m. În zonele aride din Africa. în Pacificul de nord şi mările adiacente: Ohotsk. în jurul paralelei de 40°. Podişul Rusiei Centrale şi marea câmpie dintre râurile Nipru-Don-Volga-Ural) care se continuă apoi în Asia în jurul paralelei de 40°.1 -Formarea varvelor (după E. Japoniei şi Marea Chinei de Est. Marea Mediterană. Podişul Dobrogean. dar mai ales mâluri organice cu faună de apă caldă ce alternează cu cele cu faună de apă rece. bazinele râurilor Rio Grande. cuprind sedimente grosiere aduse de pe continent de marile fluvii şi de gheaţa plutitoare. Câmpia Română. prin Deşertul Takla Makan şi Câmpia Turanului. În Ucraina loessul atinge azi grosimi de zeci de metri. Când gheţarul se retrage şi eroziunea aluvială se accentuează. În America de Nord. puse în evidenţă în ultimele două decenii prin foraje marine. în afara arealurilor deşertice preexis-tente. care aduce prafuri înglobate. Papiu. în special la marginea regiunilor glaciare.

s-au putut realiza în Cuaternar numai în fazele glaciare la marginea marilor inlandsisuri. Rezultă că nu climatul. La începutul Pleistocenului. în America de Sud şi Australia. Sem I. America de Nord şi de Sud. cu un climat sec de tip deşertic. Depunerea actuală a loessului în Asia şi alte zone cu condiţii favorabile. vântul era puternic şi avea loc distrugerea mecanică a solului prin îngheţ-dezgheţ (în interstadii). a avut loc o nouă transgresiune a Mării Nordului (Marea Eem) care a acoperit şi nordul Germaniei. Petrescu.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Atunci Marea Baltică nu exista. Petrescu. se constată dispariţia vegetaţiei de climat cald din Europa centrală şi extinderea în două etape (fazele glaciare Eburon şi Menap). 1990) din contră. dovadă fiind unele morene contemporane cu stratele de loess şi faunele de climat rece care le însoţesc. în Africa. dealuri şi câmpii. Condiţiile genezei depozitelor de loess constau în existenta unor spaţii vaste de deflaţie. condiţii climatice ceva mai umede decât cele existente în prezent. Astfel de condiţii favorabile pentru depunerea loessurilor. când marea calotă glaciară scandinavă a înaintat peste Marea Britanie. când ocupa numai zona muntoasă a Scandinaviei. Noua fază de răcire Vistula. care a urmat. se produce în condiţii similare. acoperind munţi. În faza interglaciară Eem. legătura cu Marea Albă. Olanda şi nordul Germaniei. Diferenţa dintre gheţarii de munte şi cei de calotă provine în primul rând din faptul că cei de munte ocupă circurile glaciare sau numai un platou şi văile adiacente. 1990). adică existenţa unui pustiu destul de întins în care se ridică praful (deşertul Gobi) şi la periferia sa. climatul era rece. în Europa. pentru ca în glaciaţia Saale. a unei regiuni de stepă unde se acumulează (Podişul de Loess) dar într-un climat temperat.Goudé-Gaussen (J. se formează deasupra masivelor muntoase şi se Calota glaciară scandinavă. lipsite de covor vegetal. s-a extins în Cuaternar cu avansări şi retrageri repetate. ci condiţiile amintite mai sus sunt cele care condiţionează depunerea loessului. ca o platoşă. în timp ce gheţarii de calotă ocupă regiuni întinse. având ca efect regresiunea Mării Nordului. 1967. începând cu 480 mii ani BP. peste Finlanda. de tip deşertic. cel puţin în Europa. acoperind părţi importante dintr-un continent. existentă încă din Pliocenul terminal. a avut loc transgresiunea Mării Nordului peste regiunea Holstein din nordul Germaniei. unde vântul puternic ridică praful. după cercetările efectuate de G. a determinat o nouă înaintare a calotei scandinave în sud până la Meissen şi la Varşovia. Alţi autori (Emilia Saulea. Evoluţia calotelor glaciare Gheţarii de calotă (continentali). platouri. Loessul de la marginea deşertului saharian indică. Se cunosc curgeri de lave cuaternare. Depozite vulcanice extind în zonele joase. pentru ca la sfârşitul Pleistocenului să revină în limitele actuale (fig. J. făcând împreună cu Marea Baltică. ajungând în sud până la Viena şi în est până la Moscova şi Perm. când zonele periglaciare erau lipsite de vegetaţie. 2). consideră că ele s-au format în faze glaciare. care a inaintat în estul Europei cu două digitaţii sudice până la Harkov şi Volgograd. După această ultimă glaciaţie a -5- Calota scandinavă . a calotei scandinave peste actuala Mare Baltică. Forma ID au bântuit în epocile interglaciare cu climat arid. Urmează o fază de încălzire (Cromer) după care intervine o nouă răcire mai puternică în faza glaciară Elster. În următoarea fază de încălzire Holstein. îl transportă şi îl depune în zonele adiacente. iar în est până la Iaroslav. pe care coboară sub formă de limbi. în general bazaltice. să aibă loc expansiunea maximă a calotei scandinave.

Reducerea masei calotei glaciare scandinave s-a realizat în continuare. extinderea calotei a fost -6- Calota alpină . 1 . Sem I.n.. Forma ID început retragerea definitivă a calotei scandinave. Günz. etapă ce a avut loc acum 10500 ani.Extinderea calotei glaciare scandinave (după V. de la începutul Pleistocenului şi în prima fază glaciară importantă. de unde au pătruns ape mai reci şi mai sărate. dar în epoca glaciară Mindel care a urmat.n. aria gheţarilor era mai redusă.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. În prima fază glaciară Donau. 2 .limita glaciaţiei Saale 3 . iar în est până la Iaroslav. Lacul Baltic s-a extins şi a făcut joncţiunea cu Marea Nordului. coborând până la altitudinea de 1300 m în sud şi 1100 m în nord. care s-a caracterizat prin câteva secvenţe reci dar nu glaciare şi care a durat până acum 9500 ani î. având ca efect ridicarea substratului.limita glaciaţiei Vistula 4 . Calota glaciară alpină a rezultat din extinderea gheţarilor care acopereau la începutul Cuaternarului zonele mai înalte ale Alpilor.limita calotei în tardiglaciar Fig.e. aducând o faună de apă caldă cu Littorina litoralis care atestă o salinitate mai mare decât a Mării Baltice actuale. În faza de extindere maximă. lăsând în urmă lacul Baltic fără legătură cu Marea Nordului. În timpul Tardiglaciarului. Datorită cursurilor de apă ce s-au format în urma retragerii gheţarului. a determinat o nouă înaintare a calotei scandinave în sud până la Meissen şi la Varşovia. gheaţa acoperea nu numai Alpii ci şi Podişul Elveţian şi Tirolul. într-o primă etapă până la Oslo şi Stokholm. etapă ce a avut loc acum 10500 ani.apa Mării Baltice a devenit mai dulce dar şi mai rece.e. nivelul Oceanului Atlantic a crescut şi apele Mării Nordului au pătruns din nou peste sudul Peninsulei Scandinave. astfel încât cu 8800 ani î.e. într-o primă etapă până la Oslo şi Stokholm. a avut loc reînchiderea legăturii cu Marea Nordului şi formarea unui lac Datorită topirii în continuare a calotei scandinave şi concomitent a celei canadiene acum 7500 ani î.n. După această ultimă glaciaţie a început retragerea definitivă a calotei scandinave. lăsând în urmă lacul Baltic fără legătură cu Marea Nordului..Tufescu) 2 .linita actuală Noua fază de răcire Vistula.

a fost acoperită de o calotă glaciară încă din Neogen. masivele Altai. pentru ca în faza Riss. centrul continentului la Saint Louis şi coasta atlantică la New York. Calota glaciară siberiană ocupa partea nordică şi nord-vestică a platformei siberiene. Ea a avut o fază timpurie.Extinderea calotei glaciare canadiene (după A. atingând în sud paralela de 40° latitudine. gheţarii rămaşi atingând limitele actuale. În faza Wisconsin. În Cuaternar ea s-a extins în patru epoci glaciare de amplitudini diferite. 3 . iar în Tasmania o calotă glaciară cu grosimea de cca.3). au existat gheţari. după care se destramă. Din Ţara de Foc până la 42° latitudine sudică. de extensie relativă. o fază de extensie maximă şi una finală. situată în nord-estul Asiei. toată platforma canadiană. unde s-au format ulterior fiorduri. Tiansan. 500 m şi suprafaţa de 25000 Km². dintre care. atingând coasta pacifică la Seatle. coborând spre sud la altitudini mai joase decât în prezent. Calote glaciare asiatice Calota canadiană Fig. Calota a avut cinci avansări succesive (fig. atingând spre sud paralela de 65°. O altă calotă a existat în Noua Zeelandă. era mai restrânsă. Ea se va extinde din nou în faza glaciară Würm. apoi în faza Kansas a înaintat cel mai mult în bazinul Mississippi. la sud de Marile Lacuri. Această calotă. Calota himalayană cuprindea în perioada de maximă extensie din Pleistocenul mediu. inclusiv regiunea Taimir. În Alpii Australiei. Antarctida. cea mai veche calotă glaciară a lăsat morene la o altitudine de 600 m. Sem I. Himalaya şi Podişul Tibet (ridicat la sfârşitul Paleogenului). au fost depistate în Patagonia şi în Anzi. În America de Sud. dar în limite mai reduse. să nu mai atingă aceleaşi limite. acoperea la extinderea maximă. calota a ajuns la extinderea maximă spre sud. iar în faza Illinois a înaintat până la sud de lacul Michigan.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. -7- arie fără glaciaţie (drifties area) Gheţarii din America de Sud Gheţarii din Australia şi Antarctica . Strahler) În faza Nebraska calota glaciară a avut cea mai mică extindere. gheţarii coborau până la ţărmul Oceanului Pacific. Calota glaciară a regiunii Verhoiansk. 3-4 epoci glaciaciare. Forma ID maximă.

gheţarii de munte formaţi la începutul Cuaternarului în Alpi. formând un inlandsis continuu. concomitent cu calota scandinavă. aceştia au făcut ca zăpada să fie mai abundentă. Extinderea calotelor glaciare boreale din America de Nord. 50000 ani. paralela de 50° în Europa şi paralela de 60° în Asia. Astfel. care s-a format în Miocen. denumită epocă sau fază glaciară. Forma ID 2. vestul şi centrul Europei. a început să se dezvolte treptat. în Antarctica se desfăşura cea mai caldă epocă interglaciară. După o astfel de variaţie între Biber. au urmat un ciclu aproape ritmic de cca. EVOLUŢIA CLIMATICĂ OSCILAŢIILE CLIMATICE Întreaga perioadă cuaternară se caracterizează printr-o instabilitate climatică de o excepţională importanţă biogeografică. în perioadele de recrudescentă maximă din Pleistocen. influenţaţi de curenţii oceanici calzi. Încă de la sfârşitul Pliocenului clima s-a răcit treptat pe întreaga planetă. în mai multe reprize. Aceste calote glaciare erau unite cel puţin în perioadele de dezvoltare maximă. În acelaşi timp. trei calote glaciare polare mai importante: calota canadiană (laurentidă sau nord-americană). rece dar nu atât de riguros. iar în Asia pătrundeau deja ca nişte curenţi atmosferici uscaţi. a avut ca rezultat modificarea mişcării maselor de aer. Himalaya. Concomitent cu ultima glaciaţie din America de Nord (Wisconsin). Calota glaciară permanentă din Antarctida. cu direcţia de acţiune spre est. Sem I. Aceste oscilaţii climatice de la glaciar la interglaciar . care de asemenea a început să se extindă. În America de Nord. În Asia. s-au extins şi au format calote glaciare de mai mici dimensiuni. a unor vaste teritorii în America de Nord. Arhanghelsk cu Munţii Urali. Cei mai importanţi curenţi atmosferici umezi se formau deasupra Oceanului Pacific. în Peninsula Scandinavică s-a format o altă calotă polară. una caldă denumită epocă sau fază interglaciară şi una rece caracterizată prin înaintarea calotelor glaciare. iar acum două milioane de ani. lega Seattle de pe coasta de vest cu St. Întâlnind zone mai reci pe un continent atât de întins de la vest la est cum este cel nord-american. În Europa limita maximă a calotei scandinave lega Anglia cu Podişul Volanic şi mai departe spre est prin Volgograd. Curenţii atmosferici umezi care se formau deasupra Oceanului Atlantic. Donau-8- . Glaciaţiile pleistocene au favorizat acoperirea cu gheţuri. s-a format o altă calotă polară mai mică. Se poate spune deci că în Cuaternar clima a început să oscileze între două etape. ajungând ca la extensiunea maximă inlandsisul arctic să ocupe o suprafaţă continuă cu limita sudică la paralela de 40° în America de Nord. Louis şi cu Philadelphia pe coasta de est. având drept consecinţă o coborâre a limitei zăpezilor persistente faţă de cea actuală. în Pleistocenul inferior întâlnim în emisfera nordică. calota scandinavă şi calota siberiană. Calota glaciară polară din Groenlanda. existentă la sfârşitul Pliocenului acum trei milioane de ani. În Asia. limita de extensie maximă a calotei. cu banchiza polară şi ocupau tot bazinul arctic. sud-estul Australiei. calota nordică ocupa Podişul Siberian şi Câmpia Siberiei până la fluviul Lena. favorizând extinderea calotei groenlandeze peste Canada şi nordul Statelor Unite. Tasmania şi Noua Zeelandă.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Sudul Anzilor şi Alpii Australieni. Europa (scandinavă şi alpină) şi din Asia (unde acestea erau mai restrânse). era legată prin packice şi banchize cu calotele glaciare din America de Sud. erau deviaţi ca şi azi spre nord.

a fost de 30000-65000 ani. au permis corelarea glaciaţiilor din Alpi cu cele din America de Nord şi din nordul Europei (tabel nr. a urmat o perioadă de climă mai blândă. În emisfera nordică. stabilindu-se că glaciaţia americană s-a retras mai încet decât cea europeană. adică 25 % din durata acestuia. Pe plan termic. care a durat 650000 ani şi o perioadă glaciară Günz. S-a estimat că în decursul maximelor glaciare temperatura medie anuală la periferia inlandsisurilor a fost cu 10°-15°C mai mică decât cea actuală. Forma ID Biber. se deplasau sub paralela de 40° nord. Inlandsisurile din Groenlanda şi din Antarctida erau stabile chiar şi în perioadele interglaciare. Avansarea gheţarilor a dus la recrudescenţa curentului rece peruan. cu care începe Pleistocenul mediu. spre nord. J-C. răcirea apelor în Atlanticul de Nord a permis dezvoltarea banchizei în Marea Norvegiei şi Marea Groenlandeză şi extinderea ei spre sud până la paralela de 50°. de asemeni moderat de rece din Pleistocenul vechi şi inferior. până la sfârşitul Pleistocenului. Inlandsisurile nord-american şi nord-european s-au dezvoltat pornind de la ţinuturi înalte (Groenlanda şi Munţii Scandinavi) spre regiunile joase (Golful Hudson şi Marea Baltică). înlocuirea suprafeţei de sol sau de covor vegetal cu zăpadă ori gheaţă a antrenat în epocile glaciare o pierdere termică de 20-40 % până la 90 % faţă de media actuală. Deşi durata unei glaciaţii. în regiunile intertropicale diferenţele nu au depăşit 2°C. cald şi Donau. ansamblul glaciaţiilor cuaternare însumează numai 200000 ani din întreaga durată de 800000 ani a Pleistocenului. Loriu. În perioada de extindere maximă a gheţarilor. calotele să se dezorganizeze rapid. În aceiaşi perioadă. curenţii atmosferici care astăzi circulă în emisfera nordică la latitudini mijlocii de peste 40-60° de la vest la est în lungul paralelelor. inclusiv fluctuaţiile interstadiale. În interiorul epocilor glaciare s-au pus în evidentă oscilaţii climatice cu temperaturi mai ridicate dar inferioare mediei termice actuale. menţinându-se 300000 ani. ceea ce a făcut ca odată topirea declanşată. Sem I. cu direcţie de asemenea în lungul paralelelor. la latitudini mai mici decât azi. denumite interstadii şi recrudescente de frig sever denumite stadii. care a provocat răcirea apelor în Pacificul ecuatorial cu 6°C până la finele Pleistocenului (C. reprezentând o avansare a gheţii marine (banchize şi packice) cu 1000 km. în interglaciarul Donau-Günz. SINCRONIZAREA ŞI CRONOLOGIA GLACIAŢIILOR Datările de vârstă absolută şi studiile tot mai aprofundate.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. 1977). În timp ce pe oceane la latitudini medii scăderile de temperatură au fost de 5°-10°C. O extindere asemănătoare a banchizei până la paralela de 50° sud a avut loc în perioadele glaciare în Oceanul Austral. În continuare ritmul este de 15000 ani între epocile glaciare şi interglaciare.1). Tabel nr1 CORELAREA GLACIAŢIUNILOR Zona Alpină Europa de Nord America de Nord Glaciar Interglaciar Glaciar Interglaciar Glaciar Interglaciar Würm Vistula Wisconsin Bradyan Iowa Riss-Würm Eem Sangamon -9- . Duplessy. gheţarii alunecând sub propria lor greutate spre mările adiacente sau spre ocean. curenţii calzi de la suprafaţa oceanelor s-au deplasat şi ei spre zona tropicală.

Suport de curs disciplina: Cuaternar Riss Mindel-Riss Mindel Günz-Mindel Günz Donau-Günz Donau Biber-Donau Biber Brüggen Eburon Tegelen Menap Waal Elster Cromer Saale Holstein Anul III. Interglaciarul Mindel-Riss a fost destul de lung iar climatul a fost mult mai călduros decât cel actual. Când aria inlandsisului boreal al glaciaţiei Würm s-a extins la maximum până la paralela 55°. în aceste zone predominând gerul uscat şi vânturile reci. 12000 de gheţari care ocupă 8041 km². după care din nou clima s-a înăsprit. curentul Gulf Stream ajungea numai până în dreptul Portugaliei. instalându-se o floră de climat rece. în jurul Scandinaviei şi în Alpi. În epoca interglaciară Riss-Würm. deoarece în Pamir există încă cca. cuprindea 70-80 mil. Inlandsisul care a atins maximum de dezvoltare cu 18000 ani î. Bănărăscu. nu s-a ieşit încă din ultima fază a glaciaţiei würmiene. climatul a fost de asemenea mai blând decât cel actual. se putea merge pe uscat. Apa dulce îngheţând mai repede decât apa sărată a avut drept consecinţă abaterea curentului Gulf Stream spre sud până pe coastele Peninsulei Iberice (J-C. Ultima perioadă de geruri (Dryas III) din Tardiglaciarul european.n. cu lungimea de 77 km. CLIMA ÎN AMERICA DE NORD . deoarece deosebirile între climatul oceanic din Europa apuseană şi cel continental din Europa răsăriteană şi Siberia s-au menţinut. iar interglaciarul Günz-Mindel a fost scurt. Lipsa precipitaţiilor în estul Asiei nu a permis apariţia unei calote. Unii cercetători (P. au avut loc trei stadii cataterme (I. cuprinzând două stadii cataterme (Riss I şi Riss II) separate printr-o oscilaţie anatermă. km² de gheaţă. N.. Glaciaţia Riss care a urmat.e. 1973) consideră că în Asia centrală. teritorii întinse din Siberia orientală rămânând neacoperite de gheţari. dar glaciaţiile Günz şi Mindel au fost mai puţin riguroase. astfel încât. în care calota glaciară se retrăsese de pe continent în Peninsula Scandinavică. Forma ID Illinois Yarmouth Kansas Aftonian Nebraska CLIMA ÎN EUROPA ŞI ASIA Încă de la sfârşitul Pliocenului clima a început să se răcească şi au dispărut din Europa centrală toate plantele de climat cald ca Sequoia. Duplessy. În ultima glaciaţie Würm.10 - . W. acum 180000 ani. II şi III). faţă de 30 mil. Circulaţia atmosferică pare să fi fost totuşi perturbată numai într-o măsură redusă de anticiclonul rece scandinav. a marcat o temperatură medie anuală cu 8°-12° mai scăzută decât cea actuală. climatul revenind apoi mult mai cald (interglaciarul Tegelen = DonauGünz). s-au manifestat în Europa pe arii restrânse. Ruddiman. Nissa şi Liquidambar. Producerea perioadelor de răcire Dryas (I-II-III) s-a datorat unor cicluri de topire a calotei canadiene. Glaciaţiile Biber şi Donau. din Anglia până la Saint-Malo.Numai gheţarul Fedcenko. Boşcaiu. Apele rezultate care se vărsau în nord-vestul Oceanului Atlantic duceau la înaintarea gheţurilor spre sud. Sem I. ocupă 992 km². 1984). km² de gheaţă existentă azi în calotele din Antarctica şi Groenlanda luate la un loc. 120 m. acoperind America de Nord şi Europa septentrională. Apa acestei vaste mase de gheaţă provenea din Atlanticul de nord al cărui nivel a scăzut cu cca. despărţite de două stadii anaterme. a fost cea mai extinsă. Taxodium.

Atunci lacul Ciad a dispărut. unde azi se întinde Sahara. Rodriguez. reprezintă resturi ale vechilor lacuri cuaternare. se pare. Louis pe Mississipi. În Alaska. apoi pe la sud de Lacul Ciad şi nord de Karthum. se extindea. Limita calotei glaciare canadiene în această perioadă. prin Denver până la St. teritorii glaciarizate au existat numai în zonele muntoase. s-a produs o breşă în calota glaciară. În colţul nord-vestic al Africii. Urma zona cu climă sahariană. În Pleistocenul mediu. exista o climă submediteraneană. astfel încât. a sporit cantitatea de ploi. s-au dezvoltat cursuri de apă. după o primă perioadă aridă începută în Miocen şi continuată până în Pliocen. pe la sud de Depresiunea Niger. acum mai bine de 18000 de ani (Würm II). Încălzirea care a avut loc la sfârşitul Pliocenului s-a produs mult mai repede decât toate celelalte încălziri anterioare. Lacurile sărate din cuprinsul bolsonurilor (ca Marele Lac Sărat situat la 1280 m altitudine). Între 18000 şi 12000 ani î. Breşa s-a lărgit treptat. apoi pe valea râului Ohio până pe ţărmul atlantic la Baltimore. La sud limita trecea prin lacurile Superior şi Huron şi atingea Atlanticul la Quebec. din care cauză predomina gerul uscat. a început să se evapore. Mexicului şi pe platourile înalte din Cordilierele centro-americane (L. calota glaciară s-a retras de pe teritoriul american în Groenlanda. având ca efect diminuarea regimului ploilor şi favorizarea extinderii zonelor uscate şi subdeşertice în sud-vestul Americii de Nord. în Munţii Stâncoşi nu mai exista decât un gheţar de munte. clima Africii era mai aridă decât astăzi. precipitaţiile fiind reduse. de la Vancouver pe coasta pacifică. au existat două faze pluviale maxime (Sahara umedă) când lacul Ciad şi alte lacuri au avut o extindere maximă.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III.n. acum 11000 de ani. Forma ID Lmita maximă a calotei glaciare de pe continentul nord-american şi Groenlanda. în sud. depozitele de nisip crescând ca extindere şi ca pondere. în masivul Ahaggar din Sahara centrală şi septentrională. CLIMA ÎN AFRICA În nordul Africii. a avut loc o importantă încălzire a climatului. Sem I. iar în nordul Saharei. în sezonul rece precipitaţiile fiind transformate în zăpadă. Breşa realizată a fost folosită de paleo-"indienii" care au venit din Asia. fiind evidenţiate lacuri pe suprafeţe restrânse şi scurgeri în ueduri.11 - . care s-au succedat timp de 350 mii de ani.e. deşi fazele aride au alternat cu faze umede.n. (sfârşitul glaciaţiei Würm). mediul lacustru având în acest timp o mare extindere. . Din regiunea endoreică de podiş a Marelui Bazin din vestul Statelor Unite ale Americii. deasupra cărora a rămas un gheţar de munte. Între 40000 şi 20000 ani î. Între 13000 şi 12000 ani î.n.e.e.n. Între 5000 şi 2300 ani î. trecând de la sud de Dakar pe coasta atlantică.e. trecea la est pe linia ce leagă Lacul Urşilor cu Lacul Sclavilor şi lacul Athabaska. pe valea râului Snake. în schimb. clima devenind din ce în ce mai aridă. unde se află şi în prezent. calota canadiană retrăgându-se spre nord-est. zona sahariană având cea mai mare extindere cunoscută. acum 10000 de ani. 1992).n. tăia în două Algeria şi atingea Mediterana la Tripoli. care reprezintă o vastă arie de scufundare.. spre interiorul continentului fiind delimitată de o linie ce pornea de la frontiera sudică marocană.e. Între 8000-7000 ani î. care avea o extindere mai mare decât Sahara actuală. apa lacurilor acumulată din topirea gheţarilor la sfârşitul Pleistocenului. apărând un culoar îngust la limita estică a Munţilor Stâncoşi. limita sa sudică. în Pleistocenul inferior clima a devenit mai umedă şi sau format depozite de mlaştină. cu precipitaţii anuale sub 5 mm. deşertificarea a continuat.

Cea mai caldă epocă a fost în jurul a 5000 de ani î.n.n. În Antarctida. unde forma o bandă subţire. în fazele de extindere prin packice şi banchize. care circulau în Pacificul de Sud. având acelaşi areal ca în prezent. în perioadele de extindere a glaciaţiei. Această situaţie a fost favorizată de ridicarea în bloc a Anzilor şi de curenţii marini reci.n.. în Cuaternar au existat cinci episoade glaciare. 500 m fiind legată. Între 9500 şi 4500 ani î. Petit-Marie. care a fost acoperit de calota de gheaţă începând de acum 50 milioane de ani. Zona sub-mediteraneană. una ploioasă şi una uscată. Deşertul saharian forma atunci o bandă destul de îngustă. în timp ce în perioadele glaciare se deplasa la nord de paralela 10°. au funcţionat zeci de mii de ani. Zona tropicală avea limita nordică diferită de cea actuală. era foarte întinsă. nedepăşind la sud insula Noua Guinee. de la sud spre nord şi spălau coasta vestică a Americii de Sud. Sem I. prin podişul Adrar-Ifaros. De la Nouakchott în Mauritania. unde calota a fost şi în Cuaternar persistentă. În emisfera sudică. atingând Nilul la Atbara.e. Tunisia şi ţărmul Mediteranei până la Nil.. marginea sudică a podişului Aïr şi nordul lacului Ciad. limita sa sudică trecând de la Villa Cisneros (Sahara Spaniolă). CAUZELE GLACIAŢIILOR Fenomenele astronomice lente şi ciclice În ultimul milion de ani. şi zona dintre munţii Ahaggar şi Tibesti la nord şi podişurile Adrar-Ifaros şi Aïr la sud. CLIMA ÎN AMERICA DE SUD. în fazele pluviale gheţarii au coborât la 3300 m. cu calota din Noua Zeelandă şi cea din continentul Antarctida. urma o zonă saheliană ce forma o panglică foarte îngustă. ce cuprindea deşertul El Djouf. în regiunile muntoase şi în cele septentrionale zăpada persistând în locuri în care înainte nu exista sau se topea. În Neoliticul superior a început deşertificarea în Kalahari. în Pleistocen climatul trecea de la o zonă tropicală în nord (care nu a suferit oscilaţi de temperatură mai mari de 2°). a avut loc o nouă perioadă umedă în Africa (corespunzătoare Preborealului din Europa). . În jurul lacului Ciad şi în regiunile Tibesti şi Ahaggar s-au dezvoltat cursuri de apă (N. Zona cu climă mediteraneană cuprindea nordul Marocului şi Algeriei. ajungând la o climă sub-antarctică în sud. Zona saheliană. iar în munţii Kenya şi Kilimandjaro.e. în Antarctica se desfăşura cea mai caldă epocă interglaciară. forma aceiaşi bandă îngustă ca şi în perioada anterioară dar deplasată mai la nord. AUSTRALIA. Forma ID atingând Marea Roşie în nordul Sudanului. glaciaţia luând forma actuală cu 4000 ani î. separate de faze interglaciare. echilibrul climatic al Pământului s-a schimbat de opt ori. echivalentă cu etajul Atlantic din Tardiglaciarul emisferei nordice. trecea la nord de lacul Ciad. dată fiind apropierea ei de Ţara lui Graham din Antarctica.e.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III.12 - . În Australia. prin masivele Ahaggar şi Tibesti. Gheţarii şi calotele glaciare formate. se deplasa în epocile interglaciare la nord de paralela 20° sud. Aceiaşi climă ca cea din sudul Australiei domnea în Noua Zeelandă. NOUA ZEELANDA ŞI ANTARCTIDA În America de Sud. limita sa sudică trecând prin oraşul Tombouctou. Climatul musonic cu două perioade anuale. de la care se extindea zona tropicală până la Capul Bunei Speranţe. Gheţarii formau o calotă care acoperea Alpii Australiei şi Tasmania unde calota avea o suprafaţă de 25000 km² şi o grosime de cca. Concomitent cu ultima glaciaţie din America de Nord (Wisconsin). 1984). un gheţar de calotă acoperea Ţara de Foc şi Munţii Patagoniei.

formulată în anii 1920-1930.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. înclinarea axei de rotaţie (care descrie lent un con în spaţiu) şi variaţia acestei înclinări (care face să oscileze lărgimea conului). în perioade de 100000. pe orbita terestră. a cărui maxim corespunde epocilor glaciare. 18 Analizând climatul ultimilor 500 mii de ani pe baza studierii conţinutului în izotopul O din cochiliile foraminiferelor. aspectul sezonier al climei se accentuează într-o emisferă şi se diminuează în cealaltă. 41000 ani (25 %) şi 100000 ani (50 %).4 . cea ce face ca în emisfera australă iernile să fie mai reci şi verile mai calde. 4) şi precesia rotaţiei axei sale. Cercetările din ultimii 30 de ani indică drept cauză fundamentală a perioadelor glaciare. într-un interval de 23000 ani. răspândirea areală a calotelor de gheaţă este determinată şi de alţi factori. din cauza creşterii insolaţiei. care sunt parametrii ce caracterizează mişcarea Pământului în Sistemul solar. Sem I. verile fiind mai calde şi iernile mai reci. 41000 şi 23000 ani şi la latitudinile mari determină creşterea maximă a volumului de gheaţă în decurs de 100000 ani şi diminuarea bruscă a acestuia în câteva mii de ani. indiferent de poziţia la solstiţiu. în timpul iernii din emisfera sudică distanţa până la Soare este mai mare. oblicităţii axei de rotaţie şi precesiei. . din poziţia cea mai apropiată de Soare. a căror perioade de repetare sunt de 23000 ani (10 % din cazuri). În prezent. denumită precesie. aşa cum rezultă din ipoteza astronomului sârb Milutin Milankovici. Orbita terestră oscilează cu o periodicitate de cca. 100000 ani.13 - . în timp ce în emisfera nordică. Axa de rotaţie a Pământului are şi ea o mişcare ciclică. Pământul se află în poziţia cea mai depărtată de Soare şi alungirea elipsei este maximă. în poziţia cea mai depărtată. schimbarea periodică a înclinării axei de rotaţie a Pământului în raport cu poziţia sa mediană (Fig. iarna fiind mai friguroasă şi vara mai călduroasă. cu atât variaţiile sezoniere ale climei sunt mai contrastante în ambele emisfere. Dacă aceste oscilaţii justifică perioadele glaciare şi interglaciare. Înclinarea axei Pământului oscilează în jurul unei poziţii medii.Deformarea orbitei Pământului şi schimbarea înclinării axei de rotaţie Atunci când elipsa are alungirea minimă. Excentricitatea orbitei terestre. Forma ID după care a urmat un dezgheţ rapid. fenomene astronomice lente şi ciclice şi anume: deformarea orbitei. produc scăderea maximă a insolaţiei estivale. Fig. Când în timpul iernii din emisfera nordică. ce are ca efect variaţia solstiţiului de iarnă şi de vară. cea mai apropiată de cerc. în câteva mii de ani. * aceste perioade corespund excentricităţii orbitei. diferenţa sezonieră se micşorează în ambele emisfere. descriind. Când Pământul se află într-o astfel de poziţie maximă. variaţiile sezoniere sunt inverse. o conică mai largă sau mai strâmtă. în jurul unei poziţii medii. determină ciclurile glaciare. Coincidenţa ciclurilor astronomice menţionate. în timpul iernii distanţa este cea mai mică. s-a stabilit că: * schimbările climatice se concentrează în trei momente de vârf. într-un ciclu care durează 41000 ani şi cu cât ea este mai înclinată. între o poziţie de alungire maximă şi o poziţie minimă faţă de forma circulară.

* intensitatea vulcanismului. Mişcările tectonice şi epirogenetice joacă un rol activ în extinderea glaciaţiei prin ridicarea în înălţime a munţilor. Broecker. între marile evenimente vulcanice cunoscute şi creşterea acidităţii gheţii. Corelaţii asemănătoare au fost puse în evidenţă în gheaţa antarctică. gheaţa rămâne stabilă. * diminuarea conţinutului în dioxid de carbon şi ozon. deoarece. G. Influenţa vulcanismului asupra climatului este deci sigură. s-a constatat o schimbare bruscă a curenţilor oceanici la sfârşitul fazei interglaciare Riss-Würm acum 128000 de ani (W. concentrarea uscatului către zonele polare şi subpolare amplifică formarea şi extinderea calotelor glaciare.14 - . * mişcările tectonice de înălţare a munţilor. dar ea nu poate fi luată în considerare decât ca un parametru semnificativ. Sem I. Modificările în sistemul curenţilor oceanici Influenţa vulcanismului Influenţa tectonicii şi reliefului Concluzii privind cauzele glaciaţiilor .Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Abaterea curentului Gulf Stream spre sud a avut loc atunci până pe coastele Peninsulei Iberice. fie să accentueze dezechilibrul stabilit datorită altor cauze. substratul calotelor continentale se încălzeşte mult mai greu şi în timpul interstadiilor. Prin carotaj în sedimentele Atlanticului de Nord. Un model global de răcire a climatului trebuie să ţină seama de toţi parametrii care contribuie la aceasta şi anume: * fluctuaţiile intensităţii radiaţiei solare datorată variaţiilor în mişcarea de revoluţie şi de rotaţie a Pământului (care dau momente ciclice favorabile glaciaţiei prin diminuarea intensităţii radiaţiei până la latitudini mai joase). 1990). Ea depinde şi de caracterul vulcanismului (vulcanii explozivi emanând multă cenuşă). creşterea precipitaţiilor favorizează abundenţa zăpezii. După anumite estimări. Denton. Dacă ridicarea se suprapune cu o fază de reducere a radiaţiei solare. injecţia în atmosferă a unei cantităţi de cenuşă care să reprezinte un strat de jumătate de milimetru la suprafaţa globului. * distribuţia maselor continentale între cele două emisfere şi faţă de poli. de durata erupţiilor şi de poziţia geografică a vulcanilor. Forma ID Modificarea traseului şi intensităţii curenţilor oceanici aduce de asemenea schimbări climatice în zonele respective. Analiza unor carote luate din gheaţa groenlandeză cu vechime pana la 8000 de ani. 1981). care favorizează nu numai mărirea ariei zăpezilor veşnice dar şi intensificarea precipitaţiilor. perioadă care a fost marcată de o răcire semnificativă în emisfera nordică (. alături de alţi parametrii. concentraţia în sulfaţi s-a dublat. a 18 16 demonstrat corelaţia indiscutabilă (pusă în evidenţă de raportul izotopic O /O ). între conţinutul în sulfaţi şi temperatură. datorată puternicei concentrări de particule insolubile şi scăderea temperaturii. spre deosebire de banchizele oceanice. În perioadele de activitate intensă ca aceea de la începutul Cuaternarului..mica era glaciară istorică”). Allard. etc. de numărul centrelor de erupţie. De asemenea. * starea păturii superioare a apelor oceanelor având drept consecinţă modificarea curenţilor marini oceanici. poate reduce cu 20 % în 100000 de ani transparenţa atmosferei la radiaţia solară (P. efectele negative ale erupţiilor vulcanice au putut fie să se cumuleze cu alte efecte. S-a constatat astfel că între anii 1450 şi 1850.

care s-a extins în nordul şi nord-estul Europei. au modelat în substrat. Acţiunea gheţarilor asupra reliefului s-a realizat prin subsăpare şi prin acumularea materialului dislocat sub forma de valuri morenice în zonele de calotă. Suprafaţa în etapa de extindere maximă a atins 5. RELIEFUL GLACIAR Gheţarii au ocupat întinse teritorii. De asemenea. a fost de 43532000 km² (Gr. cu înaintări şi retrageri ritmice. în special în Pleistocen. În Postglaciar multe fluvii îşi formează delte. iar în zonele gheţarilor de munte. Un depozit tipic este loessul. iar în fazele de retragere.5 mil. gheţarii care se retrăgeau. văilor glaciare şi morenelor. a avut drept urmare ridicări izostatice cu consecinţe asupra accentuării procesului de eroziune. EVOLUŢIA RELIEFULUI Pentru definirea reliefului în ultimele două milioane de ani cât a durat Cuaternarul. o grosime de 2200 m pe teritoriul Peninsulei Scandinavice. Calota glaciară canadiană din America de Nord. Carpaţilor. În Postglaciar..5 mil. altele estuare. Anzilor. Posea şi alţii. Gheţarii de calotă (continentali) Datorită răcirii din ce în ce mai accentuate a climei. în care depunerile ating până la sute şi chiar mii de metri grosime. platformele continentale şi scuturile). pe morenele glaciaţiei Saale. acoperind zonele polare şi subpolare în întregime şi nordul zonei temperate. a acoperit o suprafaţă de cca. În Asia se cunosc loessuri vechi villafranchiene şi poate chiar pliocene. Un alt fenomen important pentru modelarea reliefului la latitudini de peste 40° l-a constituit glaciaţia de calotă. oscilând ca extindere în epocile glaciare şi interglaciare. 11. 20-50 m în estul Europei şi maxime. care a sculptat forme de relief tipice. de 200-300 m pe Podişul de Loess din China. etc. loessuri noi din Pleistocenul mediu şi superior şi loessuri recente. au avut unele efecte notabile în morfometria acestora. prin formarea circurilor glaciare. cu grosimi de 5-10 m în centrul şi vestul SUA. care ocupă podişurile şi câmpiile în jurul paralelei de 40° în emisfera nordică şi de 30° în emisfera sudică. 1976). schimbările privesc în general eroziunea părţilor înalte şi finalizarea colmatării unora din cele joase. km². trebuie să se ţină seama de schimbările majore ce au survenit în configuraţia suprafeţei scoarţei terestre în această lungă perioadă de timp. topirea marilor calote continentale din Europa şi America. În Europa s-au identificat loessuri vechi pe morenele glaciaţiei Ellster şi recente. de amploare deosebită. Suprafaţa totală acoperită de gheţari în Cuaternar. dând un relief caracteristic.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. glaciaţia de calotă s-a instalat în anumite sectoare ale globului terestru. a depus materiale caracteristice şi a contribuit indirect la scăderea în fazele glaciare şi creşterea alternativă în fazele interglaciare a nivelului mărilor şi oceanelor cu amplitudini în unele zone. Forma ID 3. În structurile vechi (Caledonice. km². până la 100 m. forme caracteristice. ajungând în Câmpia germano-poloneză la o grosime de 1200 m. Hercinice. Relieful acumulativ este larg reprezentat prin importante piemonturi şi câmpii de acumulare situate la marginea Alpilor. ultimele faze orogenice (valahă şi passadena) şi mişcările recente. Sem I. În structurile alpine. în care rolul principal l-au avut mişcările izostatice. . interglaciare. lăsau în urma lor numeroase lacuri glaciare. atingea la apogeu. începând din Pleistocenul vechi. Calota glaciară scandinavă.15 - .

Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. inlansisul avea o suprafaţă de 14273000 km² şi împreună cu banchiza şi packicele. au dus la existenţa în prezent a unor corpuri de gheaţă fosilă. Sandwich de Sud. Caucaz). câte epoci glaciare au fost dovedite. unele zone înalte cu gheţari de calotă au devenit zone cu gheţari de tip montan. Balleny. Sierra Madre. au rămas gheţari din a căror circuri glaciare se prelungeau pe văile adiacente. Alpii Australiei) şi chiar de la ecuator (Kenya. formând în Postglaciar multe lacuri . Georgia de Sud. a acoperit Anzii. Glaciaţia de calotă din Asia. Forma ID Cele două calote. Calota din Tansmania (care avea cca. gheţarii existenţi s-au unit într-un singur masiv de gheaţă. prin intermediul packicelor şi a banchizei cu care forma în epocile de maxim glaciar. continuată cu o masă de gheţuri plutitoare (packice). În epocile interglaciare se producea micşorarea masei de gheaţă. Patagonia şi Ţara de Foc. insulele Shetland de Sud. atingea Ţara de Foc. Orkney de Sud. Alte zone înalte de la latitudini medii (Pirinei. Calota din America de Sud. s-a unit cu gheţarii din Alpii Australiei şi cu gheţarii din Noua Zeelandă (cu caracteristici de calotă). când gheaţa avea o poziţie mai joasă. Carpaţi. Orkney de Sud. Auckland. ei fiind bine puşi azi în evidenţă prin morenele lor din Alpii Dauphinezi. La extensia maximă a calotei glaciare antarctice. în timpul maximelor glaciare erau legate printr-o punte groasă de banchize. 500 m). Alături de acest tip de gheţari existau în epocile interglaciare gheţari de platou. cu intensificarea eroziunii de fund prin scurgerea apei provenite din topire. Bouvet. datorită propriei greutăţi. care acoperea nu numai Munţii Jura şi Alpii ci şi întregul Podiş Elveţian. Astfel de gheţari funcţionează şi azi dar la dimensiuni mai reduse şi la altitudini mai înalte decât în Cuaternar. care era apoi cuprins de un gheţar şi mai extins. un inlandsis. Sandwich de Sud. formând un imens inlandsis. de la latitudini mici (Cordiliera de Est. Kilimanjaro). Sem I. În epocile interglaciare. în Postglaciar. în fazele de recrudescenţă climatică. au avut în tot timpul Cuaternarului o glaciaţie montană. În Alpi. În jurul calotei se afla o banchiză mai extinsă decât cea actuală. 25000 m² şi grosimea de cca. ocupa câteva zone în puncte de convergenţă ce cuprindeau Podişul Central Siberian. Kergulen. scandinavă şi canadiană. Calota glaciară din Antarctida a avut în Cuaternar cel puţin patru oscilaţii de extindere. Cea mai veche glaciaţie a lăsat morene cu 600 m deasupra nivelului gheţarilor actuali. calota glaciară alpină. După ultima fază glaciară Würm. În Alpi. Gheţarii de munte (locali) Masivele muntoase cu gheţari locali au fost mai numeroase decât în prezent şi extinderea lor a atins altitudini mai coborâte. limbi mari de gheaţă ce se deplasau lent spre poalele munţilor. O altă calotă cuprindea Himalaya. care favorizau ablaţia şi din care cauză nu s-au format limbi de gheţari ca în Alpi. Prince Eduard. fapt ce ducea la mărirea circului glaciar. din fosta calotă. iar spre Australia cu calota tasmaniană şi cea nouăzeelandeză. care ocupau câmpiile înalte elveţiene. Pamirul şi Tianşanul. Morenele calotei glaciare alpine au barat unele văi. întinzându-se de la Rhon până în Tirol şi din Lombardia până la Lacul Constanţa. şi Balleny sunt şi acum prinse în banchiză în timpul iernilor australe. a urmat perioada postglaciară în care gheţarii din Alpi au scăzut treptat ca extindere până au atins limitele actuale. în Pirinei au funcţionat gheţari cantonaţi numai în interiorul circului glaciar. peninsula Taimîr şi Câmpia Siberiei de Vest. în epoca glaciară următoare. făcând legătura cu calota sud-americană prin extremitatea ei patagoneză. Crozet.16 - . Insulele Shetland de Sud. Alte două faze de scădere a nivelului oceanului. Datorită vânturilor puternice cu aer mai cald dinspre Oceanul Atlantic.

ale cărui urme sunt prezente în jurul vulcanilor. dar în mod sigur în glaciaţiile Riss şi Würm. Gheţari de tip alpin dar şi de tip pirenean. iar în America de Nord. Mediteranei. Masivul Central Francez era în partea superioară acoperit de gheţuri. se colmatau treptat dacă nu interveneau mişcări eustatice. În emisfera sudică. Oceania şi America Centrală. La ţărmul Americii în Oceanul Pacific şi în vestul Peninsulei Scandinave. care au format delte. dar în lanţul muntos Puys. Munţii Nansang. RELIEFUL ZONELOR JOASE În câmpii. cum este Câmpia Română. relieful periglaciar se întindea de la calota scandinavă până la sud de lanţul alpino-carpatic. Morenele de pe versantul sudic formează un amfiteatru de cca. Câmpia Gangelui. Câmpia Turanului. Ridicarea sacadată în urma retragerii calotei glaciare a ţărmului fino-scandinav. câmpii submerse din care ieşeau la suprafaţă grinduri longitudinale şi transversale ce închideau între ele lacuri.n. Forma ID cum sunt: Constanţa. VARIAŢIA NIVELULUI MĂRILOR . În Munţii Balcani nu se cunosc decât gheţari de tip alpin şi pirenean din glaciaţiunea Würm. când calota andină se fragmenta. apele se retrăgeau lăsând în urma lor terase marine. care să mărească viteza de transport a debitului solid. existau de asemenea gheţari. la limita de sud a calotei glaciare canadiene. RELIEFUL PERIGLACIAR În Europa. au continuat în Cuaternar construcţiile coraligene (atoli şi bariere). Leman. şi depuneri masive de loess. Mării Baltice. În alte câmpii s-au format dune de nisip. fapt ce a făcut ca în această zonă din Auvergne să existe o oază de climat mai acceptabil pentru omul din Magdalenian. au dus în perioadele de transgresiune. etc. În zonele cu ţărmuri înalte în care apele marine au crescut. Câmpia Amazoanelor. sau au colmatat lagune. 10 km lăţime. indiferent de cauze. la încetinirea vitezei de curgere a unor fluvii şi râuri importante. Garda şi Lacul Celor Patru Cantoane.e. etc. Stanovoi. s-au format numeroase golfuri şi estuare. iar în perioadele glaciare. Maggiore. în Patagonia şi în estul Australiei.. se găseau în Anzi (în Chile şi Bolivia) în epocile interglaciare. etc. a dus la formarea de terase marine succesive. Oscilaţiile ţărmurilor. Como. reliefuri periglaciare au fost identificate pe pantele vestice ale Anzilor. Anadar. bălţi şi mlaştini. Verhoiansk. Importante şi tipice terase marine au fost realizate de glacio-eustatismul cuaternar de pe ţărmul Atlanticului de Nord. de pe ţărmul chilian al Oceanului Pacific. vulcanismul era încă activ.17 - . în care caz. între anii 20000 şi 15000 î. Topirea gheţarilor în perioadele interglaciare a dus la creşterea nivelului general al apelor mărilor şi oceanelor (cel puţin în emisfera nordică) şi retragerea ţărmurilor. în Tibet. deltele înaintau treptat în mare. În Carpaţi au funcţionat gheţari de munte în mai multe glaciaţii. În depresiuni şi în unele zone endoreice. Pe platformele continentale cu condiţii prielnice. se remarcă în Pleistocen colmatarea unor lacuri rămase din Pliocen. În perioada ultimului maxim glaciar. cum sunt fiordurile din Marea Nordului. ţărmul dalmat al Marii Adriatice. atât în Europa şi America cât şi în alte continente. Qinling şi Hinganul Mare. în special în Australia de nord-est. au luat naştere turbării şi chiar strate de ligniţi ca în Grecia centrală. Sem I. Deltele. Pe Munţii Altai. În Asia el era prezent mai ales în sudul Siberiei.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Mării Nordului. din ce în ce mai joase şi s-au format fiorduri. s-au format fiorduri.

fapt care a dus la scăderea nivelului mărilor. dar pentru scurt timp. a adus ape calde. 100 m. Munţii Scandinavi erau atunci mult mai scunzi. În Sudul Italiei. Transgresiunea monasteriană echivalentă fazei interglaciare Riss-Würm (Eeem). el se extindea peste Marea de Azov. Forma ID În fazele glaciare gheţarii de calotă au atins grosimi mari ( cca. sudul Angliei formând o câmpie ce cuprindea Golful Saint Malo şi Marea Mânecii.18 - . al cărei ţărm estic era mai avansat decât cel actual. Părţile înalte ale Egeidei s-au prăbuşit sub acţiunea mişcărilor de extensie pe falia Corint. era cu 150 m mai ridicat decât cel actual. Dinaricii. 3000 m). între Siberia şi Alaska. ajungând cu 10-15 m sub nivelul actual. făcând legătura prin Marea Roşie cu Oceanul Indian. a dus la avansarea ţărmurilor Mediteranei. legătura cu Marea Neagră. dovedeşte că cel puţin în Europa. stabilit după nivelul actual al terasei marine calabriene. Alpii Elveţieni. 1967). La sfârşitul Pliocenului. apele Mării Mediterane au invadat câmpia de coastă din faţa golfului Sirta şi câmpia joasă a Nilului până aproape de Suez. nivelul apelor marine. Diferenţa între nivelele minime şi maxime ale apelor marine în emisfera nordică. actualele maluri înalte ale fiordurilor fiind atunci la nivelul apelor marine. Datorită mişcărilor eustatice din Platforma Rusă. a inundat Cicladele şi a realizat pentru prima dată legătura cu Marea Neagră. Transgresiunea milazziană echivalentă interglaciarului Günz-Mindel. Calabria. iar în est a ridicat nivelul Marii Egee. În perioadele interglaciare. este apreciată în general de la 80-100 m până la 200 m (Emilia Saulea. uscatul înglobând Insula Şerpilor. nivelul apelor marine creştea. Variaţiile de nivel anterioare glaciaţiei günziene. regresiunea marină a avut ca efect retragerea apelor din întreaga câmpie lacustră a Padului care a devenit uscat. 100 m. nivelul apelor . având ca efect în special retragerea apelor din nordul Adriaticii până la Ancona şi închiderea strâmtorii Mesina. În timpul glaciaţiei Mindel. În epoca glaciară Günz. aşa cum rezultă din flora fosilă. Cicladele s-au unit cu Grecia continentală şi cu Peloponezul. pentru ca să urce cu 25 m în timpul acestei transgresiuni. a coborât nivelul apelor Mediteranei cu cca. câmpia joasă a Volgăi şi peste câmpia Uralului unindu-se cu Marea Caspică. a invadat în vest câmpia joasă a Liguriei. când gheţarii de calotă şi montani îşi micşorau volumul. cel puţin în emisfera nordică. ceea ce arată că la începutul Pleistocenului aici au avut loc şi mişcări de ridicare datorate subducţiei încă destul de active. Sem I. Ţărmurile s-au retras. Spre nord-est însă. depozitele siciliene cu prima faună de apă rece. nivelul apelor marine a scăzut cu cca. uscatul s-a lărgit. Marea Neagră s-a retras până la marginea selfului în vest. Pirineii. Marea Mediterană În timpul transgresiunii siciliene (corespunzătoare interglaciarului Donau-Günz) apele Mării Mediterane au înaintat peste limitele avute la sfârşitul Pliocenului în Sicilia. Atunci s-a făcut din nou. care a trecut peste strâmtoarea Corint. relieful era în continuă ridicare. 75 m.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. mai ales în Golful Corint unde falia cu acelaşi nume a rămas activă. La începutul Pleistocenului. Balcanii şi Carpaţii fiind încă în mişcare. Ca efect se realizează restrângerea treptată a bazinelor Panonic şi Dacic. Insulele Baleare au fost invadate şi ele de ape. În acest timp Marea Nordului şi Marea Baltică erau acoperite de calota scandinavă. Glaciaţia Günz. stau discordant peste cele calabriene. Marea epocă glaciară Würm. Valea Padului şi pe coastele africane. În Mediterana la sfârşitul Pliocenului apele s-au retras din Câmpia Padului iar în Grecia. El a coborât treptat până la transgresiunea siciliană cu cca. Uralii aveau altitudini mici iar în zona actualei strâmtori Bering. exista o punte intercontinentală.

Marea Nordului În Pleistocenul vechi. lăsând în urmă un Lac Baltic fără legătură cu Marea Nordului. Transgresiunea Holstein (Mindel-Rissa) a acoperit o parte a Danemarcei şi nordul Germaniei. Din aceeaşi epocă datează o vale ce a fost identificată cu 80 m sub nivelul actual al mării. care a înaintat peste amplasamentul actual al Mării Baltice. Marea Mânecii a fost acoperită din nou de ape.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Regresiunea grimaldiană (Würm) a făcut ca o mare parte din aceste teritorii să fie din nou emerse. nordul Germaniei. iar în Subboreal apele au crescut din nou aproape de nivelul actual. dar Olanda a rămas aproape în întregime sub apă. împreună cu fosa marină sunt rezultatul emergenţei acestui teritoriu în epocile interglaciare. regiunea Balticii şi a făcut legătura cu Marea Albă. Marea Baltică. s-a întrerupt legătura cu Marea Roşie şi uscatul a înaintat până la nord de Alexandria. a unor morene aparţinând fazelor respective. care au constatat existenta pe fundul acestei mări. transgresiunea Eem (Riss-Würm) a acoperit parţial Olanda. când nivelul apelor Oceanului Atlantic erau mai ridicate. transgresiunea flandriană de la sfârşitul Pleistocenului.19 - . reînchiderea legăturii cu Marea Nordului şi formarea unui nou lac cu apă dulce (fig. . a determinat o nouă înaintare a calotei glaciare scandinave până la Meissen. Apele s-au retras în nord până la jumătatea actualei Mări Adriatice. făcând legătura între Marea Baltică şi Marea Nordului. pentru prima dată. Marea (Canalul) Mânecii Calota scandinavă acoperea în epocile glaciare Saale (Riss) şi Vistula (Würm). Marea Baltică Marea Baltică a fost acoperită de calota scandinavă până în faza glaciară Saale (Riss). În timpul Tardiglaciarului. aducând cu ele ape cu o salinitate mai mare decât cea din Marea Baltică actuală. favorizând formarea carstului respectiv. Forma ID scăzând cu aproape 110 metri. în continuare. de unde pătrund apele mai reci şi mai sărate şi care conturează. Belgia. Atunci întreaga platformă continentală era emersă. înaintând până la Hamburg. în timpul transgresiunii flandriene. după care a început retragerea ei până la Oslo şi Stockholm. 5). fiind acoperită însă de calota scandinavă. În timpul glaciaţiilor Saale (Riss) şi Vistula (Würm). astfel încât se putea trece din Franţa în Anglia cu piciorul. Marea Nordului ocupa câmpia joasă din sud-estul Angliei şi cea a Olandei. Marea Nordului a devenit uscat. Puternica transgresiune flandriană de la sfârşitul marii glaciaţii würmiene. după care. În interglaciarul Eem (Riss-Würm). În finalul Pleistocenului mediu. În est s-a realizat legătura Cicladelor cu Grecia continentală. Formele carstice din peninsula Contentin şi din calcarele de pe fundul Mării Mânecii. a făcut ca Mediterana să capete aspectul actual. Varsovia şi Iaroslavi. Marea Nordului şi nordul Angliei. Lacul Baltic se extinde şi face joncţiunea cu Marea Nordului. Datorită topirii. Sem I. a calotelor canadiană şi scandinavă. În faza interglaciară Eem (Riss-Würm). aşa cum rezultă din forajele executate. datorită aportului apelor curgătoare ce s-au format în urma gheţarului. Noua răcire din faza glaciară Vistula (Würm). Reducerea masei calotei scandinave a dus la ridicarea substratului. marginea Finlandei. s-a ajuns la conturul actual şi apele au devenit mai dulci dar şi mai reci. S-a realizat legătura Italiei cu Sicilia şi chiar cu Malta şi a Sardiniei cu Corsica. apele Mării Nordului au pătruns din nou peste sudul Peninsulei Scandinave. s-a produs o transgresiune a Mării Nordului.

în Preboreal. La finalul acestei faze. darmai puţin decât în faza acciagâliană. cu 9000 ani î. Forma ID Strâmtoarea Pas-de-Calais.e. s-a deschis definitiv. în care a avut loc transgresiunea ciauda. după care urmează faza de regresiune guriană (fig.Bazinele Euxinic şi Caspic în Pleistocenul inferior (după Emilia Saulea) − · − · extinderea în faza acciagâliană −−− extinderea în faza apşeroniană A urmat o scurtă legătură a bazinului euxinic cu Marea Egee în stadiul uzulnar. Marea Neagră şi Marea Caspică Evoluţia cuaternară a Mării Negre (Bazinul Euxinic) este strâns legată de evoluţia Mării Caspice (Bazinul Caspic).. iar în sud pană la poalele Caucazului. echivalentă celei siciliene din interglaciarul Günz-Mindel. în timp ce bazinul caspic s-a extins mult spre nord şi a ocupat câmpia joasă dintre Ural. Sem I.20 - . 5). bazinul caspic s-a restrâns. dar a făcut legătura cu Marea Egee. datorită mişcărilor orogenice din Caucaz unde a avut loc ridicarea unor blocuri.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Acest bazin a rămas totuşi izolat de Marea Egee. Fig. incluzând şi Marea de Azov. Volga şi Don până la confluenţa Volga-Kama. În Pleistocenul inferior bazinul euxinic s-a restrâns sub limitele actuale. O nouă întrerupere a comunicării prin Bosfor a avut loc în stadiul regresiv neoeuxinic În faza apşeroniană. El comunica însă cu bazinul caspic care se afla în regresiune. Aceasta este faza transgresivă acciagâliană. închiderea făcându-se în epoca glaciară Günz.n. cu legătură la bazinul euxinic prin actuala strâmtoare Kerci. bazinul caspic s-a extins. 5. iar bazinul euxinic de asemenea s-a extins mai puţin decât în faza anterioară. în nord ajungând numai până la Sisran. prin strâmtoarea Manici. a avut loc o transgresiune numai în bazinul euxinic. echivalentă cu transgresiunea calabriană. . În faza paleo-euxinică.

au funcţionat în Postglaciar. sau au continuat să funcţioneaze şi azi ca bazine de subsidenţă. a generat ridicarea plastică a sării în cute diapire. care par să jaloneze o zonă de slăbiciune în complicatul edificiu alpin. Lucareţ şi Racoş. în stadiul transgresiv următor (Marea Neagră veche) s-a reluat definitiv legătura Mării Negre cu Marea Egee prin Bosfor şi s-a întrerupt definitiv legătura cu actualul lac continental numit Marea Caspică.21 - . Mişcările compresive din Pleistocenul mediu. ca şi în Alpi. cum este câmpia helvetică. 400 m grosime într-o mişcare continuă de subsidenţă. Unele dintre ele erau ridicate şi fosilizate la începutul Cuaternarului. au continuat totuşi în Cuaternar mişcări de ridicare în masivele muntoase. ca Golful Lyon şi Marea Adriatică. Cele mai importante dintre acestea sunt faliile periadriatice. până în Postglaciar. construcţia masivelor muntoase a fost finalizată încă în Pliocenul terminal în faza valahă. a . În Urali edificiul muntos vechi era supus în continuare în Cuaternar denudării. iar altele mai recente. Mişcarea de ridicare în munţi şi de coborâre în faţa acestora. în urma mişcărilor de ridicare în bloc din Pleistocenul vechi. Sem I. În Carpaţi. de cutare şi ridicare în subcarpaţii de curbură şi de coborâre în faţa acestora. Vosgi. Boemiei şi Alpii Dinarici. aşa cum s-a arătat în capitolul întâi. acoperiţi de o calotă de gheaţă. Dacă edificiul carpatic era compartimentat şi ridicat. fiind aproape definitivate între sfârşitul Eocenului şi începutul Miocenului. Istoria acestor munţi s-a terminat în Pliocen şi Cuaternar. s-a definitivat punerea în loc a sedimentelor bazinului terţiar din nordul Alpilor. CONFIGURAŢIA CONTINENTELOR Europa Mişcările rhodanice din Pliocenul superior au avut ca efect consolidarea ultimelor ridicări. unde bordura externă a acestor munţi a încălecat peste partea superioară a depozitelor seriilor marine din Pliocenul inferior. timp în care dimensiunile bazinului caspic au fost reduse şi acesta a rămas izolat. unde în Holocen exista o falie ce se găsea pe amplasamentul actual al râului Bradano şi al Golfului Taranto. în fosa bradanică din sudul Italiei. situată la verticala fostului plan de subducţie. devenită în Pleistocenul mediu Podişul Elveţian. dar care s-a continuat încă în Cuaternarul inferior cel puţin prin erupţiile bazaltice de la Detunata. prin mişcări verticale ale unor mari masive care s-au coborât sau s-au ridicat de-a lungul faliilor ce decupau structurile anterioare. Această fază a lăsat cele mai multe urme de tip piemontan în relieful actual. în sensul geografic al termenului (Mont Blanc.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. după care. Stromboli. Este de remarcat situaţia Munţilor Scandinavici care. când eroziunea a început să atace zona de ridicare maximă şi să dezvelească părţi profunde din lanţul muntos în zona tunelului Simplon şi a Apeninilor. aşa cum îl cunoaştem azi. etc. Aspectul geomorfologic al zonei alpine şi al celei adiacente era întregit de vulcani activi. fiind prezenţi atunci şi în Masivul Central. (echivalent fazei glaciare Würm). cu direcţia generală est-vest.) şi apariţia bazinelor de scufundare invadate uneori de mare şi unde s-au depus produsele de eroziune ale munţilor tineri. Forma ID echivalent interglaciarului Mindel-Riss. au fost resimţite mai ales în Apenini. pe care au avut loc ascensiunea granitelor de la Adamello şi de la Val Bregaglia. Vanoise. când se încheie în mare şi vulcanismul postectonic din Oaş până în Călimani. Mişcările verticale au determinat individualizarea marilor masive alpine. unde a mai dăinuit un lac în care s-a depus o stivă de cca. datorate încărcării Alpilor cu calota glaciară. Vulcano. Toate marile pânze alpine erau puse în loc. mult mai numeroşi decât cei recenţi din insulele Sicilia. În acelaşi timp. Aceste modificări în relief au avut loc. dar şi continuării subducţiei.

calota glaciară s-a suprapus peste un sistem de fracturi (fig. ani). Como şi Garda. dând după topire naştere unor lacuri mult alungite. Reinesvatn şi Solbornvatn. Un contur maxim al Mediteranei a existat şi în Pleistocenul vechi când Egeida nu era scufundată. când acestea au atins marginea selfului. 1200 m în numai 20000 ani. După retragerea calotei alpine în Tardiglaciar. Câmpia nordeuropeană. care a dus la formarea fiordurilor. tot timpul Cuaternarului inferior. după cum am menţionat deja. acoperind podişurile şi câmpiile de la exteriorul nordic şi estic al catenelor alpino-carpatice. calote glaciare cu grosimi apreciabile. Sporadele de Sud şi Rodos. la marginea cărora se întindea un relief periglaciar de tundră cu pergelisol. se micşora în perioadele interglaciare datorită transgresiunilor marine. de la începutul Pleistocenului şi până în Postglaciar (cca. Marea Adriatică a depăşit laguna Veneţiei până la Torino şi Marea Egee şi Marmara s-au legat cu Marea Neagră prin Bosfor.22 - . Marea Adriatică s-a retras până la Ancona. precum şi în Alpi. În Cuaternarul inferior sedimentarea se continuând cu Viviparus vukotinovici. Kleiner Plöner. . 1979) iar în Norvegia. Constanta (Konstantz). au mai rămas la sfârşitul Pliocenului şi au funcţionat ca zone de subsidenţă activă. dintre care cel mai mare este Päijänne din Finlanda. Lacul Celor Patru Cantoane (Vierwaldstäter). Pe văile glaciare ele s-au înşirat ca nişte mărgele.5 mil. Maggiore. Conturul Europei. de sute de metrii şi chiar de până la 3000 m. lega Tamisa cu Podişul Volanic şi mai departe prin Volgograd şi Arhanghelsk cu Munţii Urali. Sem I. În Peninsula Scandinavică şi Finlanda. În Bazinul Panonic şi Bazinul Dacic. Peloponezul fiind unit cu Turcia printr-o limbă de uscat ce cuprindea Cicladele. apoi stepa cu leoss care era adus de vânturi din zonele de tundră. Retragerea gheţarilor în Tardiglaciar a adus schimbări în peisajul european prin mulţimea de lacuri lăsate în urma lor. iar în sud. Cea mai mare extindere a ţărmurilor s-a realizat în timpul glaciaţiilor Saale şi Vistula. vivipare şi melanopside cu scoica sculptată. Lucerna. dintre care cele mai adânci sunt Tennesvatn. cel mai redus contur fiind înregistrat în timpul transgresiunii flandriene. au rămas circuri glaciare dezvoltate în trepte (Vallone di Paione-Val d'Ossola) iar pe marginile sudică şi nordică ale fostei calote au rămas lacurile Leman. au suferit după topirea acesteia o continuă ridicare izostatică de echilibrare de cca. care a devenit uscat. În Germania în Schlewig-Holstein. În epocile glaciare existau în Europa de nord şi centrală. Schön şi Behler. întregul relief a fost presărat cu lacuri glaciare. Limita sudică maximă a calotei scandinave. au rămas o serie de lacuri în care. în Pliocen s-au depus stratele cu paludine. resturi ale lacurilor anterioare. când apele Mării Eem au acoperit partea de sud a Finlandei. 1. între morene au apărut o serie de lacuri: Gröser Plöner. de 150 km cu o lăţime de 25 km (P. Forma ID cărei grosime a atins 3000 m. Behler. 6). iar în Mediterana s-a realizat legătura Italiei cu Sicilia şi Malta iar în Marea Egee s-a realizat legătura Cicladelor cu Grecia. (în centrul calotei scandinave). Gâştescu. Lugano. Zürich. care se găsesc în insula Moskensey. În Slovenia şi Croaţia.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III.

au fost traversate începând din Postglaciar. 6 . drumlinuri. Vosgi şi Hartz. Forma ID Fig. În zona sudică s-au depus nisipuri şi loessuri.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. morenele depuse de gheţarii pleistoceni formează benzi paralele semicirculare etajate. drumlinuri şi kamesuri. kamesuri. Dacă în timpul transgresiunilor pleistocene. iar spre litoralul Mării Baltice golfurile lăsate în urma gheţarilor erau mult mai adânci. iar în Postglaciar s-au format foarte multe fiorduri şi golfuri care intrau adânc în câmpia actuală presărată cu acumulări glaciare şi fluvio-glaciare: öskere. este acoperită de depozite fluvio-glaciare nisipoase şi loessoide. Podişurile Valdai şi Smolensk. a fost acoperită în Cuaternar cu pături alternante de loess şi aluviuni. I. glaciaţia cuaternară a lăsat foarte numeroase lacuri (Mazuriene în est şi Pomeraniene în vest). colmatând laguna Comachio şi înaintând în timpurile istorice cu 30 km. păstrează numeroase morene. apele mării au ajuns prin actuala lagună a Veneţiei până la Torino. care au funcţionat în Pleistocen ca o zonă de subsidenţă. la sud de lacul Garda.Imagine satelitară a regiunii Stockholm din Suedia Pe versanţii sudici ai Alpilor. Ianos. În Câmpia Centrală Polonă. în glaciaţia Würm activarea eroziunii fluviatile ca urmare a retragerii mării. În Câmpia Yutlandei situată între peninsula Yutlanda şi Kiel. dintre munţii Pădurea Neagră. estimate la 7 t/min (I. Colinele Baltice formează astăzi cel mai înalt val morenic (rămas din glaciaţia Würm). depuse în zona periglaciară de sud şi de morene în partea sa nordică.23 - . Este o regiune tipică de sandre. la est de cea Poloneză. în centru predominau morenele de fund şi cele frontale iar în nord drumlinurile. Câmpiile de loess formate în Pleistocen ca cele dintre Sava şi Drava. Câmpia Rinului mijlociu. atingând în medie altitudinea de 330 m. 1989). de aceste râuri care au tăiat terase în loess. Sem I. ele fiind apoi "polderizate" în timpurile noastre. care a înaintat treptat până în dreptul Veneţiei. În nordul acestuia. s-au depus în Pleistocen nisipuri de dune. aluviunile şi morenele au generat forme domoale denumite local "Urstromtal”. etc. Câmpia Moscovei a fost acoperită în Pleistocen de depozite fluvio-lacustre şi . au fost acoperite de depozite de morene cu grosimi de până la 200-250 m. În Câmpia Elbei. La vărsare Padul aduce şi în prezent importante aluviuni. Câmpia Nipru-Donet. Iacob. Câmpia Pribaltică. a făcut ca Padul să aducă puternice aluviuni care au dus la definitivarea câmpiei din cursul său inferior şi la formarea unei delte.

debuşa până la începutul erei noastre într-un lac Ligustinus. Ţărmurile Marii Negre şi ale Mării Caspice au oscilat destul de mult (fig.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. În Spania. formată într-o depresiune tectonică. Lacul pliocen din faţa Carpaţilor. Forma ID loessoide. În Câmpia Română. Dobrogea şi sudul Moldovei s-au depus loessuri şi depozite loessoide. de la avansări de zeci de kilometrii la retrageri mari. . Podişul Volano-Podolic a fost în Pleistocenul vechi un podiş carstic. 11). În Câmpia Tesaliei din Grecia. care în antichitate se numea Betis. depunerea s-a încheiat în Holocen. fluviul Guadalquivir conturat în Pleistocen. iar al Mării Caspice s-a extins în nordvest până la cotul Donului şi în nord până la confluenţa Volga-Kama.24 - . Astfel ţărmul Marii Negre a avansat până la est de Insula Şerpilor apoi s-a retras până la Brăila. el acoperind la începutul Pleistocenului nordul Olteniei până la dealurile subcarpatice şi întreaga Câmpie Română. Sem I. care ulterior s-a transformat într-o lagună. nu era complet colmatat. pentru ca ulterior să se retragă treptat spre nord-est şi să dispară complet. Câmpia Doneţ-Don-Volga este de asemenea o mare câmpie de loess. în timpul glaciaţiilor depunându-se o manta de loess peste calcare miocene.

la cutremurul care a avut loc în nordul Indiei în 1950. a început să se dezvolte stepa şi deşerturile reci. La sud de taigaua siberiană. La sfârşitul Paleogenului. Altai. formate în parte în Pliocen. când reprezenta o regiune piemontană în vest. dintre care. Ridicarea cuaternară a lanţului Munţilor Himalaya a avut consecinţe covârşitoare asupra hidrografiei din centrul Asiei.25 - . Stanovoi. Piemontul Siwalik alcătuit din depozite de molasă.Suport de curs disciplina: Cuaternar Asia Anul III. iar în Podişul Selenga. Încă din Cretacic aproape întreg teritoriul Asiei centrale şi de est era exondat şi intra într-un lung proces de modelare. Tot în Pleistocenul vechi (Villafranchianul superior) s-au depus loessuri de climat cald (cu resturi de Srtuchio şi Erinaceus care au populat stepa). Pamirul şi Tianşanul. în locul calotei nord-asiatice care s-a retras definitiv de pe continent. proces care a continuat şi la începuturile Cuaternarului. În zonele mai joase din Himalaya şi Transhimalaya. Apele principale. au continuat să curgă pe acelaşi traseu şi în timp ce munţii se înălţau. Ei se găsesc în prezent la peste 4500 m altitudine. îşi tăiau văi foarte adânci în masivul himalayan. În Tardiglaciar. continuă să funcţioneze ca avanfosă cu depozite de molasă. geosinclinalul himalayan era umplut şi a început să se ridice. iar spre sud pe toată câmpia vest-siberiană până la latitudinea de 60°. Astfel. desăvârşindu-se în Holocen. a continuat să se formeze. cu îngheţ peren care există şi în prezent în extremul nord-estic al continentului. De la structurile hercinice spre ţărmul estic se întindeau câmpii de colmatare cu zone mlăştinoase. După topirea gheţarilor au rămas o serie de lacuri în Valea Lacurilor. Forma ID La limita vestică a Asiei. Coreea era numai o insulă despărţită de continent iar în insulele Japoneze numai conurile vulcanilor activi erau deasupra apei. mai ales pe versanţii sudici. În Cuaternarul inferior. Terase cuaternare s-au format în China şi Java în special în Postglaciar. ridicare ce continuă şi în prezent. Kunlun. sa format taigaua siberiană. Sem I. relieful din nordul Asiei. În Postglaciar. În Altaiul Mongol. era dominat de calota glaciară siberiană. 1966). Tibetul s-a ridicat sacadat. Subducţia Indiei a continuat având ca efect ridicarea Munţilor Himalaya cu cca. în cele înalte se formau turbării. calota himalayană s-a fragmentat şi gheţarii s-au ridicat la altitudini mai înalte. Materialul transportat de apele din Himalaya au format Câmpia şi terasele din bazinul inferior al Gangelui. Kolâma şi Hinganul Mare. . Verhoiansk. odată cu Himalaya. în Holocen existau zone lacustre. numai regiunea Siwalik din nord-estul Indiei. limita continentului era mai la nord decât cea actuală. care evolua în funcţie de mişcările epirogenetice la care această vastă zonă era supusă. Pe Munţii Caucaz. unele blocuri din Munţii Himalaya s-au ridicat brusc cu 25 m (Bleahu M. Pe cursurile superioare ale fluviilor Irtiş şi Obi şi la est de Lena. şi alţii. s-au format gheţari care au coborât până la altitudinea de 1000-1500 m. care a invadat întreaga câmpie a Kolâmei. între acestea având loc transgresiunea Oceanului Arctic. pe măsură ce încălecarea peste scutul indian a continuat. Munţii Urali erau ridicaţi şi rigidizaţi la sfârşitul Mezozoicului. Saian. În Pleistocenul vechi. Această calotă glaciară a evoluat cu faze de înaintare şi retragere (echivalente cu fazele Saale şi Vistula). 1500 m. iar tundra s-a restrâns la nord de cercul polar. se întindea un teritoriu periglaciar. s-au dezvoltat forme carstice. O calotă întinsă acoperea Himalaya. care se întindea de la Ural până la Lena. În Pleistocenul mediu şi superior. Hangai şi Hentei glaciaţia era continuă. Acum există gheţari numai în Altai şi un singur gheţar în Hangai.

Câmpia Kolâma a fost colmatată cu aluviuni dispuse pe un fundament mezozoic. În podişurile Xingang şi Ganijiang din nordul Tibetului. înaintarea ei fiind oprită în sec. au format o câmpie piemontană. topirea lor în Postglaciar ducând la formarea a nenumăratelor lacuri care ocupă peste 25000 km2. iar Peninsula Indochina şi Peninsula Malacca erau legate cu Sumatra Java şi Kalimantan (Borneo). a luat naştere în Pleistocenul superior. În Pleistocen. Însulele Kurile erau legate în aceleaşi perioade de continent printr-o câmpie litorală (Marea Ohotsk de azi). a fost acoperit în Cuaternar cu gheţari. În insulele Japoniei mişcările post-tectonice şi activitatea vulcanică din Pliocen şi Cuaternar care continuă şi azi. fluviul a înaintat şi a format actuala deltă. au rămas o mulţime de lacuri. În Postglaciar clima devenind mai uscată. 1984). reprezintă . Alte cursuri de apă din Kalimantan şi Java se vărsau în strâmtoarea Makasar. între Borneo şi Sulawesi (Celebes) (Niţa Tătăram. relieful neted era întrerupt din loc în loc de morene. acţiune ce continuă şi azi. In Holocen. era mult mai retras spre vest decăt în prezent. au conturat împreună relieful major al acestora. s-au format în Tardiglaciar întinse zone lacustre din care au rămas presărate peste 1000 de lacuri. Peninsula Coreea. Asia era legată cu America prin strâmtoarea Bering care era emersă. Podişul Armeniei. Fluviul Chang Jiang (Albastru). şi au continuat până în Pleistocenul superior când clima a devenit mai umedă şi depunerea a încetat. azi dispărute. a avut efecte şi pe ţărmurile Asiei Mici unde Marea Mediterană a făcut legătura cu Oceanul Indian. Podişul Tibet.26 - . Vulcanismul a continuat tot timpul Cuaternarului în Kamciatka. iar vânturile de vest care au început să bată. în care imense conuri de împrăştiere ale apelor din munţii Taishan. din care au mai rămas câţiva pe crestele înalte. peste care s-au depus morene. Ulterior în Postglaciar. într-o vastă depresiune tectonică. situate la 4000-5200 m altitudine. Sem I. Pe Câmpia Hatanga din Siberia de nord. a cărei ţărm la Golful Bohai. depunerile nisipoase şi loessoide au început încă din Pliocen. au transportat din puştiul Gobi şi depus loess în Podişul de Loess. când viteza de înaintare a râului Peiho către golf este de 100 m pe an. În epocile glaciare râurile Sumatrei şi Kalimantanului se uneau într-un fluviu ce se vărsa în Marea Chinei de Sud. când se vărsa mult mai la vest de delta sa actuală. Delta fluviului Menam s-a format în Postglaciar prin colmatarea unui golf preexistent. insulele Japoniei şi Taiwanul. VII prin “polderizarea" zonei şi construirea unui dig de 200 Km. în Postglaciar. Peninsula Arabică. Ţărmurile actuale sunt marcate de terase marine care atestă mişcările tectonice şi oscilaţiile nivelului mărilor în această perioadă. Transgresiunea monastiriană din interglaciarul Riss-Würm. grosimea acestuia atingând 200-300 m. s-au manifestat fenomene de cutare şi vulcanism. Indonezia şi Malaezia. ridicat la mari înălţimi în Paleogen. din Pliocen până în zilele noastre. Câmpiile mlăştinoase din Thailanda presărate cu multe lacuri. În timpul glaciaţiilor. În valea inferioară a fluviului Mekong se află o mare câmpie de subsidenţă care în Cuaternar era mai redusă şi fluviul se vărsa direct în golful Siam. care s-a format în Holocen şi a continuat să se lărgească. străjuiau o câmpie joasă mlăştinoasă. Japonia.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Forma ID În Podişul Ordos şi Podişul de Loess. prin zona Canalului de Suez şi Marea Roşie. În regiunea indoneziană. Marea Câmpie Chineză a început să se formeze în Pleistocenul vechi. în podişul Ordos sau format dune şi barcane. împingând ţărmul golfului către vest. s-a acoperit cu gheţari în Pleistocenul superior în jumătatea sa vestică. TinLin şi Huai-Yang. Depresiunea lacustră Qaidam (Tsaidam). conturată încă din Pleistocenul vechi. pe amplasamentul Mării Galbene şi Mării Chinei de Est.

mergea de la Seattle de pe coasta de vest prin St. în Pleistocenul inferior s-a format un lac cu apă dulce Samra care. Munţii Pontici. Sem I. ca cel de la Spitakar din decembrie 1988. Sandikli şi Aydin.). ci s-a desvoltat şi în domeniul oceanic până la marginea platformei continentale şi printr-o punte groasă de banchize se lega cu calota scandinavă formând împreună în ultimele glaciaţii. există o discordanţă care atestă o mişcare orogenică de la sfârşitul Pliocenului şi care s-a manifestat în continuare în Pleistocenul vechi şi cel inferior.e.n. În vest. Marea Chinei de Sud. contemporane cu o serie de erupţii vulcanice şi ridicate la nivelul actual. În insulele Sonde. Hudson şi Marea Baffin nu existau. reflectând formarea unei avanfose. Calota glaciară din America de Nord nu a fost limitată numai la nivelul uscatului continental. care era emersă. s-a transformat în Pleistocenul mediu într-un mare lac Lisan.27 - .3). care acoperea o mare parte a văilor Aravei şi Iordanului. datorită climatului umed. Fundy. În regiunea Colorado. activitatea vulcanică neogenă a continuat în Pleistocenul vechi cu curgeri de lave şi piroclastite. Un teritoriu din interiorul inslansisului care n-a fost acoperit de gheţari (Driftless Area). Munţii Stâncoşi şi Munţii Coastelor erau supuşi în continuare eroziunii. Laurenţiu. cu altitudini de peste 3900 m au permis instalarea glaciaţiei cuaternare din care au mai rămas în prezent unii mici gheţari la peste 3000 m altitudine. La începutul Holocenului depresiunea a fost din nou inundată când s-a format Lacul Tiberiadei şi Marea Moartă. atestă că faliile respective sunt legate de mişcări pe linia de coliziune activă dintre placa eurasiatică şi cea arabică. Cutremurele din Anatolia. când s-au ridicat catenele muntoase din această regiune. Louis pe Mississippi şi ajungea la Philadelphia pe coasta de est. Exista de asemenea prima legătură cu Asia prin Marea Bering. Insula Vancouver erau submerse. apoi insulele Terra Nova şi Marelui Bazin. Munţii Cascadelor şi Podişul Columbia. Golfurile St. Această limită s-a menţinut aproape aceeaşi în toate glaciaţiile. Arhipelagul Alexander. din prima fază glaciară Nebraska. În Holocen au început să se adâncească mările epicontinentale: Marea Bering. arhipelagul Regina Charlotte. Limita de extensie maximă a calotei. America de Nord În America de Nord. Marea Ohotsk. cunoscute sub numele de nunatakuri. înglobând Groenlanda şi Islanda. lac ce era situat la altitudinea de 180 m deasupra actualului nivel al mărilor. Cuaternarul inferior este caracterizat prin existenţa unei extensii a continentului peste insulele din nord. apele acoperind Peninsula Florida şi actuala deltă a fluviului Mississippi. Marea Chinei de Est. Ţărmul estic al continentului depăşea Islanda în nord. care în Pleistocenul vechi au fost fragmentate de faliile Corint. În depresiunea tectonică a Iordanului. În sud ţărmul era de asemenea mai retras. . între depozitele Pliocene şi Cuaternare medii. Forma ID delte colmatate în Pleistocen şi Holocen. cu formarea de piemonturi spre ţărmurile de est şi depuneri fluviatile în Podişul Marelui Bazin. există în statul Wisconsin (fig. Marea Japoniei. Aridizarea climatului în Tardiglaciar şi aportul de aluviuni au dus la colmatarea şi retragerea lacului în trei cuvete lacustre cu nivelul apelor sub cel al Mării Moarte. un imens inlandsis. Ea a avansat foarte mult încă din Pleistocenul mediu (600000 ani î. ţărmul era în schimb mai retras decât cel actual. Câmpiile Menderesului. mişcare însoţită de erupţii vulcanice care continuă şi azi. Celebes şi Moluce. Gadezului şi Anatoliei centrale s-au format în Cuaternar din câmpii lagunare pliocene.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. Către periferia calotei glaciare nord-americane se ridicau deasupra gheţurilor vârfuri stâncoase. proces care continuă şi azi.

Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. a avut ca efect subsăparea şi scrijelirea rocilor şi în urma topirii gheţurilor. Forma ID Când calota glaciară a început sa se retragă la sfârşitul glaciaţiei Visconsin. care desparte Munţii Stâncoşi de Munţii Coastelor. Manitoba. în văile glaciare formându-se noi lacuri (Winnipeg. Ursilor.Fotografie din satelit a scutului canadian În Postglaciar. 7). în afară de formarea unor mari lacuri. Când gheţarul s-a retras la nord de Marile Lacuri. Athabaska. în spatele cărora s-au format soluri mlăştinoase. fost În Noua Anglie. Laurenţiu. Renilor. continentul eliberat de povara calotei glaciare a început să se ridice. Podişul Columbiei. apoi pe valea fluviului Sf.28 - . apele rezultate din topirea gheţii se vărsau într-un mare lac Agassiz de unde erau deversate prin valea actualului fluviu Mississippi în golful Mexic. (Vedere a Lacului Sclavilor şi exaraţiile cu nenumărate ochiuri de apă) Fig. ridicare ce se manifestă şi azi. în nordul statelor New York şi Wisconsin. modelarea unui ansamblu de nenumărate ridicături şi scobituri în care s-a acumulat apa (fig. ajungând în Marea Chanplain care formează astăzi Golful Sf. Munţii Stâncoşi sudici. au cunoscut şi ei o . 7 . O morenă frontală a lăsat un lanţ de văluriri ce se întinde de la Long Island la Marile Lacuri cu înălţimi care azi ating 20-50 m. Sem I. Huron. Erie şi Ontario. Indienilor şi Hudson). apele din lacul Agassiz au început să se reverse prin actualele lacuri: Superior. Sclavilor. a avut loc o ridicare a reliefului care a atins 300 m în Holocen. La est de falia Sf. Laurenţiu. a fost primul culoar prin care a pătruns omul în America. Laurenţiu. morenele de fund au format coline ovale şi alungite. Extinderea glaciaţiei pe o mare suprafaţă din scutul canadian alcătuit din roci precambriene.

). iar la vest de Los Angeles. insulele Bahamas formau un teritoriu uscat împreună cu insula Cuba iar peninsula Yucatan era de asemeni mult extinsă. În Munţii Sierra Nevada. În Pleistocen au avut loc erupţii vulcanice în Munţii Stâncoşi. înglobând insula Cedros. când datorită retragerii calotei glaciare. 1979). ţărmul ajungea să formeze un puternic intrând la gurile fluviului Parana. 51300 km² şi din care a rămas Marele Lac Sărat (Utah). fenomen reluat în Postglaciar. În Pleistocenul mediu. pe pantele vestice păstrându-se urmele acestora. Aceiaşi situaţie de zonă mlăştinoasă. să se adâncească din nou. până la nivelul actual. Wellington. Regiunea Marelui Bazin. dezvelind şi Precambrianul. făcând legătura cu Asia prin peninsula Bering. peninsula Yucatan era extinsă spre nord şi vest. Maraca şi Caviana de la gurile fluviului Amazon la nord şi insulele Sao Sebastiao şi S-ta Catarina la est. golful depăşind actualul estuar Rio de La Plata. pentru ca la sfârşitul Pleistocenului când s-a topit calota glaciară şi a avut loc o ridicare izostatică în zona izvoarelor. din care o mare parte revine Pliocenului şi care s-a continuat în Pleistocenul inferior. curgerile de lave au acoperit un relief sculptat în depozitele întregii succesiuni ce alcătuieşte regiunea muntoasă din vestul continentului.etc. În timpul marii regresiuni würmiene. arhipelagul Chonos. care la începutul Cuaternarului avea o suprafaţă de cca. uscatul înglobând insulele Trinidad. În timpul regresiunii grimaldiene California s-a extins. până la marginea şelfului. cutate în faza Pasadena din Pleistocenul mediu au fost acoperite de depozite de terase marine. incluzând Ţara de Foc şi celelalte insule de pe coasta chiliană până la Puerto Montt (Hoste.29 - . Canionul Colorado. Podişul Columbia. datorită ridicărilor din faza Pasadena şi mutării punctului de vărsare în sinclinalul dintre California şi continent. Gâstescu. Sem I. În continuare spre sud ţărmul se lărgea mult pe şelf. se înşirau o serie de lacuri rămase din Pliocen.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. 22000 km² şi din care au rămas câteva lacuri mai mici şi lacul Bonneville care avea în Pleistocen cca. Chiloé. dar despre care nu ştim prea multe fiind . după care apele au tăiat văi adânci. cuprindea în Pleistocen două importante lacuri: Lahontan. La începutul Pleistocenului. a avut loc o ridicare eustatică. Atunci s-a ridicat Peninsula California din apele oceanului într-un uşor anticlinal cu axa nord-sud. ambele lacuri având ape dulci în Pleistocen. care era emers. spre deosebire de cele rămase acum. Toate aceste depozite. continentul nord-american era cel mai extins. în regim de subsidenţă activă. De la San Francisco spre sud. trecând prin Golful Californiei. prin ridicări repetate şi existenţa în Pleistocen a unor gheţari de munte. Sierra Madre de Est şi de Vest şi Podişul Mexicului. limitele continentului sud-american erau puţin mai extinse pe şelf decât în prezent. America de Sud În Pleistocenul vechi. depozite cu grosime până la 12000 m. În aceiaşi epocă glaciară. pe actuala vale a Paranei şi Paraguayului până dincolo de regiunea Mato Grosso. favorizate de o ridicare generală în faza Pasadena. Forma ID glaciaţie de tip montan a cărei urme se reflectă în relieful actual. S-ta Inés. la sfârşitul Pliocenului era săpat până la nivelul Mississipianului (Carbonifer inferior). Golful Californiei era uscat. de unde spre sud. de numai 2900 km² (P. apele oceanului depuseseră începând din Neogen. Florida era extinsă mult spre vest. O altă regiune interesantă este aceea a peninsulei Florida care în epoca glaciară Wisconsin se întindea până la marginea şelfului. De la Montevideo spre interior. delimitată la vest de munţii Sierra Nevada şi la est de Munţii Stâncoşi. insulele Santa Catalina şi San Clemente erau unite cu continentul. Munţii Cascadelor. canionul s-a adâncit până la Cambrian. cu ape sărate. aspectul reliefului actual indică formarea sa recentă.

La sfârşitul Pleistocenului. a Cordilierei din zona de coastă cu aproape 500 m (când calota echivalentă wűrmianului s-a topit). În Holocen. Topirea calotei a avut ca efect o nouă ridicare ce a făcut ca eroziunea fluviatilă să se înteţească. au evoluat separat. În Holocen a avut loc o nouă serie de erupţii cu formarea de noi strato-vulcani. Altiplano. apele tăind mai multe terase etajate în văile glaciare degajate de gheţari. Cordiliera Occidentală. astfel încât atunci s-a creat aspectul general al Anzilor vestici şi centrali actuali. Altiplano. au dus la fragmentări zonale prin faliere. rotunjirea culmilor şi formarea de umeri. comportându-se rigid în toată perioada cuaternară. iar pe versantul estic. În Pleistocenul mediu a avut loc o nouă ridicare. în Antiplano limitele fostului bazin lacustru Ballivan s-au redus la cele ale actualului lac Titicaca situat la 3812 m altitudine. care în această zonă s-a manifestat printr-o uşoară ridicare. în Pleistocenul superior o a treia glaciaţie mai puternică (corelată cu faza Würm).30 - . În Pleistocenul mediu a avut loc o cutare în faza Pasadena. formarea depresiunii Pampas şi a horstului Cordilierei Occidentale.n. după care în Pleistocenul inferior s-au depus conglomerate fluviatile şi lacustre. În faza de linişte tectonică ce a urmat. apoi un episod interglaciar cu formarea de terase. care în faza Pasadena s-a ridicat faţă de zona de coastă cu 1300 m. la reducerea precipitaţiilor şi la formarea în depresiunile lipsite de abundenţa anterioară a reţelei hidrografice. Cordiliera Orientală şi Sierra Subandină. care mulau cutele largi rezultate în faza hercinică. Forma ID acoperită azi de o imensă pădure. după ridicarea din faza Passadena. pe suprafaţa podişului se întindeau mlaştini şi turbării înalte. a fost ridicată în orogeneza alpină. însoţită de o serie de erupţii care au format strato-vulcani. care se vărsau în Amazon şi avansarea izvoarelor acestora în inima masivului muntos. intensificarea eroziunii de fund a râurilor La Paz şi Sorata. la sfârşitul Pleistocenului inferior a suferit o primă fază de ridicare. ce a făcut ca depunerile lacustre din faza următoare să stea discordant peste cele anterioare.. datate la 7000 până la 4000 ani î. În Anzi. era o zonă de mlaştini şi turbării înalte. a avut aceiaşi evoluţie ca şi Cordiliera Occidentală până în Holocen. devenind apoi o zonă de podiş cu cueste domoale. Ridicările ulterioare. subducţia din faţa cordilierei fiind încă activă. A urmat o fază glaciară.e. de către apele curgătoare. Sem I. pentru ca ulterior râurile transversale să realizeze terase. cu o lăţime de cca. Salar de Uyuni etc. apoi.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. a unor sărături aproape lipsite de vegetaţie (lacul sărat Poopo şi sărăturile Salar de Coipasa. a urmat o nouă fază puternică de ridicare. Cordiliera Occidentală. nu a suferit mişcări verticale. la sfârşitul Pleistocenului inferior a avut loc o adâncire a cursului superior al Amazonului şi lărgirea considerabilă a bazinului său hidrografic. Minchin) şi în Pampas. care au croit văi noi şi au favorizat instalarea bazinelor lacustre mai ales în Altiplano (Ballivian. care se vărsau direct în ocean. se afla în câmpia Amazonului. a avut loc o a doua glaciaţie. Prima ridicare din Pleistocenul inferior (faza Passadena). când râurile au format terase. cu producerea de văi adânci şi cu ape repezi. cum este valea râului Loa. Zona de coastă. au avut ca efect ridicarea acestor zone cu cca. Pe scutul brazilian. Ridicările din Altiplano şi retrageriea limitei zăpezii veşnice. 500 m. În Cordiliera Orientală. şi apoi. Sierra Subandină. a dus la individualizarea horstului Cordilierei de Coastă. Singurele schimbări morfologice sunt reducerea treptată a înălţimilor. la sfârşitul Pliocenului a avut loc o primă glaciaţie (corelată cu glaciaţia Biber). care la începutul Cuaternarului era mlăştinoasă.). 50 Km. au dus treptat în Postglaciar. care a lăsat în urma ei depozite lacustre. care are în prezent o suprafaţă de 8340 m şi o adâncime maximă de 340 m. Fiind departe de zona de subducţie şi sprijinită pe scutul brazilian. Ridicarea acestui sector se produce şi în prezent. Mişcările cele mai noi din zona de coastă şi din Cordiliera Orientală. . de data aceasta izostatică. care este de mai mică amploare. concomitent cu faza de ridicare Pasadena în Anzi. încă din Pliocen zona de coastă.

300 m. Sem I. Acest rift a fost activ în Pleistocenul vechi. când râul Senegal şi-a creat o deltă iar în partea sudică a câmpiei s-au format marile estuare ale Gambiei. În Postglaciar a avut loc înmlăştinirea cursului Amazonului aşa cum este astăzi. curgerile de lave bazaltice şi depunerile de cenuşă fiind frecvente. Câmpia Gran Chaco dintre Anzii Centrali şi râurile Paraguay. Africa Acest continent avea un contur foarte apropiat de cel actual. . în Algeria şi Maroc. În perioada Cuaternară. În Pleistocenul târziu s-a definitivat şi câmpia piemontană "Monte" la poalele nordice ale Munţilor Anzi de vest. Taieb. ţărmul Golfului Guineei fiind mult retras până în Pleistocenul mediu când au avut loc mişcările tectonice din vestul şi nordul Africii. Câmpia Senegalului situată pe coasta Oceanului Atlantic. În evoluţia contururilor acestui continent este de subliniat în primul rând transgresiunea monastiriană. râul cu acelaşi nume colmatândul ulterior. cu excepţia ţărmului mediteranean. ani (M. echivalentă interglaciarului Riss-Würm (Eem). În Neolitic a început seceta în Sahara şi în Kalahari. care era mai retras în Egipt (unde atingea oraşul Cairo). spre fluviul Colorado.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. care coborau la o altitudine mai joasă decât în prezent. a fost acoperită în Pleistocen cu aluviuni fluvio-lacustre în vest şi cu depozite loessoide în est. un episod când a devenit o mare internă şi un altul când a dispărut complet. Câmpia Mozambicului de pe ţărmul Oceanului Indian a fost ocupată de apele acestuia până la sfârşitul Pleistocenului. Pe coastele Mediteranei au continuat mişcările tectonice în faza valahă cu formarea de cute şi falii în Maroc şi Tunis.e. Parana şi Salado.6 mil. a avut în Pleistocen (aşa cum s-a mai precizat). G. când oscilaţiile de nivel depinzând de maree. În Depresiunea Kalahari mai persistau mlaştinile ce încheiau colmatarea lacurilor din Pliocenul terminal. Poupeau. odată cu scăderea nivelului Oceanului Atlantic. Concomitent au avut loc erupţii şi curgeri de lavă de-a lungul riftului est-african şi ridicarea zonei de la est de graben cu cca. fiind colmatată în Postglaciar. Tot atunci a avut loc înglobarea insulelor Folkland în câmpia litorală. Câmpia Merdjerdei a funcţionat în Cuaternar ca un bazin lacustru. care au dus la ridicarea soclului continental şi recrudescenţa eroziunii pe fluviul Niger. Câmpia Nigerului a fost şi ea ocupată de apele Oceanului Atlantic.31 - .n. când au fost invadate coastele mediteraneene. ating peste 10 metrii. în Golful Aden. În Pleistocenul inferior. Casamancei. Ultima transgresiune a avut loc cu 3000 ani î. În Pleistocenul superior Nigerul şi-a format o mare deltă care a împins ţărmul spre sud. 1980). Apele Mării Mediterane acopereau actuala câmpie de coastă din faţa golfului Sirta şi câmpia joasă a Nilului până aproape de Suez. aşa cum o dovedeşte tuful de la Turkana datat ca având 1. Lacul Ciad. Câmpia Chelif din Algeria era la începutul perioadei cuaternare un golf. plantele şi animalele s-au retras şi o nouă şi ultimă serie de dune au început să se formeze peste altele vechi. consolidate.8-1. Munţii Kilimanjiaro au fost acoperiţi pentru prima dată cu gheţari. 80 Km. pe unde făcea legătura prin Marea Roşie cu Oceanul Indian. a funcţionat în Cuaternar ca o zonă de continuă subsidenţă. erupţiile vulcanice. Forma ID În ultima epocă glaciară limita continentului a ajuns la marginea şelfului şi Amazonul tăia în acesta un canion care poate fi urmărit azi în apele epicontinentale. Cornul Africii s-a îndepărtat de Peninsula Arabică cu cca.

atestă (aşa cum s-a arătat în capitolul de geologie). care a funcţionat ca o barieră în migraţia faunelor de mamifere placentate din Asia. Câmpia Murray-Darling din bazinele hidrografice ale celor două fluvii. Urmele lăsate. Câmpia Papuaşă s-a format în Pleistocen şi Holocen. în care s-au produs unele schimbări ale peisajului . geologice şi geofizice. Alpii Australiei şi Tasmania se găseau la începutul Cuaternarului într-un stadiu final al erupţiilor şi curgerilor de lave de la sfârşitul Pliocenului.variaţia nivelului mărilor şi oceanelor. Munţii Hellwig din aceiaşi insulă. este alcătuită din aluviuni cuaternare depuse peste calcare triasice şi gresii cretacice. etc. care începe cu apariţia primelor semne de răcire a . Glaciaţia cuaternară a afectat regiunile înalte din Insula de Sud. cuprindea lacurile Gairder.se impune divizarea din punct de vedere paleogeografic. în trei etape: . înaintarea puternică şi regresia calotelor glaciare polare. unde existau încă din Pliocen lacuri sărate. au fost carstificaţi în Cuaternar. 1974). Rotiti şi Rotoehu din Insula de nord. Sem I. Insulele Moluce. au fost realizate de gheţarii din Alpii Australiei de sud şi din Munţii Tasmaniei. dincolo de care se găsea strâmtoarea Macasar. Continentul era legat cu Tasmania în epocile interglaciare.Suport de curs disciplina: Cuaternar Corubalului. În Pleistocenul vechi. Remodelări cu formarea de umeri. în Tasmania şi în insulele Noua Zeelandă. Bleahu. relieful a suferit unele schimbări puse în evidenţă de studiile geografice. În Podişul Kimberley depozitele cuaternare depuse în Pleistocen au fost tăiate de ape în Holocen şi se păstrează ca terase pe văile superioare ale râurilor Drusdale şi Ord. multe din râurile şi lacurile actuale formându-se pe seama topirii gheţarilor.Cuaternarul anteglaciar. în Pleistocen s-au produs procese de subsidenţă pe o serie de falii reactivate de vulcanii activi. dintre care două nivele sunt mai pregnante. în jurul cărora se găsesc azi depozite cuaternare litorale şi lacustre. un golf care se menţinea din Pliocen. CONCLUZII GENERALE ASUPRA RELIEFULUI CUATERNAR În aproape 2 milioane de ani cât a durat perioada cuaternară. în Tasmania şi Noua Zeelandă s-au instalat gheţari. s-au pus în evidenţă calcare carstificare cuaternare.32 - . formaţi din calcare coraligene. trei faze de expansiune a glaciaţiei în sud-estul Australiei. În Cuaternar structura teritoriului Australiei era definitivată. alte legaturi existând cu Noua Guinee. în Alpii Australiei. Începând din Pleistocenul superior peneplena orientală a fost ridicată şi coborâtă pe compartimente. Pentru caracterizarea mai precisă a reliefului într-un timp atât de lung. a acestei ultime perioade geologice. cuprinzând Golful Carpentaria şi mările Arafura şi Timor aproape în întregime. Celebes şi posibil cu insula Timor. dar au produs mişcări ale scoarţei care au durat până în Pleistocenul mediu şi au fost însoţite de vulcanism. prin aluvionarea platformei continentale. Australia şi insulele Pacificului de Sud Anul III. Eyre şi Torrens. În Noua Guinee. În Câmpia Nullarbor-Elene. În partea sud-estică a continentului. la peste 200 m altitudine. Forma ID Ţărmul nordic al Australiei era în Cuaternar foarte jos şi foarte extins. oscilaţia accentuată a florei şi faunei şi două faze orogenice (Valahă şi Passadenă) . formate în alte condiţii climatice decât cele actuale (M. ca şi în Podişul Vulcanic din Insula de Nord. În Noua Zeelandă. În sudul continentului exista un golf care intra mai adânc între Adelaide şi Whyalla. Rotorua. pe amplasamentul actualelor lacuri Taupo. Tarawerta.

8. Aceasta conţine faza orogenică valahă. formarea unor delte. cu formarea de terase.Cuaternarul glaciar. fiind caracterizat printr-o repetată oscilaţie climatică şi de peisaj. În anumite zone a avut loc colmatarea unor lacuri pliocene. Sem I. şi morene. întinse teritorii din America de Nord. Principalele masive înalte sunt acoperite de gheţari. . au loc în Pleistocenul mediu în faza Pasadena. care în Postglaciar se vor retrage sau vor dispare. Peisajul Cuaternar a fost complectat de erupţiile vulcanice din masivele orogenezei alpine. intensificarea carstificării. dar vor lăsa urme sculpturale tipice. captări. etc. Europa mediteraneană. dar se manifestă mai ales în domeniul marin. 2. 3. Europa şi mai puţin din Asia sunt acoperite de calote glaciare care dau naştere unor intense procese de exaraţie care au modelat substratul şi au depus morene. Anzi şi Himalaya. În special în emisfera nordică în Pleistocenul mediu şi superior. cel puţin în emisfera nordică. Asia şi America de Nord. . În ceace priveşte relieful acumulativ se remarcă o formaţiune tipic cuaternară: loessul. Altă modificare substanţială începe în Postglaciar în unele zone acoperite de calote unde mişcarea izostatică de compensare a topirii gheţii ridică treptat scoarţa până la mari altitudini ca în Peninsula Scandinavică unde ţărmul vestic s-a înălţat la altitudinea de 1000 m şi s-au format fiorduri. când gheţarii de calotă iau o amploare deosebită. 4. etc. care începe cu glaciaţia Günz în zona alpină (cu echivalentele Ellster în Europa de nord şi Kansas în America de Nord). etc. intensificarea eroziunii şi adâncirea râurilor. ca văi în forma de "U". Schimbări de relief. Efectul acestora se traduce prin formarea de piemonturi. Subcarpaţii de curbură. care au continuat din Pleistocen cu intensitate mai scăzută.Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III. care a dus la micşorarea unor pante şi instabilitatea versanţilor. 5. Depuneri masive de loess au avut loc mai ales în estul Europei. în care peisajul capătă aspectul actual. se definitivează fragmentarea pediplenei prin separarea în platouri mai mici sau disecarea în culmi de aceiaşi altitudine şi construirea unor suprafeţe de bordură. estuare. dar mai intensă decât în prezent. circuri glaciare. formarea de terase şi câmpii aluvionare. 7. aproape în toate marile lanţuri muntoase.Cuaternarul postglaciar. între glaciar şi inter-glaciar. 9. Din analiza acestor trei etape rezultă următoarele concluzii generale: 1. cu ridicări şi coborâri de sute de metrii. În zonele periglaciare cel mai interesant fenomen îl reprezintă netezirea reliefului prin alunecări şi prăbuşiri cauzate de îngheţul şi dezgheţul repetat. Forma ID climatului. 6. etapă în care are loc faza orogenetică Passadena şi care se încheie odată cu glaciaţia Würm. mişcări vizibile în special în America de Nord. Oscilaţia nivelului mărilor în epocile glaciare şi interglaciare a avut ca efect formarea de terase marine. . În Pleistocenul vechi. după care s-a produs extinderea gheţarilor de calotă şi a celor de munte.33 - .