POLITICI ECONOMICE EUROPENE

NOTE DE CURS

1

CUPRINS POLITICI ECONOMICE EUROPENE.....................................................................................1 NOTE DE CURS........................................................................................................................1 CUPRINS....................................................................................................................................2 CAPITOLUL 1...........................................................................................................................4 FUNDAMENTELE TEORETICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE....................................4 1.1. Integrarea economică – repere teoretice..........................................................................4 1.2. Forme /stadii de integrare economică..............................................................................6 1.3. Integrare pozitivă şi integrare negativă..........................................................................10 1.4. Viteză variabilă şi geometrie variabilă...........................................................................11 1.5. Interguvernamentalism vs. Supranaţionalism................................................................11 1.6. Efectele proceselor de integrare regională.....................................................................13 3.1.1.Efectele statice ........................................................................................................14 3.1.2. Efectele dinamice ...................................................................................................16 CAPITOLUL 2.........................................................................................................................19 UNIUNEA EUROPEANĂ.......................................................................................................19 2.1. Evoluţia ideii de unitate europeană................................................................................19 2.2. Procesul integraţionist în Europa Occidentală...............................................................21 2.3 De la politicile economice comune la marea Piaţă Unică Europeană.............................25 2.4. Perspectivele integrării politice a UE.............................................................................27 Comisia Europeană are ca principală misiune promovarea interesului general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi........................................................................................34 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei ...................................................................................................35 Celelalte instituţii .................................................................................................................35 Parlamentele naţionale .........................................................................................................35 2.5. UE – stat sau organizaţie?..............................................................................................38 CAPITOLUL 3. .......................................................................................................................43 POLITICILE COMUNE ALE UE............................................................................................43 3.1. Politici publice vs. politici comune................................................................................43 3.2 Politicile comune ale Uniunii Europene ........................................................................45 3.3 Mecanisme decizionale ..................................................................................................49 3.4. Ciclul politic la nivelul UE ..........................................................................................54 3.5. Procesul de decizie la nivelul UE ................................................................................61 3.6. Reţele decizionale..........................................................................................................66 3.7. Punerea în aplicare a politicilor comune........................................................................72 CAPITOLUL 4. ......................................................................................................................73 POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE...........................................................73 4.1. Consideraţii generale......................................................................................................73 4.2. Uniunea vamală şi Tariful Vamal Comun...................................................................76 4.3. Relaţiile cu terţii.............................................................................................................78 CAPITOLUL 5.........................................................................................................................82 POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ........................................................................................82 5.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC) .................................................................82 5.2 Organizarea comună a pieţei (OCP). Secţiunea „Garantare” a FEOGA .......................90 2

CAPITOLUL 6.........................................................................................................................94 PIAŢA UNICĂ.........................................................................................................................94 6.1. Contextul istoric.............................................................................................................95 6.2. Programul Pieţei Unice Europene (PUE).......................................................................99 6.3. Actul Unic European...................................................................................................103 6.4. Reforma instituţională ulterioară.................................................................................105 6.5. Elaborarea politicilor în PUE.......................................................................................105 6.6. Piaţa Unică într-o Uniune extinsă................................................................................114 CAPITOLUL 7. ....................................................................................................................116 UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ.........................................................................116 7.1. Consideraţii generale....................................................................................................116 7.2. Evoluţii istorice şi motivaţii.........................................................................................117 7.3. Criteriile de convergenţă şi Pactul de Stabilitate şi Creştere.......................................122 7.4. Legislaţie şi instituţii....................................................................................................123 7.5. Procesele de elaborare a politicilor şi conţinutul acestora...........................................126 7.6. Guvernanţa economică în perspectivă comparată........................................................131 7.7. Politica cursului de schimb..........................................................................................134

3

spre un nou centru. 1990. conform căruia integrarea presupune crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între entităţi anterior autonome (W. 4 . Wallace.  Punerea la un loc a mai multor operaţii. Lindberg. Integrarea economică – repere teoretice Expresia integrare economică poate acoperi o multitudine de aspecte.CAPITOLUL 1. 1954). uniune economică sau integrare economică totală). 9). 2003. efectuate de aceeaşi firmă – integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux. respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Lean N. la uniuni vamale. La rândul sau. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele mai rezonante definiţii:  Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi săşi transfere loialitatea. ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. E. ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente.  Procesul prin care naţiuni. până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi externă. menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate (Pelkmans. Marele dicţionar de neologisme (2004) defineşte integrarea ca acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg iar integrarea economică ca reprezentând un proces de intensificare a interdependenţelor economice dintre diferitele state ale lumii. de la zone de liber schimb. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE 1. Wallace. 1963). piaţă comună. încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale. 3). p.1. speranţele şi activităţile politice. 1958. 1 Larousse Dictionnaire (2003) defineşte integrarea ca fiind acea proprietate a unui element inclus de la stadiul de construcţie într-o structură sau într-un ansamblu din care face parte. definiţie care se apropie destul de mult de cea oferită de W. p. 1976). la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Haas. Dintre multiplele definiţii existente1. iar integrarea economică: un ansamblu de proceduri prin care două sau mai multe state creează un spaţiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite. de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii.

la rândul lor. În acelaşi timp. a nivelului de dezvoltare sau de existenţa aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste şi după eliminarea barierelor economice. în care nu există state-naţiune şi nici guverne. politică şi socială. Într-o lume ideală. 855) consideră că există trei tipuri de integrare: economică. integrarea economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor. În sens dinamic integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate). precum şi atitudini similare la nivelul statelor membre. de cele mai multe ori. p. barierele economice nu coincid cu cele teritoriale. inclusiv decizii la nivel internaţional. Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state. fiind şi cea pe care o vom adopta în continuare şi în cadrul acestui curs. dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte. Nye (1968. ducând la apariţia unui spaţiu economic nou. grupurilor specifice şi elitelor. Trebuie reţinut însă că. 2).  Integrarea politică ca incluzând o multitudine de fenomene. cât şi static. distorsiuni determinate de diferenţe în calitatea infrastructurii. condiţiile ce trebuie întrunite. pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea factorilor de producţie. experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor economice şi teritoriale nu elimină automat toate distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice.  Integrarea economică este definită ca reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile componente. economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans.J. În sens static – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice. Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în majoritatea lucrărilor de gen. p. efectele generate etc. 5 . Pelkmans afirmând că „în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale. Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen preponderent economic. încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependenţă. Termenul de integrare economică poate fi interpretat atât în sens dinamic.  Integrarea socială drept proces de unificare la nivelul maselor. 2002. fără să sufere nici o influenţă politică. bariere care.

cele două forme de integrare potenţându-se reciproc. consecinţele politice nu au întârziat să se manifeste (vezi. face trimiteri explicite la o posibilă integrare politică. ♦ Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite: 2 Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate anumite competenţe. conflictele politice fiind tot mai golite de conţinut pe măsură ce barierele în calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar măsurile de liberalizare a schimburilor de persoane. sub coordonarea unei singure autorităţi naţionale. în cazul procesului de integrare economică europeană. integrarea economică este influenţată de factorii politici. în principal prin intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice specifice. Robert Schuman. relaţia stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a fost evidentă încă de la început. 1. Oricum. Forme /stadii de integrare economică Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori. Tratatul de la Roma. 6 . ideea integrării politice2 revine tot mai frecvent. dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de integrare economică au stat motive politice. În acest mod. 2003). şi pe măsură ce relaţiile economice devin tot mai strânse. atât de natură endogenă. respectiv cărbunele şi oţelul. dezbaterile şi consecinţele adoptării euro). cât şi exogenă. menţionând dorinţa de a crea „an ever closer Union among the people of Europe”. în mai 1950. Ulterior. precum şi de realizare a unei uniuni economice şi monetare devin tot mai evidente. acest lucru fiind chiar extrem de evident. specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale. A stabili însă cum şi în ce măsură obiectivele economice au influenţat natura şi cursul procesului de integrare economică se dovedeşte a fi extrem de dificil (Pelkmans. Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine. din 1957. de a pune două din cele mai importante sectoare ale industriei de război. capital şi servicii. pe măsură ce procesul integrării economice a avansat.2. la fel de evident este şi faptul că. era menit în primul rând să ducă la evitarea uniui nou conflict franco-german. Mai mult. Apelul făcut de Ministrul francez al Afacerilor Externe. de pildă. integrarea economică a fost privită şi ca un mijloc de instaurare a păcii.Într-o lume reală însă.

. în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb.opţiunile fundamentale de politică economică similare. Ca factori exogeni menţionăm: . 3 Hine R. piaţa comună. chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare). Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. respectiv intensitatea procesului integrativ. .modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă. uniunea economică. cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală. de axa verticală. proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice. respectiv numărul de state membre. în principal. V.încercări de a compensa. fie în alte zone. O zonă de liber schimb este rezultatul unui aranjament comercial preferenţial prin care se liberalizează comerţul cu bunuri produse în statele membre. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală. . şi care au avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. printr-o intensificare a schimburilor intragrup.  să adopte un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii. uniunea vamală. Reed G. eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale. .politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare.. sunt grupări deschise. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date.. C. O uniune vamală include două sau mai multe state care convin3:  să elimine restricţiile tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre ele. ca urmare tot a unor procese integraţioniste. uniunea monetară şi uniunea politică. www………… 7 . În acelaşi timp fiecare stat partener într – un astfel de aranjament îşi menţine propriul tarif vamal în relaţiile comerciale cu ţările terţe. – Notes on customs union theory. Principalele forme de integrare. ce permit aderarea de noi state. Grupările integraţioniste existente astăzi. concepţia comună despre dezvoltare.

Esenţa integrării economice o reprezintă însă integrarea pieţelor.ac. Uniunea economică este expresia maximei integrări economice şi combină elementele pieţei comune şi ale uniunii monetare. 8 .uel. care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor.  stabilirea unui tarif vamal extern comun.6 Procesul de integrare economică include deci două dimensiuni care se susţin reciproc: procesul de integrare a pieţelor şi cel de integrare a politicilor economice.uk/K. Dincolo de variatele forme de integrare economică există uniunea politică care.Bain/CU theory1.  coordonarea politicilor macroeconomice. inclusiv reguli obligatorii pentru politicile bugetare. Piaţa unică presupune4:  eliminarea restricţiilor tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre statele membre. capitalurilor şi persoanelor. 4 Economic and monetary integration. stabilite la nivel regional şi care afectează toţi membrii. implică o structură federală. să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat. capitalului şi forţei de muncă. de regulă.pdf 5 Idem 6 Idem one – Introduction to Economic Integration. Forme mai avansate de integrare sunt piaţa unică. Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Raportul Comitetului Delors(1989) menţionează patru aspecte principale ale uniunii economice5:  o piaţă unică în care bunurile. gradul de integrare s-ar putea măsura prin gradul de convergenţă al preţurilor. Aceasta implică o politică monetară comună şi eventual armonizarea politicii fiscale. serviciilor. Lecture http://homepages.  eliminarea restricţiilor comerciale invizibile.  politici comune pentru schimbările structurale şi dezvoltarea regională.  o politică concurenţială şi alte măsuri destinate întăririi mecanismelor pieţei. capitalurile şi persoanele se pot mişca liber. cu politic comune.  libera circulaţie a serviciilor. incluzând armonizarea standardelor şi practicilor comerciale. uniunea monetară şi uniunea economică. serviciile. Pe o piaţă a bunurilor şi / sau serviciilor perfect omogenă sau pe o piaţă financiară de un anumit tip.

în cazul integrării politicilor. regionalismul7 s-a răspândit în Africa . Statele Unite au fost însă un susţinător fidel al multilateralismului. precum şi cheltuielile bugetare. motivul apariţiei acestui al doilea val al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale. După negocierea unor acorduri bilaterale de liberschimb cu Israel şi Canada. cât şi printr-o adâncire. În Europa. OMC specifică faptul că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul comercial multilateral. reprezentând o derogare de la CNF. în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementări specifice. prin natura lor aceste aranjamente sunt discriminatorii. Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA.Al doilea „val”. variind şi ele în mod diferit. această perioadă este caracterizată de apariţia a două “valuri” de aranjamente comerciale regionale. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat 7 Regionalismul este descris în „Dictionary of Trade Policz Terms” ca fiind „acţiuni ale guvernelor de liberalizare sau facilitare a comerţului pe baze regionale. precum cea a pieţelor. fapt ce constituie. prin coordonare sau armonizare. procesul integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă. Dar.În cazul integrării la nivelul politicilor delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. în timp ce în cazul integrării pieţelor există supoziţia că integrarea pieţelor. rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans. America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare. integrarea politicilor nu poate fi măsurată în mod direct. la politici comune sau centralizare deplină). Dar. altele pot lăsa o importantă marjă de manevră. Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii (CNF). contribuind la consolidarea lui. începe la jumătatea anilor ’80. sub impulsul Pieţei Comune Europene. p. după părerea unor specialişti. mult mai durabil decât primul. mijloacele nonreglementare.wto. De această dată SUA devine un „jucător” important. 7). Mai mult chiar. Primul „val ” a apărut la începutul anilor ’60 când.org – trade topics) 9 . în acelaşi timp. Jagdish Bhagwati crede că acest al doilea val va persista deoarece prezintă multe puncte forte şi puţine puncte vulnerabile. În plus. atunci când nu este distorsionată. cu trimitere la diferite categorii de instrumente. SUA lansează propunerea pentru o zonă de liberschimb emisferică (Enterprise for the Americas Initiative). 2003. prin zone de liber schimb sau uniuni vamale” (www. integrarea politicilor poate acoperi diferite categorii de politici. poate duce la creşterea bunăstării. al căror grad de „obligativitate” şi „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare şi cooperare. Ca atare.

Paul Krugman apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-au „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC. NAFTA (3 state) şi ASEAN (10 state)..3 Conform datelor publicate de UNCTAD (www. A. Cambridge University press. Integrare pozitivă şi integrare negativă Termenul de „integrare negativă” a fost propus de J. cauzat de10 : creşterea numărului participanţilor. De exemplu în anul 20039. În acelaşi an derulau 59. schimbarea caracterului protecţiei (prevalenţa autolimitărilor la export a mecanismelor antidumping şi la altor forme de protecţie administrată). 1. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. 8 9 de Melo. A.04% din PIB-ul mondial. Tinbergen (1954) şi se referă la procesul de înlăturare a obstacolelor asupra comerţului dintre statele participante sau la eliminarea oricăror restricţii în procesul de liberalizare a comerţului. decât de a controla. J. La prima vedere o explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale. cit. 1995 .New dimensions in regional integration. Astfel.92% din importurile mondiale de mărfuri. Panagaryia.. pag. Realitatea arată că liberalizarea preferenţială (care este. discriminatorie) a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. prin natura sa.naştere altele noi. în cazul AELS – 6 ani. deşi numărau o populaţie de 21.3. J. comerţul internaţional. ). UE (15 state).96% din exporturile mondiale şi 63. pag. existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări.. precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor.org) 10 De Melo. pentru „dezarmarea” tarifară multilaterală au fost necesari peste 50 de ani.42%din populaţia globului. în timp ce perioadele de „dezarmare” tarifară preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire (în cazul CE/UE -10 ani.. Panagaryia. Multe dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii ’60 – ’70 se bazează pe o politică de substituire a importurilor şi impunerea barierelor externe ridicate. op. A doua este apariţia blocurilor comerciale în care sunt parteneri atât din statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare (NAFTA.unctad. UE).. Noul val se caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate mai mare de a susţine. De remarcat faptul că al doilea val prezintă unele modificări calitative faţă de precedentul. 6 10 . declinul hegemoniei comerciale a SUA. realizau 65.8 Poziţia blocurilor comerciale în economia mondială este semnificativă.

în timp ce alţi membri doresc să rămână în afara acestor iniţiative. În realitate distincţia nu se poate face cu multă precizie deoarece toate schemele integraţioniste presupun o serie de elemente legate de integrarea pozitivă11.ciaonet. The Politics of Regionalism. Economics and Policies”.2. Prentice Hall. 11 EL-AGRAA. Privind problema sub acest aspect s-ar putea spune că zonele de liber schimb presupun exclusiv integrare negativă. în timp ce celelalte forme de aranjamente preferenţiale mai complexe necesită şi integrare pozitivă.de aici termenul variabil) doresc să treacă la forme mai adânci de integrare şi cooperare pe probleme specifice. Apariţia acestei dileme în evoluţia UE(confruntată cu un număr tot mai mare de membri având diferite niveluri de dezvoltare economică) a dat naştere conceptelor de viteză variabilă şi geometrie variabilă. A. 1. pe diferite probleme. pe de altă parte. Viteză variabilă şi geometrie variabilă12 Deoarece numărul participanţilor la aranjamente de integrare regională este în continuă creştere devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării. 7th edition. se referă la situaţiile în care sub-grupuri de membri(şi posibil diferite sub-grupuri. 2004.M. dar unora li se acordă un timp mai îndelungat pentru realizarea acestora. În locul menţinerii tuturor membrilor la ritmul celui mai lent şi mai şovăielnic dintre ei.5.org/isa/wbm01 11 . unele state pot opta pentru aplicarea unor politici comune la care celelalte vor adera când vor fi pregătite.capabile să asigure pieţei integrate o funcţionare efectivă şi eficientă şi să promoveze şi alte scopuri/obiective mai ample.Termenul de „integrare pozitivă” se referă la modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente şi la crearea unora noi . pag. www. Viteza variabilă se referă la situaţia în care toţi membrii sunt legaţi prin obiective comune. Interguvernamentalism vs.4. – “The European Union. 1. Supranaţionalism În funcţie de gradul în care autoritatea este divizată între statele participante se pot distinge mai multe grade / niveluri de cooperare. Geometria variabilă. 12 Weis Barbara Marga – The Economics of Integration. Londra.

iar modificarea lui necesită aprobarea fiecărui stat membru. îşi menţin identitatea. bate monedă. din motive legate de securitate. ea existând numai în funcţie de voinţa statelor membre. semna tratate dar nu putea impune taxe sau reglementa relaţiile comerciale. .Germania între 1815-1871 . de pildă. Confederalismul(interguvernamentalismul) reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai multe state/organizaţii suverane. . Baza legală a unei confederaţii o reprezintă existenţa unui tratat între statele membre. în care transferul de putere este limitat şi rezervat numai anumitor domenii.baza legală o reprezintă un tratat semnat de toate statele membre. dar conferă puteri clar precizate unei autorităţi centrale. încheiat conform normelor internaţionale. nu un stat suveran de sine stătător. prin decizie unanimă. 12 . în cadrul căruia fiecare din cele 13 state avea un vot. .la rândul lor.confederaţia reprezintă o uniune de state suverane. . confederaţia reprezintă o asociere de state suverane.membrii ei sunt suverani atât în plan intern. nu cu autoritatea centrală. eficienţă etc. .SUA.Elveţia astăzi (într-o oarecare măsură). Exemple de confederaţii: . statele membre au dreptul să adere şi să se retragă dintr-o confederaţie atunci când doresc. La rândul ei. guvernul central putea declara război. pentru perioada 1781-1789 (până la Constituţie).autoritatea centrală este relativ slabă. Un asemenea tratat nu intră în contradicţie cu prezenţa constituţiilor proprii în fiecare din statele membre. cât şi extern. . constituite într-un nou stat. Puterea confederală era reprezentată de un Congres ales. În cazul SUA.cetăţenii statelor respective vor continua să relaţioneze direct cu guvernele naţionale. Caracteristicile de bază ale confederaţiei sunt: .

în toate statele se ridică întrebări asupra oportunităţii unor astfel de acorduri. în SUA. baza legală reprezentată de Constituţia. Caracteristicile de bază ale federaţiei sunt: .federaţia nu reprezintă o uniune de state. regionale. care statuează clar separarea puterilor în stat între diferitele niveluri de guvernare. cu puteri în domeniul politicii externe şi de securitate. culturii etc. la Germania. Federalismul(supranaţionalismul) poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central şi statele membre.6. . În cazul unei federaţii. centrală şi autorităţi locale. Ca atare. 13 . Australia. dar cea mai bine cunoscută este SUA (care a devenit o federaţie în 1789). o singură forţă de apărare şi o constituţie scrisă (baza legală a federaţiei). federaţia. ci un nou stat suveran. Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt uşor de găsit deoarece ţările diferă între ele atât prin structură. . Modificarea Constituţiei nu necesită aprobarea fiecărui stat membru (unanimitate). 1. ambele niveluri de putere derivându-şi forţa de la cetăţeni. Probabil că. ci doar înregistrarea unei majorităţi mult mai strict definite (de pildă. reprezintă un stat suveran. asupra măsurilor care ar trebui implementate etc. Există o singură monedă.statele membre nu au dreptul să se retragă dintr-o federaţie. în care puterea este partajată între autoritatea federală. Ea presupune existenţa unui guvern naţional. Exemple de federaţii: Canada. la un moment dat. amendarea Constituţiei necesită voturile a cel puţin ¾ din membri). Efectele proceselor de integrare regională Nici o ţară nu este imună la efectele creării acordurilor comerciale preferenţiale deoarece ele fac parte tot mai mult din configuraţia actuală a economiei mondiale. India sau Nigeria. la rândul ei. dar şi a unor guverne locale. nu anulează existenţa altor constituţii în statele membre. . asupra potenţialilor parteneri.statele membre pierd atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii federale. cu putere în domeniul educaţiei.baza legală o reprezintă Constituţia.puterea este împărţită între autorităţile federative şi cele ale statelor membre. respectându-se principiul separării puterilor în stat (între puterea legislativă. executivă şi judecătorească). în mod direct. . cât şi prin obiectivele lor economice şi politice.

Dar aranjamentele de integrare regională sunt prin definiţie discriminatorii deoarece presupun eliminarea restricţiilor asupra fluxurilor în interiorul zonei şi promovarea unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţii. statuează că pentru sistemele economice distorsionate eliminarea unui set de distorsiuni nu garantează o ameliorare a bunăstării economice globale atât timp cât celelalte distorsiuni se menţin. Viner nu îşi propune să ofere un model general al uniunilor vamale. Teoriile standard erau preocupate în exclusivitate de efectele modificărilor nediscriminatorii ale taxelor vamale.Cert este că.1. respectiv efecte statice şi efecte dinamice 3. D. — Regional Integration Arrangements.liberul schimb generalizat) nu garantează o creştere a bunăstării pentru statele membre în mod individual sau pentru economia mondială în ansamblu. The Customs Union Issue. acordurile preferenţiale stimulează comerţul între statele membre. Viner a introdus conceptele cheie creare de comerţ şi deturnare de comerţ. In lucrarea sa. 21 14 . 13 deRosa. au fost făcute de Jacob Viner încă înainte ca teoria generală a optimului de gradul doi să fi fost dezvoltată.13 Primele studii asupra aranjamentelor de integrare regională. The World Bank development Research Group Trade. Importanţa lucrării constă în demonstrarea faptului că o uniune vamală nu are întotdeauna efecte pozitive asupra membrilor săi. Lancaster. mai exact asupra uniunilor vamale. ci îşi propune să arate că unul din elementele pe care se bazează teoria avantajului comparativ. Lipsey şi K. Quantitative Findings and Policy Guide Lines. Aplicată aranjamentelor de integrare regională această teorie implică faptul că reducerea tarifelor pe o bază discriminatorie(care determină o mişcare aparentă în direcţia optimului de gradul unu .1. Se apreciază că procesele integraţioniste generează două categorii de efecte. Ele combină liberul schimb cu protecţionismul fiind privite ca o politică a optimului de gradul doi. noiembrie 1998. şi anume acela că liberul schimb maximizează prosperitatea în timp ce restricţiile o reduc. pag. blocului comercial în ansamblu şi/sau întregii lumi. Teoria optimului de gradul doi. fundamentată de R.Static Economic Theory. Problema care se pune se este dacă această creştere a comerţului intra-regional este benefică fiecărui stat membru. nu este întotdeauna valabil.Efectele statice Dezvoltarea grupărilor comerciale regionale în perioada postbelică atrage atenţia teoreticienilor comerţului internaţional. datorită eliminării restricţiilor asupra fluxurilor intra-regionale.

Ei s-au văzut nevoiţi să achiziţioneze produse mai scumpe de pe piaţa comunitară.. Prin instituirea Politicii Agricole Comune consumatorii britanici au pierdut accesul la sursele lor ieftine de aprovizionare cu produse alimentare din Commonwealth (Australia. tariful extern comun. www.. Canada. R. C.. la o sursă de aprovizionare mai scumpă. Se estimează că formarea pieţei comune agricole a costat Marea Britanie 14 15 Hine. la o sursă de aprovizionare dintr-o ţară parteneră. termenii schimbului. . nr. danezi şi irlandezi sub formă de subvenţii. proximitatea geografică. Reed G. mai ales datorită faptului că producţia agricolă era diferită de la o ţară la alta şi costurile de producţie destul de ridicate.Crearea de comerţ presupune o schimbare în consumul naţional de la o sursă autohtonă de aprovizionare. această deturnare de comerţ a fost destul de costisitoare.. Dar soldul balanţei globale dintre crearea şi deturnarea de comerţ este încă în dezbatere. Spre deosebire de aceasta agricultura s-a confruntat cu o masivă deturnare de comerţ. în cazul Uniunii Europene studiile arată că în industrie a predominat crearea de comerţ deoarece statele membre aveau economii competitive. devenită în mod artificial mai ieftină ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra comerţului în interiorul zonei. Idem 15 . şi Noua Zeelandă). mai scumpă. V. au plătit taxele impuse asupra importurilor din Commonwealth. Economiştii recunosc însă acum că aranjamentele comerciale discriminatorii tind să ducă la o creştere a prosperităţii membrilor şi dacă membrii unui asemenea aranjament acţionează concertat pot influenţa termenii schimbului cu restul lumii. dintr-o ţară terţă. Ulterior analiza asupra efectelor formării schemelor de integrare regională a fost dezvoltată luându-se în considerare şi alte elemente(costurile de transport.15 Ambele procese determină mutaţii în alocarea resurselor. taxe care erau dirijate apoi către fermierii francezi. în practică însă devine dificil de cuantificat crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ rezultate din aranjamentele de integrare regională. prin instituirea Politicii Agricole Comune. .. Rămâne însă o problemă deschisă dacă schemele integraţioniste influenţează pozitiv sau negativ statele terţe.. iar efectele asupra prosperităţii depind de proporţia dintre crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ....Notes on customs union theory. ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra comerţului intra-uniune.14 Deturnarea de comerţ implică o schimbare în consumul naţional de la o sursă de aprovizionare mai ieftină.. mai ieftină. blocurilor comerciale etc).. iar gradul de substituibilitate al produselor era ridicat. În plus. dintr-o ţară parteneră. De exemplu: în cazul Angliei.

1..16 3. După eliminarea barierelor comerciale fiecare firmă dispune de o piaţă de desfacere mai mare. Odată cu formarea unor pieţe lărgite. T. Înainte de crearea blocului comercial firmele din fiecare ţară ar putea deţine o putere de monopol pe pieţele naţionale separate. deşi este dificil de cuantificat cât de mari sunt acestea. Amplificarea concurenţei poate diminua costurile de producţie Dacă firmele deţin o poziţie de monopol şi se bucură de o protecţie substanţială în faţa concurenţilor externi. 16 17 Pugel. astfel încât preţurile sunt mari pe fiecare din aceste pieţe. În aceste condiţii unele firme îşi pot amplifica producţia pentru a obţine avantaje din economiile de scală adiţionale. concurenţa mai acută forţează firmele să acorde mai multă atenţie reducerii costurilor şi modernizării tehnologiei. Efectele dinamice Cercetătorii au identificat şi alte posibile beneficii ale liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale. Aceste beneficii apar datorită faptului că.aproximativ 1.2.. 254 16 .255 Idem.8% din PIB în anii ’70 comparativ cu un beneficiu de doar 0. pag. 253. dar unii membrii s-ar putea simţi lezaţi de dispariţia firmelor lor. atunci presiunile asupra lor în vederea reducerii costurilor sau implementării de noi tehnologii sunt slabe. Studiile arată că determinanta principală a diferenţelor de productivitate între firmele din ţări diferite este intensitatea concurenţei cu care se confruntă.  Firmele îşi pot reduce costurile prin extinderea scării / dimensiunilor producţiei. Thomas Pugel sintetizează aceste beneficii astfel: 17 Amplificarea concurenţei poate duce la reducerea preţurilor. Acest fapt este benefic pentru blocul comercial în ansamblu.2% din PIB în cazul produselor manufacturate. După ce pieţele naţionale se unesc într-o piaţă lărgită. Alte firme care nu se adaptează cu rapiditate ar putea fi eliminate de către aceste firme mai mari. cit. pe această piaţă firmele îşi pot vinde produsele fără restricţii. Înainte de formarea pieţei mărite producţia unei firme era limitată de dimensiunea pieţei interne. Această concurenţă reduce puterea de monopol şi preţurile. prin astfel de acorduri. pag. firmele din ţările membre sunt puse în situaţia de a concura între ele. se creează o piaţă de desfacere mai amplă decât pieţele naţionale ale statelor membre. op.

. Aşa s-a întâmplat în cazul Europei Occidentale unde. Studii mai recente efectuate de către deRosa arată că liberalizarea concertată pe baza CNF este de preferat liberalizării discriminatorii. p. care ar putea crea externalităţi pozitive (prin tehnologiile avansate. America şi Asia Pacific să se alăture pentru a-şi spori atât propriile forţe economice. în cazul CE/UE prosperitatea a crescut cu 0.19 17 . de exemplu. Aceste efecte nu apar pentru toate produsele şi pentru toate ţările.. o piaţă lărgită ar putea atrage un volum mai mare de investiţii externe. creearea unei a treia forţe în lume şi aducerea zonei la statutul de putere mondială. în termeni de prosperitate.7 mld $ anual în industrie (ceea ce reprezintă aproximativ 0.4 mld $ annual.3 – 0. din economiile de scară şi din nivelurile mai ridicate ale productivităţii muncii. efectul net al liberalizării schimburilor depinde totuşi şi de acele beneficii greu de cuantificat care decurg din concurenţa mai acută. Studiile cantitative efectuate mai ales după 1970.15% din PIB al CE). Companiile multinaţionale îşi aleg adesea locaţii externe în funcţie de mărimea pieţei pe care ar trebui să o aprovizioneze. în cazul UE. Pakistan. Deşi există economişti care apreciază că. Tot raţiuni politice au stat la baza creării zonei de liber schimb care acoperă cele două continente americane (FTAA). se dorea evitarea viitoarelor conflicte între Franţa şi Germania. în 1957. Iran şi Turcia. deturnarea de comerţ a predominat. Competiţia economică internaţională tot mai intensă şi lupta tot mai acerbă pentru supremaţie tehnologică determină tot mai multe state din Europa. pag. schemele de liberalizare preferenţială continuă să fie predominante şi se pare că nu întotdeauna argumentele de natură economică sunt cele care le impulionează.55 Idem. Cu toate acestea. se apreciază că statele membre (cu venituri de nivel mediu) înregistrează câştiguri mai mari. Astfel. practicile manageriale etc. lucr. prin liberalizarea simultană a comerţului lor pe o bază nediscriminatorie decât pe baze preferenţiale(discriminatorii)19. D. arată că. pe care le-ar aduce). de exemplu.4 mld $ annual. cit. cât şi poziţiile în cadrul negocierilor 18 19 de Rosa. În cazul ASEAN. Adesea motivaţiile de ordin politic determină decizia unui stat de a deveni partener în astfel de acorduri. Costul economic al instituirii Politicii Agricole Comune a fost estimat ca aproximativ 0. prin creearea uniunii vamale. precum şi la baza acordurilor ocazionale încheiate de SUA cu Israel.Formarea unei pieţe lărgite sporeşte oportunităţile de investiţii. adică mai puţin decât 1/10 din 1% din PIB al CE 18. Câştigurile net se situa astfel în jurul a 0.

este greu de crezut că un asemenea regim ar avea prea curând câştig de cauză. 18 . Uniunea Europeană participă deja ca organizaţie regională la negocierile comerciale internaţionale. să depăşească în primul rând obstacolele de ordin politic. Mulţi economişti apreciază că dezbaterea asupra rolului liberalizării preferenţiale a schimburilor într-o economie globală ar putea fi soluţionată prin instituirea unui regim internaţional care să guverneze formarea schemelor regionale.internaţionale. Un asemenea regim ar trebui însă.

atât dezvoltate. artizan al Societăţii Naţiunilor. ia naştere „Mişcarea paneuropeană”. la mizerie. laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926). performanţele realizate. victoria nazismului în Germania (1933).. Prima iniţiativă oficială. imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.. mai ales. în 1924. invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc. demersul lui Briand a fost obstrucţionat de evenimentele care au urmat: criza economică mondială din 1929-1933. în direcţia uniunii europene. generalul Charles de Gaulle. formele concrete de manifestare şi. adept al unei „legături federale”. în 1946.. 19 . el spunea: „. câţiva ani mai târziu. din iniţiativa unui aristocrat de origine cehă.. 2. „modelul” integrării interstatale îl constituie Uniunea Europeană. un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi. cuprinzând ţări din toate colţurile lumii..există un remediu care. dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan.). Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război. Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s. într-un discurs ţinut la Zürich..). sub impulsul consecinţelor catastrofale ale primului război mondial. în 1923. bazate pe apropierea franco-germană. întrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”. Din păcate.1. războiul civil din Spania (1926-1939). cunoscut om politic francez.” (s. în câţiva ani. Fără îndoială.n. de la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare. se afirmă: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa. ritmul evoluţiei sale. UNIUNEA EUROPEANĂ Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică.n. cât şi în dezvoltare. Evoluţia ideii de unitate europeană Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. la agresiune.CAPITOLUL 2. are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand. Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill.. Într-un apel lansat la Viena..

presupune şi asumarea unor responsabilităţi. atunci când ajung la un acord între ele. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală. în acest sens.. s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile. apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. de unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză. Graţie lor. O mare piaţă unică. Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării interstatale. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare. Din acest punct de vedere. în pace. libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor. unde nu există nici un precedent. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. Paul-Henri Spaak. fostul ministru belgian al afacerilor externe. mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. nici o experienţă anterioară pot fi menţionate: ► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări. decât în egalitatea dintre state. ► Dar integrarea economică interstatală. în cadrul ei. declara.. ea oferă întregii lumi un adevărat model – cel al „Comunităţii Europene”. „Europa nu poate fi concepută. o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. ► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează.„Războiul rece” care a urmat a trezit la realitate lumea occidentală. Printre cauzele care explică succesul ei într-o întreprindere atât de complexă. ► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice. Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. În mod incontestabil. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. Important este însă că... „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că. ► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. în aprilie 1962. 20 . problemele sunt în mod automat rezolvate. fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior.”. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. pentru a avea succes. prin negocieri. cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă Europă.

 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) Considerată „întreprinderea pilot” a construcţiei europene. R. După încheierea ultimului război mondial. Italia şi ţările Benelux. Membrii fondatori au fost Franţa. prin desfiinţarea taxelor vamale. Germania. ci şi cele mai consecvente. primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. ► Vorbind despre cauzele integrării vest-europene.  Comunitatea Economică Europeană (CEE) În comparaţie cu CECO. Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Înalta Autoritate”. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Pe de o parte. fapt realizat în 1954. Luxemburg – Benelux). Italia) şi trei mici (Belgia. vizibil slăbite de război. Totodată. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări. în afara celor interne.F. reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene. CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951).► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa.2. Procesul integraţionist în Europa Occidentală De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe de altă parte. în cele două domenii. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din vestul continentului. deja instalate în Europa. împreună. Cele mai importante momente care au marcat evoluţia procesului integraţionist în Europa sunt următoarele. 21 . trebuie amintite şi cele internaţionale. Sediul său a fost instalat la Luxemburg. începuse „războiul rece”. Europa occidentală se afla întro situaţie deloc favorabilă. numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă. limitată doar la două domenii de activitate. CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse. CEE înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală. Germania. 2. Olanda. Unui concurent atât de redutabil. cea mai mare producţie din Europa de Vest. era vorba despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. De asemenea. Transnaţionalele americane. Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau. a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi.

cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun.  Aderarea de noi state Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi extinderea sa. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară. . ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către uniunea economică şi. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între „cei şase” (iulie 1968). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”. mai ales.Grecia.în ianuarie 1995 – Austria.în ianuarie 1986 . Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre. atât faţă de zona de liber schimb. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi amintite lansarea politicii agricole comune. a capitalurilor şi a persoanelor.Spania şi Portugalia.Polonia. Slovacia. Estonia. Acest proces s-a derulat astfel: . Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor. Ungaria. a serviciilor. Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au marcat realizări importante în direcţia integrării. . Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiilor de scală.în 1973 – Danemarca. . Finlanda şi Suedia. Totuşi.în ianuarie 2007 – Bulgaria şi România.  Actul Unic European 22 . Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. cât şi faţă de uniunea vamală. Letonia. Cipru şi Malta. fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO. CEE şi Euratom). semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. integrarea totală.în ianuarie 1981 . Cehia. În acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957). proces care vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană. Lituania. Slovenia. Marea Britanie şi Irlanda. din acel moment a existat o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European. mai repede decât cel cu statele terţe.în mai 2004 . . .

Se prevedea crearea. tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru.. În iunie 1988. întrunit la Hanovra. Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1. de către „cei 12”. al Comisiei Europene.deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB. denumirea de Act Unic vine de la faptul că el grupează o serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma. Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht. Jacques Delors. lansat în 1979.. cere unui comitet condus de preşedintele. În fine. Sistemul Monetar.n.A fost semnat la Luxemburg.5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări. a capitalurilor şi a persoanelor”. şi a intrat în vigoare un an mai târziu. Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor 23 .. dădea semne de „criză de creştere”. Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite.. Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară. Consiliul European. înainte de 31 decembrie 1992. în februarie 1986.datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB. Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic”. care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”.  Uniunea Europeană Semnat în februarie 1992. el relansează procesul de integrare vest-europeană. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”. în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor. „să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s. a unui „spaţiu fără frontiere interne. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca: . Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare. Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor.. la 1 noiembrie 1993. care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.. .). de atunci. pe acest plan. acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre. aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar.”.

În acelaşi an. să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB). La momentul actual AELS nu mai cuprinde decât Elveţia. menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi. în reuniunea sa de la Luxemburg. de la Europa „celor 6” la Europa „celor 25”. Spre deosebire de Comunitatea Europeană. În acelaşi an (decembrie 1997). Suedia. Islanda şi Liechtenstein. viabilitate dovedită şi de succesul său în confruntarea cu un alt model occidental. Danemarca. Consiliul European. Din punctul de vedere al nivelului de integrare. în special. adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”. Norvegia. Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). trebuie menţionat că. AELS a început să dea semne de slăbiciune. cinci ţări membre părăsind AELS şi aderând la Comunitatea Europeană: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973). AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale). Marea Britanie. stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Această condiţionare are la bază logica economică. Elveţia. a integrării interstatale. Consiliul European. cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă. nu însă şi un tarif vamal extern comun. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”. în general. pe problemele sociale. a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. este marcat de realizări importante. Portugalia şi ţara iniţiatoare. În 1959. ∗ ∗ ∗ Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam. din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă. Ele demonstrează oarecum viabilitatea acestui model de integrare.trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Pe plan instituţional. Banca Centrală Europeană îşi intră în atribuţii. La un moment dat. Deci şase state mici alături de o mare putere economică. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. prin acordul de la Stockholm. Pe de altă parte. de sorginte britanică. la reuniunea de la Madrid din 1995. în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. care propune adâncirea şi lărgirea. Portugalia (1 ianuarie 1986). care a inclus şapte state: Austria. forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. în continuare. 24 . fiind puse la punct scenariile privind introducerea Euro(la 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice). în octombrie 1997. Conform acestui program. Norvegia. în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară.

oferta a crescut considerabil. a asigurat. 25 . în sectorul agricol. de a „bate” monedă naţională etc. Tariful vamal comun extern. Ulterior. Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare.). Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole. Succesul PAC a fost deplin. pe vremea Europei „celor şase” – Franţa. Belgia. intrat în vigoare la 1 iulie 1968.  Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare. în primul rând din acest motiv. Germania. Cum au apărut ele? Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel suprastatal. ea a deschis calea cooperării între factorii de decizie aflaţi la cele două niveluri. o protecţie şi a producţiei agricole comunitare.3 De la politicile economice comune la marea Piaţă Unică Europeană Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune. de către statele membre ale Comunităţii Europene. datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC. Piaţa comună s-a realizat. Italia. PAC avea să intre într-o fază de criză de supra-producţie. după caz. în cadrul schimburilor intracomunitare. în primul rând. Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite. a unor prerogative ale suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale. siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. de câte ori au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare.2. între instituţiile respective. când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu cererea. totodată. deşi el a scăzut continuu. Olanda şi Luxemburg – considerate „state fondatoare”. prima lansată a fost Politica Agricolă Comună (1962). imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.  Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele două  În ordine cronologică. ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse agricole.  Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC. Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate. niveluri de decizie. s-au manifestat puternice disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre.

a persoanelor. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului. în privinţa angajării. 26 . să contribuie la desăvârşirea Pieţei unice europene înlesnind celelalte libertăţi şi să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a capitalului. Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preţuri unice. a persoanei. devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin încheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro. la 31 decembrie 1998. Ea permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale şi contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice şi monetare a Uniunii Europene.între segmentele care le compun. prin crearea Băncii Centrale Europene. Un rol important au jucat şi diverse reglementări. prin lansarea oficială a monedei unice euro. Politica monetară comună. Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală. după parcurgerea a două etape preliminare. ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană. prin alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii.  Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate. până la data de 31 decembrie 1992. condiţiilor de muncă. tendinţă care a stimulat investiţiile şi.  Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune sa înlăture restricţiile care există în legătură cu circulaţia capitalurilor între ţările membre.  Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale comune. Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru libertăţi de circulaţie: a mărfurilor. ci în ritmuri diferite. etapa Uniunii Economice şi Monetare. în consecinţă. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele fluxuri. ci şi în interiorul lor . creşterea economică la nivelul UE. Libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre.  Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană. cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan. să fie realizată definitiv marea piaţă unică. un spaţiu economic fără frontiere. a serviciilor şi a capitalurilor. la 1 martie 2002. cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră într-o etapă calitativ superioară. salarizării. El a prevăzut ca. moment în care euro devine efectiv monedă unică.

al independenţei şi suveranităţii unui stat. cu tot ceea ce reprezintă el. chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar. Perspectivele integrării politice a UE Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957.Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în competiţia cu cel naţionalist. 2. Moneda naţională. abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit. ► Implementarea politicilor comunitare. Să fi fost. care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor. ►introducerea monedei unice. securitate şi justiţie. drepturile economice care i se cuvin. mai degrabă. în schimbul cu alte state 27 . Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare.4. menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste? Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat. Realizările la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene. Euro acţionând şi ca un instrument de coagulare politică. ►construirea progresivă a unei zone de libertate. ca şi pentru exportatorii străini. O monedă nu este numai un simbol al valorii. ► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare. oare. constituie un fundament pentru o integrare politică în cadrul Uniunii Europene. în felul ei. urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor. expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală. Maastricht – 1992. a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii. ►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate. a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale. obligatorii pentru toate statele UE. prin cursul ei de schimb. o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene: ► Crearea instituţiilor comunitare. ci şi unul politic. permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ. cum sunt: ►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul UE. ► „Acquis”-ul comunitar.

legislaţia şi politicile sale comunitare. 1957. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este. Comisiei Europene. Al patrulea Tratat fondator este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993). reprezintă exemple de noi amendamente la tratate. Tratatul Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii. un factor de stabilitate. iar. Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) şi Tratatul de la Nisa (2001/1. 8. fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană. cu instituţiile. Aşadar. de securitate şi apărare. Cele trei tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni.2003). ea însăşi. cu ceea ce au ele specific. Parlamentului European. parlamentelor naţionale. în partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” (art. Actul Unic European (1986/1987). şi Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.). Uniunea. semnate cu noile state membre. pe de altă parte. observatori din partea Comitetului Regiunilor. s. Tratatele de aderare. se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. care a rămas limitat numai la cooperarea juridică şi poliţienească în probleme infracţionale. statele-naţiune. cu monedă forte. Uniunea Europeană. ai Comitetului Economic şi Social. Tratatul de la Amsterdam a transferat pilonului Comunitar o parte din activităţile acoperite de pilonul trei. în Tratatul de la Amsterdam. cu o structură pe trei piloni: pilonul „Comunitar” (corespunzător tratatelor comunitare). totuşi. 1957. De aceea.n. desfăşurată între 2002 şi 2003 şi la care au participat 105 reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate. Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare/ Merger Treaty (1965). în ţările dezvoltate. Acest fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte. înainte de toate pe plan cultural. Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare sunt menţinute proceduri speciale în domeniul politicii externe. pilonul „Politică externă şi de securitate comună” (PESC) şi pilonul „Justiţie şi afaceri interne” (JAI). Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate. UE este guvernată de o serie de tratate. în acelaşi timp. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE).02. revizuite periodic în ultimii 50 de ani. ai partenerilor sociali şi 28 . O indicaţie indirectă se găseşte. 1951. membre ale UE.

la 29 octombrie 2004. proiectul a fost analizat de statele membre ale UE în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale (care a reunit reprezentanţi ai guvernelor. ulterior urmând a fi supus ratificării. proclamă separarea puterilor în stat. În vocabularul juridic. Tratatul Constituţional a fost semnat la Roma. oferindu-se posibilitatea exprimării cât mai multor puncte de vedere naţionale şi europene. • Tratatul este un acord între părţi. care generează drepturi. Tratatul Constituţional. conform procedurilor constituţionale naţionale. avem de a face cu un tratat. Constituţia este rezultatul deliberărilor publice şi al votului cetăţenilor. avem de a face cu o constituţie. competenţelor. în cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003). • Tratatul este elaborat de state suverane. departajate în „politici şi acţiuni interne” şi „funcţionarea Uniunii”). care şi-a început lucrările în octombrie 2003. • Tratatul reprezintă rezultatul negocierilor internaţionale. transparente. • Partea a treia: Politicile şi funcţionarea Uniunii (încorporează un număr important de prevederi ale tratatelor actuale. Constituţia de către naţiuni. Constituţia un act universal. (proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa. tergiversări şi reculuri. în cele din urmă. Constituţia priveşte ordinea internă. precum şi garanţii privind independenţa unor instituţii unele faţă de altele. de către reprezentanţii celor 25 de state membre. După aproape un an de negocieri. adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE / TUE.Deşi.a Mediatorului european. care înlocuieşte. din punctul de vedere al conţinutului. mai mult sau mai puţin secrete. V. să se asigure discuţii deschise. din decembrie 2000 şi încorporată acum în proiectul 29 . • Partea a doua: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii constituţional). s-a ajuns la un acord asupra unui text nu foarte diferit de cel al proiectului iniţial. procedurilor decizionale şi instituţiile UE). Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au concretizat în proiectul de Tratat Constituţional prezentat de către preşedintele convenţiei. ai Comisiei Europene şi ai PE). din punct de vedere tehnic. printr-un text unic şi din raţiuni de claritate. în cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004. Prin această Convenţie s-a încercat. G d’Estaigne. pentru prima dată în istoria UE. toate celelalte tratate existente. Ulterior. noţiunea de tratat este diferită de cea de Constituţie: • În vreme ce tratatul este un act care priveşte dreptul internaţional. este format din patru părţi mari: • Prima parte: Definiţia şi obiectivele Uniunii (Definirea obiectivelor.

Cele două tratate. fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. în octombrie 2004. Nisa. ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene. respectiv. modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona.• Partea a patra: Dispoziţii generale şi finale (clauze finale. La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi. în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine. va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). mai ales în ceea ce priveşte respectarea drepturilor politice şi sociale fundamentale. semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.Tratatul Uniunii Europene (TUE). va avea noi atribuţii privind legislaţia. Tratatul de la Lisabona(TL) este un tratat de amendare a Tratatelor existente . vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. întărind recunoaşterea şi respectarea suveranităţii statelor membre. acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE). la Lisabona. Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre. De asemenea.  O Europă mai democratică şi mai transparentă. Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007. bugetul 30 . întărind totodată şi dimensiunea socială a UE. inclusiv procedurile privind adoptarea şi revizuirea acestei Constituţii). De asemenea. Tratatul Constituţional consolidează procesul integrării europene. România participase anterior. Tratatul de reformă a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către şefii de stat/de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai UE. în calitate de stat candidat. a diversităţii instituţionale. şi Tratatul Comunităţilor Europene (TCE). el consolidează piaţa internă unică.  Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European. 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona. care îşi va păstra denumirea. şi care a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional. în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat. la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului Constituţional(TC). Deşi reprezintă un text care reflectă un compromis. Din perspectivă istorică. culturale şi lingvistice. la Roma.

Alături de rolul consolidat al Parlamentului European. introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene. în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri. un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. care reprezintă statele membre. pentru mai clară odată cu clasificarea competenţelor. reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.  Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit. reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene. ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate. a statelor membre şi a populaţiei. prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare. calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi.  O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor. implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.  O Europă mai eficientă. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre.  prima dată. 31 . astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient.  Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice.Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul. cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate. Începând din 2014. în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii).  Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European. posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.  O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene.

ajutor umanitar şi sănătate publică au.  Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. valorilor. 32 . printre care politica energetică. libertăţii. solidarităţii şi siguranţei. ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. care promovează valorile Uniunii. În mod special. de asemenea. sport.  Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate.  O Europă a drepturilor. garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni. Noile prevederi în materie de protecţie civilă. prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. serviciile de interes general. economică şi socială a cetăţenilor europeni.  Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. se subliniază solidaritatea în domeniul energiei. economice şi sociale. ajutor umanitar. cercetare.  Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”. politică comercială. securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). De asemenea. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume. coeziune teritorială. spaţiu. securitate şi justiţie. sănătatea publică. turism şi cooperare administrativă. O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea. Tratatul se referă şi la alte domenii. politice. schimbările climatice. introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european.  Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Se referă la drepturi civile. precum şi libertatea politică. Într-o anumită măsură.

 Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea. Comisia Europeană. deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni 33 . care se va baza. bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale.  Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii. Consiliul. coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. pe triunghiul Parlament. politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial. astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni. în acelaşi timp. ceea ce îi va întări puterea de sprijinul necesar. Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona? • Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Comisie. va creşte impactul. coerenţa şi transparenţa instituţiilor. Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele). iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Consiliu. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic. Vor exista şapte instituţii: Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ. care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei. facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre. Altfel spus.  negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale. respectând. Consiliul european. De asemenea.  Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.  Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice. Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. umanitar. cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa. Cu toate acesta.  Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant Uniunea va avea o personalitate juridică unică. în continuare. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice. Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul de decizie. cel de Preşedinte al Consiliul european. În practică. • Consiliul european. în 2014. la rândul său. votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat. care reflectă dubla legitimitate a Uniunii. devine. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Comisia Europeană are ca principală misiune promovarea interesului general european. Noua modalitate de calcul va fi completată de un mecanism similar „compromisului de la Ioannina”. va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei. Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional. Consiliul trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a obţine. introducerea. fără a primi însă noi atribuţii. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre. a votului cu dublă majoritate al statelor membre ale UE (55%) şi al populaţiei (65%). Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96. o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi. Consiliul va decide cu majoritate calificată. într-un interval de timp rezonabil. odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Este creat totuşi un nou post. imigrarea sau cultura). care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor. în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Într-o asemenea situaţie. În primul rând.decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei. Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. cum ar fi votul în unanimitate. • Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. 34 . colegiul va fi format dintrun număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18. Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului european şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului. care ar trebui să permită unui număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie. cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură. Ulterior. începând din 2014. o instituţie a Uniunii.

joacă un rol important în funcţionarea acesteia. va prezida și Consiliul „Afaceri externe”. În plus. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona.De asemenea. coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată. din moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze. Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale. sunt introduse și alte drepturi suplimentare. Prin urmare. trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat. politice. format din funcţionari ai Consiliului. În plus. va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. mai ales în materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale. va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă. UE va dispune de un ansamblu de drepturi civile. Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte. deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii. egalitate. va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) iar pe de altă parte. În plus. cetăţenie şi justiţie. În consecinţă. Tratatul de la Lisabona garantează aplicarea efectivă a Cartei drepturilor fundamentale. Carta grupează drepturile fundamentale în şase capitole mari: demnitate. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună. libertate. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. din punct de vedere juridic. Parlamentele naţionale Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care.  Tratatul de la Lisabona face progrese semnificative în materie de protecţie a drepturilor fundamentale. ci şi pentru statele membre. solidaritate. Celelalte instituţii Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. deschizând calea aderării UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. bioetica şi dreptul la o bună 35 . precum protecţia datelor cu caracter personal. care nu apăreau în Convenţia europeană a drepturilor omului. nu doar pentru UE şi instituţiile sale. Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia. economice şi sociale care vor fi obligatorii.

36 . Europa se va putea exprima cu mai multă fermitate în domeniul relaţiilor sale externe. Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică. Uniunea Europeană. comerţul. pentru prima dată. ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale. dezvoltarea. Îmbinând diversele componente ale politicii externe. principiile egalităţii şi solidarităţii. Intervenţia UE va avea un impact şi mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european pentru acţiune externă. respectiv diplomaţia. pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire. văzută ca un întreg. Pentru a menţine libertatea. Carta reafirmă măsuri importante vizând eliminarea discriminării pe motiv de sex. statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de energie. care vor avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al Consiliului European. menţionează şi drepturile sociale aplicate întreprinderilor. securitatea şi prosperitatea pe tot continentul. În acelaşi timp. care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. statul de drept. Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi organizaţiile din întreaga lume. schimbările climatice. libertăţile fundamentale şi drepturile omului. respectarea demnității umane. este singura care poate oferi soluţii la aceste probleme. dezvoltarea durabilă. Tratatul de la Lisabona introduce. competitivitatea economică şi terorismul. precum şi a unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate. În contextul globalizării.  Prin Tratatul de la Lisabona. de a negocia şi de a iniţia acţiuni colective – altfel spus. Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante. Prin urmare. Acesta se va sprijini pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant. rasă şi origine etnică.  Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia. securitatea. Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. de exemplu dreptul muncitorilor de a fi informaţi. dreptul la grevă. Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional. UE va putea să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate. o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.administrare. dându-i posibilitatea să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale.

admiţând că aceasta face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. alături de Curtea Europeană de Justiţie. procedură care consolidează rolul de colegiuitor al Parlamentului European. mai transparent şi mai democratic în domeniul comun al libertăţii. la aplicarea corectă a deciziilor. Aceste schimbări vor facilita crearea unui proces decizional mai complet. pe deplin. justiţiei şi securităţii.  Tratatul de la Lisabona va contribui la consolidarea democraţiei şi a transparenţei. întrucât o serie de acte juridice vor fi adoptate prin codecizie. rolul atribuit Parlamentului European şi Curţii Europene de Justiţie fiind limitat. Până în prezent. În acest sens. al dreptului penal şi al cooperării administrative. La rândul lor. securitatea şi justiţia la nivel comunitar şi va facilita derularea. În acest context. a unor acţiuni mai complexe. Tratatul de la Lisabona va avea o influenţă considerabilă asupra normelor actuale care reglementează libertatea. aspectele importante din acest domeniu erau reglementate prin decizii adoptate în unanimitate de către Consiliu. mai transparente şi mai democratice.Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume. iniţiativele legislative bazate pe iniţiativele a cel puţin un sfert din statele membre vor fi în continuare posibile în domeniul cooperării poliţieneşti. libertate şi securitate. Comisia Europeană îşi va asuma. Cu toate acestea. Tratatul de la Lisabona abordează şi problema politicii de securitate şi de apărare comună. Curtea de Justiţie va beneficia de competenţe sporite pentru a garanta aplicarea corectă a Cartei. este introdusă şi o „clauză de solidaritate”. prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să acționeze în comun în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist. rolul de gardian al Tratatelor şi va veghea. mai eficient. mai legitim. întrucât va elimina blocarea frecventă a propunerilor datorată regulii unanimităţii. Acţiunile întreprinse de UE vor fi facilitate prin eliminarea separării domeniilor politice autonome – cunoscute şi sub numele de „piloni” – care definesc structura instituţională existentă în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.  Tratatul de la Lisabona garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. 37 . iar principiul adoptării deciziilor cu majoritate calificată va fi extins la Consiliu. mai legitime. de către UE. parlamentele naţionale vor avea un rol mai important în examinarea şi emiterea de opinii privind aspectele legate de justiţie.

totodată.5. crearea şi funcţionarea unui sistem propriu de guvernare asupra rezidenţilor. obligaţia de a respecta standardele. acum. 2002. cât şi aspecte de natură economică sau politică. procedurile şi alte prevederi stabilite prin reglementări internaţionale). În plus. coeziunea economică. este inclus în obiectivele UE principiul coeziunii teritoriale. cu alte cuvinte. care să pună sub semnul întrebării noţiunea de suveranitate (de exemplu. statul şi organizaţia internaţională. Statul poate fi definit drept acea entitate fizică şi juridică caracterizată prin cel puţin patru atribute (J. d) legitimitate. în înţelesul clasic al termenului. 38 . pentru prima dată. în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică prezenţa primei trăsături. c) independenţă din punct de vedere politic şi juridic. UE – stat sau organizaţie? A răspunde la întrebarea „ce este Uniunea Europeană”. Ceea ce trebuie reţinut este că nici una din aceste calităţi nu apare ca absolută. respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a autorităţii şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv. independenţa unui stat nu va rămâne intactă în condiţiile presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior. se va aplica. capitalurilor şi bunurilor. Tratatul de la Lisabona consolidează. aşa cum sunt apar ele definite conform actualelor norme ONU. McCormick. dar nici o organizaţie internaţională. socială şi teritorială în cadrul Uniunii Europene. potrivit căruia UE acţionează doar atunci când rezultatele pot fi mai uşor obţinute la nivel comunitar decât la nivel naţional. se dovedeşte a fi mult mai complicat decât ne-am putea imagina. 2): a) teritoriu clar demarcat prin graniţe şi controale ale mişcării persoanelor. iar nivelul de legitimitate al unui stat va varia în funcţie de modul în care proprii cetăţenii respectă autoritatea guvernului respectiv. p. Pentru a argumenta acest lucru vom prezenta pe rând elementele caracteristice celor două entităţi. 2. Tratatul de la Lisabona atribuie un rol mai important regiunilor. Căci UE nu este un stat. precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul aceloraşi limite fizice. asupra persoanelor şi resurselor din interiorul graniţelor. Principiul subsidiarităţii. b) suveranitate asupra acestui teritoriu. inclusiv la nivel local şi regional.

De exemplu. exprima supremaţia suveranilor – respectiv a conducătorilor unei ţări faţă de populaţia guvernată. pe fondul unor noi modele de emigraţie (de la turismul în masă la mişcările de persoane angajate de companiile multinaţionale). galiţieni. precum şi nevoia de a răspunde unor probleme transfrontaliere. limbă şi cultură comune. justiţie.  Noţiunea a dobândit o accepţiune normativă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. precum poluarea. aragonezi. ca urmare a intensificării nevoilor comerciale. În vreme ce statul reprezintă o entitate politică şi juridică. cantabrieni.  mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg în direcţia solicitării independenţei. .În interiorul unui stat. 1966). exprima supremaţia respectivilor suverani faţă de conducătorii altor ţări. pot exista una sau mai multe naţiuni. ştiinţă şi comunicaţii. suveranitatea a apărut în secolele XV – XVII.1 Suveranitate versus guvernare globală Suveranitatea reprezintă un concept care a suscitat şi continuă să suscite dezbateri aprinse:  După cum au arătat unii autori (Hinsley. respectiv andaluzi. basci. puterea statelor este în continuă descreştere şi asta deoarece:  creşte gradul de complexitate al economiei mondiale. uneori naţiunile pot coincide cu statele. în mod convenţional momentul putând fi plasat în timp după Conferinţa de pace din Westphalia (1648).pe de altă parte.pe de o parte.  revoluţia din tehnologie. McCormick (2002) consideră că. ca o noţiune cu două înţelesuri: . 39 . cele mai multe state găzduiesc însă diferite grupări naţionale (ceea ce face ca diferenţele dintre state să devină mai puţin clare).  creşte mobilitatea persoanelor. 2. pe de altă parte. catalani. pe fondul amplificării efectelor generate de globalizarea economiei mondiale. de securitate şi de capital. castilieni. Deşi. navarezi şi valencieni. respectiv în mediul internaţional. Spania este un stat a cărui populaţie este formată din mai multe naţiuni. impun noi reglementări. prosperitate şi apărare a drepturilor umane.  statele se dovedesc în anumite situaţii incapabile să răspundă nevoilor de securitate.5. suveranul declarat şi recunoscut ca atare neacceptând alţi egali în rândul populaţiei aflate în interiorul ţării respective. în ultimele decenii. naţiunea reprezintă un grup de persoane unite printr-o istorie. suveranii recunoscuţi ca atare neacceptând existenţa unor superiori în afara graniţelor. care a urmat războiului de 30 de ani.

normele Westphaliene au guvernat efectiv practicile internaţionale este însă discutabilă. Aşa de pildă. în diferite situaţii. Măsura în care ulterior. . astfel încât scrisorile să poată fi trimise şi primite şi dincolo de graniţe. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o dublă conotaţie. Acest lucru se poate întâmpla numai în măsura în care statele cad de acord să cedeze o parte din competenţe unui organism independent.din nevoia reală de a guverna mai eficient în interiorul unui stat şi necesitatea unei guvernări globale pare a nu mai fi decât un pas. Cu alte cuvinte. 1999) să vorbească despre aşa-numita „ipocrizie instituţionalizată”. În concluzie.a spune despre un stat că e suveran înseamnă a emite judecăţi privind poziţia sa juridică în plan internaţional. respectiv pentru a acţiona cu adevărat în mod suveran. un stat trebuie să fie de acord să cedeze o parte din suveranitate. demonstrând pe de o parte capacitatea de a acţiona în plan intern şi. de o mai mare sau mai mică extindere. precum capacitatea de a acţiona într-un anumit mod. ceea ce l-a determinat pe unii autori (Krasner. deşi clamau existenţa suveranităţii şi necesitatea respectării ei nu ezitau să intervină unii în afacerile altora. că un stat. Brown (2001. deţinut sau nu de un stat în plan internaţional cât şi ca o înmănunchere de puteri şi capacităţi. Un exemplu poate explica mai bine ce anume însemnă acest lucru şi faptul. De observat că. Între necesitatea cedării unor prerogative suverane . p. pe de altă parte. de vreme ce suveranii. acest lucru implicând existenţa unor competenţe. Cu toate acestea ar fi o eroare să privim procesul guvernării globale ca fiind unul care treptat va include toate domeniile vieţii internaţionale sau toate regiunile lumii.  C. puteri distincte. la fel cum nu trebuie pus nici semnul egal între guvernarea globală şi guvernul global. cu alte cuvinte. capacitatea de a controla tranzacţiile transfrontaliere. exercitarea acestor puteri în mod eficient nu se poate realiza decât în anumite condiţii. cele două noţiuni fiind evident diferite (un 40 . cât şi a unui concept politic: .statul este suveran şi din punct de vedere politic. Un asemenea serviciu nu va putea funcţiona eficient decât în condiţiile în care va exista o cooperare liber consimţită cu alte state. faptul că statul respectiv nu este colonie sau parte a unui sistem suzeran. 128) consideră că suveranitatea presupune atât existenţa unui statut juridic. suveranitatea poate fi privită atât ca un statut juridic. respectiv în măsura în care statele lumii sunt dispuse să coopereze în plan internaţional şi să-şi partajeze suveranităţile. una din puterile suverane ale unui stat este aceea de a avea un serviciu poştal. oarecum paradoxal. pentru a fi şi. pentru a-şi întări puterea de acţiune trebuie să renunţe la o parte a prerogativelor sale.

în cel comercial). nu este foarte uşor de etichetat UE ca fiind un organism interguvernamental. ci sunt numiţi sau aparţin unui organism din oficiu (ca de exemplu. din cel puţin trei categorii de motive:  instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a concepe politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu. Pe de altă parte. este ordonată şi guvernată pornind de la anumite norme. în funcţie de mărimea populaţiei. agriculturii. iar în domeniile în care UE are autoritate. cele mai multe decizii se iau folosind un sistem de vot ponderat. Parlament). Unii analişti (Keohane şi Hoffman. membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai guvernelor naţionale). în care cele mai multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre liderii statelor membre. La prima vedere. Dezbaterile au fost îndelungate şi au avut în vedere problema puterii cedate de către guvernele naţionale către instituţiile comunitare (Comisie. ca întreg. UE pare a fi o organizaţie internaţională standard. deasupra statelor. legislaţia comunitară este mai presus de legislaţia naţională.proces versus o instituţie). nu trebuie niciodată exagerat modul în care lumea. supranaţional sau o combinaţie a celor două niveluri.  în anumite domenii (de exemplu. care dobândeşte autoritate independent de acestea. pp. în domeniul concurenţei. 1970. respectiv o asociere voluntară de state. se trece în fapt de la nivel interguvernamental la nivel supranaţional. Planul supranaţional implică existenţa unor forme de cooperare în cadrul cărora se creează un nou nivel de autoritate. Evident. Ca atare. alţi analişti (Lindberg şi Scheingold. 1990) au făcut observaţia că interguvernamentalismul şi supranaţionalismul nu sunt decât două extreme ale unui proces continuuu sau ale unui joc cu sumă nulă. Atunci când cooperarea duce la transferul autorităţii către instituţiile respectivei OI. cu puteri reduse în a impune aplicarea reglementărilor. Un organism supranaţional se ridică dincolo de interesele de grup / individuale ale statelor membre şi ia decizii în funcţie de interesele tuturor. respectiv creşterea caracteristicilor supranaţionale implicând pierderea anumitor trăsături specifice suveranităţii. UE apare a fi mult mai mult decât o organizaţie. La o analiză mai atentă însă. nu în transferarea ei de la nivelul statelor la nivelul 41 .). UE are autoritatea de a negocia în numele celor 27 de membri.  membrii săi nu sunt egali ca putere. majoritatea membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct aleşi. 94-95) au descris UE drept un „experiment în manifestarea în comun a suveranităţii. politicii regionale etc.

unor instituţii supranaţionale”, subliniind că nu orice câştig la nivelul UE înseamnă o pierdere la nivel naţional şi că relaţia dintre UE şi statele membre este mai degrabă una simbiotică, nu competitivă.

42

CAPITOLUL 3. POLITICILE COMUNE ALE UE

3.1. Politici publice vs. politici comune

Ori de câte ori un candidat sau un partid participă la alegeri, ei vin în faţa alegătorilor cu o listă de idei şi propuneri menite să răspundă nevoilor şi solicitărilor exprimate de electorat. După alegeri, în mod ideal raţionând, învingătorii vor guverna pe baza acestor programe, care vor constitui ulterior miezul politicilor lor. Cu alte cuvinte, avem, pe de o parte, în perioada pre-electorală, dezbateri privind „platformele” sau „programele” electorale şi, pe de altă parte, în perioada post-electorală, modalităţile concrete prin care guvernele îşi exprimă şi îşi pun în practică opţiunile, prin intermediul legilor, regulamentelor, normelor etc. În cadrul oricărui sistem democratic, dezbaterile privind modul în care sunt concepute şi implementate aceste politici publice la nivel naţional ocupă un spaţiu larg, acest lucru fiind vizibil chiar şi în cele mai stabile, predictibile şi instituţionalizate sisteme de guvernare. La nivelul UE, dezbaterile devin cu atât mai complicate, cu cât structura de guvernare a UE este diferită de cea specifică statelor membre, iar UE este un organism în continuă mişcare, balanţa puterii între instituţiile comunitare şi statele membre modificându-se în timp. Politicile publice includ poziţiile adoptate de guverne, precum şi acţiunile întreprinse de către acestea în mod deliberat şi/sau conjunctural, ca răspuns la problemele şi nevoile societăţii guvernate. Ca atare, într-un sistem democratic putem considera alegerile electorale şi opinia publică drept „input-uri” ale politicilor, iar politicile publice propriu-zise drept rezultate („output-uri”). Cu toate acestea, chiar dacă sursele şi parametrii puterii în UE s-au modificat, nu există îndoieli în privinţa faptului că tendinţa sesizabilă este de creştere a autorităţii UE. De la domeniul cărbunelui şi a oţelului, au fost transferate treptat noi puteri UE (gradele de intensitate fiind diferite în funcţie de domeniu), în momentul de faţă fiind acoperite arii diferite, precum cele economice, sociale, de mediu etc. În anii ’80, pe fondul deciziei de realizare a pieţei unice, Uniunea a fost cuprinsă de o adevărată „frenezie reglementară” care a dus în cele din urmă la discuţii privind necesitatea unor intervenţii considerate a fi excesive. Pentru ca Bruxelles-ul să nu mai intervină în domenii fără semnificaţie la nivel comunitar, Tratatul de la Maastricht aduce în prim-plan conceptul de „subsidiaritate”. 43

În ciuda aşa-numitului proces de „europenizare” a procesului politic şi în ciuda temerilor permanent exprimate de anumite ţări privind pierderea suveranităţii, UE nu are încă puteri directe în domeniul implementării politicilor iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse. Evident, Uniunea nu poate interveni în mod legitim decât în domeniile prevăzute prin tratate. Limitarea ariei de acţiune reflectă opoziţia între cele două opţiuni fundamentale, interguvernamentalismul, care sprijină conservarea suveranităţii statelor membre şi acţiunea concertată a statelor naţiune, şi federalismul, care susţine necesitatea apariţiei şi dezvoltării de organisme supranaţionale, într-un context al suveranităţilor în continuă modificare. Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea (Pierre Le Mire, 2003). Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţele naţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelor în plan naţional, pe fondul apropierii legislative, în diferite domenii punctuale. În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât în sensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice, în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite), etc. În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării legislative (de pildă, în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea albă, privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau fitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă). În cei peste 50 de ani de existenţă, Comunitatea a elaborat un corpus legislativ impresionant şi coerent; este vorba de acquis-ul comunitar, care ia forma textelor decise în comun dar şi a jurisprudenţei (domeniu în care Curtea de Justiţie are nu numai dreptul de a soluţiona litigii dar şi de a crea drept).

44

În mod progresiv. adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor participante către schimburile comerciale şi concurenţa internaţională. dincolo de consacrarea principiului subsidiarităţii. Treizeci de ani mai târziu. de coeziune economică şi socială şi de cercetare-dezvoltare. Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică care se creează între elita politică şi cea economică. de exemplu. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă comportamentul actorilor economici. depinzând însă în cele din urmă de deciziile politice ale acestora. parametrii lor interni suferă modificări care necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine. Tratatul de la 45 . a mediului. Dar. socială. în cele din urmă. Presiunile economice venite dinspre statele membre. deşi vor influenţa deciziile şi politicile comune ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă. formare şi cultură). adâncirea procesului de integrare. fie ele firme multinaţionale. trecând prin uniunea vamală. fiind reprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele economice. actualul art. cât şi pe cea politică. actorii instituţionali constituindu-se în grupuri de interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese. astfel încât să nu se transforme într-o frână pentru procesul de integrare. care vizează în principal economiile statelor membre. private sau de stat. Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot fi atinse obiectivele comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării interguvernamentale (ceea ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implică existenţa unui număr important de politici comune şi. gestionarea în comun a suveranităţii). educaţie. 4) adaugă noi competenţe UE. 3 A. care însoţeau unul din cele mai importante transferuri de competenţe în profitul Comunităţii: politica agricolă. deci. elementul esenţial. regimul fuziunilor şi achiziţiilor etc. reţele transeuropene. mărind numărul domeniilor de intervenţie la 25 (ca. cea dintâi fiind important să manifeste deschidere şi spirit vizionar. Actul Unic adaugă cinci noi domenii: politica monetară. Tratatul CEE se limita la a institui trei „politici comune”. politica de întărire a competitivităţii în industrie. piaţa unică. politica în domeniul transporturilor şi politica comercială. Tratatul de la Maastricht (în special art.3. precum şi de existenţa unei viziuni comune în ceea ce priveşte viitorul. Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior. uniunea economică şi monetară. În 1957.2 Politicile comune ale Uniunii Europene Politicile comune susţin atât integrarea economică.

Ambiguitatea noţiunii se reflectă în practica comunitară prin diversitatea expresiilor utilizate.  Caracteristici – politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în procesul de integrare (guvernele statelor membre. respectându-se procedurile prevăzute de acestea. oameni de afaceri sau alte grupuri. să urmărească atingerea unor obiective comune şi să servească. politica socială. ca de exemplu. sunt luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate de fiecare din statele membre. sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate. 46 . în domeniul concurenţei. măsuri. „încurajare” fără a menţiona însă şi calificativul de „politici comune”. inclusiv liniile directoare şi actele juridice bazate pe tratate. Formularea politicilor comune de către instituţiile comune trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi comune. grupuri de interes. unor interese comune. Deciziile privind politicile comune fundamentale. „promovare”.politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli. în vreme ce politicile comunitare sunt cele care susţin şi completează politicile naţionale. care pun problema renunţării la anumite atribute ale suveranităţii. o politică (policy) reprezintă un set de planuri şi acţiuni agreate de guverne. majoritatea autorilor sunt de acord că politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de elemente esenţiale ale politicilor naţionale. linii de conduită propuse şi/sau adoptate de instituţiile comunitare. mediului etc.  Definiţie . Deciziile privind politicile comune derivate. prin „întărire”. instituţii comunitare etc. de la „politici comunitare”. Conform Macmillan English Dictionary.Maastricht face trimitere în termeni destul de ambigui la „măsuri”. la „acţiuni” sau „intervenţii” ale Comunităţii. în vreme ce politica (politics) reprezintă: (1) profesia unui politician. „politici” ale Comunităţii.  Politici comune sau comunitare? Deşi distincţia nu este foarte uşor de făcut.). iar ulterior ratificate de parlamentele naţionale. „contribuţii”.  Condiţiile apariţiei şi dezvoltării – politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care guvernele – părţi contractante într-un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai bine reprezentate decât prin politicile naţionale. partide politice. (3) studierea modului în care oamenii câştigă şi folosesc puterea politică (ştiinţa politică).  Clasificare: • politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează în mod egal condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre. în acelaşi timp. (2) o sumă de credinţe şi atitudini în legătură cu modul în care trebuie să acţioneze guvernele.

problema care se pune este cea a unui veritabil transfer de competenţe statale în beneficiul Comunităţii. C. de exemplu). pe fondul tendinţei evidente de creştere Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Dincolo însă de aspectul semantic. Acest ansamblu trebuie completat prin acorduri complementare. transporturile. rezultatul unor decizii de natură politică. statelor membre. Megret) fac distincţia între cele trei politici iniţiale. Ca urmare a acestui fapt. politica în domeniul transporturilor şi politica comercială). Teigen. Cu alte cuvinte. precum politica comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării. independente de abordările naţionale şi de simplu joc instituţional. în limba română (ca şi în limba franceză. Dincolo de aspectele terminologice. s-au manifestat numeroase ezitări terminologice. riscul confuziei terminologice este ridicat şi asta deoarece. Astfel. pe de o parte. Comisia. în special industria. termenul „politică / politici” este asociat cu jocul partidelor politice (politica partidelor politice) în vreme ce. Pentru toate subiectele importante. Dincolo de simpla „apropiere a legislaţiilor naţionale”. considerate „politici 47 . apar frecvent dispute juridice). Bruxelles-ul are o anumită strategie. pentru politica regională. la care subscriu statele membre reunite în cadrul Consiliului (de exemplu. agricultura. monetară. De la terminologie la tipologie Construcţia europeană reprezintă. putem considera că fundamentele juridice sunt aproape inexistente.• • politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări. Chiar dacă marea majoritate a analiştilor par a fi de acord cu acest lucru. aceasta din urmă fiind autorizată să stabilească reguli şi să conducă o politică proprie. H. frontiera apare între viziunile naţionale şi abordarea europeană. Dacă pornim de la faptul că în Articolul 3 al TR. Ca atare. industrială sau socială). anumiţi autori (P. prin care se instituiau cele trei politici comune (politica agricolă comună. în cele din urmă. anumite orientări permanente. în limba engleză. conţinutul termenului este altul: o politică (policy) reprezentând o strategie publică. în cele din urmă. în „rapoartele generale privind activitatea Comunităţilor”. nu există absolut nici o definiţie a „politicii comune”. problema este. în timp. Uniunea dispune de politici specifice anumitor domenii. în acest spaţiu de interferenţă. a căror eficacitate depinde de aria respectivă şi de procedurile utilizate. energia etc. cea a dezvoltării competenţelor comunitare (respectiv cele care revin Comisiei) în detrimentul competenţelor care revin statelor membre (ceea ce explică de ce.

prin Actul Unic cinci noi domenii devin de competenţa UE: politica monetară. într-un anumit număr de cazuri. din dorinţa de echilibru între realismul şi rigoarea analizei. formare. Prin Tratatul de la Maastricht. cultură etc. 3 şi confirmate prin articole specifice (art. educaţie. care reclamă în special unitate şi viteză de reacţie în procesul de decizie sau de negociere. 74 pentru politica transporturilor. C. caracterizate printr-un veritabil transfer de competenţe în profitul Comunităţii şi. Astfel. 131. politica mediului.). pentru domeniile în care numai UE poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. 48 . actualul art. numărul de domenii creşte la peste 20. 32 şi art. precum: creşterea competitivităţii industriale. 70). respectiv: • competenţe exclusive. Comunitatea acţionează adesea dincolo de textele legale. adăugându-se domenii noi. după cum am mai arătat. • competenţe partajate. competenţele comunitare s-au extins în noi domenii. prin „politicile comunitare” un simplu ancadrament al politicilor naţionale? Este totuşi de înţeles că. Totuşi. în practica comunitară există tendinţa de a nu face distincţia între cele două categorii de politici („comune” şi „comunitare”). grupând competenţele UE în trei categorii mari. pe de altă parte. că prin politici „ale Comunităţii” putem înţelege. 110 pentru politica comerciala – actualul art. cultură etc. coordonare sau complementare – precum politica industrială. „politicile comune”. actualul art. energie. formare profesională.comune” şi „politicile comunitare” sau cele „coordonate”. uniunea vamală sau politica monetară pentru zona euro. Este oare în acest caz posibil să se considere. reţele transeuropene. Tratatul Constituţional aduce un plus de claritate. micşorându-şi sau maximizându-şi competenţele în funcţie de situaţia concretă respectivă. Într-adevăr. Ca urmare a efectului de spill-over. art. • acţiuni de sprijin. Alţi autori (J. politica de coeziune economică şi socială şi politica de cercetare-dezvoltare. politica socială. pentru domeniile în care şi UE şi statele membre au dreptul de a legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic precum piaţa internă. educaţie. Gautron) consideră că această ultimă abordare nu reprezintă decât o adaptare inteligentă la realităţile politice şi economice. în practică. coeziune economică şi socială etc. transport şi reţele transeuropene. agricultură şi pescuit. 38 pentru PAC. politicile comune s-au limitat iniţial (în Tratatul CE) la cele trei politici consacrate prin art. pe de o parte. precum politica în domeniul concurenţei. urmare a principiului originar conform căruia Comunitatea nu dispune decât de competenţe exprese. politica comercială comună. generate de renunţarea la suveranitate consimţită de statele semnatare ale Tratatelor de Aderare.

situaţie în care. cel puţin în ceea ce priveşte politica pieţelor (organizarea comună de piaţă). Toate aceste abordări de natură diferită demonstrează totuşi caracterul extrem de pragmatic al construcţiei europene şi existenţa unei game diverse de intervenţii comunitare. care marchează gradul de avans atins în procesul integrării. la veritabile politici comune. pe de o parte. separă competenţele Uniunii în trei categorii mari: competenţe exclusive.generată tocmai de nevoia de simplificare şi clarificare inclusiv în acest domeniu. Pe o poziţie similară se plasează şi politica monetară care. Modalitatea de clasificare propusă de Tratatul Constituţional . Politica agricolă comună este şi ea considerată a fi una extrem de integrată. ca de un arbitru. În funcţie de domeniul în discuţie. de la simpla apropiere a legislaţiilor. Tratatele prevăd posibilitatea luării deciziilor prin vot cu majoritate simplă. oricum ar fi prezentată realitatea. trăsătura specifică politicilor comune o reprezintă diversitatea. pe de altă parte. prezintă caracteristicile unei politici comune. Comisia şi Parlamentul. Între cei trei. Aşa de pildă. 2003. după cum sublinia Le Mire (Pierre le Mire. asistaţi de Curtea de Justiţie. la care adaugă. le Mire. 3. puterile sunt repartizate relativ echilibrat. partajate şi de sprijin (complementare). O altă modalitate de clasificare (P. politica externă şi de securitate comună şi politica de apărare.3 Mecanisme decizionale Din perspectiva mecanismelor decizionale. Consiliul. politica de coordonare în domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă şi. • politicile coordonate care se întâlnesc în domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă. în capul listei se plasează politica comercială. în cadrul unor proceduri care s-au multiplicat pe măsură ce procesul de integrare a avansat (în special în ceea ce priveşte gradul de participare al Parlamentului European). Cea mai importantă parte a jocului instituţional se poartă între trei actori principali. fiecare actor având propria sa partitură. tratatele definesc modalităţi şi proceduri decizionale diferite: 49 . 2003).Acestor trei domenii li se adaugă: • domeniul politicii externe şi de securitate comună. Pe de altă parte pot fi avute în vedere şi aşa numitele politici „coordonate” care se caracterizează prin partajarea competenţelor şi prin complementaritate în definirea acţiunilor. politică care reflectă competenţele exclusive ale Comunităţii (cu posibilitatea încheierii de acorduri mixte). p 219) are în vedere gradul de avans atins în domeniul integrării. calificată sau cu unanimitate.

fiind astăzi păstrată pentru foarte puţine domenii. Procedura de consultare o A fost specifică manierei iniţiale de adoptare a deciziilor. sporind pentru aceasta rolul care revine PE). oferind PE un rol mai important. mediu. Comisia este delegată să decidă singură. în ciuda variaţiilor destul de numeroase (pot fi identificate peste 20 de modalităţi diferite). o Tratatul de la Nisa propune renunţarea la această procedură pe măsura adâncirii procesului integrării europene. 2. sporeşte semnificativ rolul PE în cadrul procesului decizional. În linii mari. ceea ce oferă PE posibilitatea să amendeze propunerile acesteia sau poziţia iniţială a Consiliului. reprezintă o formă mai evoluată de adoptare a deciziilor. procedura de codecizie este astfel structurată: • Dacă PE şi Consiliul cad de acord asupra propunerii Comisiei. de pildă. cercetare. 50 . o Presupune existenţa a două lecturi ale propunerilor făcute de către Comisie. deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una. în ceea ce priveşte procedurile. 3. de pildă. o Pentru a putea ignora amendamentele PE. Principalele categorii de mecanisme decizionale: 1. două sau trei consultări cu PE (procedura de codecizie. aceasta este aprobată. două elemente esenţiale trebuie avute în vedere: – – în anumite situaţii. în cazul revizuirii preţurilor agricole. relaţii externe etc. Procedura de cooperare o Introdusă prin Actul Unic. oferind PE puterea de a decide pe plan de egalitate cu Consiliul.• • pentru luarea deciziei – variaţia esenţială rezidă în modalitatea de vot. o Se aplică în numeroase domenii: fonduri structurale. a dus la creşterea numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată. caută să asigure echilibrul între cei trei actori. pe care Consiliul le poate lua sau nu în considerare. o Această procedură se aplică. Consiliul are nevoie de unanimitate. o Tratatul de la Amsterdam modifică procedura de codecizie în sensul simplificării. o Rolul Parlamentului European (PE) este doar consultativ: PE emite o opinie sau propunere de amendare a iniţiativelor legislative. Procedura de codecizie o Introdusă prin Tratatul de la Maastricht.

ca de pildă în cazul politicii de cooperare şi dezvoltare. în caz de dezacord.• Dacă există un dezacord. cultură. intermedierea şi punerea în aplicare a politicilor. coordonarea politicilor şi transguvernamentalismul. descriind cinci modalităţi de elaborare a politicilor. guvernarea la multiple nivele. cu votul majorităţii membrilor. fiind prevăzute însă şi excepţii în ceea ce priveşte cooperarea cu ţările ACP (Africa. articolul 71 (fostul art. Caraibe. H. Pentru multe din situaţiile prevăzute în tratate sunt menţionate şi derogări. Astfel. propunerea nu este adoptată. • Se aplică în numeroase domenii: libera circulaţie a lucrătorilor. Rolul important care revine Consiliului de Miniştri în procesul de negociere şi decizie. reţele trans-europene etc. dar aliniatul trei prevede o derogare. dezvoltate între statele membre şi Comunitate). a fost definită în linii mari încă din anii ’60 şi constă în următoarele: • • Rolul important care revine Comisiei Europene în elaborarea. se convoacă un comitet de conciliere format din reprezentanţii celor trei instituţii. a. de regulă. respectiv metoda comunitară şi metoda interguvernamentală. pentru politica în domeniul transporturilor. 179 (fost art. • Dacă Consiliul nu acceptă amendamentele. 189 C). Deşi. PE poate fie să accepte poziţia comună a Consiliului. Pacific) sau cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale (situaţie în care intră în funcţiune mecanisme de cooperare specifice. Procedurile pot varia chiar şi în cadrul aceleiaşi politici. 51 . 75) al Tratatului impune recursul la procedura de cooperare prin art. respectiv: metoda comunitară. sănătate. pentru care art. de pildă. fie să o respingă sau să o amendeze. în funcţie de obiectivele sau tipul de acţiune prin care se intervine. Metoda comunitară (regăsită. în cazul PAC). majoritatea autorilor consideră că există două categorii mari de proceduri prin care sunt generate politicile comune. educaţie. după care PE şi Consiliul votează acordul realizat/poziţia comună. 130 W) impune procedura de cooperare (art. în principal prin cerinţa asigurării unanimităţii în cadrul Consiliului atunci când dispoziţiile prevăd că „afectează grav nivelul de viaţă şi de ocupare a forţei de muncă în anumite regiuni ca şi modul de utilizare al echipamentelor”. protecţia consumatorilor. 252) în cazul măsurilor necesare atingerii obiectivelor. reglementarea. Wallace (2004) rafinează analiza. 252 (fost art.

Consiliul intervine în calitate de forum de dezbatere (sensul discuţiilor fiind de regulă orientat spre atingerea unor standarde cât mai înalte) şi adoptă o poziţie comună. După cum se pronunţă şi H. membre în Consiliul de Miniştri. 34). naţional şi regional. în parteneriat cu autorităţile locale şi regionale. pe abordările bazate pe reţele. Wallace. sub presiunea autorităţilor locale şi regionale. negociază bugetul şi alocările structurale. coaliţii şi alianţe” (H. în care fluxurile financiare puteau genera noi relaţii politice: • • • • Comisia. b. intervenţia sa fiind decisivă. 52 . Posibilităţi extinse pentru actorii economici şi sociali de a influenţa forma şi conţinutul reglementărilor (obligaţia de a consulta Consiliul Economic şi Social). „literatura referitoare la acest model de reglementare a fost marcată de accentul pus pe grupurile de interese. Wallace.• • Parlamentul European are posibilitatea de a interveni şi a influenţa procesul de decizie. p. Curtea Europeană de Justiţie intervine pentru a impune autoritatea legală în respectarea deciziilor comunitare. se constituie într-o sursă suplimentară de presiune pe lângă factorii politici regionali. Curtea Europeană de Justiţie garantează interpretarea şi aplicarea corectă a deciziilor. • • • Parlamentul European are un rol important. Implicaţia directă era faptul că politicile interne ale statelor membre erau parţial reformulate. Parlamentul European. actor important în procesul de concepere al programelor. Autorităţile locale şi regionale au posibilitatea să fie implicate în procesul decizional comunitar (începând cu anul 1993) ca parte în Comitetul Regiunilor. pe fondul nevoii de eliminare a barierelor de orice fel existente între economiile statelor membre în procesul de dezvoltare a pieţei unice. Reglementarea s-a dezvoltat ca model de politică alternativă în anii ’70 – ’80. pentru a marca deschiderea spre contacte tot mai strânse între nivelurile de guvernare comunitar. prin parlamentarii europeni. pe factorii corporatişti. în special în legătură cu politica fondurilor structurale. Guvernarea pe multiple niveluri s-a impus începând cu mijlocul anilor ’80. 2004. • • Comisia este cea care face propuneri de armonizare tehnică şi standardizare. Guvernele. de lobby. dar şi prin faptul că au posibilitatea de a avea propriile reprezentanţe la Bruxelles. ca o consecinţă a procesului politic în UE. c.

e. au permis elaborarea unei adevărate politici în cazul mediului. în cazul unei cooperări intense fiind de preferat termenul de transguvernamentalism. Implicarea unui cerc distinct de factori politici cheie naţionali. Începând cu anii ’70. Rolul predominat al Consiliului de Miniştri în consolidarea cooperării. caracterizat prin: • • • • • • Implicarea activă a Consiliului European în stabilirea direcţiei generale. consultări care. Wallace (2004) îl consideră pe acesta potrivit numai pentru a sublinia cooperarea limitată dintre guverne. Rol limitat sau marginal al Comisiei. În cazul politicii externe şi de apărare. Rolul principal al UE (ca de exemplu în cazul politicii de ocupare a forţei de muncă) este de a permite compararea experienţelor naţionale. locale. Excluderea PE şi a CEJ în aria de desfăşurare a acestui tip de politici. trebuie amintit că. Experţii independenţi sunt implicaţi în calitate de promotori ai ideilor şi tehnicilor. dar şi pentru public. Comisiile specializate din Parlamentul European pot susţine diferitele abordări cu mai mult succes decât omoloagele lor naţionale.• Bugetul UE include sume tot mai importante pentru susţinerea coeziunii economice şi sociale. • • • • Comisia acţionează în calitate de creator de reţele de experţi. într-o atmosferă de brainstorming în locul uneia de negocieri. Comisia a promovat tot mai sistematic consultările între guvernele statelor membre pe diferite subiecte. H. nu cu scopul de a stabili un cadru unic comun. în cele din urmă. deşi majoritatea analiştilor preferă să utilizeze termenul de interguvernamentalism. sectoriale. nucleul îl constituie 53 . regionale. ci pentru a permite împărtăşirea de experienţe şi promovarea celor mai bune practici („best practices”). Transguvernamentalismul intensiv – reprezintă o formă mai slabă şi mai puţin restrictivă de elaborare a politicilor. Acest mod de abordare are în vedere folosirea experţilor şi utilizarea de argumente tehnice în definitivarea unei poziţii comune. În ciuda faptului că acest mod de abordare este considerat a reprezenta o formă slabă de cooperare. Coordonarea politicilor – are trăsături comune cu aşa-numita metodă OCDE45. în privinţa termenului propus. d. Lipsa de transparenţă a procesului pentru parlamentele naţionale. Aceste grupări sunt adesea convocate la nivel înalt în Consiliu. el s-a dovedit relativ eficient în cazul unor organisme precum NATO sau Agenţia Europeană pentru Spaţiu.

înşelătoare. […] Pasul numit implementare. • legitimarea politicilor. cu un secretariat care îşi avea sediul în cadrul Consiliului de Miniştri şi nu în cadrul Comisiei (Tratatul Constituţional modifică acest fapt). Din faza de implementare apar noi probleme politice. în continuare. elaborarea unei politici se desfăşoară în acest mod. Ele sunt introduse pe agendă într-o succesiune fără sfârşit. p. Edward J. 54 . De reţinut însă că această divizare este artificială şi. De fapt. foarte rar. Identificarea problemei se va face diferit în funcţie de valorile economice. din raţiuni didactice vom prezenta pe rând. Cu toate acestea. următoarele etape: • stabilirea priorităţilor sau a agendei.” (Carles E. de fiecare dată trimitere directă la realităţile Uniunii. de regulă. dar şi în funcţie de modul de implicare al guvernelor. cu început. cu părţi componente legate între ele în mod logic. Lindblom. • evaluarea politicilor. fiecare moment al acestui ciclu politic. Aceasta este în fapt şi cea mai frecvent uzitată modalitate de a studia procesul de elaborare a unei politici publice. • implementarea politicilor. făcând. în acelaşi timp. alături de reprezentanţii ministerelor de externe şi de apărare. în care se succed. ca şi cel numit întocmirea agendei se întrepătrund reciproc. • formularea politicilor. Woodhouse. în mod succint şi distinct. sociale şi ideologice specifice momentului respectiv. Ciclul politic la nivelul UE Pentru a studia anatomia procesului de elaborare a unei politici. cuprins şi sfârşit. ca atunci când „scrii o lucrare oarecare. o metodă extrem de populară presupune divizarea acestui proces în etape succesive şi analizarea ulterioară a fiecărei componente. 2003. 3. proces abordat sub forma unui ciclu.Consiliul European. 24). de vreme ce ea ar putea sugera că procesul de elaborare a unei politici se desfăşoară raţional şi coerent.4.1 Identificarea problemelor şi stabilirea agendei (a priorităţilor) Înainte ca orice alegere politică să fie făcută este necesară identificarea problemei de rezolvat.4. 3.

După identificarea problemelor prioritare. Evident. deciziile Curţii de Justiţie. iniţiative determinate însă de factori diferiţi precum opinia publică. datorită complexităţii şi diversităţii nevoilor şi priorităţilor celor 27 de state membre. răspunsul fiind dependent de modul în care stabilirea agendei reprezintă un fenomen reactiv sau proactiv. reactiv. se va realiza o ordonare a acestora în funcţie de nivelul lor de interes public şi politic. În cadrul UE. singurii decidenţi care pot fi influenţaţi de votul electoratului sunt membrii Parlamentului European. două instituţii care nu sunt direct alese şi deci nici direct responsabile în faţa alegătorilor europeni. ci şi pentru că acţionează în perspectiva unor alegeri viitoare. pe de o parte. stabilirea agendei poate deveni un proces proactiv în măsura în care anumiţi lideri politici (şefi de guvern.) impun anumite subiecte pe agendă. obiectivele politice ale UE sunt creionate de Consiliul European. presiunile interne şi externe (de pildă. există diferenţe semnificative între modul în care se stabileşte agenda la nivel european şi naţional. identificarea cauzelor dar şi a potenţialelor efecte implicate de alegerea uneia dintre posibilele alternative politice. precum şi evenimentele externe generează noi probleme de rezolvat. în măsura în care fenomenul de extindere a competenţelor în noi domenii (spillover). El este. care are adesea iniţiative politice în diferite domenii. este mult mai dificilă.  complexitatea şi extrema fragmentare specifică instituţiilor UE. care pot şi trebuie incluse pe agendă. partidul care a câştigat alegerile va impune anumite subiecte ca răspuns la nevoile opiniei publice. Preşedintele Comisiei etc. • la nivelul UE. iar aceştia au o influenţă limitată asupra întregului proces politic. nevoia de a răspunde absenţa unei coordonări efective la nivelul politicilor UE. pe de altă parte. identificarea problemelor şi formularea soluţiilor este ceva mai uşor de realizat.  •  55 . diferenţe generate de: rolul jucat de opinia publică: • la nivel naţional. precum şi în funcţie de modul în care pot fi identificate diferitele soluţii: la nivel naţional sau subnaţional. Cele mai semnificative prerogative decizionale revin însă Comisiei şi Consiliului de Miniştri. Cum se realizează acest lucru la nivelul UE reprezintă încă o problemă deschisă. • la nivelul UE. dar nu numai din dorinţa de a reprezenta voinţa publică. obligaţiile asumate prin tratate. iniţiativele personale ale unor lideri politici.

în stabilirea agendei de lucru la nivelul UE pot interveni variabile specifice.. 3. 56 . Astfel.unor probleme de securitate. • gradul în care diferitele presiuni politice. La nivelul UE. abordarea centrată pe stat (state centric aproach) – conform căreia principala sursă a politicilor o reprezintă mediul în care decidenţii politici îşi desfăşoară activitatea iar vectorul determinat în stabilirea agendei este chiar guvernul şi nu factorii externi. Modalităţi de stabilire a agendei la nivel naţional Cele mai multe studii din domeniul politicilor publice consideră că stabilirea agendei se poate realiza printr-una din următoarele trei modalităţi: 1. compusă din indivizi care îşi exercită influenţa prin diferite mijloace economice. precum cele din Balcani etc. abordarea pluralistă – conform căreia. în cazul PAC. În plus. care se manifestă la un moment dat în societate. 2. tehnice etc. în cazul politicii în domeniul mediului există diferite grupuri de interes care au folosit uneori UE pentru a ocoli chiar guvernele naţionale. precum: • gradul în care guvernele statelor membre sunt sau nu de acord să permită UE să exercite competenţele în anumite domenii. procesul decizional la nivelul guvernului este partajat între mai multe zone de putere. în definirea agendei sunt permanent avute în vedere şi obiectivele de bază ale UE. economice. Cea mai importantă poziţie în rândul acestora o ocupă chiar statele membre. influenţate de diferite grupuri de interes. elitistă şi cea centrată pe stat) capătă trăsături specifice: 1. stipulate în Tratatele fondatoare. interese apărate erau cele ale industriaşilor din ramurile cărbunelui şi oţelului. Ca atare. fiecare din cele trei modalităţi amintite anterior (abordarea pluralistă. stabilirea agendei se poate realiza conform abordării pluraliste în măsura în care diferitele grupuri de interes joacă un rol important în determinarea priorităţilor la nivelul UE. sesizate la nivelul statelor membre. necesită răspunsuri la nivelul UE. guvernul fiind în fapt suma tuturor acestor grupuri de interes concurente.  capacitatea de compromis manifestată de liderii politici în cazul unor nevoi adesea conflictuale ale statelor membre. financiare.. în cazul CECO.) sau existenţa unor procese specifice globalizării (criza din Asia de Sud-Est din 1997 şi Rusia din 1998). dar abordarea pluralistă are în vedere şi existenţa unor grupuri de interes mult mai specifice. influenţa fermierilor este considerabilă. abordarea elitistă – conform căreia procesul decizional este dominat de o elită a puterii. carismă etc. de status.

acest lucru se întâmplă arareori. studii) faptul că în sudul Italiei. Se consideră că. de exemplu. fie ca rezultat al conjuncturilor politice. 3. Aşa de pildă. un program care să-şi propună acest lucru. fie ca răspuns la diferitele semnale transmise de către opinia publică. precum şi costurile şi beneficiile implicate. dar şi să dobândească puteri sporite în altele. asupra sărăciei există abordări foarte diferite: sunt oamenii săraci pentru că nu au suficientă voinţă. la nivelul UE au fost create aşa-numitele Fonduri Structurale. Acest lucru implică un plan. desfăşurându-se departe de ochii publicului. ambiţie. sau poate pentru că sunt leneşi şi nu vor să muncească? Sau. procesul va deveni tot mai deschis şi democratic. poate pentru că există diferite bariere economice şi politice care îi împiedică să-şi îmbunătăţească viaţa? Deşi nu există o abordare unitară a acestui subiect. Într-o asemenea situaţie deficitul democratic derivă în mare parte din faptul că cea mai mare parte a întâlnirilor nu sunt transparente. abordarea poate fi centrată pe stat în măsura în care stabilirea agendei urmează şi este rezultatul procesului de integrare decis de către guvernele statelor membre.4. Formularea politicilor Odată ce o nevoie sau o problemă au fost identificate.2.2. fapt care a permis UE să se implice în noi domenii politice. Astfel. realizarea unor analize metodologice şi raţionale prin care să fie studiate cauzele şi dimensiunile problemei respective. ceea ce implică existenţa unor legi noi şi a unor resurse financiare corespunzătoare (a unor alocări bugetare distincte). prin alocarea de fonduri menite să le sprijine dezvoltarea. 57 . imaginaţie în a-şi îmbogăţi viaţa sau pentru că sunt împiedicaţi de mediul social? Sau poate pentru că nu sunt suficient educaţi. anterior acestui proces. cauzele sărăciei sunt altele decât în zonele industriale din Estul Germaniei. iar cele mai multe politici se aplică intuitiv. Abordarea logică şi cuprinzătoare implică. menite să reducă disparităţile economice dintre diferitele regiuni. abordarea poate deveni elitistă în măsura în care priorităţile sunt stabilite exclusiv de către lideri ai statelor membre sau de către membri ai Consiliului de Miniştri sau Comisiei Europene (instituţii nealese în mod direct). decizia de a semna Actul Unic a fost luată în mod conştient de liderii europeni. 3. În realitate însă. pe măsură ce forţa grupurilor de interes şi a Parlamentului European va creşte. în ciuda faptului că este de domeniul evidenţei (dar acest lucru a fost probat şi prin diferite cercetări. apare necesar a fi formulat un răspuns şi găsită o soluţie.

Distribuţia puterii în orice sistem de guvernare este adesea ambiguă. 4. poate fi complet deplasat pentru o alta. Cu atât mai mult. chiar pornind de la premisa că decidenţii sunt cuprinşi de cele mai bune intenţii. La nivelul UE. care este singura abilitată să iniţieze legi noi. 58 . chiar atunci când asemenea informaţii există. Acest lucru face ca decidenţii să fie adesea incapabili să înţeleagă problemele sau cauzele acestora. obstacolele generate de lipsa informaţiilor sau cantitatea insuficientă a acestora. a soluţiilor la diferitele probleme. Aşa de pildă. de pildă. rezonabil pentru o anumită persoană. un preşedinte francez conservator va avea o altă abordare decât un social-democrat suedez sau un socialist danez. calitatea procesului de guvernare este în mod decisiv influenţată de calitatea actorilor implicaţi. rolul principal în formularea politicilor revine Comisiei. se atinge foarte greu un punct comun în privinţa interpretării acestora. de modul în care funcţionarii administraţiei centrale îşi folosesc puterea în cadrul ministerului respectiv. vom descoperi puţine trăsături comune între un funcţionar valon. Nu este foarte uşor să identifici factorii care fac ca la un anumit moment dat. să asigure respectarea Tratatelor. obstacole legate de impredictibilitatea rezultatelor anticipate. obstacole legate de calitatea actorilor implicaţi. Alteori. politicile având adesea rezultate neanticipate. obstacolele generate de caracterul impredictibil al naturii umane. rolul Comisiei Europene va depinde mai puţin de „fişa postului” preşedintelui şi mai mult de personalitatea acestuia. de concepţiile acestora.Pot fi identificate diferite obstacole care se interpun în calea formulării raţionale a unei politici. Alegerea celei mai bune alternative va fi influenţată de existenţa concepţiilor personale. În cadrul UE. moral. inconstanţa ei. un fermier irlandez sau un şomer francez. 5. pe de o parte pentru că şi Constituţiile pot fi subiect de interpretări diferite dar şi pentru că. pe de altă parte. şi asta nu numai datorită valorilor ideologice diferite dar şi datorită nevoilor diferite ale alegătorilor din ţările lor. printre care: 1. Ceea ce poate părea logic. dar şi de valorile sociale şi ideologice pe care le împărtăşeşte respectivul decident. Chiar şi apelând la cele mai sofisticate analize şi cercetări. de valorile lor personale. 3. şi faptul că „spiritul” acestora se regăseşte în reglementări şi politicile adoptate. într-o entitate atât de complexă precum UE. şi de ce. de viziunea lui strategică ca şi de capacitatea acestuia de aşi impune punctul de vedere în diferite situaţii. este imposibil să ai certitudini totale în privinţa rezultatelor aşteptate. un anumit grup să acţioneze într-un anumit mod. obstacole legate de dificultatea alegerii răspunsurilor. 2.

acest lucru înseamnă nu numai legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica. există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de a face sau de a implementa politici. pe fondul temerilor exprimate privind pierderea suveranităţii naţionale. Decalajul este încă mare. În cadrul UE. oricât de genial ar fi concepute. dar şi informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici.4. bazat pe respectarea regulilor de drept. într-un sistem politic democratic. ca urmare a posibilităţii de exercitate a votului.De regulă. Legitimarea Pentru a putea deveni funcţionabile. Cu certitudine. în sensul că relaţiile ei cu grupurile de interes sunt încă fluide iar ea tinde să fie mult mai deschisă inputurilor decât birocraţiile naţionale. Elementele respective 59 . rămân simple vorbe dacă nu sunt implementate corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. a guvernelor naţionale. datorită unor evenimente obiective (alegerile directe pentru PE). Un alt handicap semnificativ al UE este cel al „deficitului democratic” precum şi cel al „decalajului de autoritate”. • Legitimitatea Uniunii creşte pe măsură ce cetăţenii UE învaţă să trăiască cu efectele integrării. propunerile venite din partea Comisiei suferă modificări ca urmare a intervenţiilor făcute prin intermediul grupurilor de lobby. tot mai palpabilă. 3. care exprimă diferenţa dintre ceea ce ar dori să facă instituţiile comunitare şi ceea ce cetăţenii şi guvernele statelor membre permit acestora să facă. Termenul face trimitere şi la resursele ei decizionale limitate şi la modificările raporturilor de putere în raport cu celelalte instituţii comunitare. dar şi pe recunoaşterea publică. dar se remarcă tendinţa de reducere treptată a acestuia. evoluţia procesului integrării a fost jalonată de dezbateri privind autoritatea instituţiilor comunitare. cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de care toţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi. Implementarea Politicile. politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal. 3. iar UE devine tot mai reală. dar şi a unor percepţii subiective: • PE este în acest moment singura instituţie europeană direct responsabilă în faţa cetăţenilor.4. Comisia a fost descrisă ca fiind încă în faza „adolescenţei birocratice”.4. De regulă. a presiunilor externe sau a dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European.3. pe măsura trecerii timpului.

• probleme structurale neanticipate sau efecte colaterale. rolul hotărâtor revine Curţii de Justiţie. implementarea depinde de numeroşi alţi factori pe care UE îi poate controla în mod diferit. de la caz la caz. şi pe rapoartele realizate de statele membre sau de diferite grupuri de interes implicate în procesul de implementare.transformă acest moment în cel mai dificil din întreg ciclul politic. precum Banca Central Europeană sau Europolul. precum: 60 . ea va fi şi automat transpusă şi respectată exact aşa cum a fost concepută (politicile pot fi reinterpretate şi redefinite chiar şi în stadiul de implementare). care are şi rolul de a rezolva disputele apărute între statele membre. Cu alte cuvinte. • lipsa suportului public. administraţiilor din aceste ţări). odată ce un guvern a luat o decizie. acţiunile în sensul respectării deciziilor luate sunt şi ele extrem de importante pentru reuşita întregului proces. deşi. Consiliul de Miniştri reprezintă autoritatea finală în procesul decizional. • lipsa unui acord politic între partidele aflate la guvernare sau între guvernanţi şi sindicate / patronate. În cazul UE. deşi acest lucru reflectă în fapt rezultatul unei interacţiuni complexe dintre Consiliu. Cu toate acestea. precum: • lipsa fondurilor necesare transpunerii. Comisie. să se bazeze. Pentru a uşura procesul de implementare au fost create agenţii specializate. la care se adaugă Curtea de Justiţie (care oferă interpretările necesare reglementărilor comunitare). implementarea reprezintă un proces de interacţiune între momentul stabilirii obiectivelor şi cel al adoptării măsurilor corespunzătoare de transpunere în practică a acestora. implementarea revine statelor membre (respectiv. • interpretări contradictorii. într-o oarecare măsură. Parlament şi statele membre. În asigurarea faptului că legile sunt uniform interpretate şi aplicate. Pentru că este însă iluzoriu să presupui că. Responsabilitatea supravegherii implementării revine Comisiei. • lipsa unor obiective realiste şi realizabile. Resursele şi personalul limitat de care dispune Comisia îi impun acesteia ca. • redefinirea priorităţilor ca rezultat al unor noi condiţii sau a unor noi informaţii. • interese contradictorii în rândul aparatului administrativ însărcinat cu punerea în aplicare a politicii respective. În momentul implementării pot interveni diferiţi factori care să împiedice reuşita acestei faze. în fapt.

Procesul de decizie la nivelul UE Procesul decizional în UE. Astfel. agenţii publice). în final. în cazul în care era prevăzut de către tratate. evaluările sunt realizate atât de către Comisie. în multe situaţii este aproape imposibil de ştiut ce acţiuni au fost realizate şi cu ce consecinţe sau dacă rezultatele au fost corect raportate. Treptat. sub semnul a două trăsături distincte. Evaluarea Evaluarea reprezintă momentul final al ciclului politic. 61 . decizia fiind adoptată de către Consiliu. În cazul UE.5. astfel încât să fie făcute ajustări (pe parcurs sau la finalul perioadei) sau chiar se poate renunţa la o anumită politică în cazul în care nu se dovedeşte a fi eficientă. Momentul devine greu de transpus în practică în cazul în care nu au fost stabilite scopuri specifice de la bun început sau dacă nu au fost realizate raportări corecte privind rezultatele politicilor. ambele evoluţii influenţând. populaţie. în care se determină modul în care o lege sau o politică a fost pusă în aplicare. Consiliul European. la începuturile procesului de integrare. generator al „metodei comunitare”. Evaluarea devine extrem de utilă în cazul în care se porneşte de la premisa că rezultatele politicilor pot fi identificate şi măsurate (integral sau parţial). nu a încetat să evolueze de-a lungul anilor. la care se adaugă şi rapoarte ale statelor membre. 3. 3. a doua privind extinderea puterii acordate Parlamentului European. ale grupurilor de interes sau ale consultanţilor independenţi. Iniţial. puterea şi influenţa PE în procesul decizional a crescut. direct şi indirect. • modul în care se poate impune autoritatea UE (aceasta nu are puteri directe în domeniul respectării politicilor. şi rolul jucat de Comisie. Parlamentul European.5.4. Comisia supunea propunerile Consiliului.• eficienţa instituţiilor responsabile cu implementarea. prima privind procedurile de vot în cadrul Consiliului. deoarece procesul integrării europene s-a bazat de la bun început pe cooperarea voluntară dintre statele membre). • modul în care cooperează subiecţii unei politici (guvern. PE putea fi „consultat”. Consiliul de Miniştri. fapt reflectat şi de modificările suferite în timp de tratate.

principalul organ de decizie. conform datelor colectate şi prelucrate chiar de către Comisie48. care conduce politica monetară a Uniunii pentru statele care au adoptat Euro. state membre sau grupuri de interes. comisarii nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea unui guvern sau organism. „spontane” ale Comisiei. pentru un mandat de cinci ani. pune în aplicare aceste decizii şi veghează la respectarea dreptului comunitar.  Comisia Europeană are iniţiativa proiectelor legislative. respectiv puterea care revine PE. funcţiile legislative şi bugetare. acest reprezentat este singurul competent să reprezinte statul membru respectiv şi să-şi exercite dreptul de vot. Instituţiile UE  Consiliul European reuneşte şefii de stat şi de guverne. reprezentarea cetăţenilor europeni fiind asigurată în mod proporţional degresiv. pentru fiecare din formaţiunile sale (Consiliul Afacerilor Externe. 10% sunt generate de prevederile incluse în tratate şi numai 5-10% reprezintă iniţiative pure.  Curtea de Justiţie (formată din Curtea Europeană de Justiţie. dar şi un element distinctiv major. formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Consiliul este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). oferă impulsurile Consiliul de Miniştri.Toate procedurile care vor fi prezentate în continuare au un element comun. alături de Consiliul de Miniştri. 20% reprezintă răspunsul la solicitări venite din partea altor instituţii ale UE. Tribunalul de Înaltă Instanţă şi tribunale specializate) tranşează litigiile privind dreptul comunitar şi se pronunţă asupra interpretării şi aplicării legislaţiei europene. reuneşte miniştrii necesare dezvoltării Uniunii şi fixează orientările politice generale. faptul că întreg procesul este declanşat de propunerea venită din partea Comisiei.  Parlamentul European exercită. îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. între 25-30% sunt amendamente la legislaţia existentă. parlamentarii sunt aleşi prin vot universal direct. în îndeplinirea sarcinilor lor.  Banca Central Europeană alături de băncile centrale naţionale. Consiliul Agriculturii etc. 62 .). În legătură cu originea propunerilor făcute de Comisie. fiind independentă în exercitarea prerogativelor sale. cu stabilirea unui prag minim. BCE are personalitate juridică şi este singura abilitată să autorizeze emisiunea de Euro.  statelor membre. precum şi pe cele de control politic şi consultative. 35% reprezintă obligaţii internaţionale.

PE reprezintă interesele popoarelor din Uniune. În funcţie de tipul de politică avut în vedere. fiecare instituţie va trebui să-şi exercite puterile „în condiţiile şi pentru scopurile pentru care a fost creată”. se vor regăsi proceduri care acordă mai multă putere fie Consiliului. independenţă. de vreme ce. Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale. fiecare instituţie reprezentând anumite interese specifice. instituţia lezată poate veni în faţa CEJ pentru a cere protejarea principiului balanţei instituţionale sau al echilibrului instituţional. În conformitate cu Tratatele. care permit Comisiei să aibă o influenţă mai mare sau mai mică. celelalte puteri (executivă şi legislativă) sunt partajate în cadrul aşa-numitului „triunghi instituţional” între Parlamentul European.  Curtea de Conturi asigură controlul conturilor şi buna gestiune financiară privind veniturile şi cheltuielile Uniunii. fie PE. care reflectă nivelul de competenţe ale UE. Cu alte cuvinte. în funcţie de reglementările aplicate într-un domeniu anume. trebuie spus că nu există o clară diviziune a muncii între instituţiile comunitare în cadrul ciclului politic. Cu toate acestea. profesionale şi culturale. pe cele ale statelor membre. care îşi depăşeşte astfel competenţele. fie sunt răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. deciziile se iau în mod diferit. sindicale. Ca atare. este o instituţie care acţionează în deplină Comitetul Economic şi Social exercită o funcţie consultativă pe lângă PE. sau nu. în cazul în care prerogativele unei instituţii sunt preluate de o alta. după cum afirma cineva la un 63 . care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivităţi regionale sau locale. cu excepţia puterii juridice (încredinţată Curţii de Justiţie). în special din domeniile socio-economice. care oferă CEJ jurisdicţie. Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale. Caracterul de originalitate al UE rezidă şi în faptul că principiul separării puterilor în stat nu se regăseşte în structura instituţională a UE.  Comitetul Regiunilor exercită o funcţie consultativă pe lângă PE. reprezentanţi ai societăţii civile. Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană. complexitatea acestui sistem face foarte dificilă identificarea unui singur decident (decision-maker) în cazul întregului sistem decizional al UE (decision making system). iar interesele generale ale UE sunt reprezentate de către Comisie. Echilibrul instituţional se reflectă în procedura aleasă în momentul în care se ia o decizie. Consiliul de Miniştri. civice.

Clamen. de vreme ce în esenţa sa. tradiţii. afirmă că avem de a face cu o „organizaţie de tip francez funcţionând după model englez”. Scappucci. 1995. obiceiuri – dar şi controlului democratic” (M. reflectând poziţiile diferite în ceea ce priveşte fie direcţia supranaţională. au fost relansate la mijlocul anilor ’80 (cele mai multe iniţiative au aparţinut guvernului britanic. 1996. de lipsa de consens între elitele politice vis-à-vis de direcţia şi modul de evoluţie al procesului de integrare europeană (opinii divergente apărând atât în tabăra interguvernamentalistă. şi dreptul anglo-saxon. În timp însă. care se bazează pe cutume. O altă trăsătură specifică este cea privind rolul activ jucat de administraţiile naţionale în pregătirea şi aplicarea deciziilor. în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale (CIG). Michel Clamen. se constituie în adevărate „sub-reţele”. aşa cum se întâmplă în cazul statelor federale. Elementele de originalitate şi unicitate. care îşi propune să definească şi să prevadă toate situaţiile posibile.moment dat (G. 4 sub pilonul PESC şi 3 sub pilonul JAI (Commission. 80-84). Lipsa unor puncte de vedere comune privind sensul procesului de integrare au făcut ca deciziile privind procesul decizional. administraţii care. să producă un sistem decizional 64 . pp. fie interguvernamentală. Consiliu. aceste instituţii s-au dezvoltat într-o „ambianţă de ezitări perpetue. la rândul lor. mult mai declarat interguvernamental decât celelalte). pe măsură ce numărul de membri a crescut. privind melanjul între concepţii aparent opuse precum federalismul şi interguvernamentalismul se regăsesc şi în structura hibridă a instituţiilor UE. Trebuie menţionat totuşi faptul că numărul lor este relativ complicat de stabilit. cât şi în cea federalistă). Numărul lor ridicat este generat de particularităţile procesului politic al UE. Diferendele şi controversele dintre statele membre. făcând trimitere la sistemul instituţional al UE. pp. Caracterul de unicitate al procesului decizional comunitar derivă şi din rolul care revine statelor membre. respectiv: 22 sub pilonul CE. Parlament) s-au organizat într-o structură complicată. un raport al Comisiei din 1995 identificând 29 asemenea proceduri. 1998). 20-25). în principal. considerată de unii autori ca reprezentând un „sistem în reţea” . balansând între dreptul roman. Raporturile în continuă mişcare din cadrul „triunghiului instituţional” (Comisie. încă din anii ’50. care se iau. Majoritatea analiştilor sunt însă de acord că numărul acestor proceduri variază între 20 şi 30. Franţa avea la vremea respectivă cea mai avansată structură administrativă). structura administraţiei bruxelleze a fost inspirată de sistemul francez (între cei şase. de folosire hibridă a dreptului. ci în cadrul Consiliului de Miniştri. ale căror interese sunt apărate nu în cadrul Parlamentului. este practic imposibil să identifici persoana responsabilă în cazul în care o politică este eficientă sau ineficientă. de balans între federal şi interguvernamental.

tot mai complicat. Comisia fiind singura care are dreptul formal de iniţiativă. Aşa de pildă. cât şi pe cel administrativ. N. diferenţele sunt majore. şi asta deoarece procedura implică (cu diferenţe specifice de la o procedură la alta) una sau mai multe dezbateri în Consiliu (frecvent precedate de reuniuni tehnice pregătite de COREPER). Consiliul şi PE solicită Comisiei să facă o propunere. responsabilitatea principală revine statelor membre. adesea mult mai mult). formalizată prin publicarea în Jurnalul Oficial al UE. se mai scurg câţiva ani (cel puţin doi ani. desfăşurarea acestor întâlniri este pregătită de Consiliul de Miniştri în strânsă colaborare cu Comisia. şi ţin. între momentul prezentării unui proiect în faţa Consiliului şi adoptarea sa definitivă. Comisia are nevoie de cel puţin un an. în cazul fiecăreia. Cele patru categorii au o trăsătură comună care rezidă în faptul că. în CES sau în Comitetul Regiunilor şi abia apoi votul final. de Consiliul European. în timp. să consulte experţii etc. Nugent propune clasificarea procedurilor decizionale ale UE în două mari categorii:  Decizii constituţionale majore şi decizii privind direcţia procesului de integrare – acest tip de decizii (acoperind aspecte precum modificarea tratatelor. respectiv consultarea. Pe de altă parte. o importanţă semnificativă prezentând însă şi reţeaua formată din grupurile de interes. în cadrul procedurii de consultare la dreptul de veto. cu unanimitate şi sunt decizii politice care implică acţiuni corespunzătoare din partea Comisiei şi Consiliului pentru a produce efecte legale. dar şi a numărului ridicat de actori instituţionali implicaţi. Deoarece ei se întâlnesc numai câteva zile pe an. pentru a elabora un prim proiect al unei propuneri. Ulterior. Acest sistem a făcut ca. codecizia şi avizul conform. sau cel puţin aprobate. principii şi etape ale UEM. urmare a complexităţii procedurilor. de rolul care revine PE în fiecare din ele (de la dreptul de a fi consultat. ceea ce mai implică încă cel puţin doi ani. În continuare. să apară noi proceduri decizionale şi variaţii considerabile în cadrul procedurilor existente. cooperarea. Procesul decizional comunitar pare a fi şi chiar este unul extrem de laborios. în analiza procesului decizional comunitar vom avea în vedere atât palierul politic. cu rare excepţii. una sau mai multe consultări în Parlament. care urmează să o transpună în dreptul naţional.  Decizii legislative – există patru principale proceduri legislative. în principal. Deciziile Consiliului European se iau. în cadrul procedurii de codecizie sau aviz). în care să realizeze studii prealabile. aderarea de noi state membre) sunt luate. Odată ce o directivă este publicată. 65 .

La a doua lectură. pe fondul măsurilor menite să permită crearea Pieţei Unice. ţinând cont sau nu de observaţiile făcute de PE. Consiliul şi Parlamentul European (PE). pot fi deschise următoarele categorii de proceduri legislative: o Procedura de consultare Aceasta a fost procedura utilizată iniţial şi care încă se mai foloseşte în unele domenii. Consiliul se va pronunţa. PE are puterea de a respinge un act comunitar (cu 66 . Consiliul se va pronunţa în unanimitate atunci când doreşte să amendeze propunerile Comisiei (la rândul lor. o Procedura de cooperare A fost instituită prin AUE. Comisia va modifica propunerea făcută iniţial. puterea de care dispune PE sporeşte. iar Consiliu poate decide prin VMC (cu excepţia situaţiilor în care este în dispută cu instituţia Comisiei sau cu PE). Astfel. de vreme ce ea asociază la exerciţiul puterii instituţii precum Comisia.6. cea mai mare parte a domeniilor care făceau subiectul ei fiind incluse sub procedura de codecizie. majoritate calificată sau unanimitate. în conformitate cu jurisprudenţa CEJ reprezintă o procedură în mod esenţial necesară. cu majoritate simplă.6. Proiectul Comisiei este transmis apoi PE. Ca orice procedură. deşi ulterior Tratatele de la Amsterdam şi Nisa îi vor reduce semnificaţia în mod covârşitor. odată cu votul cu majoritate calificată. Consiliul este cel care va lua decizia finală. În funcţie de modul în care este implicat PE în procesul de decizie. Procedura a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht. Opinia PE nu este obligatorie din punct de vedere juridic dar. spre avizare. Reţele decizionale 3. Spre deosebire de procedura de consultare.3. În final. în funcţie de problema în discuţie. ceea ce demonstrează rolul important care-i revine PE Aviz consultativ Comisia Propunere Comisia Propunere modificată Consiliul Decizie finală în elaborarea legislaţiei comunitare.1 Reţeaua politică Reţeaua politică este mult mai vizibilă. fără de care anumite acte pot deveni nule. cea de cooperare impune o a doua lectură. PE îşi face cunoscută „opinia” asupra propunerii făcute de către Comisie. opinie care trebuie luată în considerare de către Consiliu atunci când îşi elaborează „poziţia comună”. începe cu propunerea făcută de către Comisie. PE are posibilitatea de a propune amendamente sau de a respinge poziţia Consiliului. acestea pot fi amendate în lumina opiniilor PE). În cazul în care ţine cont de observaţii. După o primă lectură.

deoarece ea poate veni cu o nouă propunere înainte de cea de a doua lectură realizată de Consiliu. Consiliul poate totuşi. deşi respingerea nu are un caracter definitiv de vreme ce Consiliul. pe care dacă. procedura era foarte complexă. preşedintele Consiliului de comun acord cu preşedintele PE convoacă un „comitet de conciliere”. • în cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele votate de PE. în cazul în care Consiliul doreşte să respingă propunerea modificată. Şansele Comisiei de a vedea acceptată propunerea modificată cresc dacă ea are în vedere şi amendamentele propuse de PE. să 67 . ea fiind ulterior. la rândul său şi Consiliul le aprobă. mediul. prin Tratatul de la Amsterdam şi apoi Nisa. simplificată. Procedura poate fi considerată o etapă tranzitorie între procedura de consultare şi cea de codecizie. ceea ce transformă votul PE într-un drept de veto. Prin Tratatul de la Nisa această procedură a fost instituită ca procedura de drept comun în toate situaţiile în care Consiliul decide cu majoritate calificată. Acest lucru înseamnă că. Consiliul are ultimul cuvânt. pentru câteva domenii importante precum cercetarea. comitetul aprobă un nou proiect comun. ca şi membri ai PE. PE şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni pentru a aproba actul respectiv. • dacă într-un interval de şase săptămâni de la convocarea sa. odată ce o propunere a Comisiei a fost examinată o primă dată de către Consiliu şi Parlament: • sau Parlamentul aprobă „poziţia comună” a Consiliului. şi în cazul acestei proceduri. Rolul Comisiei este şi el sporit în această procedură. fie PE adoptă cu majoritate anumite modificări. în unanimitate. procesul se poate încheia aici.majoritatea membrilor săi). Comisia este şi ea prezentă la lucrările acestui comitet cu scopul de a apropia punctele de vedere divergente. Prin urmare. actul respectiv nu mai poate fi adoptat. care reuneşte membri ai Consiliului sau reprezentanţi ai lor. Într-o primă variantă. Tratatul de la Amsterdam a suprimat cea de a doua lectură a Consiliului şi a plasat Parlamentul pe o poziţie de egalitate cu acesta. o Procedura de codecizie Deşi a fost solicitată cu mult timp în urmă de către Parlament. Astfel. cu unanimitate. reţelele de transport trans-europene etc. ceea ce finalizează procedura decizională în mod favorabil. poate adopta actul respectiv chiar şi în această ipoteză. sau PE respinge prin majoritatea membrilor săi „poziţia comună” şi textul nu mai poate fi adoptat. el are nevoie de unanimitate. în absenţa aprobării uneia din cele două instituţii. în conformitate cu proiectul comun. Dacă respectivul comitet nu poate propune un proiect comun. a fost instituită abia prin Tratatul de la Maastricht în 1993.

în anii ’70. care poate agrea poziţia respectivă. Tratatul de la Amsterdam a transferat două din ele către procedura de codecizie. într-o atmosferă de brainstorming. ca urmare a unei propuneri făcute de Comisie. prin care s-a instituit procedura de concertare. Dacă avizul este acordat. adoptată la 4 martie 1975. Comisia a promovat consultaţii între statele membre în probleme de mediu. acţionând cu majoritatea membrilor. În domeniul financiar. are puterea să se opună prin veto adoptării acesteia. dar nu întotdeauna. ea nu a fost întotdeauna încununată de succes.adopte propunerea dar PE. reuşind ca astfel să convingă statele membre să acorde Uniunii puteri legislative oficiale. de regulă. Conform acestei proceduri. Poziţia Consiliului este avizată de PE. fiind ulterior extinsă prin Tratatul de la Maastricht la şase noi domenii. ca o modalitate de realizare a unei cooperări şi coordonări flexibile. Ea a deschis însă calea procedurii de conciliere stabilită prin tratatul de la Maastricht şi acordurilor interinstituţionale între cele trei instituţii. care vor promova ideile şi tehnicile. cu majoritatea nominală a celor prezenţi. mai poate fi amintită declaraţia comună a Consiliului şi Comisiei. pentru a permite Parlamentului aprobarea tratatelor de aderare sau de asociere. respectiv pentru anumite probleme constituţionale şi politice sensibile sau pentru anumite categorii de acorduri interinstituţionale. Consiliul adoptă o poziţie cu unanimitate de voturi. 68 . PE nu are forţa de a propune amendamente în cadrul acestei proceduri. Acest tip de abordare se bazează pe următoarele caracteristici: • Comisia apare în calitate de creator de reţele de experţi „independenţi”. o Coordonarea politicilor – Metoda deschisă de coordonare Această tehnică a fost folosită încă din anii de început ai procesului de integrare de către Comisie. nu a tuturor membrilor. A fost instituită prin Actul Unic. Aplicată de circa 20 de ori în zece ani. De pildă. Ulterior. • în cadrul Consiliului sunt convocate grupări de lucru la nivel înalt. în majoritatea cazurilor. • în cadrul Parlamentului European se poartă un dialog organizat cu diferitele comisii specializate care pot susţine o anumită abordare. nu de negociere. o Procedura avizului conform Este folosită numai pentru o gamă limitată de domenii legislative. Procedura este în continuare obligatorie pentru adoptarea de sancţiuni în cazul unei violări grave şi persistente a drepturilor fundamentale de către unul din statele membre. Consiliul adoptă propunerea.

Obiectivul este nu de a stabili un cadru unic comun. locale şi sectoriale. 69 .De exemplu. Acest tip de abordare reprezintă substanţa aşa-numitei „metode deschise de coordonare” (open method of coordination). ci de a împărtăşi aceleaşi experienţe şi de a promova răspândirea practicilor optime. promovată prin intermediul Strategiei Lisabona. rolul UE este de a compara experienţe naţionale. în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă.

administraţiile naţionale ale statelor membre. J. telex. Quermonne (2002) constată că rolul acestei reţele poate fi urmărit la două niveluri. Scăpând de sub controlul democratic al PE şi al parlamentelor naţionale. întâlniri între experţi în domeniul care va face obiectul viitoarei propuneri. din trei elemente: • • • serviciile propriu-zise ale Comisiei. funcţionează o reţea administrativă compusă.2 Reţeaua administrativă Comisia nu are numai sarcina de a impulsiona luarea deciziilor. 51).6. pentru a-şi testa validitatea propunerilor. Quermonne.3. 2002. În plus. Un asemenea punct de vedere trebuie însă nuanţat. la Bruxelles. fiecare Comisar având propria sa responsabilitate într-un anumit domeniu. miniştrii naţionali care formează Consiliul de Miniştri. precum şi delegaţii ale grupurilor socio-profesionale. dincolo de activitatea propriu-zisă de lobby. ceea ce a impus crearea unei logistici care să compenseze activitatea sporadică a acestora. Pe de altă parte. p. dar şi de a asigura transpunerea în practică a acestora şi de a coordona modul în care sunt aplicate politicile comune. Ca atare. reprezentanţi ai grupurilor socio-profesionale şi/sau consultanţi independenţi. ea dispune de o administraţie compusă din servicii şi agenţii. aceşti experţi putând fi funcţionari naţionali. „frecvenţa acestor reuniuni are ca scop întărirea legăturilor dintre funcţionarii naţionali şi comunitari. ca şi Secretariatul general al Consiliului. care. paralel cu reţeaua politică şi în deplină sincronizare cu aceasta. Aceste reuniuni permit Comisiei să-şi completeze informaţiile din domenii extrem de specializate şi să menţină contactul cu viaţa reală. 70 . această a doua reţea este considerată în unele medii. Comisia organizează. de-a lungul procesului decizional. e-mail sau chiar prin detaşarea temporară a funcţionarilor naţionali la Bruxelles” (J.  Nivelul de pregătire a deciziilor În acest stadiu. care oferă experţi. L. COREPER-ul. L. prin telefon. la cel de pregătire a deciziilor şi la cel de punere în aplicare a acestora. În acest scop. contactele dintre aceştia menţinându-se şi ulterior. participă şi la procesul de consultări organizat de Comisie şi Consiliu. în principal. ca reprezentând o „Eurocraţie” ocultă şi iresponsabilă. nu au un sediu permanent la Bruxelles. de vreme ce principalii actori ai reţelei ajung la Bruxelles prin intermediul administraţiei naţionale şi a grupărilor socio-profesionale.

1993. Fiecare Reprezentanţă Permanentă este condusă de un ambasador şi este formată din reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe şi ai principalelor ministere tehnice.  Nivelul de transpunere a deciziilor Conform tratatelor. în cadrul a două reuniuni hebdomadare. Numai 20-25% din probleme. fie cu titlu permanent. Art. sub influenţa criticilor aduse aşa-numitei „comitologii”. 2002). chemate să ofere un aviz consultativ în legătură cu măsurile anticipate de Comisie. modificată la 28 iunie 1999. şi care reprezintă circa 70-75% din cazuri. se reuneşte o dată pe săptămână şi pregăteşte. • COREPER 2 – reuneşte chiar reprezentanţii permanenţi. 80). 10 al AU. În aplicarea acestei dispoziţii. competenţe privind punerea în aplicare a acestora” (Art. 71 . astfel încât în 1997 ajunseseră la 307. pe care şi le exercită prin intermediul a trei tipuri de comitete interguvernamentale. Quermonne. Lequessne să constate că „e de înţeles de ce anumiţi responsabili politici. de regulă fără discuţii. denunţă periodic deficitul democratic specific acestui proces decizional” (C. fac obiectul deliberărilor în cadrul Consiliului. care le aprobă la începutul unei şedinţe. reuniunile Consiliului „Afacerilor Generale”. la 13 iulie 1987. Numărul lor a crescut permanent. de dosarele tehnice. în actele pe care le adoptă. Lequessne. COREPER-ul îşi exercită misiunea în cadrul a două formaţiuni: • COREPER 1 – reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi şi se ocupă. Ele se constituie încă într-o sursă importantă de expertiză pentru COREPER. trece în revistă competenţele Comisiei în acest domeniu. L. în special. în special cei din interiorul PE şi a parlamentelor naţionale.Acestei prime sub-reţele i se adaugă cea formată din grupele de lucru reunite în cadrul Consiliului. p. Poziţia sa este una strategică. În ultimul timp se încearcă o reducere a activităţii acestora. în amonte de Consiliul de Miniştri. faţă de 10 în 1958 (Sidjanski Dusan. Acest parcurs i-a permis lui C. care. cele înscrise la punctul B al ordinii de zi. „Consiliul conferă Comisiei. în J. Dosarele care necesită un acord în cadrul COREPER. Ea păstrează legătura permanentă cu guvernul său şi ia în calcul toate avantajele şi dezavantajele care derivă dintr-o propunere a Comisiei. 202 al TCE). sunt înscrise la punctul A al ordinii de zi a Consiliului. fie sub formă de grupuri ad-hoc. Reprezentanţii permanenţi ai statelor membre intervin în ultima fază a acestui proces de pregătire a deciziilor. respectiv: • comitete consultative. formate din funcţionari naţionali. 1989. Consiliul a adoptat o decizie intitulată „Comitologie”. reunindu-se în cadrul COREPER.

cu sediul la Torino. deşi există o Curte de Conturi. în Irlanda. Agenţia europeană de evaluare a medicamentelor. formalizată prin Tratatul de la Maastricht. Desigur. la Londra sau Oficiul de armonizare pentru piaţa internă şi Agenţia pentru protecţia muncii. comitete de reglementare. respectiv Autoritatea alimentară europeană. Comisie şi PE. Puterile Comisiei sunt mai puternice în cadrul procedurii vizând comitele consultative (comitetele consultative nu au din punct de vedere formal forţa să împiedice Comisia să acţioneze aşa cum ea doreşte) şi mai reduse în cazul procedurii de reglementare (situaţie în care acţiunile Comisiei necesită sprijin din partea acestor comitete. este lipsită de aşa-numitele „servicii externe”. Consiliul european de la Nisa a mai luat act de crearea unei noi agenţii. ea nu dispune decât de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). cu sediul la Copenhaga. În schimb. atunci când li se solicită acest lucru. concentrată pe existenţa unei „administraţii centrale” grupată pe direcţii generale. Rolul de „servicii externe ale Comunităţii” revine însă administraţiilor publice din statele membre. Observatorul european al drogurilor. 72 . Oficiul de inspecţie veterinară. cu sediul în Spania.7. care se pot pronunţa prin VMC). Punerea în aplicare a politicilor comune Structura Comisiei. precum cele stabilite în cadrul Consiliului European din 29 octombrie 1993. la Lisabona. ca veritabil corp de inspecţie. care au sarcina să implementeze politicile comune. de la Bruxelles. La rândul său.• • comitete de gestiune. 3. precum şi a unor noi agenţii orientate către domeniul securităţii maritime sau al căilor aeriene. respectiv Agenţia europeană de mediu. Fundaţia europeană pentru formare. Comitetele amintite mai sus se pot pronunţa şi asupra dezacordurilor care se înregistrează adesea între Consiliu. au fost create anumite agenţii comunitare care preiau o parte din atribuţiile Comunităţii în domeniu.

Editura Economică. Bucureşti. San José Nov. Consideraţii generale Politica comercială este cea mai veche politică elaborată şi implementată la nivel comunitar şi rămâne cea mai avansată „ramură” a politicii externe a Uniunii Europene.1. competenţele UE sunt aproape exclusive. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE 4. strict.CAPITOLUL 4. principiile şi instrumentele politicii comerciale comune. fapt ce a permis interpretări nuanţate din partea diverşilor analişti. politica comercială comună implică :20 • • • • • existenţa unui set unificat. Tratatul de la Roma nu conţine prevederi foarte precise/explicite în legătura cu obiectivele. Rezoluţia finală se adoptă împreună cu Consiliul (Miniştrii Afacerilor Externe). Cu toate acestea obiectivele politicii comerciale comune pot fi sintetizate astfel:21  promovarea comerţului cu alte state şi a principiului liberului schimb. 2007 73 .  amplificarea/consolidarea forţei competitive a societăţilor europene.Trade policy-making in the EU. În linii mari. doar cu câteva excepţii rămase în jurisdicţia statelor membre. principiul de bază care guvernează politica comercială comunitară este o economie de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă. în principal. Popescu – Economie europeană. cu majoritate calificată. 3O Dec 1 2006 Gh. Deciziile se adoptă. de reguli şi proceduri (cu vămile naţionale acţionând ca „agenţi” ai UE). Conţinutul şi „actorii” politicii comerciale comune se prezintă după cum urmează: 20 21 Pierre DEFRAIGNE . Conform Tratatului de la Roma. Comisia are rolul dominant.

Pacific beneficiau de un tratament preferenţial. UE a evoluat treptat ca susţinător important al multilateralismului.22 Modificarea opticii SUA şi abordarea relaţiilor ei comerciale externe şi din perspectivă bilaterală/regională a determinat implicarea mai activă a CEE în susţinerea sistemului comercial multilateral. Climatul actual diferă însă de cel din primii ani postbelici 22 CEE a răspuns iniţiativelor SUA de liberalizare comercială multilaterală. în acest sens CEE/UE a încheiat o serie de acorduri prin care ţările din Africa. precum şi cu forţele internaţionale.a. fără obligaţia reciprocităţii. pag. Popescu – Economie europeană. chiar dacă uneori a avut o poziţie predominant defensivă. Caraibe. ediţia a cincea. astfel. 2005 74 . Un factor care a avut o contribuţie importantă la modelarea politicii comerciale a UE a fost necesitatea reglementării relaţiilor comerciale cu fostele colonii.156 În ceea ce priveşte politica comercială a Uniunii Europene problemele se pun oarecum diferit faţă de alte state. Bucureşti. de la începutul anilor '90. 2007. Institutul European din România. Politica comercială europeană s-a dezvoltat ca răspuns la evoluţiile interne şi internaţionale. ulterior.Wallace ş. cadrul GATT. Editura Economică.. iniţial preocupările interne erau orientate către consolidarea uniunii vamale iniţiată prin Tratatul de la Roma şi elaborarea unor politici comune. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană. participând la rundele de negocieri care s-au succedat în H. în domeniul (atribuţii limitate în domeniul unor servicii şi proprietatea unor servicii şi proprietatea intelectuală) intelectuală) INSTRUMENTE: INSTRUMENTE: Bariere tarifare şi Bariere tarifare şi netarifare netarifare Tariful Vamal Tariful Vamal Comun Comun OBIECTIVE: OBIECTIVE: promovarea comerţului cu terţii promovarea comerţului cu terţii creşterea competitivităţii firmelor creşterea competitivităţii firmelor comunitare comunitare PRINCIPII: PRINCIPII: economie de piaţă deschisă economie de piaţă deschisă uniformitate uniformitate subsidiaritate subsidiaritate GATT/OMC ŢĂRI TERŢE Sursa: Prelucrat după Gh. respectiv de acces liber pe piaţa comunitară pentru numeroase produse din aceste ţări.INSTITUŢII COMUNITARE INSTITUŢII COMUNITARE IMPLICATE ÎN PCC: IMPLICATE ÎN PCC: Consiliul de Miniştri Consiliul de Miniştri Comisia Europeană Comisia Europeană Comitete consultative Comitete consultative STATE MEMBRE STATE MEMBRE (atribuţii limitate . deoarece ea trebuie să armonizeze interesele naţionale şi sectoriale care clamează protecţie cu obiectivele exprimate la nivel supranaţional.

– Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană.. Multilateralismul este o faţetă importantă a politicii comerciale a UE.A. În afară de un grad de restrictivitate deloc neglijabil. Frecvent UE a fost criticată pentru faptul că nu a avut un rol mai activ în liberalizarea pieţelor agricole. pe de altă parte este vorba de o discriminare „pozitivă” materializată într-o serie de acorduri comerciale preferenţiale încheiate cu ţările în curs de dezvoltare din Africa. o egala pe cea de care dau dovadă S. mai redusă totuşi promovarea cu insistenţă a principiului reciprocităţii. sectorul agricol din UE beneficiază încă de un sprijin considerabil din partea autorităţilor (deşi subvenţiile au fost eliminate. dar acest lucru nu a exclus şi derularea de relaţii comerciale la nivel bilateral. contingente bilaterale etc. de o discriminare „negativă” prin aplicarea de restricţii în mod diferenţiat. ţările în curs de dezvoltare au început să se implice şi ele mult mai activ şi să îşi susţină punctele de vedere în cadrul sistemului. zona Caraibe şi Pacific). prezenţă semnificativă a măsurilor cu caracter netarifar.U. actualmente sistemul comercial multilateral numără circa 150 de state.Wallace ş.23 În pofida prevederilor Articolului 110 din Tratatul de la Roma (conform căruia statele membre se angajau să contribuie la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial şi abolirea progresivă a restricţiilor în comerţul internaţional). ediţia a cincea. în ciuda reformelor din ultima perioadă. măsuri anti – dumping. partizanul unei reciprocităţi integrale în relaţiile cu alte state dezvoltate. politica comercială comună prezintă alte trei caracteristici importante 24: discriminare. – „Protecţionismul netarifar”. deşi este departe de a decât în Japonia şi fără a fi evident că ar fi mai extinsă decât în S.A. de regulă. când SUA era principalul partizan al multilateralismului. Bucureşti 1998. 23 H. 37. Editura Economică. urmând însă o abordare asimetrică a principiului reciprocităţii în relaţiile cu celelalte categorii de ţări. mult mai accentuată decât în altă ţară sau grupare( este vorba.până la jumătatea anilor '70. 38 75 . comparativ cu 23 de state care au participat la prima rundă de negocieri. regional sau transregional. D. Institutul European din România. CEE/UE a fost. se menţine încă un anume grad de protecţie de natură tarifară). pe de o parte. în funcţie de partenerii comerciali -limitări voluntare la export. pag. mai mult. Critici la adresa politicii comerciale a UE mai sunt aduse şi în legătură cu caracterul ei opac şi netransparent atribuit de organizaţiile non-guvernamentale .a. CEE şi ulterior UE a fost departe de a se manifesta pe arena internaţională ca un promotor consecvent al liberalismului comercial. 2005 24 NEGRESCU.U.

Germania. Tariful vamal integrat comunitar (TARIC) reprezintă unul dintre instrumentele aplicării politicii comerciale comunitare în relaţiile cu ţările terţe. Uniunea vamală şi Tariful Vamal Comun Prin Tratatul de la Roma (1957) cele şase state membre fondatoare au pus bazele a ceea ce avea să devină Uniunea Europeană. Nomenclatura TARIC este împărţită în 21 de secţiuni şi 96 de capitole. 26 Ignat.26 Instituirea Tarifului Vamal Comun a însemnat pentru statele membre uniformizarea protecţiei faţă de partenerii comerciali din statele terţe şi crearea unei preferinţe pentru produsele comunitare. Primul pas a fost crearea unei uniuni vamale prin eliminarea tuturor obstacolelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din comerţul dintre ţările membre. cunoscută mai ales sub denumirea de Nomenclatura Combinată (formată din 10. Benelux) la 1 ianuarie 1957 (excepţie făceau produsele agricole).000 de coduri) care detaliază codurile de 6 cifre ale nomenclaturii Sistemului armonizat în coduri formate din 8 cifre.a. precum şi principalele excepţii. 25 Pentru eliminarea graduală a barierelor tarifare a fost fixată o perioadă minimă de 12 ani(cu posibilitate de prelungire până la 15 ani) împărţită în 3 etape a 4 ani fiecare. 76 . acest tarif vamal este aplicat în toate statele membre ale UE27 la importurile de mărfuri care trec frontierele exterioare.25 Liberalizarea fluxurilor comerciale intra-comunitare a fost acompaniată de definitivarea unui Tarif Vamal Comun. Italia. finalizându-se.În virtutea clauzei de accelerare-conform căreia statele membre puteau realiza aceste reduceri într-un ritm mai rapid dacă situaţia lor economică o permiteaultimele bariere tarifare au fost eliminate în 1968. prohibiţiile şi restricţiile. eliminarea restricţiilor cantitative intra-comunitare şi a celorlalte măsuri cu caracter asemănător s-a finalizat înainte de data stabilită (1970). prin politica comercială comună sunt fixate taxele vamale aplicabile mărfurilor importate din afara Comunităţii. precum şi excepţiile. în virtutea clauzei de accelerare. cu 18 luni înaintea datei stabilite. până la 1 iulie 1968.2. Conform regulilor stabilite. statele membre ale unei uniuni vamale aplică un tarif vamal comun. – Economie politică. I. taxele vamale prevăzute în Tariful Vamal Comun nu trebuiau să depăşească nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Franţa. Analog. ş. În textul Tratatului de la Roma au fost prevăzute metodologia şi fazele de elaborare. Bucureşti. 2002 27 În general.. Editura Economică. Apropierea tarifelor celor patru zone vamale de Tariful Vamal Comun s-a realizat treptat.4. La baza TARIC se află nomenclatura comunitară.

G. Caraiani. Bucureşti. a Documentului Unic Administrativ care a înlocuit 150 de documente separate utilizate anterior de administraţiile vamale din statele membre şi care a dus la simplificarea procedurilor vamale. nu ar fi capabile să contracareze concurenţa externă (cărbune. Crearea Pieţei Interne Unice a favorizat o mai mare armonizare a elementelor legate de politica vamală şi nu numai.Ş. După renunţarea la sistemul de acorduri de limitare „voluntară” a exporturilor în cazul oţelului. Din prima categorie fac parte mai ales restricţiile cantitative directe. regulile de origine. altfel. 7 30 Negrescu. aeronautică. el este adaptat/actualizat permanent în funcţie de regulile/rezultatele negocierilor în cadrul OMC. 1999. În cazul produselor industriale cererea de protecţie provine din sectoarele care sunt nevoite să facă faţă concurenţei din partea importurilor la preţuri scăzute. European Commisssion. 40 77 . pag. – Protecţionismul netarifar. Pentru celelalte produse industriale se aplică un sistem de măsuri protecţioniste care combină instrumente cu sferă largă de cuprindere şi instrumente cu acţiune „discretă”.208 şi următoarele 29 * * * . O parte a acestei cereri este acoperită prin măsuri interne de subvenţionare a ramurilor care.30 28 G. 1998.Editura Economică. Instrumentele de combatere a comerţului ”incorect” (de tipul acţiunilor anti-dumping) sunt folosite cu intensitate destul de ridicată în special în cazul produselor chimice şi electronice de larg consum. procedurile de depozitare şi alte elemente legate de intrarea şi ieşirea mărfurilor din spaţiul comunitar. Editura LUMINALEX.28 Treptat a fost elaborată şi legislaţia vamală prin care se uniformizau comisioanele vamale. pag.29 Din punct de vedere sectorial cel mai protejat sector este cel al produselor agricole.TARIC reprezintă un instrument care cuprinde sub formă codificată numeric totalitatea reglementărilor comunitare şi naţionale aplicabile în procesul de vămuire. produsele acestui sector au făcut tot mai frecvent obiectul investigaţiilor anti-dumping. Nici unul din instrumentele de protecţie utilizate nu este foarte sever. 2003. În 1994 Codul vamal a integrat toată legislaţia vamală a comunităţii într-un singur text şi a stabilit un cadru unitar pentru procedurile de import şi export. în 1988. Bucureşti. Un pas foarte important l-a constituit adoptarea. impuse mai pregnant în cazul autovehiculelor şi produselor textile. pag. D. construcţii navale). dar efectul lor cumulat permite penetrarea doar a importurilor de produse care au un avantaj competitiv substanţial din punct de vedere al costurilor.The customs policy of the European Union. Diaconu – Tehnici vamale de facilitare a comercţului internaţional.

(http://secretariat. la care s-au alăturat Finlanda(1961).L. Nivelul 2: grupul de mijloc. au fost o preocupare pentru membrii A.efta.S. în urma unui referendum a decis să nu se alăture Spaţiului Economic European. în principal regimul instituit prin SGP. printre care şi România.L.S.E. Aceste acorduri sunt descrise de unii analişti ca o piramidă a privilegiilor./U. Relaţiile cu terţii O caracteristică importantă a relaţiilor comerciale ale U. E. Alte ţări cu care U. care beneficiază de un tratament preferenţial mult mai favorabil decât cel acordat prin SGP./U. al căror obiectiv este promovarea comerţului şi cooperării economice.L. structurată pe trei nivele:31 o o o Nivelul I : partenerii comerciali cei mai preferaţi. Islanda(1970) şi Liechtenstein(1991). Norvegia. a încheiat acorduri „preferenţiale” de liberalizare a 31 C. E. pentru a promova legăturile comerciale cu statele vecine a încheiat acorduri de liber schimb cu Islanda.Creating a Development Friendly EU Trade Policy. în 1994 a intrat în vigoare Acordul privind crearea Spaţiului Economic European.L. precum şi ponderea lor în importurile comunitare. Astfel. Elveţia şi mArea britanie. urmate de cele din zona mediteraneană.. Există de asemenea un acord de liber schimb încheiat cu Elveţia. cu ţările terţe este multitudinea de acorduri multilaterale şi preferenţiale. a promovat relaţii comerciale cu ţări terţe din Europa şi din alte zone ale lumii. au încheiat acorduri de liber schimb cu C. Stevens .S.E.E. respectiv ţările care beneficiază strict de Nivelul 3: partenerii comerciali cei mai puţin preferaţi. formând Spaţiul Economic European. În 1973 Marea Britanie şi dAnemarca s-au alăturat C.S32. – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a fost fondată în 1960 cu scopul de a oferi un cadru pentru liberalizarea schimburilor de mărfuri între statele membre.3. Norvegia şi Liechtenstein.E.E. încă de la început. urmate de Portugalia(1986) şi Austria.E. Membrii fondatori au fost Austria. care este membru A. danemarca. March 2005 32 A. .int) 78 .E. cea mai mică importanţă ca parteneri comerciali o au ţările de la nivelul 2.L. Portugalia. Numărul partenerilor comerciali de la nivelul 1 s-a extins continuu în ultimii ani. Primii parteneri au fost statele din Europa Centrală şi de Est. Relaţiile cu C.E. ţările industrializate. Institute of Development Studies. Au mai fost semnate acorduri de liber schimb cu ţările din Europa Centrală şi de Est. dar. De la începutul anilor ' 90 A. • Acordurile de comerţ preferenţial C. cu care relaţiile comerciale se derulează pe principiul CNF.E. Finlanda şi Suedia(1995).L. a încheiat o serie de acorduri „preferenţiale” cu diferite ţări sau grupuri de ţări.S. membre A. În anii ' 70 ţările membre A.4. Suedia.S.E. Mai recent reţeaua de acorduri de liberalizare s-a extins a comerţului s-a extins dincolo de Atlantic şi Asia. E. Dintre acestea o parte au dobândit deja statutul de membru la 1 mai 2004 şi la 1 ianuarie 2007.E.

fluxurilor comerciale sunt Turcia (uniune vamală), Mexic şi Africa de Sud (zonă de liber schimb). • Acordurile de asociere a ţărilor şi teritoriilor de peste mări În Tratatul de la Roma s-a prevăzut asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, fiind vizate mai ales coloniile sau fostele colonii din Africa, aparţinând ţărilor membre ale Comunităţii. Începând cu 1958 au fost semnate o serie de convenţii de asociere la Yaounde (1962, 1970), urmate de prima ediţie a convenţiei de la Lome (1975)33 încheiată între C.E.E. şi 46 de teritorii şi ţări în curs de dezvoltare din Africa, Bazinul Caraibelor şi Pacific (A. C. P.). Numărul ţărilor în curs de dezvoltare care au aderat la această convenţie a crescut treptat, depăşind 60 (69). Majoritatea membrilor A.C.P. au legături economice tradiţionale cu U.E. Ţările în curs de dezvoltare care au semnat aceste convenţii beneficiază de acces liber pe piaţa comunitară pentru toate produsele industriale şi pentru o serie de produse agricole. În septembrie 2002 au început negocierile la nivelul U.E.- A.C.P. pentru încheierea unor acorduri de parteneriat economic. Se doreşte ca aceste acorduri să constituie un mijloc de integrare treptată a ţărilor A.C.P. în economia globală.34 • Acordurile mediteraneene U.E. a încheiat o serie de acorduri de asociere prin care se liberalizează schimburile comerciale cu state din Bazinul mediteranean (Algeria, Egipt, Maroc, Israel, Iordania, Liban, Autoritatea palestiniană, Tunisia).35 • Sistemul Generalizat de Preferinţe Sistemul Generalizat de Preferinţe al U.E. este un sistem de acorduri de comerţ preferenţial prin care se asigură un acces liber sau preferenţial(cu un regim de taxe vamale mai reduse) pe piaţa comunitară pentru produsele care provin din ţările în curs de dezvoltare şi din economiile în tranziţie. Sistemul de preferinţe al U.E. este cel mai generos dintre toate sistemele de preferinţe acordate de statele dezvoltate. Volumul importurilor provenind din ţările în curs de dezvoltare beneficiare de preferinţe este mai mare decât volumul importurilor în cadrul sistemelor SUA, Canadei şi Japoniei. La 1 ianuarie 2006 a intrat în vigoare o nouă schemă care s-a derulat până la sfârşitul anului 2008, asigurând stabilitate şi transparenţă pentru importatori şi exportatori. Noua schemă includea36:
33 34

Ulterior au fost semnate încă trei convenţii , tot la Lome, în 1979, 1984 şi 1989. http://europa.eu.int 35 http://europa.eu.int/comm/trade/gentools/faqs_en.htm 36 http://europa.eu.int/comm/trade/issue/global/gsp/pr211205_en.htm

79

 acordul/aranjamentul general care oferă tratament preferenţial pentru aproximativ 7200 de produse importate din 179 de ţări şi teritorii beneficiare (a mai încorporat încă 300 de produse de interes pentru ţările în curs de dezvoltare, majoritatea din sectorul agricol şi piscicol);  aranjamentul special Everything but arms care permite celor 50 de ţări cel mai puţin dezvoltate din lume acces liber pe piaţa U.E. pentru toate produsele cu excepţia armelor şi muniţiei;  o nouă iniţiativă S.G.P. +, care vine în sprijinul ţărilor vulnerabile confruntate cu probleme financiare, comerciale sau de dezvoltare. Este vorba de ţările Andean (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela), şase ţări din America Centrală (Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Sri Lanka. Acestea au beneficiat de acces liber pe piaţa U.E. pentru cele 7.200 de produse care fac obiectul acordului general cu condiţia anumitor criterii. * * * Sub aspect intern europenii consideră politica comercială protecţionistă un „preţ plătit pentru atingerea unor obiective politice”, fie în direcţia adâncirii procesului integraţionist, fie în direcţia expansiunii teritoriale a UE prin acorduri comerciale preferenţiale.37 UE a utilizat acordurile comerciale pentru a-şi delimita zonele de influenţă politică; complexa gamă de acorduri comerciale negociate de UE (aranjamente reciproce/nereciproce, acorduri de liberschimb, uniuni vamale) reflectă o ierarhizare a statelor în funcţie de statutul lor în relaţiile cu UE (partener comercial preferenţial, membru asociat şi membru cu drepturi depline). Aceste acorduri comerciale, dincolo de o pronunţată dimensiune politică, reflectă o atractivitate puternică a UE către bilateralism, uneori în defavoarea multilateralismului; prin politica sa comercială UE promovează pe de o parte un bilateralism defensiv(materializat în acordurile de reducere voluntară a exporturilor unor ţări partenere, precum SUA, Japonia, Taiwan, frecvente în sectoarele textile, automobile, electronică etc.) şi, pe de altă parte, un bilateralism ofensiv (materializat în acordurile preferenţiale negociate de UE).38 Taxele vamale au reprezentat un instrument important de protecţie a pieţei comune faţă de concurenţa externă în anii '50 şi '60; angajamentele asumate în cadrul GATT s-au reflectat în practică prin reducerea sensibilă a protecţiei tarifare pentru produsele neagricole,
37 38

A. Vaas - Protecţionismul european, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 13 A. Vaas - Protecţionismul european, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 15

80

în prezent nivelul mediu al taxelor vamale aplicate fiind de circa 5%. În schimb produsele agricole au continuat să fie protejate prin taxe vamale mai ridicate.39 Pe măsură ce rolul taxelor vamale ca instrumente de protecţie s-a diminuat, s-au impus noi forme de bariere comerciale, de natură netarifară, din ce în ce mai sofisticate şi adesea mai costisitoare pentru cei afectaţi decât vechile taxe vamale. Protecţia netarifară a îmbrăcat forme diverse, de la limitările cantitative (de tipul contingentelor la import sau al limitărilor voluntare ale exporturilor) până la cele legate de mecanismul preţurilor (antidumping, prelevări variabile, preţuri minime/maxime, subvenţii). Diverse alte instrumente care nu sunt legate în mod direct de politica comercială au avut efecte restrictive; din această categorie fac parte standardele tehnice şi ecologice, normele fitosanitare, reglementările privind protecţia consumatorului, investiţiile, drepturile de proprietate intelectuală ş.a. Prin reglementările comune ale UE se promovează principiul libertăţii importurilor şi exporturilor; în ceea ce priveşte importurile, în anumite împrejurări critice se poate recurge la măsuri de supraveghere şi, eventual de salvgardare, care să nu depăşească însă o perioadă de timp stabilită. În sfera exporturilor, până în 1992 statele membre puteau introduce restricţii cantitative sau embargouri motivate de moralitate, politică, securitate (ulterior au fost eliminate toate aceste derogări acordate ţărilor membre în materie de exporturi).40 După finalizarea Rundei Uruguay şi a implementării programului Pieţei Interne Unice protecţia comercială a UE s-a atenuat considerabil, piaţa devenind motorul ajustărilor structurale din economia comunitară. În a doua parte a anilor '90 şi începutul anilor 2000 preferinţele comerciale şi-au pierdut importanţa ca urmare a generalizării lor, dar şi a diminuării semnificative a taxelor vamale.

39 40

Gh. H. Popescu - Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 159 Gh. H. Popescu - Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 167

81

CAPITOLUL 5. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

5.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC)

Politica agricolă comună, politică de importanţă majoră pentru UE (adesea fiind considerată în fapt singura veritabilă politică comună), a avut în principal raţiuni de natură politică, interne dar şi externe. După cum arăta Helen Wallace (2004) „PAC poate fi percepută ca o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii vesteuropene, pe fondul ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”. În anii imediat de după război, problema implicării grupurilor dezavantajate şi izolate politic a fost transformată în prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie socială semnificativă la sfârşitul anilor ’50. Pe de altă parte, PAC oferea protecţia necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste ocean, în special în faţa celor americani. Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative precum faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE aparţin domeniului agricol şi, nu mai puţin semnificativ, de faptul că şi în prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat către acest domeniu. Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 5.1.1 Orientările trasate prin Tratatul CEE La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un loc important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din PSB al celor şase state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă. Cele mai multe ferme agricole erau mici şi deci vulnerabile, majoritatea guvernelor naţionale oferind susţinere agriculturii. Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe următoarele principii: • • cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol; un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor agricoli comunitari în faţa produselor importate;

82

o susţinere financiară comună, de către toate statele membre a costurilor implicate.

Conform Art. 33 TCE, PAC viza următoarele obiective (N. Suta, 2000): 1. creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii de lucru; 2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie; 3. stabilizarea pieţelor; 4. garantarea securităţii aprovizionării; 5. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul că politica agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie pentru a echilibra sau modifica raporturile de piaţă, cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi realizate în alte condiţii. Aceste intervenţii, în esenţă politice, erau evident ghidate de alte valori decât cele specifice pieţei libere, principalul scop fiind de a influenţa distribuţia veniturilor agricole, prin influenţarea preţurilor. Ca atare, în cadrul PAC, ca şi în economiile centralizate de altfel, preţurile care guvernează deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea pieţelor şi garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori) exprimă substanţa aşanumitei „organizări comune a pieţelor”. Mijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevăzute în articolele următoare ale Tratatului CE: a) organizarea comună a pieţei (art. 34). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în cadrul art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată, având în vedere următoarele elemente: • reguli comune în domeniul concurenţei; • coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor pieţe naţionale; • organizarea pieţelor europene. În final, această a treia formă se va impune, sub termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr etc. b) măsuri orizontale, respectiv acţiuni, acte normative, instrumente financiare aplicabile întregului sector agricol, indiferent de natura produselor agricole, respectiv: • măsuri prin care se finanţează sectorul agricol, • proceduri privind administrarea şi controlul terenurilor, • mecanisme comerciale şi acorduri comerciale (în special legate de relaţiile din cadrul OMC),

83

Perioada maratoanelor şi crizelor Comisia a avansat primele propuneri în noiembrie 1959. care necesita unanimitate. o rezoluţie privind produsele lactate. Crizele şi discuţiile maraton vor continua însă să se succeadă. controlul importurilor. carnea de vită şi zahărul. urmând ca formulările respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior. odată cu intrarea în vigoare a tratatului. precum şi asupra necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru agricultori şi a protejării exploataţiilor agricole. Această conferinţă. Neme. ca urmare a condiţiilor existente diferite: Franţa şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o pondere ridicată a populaţiei în agricultură. Cu toate acestea.1. spre deosebire de Germania şi ţările Benelux.• măsuri privind protecţia consumatorilor etc. Cu toate acestea.2 Marile etape ale PAC Toate statele membre au intervenit în domeniul agricol pentru a asigura fermierilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători. în care nivelul industrializării sectorului agricol era mult mai ridicat. înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea şi realizarea unei PAC. o conferinţă a statelor membre pe probleme agricole. a existenţei unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei. ajutoare pentru export etc. 5. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) a dus la elaborarea fundamentelor PAC. o reglementare privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). de finalizarea deciziilor în domeniul agricol. Franţa condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961). intensitatea a fost diferită. p. 2. o decizie privind piaţa produselor agricole prelucrate industrial. care a avut loc la Stressa. dar practicau încă o agricultura predominant tradiţională. la finele anului 1961 nu se luase încă nici o decizie. Perioada de formare (Stressa) Comisia a avut obligaţia de a organiza. în iulie 1958. 84 . Instrumentele utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie. deşi aceste acţiuni nu au fost niciodată încununate de succes. În construcţia PAC pot fi identificate mai multe perioade (J. 1995. 161-165): 1. o Realizarea organizaţiilor comune de piaţă La începutul anului 1962 Consiliul de Miniştrii va adopta şase reglementări pe produse (vizând în special cerealele şi produsele derivate (porci şi păsări).

produsele lactate şi orezul precum şi fixarea liniilor directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei şi margarină). oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi materii grase. s-au pus bazele PAC. În iulie 1966. tutun. la începutul anului 1965. Rămân însă neacoperite unele produse precum alcoolul etilic (neinclus în OCP nici la începutul anilor ’90). Comisia a propus. deoarece Germania întârzia cu fixarea preţurilor comune pentru cereale (deoarece aceasta însemna o reducere pentru agricultorii naţionali). Un nou set de discuţii maraton. prelevările la import şi restituirile la export. care urmau a fi fixate. Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea veniturilor agricole. la 21 octombrie 1964 Franţa a anunţat că „va înceta să mai participe la CEE dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum s-a prevăzut. realizarea unui vast plan incluzând: – realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie 1967. la finele anului 1963. flori etc. orez. vin. zahăr. manifestată faţă de concurenţa externă. va permite adoptarea de reglementări preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită. În acea perioadă. – solidaritatea financiară. prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul FEOGA.Odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale. pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice. 85 . o Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie. preferinţa comunitară. Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări. fiind astfel trasate şi trei dintre caracteristicile importante ale PAC: – unicitatea pieţei. dar şi pentru a accelera construcţia comunitară. Consiliul de Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai târziu la 30 iunie 1965. Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. peşte. carne vită. de la care urmau a fi stabilite preţurile de intervenţie.” Germania va ceda şi astfel Consiliul va decide asupra unificării preţurilor la cereale şi produse derivate (porc şi pasăre) începând cu 1 iulie 1967 precum şi asupra unei întăriri a OCP în cazul fructelor şi legumelor.

Consiliul să adopte. urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. va apăsa greu asupra continuării construcţiei comunitare (în domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982. o Probleme financiare. Planul Mansholt La finele anilor ’60. comisarul responsabil cu politica agricolă. ceea ce. cărnii de vită sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii. Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA. decizia privind preţurile campaniei 1982/83). legate de creşterea cheltuielilor FEOGA. măsuri de eliminare a excedentelor (în special pentru unt .9 mii tone în 1965. Ulterior. 4. olandezul Sicco Mansholt. la 11 mai 1966. pe termen mediu. tone în 1967-’68. inclusiv agricole. din ianuarie 1966. legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor agricole comunitare. o reformă a structurilor agricole. pentru prima dată cu majoritate calificată. din punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA. Memorandul Mansholt propunea.1 mil. Stocul de unt. o Probleme sociale. dând publicităţii un memorandum celebru prin care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (momentul este plasat înaintea primei lărgiri): o Probleme comerciale. pe termen scurt. secţiunea Garanţie. Creşterea provocărilor 86 . legate de apariţia excedentelor. în 1965. iar la începutul anilor ’70 se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare. – alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE. care. iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la 103. Pe de altă parte.– realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată. în acel moment se menţineau încă deficite în privinţa cerealelor.9% începând cu 1965).) iar pe termen lung. nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori. o mai bună ierarhizare a preţurilor. limitând utilizarea regulii majorităţii. pentru ca atunci.preţuri de vânzare reduse etc. rezultat al unei dezvoltări mult mai rapide a producţiei decât a consumului. care se ridica la 67.7%). Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Criza nu va fi depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la Luxemburg”. 3. Cantitatea de grâu afectată de intervenţii ajunsese la 1. era de 37. Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă la dată prevăzută (30 iunie) părea imposibilă. a tras un semnal de alarmă.

un aranjament privind importul de unt din Noua Zeelandă. gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%. În exteriorul spaţiului comunitar. gradul mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. 1. considerată a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice schimburile comerciale internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor. ceea ce demonstra faptul că „o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul comunităţii şi trebuie importată sub formă de furaje”. În anii următori. problema produselor lactate. vinului. PAC părea a ridica în continuare noi probleme. în 1979. Comunitatea producea mai mult decât consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă energetică (datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor. 1 milion tone lapte pudră. începând cu anul 1974. un protocolul privind zahărul în cadrul Convenţiei de la Lome etc. Dacă luăm în calcul şi importurile de furaje din ţările terţe. stocurile vor continua să crească (în 1986. deşi ar fi trebuit să mai atenueze uşor anumite excedente. uleiului de măsline şi pescuitului maritim. cel puţin pe moment. mare importator de produse agricole.3 milioane tone unt. securitatea nu era decât aparentă. legumelor. în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente: a) Atitudinea Marii Britanii şi presiunile SUA Marea Britanie. problema excedentelor fiind reluată ulterior la finele anilor ’70. a trebuit să accepte PAC ca preţ al intrării sale în CEE (începând cu 1 ianuarie 1973). intenţia reală fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau. La începutul anilor 87 . a deciziilor comune privind finanţarea agriculturii. „Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare. Cu alte cuvinte.). În continuare. modificarea acesteia într-un mod favorabil Marii Britanii. Acceptul a fost doar temporar. Intrarea Spaniei şi a Portugaliei. Pe ansamblu. conform unui studiu publicat de OCDE53. cel puţin. presiunile britanice vor avea în vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC. pentru prima dată. SUA exercitau o presiune crescândă în vederea modificării PAC.În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate. a părut să rezolve. a ridicat noi probleme în domeniul fructelor. guvernul laburist va solicita renegocierea PAC şi va obţine chiar concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de unt. Astfel.000 tone carne vită). a preţurilor comune practicate. 730. b) Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC Intrarea Marii Britanii în CEE. Soluţia era însă provizorie. dimpotrivă. în mod tradiţional ostilă includerii agriculturii în spaţiul european al liberului schimb.

această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea producţiei de lapte. Pe fondul reducerii preţurilor mondiale. Astfel. 133. o Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE. 132.7% pentru zahăr. numai grâul. Reducerile de preţ fiind cumulative. au fost operate în 1979. numite stabilizatori. pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export. precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu. Aceste limite. deşi modeste. se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.90. în cazul cerealelor. prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export. în special pentru carne vita şi lapte. s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984. când Consiliul de Miniştrii a decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar. iar zahărul fusese întotdeauna supus acestui regim). preţul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective.6%). Reducerea se aplica ansamblului producţiei nu doar părţii care depăşea CMG. impunând continuarea reformei. o Modificări substanţiale s-au produs în 1988. pentru Comunitatea celor 12. atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară. o De asemenea. era de 120% pentru cereale (din care. Stabilizatorii au avut un succes limitat. în 1984 s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte. În cazul depăşirii acestui plafon. o Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export). În scurt timp. Reforma PAC A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale: o Primele schimbări în PAC. sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. acumularea excedentelor. 5. s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. continuând să se producă. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG). erau menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. a agravat problema excedentelor. În plus. Obiectivele sale esenţiale erau următoarele: 88 . 121% pentru unt şi 102% pentru carne. gradul de auto-satisfacere.

Această reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor. sub numele de Agenda 2000. în cadrul unui program de ansamblu. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale. • protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole. respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente. ţăranii primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. repartizată pe tot teritoriul european. inclusiv în regiunile cu probleme. Pentru a compensa pierderile. 2. • încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile. ceea ce va duce la dispariţia unui număr important de reglementări. 4. Consiliul European de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi. mai transparentă. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. • concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor. instalarea 89 . Legislaţia va fi mai clară. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992. Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. în special cele privind marile culturi. Produsele vizate erau: cerealele. oleaginoasele. prin creşterea competitivităţii. noul model agricol european. Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin: 1. competitive. a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului. repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. • reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă. iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum. protecţia mediului. durabile. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea reglementărilor. prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. 3. atât în plan intern cât şi extern. în anii ce vin. plantele proteice şi carnea de vită. o Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000.

astfel încât fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă. Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul agricol.tinerilor etc. însoţită de preferinţa comunitară 90 . o În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC. active în aceste zone. Dezvoltare rurală. 5. După cum se poate observa din cele prezentate anterior în perioada scursă de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole Comune cea mai importantă transformare poate fi considerată trecerea de la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea rurală (pilonul al doilea). Modelul european este astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii. Agricultura în pilonul 2. concurente ale UE. prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor. existând multe diferenţe între acestea. Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea producţiei la susţinerea directă a veniturilor producătorilor.2 Organizarea comună a pieţei (OCP). în scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a zonelor rurale. respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului. Secţiunea „Garantare” a FEOGA Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii:  libera circulaţie a produselor pe piaţa unică. altele decât cele reprezentate de fermieri. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC. prin intermediul obiectivelor dezvoltării durabile. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată pe indivizi şi grupuri. concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală. În ultimii ani. Un câştig important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă. să-şi adapteze afacerile. Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări. metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la nevoile reale ale societăţii.

agricultorii sunt în mod tradiţional protejaţi. vin. Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de protecţie a veniturilor agricole. fructe şi legume transformate. produse lactate.1 Protecţia agriculturii comunitare. banane. cu scopul protejării agricultorilor în faţa preţurilor mondiale de regulă mai mici şi a fluctuaţiei cursurilor de schimb. după introducerea PAC (în sectoarele unde era necesar) organizarea naţională a pieţelor. în acelaşi timp. Austria sau Suedia. de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei creşteri excesive a preţurilor. într-un cadru foarte reglementat. independent de instrumentele clasice de politică comercială (taxe vamale 91 . în cea mai mare parte a ţărilor industrializate. tutun. b) realizarea unei protecţii periferice comune. În prezent ea acoperă circa 90% din producţia agricolă comunitară (cereale. 5. materii grase. Pe de altă parte însă. Organizarea comună a pieţelor a înlocuit treptat. astfel încât să favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare. ajutoare pentru exportatori. floricultură.a). fructe şi legume. În principal. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în faţa concurenţei străine Din raţiuni diferite. precum Elveţia. carne oi şi capră ş. Experienţa a demonstrat însă că aceştia au nevoie. cheltuieli de stocare etc.2. Această protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară. carne vită. care au considerat securitatea aprovizionării drept una dintre condiţiile necesare menţinerii neutralităţii politice). se urmăreşte asigurarea unui venit satisfăcător dar şi un minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agricole în unele ţări neutre.) b) pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole. a taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent în schimburile dintre ţările membre presupune. porcine. cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei (de exemplu. orez. consumatorii doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială.  responsabilitate financiară comună a) la nivelul gestionării pieţelor.Ea se traduce prin: a) eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole. caracterizat prin existenţa unui regim uniform al preţurilor şi a unor garanţii uniforme pentru producătorii comunitari. zahăr.

se consideră că în sistemul măsurilor compensatorii cel care plăteşte va fi contribuabilul iar în sistemul prelevărilor-restituirilor.şi restricţii cantitative): sistemul măsurilor compensatorii (deficiency payments) şi sistemul prelevărilor-restituirilor. preţul ar trebui să crească la 200 u. Pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent. acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în Comunitate. deşi va duce la acelaşi rezultat. el reprezintă şi astăzi unul dintre fundamentele agriculturii britanice. dar se vor face şi plăţi compensatorii de încă 100 u.).m. pentru a asigura un venit decent pentru agricultori. spre deosebire de taxele vamale. de regulă. putem descrie două sisteme diferite. consumatorul. care va compensa diferenţa dintre preţul comunitar de 200 şi cel mondial de 100. cum preţurile mondiale sunt. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi cel de pe piaţa mondială va reprezenta prelevarea variabila la import.m. insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor. b) Sistemul prelevărilor-restituirilor.. şi să considerăm că.m. el va trebui să primească de asemenea 200 u. pentru a asigura preferinţa comunitară). Diferenţe între cele două sisteme Din punct de vedere financiar. Prin urmare. acum avem de a face cu taxe variabile la import. se vor importa produse la preţul de 100 u. respectiv: a) În sistemul măsurilor compensatorii. Prin urmare. Se va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi. 92 . pe chintalul de grâu. În mare. cu unele modificări. de fiecare dată când va intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială. contribuabilul fiind cel care va plăti pentru susţinerea agriculturii. Simplificând foarte mult. care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la creşterea competitivităţii industriei).m. va folosi metode diferite. deoarece preţurile mondiale variază în mod constant. Comunitatea va acorda o subvenţie numită „restituire”.m. La export.m. i se vor aplica taxe de încă 100 (prelevări). pe piaţă. ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare. Logica celor două sisteme Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme trebuie să pornim de la ipoteza unor preţuri mondiale de 100 u. Pentru ca agricultorul să obţină un venit decent. pentru chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de 100 u. preţurile vor fi la nivelul preţurilor mondiale. preţul pieţei mondiale. încasările care provin direct din vânzări vor fi completate cu anumite sume suplimentare.

în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus). situaţie în care este imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la frontieră protecţia necesară. El devine extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” în cadrul GATT. cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul producţiei. în cazul unor tensiuni brutale ale preţurilor pe piaţa mondială. sistemul măsurilor compensatorii este mai favorabil acestora. în condiţiile în care volumul prelevărilor pentru import scade foarte mult. este vorba de a garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de exemplu. pe chintalul de grâu). 93 .Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. în beneficiul consumatorilor. este suficient să se aplice o prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire la import (o adevărată prelevare negativă) pentru a menţine preţurile comunitare la adăpost. dacă preţurile mondiale cresc la 300. În exemplul anterior. Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor. prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ. Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export. sistemul prelevărilor-restituirilor se dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor. Trebuie făcută observaţia că. precum a fost cazul la începutul anilor ’70. de regulă. prin urmare. Dar. Avem de a face.

Astfel. Mai puţin formal. angajând autorităţi transnaţionale de reglementare şi actori importanţi de pe piaţă. De asemenea. PUE a schimbat condiţiile în care 94 . autorităţi locale de reglementare şi politicieni naţionali sau regionali. întreprinzători de dimensiune mai mică. Într-adevăr. Aceasta a permis adaptarea procesului integrării europene la noi constelaţii de idei şi interese şi a generat o modalitate diferită de elaborare a politicilor.CAPITOLUL 6. există tensiuni între reglementarea supranaţională pentru pieţele transnaţionale. reglementarea pieţelor la nivelul supranaţional de guvernanţă europeană intră în coliziune. pe măsură ce analizele politice concurente proliferau şi erau examinate consecinţele economice ale noului program legislativ. Analizele de la sfârşitul anilor '80 au pus accentul pe noutatea programului PUE. şi politica naţională încapsulată. dar în retrospectivă putem observa o continuitate semnificativă cu ceea ce exista înainte. PIAŢA UNICĂ Planurile de finalizare a pieţei interne au atras după sine o creştere a interesului academic în Uniunea Europeană (UE). la fel cum mulţi teoreticieni anteriori se inspiraseră din politica agricolă. Înainte de 1985. pentru multe finalizându-se printr-o aderare deplină. programul pieţei unice europene (PUE) constituie un punct important de schimbare de la stagnare spre dinamism. Pentru mulţi. de la politica "veche" a integrării europene către politica "nouă" de reglementare în Europa. PUE este importantă şi din perspectiva impactului său asupra modelului european de elaborare a politicilor publice în interiorul statelor membre. multe abordări teoretice noi cu privire la integrarea europeană au luat piaţa unică drept principal punct de referinţă. uneori în mod destul de semnificativ. dezbaterea teoretică privind integrarea politică stagna. Cu toate acestea. PUE s-a extins oficial la ţările vecine prin intermediul Spaţiului Economic European (SEE) şi prin procesul de preaderare al ţărilor din Europa Centrală şi de Est. implicând şi depinzând de spaţiul politic intern mai redus. La sfârşitul anilor '80 toate acestea s-au schimbat. partenerilor şi concurenţilor a fost puternic. încorporarea programului PUE reprezintă o redefinire semnificativă a mijloacelor şi scopurilor politicilor. care sa difuzat în multe alte domenii (Majone 1994). Aceste repercusiuni nu s-au limitat la statele membre care au acceptat AUE şi PUE. cu alte chestiuni de pe agendele politice şi economice ale statelor membre UE. Impactul extrateritorial formal şi informal asupra vecinilor. studiile privind elaborarea politicilor UE erau rare şi puţini economişti se dedicaseră analizei integrării economice europene.

Contextul istoric Obiectivul instituirii unei pieţe unice s-a născut odată cu Tratatul de la Roma. 43 TCE (fostul art. la 1 iulie 1968 (Dashwood 1977: 278-89). în anii '60 şi '70 noile tehnologii şi produse. serviciilor. Acesta a stabilit drept ţinte crearea unei uniuni vamale şi armonizarea legislativă treptată. 56 TCE (fostul art. 100 CEE) Procedură de armonizare a legislaţiei care afectează direct piaţa comună 6. Iniţial. intrau tot mai des în conflict. 49 TCE (fostul art. Comisia a început să fie preocupată de impactul negativ pe care normele naţionale divergente îl aveau asupra comerţului. 48 CEE) Libera circulaţie a lucrătorilor Art.1. precum şi culturile industriale şi politice. Fundamentarea în tratat a pieţei unice (Tratatul de la Roma) Art. 52 CEE) Dreptul de stabilire Art. pe măsură ce erau eliminate tarifele vamale. Pelkmans 1984). cuprinzând libera circulaţie a bunurilor. 94 TCE (fostul art. 59 CEE) Libertatea de a presta servicii Art. precum şi presiunile exercitate de către firmele locale în direcţia limitării concurenţei externe. Preferinţele pieţelor locale. 28 TCE (fostul art. care. Comisia a fost înclinată să opteze pentru o armonizare uniformă sau "totală" — adoptarea unor norme detaliate şi identice pentru toate statele 95 . preocupările privind bunăstarea consumatorilor şi protecţia mediului. Aceste preocupări s-au amplificat după eliminarea completă a taxelor vamale dintre statele membre. acestea uneori chiar înmulţindu-se. focalizate uneori pe alte politici UE care puteau compensa sau elimina concurenţa externă. intenţionat sau nu. capitalurilor şi a forţei de muncă ("cele patru libertăţi") toate în cadrul unui regim unic privind concurenţa. Drumul a fost mai bine trasat pentru uniunea vamală decât pentru piaţa comună (Balassa 1975. 30 CEE) Interzicerea restricţiilor cantitative asupra importurilor şi a tuturor măsurilor cu efect echivalent Art. Totuşi. precum şi instituirea unei "pieţe comune". reflectând o mai mare preocupare a factorilor decizionali din anii ' 50 pentru tarife şi contingente decât pentru barierele tehnice în calea comerţului (BTC) şi a comerţului cu servicii. sociale şi politice ale ajustării la piaţa unică au generat şi acţiuni secundare. Astfel. 39 TCE (fostul art. 67 CEE) Libera circulaţie a capitalurilor Art.furnizorii de bunuri şi servicii din state terţe pot intra pe a doua piaţă din lume ca mărime. îngreunau comerţul. deveneau vizibile bariere de alt gen. au contribuit la adoptarea unor norme şi reglementări naţionale. Costurile economice. Armonizarea şi frustrarea crescândă datorată acesteia La începutul anilor '60.

În cazul BTC. Comisia a adoptat o abordare mai pragmatică. precum şi pentru alinierea multor reglementări naţionale. capitalurilor şi forţei de muncă. între 1969 şi 1985 au fost adoptate numai 270 de directive (Schreiber 1991: 98). Începând din 1973 cu "directiva privind joasa tensiune". Dashwood 1983). Comisia solicita în mod regulat grupurilor de presiune la nivel european comentarii asupra propunerilor sale (Dashwood 1977: 291-2). Măsurile de armonizare erau concepute de Comisie în colaborare cu grupuri de lucru sectoriale. altfel utilizând mai degrabă o armonizare "opţională" decât una "totală". aceasta insista pe norme uniforme numai când acestea se justificau printr-un interes comun superior. armonizarea se baza pe articolul 94 (fostul articol 100 CEE). progresul a fost mult îngreunat de necesitatea obţinerii unanimităţii în Consiliul de Miniştri. după prima extindere. Ritmul lent al armonizării europene nu putea ţine pasul cu proliferarea normelor naţionale. Alte articole au oferit un temei juridic pentru libera circulaţie a serviciilor. era directiva. Totuşi. De asemenea. deoarece statele membre adoptau din ce în ce mai multe măsuri pentru protejarea propriilor industrii.membre — ca mijloc de avansare a procesului general de integrare. a încorporat rezultatele organismelor de standardizare private — în primul rând Comitetul European pentru Standardizare (CEN) şi Comitetul european pentru coordonarea standardelor electrice (CENELEC) — în măsurile comunitare prin "trimitere la standarde" (Schreiber 1991: 99). Comisia. aceasta stabilind în principiu cadrul esenţial de politică la nivel european şi lăsând statelor membre alegerea "formei şi mijloacelor" pentru punerea sa în aplicare. compuse din experţi numiţi de statele membre. Principalul instrument al Comunităţii Economice Europene (CEE) iniţiale. atunci când a fost posibil. dar şi drept răspuns la noile preocupări privind protecţia consumatorilor şi a mediului de la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 (Comisia 1985 b. Totuşi. Comisia însăşi a agravat această problemă punând un accent excesiv pe detalii şi acordând prea puţină atenţie ataşamentului autentic al oamenilor faţă de modalităţile tradiţionale de a face afaceri şi de a cumpăra bunuri (Dashwood 1977: 297). Diferitele abordări naţionale cu privire la reglementare şi presiunile exercitate asupra guvernelor de către grupurile interne interesate în păstrarea stării de fapt au condus la întârzieri şi blocaje frecvente (Dashwood 1977: 296). În consecinţă. folosit pentru realizarea celor patru libertăţi. 96 . şi a urmărit armonizarea numai acolo unde era într-adevăr justificată. Astfel. Consilierea specialiştilor independenţi suplimenta resursele Comisiei şi îi oferea o expertiză comparabilă cu cea a birocraţiilor naţionale mai mari.

Catinat şi Jacquemin 1988. interdependenţa economică a redus eficacitatea răspunsurilor naţionale la criză şi a favorizat răspunsurile coordonate la problemele economice ale regiunii. Slaba competitivitate a firmelor europene faţă de principalii parteneri comerciali.În consecinţă. Această convergenţă. aceasta contribuind la un declin al importurilor intra-UE faţă de importurile totale (Buigues şi Sheehy 1994: 18) şi la o creştere substanţială a numărului de cauze referitoare la libera circulaţie a bunurilor aduse în faţa CEJ. La începutul anilor '80. jurisprudenţa CEJ a început să aducă sub control acţiunile factorilor decizionali naţionali. În acelaşi timp existau presiuni din ce în ce mai mari în direcţia reformelor. Atât inflaţia. 1998. Faimoasa decizie Cassis de Dijon din 1979 a stabilit că în anumite condiţii specificate. În aceste condiţii. decizia Dassonville a stabilit un temei juridic pentru atacarea validităţii normelor naţionale care introduc noi BTC. a contribuit la acumularea de deficite comerciale mari (Pelkmans şi Winters 1988: 6). răspunsul nu a fost de aceeaşi natură (Tugendhat 1985). Comisia şi mediul de afaceri erau din ce în ce mai frustrate de ritmul lent al progresului şi de incertitudinea susţinerii din partea CEJ. Acestea sunt în general descrise în literatura despre integrarea politică drept o convergenţă a preferinţelor de politică naţională la începutul anilor '80 (Cameron 1992: 56. ale cărei decizii se aplicau numai cu privire la cauzele prezentate acesteia. Dashwood 1983: 186). cât ş europene. guvernele din Europa Occidentală se confruntau cu criza economică. au început să se îndepărteze de Comunitate (Pelkmans şi Winters 1988: 6). cât şi şomajul au crescut la începutul anilor '80. statele membre ar trebui să accepte pe pieţele proprii produse aprobate pentru comercializare în alte state membre (Alter şi MeunierAitsahalia 1994: 540-1. atât străine. iar investiţiile. În 1974. În plus. Pelkmans 1984). progresul iniţial în domeniul armonizării a fost dat înapoi. Apariţia unei agende de reformă Deşi criza era clară. Creşterea bruscă a preţului petrolului după revoluţia iraniană din 1979 a ajutat la instaurarea recesiunii în economiile vest-europene. Încrederea mediului de afaceri era scăzută. Cu toate acestea. Perspectivele de adoptare a unui răspuns colectiv au fost îmbunătăţite de schimbările din statele membre. Sandholtz şi Zysman 1989: 111). Deficitele comerciale mari şi inflaţia ridicată au limitat capacitatea statelor membre de a utiliza politici economice expansioniste pentru reducerea şomajului. Companiile transnaţionale proliferau şi deseori îşi însuşeau marjele de profit şi pieţele firmelor limitate la teritoriul naţional. SUA şi în special Japonia. Nivelul ridicat de interdependenţă economică din cadrul UE a făcut aceste BTC costisitoare şi vizibile (Cecchini. 97 . Moravcsil 1991: 21.

Astfel.se spunea. în Marea Britanie. în parte datorită respingerii de către electorat a partidelor care guvernaseră în timpul declinului economic de la sfârşitul anilor'70 (Hali 1986: 100). Guvernul spaniol a încercat să lege modernizarea socialistă în interior de disciplina pieţei transnaţionale în exterior. "convergenţa" nu este cel mai bun termen — liberalizarea pieţei europene a fost folosită în scopuri diferite de către diferite guverne şi diferiţi actori economici. Sandholtz şi Zysman 1989: 112). simplificarea formalităţilor la frontieră. Deşi la începutul anilor '80 au apărut cu siguranţă noi politici guvernamentale. au mărit deficitul comercial şi datoria publică (Hali 1986:199). argumentele neoliberale susţin că guvernele ar trebui să se implice mai puţin în modul de funcţionare a economiei şi să se concentreze pe politici precum privatizarea industriei de stat şi eliminarea reglementărilor. comunicatele Consiliului European au exprimat în mod repetat preocuparea cu privire la starea proastă a pieţei unice (Armstrong şi Bulmer 1998: 17). În decembrie 1982. Acestea erau influenţate de valul de reglementare din SUA de la sfârşitu anilor '70 şi începutul anilor '80 (Hancher şi Moran 1989: 133. Politicile fiscale expansioniste au dus la creşterea inflaţiei şi a şomajului. Astfel. nu guvernele. sunt într-o poziţie mai bună pentru a genera creştere economică. Mai mult. motivaţia şi intensitatea. o examinare mai atentă arată că acestea difereau substanţial între ţări în ceea ce priveşte originea. În Franţa. "curba de învăţare a politicii" a fost explicită. au început să fie vehiculate idei noi privind pieţele şi concurenţa. liberalizarea achiziţiilor publice şi o mai strânsă aliniere a impozitelor (Bulletin of the European Communities. Belgia. 98 . renunţând la ameninţarea de a obstrucţiona piaţa comună formulată îr toamna anului 1982 (Pearce şi Sutton 1985: 68). decizia Cassis de Dijon din 1979 a CEJ a avansat conceptul recunoaşterii reciproce a standardelor naţionale (vezi mai jos) care a furnizat Comisiei o pârghie prin care să urmărească o mai mare integrare a pieţei (Dashwood 1983). De la începutul anilor '80. în special a celor care guvernează modul de desfăşurare a concurenţei în economii. Drept răspuns la problemele economiei europene. 12/1982) prin crearea unui Consiliu pentru piaţa internă care să se întrunească regulat pentru analizarea acestor chestiuni. Majone 1991: 81. care subliniază că pieţele. unde soliditatea economiei a ajutat la păstrarea ataşamentului faţă de cadrul existent al "pieţei sociale". Începând cu anul 1983 guvernul francez a început să caute soluţii europene. reflecta o acceptare largă a ideilor economice neoliberale. acesta a răspuns unei comunicări din partea Comisiei care recomanda eliminarea BTC. Olanda şi Danemarca au ajuns la putere partide politice susţinătoare ale politicilor neoliberale. Această respingere a fost mai puţin clară în Germania.

În discursul său inaugural din faţa Parlamentului European (PE). cât şi prin explorarea modalităţilor de relaxare a constrângerilor asupra modificării politicilor. în cadrul "noii abordări". Consiliul European de la Milano din 99 . 6. sprijinul pentru revitalizarea pieţei unice a continuat să crească. Comisia a convins în privat guvernele din Marea Britanie. Astfel. În domeniul serviciilor financiare. "Noua abordare" limitează armonizarea legislativă la convenirea unor criterii minime esenţiale şi lasă în mod explicit loc variaţiilor dintre legislaţiile naţionale (supuse recunoaşterii reciproce).În cursul anului 1983. Programul Pieţei Unice Europene (PUE) Între timp. Comisia s-a bazat pe jurisprudenţa CEJ. Delors s-a angajat să finalizeze piaţa unică până în 1992. după consultări cu guvernele membre. conducătorii unora din principalele corporaţii multinaţionale din Europa au format aşa-numitul European Round Table of Industrialists (ERT) pentru a susţine finalizarea pieţei unice (Cowles 1994). a decis că "finalizarea pieţei unice" era poate singurul obiectiv strategic ce ar fi beneficiat de consens. Comisia a început să caute modalităţi de atacare a barierelor ridicate în calea accesului la piaţă. care a fost adoptată oficial de Consiliu în mai 1985 (Bulletin of the European Communities . Wallace 1984). În aprilie. Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale din Europa (UNICE) şi-a adăugat vocea apelurilor în favoarea unei mai mari integrări a pieţei. noul preşedinte al Comisiei. şi în special pe definirea în decizia Cassis de Dijon a cerinţelor esenţiale în ceea ce priveşte asigurarea siguranţei consumatorilor (Schreiber 1991). Comisia s-a bazat pe sprijinul britanic în favoarea dereglementării şi pe eforturile franco-germane de coordonare a activităţilor organismelor naţionale de standardizare ale acestora (H. care stabileşte standarde minime de reglementare naţională a prestatorilor de servicii financiare. fiind reglementaţi de guvernul ţării în care îşi au sediul (ţara de origine). Spre sfârşitul anului 1983. atât prin identificarea sistematică a acestora. De asemenea. şi a limitat o mare parte din armonizare la convenirea asupra unor "cerinţe esenţiale". Aceasta a sugerat o "nouă abordare" a armonizării standardelor. În 1985. acest lucru s-a realizat prin "controlul în ţara de origine". 5/1985).2. care simplifica "recunoaşterea reciprocă" a normelor naţionale echivalente. iar apoi le permite acestora să opereze în toată piaţa unică. responsabilitatea elaborării unor standarde tehnice detaliate este delegată CEN şi CENELEC. Franţa şi Germania în privinţa acceptării acestei noi abordări. Jacques Delors.

guvernele francez şi german au semnat în 1984 Tratatul de la Moselle.iunie 1985 a avizat Cartea Albă (Comisia 1985a) redactată de Lord Cockfield. În aceeaşi perioadă.1). 100 . În 1985 acesta a fost transformat la insistenţa guvernelor din Benelux în primul Acord Schengen. pentru a reduce impactul controalelor la frontieră. cuprinzând 300 de măsuri (ulterior reduse la 282) care ar fi dus la realizarea pieţei unice până în 1992 (vezi tabelul 4. dar în afara cadrului comunitar. comisarul pentru piaţa unică.

mărci comerciale. • Armonizarea: • impozit pe venit pentru lucrătorii migranţi • diverse prevederi formare • recunoaşterea reciprocă a diplomelor 101 . Rutier • Standarde CE pt. şi corn. Aerian Desemnare multiplă în bilaterale (transport aerian) • • • Abolirea controalelor pers. dreptul S. bancar □ protecţia consumatorilor în asigurări • Sistem CE de permise pentru transp. etc.Pieţe Măsuri Acces la piaţă Bunuri Servicii Persoane & muncă Capital Abolirea controalelor la frontiera intraCE • Armonizarea: • reglementărilor tehnice • TVA şi accizelor • Implicaţii nespecificate pentru politica comercială • • • • • Recunoaşterea reciprocă & controlul ţării de origine.C.la frontierele intra-CE Relaxarea cerinţelor de reşedinţă pentru cetăţenii UE Drept de stabilire pentru diverşi lucrători cu educaţie superioară • • • Abolire control curs de schimb Admiterea tilurilor listate într-un stat membru în celelalte Măsuri pentru facilitarea cooperării industriale şi a migrării firmelor Condiţii concurenţiale • Promisiune doc. • Dispoziţii comune privind falimentul Funcţionarea pieţei • Propuneri standardele. Special ajutor de stat în industrie • Liberalizarea achiziţiilor Publice • Controlul fuziunilor • Propuneri specifice privind C&D în telecomunicaţii şi IT • Introducerea politicii concurenţei în transportul aerian • Armonizarea aspectelor fiscale şi/sau reglementare în diverse pieţe de servicii • Armonizare: □ reglementare pieţe şi firme în sect. eliminare restricţii la licenţiere(bănci şi asigurări) Eliminarea contingentelor şi libertatea cabotajului (transport rutier) Acces la pieţe inter-regionale transp. cârdurile de • "Cartelă de formare profesională" europeană • Propuneri achiziţii şi holdinguri • Armonizare fiscală pentru: • dubla impozitare • contribuţii sociale • legături firmă mamă-filială • Grupare european de interes Economic • Statutul societăţii europene • Armonizarea legislaţiei privind proprietatea ind.

Rutier • Politica comună a transportului aerian privind accesul. capacitatea şi preţurile • Reguli comune privind asigurarea riscurilor de masă • Fără dispoziţii privind piaţa forţei de muncă • Apel pentru consolidarea SME Sursă: Pelkmans şi Winters (1988:12). 102 .plată Politica sectorială • Propuneri PAC: □ abolirea frontierelor □ armonizare şi recunoaştere reciprocă în politicile veterinare şi fitosanitare • Oţel: □ apel reducere subvenţii • Regim comun de criză în transp.

3. Astfel. libera circulaţie a persoanelor. în vederea extinderii spre ţările iberice. solicitând inter alia puteri parlamentare crescute şi o mai largă utilizare a majorităţii calificate (VMC) în Consiliul de Miniştri (Parlamentul European 1984). AUE a avizat în mod explicit "programul 1992" de realizare a pieţei unice şi a schimbat principala regulă decizională în Consiliu în ceea ce priveşte măsurile privind piaţa unică (fiscalitate. În iunie 1984. acordul de a continua realizarea pieţei unice a fost inclus într-un set mai larg de probleme. cunoscută sub numele de AUE. aceeaşi Conferinţă a mărit puterile Parlamentului prin introducerea procedurii de cooperare în ceea ce priveşte măsurile referitoare la piaţa unică. în proiectul său de tratat privind Uniunea Europeană. Ceva mai devreme în acelaşi an. o schimbare strategică a politicii şi reforma instituţională au fost legate în mod simbiotic şi simbolic. De asemenea. iar cealaltă accentuând 103 . În al doilea rând. În decembrie 1985.6. reuniunea Consiliului European de la Fontainebleau a deschis calea abordării acestor impedimente instituţionale (Armstrong şi Bulmer 1998: 18). făcând loc unei analize serioase a posibilităţilor de revizuire a tratatelor. a legat schimbarea instituţională de obiectivele concrete de politică. În primul rând. iar guvernul britanic a prezentat un memorandum care inter alia a făcut apel la crearea unei "autentice pieţe comune" pentru bunuri şi servicii (Thatcher 1984). Cvadratura cercului teoretic Prezentările teoretice ale PUE şi AUE pot fi clasificate în două categorii principale: una subliniind rolul actorilor supranaţionali (neofuncţionalism). cu excepţia drepturilor şi intereselor angajaţilor) de la unanimitate de vot la o majoritate calificată. În plus faţă de atenţia acordată acomodării extinderii. Acesta a rezolvat chestiunea rabatului bugetar britanic şi problemele curente legate de extinderea spre ţările iberice. o Conferinţă Interguvernamentală (CIG) remarcabil de rapidă şi eficientă a convenit termenii reformei instituţionale. dar a fost inclus şi un număr de politici conexe — precum mediul şi politica în domeniul tehnologiei — pentru a atenua preocupările unor state membre cu privire la dinamica de liberalizare a programului PUE (Armstrong şi Bulmer 1998: 14). De asemenea. Acesta era conectat cu acomodarea unor noi membri şi cu redistribuţia bugetului. Actul Unic European Deşi programul PUE a indicat drumul de urmat. mai existau anumite impedimente instituţionale. reuniunea a instituit Comitetul ad-hoc pentru reforma instituţională (Comitetul Dooge) pentru studierea reformării procedurilor decizionale ale Comunităţii. Această legătură a fost crucială. La această reuniune. Comisia a propus "noua abordare". PE a încercat să atragă atenţia asupra reformei instituţionale.

în timp alţii pe AUE. Alter şi Meunier-Aitsahalia (1994) şi Pollack (2003) recunosc importanţa introducerii principiului recunoaşterii reciproce. deoarece era angajate într-un proiect cooperativ extins şi vroiau să se asigure că partenerii vor respecta acordurile. aceste prezentări sunt cel puţin compatibile cu neofuncţionalismul. CEJ şi corporaţiile mari să le fi influenţat preferinţele. 104 . CEJ au jucat un rol principal în modelarea programului PUE. corporaţiile transnaţionale.importanţa statelor membre (interguvernamentalismul liberal) Compararea celor două abordări este complicată de faptul că unii observatori se concentrează pe PUE. Astfel. În ceea ce priveşte deciziile de instituire a politicilor.Peterson 1995). Analiştii care se concentrează pe programul pieţei unice europene tind să sublinieze rolul actorilor transnaţionali. în principal între guvernele britanic. deşi corelat ambele pot fi în linii mari corecte. Cowles (1994) accentuează importanţa intereselor legate de afacerile transnaţionale. Garrett şi Weingast (1993) susţin că ideea CEJ asupra recunoaşterii reciproce a fost cea care a focalizat acordul statelor membre în favoarea liberalizării. deşi pun pe primul loc Comisia. în timp ce negocierile dintre statele membre au determinat în primul rând rezultatul AUE (Armstrong şi Bulmer 1998: 19). subliniază rolul negocierii dintre statele membre (interguvernamentalism). instituţiile supranaţionale şi aliaţii acestora tind să aibă o mai mare importanţă. dimpotrivă. Deoarece aceste două abordări teoretice încearcă să explice evenimente distincte. dar accentuează exploatarea antreprenorială de către Comisie a acestei idei formulată pentru liberalizare. înt o anumită măsură. Sandholtz şi Zysman (1989) acordă un loc important actorilor supranaţionali. în special în contextul Consiliului European. precum AUE. au fost actori cruciali. explică forma finală a "programului 1992" şi al AUE. Cameron (1992) concluzionează că în final guvernele membre. actorii cruciali sunt guvernele statelor membre. acestea modelând agenda UE în favoarea realizării pieţei unice. pentru care PUE este un exemplu foarte semnificativ. În ceea ce priveşte deciziile "istorice". deşi recunoaşte că este posibil ca actorii supranaţionali precum Comisia. Comisia. cu un sprijin semnificativ din partea marilor corporaţii. precum ameninţarea excluderii şi compensaţiile colaterale. francez şi german. În special Moravcsik (1991. Această reprezentare corespunde perspectivei existenţei unor actori diverşi cu impact diferit asupra unor tipuri diferite de politici (Cowles 1994. şi că instrumentele tradiţionale ale diplomaţiei internaţionale. Analiştii care se concentrează pe AUE. De asemenea. Garrett (1992) argumentează că statele membre erau dispuse să accepte limitări ale propriei autonomii. 1998) argumentează că AUE a fost produsul negocierilor interstatale. unele state membre şi.

abolirea controalelor la frontieră şi eliminarea controlului asupra cursului de schimb.4. cum a fost cazul eliminării procedurilor de control la frontieră şi abolirea controalelor asupra cursului de schimb. Tratatul de la Amsterdam a stabilit linii directoare mai clare privind posibilitatea guvernelor de a adopta reguli naţionale mai stricte decât normele comune convenite. În primul rând. iar parametrii săi rămân în linii mari neschimbaţi. atât în ceea ce priveşte identitatea actorilor principali. PUE a redus diferenţele dintre integrare pozitivă şi negativă. Mai interesant. cât şi în privinţa puterii relative a acestora. Reforma instituţională ulterioară În fapt. în special din partea Marii Britanii şi a Irlandei. Acest lucru este evident în ceea priveşte principiul recunoaşterii reciproce. Elaborarea politicilor în PUE PUE şi AUE au schimbat în mod fundamental politica integrării pieţei în cadrul Comunităţii Europene. respectiv eliminarea normelor naţionale care împiedicau schimburile economice.5. în ceea ce priveşte „noua abordare” şi „controlul ţării de origine”. Tratatul Constituţional a luat în considerare trecerea câtorva aspecte ale pieţei unice. precum fiscalitatea. la vot prin majoritate calificată. Aceasta poate apărea în urma unui acord politic între statele membre sau în baza unei propuneri a Comisiei. integrarea negativă apare după ce o măsură naţională este 105 . reforme instituţionale introduse prima dată pentru măsurile referitoare la piaţa unică au fost ulterior extinse în alte domenii. integrarea negativă. stabilind numai cerinţe minime. dar s-a lovit de o opoziţie puternică. Cea mai importantă modificare ulterioară a fost introducerea procedurii de codecizie în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TUE). 6. în pofida intenţiilor şi scopurilor sale. Totuşi. În plus. PUE a schimbat cadrul instituţional al "integrării pozitive" — convenirea unor norme comune care să le înlocuiască pe cele naţionale – prin aplicarea VMC şi extinderea puterilor PE. Integrarea negativă Integrarea negativă constă în eliminarea normelor naţionale care îngreunează schimburile economice. PUE a readus la viaţă "integrarea negativă". AUE a stabilit cadrul instituţional al programului pieţei unice. Aceste modalităţi diferite de integrare au implicaţii politice profunde. În aceste cazuri. cel mai adesea. se aseamănă mult integrării pozitive (vezi mai jos).6. În al doilea rând.

De asemenea. În consecinţă. în final. iar cele care iau decizia sunt instanţele (şi. ca şi cele fabricate legal în orice alt stat membru. produsele fabricate legal într-un stat membru ar trebui considerate la fel de sigure. Dacă guvernul unui stat membru interzice vânzarea unui produs fabricat legal în alt stat membru. inclusiv moralitatea publică şi protecţia sănătăţii şi siguranţei oamenilor. Tip de integrare Negativă Pozitivă Semnificaţia diferitelor modalităţi de integrare a pieţei Modalitate Descriere Pondere estimată comerţ intra-UE pe produse afectate principiul recunoaşterii diferite standarde 50% reciproce naţionale considerate ca având efect echivalent "noua abordare" obiective comune cu 20% trimitere la standarde voluntare armonizare norme detaliate comune 30% autorizare comună necesară aprobare farmaceutice. culturi şi comună a produselor alimente modificate genetic Sursă: adaptat după Holmes şi Young (2000) şi Comisia (2002b). animalelor şi a plantelor. principiul se aplică numai atunci când se presupune că normele naţionale au efect echivalent. Notă: nu este disponibil un procentaj pentru "produse farmaceutice. culturi şi alimente modificate genetic". norme naţionale mai stricte. Totuşi. firma producătoare poate contesta această interdicţie în baza dreptului comunitar. guvernele membre au dreptul să aplice. CEJ). În aceste cazuri. în baza dreptului comunitar. Ideea de bază este că toate reglementările statelor membre. având astfel loc integrarea negativă. De aceea. ecologice etc. În mod esenţial. Dacă are succes contestarea. în anumite limite. în urma unui proces judiciar. este posibil ca reglementările mai stricte ale unui stat să fie păstrate. Nu se întâmplă întotdeauna astfel. Acesta este unul din motivele pentru care recunoaşterea reciprocă se aplică în primul rând produselor relativ simple. partenerii săi comerciali sunt stimulaţi să negocieze o normă comună pentru a elimina impactul disruptiv al normelor diferite asupra comerţului (Vogel 1995. Principiul recunoaşterii reciproce formează esenţa integrării negative. iar articolul 30 TCE (fostul articol 36 CEE) permite restricţii asupra comerţului din anumite raţiuni de politică publică.calificată incompatibilă cu tratatele. În consecinţă. statul membru importator trebuie să accepte produsul. El este în aparenţă simplu. cu toate diferenţele de detaliu. ar trebui să aibă un efect echivalent. iniţiatorii sunt de obicei firmele. înseamnă că guvernele cu standarde mai stricte pot juca un rol 106 . în pofida principiului recunoaşterii reciproce. Young şi Wallace 2000).

Astfel. includ deseori anumite "mecanisme de blocare a direcţiei". fiind singura ce poate propune adoptarea de măsuri noi. În plus. statele membre. este mai adecvat să descriem PUE ca pe un exerciţiu de rereglementare. acestea aducânc după sine necesitatea reconsiderării unor chestiuni la un moment dat în viitor. După cum s-a discutat anterior.2). în perioada 1989-1993. În sfârşit. Comisia este cea care stabileşte agenda. după cum am menţionat mai sus. În asemenea cazuri. iar nu de dereglementare. numai 91 au fost adoptate prin VMC (Financial Times. statele membre adoptă reglementări diferite şi deoarece aceste reglementări servesc unor scopuri de politică publică şi de obicei îngreunează comerţul doar ca efect secundar. Ciclul politic şi actorii instituţionali Teoretic. cu atât este mai probabil să apară încercări de convenire a unor norme comune. este necesar să se înlocuiască diferitele norme naţionale cu norme europene comune ("integrare pozitivă"). Deşi VMC este procedura decizională formală în Consiliul pentru concurenţă (care din iunie 2002 încorporează Consiliul pentru piaţa internă). uneori aceste voturi au izolat statele membre care aveau cel mai mare interes în obţinerea rezultatului respectiv. ar trebui menţionat că toate aceste decizii sunt luate "în umbra votului". Aceasta înseamnă că deciziile aparent consensuale pot masca compromisuri semnificative ale guvernele izolate sau ale celor aflate în minorităţi reduse. În mod oarecum nefiresc. în cadrul programului pieţei unice. 13 septembrie 1994). Tratatul de la Maastricht a acordat PE dreptul de a cere Comisiei să depună proiecte legislative. AUE a introdus două modificări importante ale procesului legislativ pentru măsurile legate de piaţa unică: VMC şi rolul crescut al PE. Realitatea însă este ceva mai complicată. Dată fiind importanţa relativă a "integrării pozitive" în proiectul UE de integrare a pieţei (vezi tabelul 4. Statele membre pot cere Comisiei să elaboreze propuneri şi. din 233 de decizii.important în stabilirea agendei de integrare pozitivă. aceasta este utilizată relativ puţin frecvent. în cadrul procesului de ajungere la anumite compromisuri legislative. Totuşi. pentru a concilia obiectivul respectării unor obiective de politică publică cu liberalizarea comerţului. poate modela în mod indirect agenda prin eliminarea măsurilor care perturbează libera circulaţie a bunurilor sau serviciilor pe piaţa unică. deseori nu este posibil să se elimine pur şi simplu normele naţionale ("integrare negativă"). din diverse motive. 107 . Cu cât sunt mai importante pieţele naţionale ale acestora. Integrarea pozitivă Întrucât.

ajungeau să se materializeze în directive (Parlamentul European 1993). şi numai circa 40% din amendamentele sale. deoarece în cele mai multe cazuri are loc prin legislaţie secundară care nu este supusă unor dezbateri substanţiale. iar "Bruxelles-ul" este întotdeauna un ţap ispăşitor la îndemână pentru a justifica schimbări nepopulare. dar nu foarte vizibil. mărindu-i mai ales posibilitatea de a respinge propuneri. statele membre au un rol central în implementare. precum cele reprezentate de grupurile pentru protecţia consumatorilor sau cele ecologiste (Peterson şi Bomberg 1999. sarcina asigurării conformităţii este descentralizată şi se bazează mult pe firme şi organizaţii neguvernamentale. Participanţii 108 . Cu toate acestea. a avut un impact asupra politicilor rezultate. acesta putea avea un impact semnificativ asupra politicilor. În schimb. multe dintre acestea reprezentând numai schimbări minore ale substanţei textului. iar Consiliul putea elimina sau respinge amendamentele Parlamentului printr-un vot unanim. Introducerea prin TUE a procedurii de codecizie a sporit importanţa PE în chestiuni privind piaţa unică. Aceasta a dus la o creştere semnificativă a numărului de amendamente acceptate de Comisie şi Consiliu (Hix 1999: 96). care identifică anumite probleme şi le aduc în atenţia Comisiei sau a instanţelor. contribuind la o mai bună reprezentare a intereselor civice. Comisia putea alege să nu integreze amendamentele Parlamentului în propunerea revizuită transmisă Consiliului. Deoarece marea majoritate a programului legislativ al PUE se materializează în adoptarea de directive. în baza procedurii de cooperare. În consecinţă. această putere este destul de limitată. formală în procesul decizional şi informală în formularea propunerilor. Young şi Wallace 2000). Parlamentul trebuia să votez cu majoritatea absolută a membrilor săi pentru a modifica sau a respinge o propunere. personalul său este prea puţin numeros iar mandatul său prea larg pentru a se angaja activ în supravegherea tuturor detaliilor legate de implementare. Parlamentul respingea numai foarte rar propunerile în cadrul procedurii c cooperare. acordându-i puterea.Deşi AUE a întărit rolul PE. după cum a fost cazul celebrei directive 89/458 din 1989 stabilind limite de emisie stricte pentru autovehicule (vezi caseta 4. Transpunerea directivelor în dreptul naţional este un proces necesar.2). Influenţa crescută a Parlamentului. Deşi în mod oficial Comisia are un rol în asigurarea aplicării normelor privind piaţa unică. Criticile adresate "birocraţiei de la Bruxelles" se referă deseori la norme care au fost transpuse în legislaţia naţională fără o dezbatere prealabilă şi atentă în cadrul parlamentelor naţionale. atunci când unele state membre erau de acord cu amendamentele PE. de a resping sau de a modifica propuneri.

decât parteneri în procesul de elaborare a acestora. Marsh şi McLaren 1994. Reif 1994). Beneficiarii programului PUE trebuiau să fie în principal consumatorii şi cumpărătorii. PUE a contribuit.PUE cuprinde în primul rând reglementări şi. concurenţa grupurilor de interese marchează procesul de elaboare a măsurilor privind piaţa unică. cât şi la anumite schimbări ale formei în care aceasta se desfăşoară. acesta dezvoltând o antipatie faţă de eforturile vizibile ale "Bruxe-lles-ului" de a elimina diferenţele dintre preferinţele locale (standardele alimentare în special fiind un subiect foarte emoţional). şi în cadrul Comisiei a devenit crucială. Pe cale de consecinţă. Acest transfer la Bruxelles a fost legat şi de ameninţarea reprezentată de VMC. Creşterea numărului de "eurogrupuri" a fost în parte o simplă reacţie la tipul şi numărul sectoarelor şi produselor afectate de programul PUE şi la viteza cu care măsurile respective au fost abordate. mai mult decât la schimbarea numărului şi tipului de grupuri de interese active la Bruxelles. cu un personal limitat şi dornică de expertiză specializată. O altă schimbare intervenită ulterior AUE şi lansării PUE a fost creşterea numărului de grupuri civice. conform caracterizării făcute de Theodore Lowi (1964) politicii de reglementare. "Bruxelles-ul" atrage de multă vreme grupuri de presiuni şi lobby-işti formate din aşa-zişi "cunoscători" din rândurile celor care în mod potenţial au influenţă asupra legislaţiei comunitare. care însemna că firmele şi grupurile de interese nu mai puteau să se bazeze pe capacitatea guvernelor proprii de a le apăra interesele. cu alte guverne. firme. autorităţi locale şi regionale şi ONG-uri). aşteptările publicului larg au început să scadă începând cu 1990 (Franklin. dar PUE a contribuit atât la o expansiune dramatică a acestei activităţi. şi la schimbarea formei de participare a grupurilor de interese la modelarea politicilor Firmele individuale şi asociaţiile cu membri direcţi au ajuns să 109 . în contrast cu opinia favorabilă a mediului de afaceri faţă de PUE. iar "cerinţele minime esenţiale" ale directivelor de armonizare şi liberalizare urmăreau deseori săi ajute pe ei sau presupusele loi interese. şi-a deschis porţile în faţa acestor actori. Comisia. deşi sunt adesea participanţi ocazionali (Young 1997: Young şi Wallace 2000). care anterior se bazaseră pe călătorii ocazionale la Bruxelles. este mai uşor să identificăm consumatorii ca pe subiecte ale politicilor. deşi acestora le-a fost mult mai greu să exercite o influenţă reală. Comisia a răspuns prin lansarea unor iniţiative pentru a-i conştientiza pe cetăţeni cu privire la drepturile lor şi oportunităţile create prin piaţa unică. Organizaţiile (grupuri de presiune. au început să-şi stabilească propriile birouri sau să angajeze lobby-işti. iar aceasta a însemnat o prezenţă permanentă la Bruxelles. Totuşi. Construirea unor alianţe cu grupuri similare din alte ţări.

PUE a con tribuit la o creştere a "navetei" între cele două niveluri. În aceste împre jurări. Deşi "Bruxelles-ul" a devenit mult mai important. PUE a avut întradevăr ca efect liberalizarea pieţelor şi creşterea concurenţei între firmele din diferitele state membre. ci şi pentru că implică actori din toate statele membre — tind să fie mai deschise decât cele din statele membre. iar beneficiile tind să fie dispersate asupra unei game largi de actori (consumatori şi utilizatori). simpla revigorare a procesului european de elaborare a politicilor a afectat şi relaţiile stat-piaţă în Europa. deşi este probabil să beneficieze şi anumite firme foarte competitive. Participarea la o negociere internaţională privilegiază guvernele în raport cu actorii sociali (Putnam 1988. Mai precis. factorul politic trebuie să susţină schimbarea şi să ralieze sprijin pentru aceasta — un rol pe care Comisia l-a asumat cu plăcere. statele membre şi firmele au început să se bazeze din ce în ce mai mult pe consultanţi pentru a injecta "expertiză". nu de deereglementare. Comisia joacă un rol esenţial. firmele şi grupurile de interese au păstrat contacte strânse cu guvernele naţionale. În consecinţă. costurile schimbării politicilor (liberalizării) sunt concentrate asupra firmelor protejate. Dreptul său unic de iniţiativă legislativă îi asigură acest rol.rivalizeze cu asociaţiile comerciale convenţionale care dominau anterior procesul consultativ. Mai mult decât atât. acest lucru s-a realizat în două modalităţi: autonomia în creştere a guvernelor faţă de societate şi deschiderea reţelelor existente de elaborare a politicilor. interese din ce în ce mai numeroase şi variate au acces la procesul de elaborare a politicilor. În principal. 110 . Comisia. guvernele pot utiliza un acord internaţional sau presiuni externe pentru a aplica reforme blocate pe plan intern de interese puternice. Deschiderea spaţiului de elaborare a politicilor În plus faţă de schimbările instituţionale introduse de AUE. reţelele de elaborare a politicilor din jurul PUE — atât fiindcă sunt relativ noi. actorii nestatali urmărindu-şi obiectivele de politică la nivelul considerat cel mai probabil să determine rezultatul dorit. producătorii doresc ca normele lor naţionale să stea la baza acesteia. În consecinţă. Moravcsik 19936). dar ceea ce contează cu adevărat este modul în care Comisia a decis să-l utilizeze. Deş fiind un proces de rereglementare. Atunci când urmează să fie adoptată o reglementare europeană. care a început să erodeze vechile distincţii dintre elaborarea politicilor publice şi reprezentarea intereselor private. În loc să creeze preferinţe permanente pentru politica naţională ori cea europeană. ca actori importanţi în procesul de elaborare a politicilor PUE. În acest proces. O altă schimbare a fost creşterea în importanţă a consultanţei (un import american).

Ca atare. acestea putând cel mult să încetinească ritmul liberalizării (Holmes şi McGowan 1997. aşa cum am 111 . în ceea ce priveşte reglementările economice — precum controlarea preţurilor sau concurenţa — PUE a avut un efect de liberalizare. instituţii supranaţionale europene şi interese civice şi ale producătorilor. Astfel. precum siguranţa consumatorilor sau standardele de protecţie a mediului pentru produse. prin intermediul instanţelor.Astfel. aceste alianţe fac legătura între aspectul de modelare şi cel de stabilire efectivă a politicilor în ciclul politic. însă prin producerea unor norme comune relativ stricte (Peterson 1997. Schmidt 1998. modelul exemplar care ilustrează modalitatea de reglementare a UE (vezi capitolul 3). Aceste dinamici diferite se aplică unor tipuri diverse de reglementare şi în linii mari oglindesc tipare existente în alte regimuri politice. PUE a avut tendinţa să mărească concurenţa între statele membre. În plus faţă de punerea pe agendă a acestor chestiuni. Există două explicaţii ale acestor dinamici diferite. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene acceptă. Aceste "alianţe de susţinători" reunesc state membre. perspectiva ca integrarea să aibă loc pe cale "negativă" este pronunţată. Totuşi este important să recunoaştem că modalitatea de reglementare cuprinde de fapt două dinamici distincte: una care promovează liberalizarea pieţei. în ceea ce priveşte reglementările sociale. şi alta care promovează reglementări mai stricte. grupări tactice deseori fluide cuprinzând diverşi susţinători ai anumitor politici (Young şi Wallace 2000). punând astfel statele membre cu restricţii într-o poziţie slabă. pentru reglementările PUE concurează de obicei "alianţe de susţinători". Young şi Wallace 2000). PUE este. în mod puţin surprinzător. procesul de elaborare a politicilor PUE îmbină o angajare ridicată a grupurilor de interese cu antreprenoriatul Comisiei. Prima se referă la ideile politice. susţinătorii valorilor postmateriale şi ai ideilor mai recente precum "principiul precauţiei" au susţinut reglementări sociale mai stricte (Weale 1992. Modalitatea de reglementare Prin urmare. negocierea în Consiliu şi deliberarea parlamentară asupra normelor comune. Vogel 1989). Scharpf 1999. În timp ce neoliberalismul a subliniat beneficiile eliminării restricţiilor asupra concurenţei (Majone 1991). Astfel. Sbragia 1993. dreptul statelor membre de a adopta reglementări sociale care îngreunează comerţul. deseori grupurile de interese economice concurează între ele. Totuşi. cu anumite limite. Young şi Wallace 2000). Deseori respectarea acestor norme este asigurată de actori privaţi. În ceea ce priveşte reglementările economice. subminând astfel "poziţia privilegiată" a corporaţiilor în procesul european de elaborare a politicilor. A doua explicaţie se referă la modul în care potenţialul integrării negative afectează puterea de negociere a statelor membre în Consiliu în condiţiile VMC. În ceea ce priveşte reglementările sociale.

PUE a avut tendinţa să contribuie la adoptarea unor standarde UE mai stricte (Vogel 1995). probleme legate de funcţionarea principiului recunoaşterii reciproce. În al doilea rând. dar de obicei există o "alianţă de susţinători". Totuşi. dar Comisia (2004a: 16) nu este satisfăcută. În cadrul VMC nici un guvern nu poate susţine singur standarde mai stricte. diferenţe culturale persistente între statele membre. şi decalaje persistente ale programului legislativ. În consecinţă. având în vedere că aceasta este un proiect continuu care necesită o actualizare permanentă (Comisia 2002c: 4). Există patru domenii foarte problematice în ceea ce priveşte realizarea pieţei unice: punerea în aplicare inadecvată a directivelor. în pofida unor eforturi impresionante. preţurile pentru aceleaşi produse în diferite state membre şi-au oprit convergenţa înainte de 1998. costul dezacordului este suportat mai mult de celelalte state. iar variaţiile dintre preţuri rămân semnificativ mai ridicate în UE decât în SUA. firmele lor sunt protejate şi cetăţenii proprii sunt mulţumiţi. iar impactul economic estimat este semnificativ (vezi caseta 4. unul din cele mai importante "produse" ale PUE a fost schimbarea atitudinii şi comportamentului mediului de afaceri. cuprinzând grupuri de interese civice. deoarece peste 8% din directivele privind piaţa unică nu au fost transpuse în toate statele membre. chiar dacă aceasta poate reflecta doar factori ciclici. mai ales în privinţa serviciilor. există anumite motive de preocupare în acest sens (Comisia 2004a). În plus. este important să recunoaştem că beneficiile pieţei unice au fost mai vizibile pentru firmele mari care funcţionau în mai multe pieţe decât pentru întreprinderile mici şi mijlocii (Comisia 1998a) şi consumatori (Comisia 2002c: 12). până în 2002 fiind adoptate aproape 1500 de măsuri (Comisia 2002c: 10). producători cu standarde stricte. Substanţă şi impact Progresul legislativ în domeniul pieţei unice a fost impresionant. piaţa unică nu este încă finalizată şi în multe privinţe aceasta nu va fi niciodată finalizată. Transpunerea directivelor în legislaţia naţională este mai puţin problematică decât în trecut. Cu toate acestea. în mare parte aceste reacţii manifestându-se chiar înaintea adoptării legislaţiei (Jacquemin şi Wright 1993). Întradevăr. Parlamentul şi deseori Comisia. aceasta pune statele cu standarde mai stricte într-o poziţie de negociere mai puternică. unele state membre.menţionat mai sus. ieşirile nete de investiţii străine către exterior au crescut.3). În primul rând. în timp ce bunurile sau serviciile străine sunt excluse. 112 . Aceasta sugerează că există obstacole semnificative în calea comerţului în Uniune. Probabil că aceste probleme se vor agrava într-o Uniune cu 27 de membri. De aceea. toţi fiind în favoarea unor standarde mai stricte.

precum serviciile financiare.Deşi transpunerea directivelor în legislaţia naţională s-a simplificat. în domeniul serviciilor atitudinile diferite faţă de obligaţiile de serviciu public au făcut dificilă liberalizarea utilităţilor în reţea precum serviciile telefonice. Aceste diferenţe pot îngreuna convenirea unor noi norme comune. Aceste probleme au fost cele mai vizibile în sectoarele dominate de monopoluri publice. după cum arată atitudinile diferite faţă de biotehnologie. electricitatea şi gazul. Pieţele energiei şi telecomunicaţiilor au fost în sfârşit liberalizate în anii '90. UE a adoptat Planul de Acţiune privind Serviciile Financiare. Mai mult. produse de construcţie şi metale preţioase) şi al produselor care pot reprezenta o ameninţare la adresa siguranţei sau sănătăţii (precum alimentele). Spre exemplu. Cele mai mari decalaje din programul legislativ al pieţei unice se referă la prestările de servicii. Comisia consideră acest lucru o problemă considerabilă în domeniile vânzării cu amănuntul şi serviciilor pentru afaceri (Comisia 2002c: 22). în 2002. Franţa. Totuşi. şi diferenţele culturale au un rol în eliminarea barierelor juridice şi fizice la crearea unei pieţe unice. Comisia (2002b: 11) consideră că aceasta dăunează "enorm" funcţionării efective a pieţei unice.500 de proceduri de încălcare a dreptului comunitar împotriva statelor membre care nu aplicau în întregime directivele (Comisia 2002c: 11). şi în special asigurările (Müller 2003). 113 . precum şi în domeniul serviciilor intens reglementate. Germania. sau pot prefera să facă afaceri cu firmele locale existente (Müller 2003). Acestea sunt mai marcate în domeniul produselor complexe din punct de vedere tehnic (precum autobuze. Diferenţele culturale sunt foarte pronunţate în ceea ce priveşte consumul de alimente. absenţa unui drept european coerent al societăţilor comerciale rămâne cea mai izbitoare lacună. Astfel. precum energia şi telecomunicaţiile. dar acestea apar şi în alte domenii. deşi în principiu funcţionează destul de bine atunci când este aplicat unor produse relativ simple (Comisia 2002b: 2). consumatorii din pieţe diferite pot prefera caracteristici diferite ale produselor. un ansamblu de 42 de măsuri destinate să creeze o piaţă unică autentică în domeniul serviciilor financiare. Funcţionarea efectivă a pieţei unice este perturbată şi de probleme legate de aplicarea principiului recunoaşterii reciproce. Un factor care alimentează problemele legate de aplicarea principiului recunoaşterii reciproce este reprezentat de diferenţele culturale semnificative dintre statele membre. În 1999. Spania şi Grecia adunau peste jumătate din aceste proceduri. mai există câteva bariere care îngreunează funcţionarea transfrontalieră a prestatorilor de servicii. Italia. Comisia avea pe rol 1. Totuşi. camioane. aplicarea lor efectivă este problematică.

cel puţin formal. În plus. atenţia s-a deplasat către procesele şi condiţiile în care acestea sunt produse şi furnizate. la modificarea instituţiilor de reglementare din statele membre. piaţa unică a fost invocată pentru ralierea sprijinului în jurul a două mari iniţiative care au urmat-o: uniunea economică şi monetară (UEM) şi justiţia şi afacerile interne. iau deciziile. preocuparea firmelor de a concura în condiţii echitabile a atras atenţia asupra impactului acestor norme asupra costurilor. programul pieţei unice a contribuit. Acesta a afectat condiţiile în care bunurile şi serviciile din ţări terţe intră în UE (vezi capitolul 15. în al doilea caz (vezi capitolul 13). aceste oferit argumente pentru o politică mai dură în domeniul concurenţei. aderarea lor este de natură a complica piaţa unică. atât prin mărirea necesităţii de a adopta metode de integrare pozitivă. cât şi prin creşterea dificultăţii realizării acestora. Young 2004) şi. Totuşi.6. O indicaţie timpurie a acestui lucru a fost preocuparea 114 . în mod direct şi indirect. Legături între politici Întrucât în prezent produsele şi serviciile circulă mai uşor între statele membre.Dincolo de nivelul UE. unde directivele UE au cerut instituirea unor autorităţi naţionale de reglementare cvasi-independente pentru supravegherea concurenţei. aceste autorităţi nu au acelaşi grad de independenţă sau prestigiu ca echivalenţii lor americani şi oferă numai consiliere sau orientare de specialitate politicienilor. Prin creşterea diversităţii. programul pieţei unice are implicaţii asupra politicilor externe ale UE. sau pentru furnizarea unei consilieri specializate şi independente. competitivităţii şi profitabilităţii. Young 2002). Acest lucru este cel mai vizibil în domeniile utilităţilor în reţea şi siguranţei alimentare. Indiferent de alte argumente în favoarea politicilor sociale sau de mediu europene (vezi capitolele 10 şi 12). în cazul primului domeniu (vezi capitolul 5). care. noile state membre vor complica un echilibru în materie de reglementare deja delicat în Uniune. în special în ceea ce priveşte principiul recunoaşterii reciproce (Holmes şi Young 2000). De asemenea. De asemenea. a mărit capacitatea UE de a participa efectiv la negocieri comerciale internaţionale (vezi capitolul 15. a furnizat un cadru de bază pentru relaţiile cu "vecinătatea apropiată" a UE (Young şi Wallace 2000). De obicei. în urma elaborării "doctrinei puterilor implicite". Piaţa Unică într-o Uniune extinsă Extinderea programului pieţei unice către noile state membre înainte de aderarea acestora a uşurat ajustarea lor la statutul de membru. 6. De asemenea.

Comisiei pentru standardele de siguranţă a alimentelor în noile state membre şi posibilitatea impunerii unor măsuri de salvgardare (Financial Times. Prin complicarea integrării negative şi a celei pozitive. Numărul mai mare de membri. va complica semnificativ convenirea unor norme comune. fie vor prolifera obstacolele în calea comerţului. Dacă principiul recunoaşterii reciproce devine mai puţin eficient. chiar în condiţiile unor reguli decizionale revizuite. Acest lucru este valabil mai ales pentru domeniile noi — precum reglementarea noilor tehnologii — şi domeniile în care piaţa unică este încă nefinalizată. fie vor fi adoptate mai multe norme comune. cea mai recentă extindere poate marca punctul maxim al integrării pieţei. 23 februarie 2004). 115 .

până la introducerea efectivă a monedei Euro în 2002. Propulsat parţial de obiectivul politic al cimentării cooperării şi solidarităţii între naţiunile Uniunii Europene (UE). remarcabil de reuşită. În prezent. Deşi lideri politici marcanţi din UE au privit de multă vreme integrarea monetară ca pe o modalitate de a cimenta Europa prin legăturile unei monede unice. a monedei Euro începând cu 1 ianuarie 2002. plus câteva decenii de cooperare în domeniul cursurilor de schimb şi impulsul Actului Unic European (AUE). procesul lung de integrare monetară a fost încununat de crearea UEM şi a unei Bănci Centrale Europene. autoritatea politică fiind situată în mod ferm la nivel european.CAPITOLUL 7. 7.1. Consideraţii generale Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este una din cele mai importante inovări ale integrării europene. 116 . în timp ce alte elemente cheie ale uniunii economice. În prezent. rămân sub control naţional. prin cooperare economică intensivă. inovarea extraordinară şi angajamentul politic durabil faţă de UEM arată că liderii europeni ar putea găsi o modalitate de a face fată acestor noi încercări. A fost necesară în special o convergenţă a perspectivelor de politică monetară în ceea ce priveşte utilitatea inflaţiei scăzute. Totuşi. De la primele propuneri. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ Uniunea economică şi monetară (UEM) este unul dintre cele mai ambiţioase şi mai fructuoase proiecte întreprinse vreodată de Uniunea Europeană (UE). autoritatea în materie de politică monetară a fost transferată decisiv către Banca Centrală Europeană (BCE). capacitatea de a formula politici monetare în UE este cu adevărat supranaţională. acest sistem doar parţial federalizat de guvernanţă economică se poate dovedi destul de fragil. făcute la summit-ul de la Haga din 1969. precum şi de introducerea efectivă. obiective politice legate de pace şi stabilitate. pentru realizarea efectivă a UEM au fost necesare unele schimbări fundamentale în statele membre. în special politica fiscală. liderii europeni au promovat UEM ca pe o modalitate de a atinge. Ghidându-ne după istoria altor construcţii monetare. pentru ca UEM să fie înscrisă în Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992.

la sfârşitul secolului XIX numeroasele monede care circulau în cadrul unor pieţe comune au fost eliminate treptat în favoarea unor monede naţionale consolidate. În ciuda dezvoltării remarcabile a UE ca sistem politic concret şi distinct. UEM are rădăcini foarte adânci în istoria integrării europene. deşi constituie evoluţii majore. În primul rând. Trebuie să ne întoarcem în timp pentru o comparaţie. atât în Europa. Odată cu declinul sistemului Bretton Woods la sfârşitul anilor '60. UE nu a urmat acelaşi traseu istoric care a produs statele naţionale europene actuale. o naţiune". nu au apărut peste noapte. Evoluţii istorice şi motivaţii Euro şi BCE. şi anume în secolul XIX. Euro este unic în istorie. UEM ridică şi unele dintre cele mai problematice chestiuni pentru liderii şi cetăţenii Europei. întrucât în perioada modernă monedele au fost sinonime frontierelor naţionale. pentru a înţelege evoluţia politicii UEM.2. care reprezintă în prezent cadrul politicii macroeconomice în Euroland? Cum pot statele membre să ajungă la poziţii comune şi să aplice politici într-o gamă de domenii legate de Euro şi economie în general. În timp ce politica monetară este foarte centralizată. guvernele vest-europene au acordat o mare importanţă stabilităţii cursului de schimb. politica fiscală şi macroeconomică rămâne în cea mai mare parte în sfera naţională. În perioada postbelică. Dar cu siguranţă. Euro a depăşit cu mult structura de guvernanţă a UE. În mod similar cu procesul de introducere a monedei Euro. când procesele de consolidare a monedelor naţionale au produs în final modelul actual "o monedă. Astfel. incluzând teorii din domeniul politicii comparate şi relaţiilor internaţionale. problema fundamentală a UEM este cum să aibă succes şi să fie durabilă în ciuda naturii incomplete a integrării politice a acesteia. Diferenţa esenţială dintre aceste cazuri din secolul XIX şi situaţia prezentă în UE este că aceste monede erau incluse în proiecte clare de integrare politică şi formare a naţiunii (Helleiner 2003. 7. dimpotrivă. trebuie să lărgim perspectiva analizei.În ciuda acestor realizări impresionante. McNamara 2003). la fel ca şi reprezentarea politică. guvernele Comunităţii Europene au început să studieze posibilitatea creării unui regim 117 . cât şi pe plan internaţional? Este UE suficient de democratică pentru a susţine UEM? Capacitatea de a răspunde acestor întrebări a fost limitată în parte de aparentul statut sui generis al UEM. proiectul UEM ridică o serie de întrebări: vor ajunge statele membre la un acord asupra reformării regulilor de la Maastricht privind Pactul de Stabilitate şi Creştere (PSC). Astfel.

pentru a asigura stabilitatea economică şi cooperarea în ansamblul UE. trebuie să ţinem cont şi de rolul jucat de idei în construirea cooperam. Fluctuaţiile valutare erau percepute negativ de guvernele europene şi dintr-un alt motiv conex comerţului. instituit în 1979. fundaţiile principalelor acorduri realizate pe parcurs au fost puse în modalităţi compatibile cu predicţiile neofuncţionaliste asupra evoluţiei integrării. şi poate şi mai important. Schimbările structurale din cadrul UE şi din economia internaţională au fost interpretate şi contextualizate de către actorii cheie în aşa fel încât să UEM să devină posibilă. şi anume dificultăţile pe care instabilitatea valutară le-ar fi provocat administrării şi finanţării politicii agricole comune (PAC) a CE (vezi capitolul 7). De exemplu. percepţia unor influenţe dăunătoare asupra comerţului a făcut ca limitarea fluctuaţiilor valutare să devină un interes major al guvernelor europene. în urma inflaţiei şi a creşterii economice scăzute înregistrate în timpul crizei petroliere de la începutul anilor '70. grupurile de interese din societate furnizând în cel mai bun caz un consens permisiv nu un sprijin activ. integrarea monetară şi o monedă unică erau percepute de o parte a elitelor europene ca o modalitate de a cimenta legăturile dintre statele naţionale. Moravcsik 1998). Aceasta s-a întâmplat în ciuda lipsei unor probe teoretice sau empirice privind necesitatea unei monede unice pentru funcţionarea eficienta a pieţei unice. şi adoptarea ulterioară a monedei unice (McNamara 1998). În toate aceste motive. Astfel. guvernele îşi asumaseră libertatea de a modifica cursul de schimb şi politicile monetare după plac. La nivel de bază. În ciuda unor dovezi empirice relativ slabe privind efectul negativ al oscilaţiilor valutare asupra comerţului. convergenţa concepţiilor asupra politicii monetare a fost fundamentala pentru succesul Sistemului Monetar European (SME). Atât evoluţia crescândă a comerţului în UE. guvernele vest europene au început treptat să considere politicile monetare stabile 118 . In sfârşit. cât şi programul pieţei unice i-au îndemnat pe actori să se îndrepte către o monedă unică.regional de cursuri de schimb care să-1 înlocuiască. Europenii se temeau că instabilitatea cursului de schimb va perturba comerţul în economiile lor foarte deschise. Prin politicile de gestiune macroeconomică de tip keynesian de la începutul perioadei postbelice. deoarece incertitudinea cu privire la valoarea monedei ar fi creat dificultăţi cumpărătorilor şi vânzătorilor din diferite ţări la calcularea unor preţuri corespunzătoare şi la negocierea contractelor. istoria UEM reflectă ipotezele de bază ale teoriei interguvernamentale (vezi capitolul 2. Pentru înţelegerea UEM. Totuşi. actorii politici au întărit argumentul în favoarea unei monede unice susţinând inevitabilitatea şi necesitatea acesteia în urma instituirii pieţei unice (Jabko 1999). actorii cheie care au susţinut integrarea monetară au fost liderii naţionali şi elitele politice.

în ciuda dezvoltării fluxurilor speculative de capital. Danemarca. interacţiunea băncilor centrale în forumul instituţional al Comitetului Monetar a facilitat la rândul său elaborarea unor norme comune şi i-a socializat pe membrii noi în privinţa culturii de stabilitate a preţurilor a elitelor monetare ale UE (Cameron 1995. Instituţiile sale erau foarte asemănătoare "şarpelui". împreună cu Georges Pompidou. cuprinzând Germania. uneori. Convergenţa ideilor a însemnat şi că executarea unei politici monetare unice europene devenea mai atrăgătoare pentru diversele autorităţi monetare naţionale. într-adevăr. s-au făcut câţiva paşi către un regim colectiv al cursurilor de schimb. a fost lansat în 1973. proiectul UEM nu a devenit peste noapte un succes. pe măsură ce factorii decizionali se distanţau de ajustarea ratei dobânzii şi alte politici care-l puteau destabiliza. deşi a fost aprobat pe 22 martie 1971 de liderii politici naţionali din CE. acesta a fost primit cu un scepticism aproape universal. Totuşi. nu a mai fost pus în aplicare. Planul Werner — un program de integrare economică şi monetară elaborat de un grup de studiu alcătuit din înalţi funcţionari europeni şi naţionali. Belgia. cancelarul german. În pofida stagnării planurilor ambiţioase pentru o monedă unică europeană.care vizau inflaţia de preferat eforturile keynesiene de a reduce şomajul sau de a stimula creşterea prin expansiune monetară. Sistemul Monetar European (SME). Olanda. era lansat într-o perioadă de profund pesimism cu privire la capacitatea UE de a acţiona colectiv în orice domeniu. schiţată mai jos. "şarpele" a intrat rapid în colaps. prim ministru în Luxemburg — a stabilit un calendar prin care CE să realizeze uniunea economică şi monetară într-un deceniu. Această convergenţă către politici influenţate de teorii monetariste (nu keynesiene) a deschis perspectiva stabilităţii cursului de schimb. Deşi planul Werner oferea un calendar pentru UEM. preşedintele Franţei. prezidat de Pierre Werner. iniţiativa UEM fusese lansată la summit-ul CE din 1969 de la Haga de către Willy Brandt. Luxemburg şi. mai mult. acesta era vag cu privire la caracteristicile instituţionale exacte ale acesteia şi. dar însă nu a fost stabil la nivel european. în final. Confruntat cu crize ale cursurilor de schimb şi realinieri considerabile. evoluând într-un regim relativ stabil de 119 . Toate aceste dinamici variate pot fi văzute în lunga evoluţie către actuala UEM. primul plan de uniune monetară a fost propus deja în 1969 (Tsoukalis 1977). numit "şarpe în tunel". cu atât mai puţin în privinţa unuia atât de complex şi dificil precum cooperarea monetară multilaterală. Când la sfârşitul anilor '70 s-a propus un nou regim al cursurilor de schimb. Regimul cursurilor de schimb fixe. După cum s-a arătat. dând semnalul unei lungii serii de eforturi franco-germane în direcţia integrării monetare. De fapt. Verdun 1999). iar în anii '70 a supravieţuit numai ca o redusă "zonă a mărcii germane". SME a surprins mulţi observatori.

în timp ce Marea Britanie s-a alăturat în octombrie 1990 (vezi caseta 6. în ciuda presiunilor datorate mobilităţii din ce în ce mai mari a capitalurilor. De asemenea. SME a repurtat noi succese prin stabilizarea cursurilor de schimb din cadrul UE în anii '80. crearea BCE şi. în final. Succesul programului pieţei unice în eliminarea barierelor în calea comerţului a părut să creeze o legătură logică cu trecerea la o monedă unică.cooperare. o monedă unică. iar concluziile raportului au constituit baza Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE). constând dintr-o perioadă de convergenţă a politicilor. Comitetul format pentru studierea acestui obiectiv era compus din Delors şi un grup de funcţionari şi experţi din băncile centrale care împărtăşeau un set de idei ferme cu privire la valoarea stabilităţii preţurilor şi a disciplinei monetare. preşedintele Comisiei Europene. sub forma Pactului de Stabilitate şi Creştere. liderii europeni. când eforturile noului guvern socialist de a stimula creşterea pe plan intern i-au determinat pe jucătorii de pe piaţa valutară. statele Benelux. preocupaţi de inflaţie. extinzându-se cu intrarea în sistem a Spaniei (iunie 1989) şi Portugaliei (aprilie 1992). ţinând cont de "criteriile de convergenţă" de la Maastricht.1). au început să ia în considerare reluarea proiectului de uniune monetară. La Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988. care se temeau că UEM va fi inflaţionistă dacă economiile nu erau pregătite corespunzător. făcând redactarea planului relativ simplă. semnat la Maastricht în decembrie 1991. grupul a prezentat "Raportul Delors" liderilor europeni. să vândă franci. Marea Britanie era singurul membru CE de atunci care nu lua parte la mecanismul cursului de schimb (ERM). Criteriile cereau statelor membre să atingă 120 . conduşi de francezi în parteneriat cu germanii. SME a fost înfiinţat oficial în martie 1979. precum Germania cu a sa Bundesbank. Ulterior. Irlanda şi Italia. inactiv de la colapsul Raportului Werner de la sfârşitul anilor '60. SME a parcurs o perioadă iniţială de adaptare şi câteva crize. ducând la stabilizarea SME şi permiţându-i acestuia să se transforme într-un acord cooperativ extrem de strict. Criteriile de convergenţă din tratat erau o concesie necesară pentru anumite state membre. Criteriile de convergenţă urmau a fi adaptate ulterior CE reguli permanente ale UEM. care reprezenta esenţa SME. Franţa. şefii de stat şi de guvern din UE l-au autorizat pe Jacques Delors. în tratat a fost schiţat un proces în trei etape. Până în a doua jumătate a anilor '80. proiectul pieţei unice europene a creat entuziasm şi sprijin pentru a întreprinde alţi paşi în direcţia integrării europene. mai ales în primii ani ai preşedinţiei Mitterrand din Franţa. să elaboreze un plan de uniune economică şi monetară. Danemarca. incluzând Germania. Mitterrand a schimbat orientarea politicii macroeconomice franceze. La Consiliul European de la Madrid din 1989. o serie de criterii economice pentru acceptarea în zona monedei unice. Data de pornire a ultimei etape a UEM rămânea subiectul unei decizii politice a lideriloi europeni.

aceasta din urmă revenim în sistem numai în 1996. un deficit bugetar de 3 procente din PIB. Sistemul Monetar European (SME). precum şi în privinţa calendarului. 6 octombrie 1990: lira sterlină intră în ERM cu o marjă de fluctuaţie de 6%. din ce în ce mai multe ţări consolidându-şi politicile macroeconomice şi convergând către criteriile UEM. În august 1993. speculaţii intense au forţat lira sterlină să iasă din SME. eliminând cele mai multe restricţii până la 1 iulie 1990. 1 iulie 1990: este lansată prima fază a UEM. "şarpele". 6-7 iulie 1978: Consiliul European de la Bremen înlocuieşte "şarpele" cu un nou regim al cursurilor de schimb. mai multe atacuri speculative i-au făcut pe guvernatorii băncilor centrale să lărgească temporar banda de fluctuaţie permisă la +/-15%. două crize ale cursurilor de schimb au ameninţat să prăbuşească întregul proiect. 13 martie 1979: este lansat SME. 9-10 decembrie 1991: Consiliul European de la Maastricht ajunge la un acord referitor la proiectul Tratatului privind Uniunea Europeană: finalizarea UEM şi introducerea monedei unice europene până în 1999. Regulile de la Maastricht lăsau totuşi o marjă de manevră substanţială şefilor de stat şi de guvern în privinţa statelor care urmau să intre în UEM. 17 septembrie 1992: Marea Britanie şi Italia suspendă participarea la ERM. În septembrie 1992. Cursa către UEM s-a dovedit un test critic al angajamentului politic faţă de moneda unică. 26-27 iunie 1989: Consiliul European de la Madrid examinează Raportul Delors şi decide convenirea unei Conferinţe Interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară. 10 aprilie 1972: adoptarea acordului european privind cursurile de schimb. Statele membre au rezistat şi. 24 iunie 1988: adoptarea Directivei Consiliului privind fluxurile de capital. 4 aprilie 1992: escudo intră în ERM cu o marjă de fluctuaţie de 6%. În timp ce cooperarea monetară părea să înflorească. Crearea unităţii monetare europene (ECU). 121 . cele 8 state participante trebuie să-şi menţină cursul de schimb într-o marjă de fluctuaţie de+/-2. niveluri ale datoriei publice de cel mult 60% din PIB şi un curs de schimb stabil. reuşind să evite colapsul sistemului. pieţele financiare au început să recompensezi angajamentul acestora faţă de UEM prin stabilizarea monedelor şi scăderea ratei dobânzilor. 19 iunie 1989: peseta intră în mecanismul cursului de schimb (ERM) al SME. 1 iulie 1987: intră în vigoare Actul Unic European. în final.rate scăzute şi convergente ale inflaţiei şi dobânzilor. împreună cu lira italiană. 1969: şefii de stat şi de guvern adoptă Planul Werner de uniune politică şi monetară.25% (+/-6% pentru lira italiană).

Ianuarie 2001: Grecia intră în faza a treia a UEM şi adoptă Euro. 15—16 decembrie 1995: Consiliul European de la Madrid denumeşte unitatea monetară europeană "Euro" şi confirmă introducerea monedei unice pe 1 ianuarie 1999. 1 iunie 1998: este înfiinţată Banca Centrală Europeană (BCE). recomandări. Acestea au instituit "procedura deficitului excesiv" care stabileşte ce este un deficit excesiv într-un stat membru. înlocuind IME. Criteriile de convergenţă şi Pactul de Stabilitate şi Creştere Criterii de convergenţă (Protocolul privind art.3. cu proceduri de control. 121 TCE) sunt : • stabilitatea preţurilor. 25 noiembrie 1996: lira italiană revine în ERM. • ratele dobânzilor pe termen lung apropiate de ratele din ţările cu cea mai mică inflaţie. 1 ianuarie 1994: începe faza a II-a a UEM şi este înfiinţat Institutul Monetar European (IME). cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor celor 11 state şi desfăşurarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE. suplimentată de două regulamente (1466/97 şi 1467/97). Pactul de Stabilitate şi Creştere În iunie 1997 Consiliul European a adoptat "Rezoluţia de la Amsterdam". 2 august 1993: marjele de fluctuaţie ale valutelor ERM sunt lărgite temporar la 15%. avertizări şi în final sancţiuni. • datoria publică totală de maxim 60% sau în scădere continuă către acea valoare. Dezbateri 122 . 1 ianuarie 1999: este lansată etapa finală a UEM. 17 iunie 1997: este adoptat Pactul de Stabilitate şi Creştere. 22-23 martie 2005: Revizuirea regulilor PSC. 109j TUE. 1 noiembrie 1993: intră în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană. măsurată în funcţie de rata inflaţiei din cele 3 state membre cu cele mai bune performanţe. în prezent art. 14 octombrie 1996: marca finlandeză intră în ERM. 1 ianuarie 2002: introducerea bancnotelor şi monedelor Euro şi eliminarea treptată a monedelor naţionale în cele 12 state participante.1 ianuarie 1993: intră în vigoare piaţa unică. 9 ianuarie 1995: şilingul austriac intră în ERM. • stabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale pe pieţele valutare. demonstrată prin participarea la mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European timp de doi ani. • un deficit bugetar anual de maxim 3% din PIB. în cazul unui eşec persistent în corectarea deficitului. 7.

dar permitea guvernelor naţională să "ia măsuri de protecţie" pentru a limita fluxurile de capital dacă acestea "antrenează perturbări" în pieţele acelui stat (articolele 67. De asemenea. Accentul pus în Tratatul de la Roma pe cele "patru libertăţi" ale circulaţiei nerestricţionate a bunurilor. Deşi cele mai multe state membre UE depuseseră eforturi considerabile pentru a îndeplini criteriile de convergenţă în momentul lansării fazei a treia. nu toate condiţiile fuseseră îndeplinite de cele 11 state desemnate iniţial să adopte Euro (Austria. Guvernul britanic a preferat până acum să nu se alăture. Dintre cele patru state (Danemarca. Tratatul de la Roma (CEE) nu a specificat printre obiectivele sale crearea unei monede europene unice sau a unei uniuni monetare. Suedia şi Marea Britanie) care nu au intrat în faza finală a UEM. Italia. Referendumurile din Danemarca şi Suedia cu privire la adoptarea Euro din 2000 şi respectiv 2003 au avut rezultate negative. Baza legală a UEM Cooperarea monetară europeană a fost un interes de durată pentru liderii nesatisfăcuţi de sistemul monetar internaţional. pregătindu-se lansarea UEM la sfârşitul anului 1998. Portugalia şi Spania). dorinţa politică de a continua în direcţia unei autorităţi monetare comune a prevalat. astfel că s-a înfiinţat BCE. Belgia. Germania. Totuşi. Decizia de a lansa faza Euro a UEM la 1 ianuarie 1999 a fost luată de un Consiliu European special reunit la Bruxelles în mai 1998. tratatul cerea abolirea treptată a restricţiilor asupra fluxurilor de capital " în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune". în aşteptarea unui referendum asupra Euro.4.1. cu înlocuirea bancnotelor şi monedelor naţionale în ianuarie 2002. serviciilor. sugerând posibilitatea ajutorului reciproc în cazul unor dificultăţi ale balanţei de plăţi. Finlanda. Luxemburg. Cu toate acestea. Olanda. 123 . respectiv 73 CEE). În ciuda acestui lucru. care a flexibilizat regulile. Legislaţie şi instituţii 7. 106.înverşunate au dus la modificarea PSC de către Consiliul European din 22-23 martie 2005. 7. articolele 105. numai Grecia a aderat ulterior. Grecia. Irlanda. Franţa. în ianuarie 2001. capitalurilor şi forţei de muncă ar putea fi interpretat ca implicând în mod logic şi un sistem monetar comun. a susţinut coordonarea politicilor monetare prin nou-creatul Comitet Monetar. De asemenea.4. astfel că aceste state probabil nu se vor alătura zonei Euro în viitorul previzibil. 107 şi 108 CEE afirmau că ratele de schimb erau de "interes comun".

Parţial. responsabilitatea şi scopurile instituţiilor care vor guverna UEM. mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European. Bretton Woods fusese relativ eficient în păstrarea stabilităţii cursurilor de schimb în lumea necomunistă. dar atunci când acest sistem internaţional a început să se prăbuşească la începutul anilor '70. Russell 1977). Regulile de la Maastricht se aplică tuturor membrilor UE. McNamara 2001. Suedia şi Finlanda). tratatul care guverna deciziile monetare ale statelor membre UE în prima parte a perioadei postbelice era unul internaţional. sau Acordul european privind marjele comune. deoarece în multe cazuri regulile de la Maastricht doar codificau idei şi norme existente şi larg împărtăşite cu privire la valoarea independenţei băncilor centrale şi a stabilităţii preţurilor în politica monetară. numai Suedia nu a adoptat euro. normele care guvernează UEM au fost înscrise în acquis-ul comunitar. "şarpele" nu avea o bază în tratat. Totuşi această schimbare juridică aparent dramatică a fost în realitate mai puţin radicală. înaintea acceptării lor de către Consiliul European şi adoptarea Euro. dar trebuie să rămână în SME pe o perioadă de doi ani pentru a îndeplini criteriile de la Maastricht. Din cele trei ţări care au aderat la UE în 1995. 124 . dar era echivalentul juridic al unui tratat ad-hoc între statele membre. deşi fără o derogare oficială. s-a realizat un acord intra-UE pentru fixarea cursurilor de schimb dintre statele membre de atunci. respectiv "şarpele". Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale (CGBC) a coordonat sistemul european al cursurilor de schimb prin reuniunile de la Basel ale Băncii Reglementelor Internaţionale (Andrews 2003. Ca şi succesorul său mai reuşit din anii '80. care au negociat derogări. cu excepţia Danemarcei şi Marii Britanii. organizarea. care reglementa sistemul Bretton Woods. prin TUE. după negocierea Tratatului de la Maastricht (Austria. precum şi funcţionarea ulterioară a Euroland. Într-adevăr. abia în 1992. criteriile de aderare. Cele zece ţări care au aderat în mai 2004 sunt obligate să adopte Euro. Desfăşurarea acestora în Elveţia reflecta şi întărea depărtarea lor de restul cercurilor politice europene. acest lucru se datora dorinţei băncilor centrale de a păstra controlul asupra chestiunilor monetare departe de Bruxelles şi de ansamblul cadrului european de autoritate. UE a trecut dintr-o dată de la absenţa vreunei baze în tratat pentru integrarea monetară la reguli detaliate şi cuprinzătoare privind cursa către UEM.În lipsa unui cadru european. şi anume Statutul Fondului Monetar Internaţional. Această dorinţă avea o expresie geografică: de la crearea sa în 1964. bazându-se pe precedentul stabilit de Danemarca şi Marea Britanie.

În special. pentru finanţarea cheltuielilor UE. De asemenea. două sarcini considerate în mod tradiţional vitale pentru băncile centrale naţionale nu au fost transferate nivelului supranaţional european. aceasta însemnând că BCE ar putea fi un creditor de ultimă instanţă în cazul unei crize. De asemenea. Deşi această idee a fost susţinută. şi anume responsabilitatea ultimă pentru stabilitatea sistemului financiar european şi emiterea de instrumente de debit la nivelul întregului sistem. Deşi formularea politicii monetare depinde exclusiv de BCE.7. este important să considerăm şi domeniile în care BCE nu are atribuţii. băncile centrale naţionale au emis în mod individual propriile obligaţiuni denominate în Euro. care sunt din ce în ce mai integrate. BCE nu poate emite instrumente financiare la nivelul UE. BCE este responsabilă pentru promovarea "bunei funcţionări a sistemului de plăţi". Cadrul instituţional al politicii este reprezentat de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). compus din cele 25 de bănci centrale naţionale (BCN) ale UE. în principal prin următoarele instrumente: stabilirea ratei dobânzilor. aceasta ghidându-se după obiectivul prioritar al stabilităţii preţurilor la nivel practic politica monetară se desfăşoară în mare parte prin intermediul băncilor centrali naţionale. plăţilor mari. Totuşi TUE cuprinde o clauză ce interzice BCE să salveze statele membre care se găsesc în criză financiară. Băncile centrale ale statelor membre care nu participă la zona Euro sunt membre ale SEBC dar numai într-un sens limitat. Deşi au fost transferate către UE substanţiale capacităţi de elaborare a politicilor în domeniu monetar. Absenţa acestor 125 . respectiv funcţionarea TARGET. Rămân incertitudini cu privire la controlarea şi soluţionarea disputelor intraUE şi a crizelor sistemice. Instituţiile UEM Instituţiile cu rol de decizie în cadrul politicii monetare—spre deosebire de cea economică—sunt stabilite foarte detaliat în TUE. BCE încă nu are o capacitate largă de supraveghere a pieţelor financiare din cadrul UE.2. Sarcinile de bază ale BCE şi SEBC sunt formularea şi interpretarea politicii monetare. în centrul acestuia aflându-se BCE. executarea de operaţiuni pe piaţa valutară şi deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale. datorit. întrucât elaborează politicile monetare naţionale în mod unilaterală şi nu iau parte la decizii în ceea ce priveşte politica monetară a zonei Euro. spre exemplu obligaţiuni de trezorerie europene. în schimb. "Eurosistemul" este termenul utilizat pentru BCE şi băncile naţionale ale statelor membre care au adoptat Euro.4. naturii limitate a formulării din tratat referitoare la "buna funcţionare a sistemului de plăţi". sistemul intraeuropean de compensare . în UE existând o piaţă foarte competitivă pentru aceste obligaţiuni.

în tandem cu guvernatorii băncilor centrale. 7. Strict vorbind. guvernatorii băncilor centrale din noile state membre au devenit membri deplini ai Consiliului General. Preşedintele este ales pentru un mandat de opt ani. care este compus din guvernatorii băncilor centrale ale statelor care iau parte la Euro. acesta fiind urmat de Jean-Claude Trichet în iunie 2003 — a dat naştere unor lupte politice între statele membre. Odată cu extinderea din mai 2004. Aceştia sunt reprezentant ai UE în ansamblu. dar acesta este de asemenea puternic implicat în formularea politicii în sine. De asemenea. nu reprezentanţi naţionali. care doreau să asigure că această poziţie foarte vizibilă este ocupată conform interesului lor naţional şi flancată de consilieri corespunzători Comitetul Director este răspunzător de gestiunea zilnică a politicii monetare. alcătuit din preşedintele şi vicepreşedintele Comitetului Director. împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din UE. responsabilitatea primară a acestui Comitet Director este desfăşurarea politicii monetare. BCE este compusă din trei organisme decizionale separate. Comitetul Director emite instrucţiunile necesare băncilor naţionale. A treia şi cea mai puţin puternică grupare din BCE este Consiliul General. Cu toate acestea. vicepreşedinte şi alţi patru membri. În ceea ce priveşte structura sa internă. Cei şase membri ai Comitetului Director sunt numiţi prin acordul guvernelor statelor membre laivelul şefilor de stat sau de guvern. preşedinţia BCE — post încredinţat prima dată olandezului Wim Duisenberg în 1998.elemente ale capacităţii monetare naţionale tradiţionale la nivelul UE poate face mult mai dificilă guvernanţa UEM. iar restul membrilor între cinci şi opt ani. inclusiv cele care nu iau parte la Euro. Consiliul Guvernatorilor. element ce surprinde cel mai bine elementul de guvernanţă supranaţională a UEM. la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului. vicepreşedintele pentru patru ani. Procesele de elaborare a politicilor şi conţinutul acestora Componenta "politică monetară" a uniunii economice şi monetare a fost transformată radical în ultimul deceniu prin decizia de a delega responsabilitatea în mod centralizat unei 126 . dar strâns legate şi parţial suprapuse. în contextul regulilor destinate să încurajeze independenţa faţă de influenţele politice şi să limiteze tentaţia de a acorda favoruri politice mandatele membrilor Comitetului Director nu pot fi reînnoite.5. punând în aplicare deciziile luate de al doilea organism. Organismul central este Comitetul Director. alcătuit din preşedintele BCE.

acestea influenţează ratele dobânzilor aplicate creditorilor şi investitorilor din zona Euro. Înainte de lansarea UEM în 1999. reuniţi în Consiliul Guvernatorilor. guvernatorii băncilor naţionale centrale participante s-au regrupat în BCE împreună cu noul Comitet Director supranaţional şi un personal profesionist permanent. Politica este în prezent elaborată la nivelul UE de către BCE. Totuşi. Deşi aceste obiective de fond ale politicii au fost preluate din perioada SME. aceasta funcţionând în sistemul federal al băncilor centrale naţionale. BCE continuă să pună accentul pe politicile "banilor sănătoşi". a facilitat convergenţa către poziţii care valorizau stabilitatea preţurilor şi care uşurau realizarea ajustărilor necesare pentru păstrarea echilibrului cursurilor de schimb. este utilă folosirea unei perspective din cadrul federalismului comparat pentru a înţelege tiparele de comportament politic care au condus la instituirea Euro. Teoretic. prin stabilirea ratelor dobânzilor de referinţă. în practică Comitetul Director deţine o 127 . De asemenea. regimul cursului de schimb al SME s-a transformat într-o ordine monetară de succes în mare parte deoarece factori decizionali cheie. în modalitatea "transguvernamentalismului intensiv" de elaborare a politicilor. în cadrul BCE.agenţii la nivelul UE. în primul rând. au elaborat o reţea puternic instituţionalizată de interacţiune şi expertiză. formulează substanţa politicii monetare. pregătind reuniunile Consiliului Guvernatorilor şi gestionând activitatea zilnică a BCE. acordând prioritate inflaţiei scăzute. complicând astfel guvernanţa economică şi conducând la o situaţie unică. Astfel. guvernatorii băncilor centrale naţionale. în special din secolul XIX. şi nu eforturilor de a stimula creşterea şi ocuparea forţei de muncă. respectiv guvernatorii băncilor centrale naţionale. analiza federalistă comparată ne ajută să arătăm că această transformare nu este completă. Într-adevăr. ar părea că rolul Comitetului Director este unul subordonat. Unele procese cheie de elaborare a politicilor din cadrul UEM au rămas în sfera naţională. SEBC. care determină cu ce dobândă se pot împrumuta băncile din Euroland de la băncile centrale naţionale. La rândul lor. procesele de elaborare a politicilor s-au schimbat în mod explicit. Cei şase membri ai Comitetului Director sunt responsabili de punerea în aplicare a acestei politici prin emiterea de instrucţiuni către băncile centrale naţionale. Odată cu lansarea UEM în 1999. acesta urmând indicaţiile date de Consiliul Guvernatorilor. în mod explicit supranaţional. a unei monede unice separate de sistemul mai larg de elaborare a politicilor economice. politica monetară era caracterizată de implicarea din ce în ce mai intensă a factorilor decizionali naţionali. Acest regim. Această evoluţie prezintă similarităţi cu procesele de consolidare monetară din episoadele timpurii de formare a statelor. centrat pe CGBC. şi anume BCE.

Dată fiind dimensiunea mare a Consiliului Guvernatorilor şi perspectiva colectivă unică a Comitetului Director. potrivit prevederii din TUE care stabileşte că "obiectivul primar" al BCE este "menţinerea stabilităţii preţurilor" (articolul 105 TCE). s-a criticat prioritatea absolută acordată stabilităţii preţurilor. se pare că deciziile din Consiliul Guvernatorilor sunt luate prin consens. A doua este ţintirea inflaţiei. BCE a utilizat două strategii pentru atingerea acestui obiectiv. BCE este însărcinată cu "susţinerea politicilor economice generale în Comunitate".mare parte a puterii de stabilire a agendei şi trasează deciziile luate în Consiliul Guvernatorilor. Mai ales în diviziile cheie. care este organizat în 17 divizii şi direcţii generale. şi recomandă direcţia de urmat. banca centrală ajustându-şi politicile pentru a obţine un nivel stabilit al masei monetare. Cercetare (JRC) şi Relaţii Internaţionale şi Europene. faţă de cele doisprezece ale guvernatorilor băncilor centrale naţionale). Când sunt utilizate împreună. Comitetul Director prezintă informaţii guvernatorilor băncilor centrale cu privire la starea economiei din zona Euro şi prognoze privind evoluţiile viitoare. Prima este ţintirea monetară. Stabilitatea preţurilor nu este definită de TUE în termeni cantitativi. prin alăturarea noilor state membre. se pare că acesta din urmă a preluat un rol conducător. membrii Comitetului Director sunt responsabili de supervizarea personalului profesional şi administrativ al BCE. dar de obicei este convenită de observatorii BCE ca o rată a inflaţiei sub 2 procente. Observatorii au argumentat că punerea unui accent strict pe stabilitatea preţurilor poate avea un efect deflaţionist. precum DG Economie (ECOFIN). ceea ce înseamnă că puterile de stabilire a agendei Comitetului Director pot fi mai importante decât ar putea indica poziţia lor minoritară (în prezent şase voturi. în plus. prin care este măsurată cantitatea de bani care circulă în economia europeană. De asemenea. respectiv identificarea şi publicarea unei ţinte de inflaţie utilizată de bancă pentru ghidarea politicii. La reuniunile bilunare ale Consiliului Guvernatorilor. unii critici afirmă că există pericolul ca obiectivele politicii să devină prea confuze pentru ca observatorii să poată stabili care sunt acestea şi dacă sunt atinse. De asemenea. 128 . se pare că ghidarea asigurată de membrul Comitetului Director însărcinat cu respectiva divizie este foarte importantă în modelarea muncii personalului şi a conţinutului politicii. Ambele strategii au critici şi susţinători. De asemenea. fără a fi puse la vot. dar "fără a aduce atingere obiectivului stabilităţii preţurilor". Acest rol poate deveni mai pronunţat pe măsură ce numărul de guvernatori va creşte. încetinind creşterea Europei şi a partenerilor săi comerciali. O mare parte a politicilor efective care rezultă din aceste deliberări par să fie în continuitate cu istoria recentă a statelor membre UE.

Deşi Comisia îşi exprimă opinia în aceste chestiuni. PSC a fost adoptat în speranţa că disciplina macroeconomică va reprezenta o ancoră solidă pentru moneda unică. miniştrii de finanţe non-uro pot lua parte la reuniunile Euro-grupului. PSC. alcătuit numai din miniştrii de finanţe ai statelor din zona Euro. un subset al ECOFIN. care în prezent funcţionează ca un forum de coordonare. primul ministru din Luxemburg. precum şi responsabilităţile legate de impozitare şi cheltuieli publice. se pune accentul pe consens şi coordonare. După o anumită rezistenţă a statelor cu derogări. Eurogrupul se reuneşte regulat în ziua dinaintea reuniunilor ECOFIN. Printr-un compromis realizat între Germania. precum valoarea sa externă faţă de dolarul american. dar sunt excluşi de la discuţiile privind probleme centrale ale Euro. depăşind chiar entităţi în 129 . moşteneşte criteriile de convergenţă privind deficitele naţionale şi datoria publică. astfel că nu toate ţările se încadrează în limitele stabilite. descris mai detaliat în secţiunea de mai jos referitoare la "guvernanţa fiscală" de mai jos. deşi conţinutul şi forma politicii fiscale rămân o prerogativă naţională. O a doua modalitate de caracterizare a elaborării politicii în UEM este prin sublinierea a două calităţi distincte şi corelate ale BCE: independenţa organizatorică formală şi utilizarea expertizei specializate. începând cu ianuarie 2005. La reuniunea informală a ECOFIN din septembrie 2004 s-au ajuns la un acord privind stabilirea unor noi modalităţi de lucru ale Eurogrupului. nu are puterea juridică sau politică de a modela politicile macroeconomice naţionale. reprezentarea externă şi politica cursului de schimb. dar în absenţa unor puteri juridice comunitare clare ale ECOFIN în domeniul politicii macroeconomice. Jean-Claude Juncker. BCE se distinge printre băncile centrale deoarece statutul său o face cea mai independentă bancă centrală din lume. Printre procesele semnificative de politică macroeconomică care rămân în sfera naţională de decizie se numără supravegherea sistemului bancar. configuraţia Consiliului pentru miniştrii de economie şi finanţe ai UE. Franţa şi Marea Britanie. în ceea ce priveşte politica monetară ca atare. Discuţii pe aceste teme au loc cu regularitate în cadrul ECOFIN. a fost ales ca preşedinte pentru o perioadă de doi ani. adjunctul său fiind Karl-Heinz Grasser. acesta dovedindu-se din punct de vedere politic unul din cele mai controversate elemente ale UEM. a existat o dezbatere cu privire la instituirea unui forum special numai pentru miniştrii de finanţe din sistemul Euro. în plus. nu toate procesele de elaborare a politicilor importante pentru funcţionarea UEM sunt delegate BCE sau altor instituţii UE. ministrul de finanţe din Austria. la Luxemburg a fost înfiinţat în iunie 1998 "Eurogrupul". Regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere sunt situate oarecum „inconfortabi” între nivelurile naţional şi european. în special Marea Britanie.Totuşi.

la reuniunile Consiliului Guvernatorilor. ale cărei reguli de funcţionare interzic îndrumarea politică directă. dar nu pot vota. deşi într-o formă de organizare în mod explicit delegată şi independentă de organismele politice executive. La nivel intern. deoarece BCE este separată juridic de restul sistemului instituţional al UE. In ceea ce priveşte independenţa. proiectarea BCE s-a bazat pe perspectiva conform căreia politica monetară ar trebui separată de autoritatea politică. Un membru al Comisiei Europene şi preşedintele ECOFIN pot participa. De asemenea. Consolidându-i şi mai mult independenţa. această autonomie este păstrată în chestiunile operaţionale şi de personal.mod tradiţional independente. deşi în acelaşi timp acestea pot conduce la preocupări privind deficitul democratic al acesteia. procesele de elaborare a politicilor din cadrul BCE sunt marcate de importanţa structurilor de cunoaştere autoritară şi de consensul şi opiniile experţilor care ghidează deciziile de politică monetară. BCE are în mod evident o funcţie executivă. S-a născut o tradiţie informală prin care preşedintele BCE se prezintă trimestrial în faţa Comitetului de Afaceri Economice şi Monetare al PE pentru a răspunde la întrebări. perspectivă ce corespunde atât ideilor dominante privind forma de organizare a băncilor centrale contemporane. Procedurile de recrutare a personalului şi de supervizare ale BCE sunt concepute pentru a minimiza presiunile politice externe — din partea guvernelor naţionale sau a Comisiei Europene. Această formă de organizare delegată reprezintă acum norma pentru băncile centrale. cu acordul unanim al statelor membre UE. reflectând credinţa că politica monetară trebuie separată de procesele politice.şi pentru a asigura credibilităţii în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor. mult dincolo de normele naţionale. având propriile proceduri şi politici de personal. PE are puţine posibilităţi de a influenţa sau ghida oficial BCE. putând doar să pună întrebări şi să comenteze. Aceste evoluţii au fost salutate de susţinătorii unui sistem mai deschis şi mai transparent de elaborare a politicilor. în al doilea rând. deşi unii critici susţin că minutele reuniunilor Consiliului Guvernatorilor ar trebui publicate pentru a mări responsabilitatea şi transparenţa. De aceea. precum Bundesbank sau Federal Reserve din SUA. Aceasta o izolează şi mai mult de interferenţe politice. statutul BCE nu poate fi schimbat decât prin revizuirea tratatului. Politica monetară este în cea mai mare parte formulată şi executată de o agenţie independentă. cât şi istoriei instituţionale anterioare în arena politicii monetare a UE. de exemplu . Deşi BCE trebuie să se prezinte în faţa Parlamentului European (PE) pentru prezentarea raportului anual. altfel 130 . preşedintele ţine o conferinţă de presă după prima reuniune din fiecare lună a Consiliului Guvernatorilor.

în prezent are considerabile atribute simbolice care semnalează actorilor privaţi şi pieţelor credibilitate şi politici de stabilitate a preţurilor (McNamara 2002). Dat fiind consensul normativ prealabil din UE cu privire la virtuţile politicii de inflaţie scăzută. Structurile de cunoaştere ale acestor factori decizionali sunt esenţiale pentru fluxul elaborării politicilor în BCE. 7. în ciuda faptului că studiile privind valoarea economică a acestei independenţe nu sunt concludente. din cauza naturii foarte tehnice a politicii monetare. Modelele cauzale privind funcţionarea economiei pe care le împărtăşesc sau asupra cărora au dezacorduri. Politica monetară este un domeniu caracterizat în ansamblu prin contribuţii restrânse din partea societăţii.politicienii pot fi tentaţi să încerce stimularea economiei în scopuri electorale. nu toate ţările le-au respectat. Guvernanţa economică în perspectivă comparată Deşi în prezent ţările participante au o politică monetară unică ferm instalată la nivel supranaţional. dăunând sănătăţii pe termen lung a acesteia. şi oricare ar fi efectele funcţionale adevărate ale acesteia. Mai mult decât în alte domenii ale UE. UEM se bazează pe o comunitate restrânsă de experţi tehnocratici. Printre alte procese macroeconomice semnificative care rămân în sfera de decizie naţională se numără: supravegherea sistemului bancar. efectelor difuze ale modificării ratei dobânzii (care creează actorilor sociali probleme de acţiune colectivă) şi independenţei configuraţiei instituţionale. De asemenea. şi anume intensivitatea cunoaşterii în rândurile acesteia. fiind foarte puţin rafinat şi rigid. în prezent situată inconfortabil între nivelurile naţional şi UE.6. reprezentarea externă a 131 . precum şi judecăţile normative privind meritele relative ale diferitelor strategii de politică monetară au consecinţe majore asupra politicilor efective din Euroland. era aproape inevitabil ca BCE să devină atât de independentă. a devenit un simbol important de prudenţă economică. importante domenii conexe de guvernanţă economică rămân situate la nivel naţional. rolul jucat de Bundesbank ca model. precum şi izolarea precursorilor BCE. Deşi PSC a stabilit limite globale asupra deficitelor şi datoriei publice. Toate aceste caracteristici servesc la consolidarea naturii tehnocratice şi intensive în termeni de cunoaştere a procesului de elaborare a politicilor UEM. independenţa a întărit o altă calitate inerentă procesului de elaborare a politicilor în UEM. Cea mai semnificativă este politica fiscală. cu un grad divers de coordonare ad-hoc la nivelul UE. Se poate argumenta că PSC nu este instrumentul corect de coordonare a politicii fiscale.

precum şi echilibrarea acestora. Astfel. Elveţia. în timp ce o regiune cu probleme va fi impozitată mai puţin şi va primi mai multe transferuri. ori trebuie să elaboreze un ansamblu mai larg de guvernanţă economică şi capacitate politică aferent monedei unice şi BCE. dacă există un sistem fiscal federal. uniunile monetare pot funcţiona fără o coordonare fiscală şi fără puterea de a prelua impozite şi de a efectua cheltuieli. dacă o regiune prosperă. într-un asemenea sistem. de exemplu sub forma alocaţiilor de şomaj. stabilizatorii fiscali automaţi atenuează diferenţele dintre regiuni. Astfel. ocupare a forţei de muncă şi creştere. s-au limitat la o uniune monetară şi s-au prăbuşit rapid. impozitele colectate în acea zonă vor creşte simultan cu creşterea veniturilor şi profiturilor din investiţii. o guvernare monetară comună poate deveni mai acceptabilă pentru cei care ar suferi mai mult într-o recesiune. reducând astfel în mod automat disparităţile. Italia şi SUA în secolul XIX) au devenit ceea ce astăzi numim uniuni politice sau state naţionale. 132 . Totuşi. Guvernanţa fiscală Teoretic. iar exemplele de succes (Germania. experienţa istorică pledează în favoarea unei guvernante fiscale comune mai profunde la nivelul UE. Eşecurile din secolul XIX. Obiectivele politicii monetare sunt în mod ideal echilibrate cu politica fiscală. autoritatea politică s-a consolidat. în ceea ce priveşte chestiunile politice. pentru a asigura orientarea macroeconomică dorită. precum şi politica cursului de schimb. se pune întrebarea dacă UE poate continua numai cu un regim colectiv foarte clar de politică monetară.Euroland în FMI şi alte forumuri. separarea acestor funcţii cu siguranţă nu este optimă din punctul de vedere al unei guvernante economice de ansamblu coerente. deşi nu există garanţii că se va întâmpla astfel chiar în sistemele economice cele mai centralizate şi unitare. Mai precis. Totuşi. O evaluare comparată făcută de autor asupra unui eşantion de uniuni monetare din secolul XIX arată că au supravieţuit numai cele însoţite de o uniune fiscală. este mai fezabilă dacă poate fi folosit un mix de politici cuprinzând pârghiile de politică fiscală şi monetară. De asemenea. precum Uniunea Monetară Scandinavă şi Uniunea Monetară Latină. Pe măsură ce impozitele şi cheltuielile bugetare au trecut la nivel federal. Exemplele istorice de unificare monetară arată că cele care au avut succes au transferat aceste funcţii la nivel federal. există motive să considerăm lipsa unei instituţii fiscale "federale" sau la nivelul UE ca fiind o problemă potenţială pentru funcţionarea UEM. fără dezbateri înverşunate asupra modalităţii de distribuire a resurselor. Atingerea unui nivel adecvat a obiectivelor de stabilitate a preţurilor. este vorba de "mixul de politici" şi stabilizatorii fiscali automaţi.

Sancţiunile variază de la cerinţa rezervării unor fonduri într-un depozit bancar fără dobândă la amenzi nerambursabile stabilite ca proporţie din PIB. Franţa a primit o "avertizare timpurie" şi i s-a cerut să-şi facă ordine în finanţe. întrucât este mai probabil ca statele membre să aibă deficite în cursul 133 . Dincolo de controversa cu privire la cei care au încălcat PSC. Aceasta specifică necesitatea remedierii situaţiei unui guvern al cărui deficit bugetar depăşeşte 3% din PIB sau a cărui datorie publică depăşeşte 60% din PIB. se pun întrebări serioase cu privire la adecvarea acestuia la necesităţile guvernantei economice în Europa. în august 2004. Ecofin poate decide neaplicarea amenzilor în funcţie de circumstanţe. care au considerat că celor mai mari două state membre li se dăduse carte blanche pentru încălcarea regulilor pe care partenerii lor se luptau să le respecte. Totuşi. în 2003. Dacă producţia scade între 0. Comisia a decis să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). definită ca o scădere a PIB-ului de cel puţin 2% într-un singur an. este puţin probabil să o şi promoveze. după câţiva ani.TUE nu a abordat direct chestiunea guvernantei fiscale. în caz contrar acesta putând fi sancţionat şi penalizat. Acordul specifică scutirea de amenzi atunci când ţara este într-o recesiune gravă. cu sancţiuni specifice impuse ţărilor care depăşesc limitele stabilite. lăsând responsabilitatea politicii fiscale la nivel naţional. considerată de mulţi ca suspendând efectiv PSC. a utilizat o interpretare tehnică a normelor pentru a menţine dreptul guvernelor naţionale de a ignora aceste recomandări şi procedurile disciplinare conexe. acordându-le în schimb posibilitatea efectuării unor ajustări fără plata amenzilor. în noiembrie 2003. parţial datorită preocupării factorilor decizionali germani cu privire la posibilul impact inflaţionist al deficitelor bugetare în zona Euro. CEJ. PSC rezultat se bazează pe formularea din tratat referitoare la "deficitele publice excesive" (articolul 104 TCE). Deşi PSC include cuvântul "creştere". La sfârşitul anului 2004 patru ţări încălcaseră în mod foarte evident PSC.75% şi 2% din PIB. Această decizie. PSC nu a fost un panaceu. mărind numărul factorilor relevanţi care puteau fi invocaţi pentru a justifica ratarea obiectivelor. şefii de stat şi de guvern au convenit la Consiliul European de la Dublin din decembrie 1996 proceduri de ameliorare a supravegherii politicilor fiscale. deşi a condamnat miniştrii de finanţe ai UE pentru suspendarea recomandărilor Pactului cu privire la deficite. Consiliul European din 22-23 martie 2005 a modificat regulile. a revoltat unele state membre. miniştrii de finanţe au respins recomandările Comisiei privind sancţionarea acestor ţări. Italia şi Germania au trecut de la "avertizări timpurii" la constatarea "deficitelor excesive". fiind mai curând excesiv de restrictiv exact atunci când statele europene pot avea nevoie de stimularea economiei. în timp ce Portugalia.

creşterea scăzută din Euroland i-a făcut pe mulţi factori decizionali britanici. Responsabilitatea operaţională pentru stabilirea valorii cursului de schimb. TUE este mai puţin clar cu privire la responsabilitatea pentru formularea politicii cursului de schimb. inclusiv ministrul de finanţe şi guvernatorul Băncii Angliei. PSC a fost considerat un instrument prea puţin rafinat. Multe state UE. TUE a fost mai puţin explicit cu privire la elaborarea cursului de schimb al Euro. este necesară o anumită formă de federalism fiscal — respectiv o structură europeană mai federală cu politici redistributive centralizate de impozitare.recesiunilor. Decizia de a realiza un acord oficial cu state terţe privind cursul de schimb cade în sarcina ECOFIN. Consiliul.7. o coordonare sporită a politicilor fiscale este mai probabilă într-un cadru de politică mai flexibil şi interactiv decât cel prescris de PSC. prin desfăşurarea unor operaţiuni pe piaţa valutară. menţionat mai sus în secţiunea "Procesele de elaborare a politicilor şi conţinutul acestora". suferă de slabe performanţe economice. în această opinie. şi anume stabilirea unei instituţii informale. Politica cursului de schimb În timp ce structura decizională a politicii monetare în cadrul BCE este relativ clară. Unii participanţi oficiali cu vechime în proiectul UEM au afirmat în privat că. nu numai cele din Euroland. să susţină amânarea referendumului cu privire la Euro. Chiar printre cei care sunt de acord că politicile fiscale ar trebui să fie riguroase (deoarece politicile fiscale laxe necesită o politică monetară mai strictă. iar orice asemenea acord este obligatoriu pentru BCE. hotărând la propunerea Comisiei şi după consultarea BCE. astfel încât politicile să poată fi adaptate necesităţilor regiunilor. este exclusiv a BCE. o alternativă ar putea o fi coordonare mai strânsă a miniştrilor de economie şi finanţe din UE. deoarece se putea argumenta că Marea Britanie o duce mai bine în afara sistemului. 7. Eurogrupul. împrumut şi cheltuieli. De asemenea. ignorarea regulilor PSC fiind destul de puţin surprinzătoare. în absenţa unui acord în cadrul ECOFIN. Preocupări de această natură au generat a doua iniţiativă politică importantă care afectează caracterul şi organizarea elaborării politicilor în UEM. care ar crea presiuni publice asupra BCE şi ar obliga-o astfel să adopte o politică monetară mult prea laxă). poate adopta (prin VMC) 134 . În locul regulilor PSC. pe termen lung.

Un rezultat este deschiderea către puteri instituţionale mai ample ale Comisiei. incertitudinea referitoare la împărţirea juridică a responsabilităţilor pentru formularea politicii cursului de schimb între ECOFIN şi BCE este problematică. iar Comitetul Director al acesteia a fost criticat pentru absenţa unor acţiuni mai coerente. dar nu 135 . în al doilea an. Valoarea externă a Euro va fi astfel în general rezultatul politicii monetare a BCE". BCE a transmis semnale oarecum mixte cu privire la nivelul dezirabil al Euro. în ciuda eforturilor de a clarifica formularea TUE la reuniunea Consiliului European din decembrie 1997. Euro a scăzut la 0. pentru a mări competitivitatea produselor UE pe pieţele mondiale. dar numai în măsura în care nu interferează cu obiectivul primar al BCE. şi anume stabilitatea preţurilor. dar se pare că managementul cursului de schimb nu va deveni o prioritate pe agenda actuală a BCE. O motivaţie probabilă a acestei poziţii este dorinţa de a gestiona valoarea Euro. Experienţa iniţială a Euro pe pieţele valutare a fost marcată de oscilaţii extreme ale valorii sale faţă de dolar. Comisia Europeană şi unele state membre. această abordare ar putea fi inconsistentă cu obiectivul intern al stabilităţi preţurilor. în cel mai bun caz. un Euro valora 1. dar după un an ajunsese la paritate. dată fiind cooperarea informală care a caracterizat sistemul monetar internaţional de la începutul anilor '70. în special Franţa. acesta şi-a revenit considerabil. în desfăşurare."orientări generale" pentru politica cursului de schimb faţă de valute non-UE. Fluctuaţiile Euro faţă de valutele statelor membre UE care nu participă la UEM pot avea importanţă şi mai mare. Au existat unele eforturi de intervenţie valutară coordonate cu SUA. limbajul vag referitor la "orientările generale" este mai adecvat. Discuţiile cu privire la competenţa în domeniul politicii cursului de schimb sunt. El a continuat arătând că sunt improbabile acorduri formale cu state terţe. La introducerea sa pe 1 ianuarie 1999. a încadrat politica prevalentă a BCE atunci când a menţionat că fixarea unui obiectiv al cursului de schimb nu este o strategie adecvată de politică monetară pentru BCE. Întrucât resurecţia unui sistem formal precum regimul internaţional postbelic Bretton Woods este improbabilă în viitorul apropiat. au argumentat că Tratatul lasă posibilitatea unei politici mai activiste din partea Ecofin şi a Comisiei. În 2003. Wim Duisenberg. În contrast. dat fiind gradul ridicat de interacţiune economică şi politică din Europa. depăşind valoarea iniţială şi crescând la niveluri istorice faţă de dolar până în decembrie 2004. În mod interesant.18$. deşi SEBC va avea capacitatea tehnică de "a interveni pentru a contracara fluctuaţiile excesive sau neregulate ale Euro faţă de principalele state non-UE" (Duisenberg 1998). Nu există un consens cu privire la implicaţiile economice şi politice ale acestor oscilaţii. 2001. Primul preşedinte al BCE.87$. "întrucât pentru o regiune atât de mare ca zona Euro.

iar cerinţele responsabilităţii democratice şi chestiunile de legitimitate pot forţa mărirea integrării politice a UE. în timp ce "uniunea economică" trenează. respectiv independenţa şi importanţa structurilor de cunoaştere specializată. * * * Există diverse modalităţi de caracterizare a elaborării politicilor în UEM. cât şi la nivel naţional. politica cursului de schimb este nedeterminată în structura juridică actuală. dar rareori rolurile lor au fost definite în mod legal ca atare. În următorii ani. Euro nu este încă inclus într-un cadru instituţional bine dezvoltat similar modului în care băncile centrale şi monedele naţionale au fost situate într-un cadru naţional de elaborare a politicilor. este o chestiune ce poate rămâne nesoluţionată pe termen mediu. în mod tradiţional. De asemenea. Totuşi. ci mai curând deschiderea unei noi ere şi apariţia unui nou set de problematici. chestiunea de ansamblu ridicată de responsabilitatea incertă asupra cursului de schimb al Euro este relaţia nesigură dintre politica monetară şi alte obiective de politică economică şi socială ale UEM. de la un proces de natură transguvernamentală către unul supranaţional. miniştrii de finanţe au jucat un rol activ în gestionarea cursului de schimb şi elaborarea politicilor monetare din statele membre UE.neobişnuită. Rămâne de văzut cât timp va dura această situaţie: presiunile funcţionale pot duce la o difuzare în domeniile fiscal şi de reglementare. Dezvoltarea capacităţii instituţionale de a integra politica monetară într-un set mai larg de instituţii politice. fiind în prezent considerat nelegitim în anumite cercuri. PSC s-a dovedit a fi un mecanism prea inflexibil de coordonare a politicii fiscale. aspectul de "uniune monetară" al UEM a preluat conducerea. Evaluarea cadrului conceptual mai larg al modalităţilor de elaborare a politicilor în arena UEM permite să se observe transformarea din domeniul monetar. factorii decizionali europeni vor trebui să 136 . dacă luăm în considerare aranjamentele din politica naţională. De asemenea. BCE nu este responsabilă de furnizarea stabilităţii financiare. Însă nu există un acord cu privire la ceea ce ar trebui să ia locul PSC. Pe scurt. Totuşi. aceste realizări nu semnalează sfârşitul unei lungi evoluţii către integrarea monetară. deşi logic este cea mai îndreptăţită în acest sens. În ciuda a numeroase constrângeri economice şi politice. În schimb. atât la nivelul UE. după ce regulile au fost relaxate pentru Germania şi Franţa. Rezultatul de ansamblu al procesului de integrare monetară nu este în nici un caz predeterminat. Şi mai mult. în calitate de creditor de ultimă instanţă în cazul unei crize financiare grave. se pot distinge două calităţi conexe ale UEM care o deosebesc de alte domenii şi care influenţează caracterul elaborării politicilor. iar sistemele politice mai largi de reprezentare rămân fixate la nivel naţional. UEM s-a consolidat şi BCE guvernează cea mai mare piaţă unică din lume.

pentru a satisface aşteptările de legitimitate democratică din peisajul politic al UE. mai ales dacă ne ghidăm după istoria uniunilor monetare din secolul XIX. Tratatul Constituţional redactat de aceasta nu aduce nimic nou în domeniul UEM. Deşi acest tip de federalism fiscal este improbabil în viitorul apropiat. prin revizuirea PSC. el nu poate fi exclus pe termen lung. Integrarea monetară a fost întotdeauna un proces izolat. totuşi. UEM rămâne să se confrunte cu un set mai larg de probleme. relaţiile BCE cu alţi actori instituţionali ai UE. trebuie să evolueze. De asemenea. BCE. este probabil cea mai independentă bancă centrală din lume. Deşi Convenţia privind viitorul Europei a fost lansată pentru a aduce proiectul UE aproape de oameni şi pentru a ameliora legitimitatea democratică în Uniune. În ceea ce priveşte responsabilitatea democratică şi legitimitatea. Instituţia sa centrală. 137 .analizeze proiectarea unor noi instituţii pentru consolidarea politicii fiscale. crearea Euro şi regulile PSC au democratizat politica monetară. Deşi această structură organizatorică de delegare corespunde ideilor actuale privind guvernarea băncilor centrale. condus de elite. aceasta înseamnă că BCE trebuie să fie atât eficientă în furnizarea unor rezultate economice pozitive. datorită modificărilor profunde de comunitate politică şi suveranitate pe care le implică. creând cerinţe noi în acest domeniu de elaborare a politicilor UE. prin consolidarea Eurogrupului sau prin crearea unei instituţii la nivelul UE cu capacitatea de a colecta impozite şi de a efectua cheltuieli la nivel european. cât şi transparentă pentru a câştiga aprobarea publicului UE. precum PE.