You are on page 1of 7

Prefata

Dupa ce am inceput sa lucrez la cartea de fata, am primit telefoane din partea catorva
oameni din biserica mea, care aflasera despre ceea ce voiam sa scriu. "E adevarat ca ai de
gand sa scrii o carte despre dezamagirile produse de Dumnezeu?", ma intrebau ei. "Daca-
i asa, am si eu cate ceva de zis. Nu am spus nimanui pana acum, dar, de cand sunt crestin,
am cunoscut multe dezamagiri." Am discutat cu cativa dintre cei care m-au sunat, iar
relatarile lor m-au ajutat la stabilirea continutului acestei carti.

Am descoperit ca in viata multor crestini exista o discrepanta intre asteptarile credintei


lor si experientele reale, concrete pe care le traiesc. Datorita cartilor, predicilor si
marturiilor personale care promit in mod constant o viata de succes si triumf, ei se
asteapta la interventii impresionante din partea lui Dumnezeu in vietile lor. Daca lucrul
acesta intarzie sa se intample, se simt dezamagiti, tradati si, adesea, vinovati. O femeie
mi-a spus: "Am tot auzit vorbindu-se despre importanta unei «relatii personale cu Isus
Hristos». Dar, spre dezamagirea mea, am descoperit ca aceasta relatie difera de ceea ce
inteleg eu printr-o relatie personala. Niciodata nu L-am vazut pe Dumnezeu, nu L-am
auzit, nu L-am simtit si nici nu am experimentat nimic din elementele de baza ale unei
relatii. Fie ceea ce mi s-a spus nu este intru totul adevarat, fie ceva nu este in regula cu
mine."

Dezamagirea survine atunci cand experienta nu se ridica la inaltimea asteptarilor noastre.


Din acest motiv, prima jumatate a acestei carti este consacrata cercetarii Bibliei, spre a
vedea care trebuie sa fie asteptarile noastre corecte relativ la Dumnezeu. Am avut un
moment de ezitare la ideea de a incepeࣵ studiul Bibliei, pentru ca stiu ca exista oameni,
in special cei care au fost dezamagiti, care nu acorda prea multa credibilitate studierii
Scripturii. Cea mai buna modalitate prin care am putea incepe este sa-L lasam pe
Dumnezeu sa pledeze pentru Sine. In ce ma priveste, m-am straduit sa renunt la orice idei
preconcepute si sa citesc Biblia ca pe o povestire tesuta in jurul unei "intrigi". Iar ceea ce
am descoperit m-a umplut de uimire. A fost o mare diferenta intre ceea ce am citit si ceea
ce auzisem de nenumarate ori pana atunci.

Ca sa fiu sincer, intentia mea a fost sa scriu doua carti, ceea ce de fapt am si facut; am
sfarsit insa prin a le uni sub aceeasi coperta. Cea de-a doua carte se ocupa de chestiuni
existentiale de o natura mult mai practica, aplicand ideile dezvoltate in prima parte la
situatii concrete—acele situatii care ne provoaca dezamagire in relatia noastra cu
Dumnezeu. In cele din urma am ajuns la concluzia ca cele doua perspective trebuiau
incluse intr-o singura carte, fiecare dintre ele fiind incompleta in absenta celeilalte.

Cand i-am marturisit unui prieten intentiile mele, acesta s-a incruntat si a dat din cap
nedumerit. "Eu nu am incercat niciodata sa fac o psihoanaliza a lui Dumnezeu", mi-a zis
el. Nici eu nu intentionez lucrul acesta! Dar adeva-rul este ca doresc sa-L inteleg mai bine
pe Dumnezeu, sa pricep de ce uneori lucreaza pe cai atat de misterioase—in timp ce,
alteori, pare sa nu lucreze deloc.
Sunt dator insa sa va avertizez asupra unui lucru. Aceasta nu este o carte de apologetica,
prin urmare nu intentionez sa va ofer dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Exista multe
alte carti care fac lucrul acesta cat se poate de eficient si, pe langa aceasta, indoielile
despre care am eu de gand sa va vor-besc sunt mai mult de natura emotionala decat
intelectuala. Dezamagirea presupune existenta unei relatii in cadrul careia una dintre parti
are anumite asteptari care, dintr-un motiv sau altul, nu se implinesc.

De asemenea, nu am de gand sa discut daca Dumnezeu face sau nu face miracole. In ce


ma priveste, nu am nici cea mai mica indoiala asupra puterilor Sale supranaturale si stiu
ca le-a folosit in decursul timpului. Da, Dumnezeu poate sa intervina; atunci de ce nu o
face mai des? De ce ramane in umbra si nu alunga indoielile scepticilor care si-ar dori
sincer sa creada, dar au nevoie de un semn? De ce ingaduie El ca nedreptatea si suferinta
sa domine pe pamant? De ce interventiile Sale nu sunt un lucru obisnuit, pe masura
nevoilor, ci se incadreaza in categoria "miracolelor"?

In fine, un ultim avertisment: in nici un caz nu intentionez sa prezint in aceasta carte o


perspectiva echilibrataࣵupra credintei crestine. La urma urmei, ma adresez acelora care,
la un moment dat, au suferit din cauza tacerii lui Dumnezeu. A ne fixa atentia asupra
vietii lui Iov ca model de credinta este ca si cum am studia istoria civilizatiei
concentrandu-ne exclusiv asupra raz-boaielor care au marcat-o. Pe de alta parte, exista
numeroase carti crestine care nu fac nici o referire la luptele vietii, axandu-se exclusiv pe
promisiunea victoriei. Cartea de fata este o carte despre credinta, dar care abordeaza
subiectul credintei din perspectiva omului framantat de indoieli.

Si, in sfarsit, tin sa explic felul in care am ales sa inserez citatele biblice. Am considerat
ca nu ar fi nimerit sa fac trimiteri la note de subsol sau intre paranteze, in cadrul textului;
asta ar ingreuna lectura, facand-o sa semene cu o balbaiala. In schimb, am ales sa
precizez la finalul fiecarui capitol sursele citatelor folosite. Sunt convins ca cititorii
inzestrati cu o minima iscusinta de detectiv vor fi in stare sa depisteze pasajele indicate.

Capitolul 1. O greseala fatala

Inca de la aparitia cartii mele intitulate "Where is God When It Hurts?" ["Unde este
Dumnezeu cand sufar?"], am primit numeroase scrisori din partea oamenilor dezamagiti
de Dumnezeu.

O tanara mama mi-a scris ca bucuria ei s-a transformat in durere si amaraciune cand fiica
ei s-a nascut cu spina bifida, o malformatie congenitala datorita careia maduva spinarii
ramane expusa ca urmare a nesudarii oaselor coloanei vertebrale. Imi istorisea, de-a
lungul mai multor pagini acoperite cu un scris marunt si intortocheat, cum cheltuielile
medicale secasera toate economiile familiei, iar casnicia sa se destramase pentru ca sotul
ei se saturase s-o vada mai tot timpul la capataiul copilasului bolnav. Cum totul parea sa
se naruie in jurul ei, a inceput sa se indoiasca de faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu
al dragostei asa cum crezuse la inceput. Ce sfat puteam sa-i dau?
Un homosexual mi s-a confesat treptat, pe parcursul mai multor scrisori. Vreme de mai
bine de zece ani cautase un "tratament" impotriva orientarii sale sexuale deviante,
participand la servicii carismatice de vindecare si apeland la grupuri crestine de sprijin si
la tratamente medicamentoase. A recurs si la metode de terapie aversiva, prin aplicarea
de socuri electrice in zona genitala in momentul in care se simtea stimulat erotic la
vederea unor fotografii cu barbati. Nimic insa nu a dat rezultate. In cele din urma a
renuntat sa mai lupte, cazand prada promiscuitatii unei vieti homosexuale. Imi mai scrie
si acum, din cand in cand. Spune ca vrea sa-L urmeze pe Dumnezeu, dar se simte
nevrednic din cauza acestui blestem de sub care nu poate iesi.

Alta tanara mi-a marturisit, stanjenita, ca traia intr-o permanenta depresie. Nu avea nici
un motiv sa fie deprimata, imi scria ea. Era sanatoasa, avea un salariu satisfacator si
provenea dintr-o familie stabila. Cu toate acestea, de cele mai multe ori se trezea
dimineata simtind ca nu are pentru ce sa traiasca. Nu ii mai pasa deloc de viata ei, nici de
Dumnezeu, iar cand se ruga, se indoia ca exista cineva care ii asculta rugaciunea.

Aceste scrisori, alaturi de multe altele pe care le-am primit de-a lungul anilor, contineau
aceeasi intrebare fundamentala, formulata in termeni diferiti, de la caz la caz. Ideea
sugerata este urmatoarea: "Cartea ta se refera la suferinta fizica. Dar ce e de facut cu
suferinte ca aceea care ma macina pe mine? Unde e Dumnezeu cand sufletul meu e ranit?
Ce spune Biblia despre acest lucru?" In ce ma priveste, imi dau toata silinta sa raspund
cat mai bine la aceste intrebari, constient fiind insa de neputinta unor biete vorbe
asternute pe hartie. Poate oare un cuvant, oricare ar fi acela, sa vindece rani? Trebuie sa
recunosc ca, citind scrisorile acestea tulburatoare, si in mintea mea se ridica aceleasi
intrebari: Unde este Dumnezeu cand suferim? Si de ce ne dezamageste El atat de des?

Nu suntem dezamagiti de Dumnezeu numai in situatii dramatice. In ce ma priveste, lucrul


acesta se petrece adesea pe neasteptate, in viata de zi cu zi. Imi amintesc de o seara
umeda si rece in Chicago, iarna trecuta. Vantul suiera, iar lapovita se cernea din cerul
intunecat acoperind strazile cu un strat de zloata. Tocmai in acea seara masina mea a
refuzat sa mai porneasca si, colac peste pupaza, imprejurimile nu pareau deloc
prietenoase. Ridicand capota, m-am aplecat sa arunc o privire asupra motorului, si, in
timp ce picu-rii reci imi alunecau pe spate asemenea unor pietricele, ma rugam intr-una:
Doamne, Te rog, ajuta-ma sa pornesc masina."

Oricat de mult m-am straduit si oricate cabluri si sarme am innodat si reinnodat, masina a
refuzat sa porneasca, asa ca ora care a urmat mi-am petrecut-o intr-un local sordid din
apropiere, asteptand sosirea autoutilitarei de remorcare. Asezat pe un scaun de plastic, cu
hainele ude picurand si latind balta din jurul meu, ma intrebam ce gandea Dumnezeu
despre starea nefericita in care ma gaseam. Aveam sa ratez o intalnire programata pentru
seara aceea, iar in zilele urmatoare aveam sa-mi pierd timpul supraveghind serviciile
prestate de atelierul de reparatii auto care isi propusese sa-i stoarca de bani pe bietii soferi
aflati la ananghie. Oare lui Dumnezeu Ii pasa catusi de putin de problemele mele sau de
energia si de banii ce aveau sa se iroseasca?
Intocmai ca femeia aceea stanjenita de starea sa de depresie, ma simt destul de jenat sa
vorbesc despre faptul ca rugaciunile mele de atunci au ramas fara raspuns. Poate parea un
lucru marunt, o dovada de egoism, sau chiar de prostie, sa te rogi sa-ti porneasca masina.
Insa mi-am dat seama de faptul ca, oricat de minore, dezamagirile au tendinta de a se
acumula in timp si de a-mi diminua credinta, ingropand-o sub torentul indoielilor. Ajung
sa ma intreb daca lui Dumnezeu chiar Ii pasa de amanuntele vietii mele cotidiene—daca
Ii pasa de mine. Ajung sa ma rog tot mai rar, convins mai dinainte ca oricum rugaciunea
mea nu conteaza. Sau conteaza? Devin sovaielnic in credinta mea si in ceea ce simt. Iar o
data ce indoiala si-a croit drum prin mintea mea, sunt si mai putin pregatit in fata
momentelor de criza majora. O vecina de-a mea este bolnava de cancer si ma rog pentru
ea constiincios. Dar, chiar si cand ma rog, intrebarile imi dau tarcoale. Ne putem bizui pe
Dumnezeu? Daca atat de multe dintre rugaciunile noastre mai putin insemnate raman fara
raspuns, ce se intampla oare cu cele cu adevarat importante?

Intr-o dimineata, cand, aflandu-ma intr-o camera de motel, am deschis televizorul, mi-a
aparut de indata pe ecran fata patrata, cu maxilare proemi-nente, a unui renumit
predicator. "Sunt furios pe Dumnezeu!", spunea el, pe un ton inversunat. Era o
marturisire uimitoare din partea unui om care isi cladise intreaga cariera pe conceptul de
"sadire a credintei" si care isi exprimase in permanenta increderea neclintita in implicarea
personala a lui Dumnezeu in viata noastra. De data aceasta insa, Dumnezeu il
dezamagise, spunea el, si a continuat explicandu-si afirmatia. Dumnezeu ii ceruse sa
construiasca o cladire de mari dimensiuni, unde sa se desfasoare lucrarea care ii fusese
incredintata; cu toate acestea, proiectul se dovedise a fi un dezastru financiar, iar el s-a
vazut silit sa vanda din proprietati si sa reduca din program. El isi respectase partea sa de
invoiala, pe cand Dumnezeu nu.

Cateva saptamani mai tarziu l-am vazut din nou la televizor, de data aceasta debordand
de optimism si incredere. S-a aplecat in directia camerei de filmat si, cu un zambet larg
pe fata sa colturoasa, si-a indreptat degetul aratator inspre miile de spectatori. "In
saptamana aceasta o sa vi se intample ceva grozav!", a spus el, apasand pe fiecare silaba a
cuvantului "grozav". Era atat de convingator, incat orice agent de vanzari l-ar fi invidiat
in momentul acela. Peste cateva zile insa am aflat de la stiri ca fiul sau s-a sinucis. N-am
putut sa nu ma intreb atunci ce-o fi simtit acest om fata de Dumnezeu in acea saptamana
fatala.

In astfel de momente, framantarile prin care trecem par o ridiculizare a sloganelor


triumfatoare care proclama dragostea si grija lui Dumnezeu, atat de vehiculate in
bisericile crestine. In pofida lor, nimeni nu este scutit de spirala descendenta a
dezamagirii. Dezamagirea nu-l ocoleste nici pe predica-torul despre care v-am vorbit, nici
pe cei care imi trimit scrisori. De fapt, dezamagirea nu este straina nici unui crestin:
prima care apare este dezama-girea urmata de viermele indoielii si apoi de furie sau de
sentimentul ca am fost tradati. Incepem sa ne intrebam daca putem avea incredere in
Dumnezeu, daca ne putem incredinta viata in mana Lui.

Ma preocupa de multa vreme subiectul acesta, al omului dezamagit de Dumnezeu, insa


am ezitat sa scriu despre el, din doua motive. In primul rand, stiam ca voi avea de
infruntat niste intrebari la care este foarte greu de dat un raspuns—de fapt, unele s-ar
putea sa nici nu aiba raspuns. In al doilea rand, nu voiam sa scriu o carte care, din cauza
ca se concentreaza asupra esecului, sa contribuie la slabirea credintei celor care o citesc.

Stiu ca unii crestini nu vor fi de acord din start cu expresia folosita de mine: "dezamagit
de Dumnezeu". Este o expresie gresita, vor spune ei. Isus a spus ca o credinta fie si numai
de marimea unui bob de mustar poate sa mute muntii; ca totul este posibil daca doi sau
trei oameni se roaga impreuna. Viata crestina este o viata a victoriei si a triumfului.
Dumnezeu vrea sa fim fericiti, sanatosi si sa avem un trai indestulat, asa ca orice alta
stare nu este decat o dovada de necredinta.

In urma unei vizite pe care am facut-o unor persoane adepte ale acestui punct de vedere,
am decis sa scriu totusi cartea de fata. Pe atunci aveam de scris pentru o revista un articol
pe tema vindecarii prin credinta, iar cerce-tarile m-au condus spre o biserica de un
renume indoielnic, al carei sediu se gaseste in statul Indiana. Aflasem despre acea
biserica dintr-o serie de arti-cole din Chicago Tribune si dintr-un reportaj special al
programului Nightline de pe canalul ABC.

Membrii acelei biserici credeau ca orice boala poate fi vindecata prin credinta si ca a
cauta ajutor in orice alta parte—la medic, de pilda—este o dovada a lipsei de credinta in
Dumnezeu. Articolele din Tribune relatau despre parinti care asistau neputinciosi la lupta
copiilor lor cu boli ca meningita sau pneumonia, dar si cu afectiuni mai putin grave, ca
banala gripa—boli care puteau fi tratate cu usurinta. Pe o harta a Statelor Unite, un artist
al ziarului Tribune desenase micute pietre funerare, indicand numarul celor care isi
pierdusera viata din cauza ca, in conformitate cu invatatura respectivei biserici,
refuzasera sa apeleze la tratamentul medical. Erau in total cincizeci si doua de pietre
funerare.

Conform rapoartelor, multe femei insarcinate din cadrul acelei biserici isi pierdusera viata
in timpul nasterii, numarul lor depasind de opt ori media la nivel national, iar mortalitatea
infantila la nivelul bisericii era de trei ori mai mare decat in restul tarii. Cu toate acestea,
biserica era in continua crestere si isi infiintase filiale in alte nouasprezece state, precum
si in cinci tari straine.

M-am deplasat la biserica-mama din Indiana intr-o zi torida de august. Caldura inmuiase
asfaltul trotuarelor, iar lanurile de porumb erau parjolite de arsita. Cladirea bisericii era
asezata in mijlocul unui astfel de lan de po-rumb—uriasa, solitara, fara a purta vreun
insemn care sa-i indice identitatea, ca un hambar prost amplasat. Mi-am lasat masina in
parcare si apoi m-am vazut nevoit sa dau tot felul de lamuriri celor doi usieri care m-au
intampinat, echipati cu statii de emisie-receptie. Se vede ca biserica nu agrea publicitatea
care se starnise in jurul ei, mai ales de cand cativa dintre fostii membri inain-tasera
actiuni in justitie impotriva ei.

Ca sa fiu sincer, ma asteptam ca serviciul religios sa se desfasoare dupa tiparul propriu


factiunilor fanatice, pe fundalul unei predici hipnotice susti-nuta de un pastor gen Jim
Jones. Dar nu s-a intamplat nimic de genul acesta. Timp de nouazeci de minute, sapte
sute de enoriasi, printre care ma numaram si eu, au cantat imnuri si au studiat din Biblie.
I-am cercetat pe cei din jurul meu si mi-am dat seama ca erau oameni simpli. Femeile
purtau rochii sau fuste, nici vorba de pantaloni, si nu erau machiate mai deloc. Barbatii,
imbracati in camasi, cu cravata, sedeau fiecare alaturi de familiile lor sa si ii struneau, din
cand in cand, pe cei mici.

In privinta copiilor, acestia iti sareau in ochi mai abitir decat in oricare alta biserica pe
care o stiam eu; erau pretutindeni. Este peste puterile unui copil mic sa stea linistit vreme
de nouazeci de minute, asa ca ii vedeam pe parinti straduindu-se sa le ocupe timpul cu
ceva. Cartile de colorat erau peste tot. Mamele se jucau in fel si chip cu degetelele
copiilor. Unele adusesera cu ele jucariile preferate ale copiilor, pe care le indesasera in
posetele care pareau sa plezneasca de pline ce erau.

Venisem in cautare de senzational, insa aveam sa plec dezamagit. Asista-sem la o


secventa din viata unor americani traditionali, pentru care familia isi pastrase valoarea si
insemnatatea de odinioara. Parintii de aici isi iubeau copiii la fel de mult ca orice alti
parinti din lumea aceasta.

Si totusi—imaginea micutelor pietre funerare schitate pe harta mi-a revenit in minte—


unii dintre acesti parinti statusera la capataiul copilasilor lor muribunzi, fara sa faca
nimic. Un tata declarase ziarului Tribune ca timp de doua saptamani se rugase langa patul
fiului sau in varsta de un an si jumatate, doborat de febra. Mai intai boala i-a provocat
surzenia, iar apoi orbirea. Pastorul bisericii l-a indemnat sa se roage si mai fervent si l-a
convins sa nu apeleze la medic. A doua zi baietasul a murit. Autopsia a evidentiat o
forma de meningita care ar fi putut fi tratata cu usurinta.

In general, membrii bisericii din Indiana nu Il invinuiesc pe Dumnezeu pentru


nenorocirile cu care se confrunta sau, cel putin, nu o spun cu voce tare. In schimb, se
invinuiesc pe ei insisi ca nu au destula credinta. Intre timp, numarul pietrelor funerare
continua sa creasca.

Am plecat de acolo in duminica aceea cu convingerea ca ceea ce gandim si credem noi


despre Dumnezeu conteaza—conteaza cu adevarat—la fel de mult ca orice alt lucru din
viata noastra. Oamenii aceia nu erau niste monstri sau ucigasi de copii, dar, cu toate
acestea, foarte multi dintre copiii lor muri-sera din cauza unei greseli (cred eu) de natura
teologica. (De fapt, invataturile bisericii din Indiana nu sunt foarte diferite de cele
intalnite in multe biserici evanghelice, sau propovaduite in cadrul emisiunilor radio sau
TV; ei aplica pur si simplu promisiunile credintei cu mai multa consecventa decat altii).

Oamenii aceia sinceri din Indiana, precum si cei care mi-au scris, framan-tati fiind de
intrebari dureroase, m-au determinat sa abordez in scris subiectul acesta pe care ma
simteam tentat sa-l evit. Asa s-a nascut aceasta carte de natura teologica. Nu este o carte
cu pretentii de ordin practic, ci o lucrare despre caracterul lui Dumnezeu, care incearca sa
explice de ce El lucreaza uneori in moduri tainice, iar alteori lasa impresia ca nu lucreaza
deloc.
In ce ma priveste, nu consider ca teologia trebuie limitata la seminariile de specialitate in
cadrul carora profesorii si studentii isi disputa parerile si sistemele de gandire. Este vorba
de o chestiune care ne afecteaza pe noi toti. Unii oameni isi pierd credinta din cauza unor
sentimente acute de dezamagire in relatia cu Dumnezeu. Ei se asteapta ca Dumnezeu sa
actioneze intr-un anumit fel, iar El "ii lasa balta". Altii poate ca nu isi pierd credinta, dar
sufera si ei din cauza dezamagirii. Au incredere ca Dumnezeu va interveni, se roaga
pentru un miracol, insa rugaciunile lor nu primesc nici un raspuns. In biserica din Indiana
lucrul acesta s-a petrecut de cel putin cincizeci si doua de ori.