PARTEA A II-A

POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I
POLITICA SOCIALĂ ŞI POLITICILE COMUNE ALE UE

I. Noţiunea de "politici comune"

Art. 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în
vedere "stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale
comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul
agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor".
Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv de-a lungul
anilor, au fost elaborate o serie de noi politici comune: politica monetară,
industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului,
protecţia consumatorilor, relaţii externe etc. Apariţia acestor politici comune
se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar,
dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune prin
comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.
Noţiunea de politică comună este foarte ambiguă, fapt reflectat de
varietatea expresiilor folosite pentru a desemna, practic, aceeaşi noţiune:
"politică a Comunităţii Europene", "politică comună", "politică comunitară".
Politicile comune "constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui
transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la nivel naţional
la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi
direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat"1.
Transferul de competenţe de la nivel naţional la nivel comunitar este
însă limitat în funcţie de dispoziţiile tratatelor. Regulile şi politica stabilite de
către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o politică
unificată ce se substituie normelor şi politicilor naţionale. Unii autori includ
în categoria politicilor comune şi pe cele care se combină cu politicile
naţionale, aşa-numitele "politici coordonate"2 (de exemplu, politica
economică), în timp ce alţii fac distincţie clară între cele două categorii.
Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim
o atribuire generală de competenţe, ci avem competenţe specifice prevăzute
expres în tratatele constitutive, competenţe subsidiare create prin actele de
modificare a tratatelor constitutive şi competenţe implicite, create de Curtea
1
A. Popescu, Politici comunitare, în "Raporturi de muncă" nr. 5/2000, p. 58.
2
Aceste politici lasă, în mare măsură, statelor membre competenţa de a decide în anumite
domenii, obligându-le însă să-şi coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective
comune.

1
de Justiţie în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor tratatelor 3. Recunoaşterea
competenţelor implicite4, în baza art. 308 (ex-art. 235) al Tratatului CEE 5, a
ridicat numeroase controverse juridice, datorită tendinţei de extindere a
competenţelor comunitare în detrimentul competenţelor naţionale6.
Consacrarea principiului subsidiarităţii prin Tratatul de la Maastricht a
echivalat cu extinderea competenţelor "implicite" sau "subsidiare" ale
Uniunii. Totuşi, în realitate, echilibrul între aceasta şi statele membre se
înclină deseori în favoarea ultimelor şi, în orice caz, este flexibil7.
În baza principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu aparţin
competenţelor exclusive ale Uniunii, aceasta nu intervine decât dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii considerate nu pot fi realizate de o
manieră satisfăcătoare de către statele membre şi poate astfel, având în
vedere dimensiunile sau efectele acţiunii considerate, să fie mai bine realizată
la nivel comunitar8. În acest caz, intervenţia comunitară răspunde unor raţiuni
de necesitate. Controlul respectării acestui principiu revine legislatorului,
care deţine o largă putere de apreciere în privinţa aplicării lui, iar în caz de
contestare în legătură cu punerea sa în aplicare se apreciază că se va putea
sesiza Curtea de Justiţie, odată ce actul în cauză a fost adoptat9.
Deşi principiul subsidiarităţii este un principiu federal răsturnat, UE
rămâne totuşi o entitate politică al cărei gen proxim este federaţia. Se
afirmă10 că principiul subsidiarităţii este un principiu federal răsturnat
deoarece în statele federale (de exemplu, Germania) competenţa federaţiei
este generală şi competenţa membrilor federaţiei este subsidiară, în timp ce,
în UE, competenţa statelor membre este generală şi competenţa Uniunii este
subsidiară. Uniunea intervine numai atunci când tratatele îi conferă atribuţii
într-un sector sau altul. O altă posibilă definiţie a politicilor comune ar fi
aceea că ele sunt "forme de punere în practică a marilor principii ale liberei
circulaţii şi liberei concurenţe şi că domeniul lor de acţiune priveşte atât
cazurile în care Comunitatea este autorizată în mod formal să se substituie

3 Bianca Maria Carmen Predescu, I. Predescu, A. Roibu Principiul subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001
, , p. 21.
4
Competenţele implicite sunt recunoscute Comunităţii în măsura în care acestea sunt
necesare pentru executarea unor competenţe prevăzute expres şi pentru realizarea unor
obiective comunitare stabilite de tratate.
5
Art. 308 permite extinderea competenţelor comunitare în cazul în care "o acţiune a
comunităţii apare ca necesară pentru realizarea, în funcţionarea pieţei comune, a unuia dintre
obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut o putere de acţiune cerută de
acest efect".
6
A se vedea, în acest sens, Pierre le Mire, Droit de l'Union européenne et politiques
communes, Dalloz, Paris, 2001, p. 247-253; Marianne Dony, Droit de la Communauté et de l'Union européenne,
Éditions de l'Université de Bruxelles, 2001
, p. 97-100.
7
M. Croisat, J. L. Quermonne, L'Europe et le fédéralisme, 2 édition, Montchrestien, E.J.A.,
Paris, 1999, p. 97.
8
Conform art. 5 (ex-art. 3B) din Tratatul de la Maastricht.
9 C. Boutayeb, Dictionnaire juridique des Communautées européennes, PUF, 1993, p. 1033-1034
.
10
A se vedea V. Constatin - Subiecte deschise ale integrării europene, http://studint.ong.ro.

2
statelor membre, cât şi cele în care acţiunea sa ar trebui să se limiteze la a o
completa pe cea a statelor membre (politicile coordonate)"11.
Această concepţie pragmatică nu corespunde întru totul realităţii
deoarece practica este extrem de suplă. Astfel, deşi Uniunea este obişnuită să
acţioneze singură în cadrul unei politici comune, ea nu optează întotdeauna
pentru deposedarea statelor membre de competenţe ca, de exemplu, în cazul
politicii agricole sau politicii transporturilor. Ceea ce îi face pe unii autori să
considere că în practică nu sunt veritabile politici comune decât cele trei
politici originare: politica agricolă, politica transporturilor şi politica
comercială, dintre care numai ultima este în totalitate condusă de Uniune.
De aceea, pentru a asigura un echilibru între teorie şi practică, ar
trebui să se facă distincţia între "politicile comune", caracterizate printr-un
veritabil transfer de competenţe în profitul Uniunii, şi "politicile comunitare"
care se limitează la o simplă încadrare a politicilor naţionale12.

II. Politicile comune ale UE

Scopul CEE, cuprins în tratat, a fost ca "prin instituirea unei pieţe
comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor
membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în
întreaga comunitate, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută,
o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii şi mai strânse între statele
pe care le reuneşte". Astfel, "pe fondul căutărilor generate de necesitatea
găsirii unor noi soluţii pentru dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de
natură politică, în subsidiar urmărite, au apărut cele trei comunităţi
europene"13: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - 1951,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică
Europeană - 1957.
Obiectivele cuprinse în tratatul CEE au fost:
a) eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi
ieşirea mărfurilor;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale
comune în relaţiile cu terţe ţări;
c) abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei
circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) politică comună în domeniul agriculturii;
e) politică comună în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim de concurenţă veritabilă;
g) aplicarea unei proceduri pentru coordonarea politicilor economice
ale statelor membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţele de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării
pieţei comune;
11
Pierre le Mire, op. cit., p. 250.
12
Idem, p. 251
13
A. Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 18.

3
 i) crearea unui Fond Social European pentru a ridică standardul de
viaţă;
j) crearea unei Bănci Europene de Investiţii (BEI) pentru sprijinul
expansiunii economice;
k) asocierea cu ţări şi teritorii extracomunitare.
• Politica economică şi monetară
Marea Piaţă Unică nu se suprapune, din punct de vedere al
conţinutului şi al sferei, cu Uniunea Economică; ca etapă, o precede şi o
pregăteşte, iar ca structură se circumscrie, integral, în arealul ei. Cele două
concepte sunt deci procese social-economice concentrice; una fără alta sunt
de neconceput; ideea ca atare rezultă şi este puternic întărită de condiţiile
reuşitei unei uniuni economice, respectiv:
1) existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi, cu armonizare
fiscalităţilor indirecte şi cu eliminarea frontierelor fiscale;
2) o politică de concurenţă care să întărească mecanismele pieţei;
3) politici economice comune care trebuie să întărească coeziunea
economică şi socială a Comunităţii;
4) politicile economice ale statelor membre trebuie să fie coordonate.
Cu alte cuvinte, Uniunea economică subsumează Marea Piaţă Unică,
cu toate atributele şi dimensiunile sale, şi Uniunea Monetară, ca subsistem
central şi axial.
Uniunea Economică este, aşadar, o construcţie de mare anvergură, nu
neapărat în sensul că s-a lărgit continuu, de la şase la douăzeci şi cinci de
membri (şi probabil numărul va spori în viitor), ci, înainte de toate, sub
aspectul conţinutului şi al dezvoltării ei în plan orizontal şi vertical;
marchează un salt de la integrarea comercială la cea economică şi politică;
cuprinde tot ceea ce ţine de piaţă, de libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor, de politicile economice, monetare, financiare şi
bugetare comunitare, sectoriale şi regionale, de instituţii şi decizii
interguvernamentale, de coordonare a politicilor de stat, de concurenţă intra
şi extracomunitară, de strategie a dezvoltării şi creşterii economice pe termen
scurt, mediu şi lung etc.; numai analizând toate aceste laturi în conexiunea şi
dinamismul lor putem căpăta o imagine, cât de cât completă şi veridică
asupra complexităţii, însemnătăţii şi şanselor de consolidare şi afirmare în
viitor a Uniunii Economice.
Teoreticieni şi politicieni, demnitari comunitari şi oameni de rând, toţi
sau aproape toţi se întâlnesc pe ideea că Uniunea Monetară reprezintă
apogeul integrării europene de până acum şi, în acelaşi timp, premisa,
condiţia şi resortul intim al accelerării ei viitoare: "Din punctul de vedere al
politicii economice, abandonarea suveranităţii monetare a determinat
creşterea în importanţă a politicilor fiscale, care trebuie coordonate într-o
mult mai mare măsură pentru a îndeplini un rol de stabilizare eficient în faţă

4
unor evenimente sau situaţii care s-ar putea produce în diferite ţări şi, pe
termen lung, la o autentică armonizare a sistemelor economice naţionale"14.
Stabilitatea economică este baza stabilităţii monetare; stabilitatea
monetară este, la rândul ei, un barometru al calităţii şi stabilităţii economice.
Sistemul Monetar European este o construcţie, un dispozitiv monetar
care vizează legarea mai strânsă a monedelor naţionale ale statelor
comunitare în vederea înaintării spre o monedă comună; el se structurează pe
patru poli de rezistenţă:
1. ECU, unitate de referinţă centrală, embrion al monedei comune;
2. un mecanism de schimb şi de intervenţie care să asigure întronarea
unei discipline monetare comune;
3. un mecanism de susţinere şi credit conceput să ajute ţările membre
pentru a se incadra şi respecta disciplina monetară comună;
4. un Fond European de Cooperare Monetară (FECOM), germenele
viitoarei instituţii monetare comune.
Introducerea EURO în sistemul monetar internaţional reprezintă ce-a
mai importantă măsură de politică economică luată după cel de-al doilea
război mondial, conform majorităţii analiştilor occidentali.
Până acum USD a jucat un rol central în tranzacţiile mondiale
financiare şi comerciale însă zona economică în care funcţionează EURO
este a celui mai mare bloc economic din lume. Europa va deţine o poziţie
cheie pe plan monetar şi, mai larg, pe plan economic. Într-o economie
mondială globalizată şi cu economii aflate în interdependenţă, impactul
EURO se va manifesta şi asupra unor terţe piete cu influenţe economice şi
monetare. Poziţia de valută internaţională a EURO depinde de faptul dacă va
fi folosită ca valută de tranzacţie între statele care nu sunt membre ale UE.
• Politica agricolă comună (PAC). Agricultura şi Pescuitul
În 1957, Tratatul de la Roma (CEE) a stabilit următoarele obiective
pentru o politică comună faţă de producătorii agricoli:
- creşterea productivităţii agriculturii europene;
- asigurarea unor condiţii de trai rezonabile pentru producătorii
agricoli;
- stabilizarea pieţelor de produse agricole;
- garantarea furnizării constante de produse alimentare, la preţuri
rezonabile pentru consumatori.
În anii '90, PAC a suferit modificări importante, prin introducerea
unui element de noutate - politica de dezvoltare rurală, care a susţinut multe
iniţiative la nivel rural, sprijinind în acelaşi timp activităţile de diversificare,
de îmbunătăţire a comercializării produselor şi de reorganizare a afacerilor
întreprinse de producătorii agricoli. De asemenea, a fost stabilit un nivel
maxim al bugetului pentru a asigura contribuabilii că costurile PAC nu vor
scăpa de sub control.

14
R. Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p. 13.

5
 În anul 2003, a fost stabilită o nouă reformă fundamentală, conform
căreia PAC a fost adaptată cererii. Producătorii agricoli nu mai sunt plătiţi
doar pentru a produce alimente. Preocupările consumatorilor şi ale
contribuabililor sunt luate în considerare în întregime, în timp ce
producătorilor agricoli din UE le-a fost acordată libertatea de a produce ce se
cere pe piaţă.
Scopul declarat al P.A.C. este menţinerea unui sector economic
instituţional şi social, distinct, multifuncţional şi orientat către fermele de
familie, cu reglementări stufoase pentru întreaga Uniune. P.A.C. este o
strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii europene.
Politica privind pescuitul presupune, în primul rând, o organizare
comună de piaţă care are în vedere cinci elemente:
- principiul accesului liber al oricărui pescar din UE în orice ape
comunitare;
- exploatarea echilibrată a resurselor de peşte prin intermediul unui
sistem de conservare şi management;
- asistenţă financiară pentru restructurarea sectorului de pescuit, pe de
o parte prin FSE şi Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (ERDF), pe de
altă parte printr-un program special de ajutorare a regiunilor dependente de
pescuit în scopul atragerii forţei de muncă;
- un sistem de marketing;
- încheierea de acorduri cu statele terţe.
• Politica comercială
Obiectivul central al politicii comerciale comune l-a constituit
înfiinţarea unei uniuni vamale şi a unui tarif vamal comun, ceea ce a impus
acordarea competenţelor exclusive UE în domeniul acestei politici
comerciale.
Uniunea Europeană are, deci, obiective majore in domeniul politicii
comerciale:
- eliminarea totală a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi normative
intre statele membre;
- aplicarea unui tarif extern comun;
- existenţa unei libertăţi totale în circulaţia mărfurilor, pe teritoriul
Uniunii, oricare ar fi provenienţa lor.
• Politica transporturilor
Transporturile sunt un sector al economiei cu o incidenţă remarcabilă
asupra tuturor celorlalte sectoare economice pe care le poate influenţa prin
politicile tarifare practicate, prin practici discriminatorii sau prin politica
intervenţionistă a statului care pot afecta cadrul concurenţial15, motiv pentru
care Titlul IV din Partea a III-a a Tratatului de la Roma (art. 74-84) este
dedicat în întregime politicii privind transporturile comunitare. Politica
comună privind transporturile presupune stabilirea unor reguli comune
aplicabile transporturilor internaţionale executate având ca punct de plecare
15
O. Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 281.

6
sau de destinaţie teritoriul unui stat membru ori traversând teritoriul unui sau
al mai multor state membre; stabilirea condiţiilor de admitere a cărăuşilor
nerezidenţi la transporturile naţionale dintr-un stat membru şi a măsurilor
permiţând ameliorarea securităţii transporturilor.
• Politica privind concurenţa
Scopul politicii privind concurenţa este acela de a asigura o
concurenţă liberă, nedistorsionată, care să promoveze circulaţia neîngrădită a
mărfurilor şi să împiedice apariţia unor restricţii în funcţionarea pieţei
comune, care pot să afecteze comerţul dintre statele membre, interesul
general al întreprinderilor şi consumatorilor.
• Politica industrială
Politica industrială are în vedere următoarele aspecte:
- accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
- încurajarea unui mediu prielnoic iniţiativei şi dezvoltării
întreprinderilor din ansamblul Uniunii şi, în special, ale întreprinderilor mici
şi mijlocii;
- încurajarea unui mediu favorabil cooperării dintre întreprinderi;
- favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului industrial al
politicilor de inovaţie, de cercetare şi de dezvoltare tehnologică.
• Politica regională
Vizând reducerea diferenţelor socio-economice dintre diversele
regiuni ale UE, politica regională se axează, începând cu anul 1988, pe
următoarele obiective prioritare:
- promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor slab
dezvoltate;
- realizarea reconversiei profesionale a regiunilor sau zonelor;
- contribuţii la dezvoltarea zonelor rurale;
- ajutorarea regiunilor arctice foarte ouţin populate;
- combaterea şomajului de lungă durată;
- facilitarea integării profesionale a tinerilor.
• Politica culturală
Începând cu Tratatul UE, cultura se înscrie printre competenţele
Uniunii, care sprijină şi completează acţiunile statelor membre în următoarele
domenii:
- ameliorarea cunoaşterii şi difuzării culturii şi istoriei popoarelor
europene;
- conservarea şi salvarea patrimoniului cultural de importanţă
europeană;
- schimburile culturale non-comerciale;
- creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audio-vizual.
Politica privind cultura nu presupune armonizarea politicilor culturale
naţionale. Totuşi, având în vedere moştenirea culturală comună a Europei, s-a
relevat "necesitatea unei contribuţii comunitare în dezvoltarea culturilor

7
naţionale"16. Astfel, Uniunea va contribui la dezvoltarea culturilor statelor
membre, respectând diversitatea lor naţională şi regională şi punând în
evidenţă moştenirea culturală comună. În acelaşi timp, Uniunea şi statele
membre vor favoriza cooperarea cu statele terţe şi cu organizaţiile
internaţionale competente în domeniul culturii, în special cu Consiliul
Europei.
• Politica mediului
Gravitatea şi extensiunea fenomenelor de poluare la nivel mondial,
afectarea resurselor vitale au dus la formularea unei politici comune a
Uniunii în domeniul mediului care are ca obiective principale:
- conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii persoanelor;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să facă faţă
problemelor regionale sau planetare ale mediului.
Politica mediului se întemeiază pe următoarele principii directoare:
a) principiul prevenirii şi acţiunii preventive, care implică mai ales
acţiuni concertate ale diverselor state, dacă el este privit ca fiind de aplicare
(cvasi) universală, globală;
b) principiul corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor la mediu,
care are în vedere efectuarea remedierilor şi înlăturarea vătămărilor in situ şi,
în măsură cât mai mare posibilă, repunerea mediului în starea anterioară;
c) principiul poluantului-plătitor, care presupune atragerea răspunderii
în sarcina celui care poluează, cu obligarea la plata despăgubirilor aferente,
inclusiv pentru repunerea mediului în starea anterioară;
d) principiul integrării cerinţelor în materie de protecţie a mediului în
definirea şi punerea în aplicare a altor politici ale Uniunii.
• Politica privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologică
Această politică a fost consacrată odată cu adoptarea Actului Unic
European (AUE), fiind adaptată şi dezvoltată prin Tratatul de la Maastricht.
Obiectivul general al acestei politici constă în consolidarea bazelor ştiinţifice
şi tehnologice ale industriilor Uniunii şi în a le încuraja să devină mai
competitive la nivel internaţional, prin următoarele mijloace: încurajarea
întreprinderilor, inclusiv a celor mici şi mijlocii, precum şi a centrelor de
cercetare şi a universităţilor în activităţile lor de cercetare şi de dezvoltare
tehnologică; sprijinirea eforturilor lor de cooperare prin exploatarea la
maximum a potenţialului pieţei interne, accesul la contracte publice
naţionale, definirea de standarde comune, având în vedere existenţa
standardelor naţionale divergente; înlăturarea obstacolelor juridice şi fiscale
în cooperarea dintre centrele de cercetare şi întreprinderi (monopolurile
legale, probleme privind brevetele).
• Politica privind protecţia consumatorilor

16
O. Manolache, op. cit., p. 249.

8
 Principalul obiectiv al acestei politici este protecţia consumatorilor
împotriva practicilor de publicitate mincinoasă, protecţie care se realizează
prin recunoaşterea a cinci drepturi fundamentale reglementate prin diverse
acte comunitare (regulamente, directive, decizii, rezoluţii): dreptul la
protecţia intereselor economice; dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii;
dreptul la repararea daunelor; dreptul la reprezentare şi participare la luarea
deciziilor care îi interesează pe consumatori; dreptul la informare şi educaţie
privind protecţia consumatorilor, în legătură cu care este promovată
integrarea educaţiei consumatorului în învăţământ.
• Politica privind reţelele transeuropene
Această politică este destinată să promoveze stabilirea şi dezvoltarea
reţelelor transeuropene în sectoarele infracstructurii transportului,
telecomunicaţiilor şi energiei pentru a permite cetăţenilor Uniunii,
operatorilor economici, colectivităţilor regionale şi locale să beneficieze pe
deplin de avantajele decurgând din stabilirea unui spaţiu fără frontiere. În
cadrul unui sistem de pieţe deschise şi concurenţiale, acţiunea Uniunii
vizează favorizarea interconexiunii şi funcţionarea reciprocă a reţelelor
naţionale, ca şi accesul la aceste reţele; de asemenea, se are în vedere
necesitatea de a lega regiunile insulare, enclavate şi periferice cu regiunile
centrale ale Uniunii.
• Politica externă şi de securitate comună
Integrarea politică reprezintă realizarea unei uniuni politice europene,
vizând "aspectele non-economice ale integrării europene, de la structura
instituţională a Uniunii Europene la politica externă şi de securitate"17.
În perioada care a urmat semnării Tratatelor de la Roma, construcţia
europeană s-a focalizat îndeosebi pe aspecte economice, cooperarea politică
în sfera relaţiilor internaţionale fiind adesea un subiect tabu18. Aderarea
statelor europene la Alianţa atlantică (1949) a determinat limitarea
suveranităţii în domeniul apărării19, punând trupele europene sub comanda
americană. Acest transfer de suveranitate către NATO a ridicat numeroase
obstacole în calea construirii unei politici europene de apărare deoarece "este
dificil de transferat Europei ceea ce aparţine deja NATO"20. Din această
cauză, problemele de securitate şi apărare au fost excluse iniţial din câmpul
cooperării.
Începând cu Actul Unic European (1986), statele membre s-au
declarat gata să-şi coordoneze poziţiile privind "aspectele politice şi
economice ale securităţii", însă în Tratatul de la Maastricht s-a făcut referire
pentru prima dată la problema securităţii şi apărării, doar că în termeni foarte
vagi, căutându-se să se ajungă la un compromis între partizanii apărării în
17
D. Dinan, Encyclopedia of The European Union, MACMILLAN, 2000, p. 219.
18
A se vedea Luciana-Alexandra Ghică (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura
Meronia, Bucureşti, 2005, p. 163.
19 H. Portelli, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Francaise, 1994,
p. 160-162.
20 Idem, p. 161
.

9
sânul Alianţei atlantice şi partizanii unei identităţi europene a apărării.
Conform aceluiaşi tratat, politica extenă şi de securitate (PESC) constituie
unul dintre pilonii UE, alături de Comunitatea Europeană, de Afacerile
Interne şi de Justiţie. Tratatul de la Maastricht a stabilit numeroase legături
între UE şi UEO (Uniunea Europei Occidentale), o organizaţie de cooperare
în domeniul apărării şi securităţii creată în 1948, ridicând UEO la rangul de
"parte integrantă a dezvoltării UE", menţinându-i totuşi autonomia sa
instituţională. Nici Tratatul de la Amsterdam nu cuprinde referiri mai
explicite cu privire la politica de apărare comună.
Argumentul în favoarea creării unei uniuni politice europene a fost
întărit de revelaţia slăbiciunii Europei în timpul crizei din Golf (1990-1991):
"Criza din Golf nu este numai dublă. Aceasta se subdivide în tot atâtea crize
naţionale pe câte ţări participă sau nu participă la coaliţie. Confruntarea din
zona Golfului reprezintă o criză pentru Franţa, după cum este şi pentru Marea
Britanie, Arabia Saudită, Egipt sau Germania..."21. Comunitatea Europeană a
intenţionat să adopte o poziţie comună privitoare la războiul din Golf şi să
acţioneze în mod colectiv în faţa războiului civil din fosta Yugoslavie, însă
aceste tentative au eşuat, reflectând divergenţele dintre interesele statelor
membre22.
Dezamăgirea cauzată de acest eşec şi conştientizarea deficitului
politico-militar al Europei au dus la restructurarea programului de integrare
politică a Europei: "Kosovo s-a dovedit un element catalizator într-o nouă
negociere transatlantică şi pentru o autonomie mai mare a Europei,
manifestată sub forma unei «politici comune de securitate şi de relaţii
externe», precum şi a unei «identităţi europene de apărare şi de securitate»
sau a «pilonului european» al NATO"23. Astfel, la Consiliul european de la
Helsinki (decembrie 1999), statele membre UE au decis să-şi dezvolte
capacităţile militare şi să construiască noi structuri politice şi militare în
scopul investirii Uniunii cu o capacitate autonomă de a decide şi, acolo unde
şi în măsura în care nu este angajată NATO, să lanseze şi să conducă
operaţiuni militare sub directa sa conducere, în cazul izbucnirii unor crize
internaţionale24. Chiar dacă toate statele membre NATO au recunoscut că este
necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de
contribuţia SUA, pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună
a UE, ideea formării unei armate europene a fost respinsă, existând temerea
că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la
discriminarea statelor europene, care sunt membre ale NATO, dar nu şi ale
UE, precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către
21
J. L. Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura
Corint, Bucureşti, 2002, p. 195.
22
A se vedea Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte, 2003, p.
76-81.
23
Idem, p. 204.
24 Marianne Dony,
op. cit., p. 283.

10
NATO şi UE25. Dezvoltarea IESA în cadrul NATO şi aplicarea principiului
creării unei forţe europene, "separabile, dar nu separate", afirmat în iunie
1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor
probleme.
III. Scurt istoric al politicilor sociale în Europa
În literatura de specialitate26, se obişnuieşte plasarea politicilor sociale
într-o perioadă care începe din secolul al XVII-lea şi încadrarea acestei
problematici în spaţiul geografic al Europei. Această delimitare spaţio-
temporală deschide perspectiva unor studii istorice, juridice, sociologice ale
problematicii sociale ce diferenţiează spaţiul european în raport cu cel al
Statelor Unite.
În perioada medievală, politica socială în spaţiul european reprezintă
apanajul exclusiv al Bisericii ce se limita în planul protecţiei sociale la
acordarea unei pomeni fiecărui sărac şi la crearea unor instituţii caritabile.
Revoluţia franceză accentuează criza sistemului social ca urmare a
măsurilor de raţionalizare şi secularizare a politicilor sociale. Pe de altă parte,
spiritul Revoluţiei antrenează o nouă perspectivă asupra libertăţii individuale,
prin impunerea principiului emancipării şi autonomiei.
Caracteristica primei jumătăţi a secolului al XIX-lea este aceea de a fi
permis o mai mare difuzare a ideilor liberale atât din punct de vedere
sociologic, cât şi politic27. Prin critica îndreptată împotriva alianţei Biserică-
Stat, liberalii defineau idealul constituţional şi garantau drepturile private28.
La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea,
liberalismul european pare să ocupe locul principal în promovarea ideii de
progres în domeniul social.
Noua generaţie liberală engleză promovează între anii 1906 şi 1914
ideea unei implicări accentuate a statului în domeniul social, urmare firească
a noii tendinţe a trade-union-ilor şi a neo-unionismului.
Perioada de reforme sociale a guvernelor liberale de la începutul
secolului XX antrenează în mod firesc şi promovarea unor legi sociale. În
domeniul protecţiei sociale, un progres semnificativ este înregistrat de
domeniul asigurărilor medicale şi cel al pensiilor.
Dacă până la izbucnirea primului război mondial, liberalismul
european a antrenat lansarea unor noi reforme în domeniul social, în timpul
războiului, doar Franţa a lansat un program social hotărât menit să asigure o
stabilitate socială şi să consolideze unitatea socială.
Anii 1920 au exclus ideea lansării unor proiecte în domeniul
asigurărilor sociale ca urmare a unor cheltuieli costisitoare în timpul
25
P. Anghel, Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării,
http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/8.htm.
26
Fr. Démier, Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Editura Institutul European,
Iaşi, 1998, p. 5.
27
N. Roussellier, Europa liberalilor, Editura Institutul European, Iaşi, 2001, p. 37.
28
Idem, p. 42.

11
războiului. Aceste cheltuieli au însoţit inflaţia, în condiţiile în care sindicatele
revendicau creşterea indemnizaţiei de şomaj. Anii ’30 au marcat, astfel,
naufragiul politicilor sociale ale statului german.
Evoluţia programelor sociale va marca în Germania o evoluţie
surprinzătoare: calea “democraţiei sociale” sperate de Weimar29, în condiţiile
ascensiunii “comunităţii naţionale” apărată de nazişti.
Dacă la începutul secolului, curentele liberale au reprezentat
principalele motoare ale transformărilor sociale şi politico-instituţionale ale
statului, după anul 1945, acestea, în mod paradoxal, s-au transformat în critici
înverşunaţi ai diferitelor forme şi programe de Stat-providenţă, consacrat ca
singurul mijloc posibil de unificare a societăţii.
Mai mult, practica instituţională a diferitelor sisteme occidentale este
realizată în afara sferei liberale.
Un moment important al evoluţiei istorice a politiilor sociale îl
reprezintă lansarea planului Beveridge. În Regatul Unit, planul Beveridge se
va aplica cu ajutorul a cinci legi ale laburiştilor:
• legea securităţăţii serviciului naţional de sănătate, lansată în 1945;
• o nouă lege cu privire la accidentele de muncă;
• o lege a asistenţei, lansată în 1948;
• legea asupra alocaţiilor familiale (1945);
• legea asupra asigurării naţionale.
Lansarea acestor programe sociale a produs o micşorare a
procentajului muncitorilor manuali şi o creştere în aceeaşi proporţie a
numărului de cadre medii30. În mod firesc, şi guvernele occidentale au
adoptat o atitudine favorabilă faţă de aspectele reformiste ale politicilor
sindicale în dauna unor politici tradiţionaliste.
Raporturile dintre generaţii şi dintre sexe s-au schimbat şi ele:
generaţiile baby boom-ului a contribuit la schimbarea globală a societăţii
europene31 ce au impus parţial modelele, cultura, respingerea ierarhiilor
tradiţionale şi au antrenat spiritul contestatar din 1968 cu un profund caracter
transnaţional32.
Dacă, la început, numai Regatul Unit a lansat ideea unei adevărate
socializări a riscurilor, progresiv, şi alte state occidentale au extins la noi
sectoare regimul unor asigurări sociale obligatorii.
În anii ’90, regimurile sociale au determinat manipularea de fonduri
ce au jucat un rol esenţial în echilibele economice33.
Protecţia socială sporită în cadrul comunităţilor europene a antrenat o
solidaritate socială întărită mai ales de o politică familială care se sprijină pe

29
Fr. Démier, op.cit., p. 10.
30
S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. 5, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 394.
31
Idem, p. 401.
32
Ibidem.
33
Fr. Démier, op.cit., p.12.

12
alocaţii şi pe reduceri de impozite acordate familiilor, o politică de ajutor la
locuinţă, în creşe şi pentru copii34.
Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în 1957, politica socială a
Comunităţilor Europene a fost formată dintr-un set de politici
complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care
au acţionat în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul
de bunăstare individuală şi socială35.
Permanenta preocupare a Comunităţii Europene pentru aspectele de
politică socială - începută cu Tratatul de Roma (1957) - a condus, în timp, la
crearea unui „model social european”36.
În procesul de construcţie a Comunităţii Europene, obiectivele
economice au fost întotdeauna prioritare. Tratatul de la Roma (1957), prin
care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană, vorbea de necesitatea
unei pieţe europene unice în care concurenţa şi comerţul liber să fie
principiile de bază şi se dorea ca acestea să nu fie afectate de bariere
naţionale. Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan
secundar. Totuşi, odată cu relansarea integrării la mijlocul anilor '80
(momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la preşedinţia Comisiei
Europene, în 1985) preocupările pentru dimensiunea socială s-au intensificat
şi au culminat cu elaborarea Cartei Sociale Europene, care a fost semnată în
decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunităţii.
Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel supranaţional,
cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de
bază ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) şi Amsterdam
(1997).
Au existat patru argumente principale în favoarea unei politici sociale
a UE: libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social,
eficienţa economică şi coeziunea socială.
În primele decenii ale construcţiei sale, Comunitatea a fost puţin
interesată de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile şi
măsurile economice. Primele tratate, cele de la Paris (1951) şi Roma (1957),
pe lângă libera circulaţie a persoanelor, implicit a muncitorilor, se refereau
vag la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a standardelor de muncă ale
lucrătorilor. Se prevedea ca muncitorii imigranţi să primească beneficiile
sociale ale ţării gazdă şi, în plus, art.119 al Tratatului Comunităţii Economice
Europene stipula că "bărbaţii şi femeile vor primi salariu egal la muncă
egală".

34
Ibidem.
35
Extras din lucrarea "POLITICA SOCIALĂ", elaborată în cadrul proiectului Phare RO
0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi
managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România, în
colaborare cu human dynamics, în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii
- Politici Europene, versiune actualizată.
36
Ibidem.

13
 O perioadă de timp, acestea au constituit singurele prevederi de
politică socială din tratatele comunitare, iar progresele înregistrate în crearea
unei dimensiuni sociale a integrării au fost modeste. O încercare de
revigorare a ideii de politică socială a avut loc în 1974-1975, odată cu
lansarea Programului de Acţiune Socială (Social Action Programme = SAP)
dar rezultatele concrete ale celor 3 programe anti-sărăcie pe care le cuprindea
SAP au dezamăgit atât structurile decizionale, cât şi opinia publică.
Ulterior instalării socialistului francez Jaques Delors ca preşedinte al
Comisiei Europene, în 1985, deşi dezbaterile de fond erau dominate de
ideologia liberală renăscută în Europa, politica socială a început să prindă
contur. Acest domeniu a constituit obiectul unui document european special:
Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor (Community
Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989). Cunoscută sub
denumirea scurtă de Carta Socială, acest document a fost semnat în
decembrie 1989 de reprezentanţii celor 12 state membre, cu excepţia Marii
Britanii. Devenise clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulară" a
viitoarei politici sociale comune a Uniunii. 12 prevederi fundamentale din
Carta Socială făceau referire la: 1) Libertatea de circulaţie a muncitorilor
(par. 1 - 8); 2) Angajarea şi remunerarea (par. 9 - 11); 3) Îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi viaţă (par. 12 - 13); 4) Protecţia socială (par. 14 - 15);
5) Libertatea de asociere şi negociere colectivă (par. 16 - 18); 6) Pregătirea
profesională (par. 19 - 20); 7) Învăţământul egal pentru femei şi bărbaţi (par.
21); 8) Informarea, consultarea şi participarea muncitorilor (par. 22 - 23); 9)
Condiţii de sănătate şi securitate la locul de muncă (par. 24); 10) Protecţia
copiilor şi adolescenţilor (par. 25 -27); 11) Persoanele vârstnice (par. 28 -
30); 12) Persoanele cu deficienţe (par. 31) (,,Carta comunitară a drepturilor
fundamentale ale lucrătorilor", 1989).
Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rândul său, rezultatul unui
compromis apărut între două politici: pe de o parte, o presiune pentru
continuarea şi adâncirea procesului de integrare, cu acumularea cât mai
multor competenţe decizionale în instituţiile comunitare şi o altă presiune, în
sens contrar, venită din partea celor care se temeau de concentrarea unor
puteri prea mari la Bruxelles, având ca efect slăbirea principiului suveranităţii
naţionale.
Sistemele de securitate socială în ţările membre ale Uniunii Europene
reflectă tradiţii, dezvoltare socială şi moştenire culturală specifice. Aceste
diferenţe sunt respectate. Toate statele membre au căzut însă de acord asupra
faptului că cetăţenii lor au un drept fundamental la beneficii sociale de bază.
De asemenea, au căzut de acord asupra faptului că sistemele de protecţie
socială trebuie modernizate pentru:
- a oferi tuturor o reţea sigură de securitate socială;
- a asigura pensii şi îngrijire medicală de calitate la un preţ suportabil;
- a promova incluziunea socială şi a lupta împotriva sărăciei.

14
 Trei agenţii oferă sprijin activităţii Uniunii Europene în ceea ce
priveşte angajarea; ele fac cercetări şi diseminează bunele practici. Acestea
sunt:
- Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă cu sediul
la Bilbao;
- Fundatia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi
Muncă cu sediul la Dublin;
- Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei
(EUMC) cu sediul la Viena.

IV. Mijloacele de realizare a obiectivelor politicii sociale

Politica socială a Uniunii Europene se referă în principal la toate
aspectele care au legătură cu angajarea în muncă, incluzând măsuri de
asigurare a liberei circulaţii a lucrătorilor şi măsuri de protecţie a calităţii
vieţii şi muncii, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii
sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar. Pentru aceasta a fost creat
Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele
juridice din Tratatul de la Maastricht, care completează legislaţiile naţionale.
Scopul politicii sociale este definit astfel în art. 117 alin.1 din Tratatul
de la Maastricht: "statele membre sunt de acord asupra necesităţii de a se
promova condiţii de muncă perfecţionate şi un standard ridicat de viaţă
pentru lucrători, astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce
perfecţionarea este menţinută".
Mijloacele de realizare a acestui scop sunt precizate în alin. 2 al
art.117 astfel: dezvoltarea politicii sociale va rezulta din funcţionarea pieţei
comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca şi din
procedurile prevăzute în Tratat şi din apropierea prevederilor stabilite prin
lege, regulament sau acţiune administrativă.
Concluzia care se impune studiind textul Tratatului este aceea că, deşi
dezvoltarea politicii sociale va rezulta, între altele, din funcţionarea pieţei
comune (ca un element economic fundamental) totuşi, ambele aspecte, cel
economic şi cel social, sunt puse pe plan de egalitate cât priveşte obiectivul
întregii acţiuni comunitare -acela de asigurare a promovării progresului
economic şi social37.
Într-o opinie exprimată în literatura de specialitate38, politica socială
ar trebui mai degrabă să fie denumită "reglare socială" deoarece constă în
programe care echilibrează eficienţa economică, preocupându-se de calitatea
vieţii, şi nu intenţionează să înlocuiască programele de bunăstare din statele
membre.

37
O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 1995, p. 241.
38
G. Majone, The European Community Between Social Policy and Social Regulation,
Journal of Common Market Studies 3, no. 2 (June), 1993, p. 168, citat în D. Dinan, op. cit.,
p. 425.

15
 Primul mijloc de realizare a scopului politicii sociale -funcţionarea
pieţei comune -cuprinde şi funcţionarea pieţei comune a muncii prin libera
circulaţie a lucrătorilor. În acest sens, trebuie să fie luate în considerare
forţele libere care afectează această piaţă la nivelul condiţiilor de muncă,
adică organizaţiile patronale şi ale lucrătorilor, negocierile purtate de acestea
în cadrul dialogului social, precum şi presiunea exercitată în ce priveşte
conţinutul măsurilor guvernamentale în domeniul social.
Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea
unui dialog social între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul de
"dialog social" a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică
faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la
concretizarea dimensiunii sale sociale.
Cel de-al doilea mijloc de realizare a scopului politicii sociale
-procedurile prevăzute în Tratat - se referă la procedurile privind coordonarea
politicilor economice de către Consiliu şi la alte competenţe în domeniul
economic care trebuie să fie astfel utilizate încât să se observe dispoziţiile
generale ale Tratatului şi, în special, creşterea nivelului şi calităţii vieţii. În
această privinţă Comisia are misiunea, potrivit art. 118, de a promova o
strânsă cooperare între statele membre în domeniul în discuţie, în special în
materiile relative la:
- folosirea forţei de muncă;
- dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
- pregătirea profesională de bază şi avansată;
- securitatea socială;
- prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale;
- dreptul de asociere şi negocierile colective între patronat şi lucrători.
În acest scop, Comisia, acţionând în strânsă colaborare cu statele
membre, va face studii, va formula avize şi va proceda la consultări atât
asupra problemelor ce survin pe plan naţional, cât şi asupra acelora de interes
pentru organizaţiile internaţionale. De asemenea, Comisia poate să facă
recomandări.
Cel de-al treilea mijloc -apropierea prevederilor stabilite prin lege,
regulament sau acţiune administrativă - este o aplicare în materia specifică a
politicii sociale a dispoziţiilor generale prevăzute de art. 100-102 din Tratat.
Diferenţele dintre legislaţiile naţionale pot să survină mai ales în sistemele de
securitate socială. Ele pot să genereze importante distorsionări ale
concurenţei datorită cheltuielilor financiare în unele sectoare. De asemenea,
ele pot fi susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau funcţionarea pieţei
comune a muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele legislaţii
naţionale le-ar putea aduce39. Pentru a preîntâmpina producerea unor
asemenea efecte negative, numeroase măsuri de armonizare a legislaţiilor şi
politicilor sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul

39
O. Manolache, op. cit., p. 241-242.

16
securităţii sociale, condiţiile de muncă şi de salarizare, igiena şi securitatea
muncii, politica locuinţelor.
Comisia este instituţia principal implicată în politica socială.
Directoratul General pentru Angajare, Afaceri Sociale şi Educaţie (DGV)
schiţează propunerile legislative şi studiile de influenţă, cum sunt seriile
anuale Employment in Europe (Munca în Europa).
Consiliul a fost mult mai puţin interesat şi mult mai puţin receptiv la
problemele politicii sociale decât Comisia. De asemenea, Consiliul European
numai în mod ocazional ia poziţie privind politica socială, cum a fost la
întâlnirea de la Madrid din decembrie 1995, când a declarat: "crearea de
locuri de muncă a fost principalul obiectiv social, economic şi politic al UE şi
al statelor membre".
Parlamentul European este "un avocat al politicii sociale"40 al cărui
rol a fost întărit de Tratatul UE. În interiorul Parlamentului, gruparea
Partidului Socialiştilor Europeni şi gruparea Partidului Poporului European
(creştin-democraţii) cooperează în mod frecvent în scopul sprijinirii
obiectivelor politicii sociale. Partenerii sociali sunt, de asemenea, importanţi
actori ai politicii sociale. Sub auspiciile Tratatului UE şi ale unui acord
privind instituirea dialogului social, ei au un rol cvasi-oficial în formularea
politicii sociale.

V. Limitarea suveranităţii statelor membre UE41. Competenţele

UE în domeniul politicii sociale
UE a luat naştere în baza unor tratate internaţionale şi nu dispune
decât de acele competenţe care i-au fost conferite de către statele care au
rămas suverane din punctul de vedere al dreptului internaţional; totuşi, statele
membre au consimţit limitarea unor competenţe atât de importante care,
practic, era incompatibilă cu dispoziţiile constituţiilor proprii care afirmau
principiul suveranităţii naţionale. S-a afirmat că tratatele constitutive, în
special cele de la Maastricht şi Amsterdam au adus atingere "condiţiilor
esenţiale de exercitare a suveranităţii naţionale"42.
Un concept nou introdus, considerat de mulţi analişti ca fiind mai
adecvat realităţii existente în prezent la nivel comunitar decât cel de
"suveranitate limitată" este acela de "suveranitate partajată". Suveranitatea
partajată nu presupune pierderea totală a unor atribute ale suveranităţii
interne, ci dezvoltă capacităţile externă şi interdependentă ale suveranităţii
naţionale, în sensul întăririi capacităţii de a reglementa chestiuni economico-
40
D. Dinan, op. cit., p. 426.
41
Pentru detalii, a se vedea C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului
conceptului de suveranitate, în "Revista de studii socio-umane" nr. 4-5/2004, p. 107-117.
42 Pentru a aduce atingere condiţiilor esenţiale de exerciţiu al suveranităţii naţionale, trebuie ca luarea deciziilor la nivel comunitar să se facă cu majoritate de

voturi (nu unanimitate), căci numai astfel se poate vorbi de impunerea lor autorităţilor naţionale. Deşi, iniţial, toate deciziile comunitare trebuiau luate cu
unanimitate de voturi, sistemul majorităţii calificate a câştigat treptat teren, cuprinzând aproape toate domeniile. Chiar dacă proiectul Constituţiei europene a

dublat aproape domeniile în care deciziile se vor lua cu majoritate absolută, în materia politicii sociale, a fiscalităţii sau a politicii externe, unanimitatea continuă
să fie regula
.

17
politice (cum ar fi circulaţia capitalurilor, a mărfurilor şi a persoanelor etc.)
de o manieră mai coerentă, mai ieftină şi mai eficientă43.
Limitarea suveranităţii statelor-membre UE are la bază cele 4 tratate
internaţionale încheiate la Roma (1957), Maastricht (1992), Amsterdam
(1997) şi Nisa (2001).
Din textul Tratatului de la Roma rezultă fără nici un dubiu că
semnatarii au înţeles să renunţe la caracterul indivizibil al suveranităţii şi să
exercite în comun o serie de competenţe, prin instituţiile create împreună.
Structura UE a făcut însă obiectul unor discuţii controversate. Astfel, dacă
statele-membre păreau a fi de acord să-şi întărească cooperarea în materie de
politică externă şi justiţie, puţine state acceptau ideea ca aceste domenii de
competenţă să se exercite în cadrul comunitar tradiţional, cea mai mare parte
preferând menţinerea procedurilor de cooperare interguvernamentală.
Tratatul de la Maastricht (1992) a definit clar competenţele exclusive
ale UE prin instituirea a "3 Piloni" distincţi: Primul Pilon se referea la cele
trei comunităţi (CE, CECO şi EURATOM); al II-lea Pilon cuprindea
competenţele exercitate în comun - Politica Externă şi de Securitate Comună,
iar al III-lea Pilon grupa competenţele rămase sub tutela exclusivă a statului,
respectiv Justiţia şi Afacerile Interne. Astfel, Uniunea dobândea competenţe
exclusive în domeniul celor patru libertăţi fundamentale - libera circulaţie a
mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi serviciilor, dar procedurile de vot
prin majoritate calificată şi unanimitate au ridicat multe probleme44. S-a
considerat însă că faptul că, prin utilizarea votului majoritar, un stat poate fi
obligat să aplice pe teritoriul naţional o normă pe care a repudiat-o prin votul
său, rămas minoritar, nu înseamnă că în interiorul Uniunii lipseşte un control
democratic sau că lipseşte o legitimitate politică, înseamnă doar că
legitimitatea sau controlul democratic nu au o dimensiune naţională, ci una
internaţională45.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a modificat structura celui de-al III-
lea Pilon, o parte importantă a sa fiind transferată în Primul Pilon: circulaţia
persoanelor şi imigraţia. Au rămas în cel de-al III-lea Pilon problemele
referitoare la cooperarea în domeniul luptei împotriva criminalităţii
internaţionale (cooperarea în domeniul poliţienesc - EUROPOL şi cooperarea
judiciară în materie penală), la care se adaugă lupta împotriva rasismului şi
xenofobiei46.
De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam s-a înfiinţat un
mecanism sancţionator împotriva statelor membre care violează principiile
libertăţii şi democraţiei sau încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale.
Dacă Tratatul de la Maastricht a introdus aplicarea procedurii
codeciziei, Tratatul de la Amsterdam extinde procedura legislativă de

43 A se vedea Dorina Năstase, M Mătieş Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro
. , .
44 S-a introdus procedura codeciziei. De asemenea, s-a hotărât extinderea votului cu majoritate calificată şi constituirea unor noi instituţii europene
.
45
A se vedea V. Constantin, Subiecte deschise ale integrării europene, http://studint.ong.ro.
46 D. Dinan,
op. cit., p. 8-10, p. 216, p. 310-316.

18
codecizie la noi domenii. Datorită modificărilor efectuate, Parlamentul
European a primit "statutul de partener egal al Consiliului în adoptarea
actelor normative", schimbare esenţială în procesul decizional european47.
În urma semnării Tratatului de la Nisa48 (26 februarie 2001), statele
membre au căzut de acord asupra componenţei Comisiei Europene, asupra
unei noi ponderi a vocilor în sânul Consiliului şi asupra unei extinderi a
votului cu majoritate calificată în Consiliu. De asemenea, Tratatul de la Nisa
a reorganizat sistemul jurisdicţional. Schimbările instituţionale prevăzute în
Tratatul de la Nisa49 vor avea loc abia începând cu vara anului 2004.
Limitarea suveranităţii operează în două domenii, şi anume50:
1. în domeniul apărării;
2. în domeniul comercial şi economic, unde s-au efectuat cele mai
importante transferuri de suveranitate. Aceste transferuri au intervenit
succesiv, prin intermediul tratatelor de la Roma, Maastricht, Amsterdam,
Nisa astfel încât sectoare importante ale politicilor publice, agricole,
economice, financiare, comerciale, fiscale, monetare şi din domeniul
transporturilor au fost transferate la nivel european, legislaţia comunitară
acoperind sistematic şi progresiv aceste sectoare în scopul armonizării şi
uniformizării legislaţiilor naţionale în materie.
În aceste domenii, măsurile luate de state sunt supuse autorizării şi
controlului comunitar, măsurile naţionale referindu-se doar la aplicarea
deciziilor comunitare. Parlamentele naţionale s-au văzut private de o bună
parte din prerogativele lor tradiţionale, câmpul lor de acţiune în aceste
domenii fiind limitat la cel trasat de directive (care necesită adoptarea unui
act normativ intern pentru a intra în vigoare). Organele legislative naţionale
pot elabora reglementări proprii, cu condiţia să nu contravină dreptului
comunitar.
Limitarea competenţelor parlamentelor naţionale apare ca un "deficit
democratic"51. Acest deficit reprezintă o consecinţă a faptului că sistemul
reprezentativ tradiţional nu funcţionează la nivel comunitar. Într-un regim
democratic, cetăţenii participă la exerciţiul puterii legislative prin intermediul
reprezentanţilor aleşi (Parlamentul) sau, eventual, prin referendum. La nivel
comunitar însă, principalul organ legislativ este Consiliul, care este alcătuit în
întregime din reprezentanţi ai statelor membre. Directivele şi regulamentele
adoptate la Bruxelles ies din sfera competenţelor parlamentelor naţionale.
Un prim deziderat la care viitoarea Constituţie europeană va trebui să
găsească răspuns ar fi introducerea democraţiei reprezentative în sistemul
european. Deşi membrii Parlamentului European sunt aleşi direct de către
cetăţenii statelor membre, iar competenţele acestuia au fost considerabil
47 D. Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 51
.
48 Intrat în vigoare la 1 februarie 2004
.
49 Noul Parlament European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 membri, iar noua Comisie care îşi va începe mandatul în noiembrie 2004 va avea 25
membri. Tot din noiembrie 2004 se va aplica şi noua pondere a voturilor din cadrul Consiliului. A se vedea www.europa.eu.int
.
50 H Portelli,
. op. cit., p. 160-162.
51 Fr. Hamon, M. Troper, G. Burdeau,
Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 463.

19
lărgite prin tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, care i-au asigurat un
statut teoretic egal cu cel al Consiliului, Parlamentul European se loveşte în
practică de grave dificultăţi de funcţionare care îl împiedică să-şi
îndeplinească pe deplin rolul.
Deoarece transferul de puteri de la nivel naţional la nivel european a
fost mai puternic şi mai rapid atât în comparaţie cu creşterea rolului
Parlamentului European, precum şi în comparaţie cu supravegherea
dezvoltării legislaţiei europene de către parlamentele naţionale52, un al doilea
deziderat constă în asocierea parlamentelor naţionale la pregătirea deciziilor
luate la nivel comunitar. Pierderea puterilor legislative poate fi compensată
numai de creşterea funcţiei de control a parlamentelor naţionale53.
Conform Proiectului Constituţiei europene, Parlamentul European va
primi drept de codecizie în mai multe domenii, între care justiţie şi afaceri
interne unde, până în prezent, singurul organism decizional era Consiliul de
Miniştri. Cetăţenii europeni vor avea şi ei un cuvânt de spus în politica UE,
prin instituirea dreptului de iniţiativă legislativă, cu condiţia ca aceasta să fie
susţinută de un million de cetăţeni dintr-un anumit număr de state membre.
De asemenea, un protocol separat permite parlamentelor naţionale să exercite
un control asupra actelor europene, în baza principiului subsidiarităţii, şi
chiar să sesizeze Curtea de Justiţie.
Pornindu-se de la tendinţa tot mai accentuată a ultimului deceniu de
sporire a competenţelor UE prin translaţia ultimilor doi Piloni în primul
Pilon, s-a subliniat necesitatea clarificării competenţelor unionale şi ale
statelor membre.
Tratatul privind Constituţia europeană stabileşte principiile
fundamentale aplicabile competenţelor Uniunii: principiul atribuirii de
competenţe, principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii. În
conformitate cu principiul atribuirii de competenţe, Uniunea acţionează
numai în temeiul competenţelor atribuite prin Constituţie. Principiul
subsidiarităţii se aplică domeniilor de competenţă partajată sau de sprijin,
unde Uniunea acţionează numai dacă şi în măsura în care acţiunea statelor nu
este suficientă. Potrivit principiului proporţionalităţii, exercitarea
competenţelor unionale, în raport cu cele ale statelor membre, în domeniile
de competenţă partajată, trebuie să fie proporţională cu scopurile urmărite.
Tratatul Constituţional precizează că UE nu poate acţiona decât în
cadrul puterilor şi obiectivelor stabilite de această Constituţie şi împarte
competenţele unionale în:
a) competenţe exclusive ale Uniunii: uniunea vamală, stabilirea
regulilor de competenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară
pentru statele membre a căror monedă e euro, politica comercială comună,

52 D. Dinan, op. cit., p. 351-352

.
53
A de vedea Evelyn Ellis, T. Tridimas, Public Law of the European Community: Text, Materials and Commentary, Sweet & Maxwell, London,
1995, p.
157-173.

20
conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicilor comune de
pescuit;
b) competenţe partajate, împărţite între instituţiile europene şi statele-
membre: piaţa internă, politica socială, coeziunea economică, socială şi
teritorială, agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice
ale mării; mediu, protecţia consumatorilor, transport, reţele transeuropene,
energie, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, obiective comune de
securitate în materie de sănătate publică;
c) competenţe de sprijinire, de coordonare sau complementare:
protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industrie, cultură, turism, educaţie,
tineret, sport şi formare profesională, protecţie civilă, cooperare
administrativă.
Această structură tripartită va întări principiile subsidiarităţii54 şi al
proporţionalităţii, punând majoritatea deciziilor în pilonul b), decizii care ar
urma să se ia printr-o majoritate calificată.
În mod distinct faţă de competenţele unionale se conturează o a patra
categorie de competenţe: competenţele exclusive ale statelor-membre. În
această categorie s-ar înscrie organizarea teritorială proprie fiecărei ţări
europene, pentru că acest aspect nu va fi şi nu se doreşte a fi reglementat de
la nivel european deoarece UE nu ar putea să gestioneze acest proces mai
bine decât statele însele.
Aşa cum Tratatul de la Nisa, recunoscând faptul că nu toate statele
membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse, introducea
conceptul de "cooperări consolidate", Tratatul privind Constituţia Europeană
vorbeşte despre "cooperarea intensificată", stabilind că statele membre care
doresc să stabilească între ele un mecanism de cooperare întensificată în
domeniile în care Uniunea Europeană nu deţine competenţe exclusive, pot
folosi instituţiile Uniunii şi pot exercita anumite competenţe prin aplicarea
prevederilor Constituţiei, respectiv dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- scopul cooperării intensificate să fie promovarea intereselor Uniunii,
a obiectivelor sale şi întărirea procesului de integrare;
- implicarea cel puţin a unei treimi din statele membre;
- autorizarea Consiliului, acordată în conformitate cu procedurile
stabilite în Proiect;
- Consiliul să aprecieze că obiectivele cooperării nu puteau fi atinse
într-un termen rezonabil de Uniune în întregul său.
Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate" şi
cele ale Tratatului Constituţional privind "cooperarea intensificată" urmăresc
crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu toate statele
membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse. Având în
vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni, odată cu
54
ConformTratatului Constituţional, UE poate decide organizarea unor acţiuni comune cu
statele membre dacă obiectivul nu poate fi realizat în mod eficient de către state singure şi
dacă acţiunea Uniunii poate răspunde mai bine interesului cetăţenilor europeni.

21
extinderea UE, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea integrării
diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele dintre
statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau
modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice
de o mai mare integrare55. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu
două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce
priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen56.
În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi
transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea
statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie
de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă
previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din
necesitatea de a nu periclita procesul integrării.

VI. Politica socială şi armonizarea legislaţiilor naţionale

Construcţia europeană admite menţinerea sistemelor de securitate
socială în diversitatea lor. Aceste sisteme sunt sisteme naţionale, guvernate
de legi imperative, al căror câmp de aplicare corespunde teritoriului statului
de la care emană şi tuturor resortisanţilor sau celor care muncesc pe teritoriul
naţional, dar numai lor. Curtea Europeană de Justiţie a subliniat în mai multe
rânduri că nu poate exista o libertate de mişcare reală dacă nu există o
coordonare a sistemelor de securitate socială la nivel european. Scopul art. 42
al Tratatului CE este acela de a evita ca persoanele care îşi exercită dreptul la
libera circulaţie să fie "penalizate" în domeniul securităţii sociale.
Teritorialitatea nu permite, în afara cazului în care există anumite
convenţii diplomatice sau tratate speciale, aplicarea acestor legi în afara
teritoriului naţional. Astfel, deoarece legile privind securitatea socială au
aplicare teritorială, dreptul la obţinerea prestaţiilor este legat de rezidenţa pe
teritoriul naţional. Din acest unghi de vedere, teritorialitatea se opune ideii de
Piaţă comună. Dar, atâta timp cât ea nu are valoare constituţională, sunt
posibile atenuări ale acestei aparente rigidităţi.
În literatura de specialitate se utilizează frecvent, în mod eronat,
termenul de "armonizare" a sistemelor de securitate socială. Acquis-ul
comunitar nu are ca scop armonizarea schemelor de securitate socială a
statelor membre în sensul uniformizării lor, ci mai degrabă coordonarea lor,
"legarea" acestor sisteme de respectarea unor reguli minime pentru a-i proteja
pe lucrătorii migranţi şi pe membrii lor de familie57. Politica socială
promovată de UE nu constă în a transfera competenţele statelor membre
instituţiilor comunitare, ci de a elabora împreună dispoziţii a căror

55 A se vedea, în acest sens, D. Dinan,

op. cit., p. 137-139.
56 A se vedea şi A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Prentice Hall Europe, 1998, p. 558-559
.
57
Gh. Bică, Roxana Cristina Radu, Legătura dintre cetăţenia europeană şi libera circulaţie
a persoanelor, în Cultură politică şi democraţie, Casa de Presă şi Editură Libertatea,
Panciova, 2005, p. 244.

22
aplicabilitate asupra populaţiei active a tuturor statelor membre să contribuie,
pe de o parte, la o egalizare (uniformizare) a condiţiilor de concurenţă din
producţia economică şi, pe de altă parte, la punerea bazelor unei protecţii
juridice identice pentru toţi muncitorii, oricare ar fi locul lor de muncă.
Statele membre pot să-şi organizeze schemele de securitate socială cum vor,
atâta timp cât este respectat principiul egalităţii de tratament şi al
nediscriminării.
Referitor la relaţia dintre extindere şi domeniul social, Consiliul a
apreciat că UE trebuie să aibă în mod constant în vedere eforturile statelor
candidate în vederea adaptării şi transformării sistemelor lor sociale şi a
punerii în practică a unui proces de convergenţă în realizarea progreselor.
Astfel, UE trebuie să ia în considerare atât faptul că aceste ţări trebuie să se
confrunte cu o problemă majoră de adaptare şi transformare a acestor
sisteme, cât şi faptul că ele se confruntă, la fel ca şi statele membre, cu
probleme similare sau cu aceleaşi probleme. În acest context, apreciază
Consiliul, trebuie luată în considerare perspectiva extinderii în ansamblul
domeniilor politicii sociale.

23
 Secţiunea II
LEGĂTURA DINTRE CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CELE PATRU
LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

I. Consideraţii generale
Elementul fundamental care stă la baza construcţiei europene este
reprezentat de oameni, cetăţeni ai Uniunii, ca subiecţi ai tuturor acţiunilor
comunitare. Realizarea importanţei oamenilor şi a rolului pe care îl joacă
cetăţenii în existenţa prezentă şi viitoare a Uniunii a dus la extinderea
competenţelor comunitare în domeniul social.
Dimensiunea socială a integrării europene vizează în primul rând
oamenii, bunăstarea acestora. În controversatele discuţii privind viitorul
Uniunii Europene s-a desprins concluzia firească potrivit căreia
transformarea UE într-o federaţie de state de tip clasic va întâmpina
dificultăţi datorită inexistenţei unui "corp politic european" şi a unei "naţiuni
europene". Cel mai mare obstacol în calea federalizării UE pare a fi
imposibilitatea coagulării unui "popor european" şi a unei "conştiinţe
europene". Ori atragerea cetăţenilor statelor membre în sprijinirea
construcţiei europene nu se poate realiza decât prin asigurarea unui nivel de
viaţă decent, a unor condiţii de muncă adecvate, prin înlăturarea disparităţilor
şi a excluziunii sociale.

II. Noţiunea de cetăţenie europeană

De altfel, motivul care a stat în spatele noţiunii de "cetăţenie
europeană" a fost acela că o uniune politică cere o asumare a responsabilităţii
pentru condiţia socială a cetăţenilor care nu pot sprijini o Uniune
dezinteresată de nevoile lor. Acest motiv a apărut ca justificat atunci când
nepopularitatea construcţiei europene a ieşit la suprafaţă odată cu dezbaterile
asupra ratificării Tratatului de la Maastricht, ceea ce a adâncit convingerea că
UE trebuie nu numai să facă mai mult pentru publicul larg, dar şi să fie
văzută făcând mai mult. O mai mare transparenţă a acţiunilor comunitare, un
efort mai mare de a informa publicul asupra a ceea ce ce se întâmplă, a lua
decizii cât mai favorabile oamenilor şi a-i implica cât mai mult în procesul de
luare a deciziilor au devenit scopuri bune de urmat pentru a asigura o cât mai
mare publicitate, relaţii mai strânse cu organizaţiile de voluntariat şi punerea
în aplicare a procedurilor Acordului social anexat Tratatului de la Maastricht
58
.
Conceptul de "cetăţenie a Uniunii" a fost introdus prin Tratatul de la
Maastricht, conform căruia "Orice persoană având naţionalitatea unui stat
membru va fi cetăţean al Uniunii. Cetăţenia Uniunii va fi un complement şi
nu va înlocui cetăţenia naţională. Cetăţenii Uniunii se vor bucura de toate
58
A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Fifth
Edition, Prentice Hall Europe, 1998, p. 396.

24
drepturile conferite de acest tratat şi vor fi subiect al obligaţiilor impuse de
acesta"59.
Cetăţenia europeană înglobează atât aspecte de ordin economic, cât şi
politic, ea conferind titularului, cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene, indiferent de statul pe teritoriul căruia şi-a stabilit domiciliul sau
reşedinţa, anumite drepturi civile şi politice.
În primul rând, drepturile de care beneficiază titularii cetăţeniei
europene se referă la cele patru libertăţi fondatoare ale UE care stau la baza
creării pieţei unice, instituite prin Tratatul de la Roma: libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

III. Cetăţenia europeană şi cele patru libertăţi fundamentale

Piaţa internă este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne care
trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile,
persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un
control la frontierele dintre statele membre, după modelul absenţei
controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.
Libera circulaţie, asimilată frecvent noţiunii de piaţă internă,
constituia principalul obiectiv al Tratatului Comunităţii Economice
Europene, dându-se prioritate, cel puţin cronologică, libertăţii comerţului de
mărfuri. Acest caracter prioritar este subliniat de faptul că, la începutul
construcţiei europene, au fost instituite trei politici comune: agricultura,
transportul şi comerţul.
Cele patru libertăţi nu pot exista însă decât într-o strânsă
interdependenţă, fiecare dintre ele vădindu-şi importanţa proprie în realizarea
obiectivelor principale ale Uniunii Europene. Numai dacă sunt înfăptuite
toate cele patru libertăţi se poate vorbi de realizarea pieţei unice. Libertatea
de circulaţie a persoanelor nu poate fi considerată realizată pe deplin dacă
mărfurile, capitalurile şi serviciile nu pot circula fără restricţii sau interdicţii
ori nu există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într-o altă ţară
printr-o activitate desfăşurată potrivit legislaţiei comunitare. Tot astfel,
libertatea de a furniza servicii implică, în majoritatea cazurilor, circulaţia
persoanelor către ţara primitoare, dar aceste persoane nu urmăresc accesul pe
piaţa muncii din această ţară.

IV. Libera circulaţie a persoanelor

Dreptul la libera circulaţie a persoanelor60 se află în centrul
preocupărilor contemporane şi reprezintă un principiu de bază în realizarea
unei Europe extinse.
Libera circulaţie este un drept garantat în primul rând de dreptul
intern al statelor, dar are o finalitate internaţională, fiind garantat şi de
normele internaţionale atunci când statele se angajează ca în relaţiile dintre
59
Ex-art. 8 a-e din Tratatul CE, în prezent art. 17-22.
60
Art. 48 din Tratatul CE.

25
ele să acţioneze într-un anumit mod. Prin urmare, putem afirma că libera
circulaţie este o libertate a dreptului internaţional prin excelenţă, făcând parte
din acele libertăţi care, prin definiţie, depăşesc statul.
Din punct de vedere internaţional, dreptul la libera circulaţie implică
două aspecte: pe de o parte, dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria
ţară, şi de a reveni în propria ţară 61, iar, pe de altă parte, libertatea de a intra
într-o ţară, inclusiv în propria ţară. Dreptul de a părăsi şi de a intra în orice
ţară, inclusiv în propria ţară este expresia esenţială a liberei circulaţii.
Iniţial, numai resortisanţii statelor membre ale Comunităţii Europene
care exercitau o activitate economică, precum şi membrii lor de familie
beneficiau de dreptul la libera circulaţie. Ulterior, libertatea de circulaţie şi de
şedere (sejur) a fost extinsă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a făcut din libertatea de circulaţie şi
de şedere unul dintre drepturile esenţiale ataşate cetăţeniei europene 62. Între
cetăţenia europeană, ca atribut exclusiv al indivizilor care deţin naţionalitatea
unuia dintre statele membre ale Uniunii, şi libera circulaţie a persoanelor, ca
drept conferit numai cetăţenilor comunitari, se instituie astfel numeroase
legături. De exemplu, art. 12 din Tratatul CE restrânge dreptul la
nediscriminare pe baza naţionalităţii la cetăţenii statelor membre. Art. 39
referitor la libertatea de circulaţie a muncitorilor se referă numai la cetăţenii
statelor membre, deşi acest lucru nu este în mod explicit statuat dar trebuie
dedus din practica Curţii de Justiţie. De asemenea, art. 43 şi 44 prevăd în
mod expres abolirea restricţiilor privind libertatea de stabilire numai pentru
naţionalii statelor membre.
Dreptul la libera circulaţie a persoanelor rămâne însă unul dintre
drepturile cele mai dificil de pus în practică din cauza absenţei armonizării
regulilor de acces pe teritoriul statelor membre UE.
În scopul simplificării acestor reguli de acces şi întăririi dreptului la
liberă circulaţie şi şedere pentru toţi cetăţenii UE, în cursul anului 2004 a fost
adoptată Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi pentru membrii
familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE nr. 161/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,
75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. În
preambulul acestei directive se subliniază faptul că "Cetăţenia Uniunii
conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual de
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor
şi condiţiilor prevăzute în Tratat63 şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării
acestuia".

61
Acest drept, care este aproape vital pentru orice individ, trebuie să beneficieze de o
protecţie sporită.
62
Art. 18 din Tratatul de la Maastricht.
63
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

26
 Dreptul de şedere reprezintă dreptul de a rămâne pe teritoriul unui
stat membru. Intrarea pe teritoriul unui stat membru se face pe baza unei cărţi
de identitate valabile sau aunui paşaport valabil. Nici o viză de intrare sau
formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetăţenilor Uniunii. Directiva
2004/38 reţine, de asemenea, şi dreptul de ieşire pe care-l au toţi cetăţenii
Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat
membru. Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru
li se cere numai să posede o viză de intrare64.
"Membri de familie" sunt consideraţi a fi:
- soţul/soţia;
- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat
înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru, dacă legislaţia statului
membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate drept echivalente ale
căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a
statului membru gazdă;
- descendenţii direcţi care au vârsta sub de 21 de ani sau care se află
în întreţinerea cetăţeanului şi cei ai soţului/soţiei ori partenerului cu care a
contractat un parteneriat înregistrat, în condiţiile de mai sus;
- rudele directe care se află în întreţinerea cetăţeanului, pe linie
ascendentă, şi cele ale soţului/soţiei ori partenerului.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru
gazdă pentru o perioadă de cel mult 3 luni, fără a face obiectul nici unei
condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate
valabilă sau un paşaport valabil. Pentru obţinerea unui drept de şedere pe o
perioadă mai mare de 3 luni, cetăţenii care-l valorifică trebuie să
îndeplinească una dintre următoarele condiţii65:
- sunt salariaţi care exercită o activitate independentă în statul
membru gazdă;
- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel
încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului
membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală
cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă;
- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau
finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale
administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare
profesională şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul
membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie
sau altă procedură echivalentă la propria alegere, că resurse suficiente pentru
ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară

64
În conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/2001, care enumeră ţările ai căror resortisanţi
trebuie să posede vize atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre,
precum şi cele ai căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă sau, dacă este cazul, cu
legislaţia naţională.
65
Art. 7 alin. 1 din Directiva 2004/38.

27
pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere;
- sunt membri de familie care însoţesc sau se alătură unui cetăţean al
Uniunii care îndeplineşte una dintre condiţiile mai sus-menţionate.
Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de
rezidenţă66, în schimb acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară
cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente atunci când
perioadele de şedere depăşesc 3 luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin 3 luni de la data sosirii.
Se eliberează imediat un certificat de înregistrare, care conţine numele şi
adresa persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea
cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta
pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii67.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în
mod limitativ doar unele documente limitativ enumerate de art. 8 alin. 3 din
Directiva 2004/38:
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. a) trebuie să
prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de
angajare din partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă
că sunt persoane care exercită o activitate independentă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. b) trebuie să
prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze
dovezi că satisfac condiţiile prevăzute în Directivă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. c) trebuie să
prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze
dovezi privind înscrierea lor într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o
asigurare medicală cuprinzătoare, precum şi declaraţia sau procedura
echivalentă menţionată la art. 7 alin. 1 lit. c).
Statele membre nu pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea
resurselor. Noţiunea de "resurse suficiente" fiind extrem de ambiguă, se
prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în
considerare situaţia personală a celui în cauză. În orice caz, această valoare
nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul mebru
gazdă pot beneficia de asistenţă socială sau, dacă acest criteriu nu este
aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către
statul mebru gazdă.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii
care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui

66
Anterior adoptării Directivei 2004/38, pentru un sejur mai mare de 3 luni era necesară
obţinerea unui certificat de rezidenţă specific pentru cetăţenii comunitari, permis a cărui
validitate putea fi limitată la 5 ani şi care putea fi reînnoit. De asemenea, statele membre
puteau cere, atunci când considerau necesar, revalidarea acestui permis la sfârşitul primilor 2
ani de sejur.
67
Art. 8 alin. 2 din Directiva 2004/38.

28
document intitulat "permis de şedere pentru un membru de familie al unui
cetăţean al Uniunii". Acest permis are acelaşi regim juridic ca şi permisele de
rezidenţă ce se acordau sub incidenţa reglementărilor anterioare Directivei
2004/38, fiind valabil timp de 5 ani de la data eliberării sau pe perioada
prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai
mică de 5 ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc 6 luni pe an sau de absenţe de durată mai mare
datorate serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă pe maximum 12 luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea,
boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu
în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu
afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi
ai unui stat membru. În ceea ce-i priveşte pe membrii de familie care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru, ei nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul
decesului capului familiei, dacă şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă ,
în calitate de membri de familie, timp de cel puţin un an înainte de decesul
cetăţeanului Uniunii.
Pentru a dobândi dreptul de şedere permanentă, persoanele interesate
trebuie să poată dovedi că sunt salariaţi sau persoane care exercită o activitate
independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii
familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă
socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o
asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt
membri ai unei familii constituite deja în statul membru gazdă de către o
persoană care satisface aceste cerinţe. Aceşti membri de familie îşi menţin
dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.
De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă
sau decesul acestuia nu atrage pierderea dreptului de şedere pentru copiii săi
sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent de
naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi
sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la
terminarea studiilor.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului
său înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale care
sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării
căsătoriei cetăţeanului sau încetării parteneriatului său înregistrat dacă durata
căsătoriei/parteneriatului a fost de cel puţin 3 ani, inclusiv un an în statul
membru gazdă sau, printr-un acord între soţi/parteneri ori printr-o hotărâre
judecătorească, soţul/partenerul care nu este resortisant al unui stat membru
are custodia copiilor cetăţeanului Uniunii.

29
 Cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor beneficiază de dreptul de
şedere atâta timp cât nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă
socială al statului membru gazdă. Termenul de "povară exagerată" poate
genera de asemenea interpretări contradictorii, dar sublinierea acestui aspect
este foarte importantă deoarece art. 14 alin. 3 al Directivei 2004/38 specifică
expres că o măsură de expulzare nu trebuie să fie consecinţa automată a
faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul
de asistenţă socială al statului membru gazdă.
O măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva
unor cetăţeni ai Uniunii sau membrilor familiilor lor (cu excepţia situaţiilor
justificate de motive care ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau
sănătatea publică), dacă:
- cetăţenii Uniunii sunt lucrători sau persoane care exercită activităţi
independente
- cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru
a căuta de lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor nu
pot fi expulzaţi, atâta timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în
continuare în căutare de lucru şi că au o şansă reală de a fi angajaţi.
De asemenea, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza
căruia persoana respectivă a intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un
certificat de înregistrare sau un permis de şedere nu constituie un motiv de
expulzare din statul membru gazdă.
Dreptul de şedere permanentă se obţine, ca regulă generală, de către
cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o
perioadă neîntreruptă de 5 ani68. Această regulă este valabilă şi pentru
membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au
avut reşedinţa legală în statul membru gazdă, împreună cu cetăţeanul Uniunii,
pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani.
Situaţiile de excepţie în care dreptul de şedere permanentă se poate
acorda înainte de expirarea perioadei de 5 ani de şedere neîntreruptă se referă
la salariaţi si la persoanele care exercită o activitate independentă, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. 1 al Directivei 2004/38.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu
depăşesc un total de 6 luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorate
serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă pe maximum 12 luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea,
boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu
în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată dobândit, dreptul de şedere
permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe
o perioadă care depăşeşte 2 ani consecutivi.

V. Libera circulaţie a mărfurilor

68
Art. 16 alin. 1 din Directiva 2004/38.

30
 Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni
vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea
între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a
altor taxe având efect echivalent între statele membre69. Instituirea uniunii
vamale între statele membre permite condiţii egale de concurenţă între
participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea
producţiei şi a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor
mai competitive produse.
Noţiunea de "marfă" este interpretată într-un sens larg, ea vizează
toate bunurile care pot fi evaluate în bani şi care sunt susceptibile, că atare, de
a fi obiect al tranzacţiilor comerciale.
Libertatea de circulaţie a mărfurilor vizează, de asemenea, atât
importurile, cât şi exporturile între statele membre. Ea beneficiază atât
produselor originare din statele membre, cât şi produselor care provîn din
state terţe dar care se găsesc pe teritoriul Uniunii, deci pentru care
formalităţile de importare au fost realizate, iar taxele vamale sau taxele cu
efect echivalent au fost percepute.
Taxele cu efect echivalent reprezintă orice taxe pecuniare, indiferent
de mărimea lor şi de denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse
unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră
şi care nu sunt taxe vamale în sens strict.
Prin libertatea de circulaţie a mărfurilor se urmăreşte eliminarea
oricărei forme de protecţie care poate rezulta din impozitările interne
discriminatorii cu privire la produsele importate. Astfel, în cazul a două
produse similare, unul naţional şi unul importat, statul membru nu poate
supune, direct sau indirect, produsul importat unor impozite interne
superioare celor impuse produsului naţional. Atunci când nu există un produs
naţional similar (concurent), libertatea de circulaţie nu mai impune egalitatea
de tratament fiscal, ci doar interzice măsurile protecţioniste.
Uniunea vamală mai implică, pe de altă parte, adoptarea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţările terţe care este impus la graniţele
comunitare. Astfel, orice marfă care urmează să între pe teritoriul comunitar
va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare. Tariful vamal comun
nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine-stătătoare, ci de către
autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră, acţionând deci în
numele Uniunii atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare
respective.
Fiecare aderare a unui nou stat membru duce la dispariţia progresivă a
taxelor vamale faţă de partenerii săi comunitari, de-a lungul unei perioade de
tranziţie definită în timpul fazei de negociere.

VI. Libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor

69
Art. 30 din Tratatul CE.

31
 Principiul liberei circulaţii a capitalului interzice orice restricţii la
circulaţia capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi ţările
terţe. Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea
efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii astfel încât să
contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase şi
echilibrate a activităţilor economice în cadrul Uniunii. Nu este suficientă însă
numai neîngrădirea investiţiilor directe, ci este important să se recurgă şi la
alte modalităţi favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de
acţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemelor de taxe şi impozite
asupra beneficiilor capitalului, tranzacţiilor cu capital, finanţarea privată,
regulile de schimb etc.
Pe de o parte, interdicţia restricţiilor priveşte circulaţia capitalurilor
între statele membre, pe de altă parte, interdicţia restricţiilor are în vedere
circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe, neaparţinând
Uniunii.
Sfera categoriilor ce pot face obiectul liberei circulaţii este foarte
cuprinzătoare: investiţii directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferuri
de capital de interese personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de
asigurare, credite comerciale pe termen lung, tranzacţiile privind hârtiile de
valoare etc. De asemenea, se acordă tratament naţional resortisanţilor altor
state în ce priveşte participarea la capitalul companiilor ori firmelor.
Libertatea plăţilor ar putea fi considerată că fiind cea de-a cincea
libertate în cadrul comunitar, însă ea derivă din celelalte patru libertăţi,
neputând avea o existenţă de sine-stătătoare. Numai dacă sunt înfăptuite toate
cele patru libertăţi se poate vorbi de realizarea liberei circulaţii a plăţilor. Pe
de altă parte, nici celelalte libertăţi nu pot fi considerate realizate pe deplîn
dacă mărfurile şi serviciile nu pot fi plătite fără restricţii sau interdicţii ori nu
există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într-o altă ţară printr-o
activitate desfăşurată potrivit legislaţiei comunitare.
Potrivit principiului libertăţii plăţilor, sunt interzise toate măsurile
restrictive privind plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările
terţe.
În categoria "plăţilor" sunt incluse, pe de o parte, plăţile aferente
schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului (cum ar fi, spre exemplu, cele
privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvîn
creditorului sau beneficiarului), pe de altă parte, transferurile de capitaluri în
cadrul liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea
desfăşurată de beneficiar într-un stat membru că persoană care s-a deplasat în
acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor.

VII. Libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor

Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau a unei
profesii poate fi considerată ca o componentă a libertăţii de circulaţie a

32
persoanelor în cadrul comunitar, dar ea trebuie asociată, în acelaşi timp, şi
libertăţii de furnizare a serviciilor.
Prin libertatea de stabilire se înţelege dreptul de a se stabili în mod
permanent, cu titlu profesional, pe teritoriul unui stat membru, în scopul
exercitării unei activităţi nesalariate. Libertatea de stabilire70 include dreptul
de a începe şi de a continua activităţi că persoane nesalariate, independente,
precum şi dreptul de a înfiinţa şi de a administra întreprinderi, în special
companii şi firme care au sediul lor statutar, administraţia lor centrală sau
principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar şi care au fost constituite
potrivit dreptului civil sau comercial, inclusiv societăţi cooperatiste şi alte
persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea care
nu sunt producătoare de profit.
Libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării având
drept criteriu de referinţă condiţiile stabilite pentru proprii resortisanţi de
legea ţării unde se efectuează acea stabilire.
Libertatea de stabilire nu poate fi pe deplin înfăptuită dacă statele
membre ar putea să refuze beneficiul dreptului comunitar acelora dintre
resortisanţii lor care s-au prevalat ei înşişi de libertatea de circulaţie şi de
dreptul de stabilire şi care au obţinut, prin aceasta, calificările menţionate în
legislaţia comunitară, într-un alt stat decât statul al cărui resortisant este
(discriminare inversă).
Statele membre au posibilitatea să ia măsuri legislative,
regulamentare şi administrative care să prevadă un tratament special pentru
resortisanţii străini pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate
publică. Aceasta este considerată că fiind clauza de poliţie, care permite să se
impună străinilor formalităţi de poliţie, cu excluderea restricţiilor care ar avea
un caracter economic.
Prin libertatea de furnizare a serviciilor se înţelege dreptul de a furniza
servicii unor cetăţeni residenţi pe teritoriul altui stat decât cel unde este
stabilit prestatorul de servicii71.
Sunt considerate "servicii" toate acele activităţi de prestări servicii
care sunt în mod normal furnizate în contra unei remunerări, în măsura în
care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de circulaţie a
mărfurilor, capitalului şi persoanelor. Ele includ, în special, activităţile cu
caracter industrial, comercial sau activităţile meşteşugăreşti, artizanale, ori
activităţile caracteristice profesiilor liberale. Nu sunt incluse în sfera acestei
noţiuni serviciile prestate în cadrul sistemului de educaţie naţională.
Dreptul de stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor vizează atât
persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
În cazul persoanelor fizice acţionează aceleaşi reguli că şi cele
referitoare la libertatea de circulaţie a lucrătorilor în ceea ce priveşte
beneficiarii (membrii de familie: soţul/soţia, descendenţii şi ascendenţii) şi
70
Art. 52 din Tratatul CE.
71
Art. 59 din Tratatul CE.

33
natura drepturilor rezultante (dreptul de intrare, de şedere şi principiul
nediscriminării). De asemenea, acţionează aceleaşi restricţii ale libertăţii de
circulaţie care ţin de ordinea publică şi de participarea la exerciţiul autorităţii
publice.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, numai societăţile sau
organizaţiile non-profit sunt excluse din câmpul de aplicare a libertăţii de
circulaţie, celelalte societăţi de drept civil sau comercial, organizaţiile
cooperatiste şi alte persoane morale de drept public sau privat fiind asimilate
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, cu condiţia de a fi
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi de a avea sediul
statutar, administraţia centrală sau principalul lor stabiliment în interiorul
Uniunii. Având în vedere că respectiva condiţie privind sediul permitea unei
societăţi să-şi exercite cvasi-totalitatea activităţilor sale în exteriorul Uniunii,
neavând decât o relaţie juridică formală cu unul dintre statele membre, şi să
beneficieze în acelaşi timp de libertatea de circulaţie, s-a impus condiţia
suplimentară a unei veritabile legături economice, efectivă şi continuă, cu
economia unui stat membru.

34
 CAPITOLUL II
DIALOGUL SOCIAL

Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiune şi obiective
Dialogul social implică desfăşurarea de negocieri între partenerii
sociali din UE în scopul încheierii de acorduri asupra iniţiativelor privind
politica socială.
Obiectivul permanent al dialogului social îl constituie realizarea păcii
sociale. Din acest punct de vedere prezintă relevanţă obligaţia de pace socială
inclusă explicit sau implicit în contractele colective de muncă (având cel mai
puternic rol, consacrat legal, în Germania şi în statele nord-europene).
La nivelul UE se practică, după modelele şi practicile naţionale,
dialogul social. Cadrul principial în care se exercită dialogul social a fost
instituit prin Acordul asupra politicii sociale (anexă la Tratatul de la
Maastricht). Este conturat îndeosebi dialogul social sectorial instituţionalizat
prin Decizia nr. 98/500 privind înfiinţarea Comitetelor de Dialog Sectorial.
Prin art. 138 şi 139 ale Tratatului de la Amsterdam, partenerii sociali
au primit "rolul de actori politici şi instituţionali în procesul de luare a
deciziilor"72.
Tratatul CE conţine un mecanism prin care reprezentanţii
angajatorilor şi salariaţilor, care se întâlnesc în cadrul dialogului social, pot
adopta acorduri contractuale sub auspiciile art. 139, iar aceste acorduri,
printr-o procedură simplificată, se pot transforma în legislaţie comunitară.
Atâta timp cât acordurile respectă competenţele atribuite de art. 137,
partenerii sociali pot cere Comisiei să înainteze o propunere şi Consiliului să
adopte o decizie care să dea efect legal acestor acorduri. Aceasta este
procedura inclusă iniţial în Acordul asupra politicii sociale, anexă a
Tratatului de la Maastricht.
Problema este că nu toţi partenerii sociali sunt reprezentaţi în acest
proces de participare la luarea deciziilor. Astfel a fost cazul UEAPME
73
(Case T-135/96 UEAPME vs. Council [1998] ECR II-2335) care privea o
somaţie a unei federaţii reprezentând întreprinderile mici şi mijlocii
împotriva Directivei Concediului Parental, bazată pe neincluderea în cadrul
dialogului social. Nu există însă nici o obligativitate ca dialogul social să fie
implicit şi Curtea de Primă Instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Viaţa întreprinderilor, managementul, pacea socială depind de
dialogul social. Poziţia partenerilor sociali în acest dialog, în ţările candidate,

72
A se vedea J. Shaw, Law of The European Union, Palgrave Law Masters, 2000, p. 267.
73
Ibidem.

35
are o relevanţă aparte în perspectiva aderării, pentru racordarea la dialogul
social european.
Printre tendinţele remarcate în ţările asociate se constată o
multiplicare uneori nereprezentativă sau chiar inutilă a numărului
organizaţiilor patronale. În paralel, sindicatele sunt mai puţin numeroase, mai
bine organizate, mai ales la nivel central.
Dialogul social este destul de anemic, manifestându-se la nivel de
întreprindere sau la nivel naţional, însă mult mai puţin la nivel de ramură. La
nivelul întreprinderilor, dialogul este adesea dificil, cu tendinţa de a "pasa" la
nivel naţional conflictele, mai ales în cazul întreprinderilor de stat.
Rolul statului continuă să se menţină, dialogul având în acest caz un
caracter tripartit. De multe ori, instituţionalizarea se abate de la realităţi,
adevărata viaţă sindicală derulându-se uneori în afara cadrului
instituţionalizat.
Prin urmare, paşii care ar trebui urmaţi de ţările candidate în vederea
ameliorării şi consolidării dialogului social ar fi: "o dezvoltare a
organizaţiilor patronale cu adevărat reprezentative, consolidarea caracterului
bipartit al dialogului social, crearea culturii negocierilor, independenţa
partenerilor sociali, reducerea rolului statului, fără a-l elimina însă ca arbitru
suprem în conflictele sociale"74.
O nouă condiţie este necesară pentru integrarea cu succes a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est în UE: noţiunea de parteneriat social sau de dialog
social (ultimul termen fiind utilizat la nivel european), negocierea colectivă şi
aranjamentele liber negociate în cadrul autonomiei partenerilor sociali să
joace un rol important atât la nivel naţional, cât şi european.
Ţările candidate sunt aşteptate să participe activ la dialogul social
european aşa încât, atunci când vor deveni membre, să fie pe deplin integrate
în sistemul acestui dialog. Partenerii sociali au imensă responsabilitate şi
competenţă în Europa socială. De aceea, acquis-ul comunitar în domeniul
social este vital pentru procesul de extindere.

II. Partenerii sociali

A. Obiective
În ceea ce priveşte statutul organizaţiilor create de partenerii sociali,
prezente pe scena comunitară, se pot distinge următoarele obiective urmărite
de aceste organizaţii75:
- apărarea intereselor membrilor lor în faţa (pe lângă) instituţiile UE
pentru a evita ca o politică comună să le aducă prejudicii şi pentru ca,
din contră, să fie luate acele decizii favorabile membrilor lor. Pentru a
atinge acest obiectiv, reprezentanţii lor trebuie să promoveze sectorul
de interes respectiv pe lângă Consiliu, Comisie, Parlamentul
74
R. Şerban, Modelul social european în pragul extinderii, în "Raporturi de muncă" nr.
4/2001, p. 64.
75
A se vedea C. Philip, Droit social européen, MASSON, 1985, p. 121-122.

36
 European, să explice şi să justifice anumite revendicări şi cereri, să
colaboreze cu alte grupări care au aceleaşi interese, susceptibile să
influenţeze Uniunea. Toate aceste mijloace de acţiune relevă scopul
clasic al oricărui grup de presiune;
- informarea membrilor lor asupra activităţilor UE pentru a le permite
să înţeleagă mai bine acţiunile comunitare pentru a şti să se
pregătească şi, dacă e posibil, să profite de aceste acţiuni. Deşi se
încadrează în activitatea de lobby, un asemenea obiectiv serveşte în
mod incontestabil cauza Europei organizate. Anumite grupări
(Conferinţa permanentă a Camerelor de comerţ şi industrie ale CEE,
Comitetul organizaţiilor agricole profesionale, Biroul european al
mediului) se constituie chiar cu scopul de a favoriza integrarea
europeană şi de a ajuta la elaborarea unui consens care să permită, în
sectoarele lor de activitate, desfăşurarea unor politici comune;
- efectuarea de studii, adunarea documentelor necesare, promovarea
unei politici de relaţii publice şi a altor mijloace care permit şi
facilitează acţiunea grupurilor în cadrul obiectivelor deja definite.
Organizaţiile menţionate s-au constituit datorită conştientizării
importanţei Comunităţilor şi insuficienţei structurilor exclusiv naţionale.
Grupurile de interes europene urmăresc să obţină o influenţă directă
asupra organelor comunitare. Acţiunea lor este asemănătoare celei duse pe
plan naţional de către organizaţiile socio-profesionale asupra instituţiilor
politice şi administrative. În acest scop, ele îşi constituie un secretariat
permanent cu sediul la Bruxelles ai cărui agenţi sunt însărcinaţi să se
informeze asupra proiectelor în curs şi să stabilească relaţii cu reprezentanţii
Comisiei şi Consiliului cu atribuţii în domeniul de activitate care interesează
grupul respectiv.
Comisia, dat fiind rolul său în elaborarea regulamentelor şi
directivelor şi în controlul executării regulilor deja adoptate, este instituţia cu
care partenerii sociali caută să stabilească raporturile cele mai strânse.
Consiliul este de asemenea vizat prin contactele stabilite cu miniştrii şi
funcţionarii naţionali, chiar dacă preşedintele în exerciţiu al Consiliului îi
primeşte periodic pe reprezentanţii grupurilor celor mai reprezentative
(Confederaţia Europeană a Sindicatelor, Comitetul organizaţiilor agricole
profesionale, Biroul european al Uniunii Consumatorilor). De asemenea,
Parlamentul European, datorită alegerii sale prin sufragiu universal direct,
face obiectul atenţiei acestor grupuri.
Se observă că mijloacele de acţiune ale acestor grupuri sunt foarte
diversificate. Deşi nu există convenţii sau contracte colective europene, totuşi
o negociere la nivel comunitar se poartă între COPA (Comitetul
organizaţiilor profesionale agricole ale CEE) şi muncitorii agricoli asupra
timpului de muncă, orelor suplimentare, muncii de noapte, timpului de
odihnă şi condiţiilor de muncă.

37
 B. Principalele organizaţii create de partenerii sociali
Principalele organizaţii create pe plan comunitar de către partenerii
sociali se împart în:
a) organizaţii ale angajatorilor;
b) organizaţii ale salariaţilor;
c) organizaţii cu interese diverse.
1. Organizaţii ale angajatorilor
• Uniunea Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor
din Europa (UNICE)
Încă din 1958, industriaşii au apreciat ca foarte necesară asocierea lor
pe plan comunitar pentru a influenţa bunul mers al politicilor comune. Din
acel moment, UNICE s-a afirmat ca o organizaţie foarte activă pe plan
comunitar.
UNICE grupează federaţii naţionale patronale din ţările membre ale
UE şi federaţii asociate din state care nu sunt membre UE.
UNICE este una dintre cele mai importante şi mai active organizaţii
socio-profesionale prezente pe scena comunitară. UNICE are contacte strânse
şi regulate cu toate instituţiile comunitare: desemnează un comisar care se
adresează Consiliului, urmăreşte îndeaproape dezbaterile Parlamentului, e
consultată de Consiliu şi se întâlneşte cu preşedintele acestuia înaintea
fiecărei reuniuni a Consiliului European.
• Centrul european al întreprinderilor cu participare
publică (CEEP)
CEEP a fost creat în 1961 şi este un organism care reuneşte, la nivel
european, întreprinderile publice cu caracter industrial, comercial, financiar
existente în statele membre.
CEEP are ca scop de a aduce contribuţia acestor întreprinderi la
construcţia europeană şi, pe de altă parte, de a influenţa soluţionarea
problemelor care intervin între membrii UE.
Pot adera la CEEP întreprinderile publice ale ţărilor membre UE, ca şi
grupările acestora. În acest sens, sunt considerate întreprinderi publice acelea
în care, indiferent de forma lor juridică, statul, colectivităţile teritoriale sau
alte persoane morale de drept public îşi exercită, în drept sau în fapt, prin
reprezentanţii lor sau prin intermediul unor delegaţi, puterea de control.
CEEP întreţine contacte regulate şi strânse cu instituţiile comunitare;
explică acestora punctul de vedere al membrilor lor şi iniţiază anumite
propuneri (în domeniul energetic, al transporturilor etc.). CEEP nu are o
posibilitate de acţiune la fel de importantă ca UNICE. Prin forţa lucrurilor,
întreprinderile membre sunt legate de poziţia guvernelor şi de politicile
naţionale promovate de acestea, iar CEEP nu are nici o influenţă asupra
acestora.
• Conferinţa permanentă a Camerelor de comerţ şi
industrie ale CEE (CPCCI)

38
 Fondată în 1958, cuprinde membri titulari - organizaţiile naţionale ale
Camerelor de comerţ şi de industrie, membri asociaţi şi membri
corespondenţi.
CPCCI prezintă un bilanţ de activitate şi întreţine relaţii susţinute cu
Comisia şi Consiliul cărora le prezintă avizele sale asupra problemelor
comunitare şi proiectelor de decizii.
Ea se vrea, de asemenea, un instrument de integrare europeană.
• Federaţia bancară a Comunităţii Europene (FBCE)
Creată în 1960, Federaţia are drept obiectiv de a ajuta atingerea, în
context bancar, a scopurilor europene fixate prin Tratatul de la Roma, de a
facilita discuţiile asupra chestiunilor de interes comun, de a prezenta
observaţiile sale, de a trata probleme bancare cu incidenţă asupra relaţiilor
Comunităţii Europene cu ţările terţe. Ea grupează federaţiile bancare
naţionale ale ţărilor membre.
Federaţia are o acţiune adeseori discretă, dar utilă. Ea a dezvoltat
relaţiile între asociaţiile membre şi intervine frecvent pe lângă funcţionarii
Comisiei.
2. Organizaţii ale muncitorilor
Muncitorii constituie categoria socio-profesională cea mai unită pe
plan european.
Confederaţia europeană a sindicatelor (CES)
CES este singura organizaţie reprezentativă. Ea grupează confederaţii
sindicale din 20 de ţări ale Europei Occidentale şi vorbeşte în numele a peste
43 de milioane de muncitori sindicalizaţi. Creată în 1973, ea depăşeşte cadrul
comunitar şi se prezintă ca un interlocutor esenţial al dialogului social.
CES este o confederaţie a sindicatelor naţionale. Ea a fost constituită
în 1973 de către 17 organizaţii din 15 state, toate afiliate la Confederaţia
Internaţională a Sindicatelor Libere (CISL). Fiind deschisă cererilor de
adeziune prezentate de confederaţiile democratice (art. 12 din statut), ea
reuneşte organizaţii diverse şi a reuşit să atragă mai multe sindicate din
acelaşi stat chiar dacă ele urmăresc, pe plan naţional, obiective diferite.
Pe lângă confederaţiile sindicale cele mai reprezentative ale statelor
membre, CES reuneşte şi Comitetele sindicale, adică acele "regrupări ale
sindicatelor democratice europene din unul sau mai multe sectoare
economice"(art.4 din Statut).
Organele CES sunt Congresul, Comitetul executiv şi Secretariatul.
Conform Statutului, CES are ca obiectiv "să reprezinte şi să
promoveze în comun interesele sociale, economice şi culturale ale salariaţilor
la nivelul Europei în general şi, în particular, pe lângă toate instituţiile
europene, în special pe lângă Comunităţile Europene şi Asociaţia Europeană
a Liberului Schimb. Pentru a atinge acest scop, CES elaborează un program
de bază şi coordonează activitatea organizaţiilor afiliate prin programe de
acţiune europene".

39
 Mijloacele de acţiune ale CES sunt diverse: negocieri în cadrul
instanţelor europene în care CES este reprezentată oficial, întrevederi
regulate cu preşedintele în exerciţiu al Consiliului, cu Comisia, miniştrii sau
Parlamentul European; consultaţii sau acţiuni sindicale comune privind
probleme de interes major. De exemplu, în iunie 1983, CES a organizat
pentru prima dată, la Stuttgart, o manifestaţie destinată să avertizeze
Consiliul European asupra îngrijorărilor privind situaţia angajaţilor.
Acţiunea comitetelor sindicale europene relevă, de asemenea, o
importanţă particulară: ele exercită în fapt o presiune asupra organizaţiilor
patronale din agricultură, industrie şi alte domenii, cu scopul de a ameliora
condiţiile de muncă specifice şi situaţia membrilor lor.
Activităţile CES sunt finanţate prin cotizaţiile organizaţiilor membre.
Cuantumul acestor cotizaţii este fixat de către Comitetul executiv.
În mod incontestabil, CES a atins, în decursul anilor, o
reprezentativitate care îi permite să joace un rol esenţial în cadrul politicii
sociale europene.
3. Organizaţii reprezentative din sectoare reprezentând interese
diverse
Cele mai importante şi mai reprezentative asemenea organizaţii sunt:
- organizaţii agricole: Comitetul organizaţiilor profesionale agricole
ale CEE (COPA), Consiliul european al tinerilor agricultori;
- Biroul european al Uniunii Consumatorilor (BEUC);
- Comunitatea europeană a cooperativelor de consum (EUROCOOP);
- Confederaţia europeană a organizaţiilor familiale din Comunitatea
europeană (COFACE).

C. Condiţii de reprezentativitate
În realizarea atribuţiilor sale, Comisia trebuie să se asigure că
partenerii sociali îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate, respectiv:
a) organizaţia profesională să fie constituită prin adeziunea liberă a
membrilor;
b) organizaţia profesională, fie că are caracter sectorial sau
intersectorial, să aibă structuri la nivel european;
c) organizaţia profesională europeană să fie compusă din structuri
reprezentative la nivel naţional şi să aibă calitatea de partener social în statele
membre ale Uniunii;
d) organizaţia profesională să aibă mandat din partea structurilor sale
proprii de a le reprezenta la dialogul comunitar;
e) organizaţia profesională să fie prezentă, prin structurile sale, în
majoritatea statelor membre ale Comunităţii.
Comisia a stabilit trei criterii în raport de care organizaţiile europene
de parteneriat social vor fi consultate76:
76
Comunicatul din 14 decembrie 1993 privind punerea în aplicare a Protocolului asupra
politicii sociale.

40
 - să aibă caracter interprofesional, sectorial sau categorial şi să fie
organizate la nivel european;
- să fie compuse din organizaţii recunoscute ca parteneri sociali în
statele membre, având capacitatea de negociere şi să fie, în măsura
posibilului, reprezentative în fiecare stat membru;
- să dispună de structuri adecvate care să le permită participarea, într-
o manieră eficace, la procesul de consultare.
Comisia a întocmit o listă a organizaţiilor profesionale comunitare
reprezentative în care, la nivel sectorial intră, printre altele, UNICE, CEEP şi
CPCCI - pentru patronate şi CES şi CEC - pentru salariaţi.

III. Desfăşurarea dialogului social la nivel comunitar

Dialogul social la nivel comunitar se realizează prin revendicări ale
organizaţiilor patronale şi sindicale şi prin consultarea partenerilor sociali de
către Comisie, înainte de a prezenta propuneri în domeniul politicii sociale cu
privire la posibila orientare a politicii sociale. Această obligaţie a Comisiei a
fost instituită de art. 138 paragraful 2 al Tratatului CE.
Dialogul social poate începe atunci când Comisia anunţă că
intenţionează să acţioneze într-o arie socială specifică şi cere partenerilor
sociali să negocieze ca un substitut legislativ. Dacă negocierile sunt
încununate de succes, Consiliul poate da acordului obţinut forţa legii. Prin
contrast, dacă negocierile eşuează, Consiliul poate legifera pe cont propriu,
fără a fi în mod necesar pe placul partenerilor sociali.
Consiliul a utilizat pentru prima dată această ameninţare implicită
"negociaţi sau legiferăm" în anul 1994 pentru a iniţia mult prea întârziatele
Consilii Europene ale Muncii. Partenerii sociali au recepţionat mesajul: la
puţin timp după, în problema concediului parental, s-a încheiat primul acord
colectiv european.
Partenerii sociali, prin organizaţiile reprezentative la nivel european
(Confederaţia Sindicală Europeană - ETUC şi Uniunea Confederaţiilor
Industriale şi Patronale din Europa - UNICE), au un rol activ în dezbaterea
privind viitorul Europei, adresând documente comune Consiliului European
şi contribuind la adoptarea de rezoluţii în cadrul Comitetului Economic şi
Social (CES) al UE.
De exemplu, poziţia CES a fost sintetizată în Rezoluţia din 19
septembrie 2002, adresată Convenţiei asupra viitorului Europei, care susţinea
următoarele:
- introducerea Cartei Drepturilor Fundamentale în viitoarea
Constituţie (Tratat constituţional);
- realizarea ocupării depline să fie menţionată explicit în
Tratatul constituţional ca unul dintre obiectivele Uniunii, iar articolele
respective din Tratat să afime mai clar că politica economică şi
monetară trebuie să contribuie la atingerea obiectivului de creştere
economică şi ocupare deplină;

41
 - continuarea edificării modelului european de societate.
La acest demers al partenerilor sociali s-au asociat şi pensionarii şi
vârstnicii din Uniunea Europeană, reuniţi sub egida Federaţiei Europene a
Pensionarilor şi Vârstnicilor - FERPA77, solicitând:
- drepturi fundamentale comune îmbunătăţite prin înscrierea
Cartei drepturilor fundamentale a UE în viitoarea Constituţie
europeană, pentru consolidarea şi îmbunătăţirea modelului social
european ca parte a Constituţiei;
- dreptul pensionarilor de a lua parte pe deplin şi activ la
procesul de elaborare a politicii europene la toate nivelele;
- o mai mare concentrare şi mai multe iniţiative din partea UE
cu privire la condiţiile de viaţă ale pensionarilor, abordând
excluziunea socială şi sărăcia;
- asigurarea şi promovarea serviciilor publice şi a serviciilor de
interes general;
- întărirea rolului UE în lume prin reafirmarea valorilor
fundamentale de pace, respect al drepturilor fundamentale şi
solidarităţii.
Dialogul între partenerii sociali, bazat pe recunoaşterea reciprocă a
acestora, a fost instituţionalizat prin art. 138 paragraful 4 şi art. 139
paragraful 1 din Tratatul CE, conform căruia "Dialogul între partenerii sociali
la nivel comunitar poate duce, dacă aceştia doresc, la relaţii convenţionale,
inclusiv la acorduri".
Anumite reglementări comunitare prevăd obligativitatea informării şi
consultării reprezentanţilor salariaţilor în anumite situaţii: Directiva nr.
2001/230 referitoare la drepturile lucrătorilor în cazul transferului
întreprinderii, Directiva nr. 89/391 privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor
în timpul muncii, Directiva nr. 98/59 privind concedierile colective,
Regulamentul nr. 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare a
întreprinderilor, Directiva nr. 94/45 privind instituirea comitetului de
întreprindere european.

IV. Desfăşurarea dialogului social în statele membre UE

În cea mai mare parte a ţărilor europene, relaţiile colective de muncă -
cel mai adesea construite pe principiul tripartitismului, în care statul joacă un
rol fie de incitare, fie de arbitru între organizaţiile patronale şi sindicale - se
înscriu în cadrul juridic trasat de lege sau de contractele (convenţiile)
colective de muncă. Astfel, dispoziţiile naţionale determină drepturile,
organizarea şi funcţionarea sindicatelor, regimul juridic al negocierilor
colective, regulile aplicabile în caz de conflict colectiv de muncă. Deşi toate
reglementările naţionale sunt conforme cu principiile enunţate de declaraţiile

77
FERPA este o organizaţie umbrelă pentru toate sindicatele naţionale ale pensionarilor
afiliate la ETUC.

42
sau convenţiile internaţionale, în special cele ale OIM, aceste reguli şi
practici naţionale diferă de la o ţară la alta.
Evoluţia istorică, mentalităţile, natura mişcărilor sindicale au modelat
sistemele de relaţii profesionale în mod diferit. În fiecare ţară a UE s-a
dezvoltat un sistem de relaţii sociale şi profesionale specifice, fundamental
marcat de tradiţiile naţionale. Diversitatea legislaţiilor naţionale constituie de
mult timp o piedică în calea elaborării unui drept al muncii comun statelor
membre UE78.
În cea mai mare parte a ţărilor membre UE, relaţiile profesionale sunt
considerate un instrument de reglare a activităţii la nivel macro-economic.
Acest statut presupune existenţa unui sistem politic în care statul dialoghează
şi negociază cu organismele profesionale şi sindicale.
Întâlnirile periodice dintre reprezentanţii patronatului, cei ai
salariaţilor şi ai guvernului, în care sunt dezbătute probleme de ordin
economic şi social (privind legislaţia muncii, fiscalitatea, securitatea socială,
politica industrială, sistemul de sănătate, învăţământul public etc.) definesc
tripartitismul, caracteristica specifică a relaţiilor profesionale europene.
Deseori, organizaţiile sindicale acţionează ca grupuri de presiune prin
organizarea de manifestaţii, demonstraţii, proteste, prin sprijinul acordat
mişcărilor greviste şi lobby pe lângă instituţiile statului.
Trăsăturile considerate definitorii pentru tripartitismul european
79
sunt :
a) numărul limitat al participanţilor la întâlnirile tripartite - numai
câteva organisme, recunoscute ca reprezentante oficiale ale unei părţi a
populaţiei, pot exprima cererile, părerile lor, în numele celor pe care îi
reprezintă;
b) implicarea organismelor participante în elaborarea şi, uneori, în
implementarea unor politici publice.
Dezbaterile tripartite sunt considerate utile de către guvern numai în
măsura în care ele îi permit să obţină sprijinul organizaţiilor în gestionarea
politicilor publice. Tripartitismul conferă legitimitate politicilor guvernului
care este sprijinit de organismele reprezentative. Transferul parţial de
responsabilitate din sfera politicului în sfera relaţiilor profesionale are ca
efect reducerea numărului de revendicări adresate guvernului şi contribuie,
implicit, la stabilitatea sistemului politic.

78
A se vedea N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 191-192.
79
A se vedea Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în
"Raporturi de muncă" nr. 12/2001, p. 51-52.

43
 Secţiunea II
NEGOCIEREA COLECTIVĂ ŞI CONFLICTUL COLECTIV ÎN
STATELE MEMBRE UE

I. Consideraţii introductive
Negocierile colective şi conflictele de muncă reprezintă o parte
importantă a relaţiilor profesionale care se derulează între cei trei actori ai
dialogului social: reprezentanţii salariaţilor, organizaţiile patronale, stat.
Negocierea colectivă este o caracteristică a relaţiilor profesionale,
întâlnită în cea mai mare parte a naţiunilor europene. Potrivit art. 2 din
Convenţia nr. 154/1981 a OIM, negocierea colectivă este termenul aplicabil
tuturor negocierilor care au loc între o persoană care angajează sau mai multe
organizaţii ale celor care angajează, pe de o parte, şi una sau mai multe
organizaţii ale lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea: a) fixării condiţiilor
de muncă şi angajare şi/sau b) reglementării relaţiilor între cei care angajează
lucrători şi/sau c) reglementării relaţiilor între cei care angajează sau
organizaţiile lor şi cei angajaţi, organizaţi în una sau mai multe organizaţii ale
lucrătorilor.
În funcţie de sfera sa de cuprindere, negocierea colectivă poate fi:
a) negociere la nivel naţional;
b) negociere la nivel de ramură sau sector;
c) negociere la nivel de profesie;
d) negociere interprofesională;
e) negociere locală sau regională;
f) negociere la nivel de întreprindere.
Negocierea colectivă de ramură a devenit, în Europa, forma
principală a relaţiilor sindicate-patronat datorită existenţei federaţiilor
sindicale la nivel de ramură. Patronii au răspuns acestui tip de sindicalism
creând propriile lor organizaţii sectoriale. Negocierea la nivel de ramură pune
întreprinderea la adăpost de activismul sindical. Bineînţeles, conflictele ce se
nasc în jurul negocierii de ramură perturbă activitatea întreprinderilor, dar ele
nu sunt dirijate împotriva unei întreprinderi sau a unui patron anume, căci
asociaţia angajatorilor este cea vizată. În consecinţă, negocierea colectivă la
nivel de ramură deplasează conflictul din atelier sau întreprindere către
ramură şi nu afectează puterea de decizie a angajatorului - cel puţin în ceea ce
priveşte nivelul salariilor80.
Negocierea la nivel de ramură este avantajoasă nu numai pentru că
diminuează motivele de conflict la nivel de atelier sau întreprindere, ci şi
pentru că ea creează premisele negocierii naţionale interprofesionale. În
sprijinul negocierii interprofesionale s-au pronunţat, în primul rând, marile
companii care acoperă domenii diferite de activitate şi care continuau să se

80
Ibidem.

44
confrunte cu multiple revendicări locale şi activism sindical, chiar şi după ce
negocierea de ramură a devenit act firesc în relaţiile profesionale.
În cadrul unei negocieri interprofesionale, sectoarele cele mai
dinamice trebuie să accepte o anumită moderaţie în nivelul salariilor, în timp
ce sectoarele mai slab dezvoltate beneficiază de o creştere a nivelului
remuneraţiilor.
Negocierea interprofesională nu poate fi însă considerată o
caracteristică a relaţiilor profesionale în toate ţările europene. Numai în
Peninsula Scandinavă a persistat o perioadă mai lungă; în ţările Europei
latine a avut loc foarte rar. Asociaţiile angajatorilor au devenit din ce în ce
mai ostile acordurilor naţionale interprofesionale privind salariile, deoarece
au constatat că acestea nu conduc la o moderaţie salarială şi că nu permit
luarea în considerare a situaţiilor speciale, particulare ale întreprinderilor.
Sindicatele, pe de altă parte, au început să se plângă de slăbirea poziţiei lor în
faţa membrilor deoarece, pentru moderaţia salarială acceptată, nu au obţinut
alte avantaje în contrapartidă.
Negocierea la nivel de întreprindere este, de asemenea, relativ
dezvoltată, dar, cel puţin în ceea ce priveşte sindicatele, ea se desfăşoară în
cadrul politicilor de ramură şi sub controlul responsabililor federali.
Nivelurile la care se pot desfăşura negocierile colective, aplicarea
rezultatelor negocierii şi modalităţile de soluţionare a conflictelor colective
diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile istorice, schimbările sociale,
progresul economic, organizarea politică.
În materie de relaţii profesionale se disting, la nivel european, trei
modele:
a) modelul britanic (în care este inclusă şi Irlanda);
b) modelul germanic (Germania, ţările scandinave, Belgia, Finlanda);
c) modelul latin (Franţa, Spania, Portugalia şi Italia).

II. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul britanic

Una dintre marile tradiţii ale dreptului colectiv al muncii în Marea
Britanie este aceea a "abstenţionismului" juridic, ceea ce înseamnă o
dezvoltare relativ redusă a domeniului juridic specializat în ceea ce priveşte
dreptul colectiv al muncii, cu excepţia unor cazuri particulare cum ar fi, de
exemplu, conflictul social.
Referitor la contractul de muncă, în doctrinarii britanici spun că
acesta este "piatra unghiulară" a dreptului britanic al muncii 81. Veridicitatea
acestei afirmaţii poate fi demonstrată prin 3 exemple care subliniază, de
asemenea, importanţa permanentă a lui common law în dreptul muncii.
Primul exemplu priveşte negocierea colectivă, mecanism prin intermediul
căruia negocierea dintre angajatori şi sindicate stabileşte standardele
condiţiilor de muncă pe care angajatorii trebuie să le asigure.

81
O. Kahn-Freund, The System of Labour Relations in Great Britain, 1945, p. 45.

45
 În Marea Britanie, spre deosebire de Franţa şi de alte ţări, nu există
nici o prezumţie, legislativă sau de alt fel, privind prioritatea normelor
acordurilor colective în raport cu dispoziţiile contrare. În dreptul britanic,
faptul că clauzele particulare dau sau nu naştere unor drepturi pentru fiecare
lucrător depinde de a şti dacă ceilalţi lucrători, luaţi în parte, sunt angajaţi în
cadrul contractelor de muncă cuprinzând dispoziţiile corespunzătoare
convenţiei colective. Înainte de a produce efectul său normativ, convenţia
colectivă este supusă mecanismului contractului individual de muncă care, la
rândul său, este guvernat de principiile lui common law referitoare la
contracte. De exemplu, nu există nici o regulă de drept care să interzică
angajatorului, în cadrul negocierii private, de a exclude sau de a modifica
dispoziţiile unei convenţii colective care, în caz contrar, ar fi aplicabilă
condiţiilor contractului de muncă. În absenţa oricărei dispoziţii exprese
privind anexarea unei convenţii colective, vom putea descoperi o referire
implicită la acest efect în contract.
Un alt aspect al acestei caracteristici a dreptului englez este acela că
nu există în mod necesar o legătură între durata unei convenţii colective şi
soarta unei dispoziţii a contractului de muncă al salariatului, luat în parte,
derivată din această convenţie şi introdusă în contractul individual de muncă.
Cu alte cuvinte, odată ce procesul de încorporare a intervenit, încetarea
convenţiei colective nu are, în sine, nici un efect asupra validităţii sau
continuităţii unei dispoziţii care a supravieţuit în conţinutul contractului
individual.
Legislaţia în materia dreptului colectiv al muncii este dominată de
dispoziţiile privind conflictele de muncă. Totuşi, există o serie de drepturi de
natură legislativă care datează de la mijlocul anilor '70 care au funcţia de a
favoriza negocierea colectivă, drepturile sindicatelor de a fi consultate înainte
de adoptarea anumitor decizii importante şi drepturile salariaţilor de a
participa la activităţile sindicale.
Negocierea colectivă la nivel de ramură este mai puţin dezvoltată în
Regatul Unit decât în alte părţi ale Europei. În sistemul britanic, fiecare
sindicat negociază, în numele membrilor săi, cu angajatorul sau cu un grup de
angajatori. Oricum, rezultatele negocierii nu se aplică ansamblului salariaţilor
dintr-un sector. În consecinţă, diversitatea modalităţilor şi rezultatelor
negocierii colective este mult mai mare decât pe continent.
Negocierea la nivel de întreprindere este permanentă şi se desfăşoară,
adesea, într-o manieră informală, nereglementată, între reprezentanţii
sindicatelor (shop stewards), care dispun de o largă autonomie şi diferitele
niveluri ale managementului.
Actul de Protecţie a Angajării (Employment Protection Act 1975, s.
17) impune divulgarea informaţiilor, la sfârşitul negocierii colective,
sindicatelor deja recunoscute de către un angajator. Acesta este un drept cu
semnificaţii mai mult teoretice decât practice deoarece gama limitată a
domeniilor acoperite de obligaţia de divulgare şi numeroasele excepţii

46
permise de lege semnifică faptul că puţine sindicate au încercat să o
valorifice. Mult mai importante au fost considerate drepturile privind
consultarea, înainte de a proceda la concediere, a salariaţilor organizaţi într-
un sindicat recunoscut de către angajator (Employment Protection Act 1975,
s. 99). Această procedură derivă din Directiva Consiliului Comunităţii
Economice (Directiva 75/129 din 17 februarie 1975), ca şi procedura identică
care trebuie parcursă în cazul transferului întreprinderii către un nou
proprietar (Directiva 77/187 din 14 februarie 1977, adoptată prin Transfer of
Underta Kings (Protection of Employment) Regulations 1981, S. I. 1981 No
1794). Deşi aceste drepturi par să implice sindicatul (presupunând că a reuşit
să se facă recunoscut de către angajator) în procesul de luare a deciziilor, ele
nu au avut această finalitate, limitându-se la impunerea obligaţiei de
consultare. Un amendament introdus în 1982 la Companies Act (prin
Employment Act 1982, S. 1) impune marilor companii obligaţia de a divulga,
în raporturile lor anuale, măsurile luate, în scopul de a-şi consulta salariaţii
sau reprezentanţii acestora pentru a se ţine cont de opiniile lor în luarea
deciziilor susceptibile de a le afecta interesele.
Potrivit principiului autonomiei domeniului relaţiilor profesionale în
raport cu sfera politică, modelul britanic se caracterizează prin faptul că
negocierea colectivă nu a făcut niciodată obiectul unei legiferări. Guvernele
au susţinut negocierea colectivă în mod indirect (de exemplu, sprijinind
desfăşurarea ei în sectorul public sau creând Consiliile de remuneraţii în
sectoarele slab sindicalizate).
Negocierea colectivă britanică este, aşadar, puternic descentralizată şi
acelaşi lucru se poate spune şi despre conflicte. Ca şi negocierea, un conflict
poate surveni în orice moment, decizia privind declanşarea lui luându-se la
nivel de atelier. Grevele sunt scurte şi implică un colectiv restrâns de
salariaţi, dar se produc destul de des. Doar Italia şi Spania depăşesc Marea
Britanie şi Irlanda la capitolul "număr ore grevă".

III. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul germanic

În ţările germanice, fiecare federaţie sindicală negociază cel puţin 12
acorduri colective - începând cu ramurile importante (industria mecanică, de
exemplu) şi sfârşind cu cele considerate a fi mai puţin semnificative în
economia ţărilor respective
Negocierile au la bază un text scris asupra căruia părţile cad de acord
şi care conţine o clauză de pace socială, ce restrânge posibilitatea de
declanşare a conflictelor la perioada de renegociere a acordului. Pe perioada
validităţii acordului, acesta asigură pacea socială atât la nivel de
întreprindere, cât şi la nivel de ramură.
Conform legislaţiei din ţările scandinave, se face diferenţierea între
conflictele de interese şi conflictele de interpretare (de drepturi). Primele se
referă la conţinutul unui nou acord, a cărui negociere se află în impas şi se
pot transforma în greve. Conflictele de interpretare se referă la modul de

47
înţelegere a termenilor unui acord deja încheiat şi trebuie rezolvate de către
părţile semnatare sau de către Tribunalele de muncă paritare; greva
declanşată pe parcursul derulării unui conflict de drepturi este ilicită (această
interdicţie a fost preluată şi de către legsilaţia românească în materia
conflictelor de muncă82).
Modalitatea obişnuită de soluţionare a conflictelor colective de muncă
în Germania o constituie arbitrajul. Această procedură are drept scop să
reconcilieze interesele în conflict şi să împiedice izbucnirea unor acţiuni
industriale (încetarea colectivă a lucrului de pildă). Chiar şi atunci când a
izbucnit o acţiune industrială se mai pot face încercări prin arbitraj de a se
ajunge la un acord şi în felul acesta să se pună capăt acestei acţiuni. În orice
caz, arbitrajul are întotdeauna scopul de a contribui la încheierea unui nou
acord colectiv şi în felul acesta să se menţină pacea (liniştea socială).
În toate ţările germanice, negocierile colective fac obiectul unei duble
coordonări. Mai întâi, confederaţiile unifică revendicările federale; apoi,
ramurile considerate a fi cele mai importante conduc negocierile "de
referinţă".
Principiul fundamental al acestui sistem de negociere este acela că
rezultatele negocierii se impun atât angajatorilor, cât şi salariaţilor, membri ai
organizaţiilor care negociază. Ia naştere astfel un ansamblu de acorduri de
ramură căruia nici o întreprindere nu i se poate sustrage. În acelaşi timp,
întreprinderile nu sunt obligate să negocieze, căci ele sunt acoperite de
acordurile de ramură, spre deosebire de România, unde negocierea colectivă
(nu încheierea contractului colectiv de muncă) este obligatorie la nivelul
tuturor unităţilor ce au un efectiv mai mare de 21 de salariaţi83.
Includerea, în acorduri, a clauzei referitoare la pacea socială, ca şi
distincţia stabilită între conflictele de interese şi cele de interpretare (de
drepturi) fac ca grevele să fie foarte bine organizate şi anunţate din timp. Cea
mai mare parte din sindicate dispune de fonduri de grevă substanţiale, la care
nu recurge însă decât rareori, căci greva este considerată o întrerupere
excepţională a cursului normal al activităţii. În ceea ce priveşte lock-out-ul,
acesta este inexistent în Germania şi foarte rar în ţările scandinave.
Statul are un rol discret în relaţiile profesionale. Contribuţia sa se face
simţită în două aspecte. În primul rând, fixează cadrul legal al negocierii
colective, al derulării conflictelor şi al participării salariaţilor la adaptarea
contractelor colective la condiţiile din întreprindere (mai puţin în ţările
scandinave, unde părţile stabilesc regulile jocului în cadrul unor "acorduri
fundamentale"). În al doilea rând, statul, prin intermediul guvernului, poate
interveni atunci când are loc extinderea unui acord colectiv, rolul său fiind

82
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care a brogat expres Legea
nr. 15/1991.
83
Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, modificată prin Legea nr. 143/1997.

48
acela de a convinge întreprinderile care nu sunt membre ale organizaţiilor
patronale să respecte termenii acordului84.
În concluzie, negocierea colectivă în Europa germanică se
caracterizează prin două trăsături principale85:
- protejează întreprinderea (secţia, atelierul etc.) de conflicte, căci
aplicarea acordurilor de ramură este obligatorie;
- statul favorizează negocierea, dar se implică puţin în derularea
relaţiilor profesionale, iar rolul lui este rareori obiectul unor contestaţii.
Tradiţia negocierii colective a dus la construirea unui raport de
încredere între partenerii sociali, de-a lungul anilor, încredere care este
reflectată şi de termenii prin care sunt desemnaţi aceştia (Tarifspartners în
Germania, social partners în Belgia şi Ţările de Jos).

IV. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul latin

În ţările Europei latine predomină negocierea locală sau regională.
Două motive explică preferinţa pentru nivelul local sau regional de
negociere.
În primul rând, asociaţiile angajatorilor au structuri suple şi lasă multă
libertate angajatorului individual. Negocierea locală oferă angajatorilor
posibilitatea de a fi direct implicaţi în pregătirea şi desfăşurarea negocierii.
În al doilea rând, între sindicate şi asociaţiile angajatorilor există mai
multă neîncredere decât în ţările germanice. Divergenţele care apar între părţi
determină sindicatele să se adreseze adeseori guvernului pentru a da greutate
revendicărilor lor.
Un apel la grevă naţională, pentru a face presiuni asupra guvernului,
mobilizează mai mulţi susţinători şi are un impact mai mare decât o grevă
locală. Din această cauză, angajatorii preferă negocierea locală. Există,
desigur, o coordonare la nivel naţional prin intermediul federaţiilor celor
două părţi, dar dinamica negocierii rămâne mai ales regională.
Italia are cea mai puternică tradiţie în negocierea de ramură, dar cel
mai adesea acordul încheiat la acest nivel serveşte doar ca punct de plecare
pentru negocierile locale şi cele de întreprindere, fără a le influenţa prea mult.
Datorită raportului direct dintre relaţiile sociale şi cele politice,
guvernele sunt mai implicate în negociere şi conflicte, comparativ cu cele din
ţările germanice - în primul rând pentru că sindicatele caută, cu orice ocazie,
această implicare. În acelaşi timp, statul îşi păstrează rolurile semnalate şi în
modelul germanic: asigură cadrul legal pentru negocierea colectivă şi se
implică în extinderea acordurilor colective.
Modelul latin se diferenţiază de cel germanic şi prin faptul că pacea
socială nu mai este un principiu sacru, iar distincţia dintre conflictele de
interese şi cele de drepturi nu se aplică decât într-o manieră limitată. Desigur,
84
A se vedea Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în
"Raporturi de muncă" nr. 12/2001, p. 51-52.
85
Ibidem.

49
acordurile colective pot conţine clauze de pace socială, dar sindicatele nu le
respectă întotdeauna, pentru că ele impun o disciplină care contravine tipului
tradiţional de sindicalism latin.
În consecinţă, negocierea colectivă nu defineşte cu exactitate graniţele
negocierii la nivel de întreprindere şi nu limitează acţiunea muncitorilor în
întreprindere.
În Franţa, negocierea poate interveni la nivel de ramură, de profesie
sau la nivel interprofesional, iar câmpul de aplicare teritorial poate fi
naţional, regional sau local86. Negocierea la nivel de întreprindere poate avea
ca obiect crearea unei norme convenţionale care să completeze dispoziţiile
legale sau adaptarea şi completarea unei convenţii sau a unui acord încheiat
la nivel superior87.
Convenţiile colective şi acordurile profesionale sau interprofesionale
se pot încheia pe o durată nedeterminată sau pe o perioadă determinată care
nu poate depăşi 5 ani88. În cazul convenţiilor (acordurilor) încheiate pe o
durată nedeterminată, legea prevede în mod expres cazurile de denunţare şi
durata preavizului89, modalităţile de revizuire şi de adaptare a acestora90. Nu
sunt rare cazurile în care se încheie un dublu acord: un acord-cadru cu durată
nedeterminată, care stabileşte modalităţile de negociere, şi un acord pe durată
determinată (cel mai adesea 1 an) care stabileşte drepturile şi obligaţiile
părţilor.
Potrivit legislaţiei franceze, modalităţile de soluţionare a unui conflict
colectiv de muncă sunt: concilierea, medierea, arbitrajul.
Concilierea este ca regulă, convenţională. În mod normal, orice
convenţie colectivă trebuie să cuprindă o clauză referitoare la procedura de
conciliere în cazul în care între cele două părţi apare un conflict. De cele mai
multe ori, concilierea este directă; ea se desfăşoară între cele două părţi fără
participarea unui terţ.
Dacă nu există nici o procedură convenţională sau dacă aceasta nu a
putut funcţiona, se poate recurge la procedura regulamentară, care prezintă un
caracter subsidiar. Ea implică intervenţia conciliatoare a autorităţii publice.
Astfel, la început prefectul informat poate lua iniţiativa de a reuni părţile şi de
a încerca să le reconcilieze. În continuare, în cadrul comisiilor tripartite
(reprezentanţii patronatului, al salariaţilor şi ai puterii publice) regionale sau
naţionale, se va desfăşura tentativa de conciliere. Concilierea nu duce decât la
un acord voluntar.
Medierea este o procedură care urmează, în principiu, concilierii, în
cazul eşecului acesteia. Dar, dacă părţile doresc, ele pot recurge direct la
mediere fără a fi utilizat procedura de conciliere. De asemenea, în cazul
86
Code du travail, art. L. 132-11.
87
D. Gatumel, op. cit., p. 342.
88
Code du travail, art. L. 132-6 al. 2.
89
În cazul lipsei unei stipulaţii speciale în acest sens, termenul de preaviz este fixat prin lege
la 3 luni, Code du travail, art. L. 132-8.
90
Code du travail, art. L. 132-7.

50
eşecului acesteia, părţile pot prefera medierii arbitrajul şi în sfârşit, după
eşecul concilierii se întâmplă frecvent ca nici părţile în conflict, nici
preşedintele comisiei de conciliere, nici ministrul muncii să nu declanşeze
procedura de mediere.
Părţile în litigiu pot decide rezolvarea acestuia şi de către un arbitru.
Arbitrul este o persoană particulară, un judecător ocazional, ales de părţi, care
poate soluţiona un diferend. Părţile se angajează să respecte sentinţa
pronunţată de acesta, sentinţă lipsită de forţă executorie, pe care însă o pot
obţine prin formalitatea ordonanţei (exequatur). Părţile pot conveni chiar
dinainte că-şi vor supune viitoarele litigii arbitrajului, în care caz includ în
contractul lor o clauză de arbitraj.
Arbitrul desemnat de părţi nu joacă chiar acelaşi rol ca arbitrul
obţinut. Legea îi dă în competenţă să statueze în drept în litigiile juridice şi în
echitate în litigiile economice.
Sunt numite "juridice" conflictele referitoare la interpretarea şi
executarea legilor, reglementări, convenţii sau acorduri în vigoare. Este
conflict economic sau de reglementare acel conflict care are ca obiect
salariile sau condiţiile de muncă ce nu au fost fixate prin lege sau convenţie
colectivă, ori dacă are legătură cu negocierea sau revizuirea clauzelor unei
convenţii colective91.
Sentinţa dată de arbitru trebuie să fie motivată. Efectele sale sunt cele
ale unei convenţii colective şi sancţiunile sunt cele pe care legea le prevede în
cazul nerespectării unei convenţii colective.
În materia conflictelor de muncă, sentinţa este scutită de ordonanţă
executorie, dar este asimilată unui contract între părţi: ea are mai degrabă
putere obligatorie decât executorie. Arbitrajul, ca şi medierea sau concilierea,
se transformă în acordul partenerilor sociali.
Franţa a cunoscut o perioadă destul de frământată, cu greve multiple,
până în anii '70, după care grevele au devenit extrem de rare (cel puţin în
sectorul privat). Explicaţia ar putea consta în scăderea numărului de membri
de sindicat. De asemenea, în Franţa s-a înregistrat şi o schimbare a formelor
de manifestare a grevelor - de la mişcări generale la conflicte locale şi izolate.
În Italia, totul poate fi negociat, la orice nivel, fără obligaţia raportării
la negocierile precedente. În practică, negocierea în marile companii precede
negocierile de ramură şi le influenţează rezultatele.
Negocierea la nivel de întreprindere este, de asemenea, rezultatul
relaţiilor existente între diferitele organizaţii sindicale. Dacă în modelul
germanic organizaţiile sindicale participante la negociere cooperează între
ele, îşi armonizează revendicările înainte de desfăşurarea propriu-zisă a
negocierii, în Europa latină sunt frecvente cazurile în care cel puţin una dintre
organizaţii refuză să semneze acordul sau părăseşte masa negocierilor.
Întreprinderea rămâne, deci, un loc de manifestare a conflictelor.
91
A se vedea G. Lyon-Caen, J. Pellisier, A. Supiot, Droit du travail, Dalloz, Paris, 1994, p.
880-886.

51
 Italia este considerată a fi ţara cu cele mai numeroase conflicte de
muncă din Europa, urmată de Spania.
În Grecia, Legea nr. 1876/1990 stipulează, în art. 4 I, că organizaţiile
sindicale şi patronale au dreptul şi obligaţia de a negocia în scopul ajungerii
la un acord colectiv. Reprezentanţii salariaţilor au dreptul de a cere
angajatorului să le furnizeze informaţii cât mai exacte şi să le asigure accesul
la toate datele privind situaţia financiară, politica economică şi politica de
personal, care sunt necesare pentru a facilita desfăşurarea negocierilor92.
În cazul eşecului negocierilor colective, o anumită procedură este
prevăzută pentru rezolvarea conflictelor colective93. Înainte de mediere şi
arbitraj, legea prevede etapa reconcilierii prin intermediul unui reprezentant
al Ministerului Muncii. Dacă reconcilierea nu dă rezultate, conflictul este
supus medierii. Procedura medierii şi arbitrajului este o procedură subsidiară
şi se desfăşoară numai la iniţiativa oricărei părţi a conflictului.
Sindicatele îşi păstrează dreptul la grevă în timpul negocierilor şi în
timpul medierii sau arbitrajului. Totuşi, acest drept este interzis temporar
dacă aceste sindicate au recurs la arbitraj după ce au acceptat propunerea
mediatorului. Dreptul la grevă este prevăzut de Constituţie în art. 23 II. Pe de
altă parte, lock-out-ul este interzis94. Numai organizaţiile sindicale au dreptul
de a declara grevă pentru a sprijini şi a apăra interesele profesionale şi
economice ale salariaţilor, precum şi interesele acestora privind dreptul de
asociere sau asigurările sociale.
Grevele violente (wild cat strikes) sunt ilegale; de asemenea, grevele
cu un vădit caracter politic. Totuşi, grevele cu caracter politic sunt tolerate
dacă au legătură cu relaţiile de muncă, cu condiţia să fie de scurtă durată. De
asemenea, o grevă este ilegală dacă sindicatul nu a dat celeilalte părţi un
preaviz de 24 de ore prevăzut de lege95 sau nu asigură personalul necesar
pentru securitatea funcţionării instalaţiilor din unitate96.
Dreptul la grevă nu trebuie exercitat abuziv97. Abuzurile fac greva
ilegală. O grevă legală nu poate constitui motiv de încetare a contractului de
muncă; nici contractul nu poate fi desfiinţat, nici angajatorul nu-i poate
concedia pe grevişti. În timpul unei greve legale, contractul de muncă este
suspendat, iar drepturile salariale nu sunt plătite în acest interval. Dimpotrivă,
o grevă ilegală este considerată o desfiinţare a contractului de muncă cu
consecinţe grave. Angajatorul poate cere daune-interese şi îi poate concedia
pe grevişti, cu condiţia ca această concediere să fie făcută într-o manieră care
să nu constituie un abuz de drept.

92
A se vedea K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, Kluwer Law and
Taxation Publishers, Deventer, 1993, p. 254-255.
93
Art. 22 II din Constituţie, art. 14-16 din Legea 1876/1990.
94
Art. 22 II din Legea 1264/1982.
95
Art. 19 I din Legea 1264/1982.
96
A se vedea Legea 1915/1990.
97
Art. 25 III din Constituţie, art. 281 din Codul civil.

52
53
 CAPITOLUL III
INSTITUŢII SPECIALIZATE DIN DOMENIUL POLITICII
SOCIALE

Secţiunea I
INSTITUŢIILE UNIUNII ŞI DREPTUL SOCIAL

I. Structura instituţională a Uniunii Europene

UE are o structură instituţională originală, care nu are nici un
corespondent în structura clasică a organelor statului sau în principiul
separaţiei puterilor în stat.
Structura instituţională a UE este alcătuită din două categorii de
organe:
a) organe majore (instituţiile comunitare) - au fost create prin
tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, fiind dotate cu puterea de a
lua decizii la nivel comunitar şi de a le impune statelor membre; dispun de
legitimitate politică (membrii instituţiilor sunt aleşi de popor sau desemnaţi
de guvernele statelor membre) şi de o relativă autonomie juridică,
administrativă şi financiară, că expresie a specializării funcţionale.
Instituţiile comunitare sunt Consiliul, Comisia, Parlamentul
European, Curtea de Justiţie, Consiliul European. Primele patru au fost create
prin tratatele constitutive, iar ultimul prin Tratatul de la Maastricht.
Prin natura lor, instituţiile comunitare reprezintă interesele statelor
(Consiliul), interesele Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor
(Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie);
b) organe complementare sau subsidiare - sunt organe specializate pe
diverse domenii care, de multe ori, joacă un rol deosebit de important în
realizarea funcţiilor şi obiectivelor UE. Ele sunt create de tratate sau de
instituţiile comunitare în aplicarea dispoziţiilor tratatelor.
În această categorie intră Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi
social, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, Banca Europeană de
Investiţii, Banca Centrală Europeană etc.

II. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene se prezintă ca un organ
interguvernamental ce reprezintă interesul statelor membre, alcătuit din
miniştrii de externe ai ţărilor membre. În funcţie de problemele înscrise pe
ordinea de zi, se poate reuni şi la nivelul miniştrilor de resort pe domenii
(Consilii specializate): agricultură, transporturi, finanţe.
Prin rotaţie, fiecare stat membru asigură preşedinţia Consiliului,
pentru o perioadă de 6 luni. Ordinea în care statele se succed la preşedinţia
Consiliului este prestabilită printr-un tratat negociat de statele membre.
Tratatele i-au conferit preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de ordin

54
procedural. Rolul său se manifestă în principal în relaţiile cu Parlamentul
European şi în domeniul relaţiilor externe ale UE.
Consiliul are următoarele atribuţii:
a) este organul legislativ principal, împărţind puterea legislativă cu
Parlamentul. Actele sale (directive şi regulamente) se aplică direct subiectelor
de drept pe care le are în vedere.
Regulamentele sunt obligatorii pentru toate statele membre, fără a mai
fi necesară ratificarea din partea acestora. Ele devîn parte a legislaţiilor
naţionale, au putere de lege şi au întâietate faţă de legile naţionale. Ele
stabilesc obiectivul urmărit şi modalităţile de atingere a acestuia.
Directivele sunt acte obligatorii pentru statele membre care, prin
mijloace legislative naţionale, trebuie să adopte acte cu putere obligatorie şi
cu finalitatea prevăzută în directivă. Ele fixează numai obiectivul urmărit,
lăsând statelor membre opţiunea alegerii celei mai potrivite căi pentru
realizare;
b) atât în raporturile externe, cât şi în cele interne, se manifestă şi că
un organ executiv, cu atribuţii care, în mod tradiţional, revin guvernelor. În
relaţiile cu statele terţe, el reprezintă Uniunea (prin preşedinte), încuviinţează
purtarea negocierilor, dă Comisiei mandat să îl reprezinte în raporturile
externe şi la negocieri;
c) în materie bugetară, elaborează proiectul de buget şi participă
alături de Parlamentul European la o procedură complexă de elaborare a
bugetului în forma să definitivă şi de adoptare a lui;
d) are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi, alături de
Consiliul European, participă la elaborarea politicilor de integrare economică,
politică, juridică, definind linia politică generală;
e) în rare cazuri are şi atribuţii de consultare şi tutelă, fiind abilitat să
dea avize şi autorizări în câteva domenii particulare (fixarea taxelor de
prelevări peste 1%, preţuri maximale şi minimale etc.).
Consiliul este asistat de Comitetul de reprezentanţi permanenţi
(COREPER), format din ambasadori, reprezentanţi permanenţi ai statelor
membre pe lângă uniune, cu sarcina de a pregăti conţinutul dezbaterilor din
Consiliu.
Conform dispoziţiilor iniţiale ale Tratatului de instituire a CEE,
semnat în 1957 la Roma, Comunitatea nu avea competenţe proprii în
domeniul politicii sociale. Prin adoptarea, în anul 1986, a Actului Unic
European, Consiliul, prin procedura cooperării, a primit competenţa de a
adopta directive prin care să stabilească măsuri minime în vederea ameliorării
condiţiilor de muncă.
Art. 141 alin. 3 al Tratatului CE, modificat prin Tratatul de la
Amsterdam, prevede că, aplicând procedura codeciziei, Consiliul, după
consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsuri în vederea
asigurării principiului egalităţii şanselor şi a egalităţii de tratament între

55
bărbaţi şi femei în domeniul muncii, inclusiv în domeniul principiului
egalităţii remuneraţiei pentru aceeaşi muncă.
Conform art. 137 paragraful 2, restructurat prin Tratatul de la Nisa,
pentru realizarea obiectivelor Uniunii în domeniul politicii sociale, Consiliul
poate acţiona în două modalităţi:
a) să adopte măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele
membre, prin intermediul iniţiativelor destinate să dezvolte schimburile de
informaţii şi practicile cele mai bune, să promoveze abordările inovatoare şi
să evalueze expereienţele, fără însă a impune armonizarea dispoziţiilor
legislative şi regulamentare ale statelor membre;
b) să adopte directive, în domeniile stabilite de art. 137 paragraful 1
lit. a)-i), prin care să stabilească prescripţii minime aplicabile în mod
progresiv, ţinând cont de condiţiile şi reglementările existente în fiecare stat
membru. Aceste directive nu pot impune constrângeri administrative,
financiare şi juridice care ar împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii.
Pentru adoptarea unei astfel de directive, Consiliul aplică procedura
codeciziei, prin care Parlamentul European are statutul de colegislator, după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului regiunilor. În
ceea ce priveşte securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor, protecţia
lucrătorilor în caz de desfacere a contractului de muncă, a reprezentării şi
apărării colective a intereselor lucrătorilor şi ale angajatorilor, inclusiv
cogestiunea, condiţiile de acces la locurile de muncă a cetăţenilor statelor
terţe, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă directiva statuând cu
unanimitatea membrilor săi, fără să aplice procedura codeciziei. Teza finală a
alin. 2 din paragraful 2 al art. 137 al Tratatului CE dă posibilitatea Consiliului
să hotărască, cu unanimitatea voturilor, aplicarea procedurii codeciziei la
adoptarea unei directive referitoare la securitatea socială, protecţia
lucrătorilor în caz de desfacere a contractului de muncă şi stabilirea
condiţiilor de acces la locurile de muncă a cetăţenilor statelor terţe.
În fiecare an, pe baza concluziilor Consiliului European, Consiliul,
statuând cu majoritate calificată, în urma propunerilor Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic şi Social, a
Comitetului regiunilor şi a Comitetului pentru muncă, elaborează liniile
directoare de care statele membre ţin seama în cadrul politicilor proprii în
materia locurilor de muncă. Fiecare stat membru transmite Consiliului şi
Comisiei un raport anual cu privire la principalele măsuri pe care le-a luat
pentru a pune în aplicare politica sa în domeniul muncii, în lumina liniilor
directoare. Pe baza acestor rapoarte, conform art. 128 paragraful 4, Consiliul
examinează anual politica în domeniul muncii a statelor membre şi poate,
hotărând cu majoritate calificată, pe baza propunerilor Comisiei, să adreseze
recomandări statelor membre.

III. Comisia

56
 Comisia este alcătuită din 25 membri98 (Germania, Franţa, Anglia,
Italia, Spania au fiecare câte 2 membri, celelalte state câte unul) desemnaţi de
guvernele statelor pentru un mandat de 5 ani. Când Uniunea va avea 27 de
state membre, Comisia va întruni 26 de membri, număr inferior faţă de
numărul statelor membre.
Comisia reprezintă interesul comunităţilor, independent de statele
membre, de aceea membrii Comisiei acţionează independent de guvernele
statelor din care provin.
Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) este organ executiv, cu sarcina principală de a veghea la aplicarea
întocmai a prevederilor tratatelor comunitare şi a deciziilor instituţiilor UE;
b) este coordonatorul politicilor celor 3 comunităţi;
c) are rolul de a iniţia propunerile legislative (principalul iniţiator
legislativ);
d) are un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate,
actele sale având direct o putere executorie asupra subiectelro pe care le au în
vedere;
e) formulează recomandări sau avize;
f) poate încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de la aplicarea
tratatelor, măsuri pe care le pot cere doar în perioada de tranziţie şi privesc
transformările ce trebuie să le realizeze în ordinea economică, politică şi
juridică internă;
g) poate sesiza Curtea de Justiţie atunci când constată că un stat
membru nu se conformează dreptului comunitar.
Încă de la semnarea Tratatului de instituire a CEE, Comisia a fost
însărcinată să promoveze colaborarea între statele membre în domeniile forţei
de muncă, dreptului la muncă, condiţiilor de muncă, formării şi perfecţionării
profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor de muncă şi
bolilor profesionale, igienei muncii, dreptului sindical şi negocierilor
colective. Ulterior, prin AUE, Comisia a fost împuternicită să promoveze
dialogul între partenerii sociali la nivel comunitar, în scopul încheierii unor
convenţii colective. Acordul asupra politicii sociale, anexă a Protocolului nr.
14 al Tratatului de la Maastricht, a stabilit, în art. 3, sarcina Comisiei de a
promova consulatrea partenerilor sociali la nivel comunitar şi de a lua toate
măsurile utile pentru a facilita dialogul lor.
Dialogul social îmbracă două aspecte: consultarea şi negocierea. În
cadrul consultării, partenerilor sociali li se cere avizul înaintea întocmirii
proiectului de reglementare comunitară asupra conţinutului acesteia. De
exemplu, la elaborarea directivei privind instituirea comitetului de
întreprindere european, Comisia a consultat în prealabil organizaţiile
sindicale; după întocmirea proiectului a consultat din nou partenerii sociali,
care au făcut cunoscută intenţia lor de a adopta un text în materia informării
şi consultării lucrătorilor în întreprinderile de dimensiuni comunitare.
98
Conform Tratatului de la Nisa.

57
Deoarece negocierile au eşuat, Comisia a prezentat Consiliului o propunere
care a fost adoptată sub forma unei directive99.
În urma consultării, partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau o
recomandare, după caz. Avizul exprimă opinia partenerului social, în timp ce
recomandarea conţine propunerile acestuia. Avizele şi recomandările nu
obligă Comisia, având doar caracter consultativ. Cu ocazia consultării,
partenerii sociali pot informa Comisia că doresc să angajeze negocieri în
vederea încheierii unui acord colectiv la nivel comunitar.
În ceea ce-i priveşte pe partenerii sociali, Comisia trebuie să aibă în
vedere ca aceştia să fie reprezentativi la nivel comunitar şi apoi să consulte
toate organizaţiile profesionale reprezentative ale salariaţilor sau ale
patronilor, nu numai unele dintre ele.

IV. Parlamentul European

Parlamentul European este alcătuit din reprezentanţii popoarelor din
statele Comunităţii. Tratatul de la Amsterdam - 1997 a stabilit la 700 numărul
maxim de membri pe care îl poate avea Parlamentul European, în timp ce
Tratatul de la Nisa a sporit acest număr la 732. Numărul de mandate este
fixat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora, astfel:
- fiecare stat avea alocate, de la început, 6 locuri, indiferent de
mărimea sa;
- la o populaţie cuprinsă între 1.000.000 şi 25.000.000 de locuitori,
fiecărui stat membru i se alocă, în plus, câte un loc suplimentar la fiecare
1.000.000 de locuitori;
- la o populaţie de peste 60.000.000 de locuitori, fiecare stat membru
promeşte, în plus, câte un loc suplimentar la fiecare 2.000.000 de locuitori.
Durata mandatului este de 5 ani şi are caracter reprezentativ (votul
fiecărui deputat este personal şi individual).
Tratatul de la Maastricht a introdus cetăţenia europeană ca statut
politico-juridic ce dă, printre altele, dreptul de vot pentru alegerile generale
pentru parlamenbtul European, cât şi pentru alegerile locale tuturor
resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state, indiferent
de naţionalitate. Acest tratat a simplificat mult procedura electorală iniţială.
Parlamentul European este compus din grupuri politice, comisii
permanente, comisii temporare, comisii de anchetă, delegaţii
interparlamentare.
Atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:
a) are un rol consultativ exprimat în avizarea unor propuneri ale
Comisiei;
b) are iniţiativă legislativă - are dreptul de a cere Comisiei să
înainteze anumite propuneri legislative;

99
O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 24.

58
 c) dispune de o reală putere decizională în materie bugetară, doar în
acest domeniu fiind egalul Consiliului că organ legislativ;
d) are dreptul la codecizie, alături de Consiliu, în anumite domenii ce
privesc piaţa unică;
e) are rol codecizional şi în domenii precum: libertatea de deplasare a
lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător, protecţia
consumatorului, educaţie, cercetare, statistică etc.;
f) poate adopta ordonanţe, directive, decizii sau recomandări;
g) are dreptul de a numi un Avocat al poporului împuternicit să
primească reclamaţii împotriva instituţiilor şi organelor UE;
h) se pronunţă prin aviz asupra cererilor de aderare la UE şi asupra
acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de UE.
Tratatul privind Constituţia Europeană evidenţiază, în art. III-213
alin. 2, rolul crescut al Parlamentului European în materia politicii sociale,
prevăzând că acesta trebuie informat de Comisie cu privire la măsurile pe
care le întreprinde pentru a încuraja cooperarea între statele membre şi a
facilita coordonarea acţiunilor acestora în acest domeniu.

V. Curtea de Justiţie
Curtea de Justiţie este alcătuită din 25 de judecători numiţi de către
guvernele statelor membre, asistaţi de 8 avocaţi generali, numiţi după aceeaşi
procedură că şi judecătorii. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este
de 6 ani, fiind reînnoiţi parţial la fiecare 3 ani.
La fiecare 3 ani, judecătorii aleg din rândul lor un preşedinte al Curţii
pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. Curtea îşi desfăşoară
activitatea în camere compuse din 3 sau 5 membri.
Sarcina să este de a asigura respectarea dreptului în aplicarea
tratatelor şi a celorlalte acte normative adoptate de instituţiile comunitare.
Atribuţiile sale sunt mult mai mari decât cele din jurisdicţiile
naţionale, fiind împărţite în:
a) atribuţii consultative: Curtea poate emite, în unele proceduri
particulare, avize şi deliberări, acte care în general nu sunt obligatorii şi au un
caracter consultativ, deciziile în materiile respective fiind luate de alte
organe;
b) atribuţii jurisdicţionale, care privesc:
- acţiuni ale statelor membre sau ale instituţiilor Uniunii, precum şi
ale persoanelor fizice, împotriva statelor membre;
- acţiuni împotriva instituţiilor Uniunii. În categoria acestor acţiuni se
află cele privind "legalitatea actelor adoptate împreună de către Parlamentul
European şi Consiliu, actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale
Europene, altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele
Parlamentului European destinate să producă efecte faţă de terţi" (art. 173 din
Tratatul de la Maastricht).

59
 Prin Actul Unic European - 1986 a fost creat pe lângă Curte un
Tribunal de primă instanţă care are împuternicirea să se pronunţe în cazul
unor categorii bine definite de recursuri.

VI. Consiliul European

Consiliul European este o instituţie menită să asigure dezvoltarea UE
şi definirea orientărilor politice generale. A fost creat prin Tratatul de la
Maastricht, devenind în scurt timp instituţia supremă a UE, fiind considerat
un fel de "preşedinte al Comunităţilor".
Consiliul European se reuneşte la nivelul şefilor de guverne, însoţiţi
de miniştrii de externe, precum şi în prezenţa Preşedintelui Comisiei însoţit
de alt membru al acestei instituţii, cel puţin de 2 ori pe an.
Consiliul European îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor membre îşi
expun punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes
comun, îndeosebi cooperarea politică;
b) reprezintă un forum de accelerare a procesului de integrare;
c) funcţionează că o instanţă de apel pentru situaţii care nu au putut fi
soluţionate de celelalte organe, îndeosebi de Consiliu;
d) poate emite acte (declaraţii, orientări, directive generale) care nu
sunt obligatorii pentru state şi comunităţi, ci au caracterul unor angajamente
politice importante, care ţîn în primul rând Consiliul şi, într-o măsură mai
mică, Comisia, să adopte acte proprii cu caracter obligatoriu, conform
competenţelor celor două instituţii.

VII. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în domeniul bugetar. Are un
dublu rol: de asistenţă a autorităţilor bugetare şi de control permanent al
conturilor. Întocmeşte anual un raport asupra situaţiei tuturor conturilor
comunitare, raport care este publicat în jurnalul oficial al Comunităţilor.

60
 Secţiunea II
INSTITUŢII SPECIALIZATE PREVĂZUTE DE TRATATE

I. Comitetul Economic şi Social

Prima şi cea mai veche instituţie reprezentând partenerii sociali este
Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene. Comitetul Economic
şi Social a fost instituit de Tratatele CEE100 şi EURATOM101. S-a decis, încă
de la început, să se organizeze un singur Comitet pentru cele două
comunităţi, dar de a nu fuziona cu Comitetul consultativ CECA. Comitetul
Economic şi Social cu sediul la Bruxelles nu acoperă spectrul de competenţe
al Tratatului CECA.
Conform art. 4 al Tratatului de la Roma, acesta este un organism
consultativ care acordă reprezentanţilor patronatelor, sindicatelor şi variatelor
grupuri socio-economice, oportunitatea de a-şi pronunţa opiniile în probleme
legate de UE. Includerea Comitetului Economic şi Social în Tratatul de la
Roma reflectă dorinţa fondatorilor CE de a implica reprezentanţi ai grupurilor
sociale şi economice în formularea politicilor comunitare102.
Deşi mult timp a fost considerat ca organul cel mai discret al
sistemului comunitar şi fără influenţă reală, Comitetul a reuşit, de-a lungul
anilor, să-şi aroge atribuţii din ce în ce mai importante. Astfel, în 1972, el a
obţinut dreptul de a emite avize din proprie iniţiativă şi de a le publica în
Jurnalul Oficial, şedinţele sale devenind publice. Comisia Europeană îşi
trimite simultan propunerile către Comitet şi către Parlamentul European.
Partenerii sociali, devenind conştienţi de importanţa Comunităţilor, se alătură
de o manieră mult mai strânsă acestei instituţii.
Comitetul este astăzi o instituţie a cărei autoritate nu încetează a se
afirma. El asigură, la nivel comunitar, reprezentarea activităţilor economice şi
sociale, aspiraţiile diferitelor categorii de interese cu care cetăţenii europeni
se pot identifica.
Membrii săi sunt reprezentanţi ai "diferitelor categorii ale vieţii
economice şi sociale, în principal ai producătorilor, agricultorilor,
transportatorilor, muncitorilor, artizanilor, profesiunilor liberale şi de interes
general".
Comitetul Economic şi Social are 222 de membri care sunt împărţiţi
în trei grupuri:
- patronii;
- angajaţii;
- alte categorii (fermieri, liber-profesionişti, consumatori, asociaţii
familiare etc.).

100
Art. 193-198 din Tratatul CEE.
101
Art. 167-170 din Tratatul EURATOM.
102
D. Dinan, op. cit., p. 153.

61
 II. Fondul Social European
FSE a fost creat103 în anul 1960, în scopul susţinerii financiare a
acţiunilor de reconversie profesională şi de creare a unor noi locuri de muncă.
El a suferit numeroase reforme şi extinderi şi în prezent este parte a efortului
coordonat de a lupta împotriva şomajului. Utilizarea sa a fost iniţial
concentrată asupra regiunilor şi ţărilor sărace, ca parte a efortului combinat al
tuturor fondurilor structurale.
La început, FSE a fost dedicat în exclusivitate susţinerii migranţilor
din Sudul Italiei care se mutau către zonele industriale din Nord, dar a făcut
obiectul unei reforme în anul 1971, prin care s-a urmărit crearea unui fond
mai cuprinzător şi mai flexibil care putea fi utilizat pentru pregătirea
profesională şi prin care se acorda o atenţie deosebită nevoilor unor grupuri
particulare de muncitori sau regiuni.
În anii '80 s-a considerat că Fondul necesită o nouă readaptare, atenţia
concentrându-se asupra efortului de a promova ocuparea forţei de muncă şi
formarea profesională a tineretului de până la 25 de ani, precum şi a
persoanelor fără loc de muncă timp îndelungat. Din 1985 s-au acordat burse
membrilor ambelor categorii de persoane care doreau să se autoangajeze. De
asemenea, au fost acordate burse handicapaţilor, femeilor angajate în muncă
şi lucrătorilor migranţi. A fost încurajată angajarea la întreprinderile mici şi
mijlocii şi burse speciale au fost alocate pentru sprijinirea îndrumării
profesionale şi plasamentului. Cele mai defavorizate regiuni au continuat să
primească un ajutor special, dar altfel Fondul a fost direcţionat spre ariile cu
o rată a şomajului constant ridicată şi care necesitau proiecte de reconstrucţie.
Poate că cel mai important efect a fost recunoaşterea nevoii de a urmări
realizarea coeziunii economice şi sociale ca pe un scop care ar scoate în
evidenţă urmările dezavantajoase ale pieţei unice în anumite zone104.
Extinderea pe care a cunoscut-o Fondul Social European în anii '80
este ilustrată numeric astfel: dacă în 1972 intervenţiile Fondului priveau
85.000 de persoane, în 1982 numărul beneficiarilor depăşise 1.820.000 de
persoane105.
În 1988 a fost adoptat Regulamentul nr. 2052/88/CEE care stabilea că
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul European de
Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), precum şi Fondul Social European,
cunoscute ca fonduri structurale, trebuie să-şi coordoneze activitatea şi să
lucreze împreună cu Banca Europeană de Investiţii. De asemenea, mărimea
acestor fonduri urma să fie dublată. Primele două fonduri se referă la munca
în regiunile slab dezvoltate, regiunile de frontieră şi în regiunile cu un
accentuat declin industrial.

103
Art. 123-128 din Tratatul de la Roma prevedeau înfiinţarea Fondului Social European în
scopul finanţării formării profesionale şi programelor de readaptare a lucrătorilor concediaţi.
104
C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 403.
105
A se vedea C. Philip, op. cit., p. 72.

62
 Creşterea substanţială a fondurilor structurale nu a fost însă suficientă
pentru redresarea inegalităţilor regionale căci, aşa cum spunea Jacques Delors
(preşedintele de atunci al Comisiei) în Parlamentul European în ianuarie 1988
"Coeziunea nu este numai o simplă problemă de a aloca bani
problemelor...Ea implică mai degrabă o dorinţă de a acţiona la nivel
comunitar pentru a redresa disparităţile dintre regiuni şi diferitele grupuri
sociale"106.
Reforma din 1988 a urmărit transformarea fondurilor structurale în
instrumente efective de dezvoltare economică. Ea a revizuit politica
structurală prin introducerea unui număr de noi principii şi proceduri şi prin
întărirea celor deja existente. Au fost stabilite cinci obiective prioritare:
- Obiectivul 1 constă în "asistarea regiunilor a căror dezvoltare a
rămas mult în urmă", cum erau considerate Grecia, Portugalia, Irlanda, unele
părţi din Spania, Sudul Italiei, Corsica;
- Obiectivul 2 promovează conversia economică şi modernizarea
zonelor industriale aflate în declin, incluzând aproximativ 60 de zone din
nouă state membre, printre care Marea Britanie, Spania, Franţa şi Germania;
- Prin Obiectivul 3 se combate şomajul pe termen lung prin asistenţa
acordată persoanelor de peste 25 de ani, de oriunde din Europa, care nu mai
au loc de muncă de peste un an;
- Prin Obiectivul 4 se urmăreşte integrarea tinerilor pe piaţa forţei de
muncă, oriunde în Europa;
- Obiectivul 5a se concentrează asupra politicilor agricole şi de
pescuit, iar 5b asupra economiei din zonele vulnerabile.
Obiectivul 6 a fost creat ulterior, cu titlu provizoriu, pentru zonele
slab populate din Finlanda şi Suedia, cu o densitate a populaţiei mai mică de
8 locuitori/km².
Celor cinci obiective le corespund trei obiective regionale (în cazul
cărora ajutoarele erau rezervate zonelor geografice "eligibile") şi două
obiective generale (numite obiective "orizontale", care nu erau supuse nici
unei limitări geografice)107.
Cele trei obiective regionale priveau:
- regiunile "cu o dezvoltare întârziată" (PIB-ul pe cap de locuitor să
fie mai mic de 75% din moneda comunitară;
- regiunile aflate "în declin industrial", care erau determinate de
Comisie împreună cu fiecare stat membru şi cuprindeau aproape 17% din
populaţia Uniunii;
- regiunile de "dezvoltare rurală", desemnate de Comisie, care
cuprindeau puţin mai mult de 8% din populaţia UE, Franţa fiind principalul
beneficiar.
În ceea ce priveşte obiectivele generale, acestea sunt:

106
D. Dinan, op. cit., p. 48.
107
Pierre le Mire, op. cit., p. 304.

63
 - Obiectivul 3, referitor la şomajul pe termen îndelungat şi la inserţia
profesională a tinerilor;
- Obiectivul 4, referitor la adaptarea muncitorilor la mutaţiile
industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie;
- Obiectivul 5, referitor la adaptarea structurilor agricole şi piscicole.
Obiectivul 4 priveşte situaţia muncitorilor care trebuie să ţină pasul cu
progresul industrial şi care trebuie să fie ajutaţi să se formeze din punct de
vedere profesional, în special cei ameninţaţi de şomaj pentru a se putea
adapta schimbărilor structurale, precum şi sprijinirea companiilor aflate în
incapacitate de a-şi perfecţiona angajaţii în scopul sporirii competitivităţii,
creşterii calificării personalului şi creării unor noi locuri de muncă în
interiorul companiilor. Acest obiectiv acordă asistenţă pentru recalificarea
angajaţilor care, deşi au un loc de muncă, sunt totuşi în pericol să-l piardă.
10% din FSE este atribuit direct de Comisie pentru sprijinirea
planurilor transnaţionale şi a experimentelor inovatoare în crearea de locuri
de muncă.
După 1988 au avut loc importante schimbări în administrarea FSE
Acesta a fost criticat ca fiind încet şi greoi şi a avut loc o schimbare în ceea
ce priveşte întocmirea planurilor la nivel supranaţional care pot fi apoi
aprobate la Bruxelles. Accentul s-a pus pe parteneriatul dintre Comisie,
membrii guvernelor, autorităţile locale şi alţi reprezentanţi care trebuie să
formuleze împreună programe multi-anuale, fapt care ar trebui să acorde
stabilitate financiară planurilor individuale. Comisia, în loc să fie implicată în
detalierea programelor, a trebuit să-şi dezvolte funcţiile de monitorizare,
control şi evaluare. Acest aranjament a dat mai mult control agenţiei centrale
naţionale, care de obicei este Departamentul de Muncă sau echivalentul
acestuia, care acţionează ca un canal pentru aprobarea cererilor şi ofertelor de
burse. Din punct de vedere administrativ, acest aranjament funcţionează mai
bine decât atunci când Comisia era implicată în detalierea planurilor, dar un
contraargument poate fi acela că autorităţile naţionale cunosc cel mai bine
necesităţile existente pe plan naţional; un pericol evident este însă acela că
Comisia nu mai poate să-şi impună punctele de vedere despre cum trebuie
utilizate bursele. Din moment ce tendinţa este de a se acorda un interes
deosebit dezvoltării de noi aptitudini şi creării oportunităţilor de progres
tehnologic, există pericolul ca guvernele naţionale să se afle adesea sub
presiunea menţinerii unor locuri de muncă în industriile aflate în declin sau să
sprijine noi planuri de creare de locuri de muncă ca pe o metodă imediată de
a reduce şomajul pe termen lung. Asemenea schimbări de priorităţi vor
continua să se producă108.
Începând cu reforma politicii structurale şi cu dublarea fondurilor
structurale în 1988, FSE a avut o contribuţie majoră la lupta împotriva
şomajului pe termen lung şi la facilitarea angajării în muncă a tinerilor prin

108
C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 404.

64
formare profesională, recrutarea în locuri de muncă nou create şi promovarea
activităţilor liber profesioniste109.
Accentul FSE se pune pe formarea profesională. Carta Albă asupra
politicii sociale europene (1994) a fixat trei priorităţi:
- prima este de a îmbunătăţi calitatea educaţiei şi pregătirii
profesionale iniţiale şi de a facilita accesul grupurilor-ţintă la formare
profesională;
- a doua este de a ajuta la creşterea competitivităţii şi la prevenirea
şomajului prin adaptarea forţei de muncă, ceea ce a dus la punerea accentului
pe formarea profesională şi pe conceptul de învăţământ pe termen lung;
- a treia este de a îmbunătăţi perspectivele de angajare în muncă
pentru cei ameninţaţi de şomaj pe termen lung şi de excluziune socială.
De asemenea, o atenţie specială se acordă asigurării de oportunităţi
egale pentru bărbaţi şi femei, în special în ceea ce priveşte formarea
profesională a femeilor.
Pentru perioada 1997-1999, priorităţile au fost crearea de locuri de
muncă pentru persoanele în vârstă de peste 25 de ani şi sprijinirea tinerilor la
debutul profesional, asigurarea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi
pe piaţa muncii, asigurarea asistenţei pentru planurile de dezvoltare
comunitară şi pentru categoriile cele mai dezavantajate.
Reforma din 1999 a redus numărul obiectivelor prioritare la trei:
1. Obiectivul 1 vizează promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
regiunilor cu dezvoltare întârziată al căror PIB mediu pe cap de
locuitor este mai mic de 75% din media comunitară (Insulele Azore,
Madera şi Insulele Canare, precum şi zonele vizate de fostul Obiectiv
6 create în urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei);
2. Obiectivul 2 contribuie la susţinerea reconversiei economice şi
sociale a regiunilor confruntate cu dificultăţi structurale, altele decât
cele prevăzute de noul Obiectiv 1 (zonele cu mutaţii economice,
zonele rurale în declin, zonele în dificultate dependente de pescuit şi
cartierele urbane în dificultate);
3. Obiectivul 3 concentrează toate acţiunile în favoarea dezvoltării
resurselor umane din alte regiuni decât cele prevăzute de Obiectivul
1.
În plus, există patru "iniţiative comunitare":
- INTERREG - a cărui obiectiv este de a stimula cooperarea
transfrontalieră, transnaţională şi interregională;
- LEADER -care promovează dezvoltarea rurală prin intermediul
grupurilor de acţiune locală;
- EQUAL -care prevede dezvoltarea de noi practici de luptă împotriva
discriminărilor şi inegalităţilor de orice natură privind accesul pe piaţa
muncii;

109
D. Dinan, op. cit., p. 223.

65
 - URBAN -care favorizează revitalizarea economică şi socială a
oraşelor şi suburbiilor aflate în criză.
Bugetul politicii sociale europene alocă aproape 90% FSE, care
contribuie la finanţarea mobilităţii geografice şi profesionale, combaterea
şomajului pe termen lung, introducerea tinerilor în lumea profesională,
schimbarea sistemului de producţie, asigurarea protecţiei sănătăţii la locul de
muncă, finanţarea dezvoltării şi ajustarea structurală a regiunilor cu populaţie
scăzută.
În cele patru decenii de funcţionare, FSE s-a dovedit a fi un
instrument necesar şi foarte eficient pentru reducerea şomajului în rândul
tineretului. Sumele alocate în acest scop reprezintă 75%, ceea ce subliniază
importanţa acestei probleme în cadrul UE.
FSE a devenit o parte semnificativă a structurii UE deoarece a ajuns
să privească dincolo de limitele ocupării forţei de muncă prin recunoaşterea
factorilor sociali care inhibă potenţialul de muncă, iar acesta este un început
pentru a juca un rol important în prevenirea excluziunii sociale şi pentru a
reflecta ideea că persoanele dezavantajate trebuie ajutate pentru a ajunge în
stare să se întreţină110.

III. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)

FEDER a fost creat în 1975 în baza art. 235 al Tratatului CE (devenit
art. 308 în urma renumerotării) şi are drept scop "să contribuie la corectarea
principalelor dezechilibre regionale din cadrul Comunităţii printr-o
participare la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu dezvoltare
întârziată, precum şi la reconversia regiunilor industriale în declin"111.
În ceea ce priveşte resursele financiare, FEDER este de departe
fondul structural cel mai dezvoltat.

IV. Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă

(FEOGA)
FEOGA este împărţit în două secţiuni:
-secţiunea "Garanţie" are drept vocaţie principală să finanţeze
cheltuielile care decurg din politica comună a pieţei şi preţurilor agricole şi
acţiunile de dezvoltare rurală care însoţesc susţinerea pieţei;
-secţiunea "Orientare" vizează finanţarea cheltuielilor de dezvoltare
rurală care nu sunt finanţate de către secţiunea "Garanţie".

V. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Instituită în temeiul art. 266 din Tratatul CE, dotată cu personalitate
juridică, BEI are drept misiune "să contribuie, făcând apel la pieţele de
capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără incidente a
pieţei comune în interesul Comunităţii. În acest scop, ea facilitează, prin
110
C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 404.
111
Art. 160 (ex-art. 130C) al Tratatului CE.

66
intermediul preţurilor şi garanţiilor, fără a urmări un obiectiv lucrativ,
finanţarea proiectelor în toate sectoarele economiei:
a) proiecte privind punerea în valoare a regiunilor slab dezvoltate;
b) proiecte vizând modernizarea sau conversia întreprinderilor sau
crearea de activităţi noi cerute de stabilirea progresivă a pieţei comune care,
prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi în întregime acoperite de
diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare din statele membre;
c) proiecte de interes comun pentru numeroase state membre care,
prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi în întregime acoperite de
diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare din statele membre.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor
de investiţii aflate în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi a altor
instrumente financiare ale Comunităţii"112.

VI. Fondul European de Investiţii

Acest fond, care are personalitate juridică, a fost creat la 25 mai 1994
de către BEI, Comisie şi diverse bănci. El e destinat a sprijini dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii prin împrumuturi cu garanţie, precum şi prin
participaţii la capital.

VII. Fondul de coeziune

Fondul de coeziune a fost prevăzut de Tratatul de la Maastricht şi pus
în funcţiune la 17 mai 1994. El trebuie să contribuie financiar la realizarea
proiectelor din domeniul mediului înconjurător şi al reţelei transeuropene.
Beneficiarii acestui fond nu sunt regiuni, ci ţări: acelea în care PNB
pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media comunitară, respectiv
Grecia, Irlanda, Portugalia.

VIII. Comitetul de protecţie socială

Comitetul de protecţie socială a fost înfiinţat prin art. 144 al Tratatului
CE, în vederea cooperării în materia protecţiei sociale între statele membre şi
a cooperării acestora cu Comisia, având următoarele sarcini:
a) observarea situaţiei sociale şi a evoluţiei politicilor de protecţie
socială în statele membre şi în Uniune;
b) facilitarea schimburilor de informaţii, de experienţe şi de bune
practici între statele membre şi cu Comisia;
c) întocmirea de rapoarte, formularea de avize sau întreprinderea altor
acţiuni în domeniile care ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a
Comisiei, fie din proprie iniţiativă.
Conform alin. ultim al art. 144 al Tratatului CE, fiecare stat membru
şi Comisia numesc câte doi membri în Comitetul de protecţie socială, care
are un caracter consultativ. Pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comitetul este
obligat să stabilească relaţii apropiate cu partenerii sociali comunitari.
112
Art. 267 din Tratatul CE.

67
Înfiinţarea Comitetului este hotărâtă de Consiliu, după consultarea
Parlamentului European.

68
 Secţiunea III
INSTITUŢII SPECIALIZATE CREATE DE DREPTUL COMUNITAR
DERIVAT

I. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale

(CEDEFOP)
CEDEFOP este o agenţie independentă fondată de Comisie113 cu
scopul de a analiza impactul la nivel european al noilor forme de organizare a
muncii şi de formare profesională.
Dispunând de o autonomie reală, distingându-se de celelalte servicii
ale Comisiei, CEDEFOP a avut sediul iniţial fixat la Berlin (în 1975) pentru
ca în 1994 să fie mutat la Thessaloniki, în Grecia.
Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale este un
organ de impulsionare şi de consiliere pentru facilitarea punerii în practică a
politicii comune de formare profesională, favorizând schimbul de informaţie
şi de experienţă în domeniu. Pentru a-şi îndeplini această misiune, Centrul
trebuie să stabilească toate "contactele necesare" cu mediile interesate:
organisme specializate publice sau private, naţionale sau internaţionale,
administraţiile publice, instituţiile de formare profesională, organizaţii ale
angajatorilor şi ale salariaţilor.
Deşi CEDEFOP nu este altceva decât un centru de informare, de
întâlniri şi de reflecţie, neavând putere decizională reală, acţiunea sa nu este
lipsită de interes, iar autoritatea sa intelectuală este în prezent recunoscută114.

II. Centrul European pentru Relaţiile Industriale (ECIR)

ECIR promovează desfăşurarea unor relaţii armonioase prin
dezvoltarea unor programe educaţionale pentru angajatori şi sindicate şi prin
asigurarea informaţiilor privind structura şi activitatea angajatorilor şi
sindicatelor, precum şi politicile sociale şi economice ale Uniunii.
Centrul a fost înfiinţat în octombrie 1995, ca parte a Institutului
Universitar European din Florenţa.

III. Comitetul permanent al muncii

Acest comitet a fost creat115 în urma desfăşurării Conferinţei de la
Luxemburg asupra problemelor privind angajarea (27-28 aprilie 1970), unde
au participat şi reprezentanţi ai patronatelor şi sindicatelor. În cadrul acestei
conferinţe, Confederaţiile europene ale sindicatelor libere şi creştine (CESL
şi OE-CMT) au cerut crearea unui organ ad-hoc care să reunească
reprezentanţi ai lumii economice şi sociale şi ai guvernelor statelor-membre.

113
În baza Regulamentului nr. 337/75/ CEE adoptat de Consiliul de miniştri la 10 februarie
1975.
114
A se vedea C. Philip, op. cit., p. 83.
115
Printr-o decizie a Consiliului de miniştri din 14 decembrie 1970.

69
Astfel a luat naştere Comitetul permanent al muncii, cu scopul de a asigura o
mai bună colaborare a partenerilor socio-profesionali şi de a promova o
politică activă de angajare la nivel european.
Competenţa Comitetului constă în: "Comitetul are drept sarcină să
asigure în mod permanent, în respectul tratatelor şi competenţelor instituţiilor
şi organelor comunitare, dialogul, concertarea şi consultarea dintre Consiliu,
Comisie şi partenerii sociali, în vederea facilitării coordonării politicilor
statelor-membre privind angajarea şi armonizării acestora cu obiectivele
comunitare. Rolul Comitetului se va exercita înainte ca eventualele decizii ale
instituţiilor competente să fie luate"116.

IV. Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă

şi de viaţă
Fundaţia, cu sediul la Dublin, a fost creată117 în 1975 ca un centru de
cercetare în domeniul relaţiilor de muncă, a cărei activitate trebuie să ajute
guvernele şi partenerii socio-profesionali să stabilească condiţii mai bune de
viaţă şi de muncă.
Scopul Fundaţiei este "să contribuie la conceperea şi stabilirea unor
condiţii optime de muncă şi de viaţă, printr-o acţiune care să vizeze
dezvoltarea şi difuzarea cunoştinţelor proprii pentru a ajuta această evoluţie.
Din această perspectivă, sarcinile Fundaţiei sunt de a dezvolta şi aprofunda,
în lumina dată de experienţa practică, reflecţiile asupra ameliorării, pe termen
lung, a mediului de viaţă şi de muncă şi de a declanşa factorii de
schimbare"118.
Fundaţia favorizează schimbul de experienţă şi de informaţii prin
stabilirea şi facilitarea contactelor între organismele interesate (universităţi,
instituţii de studiu şi cercetare, administraţiile publice, organizaţii ale vieţii
economice şi sociale). În acest scop, Fundaţia creează grupuri de muncă,
încheie contracte de studiu şi cercetare, sprijină proiecte-pilot, organizează
cursuri, conferinţe şi seminarii.

V. Comitetele consultative
Comitetele consultative funcţionează pe lângă Comisie pentru a-i
permite acesteia să cunoască punctele de vedere ale partenerilor socio-
profesionali asupra diferitelor aspecte ale politicii comunitare şi pentru a le
asocia acţiunii Comunităţilor.
Comitetele consultative sunt numeroase şi constituie un cadru de
consultare a organizaţiilor economice şi sociale a căror importanţă nu poate fi
subestimată:

116
Art. 2 alin. 1 din decizia constitutivă din 14 decembrie 1970.
117
Regulamentul nr. 1365/75/ CEE al Consiliului de miniştri din 26 mai 1975.
118
Art. 2 al Regulamentului nr. 1365/75/ CEE.

70
 - Organul permanent pentru securitate şi salubritate în minele de
huilă119;
- Comitetul consultativ pentru formare profesională120;
- Comitetul consultativ pentru libera circulaţie a lucrătorilor121;
- Comitetul consultativ pentru securitatea socială a lucrătorilor
migranţi122;
- Comitetul consultativ pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la
locul de muncă123;
- Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi124.

VI. Comitetele paritare

Comitetele paritare sunt instituţii compuse numai din reprezentanţi ai
organizaţiilor socio-profesionale şi au un rol consultativ pe lângă Comisie.
Ele se diferenţiază de Comitetele consultative prin faptul că, în timp ce
acestea sunt organisme tripartite, în Comitetele paritare guvernele nu mai
sunt reprezentate, ci numai partenerii sociali.
Comitetele paritare au fost create de Comisie:
- Comitetul paritar pentru problemele sociale ale muncitorilor agricoli
salariaţi125;
- Comitetul consultativ pentru problemele sociale ale exploatatorilor
agricoli şi ai membrilor lor de familie126;
- Comisia generală de securitate şi salubritate în siderurgie127;
- Comitetul consultativ paritar pentru problemele sociale din navigaţia
internă128;
- Comitetul consultativ al consumatorilor129;

119
A fost creat printr-o decizie a reprezentanţilor guvernelor statelor-membre CECA din 9
iulie 1957 (J.O., nr. 28 din 31 august 1957).
120
Creat printr-o decizie a Consiliului de Miniştri din 18 decembrie 1963 (J.O., nr. L 190 din
30 decembrie 1963).
121
Creat în baza art. 24-31 din Regulamentul Consiliului de Miniştri nr. 1612/68 din 15 oct.
1968 pentru instituirea regimului definitiv al liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul
Comunităţii (J.O., nr. L 257 din19 octombrie 1968).
122
A fost înfiinţat prin Regulamentul Consiliului nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 (J.O., nr. L
49 din 5 iulie 1971).
123
S-a constituit în temeiul Deciziei Consiliului de Miniştri din 27 iunie 1974 (J.O., nr. L 185
din 9 iulie 1974).
124
Creat prin Decizia nr. 43/82 a Comisiei din 9 dec. 1981.
125
Acest comitet a fost creat în 1963 printr-o decizie a Comisiei (J.O., nr. L. 80 din 29 mai
1963).
126
A fost înfiinţat de Comisie în 1963.
127
Decizia de a crea această comisie a fost luată în 1964 de către Comisie, însă nu a fost
publicată în Jurnalul Oficial (a se vedea procesul-verbal al celei de-a 802-a şedinţe a Înaltei
Autorităţi CECA din 24 septembrie 1964, punctul 6).
128
Acest comitet a fost înfiinţat în 1967, iar statutul său a constituit obiectul unei decizii a
Comisiei din 9 octombrie 1980 (J.O., nr. L. 297 din 6 noiembrie 1980).

71
 - Comisia mixtă pentru armonizarea condiţiilor de muncă din industria
carboniferă130.

VII. Comitetele pentru dialog sectorial

Comitetele pentru dialog sectorial au fost înfiinţate prin Decizia nr.
98/500 din 20 mai 1998 a Comisiei referitoare la instituirea de comitete
pentru dialog sectorial destinate să favorizeze dialogul între partenerii sociali
la nivel european. Ele funcţionează în acele sectoare în care partenerii sociali
cer împreună să participe la dialogul social european.
Fiecare comitet poate fi compus din cel mult 40 de membri care
participă la reuniuni, delegaţiile angajatorilor şi cele ale lucrătorilor având un
număr egal de reprezentanţi.
Fiecare comitet îşi stabileşte, împreună cu Comisia, propriul
regulament de funcţionare, lucrările fiind conduse de un reprezentant al
delegaţiei patronale sau al lucrătorilor sau, la cererea comună a delegaţilor, de
un reprezentant al Comisiei. Comitetele pentru dialog social se reunesc cel
puţin o dată pe an, iar Comisia examinează cu regularitate activitatea
acestora.
Conform art. 7 al Deciziei nr. 98/500, comitetele pentru dialog
sectorial înlocuiesc comitetele paritare din transporturile maritime, aviaţia
civilă, navigaţia interioară, transportul auto, transportul pe calea ferată,
telecomunicaţii, domeniul social al salariaţilor agricoli, pescuitul maritim,
domeniul poştelor. De asemenea, comitetele pentru dialog sectorial
înlocuiesc grupele informale de muncă prin care Comisia a promovat
dialogul social în unele sectoare în care nu s-au constituit comitete paritare.
În sectoarele de activitate pentru care s-au constituit, comitetele au
două atribuţii importante:
a) sunt consultate asupra evoluţiilor la nivel comunitar care au
incidenţe sociale;
b) dezvoltă şi favorizează dialogul social la nivel european.

129
A luat naştere în 1973, dar statutul său a fost modificat printr-o decizie a Comisiei din 3
decembrie 1976 (J.O., nr. L. 341 din 10 decembrie 1976).
130
Acest comitet a fost creat printr-o decizie a Comisiei din 24 noiembrie 1975 (J.O., nr. L.
239 din 23 decembrie 1975).

72
 CAPITOLUL IV
TRATATE ŞI ALTE DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN
DOMENIUL POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

Secţiunea I
TRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ALTE TRATATE

I. Tratatul de la Paris
Tratatul de la Paris desemna ca obiectiv al Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECA) "expansiunea economică, dezvoltarea
angajării în muncă şi ridicarea nivelului de viaţă în statele membre" (art. 2).
O politică de progres social apărea deja ca fiind inseparabilă de scopurile
economice urmărite de state. Instituţiile create şi mijloacele de acţiune
preconizau crearea CEE.
Sub controlul Curţii de Justiţie, Consiliul de miniştri şi Înalta
Autoritate trebuiau să ia dispoziţiile necesare pentru a realiza această
comunitate a cărbunelui şi oţelului pentru care funcţiona deja principiul
liberei circulaţii pentru salariaţii având o calificare recunoscută în profesiile
vizate (art. 69-1). Statele se angajau, pe de altă parte, să interzică orice
discriminare privind remunerarea şi condiţiile de muncă între lucrătorii
naţionali şi cei proveniţi dintr-un alt stat membru (art. 69-4).

II. Tratatul de la Roma

Bazele legale ale politicii sociale au fost puse de Tratatul de la Roma
(1957). Deşi s-a spus că acest tratat a avut multe lipsuri în ceea ce priveşte
dimensiunea socială, totuşi prevederile sale au asigurat minimul necesar
dezvoltării acestui domeniu131. Articolul 2 stabilea în sarcina Comunităţii,
printre altele, promovarea "ridicării accelerate a nivelului de viaţă". Tratatul
mai include articolele 48-51 care se referă la libera circulaţie a muncitorilor,
precum şi Titlul al III-lea asupra politicii sociale, care cuprinde trei articole-
cheie (art. 117, 118 şi 119).
Mai întâi, Tratatul de la Roma a fixat obiectivele generale ale unui
capitol social lărgit, ca de exemplu un înalt nivel al ocupării şi protecţiei
sociale, precum şi un standard ridicat de viaţă.
S-a afirmat că articolul 117 al Tratatului C.E.E. "exprimă întreaga
filosofie a armonizării sociale comunitare"132, stabilind principiul - "Statele
membre convin asupra necesităţii promovării ameliorării condiţiilor de viaţă
şi de muncă ale forţei de muncă, permiţând egalizarea lor în progres" (alin.
1), precum şi metoda - "Statele membre apreciază că o asemenea evoluţie va
rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza armonizarea

131
A.M. El-Agraa, op. cit., p. 390.
132
A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în "Revista Română de
Dreptul Muncii" nr. 2/2004, p. 11.

73
sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de prezentul Tratat şi din
apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative" (alin. 2).
Dacă alineatul 1 al art. 117 vorbeşte de o "egalizare" a condiţiilor de
viaţă şi de muncă, din cuprinsul alineatului 2 se desprinde ideea că această
egalizare nu trebuie confundată cu o uniformizare, ci trebuie privită numai ca
o apropiere progresivă a legislaţiilor naţionale din domeniul politicii sociale,
care vor rămâne totuşi distincte.
De asemenea, statele semnatare au convenit să colaboreze în domenii
specifice: legislaţia muncii, condiţiile de muncă, formarea profesională,
securitatea socială, sănătatea în muncă, bunăstarea, sindicatele şi negocierile
colective (art. 118). În aceste domenii, Comisia a primit responsabilitatea de
a promova colaborarea dintre state.
Art. 119 acordă femeilor dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Tratatul a pus bazele Fondului Social European (art. 123-128) al cărui
scop este să asigure bazele financiare pentru formarea şi reintegrarea
persoanelor fără loc de muncă astfel încât să promoveze coeziunea
economică şi socială în UE.
O problemă de mare semnificaţie în plan social a reprezentat-o
adoptarea principiul liberei circulaţii a muncitorilor, împreună cu statuarea
asigurării tratamentului egal al lucrătorilor migranţi faţă de cei indigeni. De
asemenea, s-a convenit că se impune necesitatea adoptării unor reguli care să
permită libera stabilire a muncitorilor pe teritoriul ţării în care s-au angajat,
precum şi asigurarea de servicii sociale dincolo de frontierele statului de
provenienţă. Aceste clauze au dat naştere unor programe de mare
complexitate.

III. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene), adoptat la 11
decembrie 1991, urmăreşte să realizeze în cadrul Uniunii o uniune politică,
precum şi o uniune economică şi monetară. În acest sens, art. J1 prevede că
"Uniunea şi statele sale membre definesc şi pun în aplicare o politică externă
şi de cooperare comună". UE îşi va realiza acest obiectiv prin "cooperarea
sistematică în conducerea politicii, precum şi prin punerea graduală în
aplicare a acţiunilor comune în domeniile în care statele membre au interese
importante în comun".
Cu aceeaşi ocazie, la Maastricht au fost semnate două protocoale cu
mari implicaţii în domeniul social. Protocolul privind politica socială
autorizează statele membre "să recurgă la instituţiile, procedurile şi
mecanismele Tratatului pentru a lua între ele şi a aplica, în măsura în care
sunt implicate, actele şi deciziile necesare".
Protocolul este însoţit de un Acord privind politica socială care, în
art. 1, stabileşte ca principale obiective ale Uniunii "promovarea angajării,
ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, o protecţie socială adecvată,
dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel al

74
angajării ridicat şi durabil şi lupta împotriva excluderilor". Aceste obiective
trebuie să fie realizate ţinând seama de "diversitatea practicilor naţionale, cu
deosebire în domeniul relaţiilor convenţionale, ca şi de necesitatea de a
menţine competitivitatea economiei Comunităţii".
În baza acestui Acord, Consiliul va putea adopta directive cu
majoritate calificată133 în materie de parteneriat social numai dacă negocierile
dintre partenerii sociali nu conduc la rezultate unanime, directive ce vor
institui prevederi minimale referitoare la domenii ca îmbunătăţirea mediului
de lucru pentru protejarea sănătăţii şi securităţii muncii, condiţiile de muncă,
informare şi consultare, egalitatea de şanse şi tratament, integrarea
persoanelor excluse de pe piaţa muncii.
Pentru alte domenii se prevede procedura adoptării directivelor
Consiliului în unanimitate, la propunerea Comisiei, după consultarea
Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social: securitatea
socială şi protecţia socială a muncitorilor, protecţia muncitorilor în cazul
rezilierii contractului de muncă, reprezentarea şi apărarea colectivă a
intereselor muncitorilor şi angajatorilor, condiţiile de angajare a imigranţilor
extra-comunitari, contribuţiile financiare vizând crearea de locuri de muncă.
Paragraful 6 al art. 1 exclude în mod explicit de la aplicarea
Acordului următoarele domenii: remuneraţii, dreptul de asociere, dreptul la
grevă, dreptul la lock-out. De asemenea, statele pot continua să prevadă
avantaje pentru femei în scopul egalizării oportunităţilor lor de muncă.
Rolul partenerilor sociali este întărit prin art. 4 care recunoaşte
acordurile colective europene. Punerea în aplicare a acestor acorduri va putea
fi făcută:
- fie conform practicilor proprii partenerilor sociali şi statelor
membre, ceea ce nu implică în mod necesar adoptarea unor noi legi sau
decrete;
- fie, dacă partenerii sociali o doresc, printr-o iniţiativă comunitară.
Înaintea oricărei iniţiative comunitare, Comisia va consulta partenerii
sociali pentru a vedea dacă un acord contractual asupra subiectului este
posibil şi, în acest caz, îi va lăsa să angajeze negocierile necesare.
Partenerii sociali vor putea fi însărcinaţi cu punerea în aplicare a
directivelor europene prin intermediul acordurilor. Acest text, deschide, deci,
pe lângă calea legislativă, o cale contractuală pentru elaborarea de
reglementări sociale134.
Al doilea protocol adoptat la Maastricht este Protocolul privind
coeziunea economică şi socială. Reafirmând faptul că promovarea coeziunii
economice şi sociale este vitală pentru dezvoltarea integrală şi succesul

133
Introducerea acestei modalităţi de vot a suscitat numeroase discuţii controversate, fiind
văzută ca un compromis greu de acceptat. A se vedea C. Zorgbibe, Construcţia europeană.
Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998, p. 349.
134
N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 320.

75
durabil al Uniunii, Protocolul afirmă hotărârea de a se permite o mai mare
flexibilitate în acordarea de credite provenind din fondurile structurale, "cu
scopul de a se ţine seama de necesităţile specifice care nu sunt satisfăcute în
cadrul reglementării actuale a fondurilor structurale".

IV. Tratatul de la Amsterdam

Semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999,
Tratatul de la Amsterdam este considerat "un pas hotărâtor în direcţia
dezvoltării dreptului comunitar", a precizării rolului şi funcţiilor instituţiilor
europene, îndeosebi "a menirii Parlamentului European în sistemul
instituţiilor şi proceselor de integrare europeană"135.
Tratatul de la Amsterdam stabileşte o serie de orientări sociale
prioritare pe plan comunitar, în special în materie de ocupare, care devine "o
problemă de interes comun" (art. 2). Noul obiectiv este de a atinge un nivel
de ocupare ridicat fără însă a afecta competitivitatea. Pentru a se atinge acest
obiectiv, se vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare,
elementul-cheie al acestei strategii fiind constituit din liniile directoare
comune, definite după modelul celor adoptate la Consiliul european de la
Essen.
Titlul VIII privind ocuparea, care precizează aceste obiective şi
mijloacele de a le atinge, prevede totodată crearea unui Comitet de ocupare.
De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam a fost integrat în Tratatul
CE Protocolul asupra politicii sociale ce figura doar ca anexă la Tratatul de la
Maastricht, extinzându-l la toate statele membre şi reorganizând
competenţele Comunităţii în domeniul social.
Noile competenţe ale Comunităţii se structurează astfel:
a) directivele se adoptă cu majoritate calificată, în codecizie cu
Parlamentul European şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi
a Comitetului Regiunilor, în domeniile următoare:
- sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
- condiţiile de muncă;
- integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
- informarea şi consultarea lucrătorilor;
- egalitatea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa
muncii şi tratamentul în cadrul activităţii profesionale;
- lupta împotriva excluderii sociale.
b) unanimitatea este solicitată pentru domeniile următoare:
- securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
- protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;
- reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale
angajatorilor, sub rezerva paragrafului 6;
- condiţiile de angajare a resortisanţilor din ţări terţe care se află în
sejur regulat pe teritoriul Comunităţii;
135
D. Mazilu, op. cit., p. 51-52.

76
 - contribuţiile financiare care vizează promovarea angajării şi crearea
de locuri de muncă.
În principiu, politica de ocupare a forţei de muncă rămâne în
competenţa statelor, dar acţiunea normativă a UE poate fi indirectă prin
politica liberei circulaţii şi prin politica fondurilor structurale. În baza
Tratatului de la Amsterdam, statele trebuie să-şi elaboreze politici de ocupare
şi de combatere a şomajului compatibile cu marile orientări de politică
economică ale Uniunii.
Sunt excluse competenţei comunitare materiile următoare:
- salarizarea (remunerarea);
- dreptul de asociere;
- dreptul la grevă;
- dreptul de lock-out (paragraful 6).
Cele patru domenii în care este exclusă competenţa comunitară se
menţin şi în proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Explicaţia unei atât de tranşante delimitări de competenţă între UE şi statele
membre s-ar putea întemeia pe următoarele argumente136:
- fiecare stat membru are o anumită tradiţie în reglementarea acestor
probleme şi s-a considerat că este mai bine ca aceste competenţe să rămâmă
la nivel naţional;
- în aplicarea principiului subsidiarităţii, s-a considerat mai bună
varianta menţinerii competenţelor de reglementare a acestor probleme la
nivel naţional şi nu aceea a transferării acestora la nivel comunitar;
- cele patru probleme sunt extrem de complexe şi de o diversitate
deosebită de la un stat la altul şi, în consecinţă, greu de armonizat între 15
state membre şi, începând cu 1 mai 2004, între 25 de state membre;
- în toate cele patru situaţii excluse (salarizare, grevă, asociere, lock-
out), implicarea partenerilor sociali în negocierea cu Guvernul a modalităţilor
de reglementare a domeniilor respective este foarte importantă pentru
menţinerea echilibrului şi a păcii sociale, iar stabilirea unor reglementări
armonizate la nivel comunitar ar putea crea dificultăţi de ordin intern statelor
membre; în general, cerinţele şi nevoile partenerilor sociali din statele
membre privind aceste aspecte care-i interesează în mod direct sunt diferite în
raport cu tradiţiile şi cu situaţia economico-financiară a fiecărui stat;
- cele patru probleme sunt în acelaşi timp şi factori de propulsie
socială pentru fiecare stat, iar strategia în raport cu aceşti factori trebuie
realizată la acest nivel şi nu la nivel comunitar;
- în ceea ce priveşte salarizarea, stabilirea unui nivel minim comunitar
de remunerare ar fi foarte dificil având în vedere nivelurile diferite de
dezvoltare ale statelor membre şi implicaţiile în ceea ce priveşte stabilitatea
macroeconomică a statelor respective (dificultăţile sunt şi mai evidente după
intrarea celor 10 noi state în Uniune).
136
A se vecdea A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în "Revista
Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2004, p. 15.

77
 Tratatul de la Amsterdam reconfirmă rolul fundamental al
partenerilor sociali atât la nivel naţional, pentru că statele le pot încredinţa
punerea în aplicare a directivelor (art. 137 paragraful 4), cât şi la nivel
comunitar, luând în considerare obligaţia Comisiei de a promova consultarea
partenerilor sociali.
Tratatul de la Amsterdam a pus egalitatea între bărbaţi şi femei printre
obiectivele Uniunii, prevăzând în mod explicit că, în toate acţiunile sale,
trebuie să urmărească eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii.
Fostul articol 119 se limita la problemele privind egalitatea de
remunerare între cele două sexe pentru aceeaşi muncă depusă. Noul articol
141 al Tratatului CE implică o întărire a egalităţii de tratament între bărbaţi şi
femei şi a egalităţii de şanse. În plus, noua dispoziţie permite Consiliului să
adopte, după consultarea Comitetului Economic şi Social, şi urmând
procedura codeciziei, măsuri pozitive vizând aplicarea acestui principiu.

V. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a modificat unele
dispoziţii din Titlul XI ("Politica socială, educaţia, formarea profesională şi
tineret"), partea a III-a a Tratatului CE.
Astfel, conform paragrafului 1 al art. 137 restructurat, care stabileşte
competenţele Comunităţii în domeniul politicii sociale, aceasta susţine şi
completează acţiunea statelor membre în următoarele domenii:
a) ameliorarea mediului de muncă în vederea protejării sănătăţii şi
securităţii lucrătorilor;
b) condiţiile de muncă;
c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
d) protecţia lucrătorilor în cazul desfacerii contractului de muncă;
e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale
angajatorilor, inclusiv cogestiunea;
g) condiţiile de acces la muncă a cetăţenilor statelor terţe care se află
în mod legal pe teritoriul Comunităţii;
h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa muncii
şi a tratamentului aplicat în muncă;
j) lupta împotriva marginalizării sociale;
k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.
În urma semnării Tratatului de la Nisa137 (26 februarie 2001), statele
membre au căzut de acord asupra componenţei Comisiei Europene, asupra
unei noi ponderi a vocilor în sânul Consiliului şi asupra unei extinderi a
votului ca majoritate calificată în Consiliu. Noul Parlament European, ales în iunie 2004, este
compus din 732 membri, iar noua Comisie, care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, are 25 membri. De
asemenea, Tratatul de la Nisa a reorganizat sistemul jurisdicţional.
137 Intrat în vigoare la 1 februarie 2004
.

78
Schimbările instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa138 s-au aplicat
începând cu vara anului 2004.
Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate"
urmăresc crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu
toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse.
Având în vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni,
odată cu extinderea U.E, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea
integrării diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele
dintre statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau
modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice
de o mai mare integrare139. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu
două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce
priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen140.
În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi
transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea
statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie
de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă
previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din
necesitatea de a nu periclita procesul integrării141.

VI. Tratatul privind Constituţia Europeană

Tratatul privind Constituţia Europeană, semnat la Roma la 29
octombrie 2004, de către şefii de state şi de guverne ale celor 25 de ţări
membre ale UE, uneşte într-un singur text fundamental prevederile tratatelor
comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de
referinţă în noua ordine mondială.
Textul tratatului cuprinde patru părţi:
- partea I - Definirea valorilor europene şi a obiectivelor Uniunii
Europene;
- partea a II-a - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
- partea a III-a - Politicile comunitare şi funcţionarea Uniunii Europene;
- partea a IV-a - Dispoziţii generale şi finale.
Constituţia prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetăţenilor şi a
statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă
valorile sale şi care se angajează să le promoveze. Conferirea atributului de tratat
constituţional exercită un puternic impact, asigurând asocierea cu o lege
fundamentală pentru o ordine juridică bine conturată.
Tratatul Constituţional a inclus, în partea a II-a, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii, ceea ce va avea ca efect obligaţia statelor membre a a

138 A se vedea www.europa.eu.int

.
139 A se vedea, în acest sens, D. Dinan,
op. cit., p. 137-139.
140 A se vedea şi A.M. El-Agraa,
op. cit., p. 558-559.
141
C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului de suveranitate,
în "Revista de studii socio-umane", nr. 4-5/2004, p. 114.

79
respecta aceste drepturi care, prin ratificarea tratatului, vor avea un caracter
imperativ. Printre aceste drepturi se numără şi unele care intră în sfera politicii
sociale comunitare:
- interzicerea muncii forţate (art. II-65);
- dreptul de asociere sindicală (art. II-72);
- dreptul de acces la formare profesională (art. II-75);
- libertatea antrepenorială (art. II-76);
- dreptul la informare şi consultare al lucrătorilor (art. II-87);
- dreptul la negocieri şi acţiuni colective, inclusiv la grevă (art. II-88);
- dreptul de acces la serviciile de plasament gratuit (art. II-89);
- dreptul la protecţie în caz de concediere nejustificată (art. II-90);
- dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile (art. II-91);
- interdicţia muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă (art. II-92);
- concilierea vieţii familiale cu cea profesională (art. II-93);
- dreptul la securitate socială şi la ajutor social (art. II-94);
- libertatea de circulaţie şi de stabilire (art. II-105).
Tratatul Constituţional stabileşte, în art. I-12, categoriile de competenţe,
precizând că statele membre "îşi coordonează politicile economice şi ale locurilor
de muncă conform modalităţilor prevăzute în partea a III-a, pentru a căror definire
Uniunea dispune de o competenţă". UE asigură coordonarea politicilor locurilor
de muncă ale statelor membre, îndeosebi prin definirea liniilor directoare ale
acestor politici142.
Conform art. III-209, Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile
sociale fundamentale, au ca obiectiv promovarea ocupării forţei de muncă,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, favorizând o evoluţie egală, o
protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să
permită un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă şi combaterea
excluderilor. În vederea realizării acestor obiective, Uniunea susţine şi
completează acţiunea statelor membre în domeniile următoare:
a) îmbunătăţirea, în special a mediului de muncă, pentru a proteja
sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
b) condiţiile de muncă;
c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
d) protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă;
e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi
patronatului, inclusiv cogestionarea;
g) condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe care îşi au
reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii;
h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa muncii şi
tratamentul la locul de muncă;
j) combaterea excluderii sociale;
142
Art. I-15 paragraful 2 din Tratatul Constituţional.

80
 k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.
Se poate observa că toate aceste domenii prevăzute de art. III-210, în care
UE susţine şi completează acţiunea statelor membre, se întâlnesc şi în art. 137
paragraful 1 din Tratatul CE.
Tratatul constituţional menţine în afara competenţei Uniunii salarizarea,
dreptul de asociere, dreptul la grevă şi lock-out-ul.
În vederea realizării obiectivelor în materie de politică socială, Comisia
încurajează cooperarea între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunii lor,
îndeosebi cu privire la: locurile de muncă; dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
formarea şi perfecţionarea profesională; securitatea socială; protecţia contra
accidentelor şi bolilor profesionale; igiena muncii; dreptul sindical şi negocierile
colective între angajatori şi lucrători143.
Dispoziţiile Tratatului privind Constituţia Europeană referitoare la
politica socială sunt în general aceleaşi cu dispoziţiile în prezent aflate în
vigoare ale Tratatului CE. De asemenea, sunt menţinute şi celelalte dispoziţii
din Tratatul CE care în prezent constituie fundamentul juridic al intervenţiei
Uniunii în materia politicii sociale, inclusiv clauza de flexibilitate, expres
denumită astfel în art. I-18144.

143
Art. III-213 din Tratatul Constituţional.
144
Clauza de flexibilitate permite adaptarea competenţelor Uniunii la situaţiile neprevăzute
ce pot apărea ca urmare a evoluţiilor pe care aceasta le poate înregistra.

81
 Secţiunea II
DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN DOMENIUL
POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

I. Actul Unic European

Actul Unic European (1986) a introdus câteva schimbări în politica
socială. Afirmând importanţa drepturilor fundamentale civile, politice şi
sociale ale cetăţenilor, Actul Unic European a întărit baza morală a
Comunităţii Europene, suplinind insuficienţele Tratatului de la Roma145.
Prioritatea liberei circulaţii în dezvoltarea pieţei interne a constituit de
asemenea un principiu de referinţă146.
Art. 118 A a convenit că trebuie să se acorde o atenţie specială pentru
introducerea unor standarde mai înalte privind sănătatea şi securitatea în
muncă, pentru armonizarea standardelor şi menţinerea celor mai înalte
standarde existente. Astfel, standarde minime urmau să fie introduse prin
intermediul directivelor.
Prin art. 118 B, Comisia a devenit responsabilă pentru încurajarea
dialogului între management şi forţa de muncă la nivelul CE, care ar putea
duce, în timp, la încheierea unor acorduri între cele două componente ale
industriei.
De asemenea, Actul Unic European a introdus (prin art. 118 A) votul
cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri pentru adoptarea directivelor
privind sănătatea şi securitatea în muncă, vot care a fost primit cu anumite
rezerve. Directivele referitoare la politica socială erau anterior adoptate cu
unanimitate în Consiliu, ceea ce reprezentase cel mai mare obstacol pentru
dezvoltarea politicii sociale a Comunităţii147.
Art. 23 al AUE a introdus noţiunea de coeziune economică şi socială,
prin care angaja Comunitatea "să reducă disparităţile între diferite regiuni şi
înapoierile ţărilor mai puţin dezvoltate" şi obliga Consiliul să reformeze
fondurile structurale în termen de un an de la implementarea Actului Unic
European.

II. Acordul de la Schengen

Unul dintre obiectivele majore ale pieţei unice europene era abolirea
frontierelor interne cu scopul de a asigura libertatea completă de circulaţie a
persoanelor între şi în interiorul statelor membre.
Odată cu adoptarea Actului Unic European, care prevedea crearea
unui "spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie (...) a persoanelor să
fie asigurată", accentul fusese deja pus pe necesitatea suprimării

145
A se vedea C. Zorgbibe, op. cit., p. 310-311.
146
C. Avram, Construcţia europeană. Evoluţie, instituţii, programe, Editura Universitaria,
Craiova, 2003, p. 83.
147
D. Dinan, op. cit., p. 425.

82
formalităţilor la care sunt supuşi călătorii la trecerea frontierelor, dar se
impunea luarea unor măsuri de punere în aplicare. Comisia a susţinut că era
vorba despre o competenţă comunitară, dar statele membre au respins
competenţa Comunităţii în favoarea unei simple cooperări
interguvernamentale148.
Acordul Schengen a fost negociat în iunie 1985 la Schengen, un
orăşel din Luxemburg, între Belgia, Republica Federală Germania, Franţa,
Luxemburg şi Olanda, vizând desfiinţarea controalelor de frontieră existente
între cele cinci state semnatare.
Printre principalele prevederi ale acestui acord s-au numărat149:
- facilitarea călătoriilor peste frontiere prin suprimarea controalelor
sistematice la frontierele interne ale Spaţiului Schengen, pentru resortisanţii
statelor semnatare, ai statelor membre ale Uniunii şi ai unor anumite state
terţe;
- întărirea controalelor la frontierele externe ale Spaţiului Schengen
pentru resortisanţii statelor terţe, prin stabilirea unei liste de ţări ai căror
resortisanţi trebuie să deţină viză şi prin inplementarea unei vize unice
valabile în toate ţările Spaţiului Schengen;
- menţinerea competenţei naţionale în privinţa sejurului de lungă
durată şi a dreptului de azil;
- o cooperare în domeniul poliţienesc şi judiciar, în sensul că poliţiile
şi instanţele administrative şi judiciare ale statelor membre ale Acordului îşi
acordă asistenţă pentru prevenirea infracţiunilor şi prinderea infractorilor;
statele membre îşi coordonează politicile de luptă împotriva traficului de
stupefiante, traficului de arme, terorismului, fraudelor fiscale, imigrării
ilegale.
Convenţia-cadru a fost semnată la 14 iunie 1985. O nouă convenţie de
punere în aplicare a fost semnată la 19 iunie 1990 şi a intrat în vigoare la 26
martie 1995.
Deşi Spaţiul Schengen era alcătuit din state care aparţineau deja UE,
Convenţia Schengen nu a fost iniţial un act comunitar. Statele semnatare ale
Convenţiei Schengen au adus "cooperarea consolidată" privind abolirea
frontierelor interne în cadrul juridic şi instituţional al UE. Astfel, Consiliul
UE s-a substituit Comitetului executiv creat de Acordul Schengen. La 1 mai
1999, Consiliul a fixat modalităţile de integrare a Secretariatului de la
Schengen Secretariatului general al Consiliului.
Treisprezece state membre ale UE (cu excepţia Marii Britanii şi
Irlandei) au devenit părţi ale Acordului Schengen150.

148
Marianne Dony, op. cit., p. 196-197.
149
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 50-52.
150
În ceea ce priveşte Danemarca, Finlanda, Suedia, Islanda şi Norvegia, punerea în aplicare
a acordului Schengen n-a devenit efectivă decât la 25 martie 2001, în baza unei decizii a
Consiliului din 1 decembrie 2000.

83
 Problema cea mai dificilă pentru a permite integrarea Spaţiului
Schengen a fost aceea de a selecta, dintre dispoziţiile şi măsurile luate de
statele semnatare, pe acelea care constituiau un veritabil aquis comunitar.
Astfel, Comisia a făcut trei propuneri în scopul completării libertăţii de
circulaţie în UE151. Prima propunere a vizat abolirea controalelor şi
formalităţilor la frontierele interne, precum şi în aeroporturile şi în porturile
pieţei unice. A doua propunere a Comisiei privea coordonarea legislaţiilor
statelor membre în scopul de a da cetăţenilor statelor terţe, aflaţi legal pe
teritoriul unui stat membru, dreptul de a călători în orice alt stat membru. În
sfârşit, a treia propunere urmărea să îndepărteze din legislaţiile naţionale
existente orice prevedere privind obligativitatea de a prezenta documentele de
identitate la trecerea frontierelor interne.
Toate aceste propuneri, subiecte ale unor discuţii controversate şi ale
unor proceduri interminabile de luare a deciziilor, au fost integrate fie în
Titlul IV al Tratatului CE, fie în Titlul VI al Tratatului UE, de aceea Acordul
Schengen poate fi privit ca parte a dreptului comunitar152.

IV. Carta privind drepturile sociale fundamentale ale

muncitorilor
Ideea de bază a Cartei adoptate la 9 decembrie 1989 a fost aceea a
formulării unui minim intangibil de drepturi sociale.
În preambulul declaraţiei, făcându-se trimitere la art. 117 al Tratatului
CEE, se reaminteşte necesitatea promovării unor condiţii superioare de
muncă şi viaţă ale muncitorilor, astfel încât să fie posibilă armonizarea lor, cu
menţinerea progreselor obţinute.
De asemenea, se arată că realizarea pieţei interne trebuie să favorizeze
apropierea condiţiilor de viaţă şi de muncă, ca şi coeziunea economică şi
socială în cadrul CE. Se urmăreşte, în acelaşi timp, să se asigure, la niveluri
adecvate, dezvoltarea drepturilor sociale ale muncitorilor din cadrul
Comunităţii.
Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor UE, în
special cele ale muncitorilor, atât salariaţi, cât şi independenţi. În fapt, se
confirmă drepturi deja înscrise fie în Tratat, fie în Carta socială europeană
sau în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii:
- dreptul la libera circulaţie (art. 1-3) - permite cetăţenilor CE să se
stabilească şi să exerseze orice profesie în toate statele membre în aceleaşi
condiţii care se aplică cetăţenilor ţării de primire;
- dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6) - reprezintă dreptul
oricărui cetăţean al UE la libera alegere a unei ocupaţii şi angajări, precum şi
la o justă remunerare;

151
D. Dinan, op. cit., p. 413-414.
152
T. Kennedy, Learning European Law, Sweet&Maxwell Limited, London, 1998, p. 91.

84
 - dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă (art. 7-9) -
vizează apropierea, la niveluri cât mai ridicate, a condiţiilor de viaţă şi de
muncă pe care le au cetăţenii diferitelor state membre;
- dreptul la protecţie socială (art. 10) - asigură o protecţie socială
adecvată pentru toţi cetăţenii UE, indiferent de statutul lor, prin garantarea
unui venit minim pentru muncitori, precum şi a unei asistenţe sociale
adecvate pentru persoanele ieşite de pe piaţa muncii sau pentru cele care nu
dispun de mijloace de subzistenţă suficiente;
- dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă (art. 11-14) -
prin care se recunoaşte fiecărui muncitor şi angajator din interiorul
Comunităţii dreptul de a se afilia la organizaţii profesionale. De asemenea, se
recunoaşte libertatea de a negocia, de a se încheia convenţii colective între
partenerii sociali, ca şi de a recurge, în cazul conflictelor de interese, la
acţiuni colective cum este, de exemplu, greva;
- dreptul la pregătire profesională (art. 15) - implică instituirea de
concedii de pregătire pentru a permite cetăţenilor să se recicleze sau să se
perfecţioneze, beneficiind de instituţiile de pregătire continuă şi permanentă
pe care puterile publice, întreprinderile şi partenerii sociali sunt invitaţi să le
instituie;
- dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei (art. 16) -
presupune asigurarea egalităţii între bărbaţi şi femei nu numai în privinţa
salariilor, ci şi în ceea ce priveşte accesul la profesie, la protecţie socială,
educaţie, formare şi evoluţie profesională;
- dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-18) -
presupune dreptul muncitorilor, în special al celor care sunt angajaţi în
întreprinderi cu filiale în mai multe state membre, de a fi informaţi şi chiar
consultaţi cu ocazia evenimentelor importante care privesc soarta
întreprinderii şi care au implicaţii asupra condiţiilor de muncă sau asupra
menţinerii nivelului de angajare;
- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă (art. 19)
- reprezintă dreptul oricărui muncitor de a beneficia de condiţii satisfăcătoare
de sănătate şi securitate în muncă;
- dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23) - prin care
se recunoaşte tinerilor angajaţi153 dreptul de a primi o remuneraţie echitabilă,
de a beneficia de o legislaţie care să ţină seama de specificul muncii lor şi,
totodată, de a urma, la sfârşitul perioadei obligatorii de şcolaritate, o pregătire
profesională suficientă;
- dreptul persoanelor în vârstă de a primi o pensie care să le asigure
un nivel de viaţă decent, precum şi dreptul celor care au vârsta pensionării,
dar nu întrunesc condiţiile necesare acordării unei pensii, de a beneficia de un
venit minim, de protecţie socială, ca şi de asistenţă medicală (art. 24-25);

153
Vârsta minimă de angajare în muncă este fixată la 15 ani.

85
 - dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de măsuri specifice
de protecţie, în special în domeniul formării, integrării şi readaptării
profesionale şi sociale (art. 26).
Potrivit opiniilor unor autori, în UE, alături de problemele economice
comune, se prefigurează tot mai multe probleme sociale comune, a căror
soluţionare cere coordonare şi acţiuni comune154. Astfel, "deşi Carta socială
nu poate promova elemente complet noi, ci reia într-o formă sistematizată
elemente incluse în documentele actuale, ea a fost considerată ca o afirmare a
voinţei de a căuta activ dezvoltarea spaţiului social european"155.
Încă de la început, Carta a fost controversată, fiind considerată "o
simplă declaraţie de intenţie", ba chiar "un regres" în comparaţie cu Carta
Socială Europeană a Consiliului European. Criticile cele mai aspre au venit
din partea celor care se opun limitării suveranităţii naţionale a statelor
membre UE prin declanşarea unui proces de reglementare supranaţională a
politicilor sociale.
Fără a avea valoarea jurididică a unui regulament şi nici măcar a unei
directive, totuşi ea reflectă din plin aplicarea principiului subsidiarităţii, căci
politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.

V. Carta Albă " Politica socială europeană, o cale de urmat

pentru Uniune"
Adoptată în 1994, Cartea Albă încearcă să stabilească principalele
linii de acţiune la nivel comunitar, vizând consolidarea şi dezvoltarea
realizărilor dobândite în materia dreptului muncii, sănătăţii şi securităţii,
liberei circulaţii şi egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi.
Documentul cuprinde o serie de domenii propuse pentru acţiune
legislativă la nivel comunitar (dintre care unele s-au concretizat ulterior în
regulamente şi directive), cum ar fi:
- protecţia contra licenţierilor individuale;
- protecţia vieţii private a lucrătorilor, privind în special tratamentul,
inclusiv colectarea şi divulgarea datelor personale;
- egalitatea de tratament în cazul muncii cu timp parţial şi al
contractelor de muncă cu durată determinată;
- interzicerea oricărei discriminări faţă de lucrătorii care-şi promovează
drepturile lor sau refuză să execute sarcini ilicite;
- dreptul de a fi remuneraţi în zilele de sărbătoare sau în caz de
maladie;
- dreptul lucrătorului de a fi ascultat în privinţa problemelor interne ale
întreprinderii care-l privesc în mod direct.
Prin acest document, Comisia şi-a propus, în vederea eliminării
ultimelor obstacole juridice în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor,
154
A se vedea Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 361.
155
Elena Zamfir, C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura
Alternative, Bucureşti, 1995, p. 399.

86
să acţioneze în favoarea adoptării de măsuri adecvate pentru regruparea
familială, egalitatea de tratament şi întărirea dreptului la rezidenţă pentru
lucrătorii ce ocupă un loc de muncă atipic.

VI. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Adoptată la Nisa la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor
fundamentale a UE întăreşte protecţia drepturilor fundamentale în lumina
evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi
tehnologice.
O serie de articole ale Cartei privesc drepturile fundamentale ale
cetăţenilor legate de regimul raporturilor de muncă. Art. 5 interzice sclavia şi
munca forţată, iar art. 23 impune principiul egalităţii între bărbaţi şi femei,
inclusiv în domeniul angajării, al muncii şi al remunerării.
Capitolul IV enumeră o serie de drepturi fundamentale în domeniul
muncii, cum sunt:
- dreptul la informare şi la consultare al lucrătorilor în cadrul
întreprinderii (art. 27);
- dreptul la negociere şi la acţiuni colective (art. 28);
- dreptul la acces gratuit la serviciile de plasament (art. 29);
- protecţia în cazul concedierii nejustificate (art. 30);
- condiţii de muncă juste şi echitabile (art. 31);
- interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă (art. 32);
- securitatea socială şi ajutorul social (art. 34).
Carta are un caracter mai degrabă declarativ, ea reafirmând drepturi
care rezultă în mod special din tradiţiile constituţionale şi obligaţiile
internaţionale comune statelor membre, din tratatele comunitare, din
Convenţia europeană a drepturilor omului, din cele două Carte sociale
adoptate de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi de jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene şi a Curţii europene a drepturilor
omului. Ea stabileşte doar standardele comunitare în domeniul drepturilor
omului la un nivel cel puţin egal cu cel al Consiliului Europei. Ca atare, ea nu
instituie un mecanism de control şi nici sancţiuni pentru nerespectarea
prevederilor sale156.

156
Ibidem.

87
 CAPITOLUL V
DREPTUL SOCIAL COMUNITAR

Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
COMUNITAR

I. Definiţie şi clasificare
Dreptul comunitar reprezintă "ansamblul regulilor juridice conţinute
în tratate sau elaborate de instituţii şi care au ca obiect Comunităţile şi
competenţele atribuite acestora"157.
După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două
categorii:
- norme de drept substanţial, de fond, din diferite domenii, care
formează dreptul material comunitar ce se prezintă sub forma unui ansamblu
de mai multe ramuri de drept (drept social comunitar, drept vamal comunitar,
drept bancar comunitar, drept comunitar al afacerilor etc.);
- norme care reglementează constituirea Comunităţilor, organizarea,
funcţionarea şi controlul lor şi care formează dreptul instituţional comunitar.
Acesta reprezintă un drept comunitar general în raport cu disciplinele de
specialitate care conţin norme materiale din diverse materii.
Dreptul comunitar se mai poate clasifica în:
- drept comunitar originar, care este creaţia statelor membre,
materializată în cele trei tratate de constituire a Comunităţilor, inclusiv
anexele şi protocoalele întocmite ulterior;
- drept comunitar derivat - este dreptul creat de instituţiile Uniunii în
baza competenţelor de care acestea dispun. Este un drept derivat deoarece
este elaborat în aplicarea şi pentru aplicarea tratatelor.

II. Izvoarele dreptului comunitar

Izvoarele dreptului comunitar se împart în:
A. Izvoarele dreptului comunitar originar - sunt reprezentate de
Tratatul de la Paris - 1951, Tratatele de la Roma - 1957, Tratatul de la
Maastricht - 1992, Tratatul de la Amsterdam - 1997, alte tratate şi acorduri de
modificare sau adaptare a tratatelor constitutive, protocoale, convenţii,
documente şi tabele anexe pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având
aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţesc şi le
completează.

B. Izvoarele dreptului comunitar derivat - în ordinea caracterului

lor general şi obligatoriu, se împart în:
157
Bianca Predescu, Drept instituţional comunitar, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p.
78.

88
 a) Regulamente - sunt cele mai importante acte juridice ale UE,
adoptate, de regulă, de Consiliu, uneori şi de Comisie. Ele sunt acte
normative cu caracter obligatoriu care cuprind norme generale şi abstracte, ce
se aplică în statele membre fără nici o distincţie sau deosebire şi fără să fie
necesară transpunerea lor, în prealabil, în dreptul intern.
Regulamentele sunt adevărate legi comunitare, au aceeaşi forţă
juridică ca şi legile naţionale, fiind obligatorii nu numai pentru statele
membre, ci şi pentru cetăţenii acestora, pentru instituţiile, întreprinderile din
cadrul fiecărui stat comunitar.
b) Directive - sunt acte obligatorii care produc efecte numai ca urmare
a încorporării lor în legislaţia internă. Ele obligă statele să se conformeze
unor obiective, dar acestea au libertatea să aleagă mijloacele care să asigure
realizarea acestor obiective.
Directivele nu au caracter general, de aceea trebuie aduse la
cunoştinţa statelor cărora le sunt adresate prin notificare de către organul care
a emis actul respectiv.
Ele nu au aplicabilitate directă deoarece rezultatul prevăzut va fi
obţinut numai în urma adoptării de către statul membru a unui act normativ
intern care va conţine formele şi mijloacele de aplicare. Numai actele
naţionale adoptate în scopul atingerii obiectivelor prevăzute în directive au
aplicabilitate directă asupra subiectelor de drept.
c) Decizii - sunt acte obligatorii şi direct aplicabile, la fel ca
regulamentele. Ele au însă un caracter individual, aplicându-se numai
subiectului avut în vedere. Deciziile se pot adresa particularilor, persoane
fizice sau juridice, unor instituţii sau unui stat membru, obligându-i să facă
sau să nu facă ceva, conferindu-le drepturi sau impunându-le obligaţii.
Atunci când priveşte un stat membru, decizia va primi aplicare doar
după ce statul respectiv va adopta norme de drept intern prin care va pune în
aplicare decizia respectivă.
Fiind un act cu caracter individual, decizia trebuie notificată. Lipsa
notificării atrage inopozabilitatea actului faţă de subiectul avut în vedere, nu
şi nevalabilitatea deciziei.
Decizia poate fi retrasă sau abrogată de către organul emitent.
d) Recomandări - sunt acte cu caracter consultativ, prin care Consiliul
sau Comisia invită statele membre să armonizeze legislaţia lor în diferite
domenii.
Nu reprezintă un veritabil izvor de drept, având valoarea unor
mijloace de orientare a comportamentului statelor şi a legislaţiilor naţionale.
e) Avize - au forţa juridică cea mai scăzută în ierarhia actelor
comunitare; ele nu leagă cu nimic statele cărora li se adresează.

89
 Atât cu privire la recomandări, cât şi la avize, se afirmă că importanţa
lor este numai politică şi morală158, iar Curtea de Justiţie le-a calificat drept
izvoare indirecte de apropiere a legislaţiilor naţionale.

III. Procedura elaborării şi adoptării normelor comunitare

Procedura de elaborare şi adoptare a normelor comunitare este
declanşată de Comisie, care este principalul organ cu iniţiativă legislativă.
Comisia elaborează propunerea asupra măsurii comunitare avute în
vedere. Conţinutul şi forma acestei măsuri, aprobată de membrii Comisiei cu
majoritate simplă, este înaintată Consiliului, ca principal organ legislativ.
Urmează apoi consultarea, ca regulă, a Parlamentului European, precum şi a
altor instituţii comunitare (de exemplu, Comitetul Economic şi Social), care
acordă avizele lor.
În cadrul Consiliului, propunerea legislativă este analizată de către
grupurile de lucru specializate, apoi de Comitetul de reprezentanţi permanenţi
ai statelor membre (COREPER). Urmează decizia Consiliului care încheie
procedura normativă.
În afară de această procedură utilizată în mod curent, prin Actul Unic
European (1986) a fost introdusă "procedura de cooperare instituţională", în
care un rol major revine, pe lângă Consiliu, Parlamentului European.

IV. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional

Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional sunt extrem de
complexe, constatându-se nu numai evoluţii pozitive, ci şi unele dificultăţi de
asimilare a normelor comunitare şi de aplicare a lor în sistemele juridice
naţionale159.
Dreptul comunitar şi dreptul naţional se pot afla în două categorii de
raporturi: raporturi de cooperare sau raporturi de conflict.

A. Raporturi de cooperare
Principala trăsătură caracteristică a raporturilor dintre dreptul
comunitar şi dreptul naţional a constituit-o şi o constituie cooperarea,
pornindu-se de la cerinţa imperioasă ca cele două componente ale sitemului
juridic din UE "să se completeze în efortul comun de promovare a
obiectivelor generale comunitare"160.
Conform dispoziţiilor Tratatelor constitutive ale Comunităţilor, ale
Tratatului de la Maastricht şi ale Tratatului de la Amsterdam, "normele
comunitare trebuie transpuse în practică şi făcute operaţionale", ceea ce este

158
N. Voiculescu, Drept şi Instituţii Sociale Internaţionale, Editura Pan-Publishing House,
Bucureşti, 1997, p. 125.
159
D. Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 88.
160
Convenite prin acordul de voinţă al statelor membre, ceea ce implică măsuri juridice
corespunzătoare atât la nivelul UE, cât şi la nivelul ţărilor membre.

90
de neconceput fără " o cooperare continuă între instituţiile europene şi
instituţiile naţionale".
Între dreptul comunitar şi dreptul naţional există o relaţie de
interdependenţă, care se reflectă şi în "valorificarea la nivel comunitar a unor
prevederi ale dreptului naţional", ceea ce demonstrează că dreptul naţional
"poate constitui izvor al dreptului comunitar, prin referiri fie exprese, fie
implicite"161. Referirile exprese sunt consemnate chiar în actele constitutive
ale Comunităţilor Europene162, iar referirile implicite se regăsesc în soluţiile
pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene163.

B. Raporturi de conflict
Ca urmare a diferenţelor existente între normele naţionale stipulate cu
mult timp înainte şi normele comunitare vizând interesele generale ale
statelor membre, între cele două componente ale ordinii juridice comunitare
se pot înregistra şi momente sau evoluţii conflictuale164.
Conflictul dintre norma juridică comunitară şi norma juridică
naţională apare, cel mai frecvent, în acele situaţii în care norma juridică
comunitară stipulează drepturi sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii
UE. S-a constatat astfel că, în unele state membre, normele comunitare care
stipulau asemenea drepturi şi obligaţii au intrat în conflict cu normele
naţionale, având un conţinut diferit.
Constatând conflictul dintre cele două categorii de norme,
Comunităţile Europene au convenit asupra principiului aplicabilităţii directe a
dreptului comunitar, în baza căruia este promovată concepţia priorităţii
dreptului comunitar în conflictul cu norma naţională.
Complexele raporturi dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, în
special raporturile de conflict, sunt guvernate de două principii fundamentale:
1. Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar - acesta nu
este prevăzut în mod expres în dreptul comunitar, însă Curtea de Justiţie a
decis că dispoziţiile celor trei tratate pot fi direct aplicabile cetăţenilor statelor
membre atunci când ele sunt formulate fără rezerve, mai precis atunci când
ele nu necesită, pentru executarea lor, adoptarea altor acte ale statelor
membre.
Conform acestui principiu, unele prevederi legale comunitare sunt
direct aplicabile, ceea ce înseamnă că, în vederea aplicării, nu mai este nevoie
de o legislaţie naţională suplimentară sau de completare. Revine însă Curţii
de Justiţie obligaţia de a califica în mod expres un text ca fiind direct
aplicabil.

161
O. Manolache, Drept comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p. 28-30.
162
Art. 58 din Tratatul CEE.
163
Curtea de Justiţie a recurs la "norme stipulate în sistemele juridice naţionale", în măsură să
cârmuiască acţiunile în procesele vizând protecţia drepturilor cetăţenilor în baza Dreptului
comunitar.
164
D. Mazilu, op. cit., p. 90.

91
 Principiul aplicabilităţii directe presupune consecinţe atât în ceea ce
priveşte statele şi autorităţile naţionale, inclusiv tribunalele, cât şi în privinţa
persoanelor.
Sub primul aspect, aplicabilitatea directă a prevederilor comunitare
înseamnă că statele vor fi lipsite de posibilitatea de intervenţie relativ la
dispoziţiile respective.
În ceea ce priveşte persoanele, calitatea de subiecte ale dreptului
comunitar implică faptul că, independent de legislaţia statelor membre,
dreptul comunitar nu numai că impune obligaţii persoanelor, dar este destinat
să le confere şi drepturi.
Prin urmare, persoanele pot întotdeauna să invoce prevederile
dreptului comunitar (în speţă, directivele) în faţa tribunalului naţional contra
autorităţilor statului, în virtutea unui efect direct vertical, în măsura în care
statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus incorect în
aplicare, cât timp dispoziţiile în cauză sunt suficient de precise şi
necondiţionate şi nu este necesară o măsură naţională de care să depindă
luarea în considerare a acestor dispoziţii165.
2. Principiul supremaţiei dreptului comunitar - acţionează în caz de
conflict între dreptul comunitar şi dreptul naţional, caz în care primul deţine
supremaţia, deci dreptul comunitar este aplicabil, şi nu dreptul naţional.
În virtutea acestui principiu, regulile de drept comunitar vor face
inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare sau viitoare, în măsura în
care ar fi contrare, aceasta, desigur, numai dacă este vorba de raporturi
juridice în sfera comunitară, ceea ce nu ar împiedica aplicarea acelor reguli în
alte raporturi ce nu se circumscriu acestei sfere şi în legătură cu care
atributele suverane ale statului vor continua să se manifeste166.

V. Armonizarea legislaţiei
În lumina consideraţiilor privind raporturile existente între dreptul
comunitar şi dreptul naţional, devine evident faptul că asperităţile şi
conflictele dintre acestea nu pot fi eliminate decât prin armonizarea
legislaţiei.
Armonizarea legislaţiei este un proces de durată, care implică, pe de o
parte, modificarea unor reglementări existente în statele membre şi, pe de altă
parte, adoptarea unor noi acte normative la nivel naţional, în conformitate cu
dispoziţiile tratatelor Comunităţilor Europene.
Cu toate eforturile desfăşurate în direcţia unificării normelor juridice
comunitare şi armonizării legislaţiilor naţionale, la nivel naţional se menţin,
în mod firesc, reglementări specifice care sunt determinate de particularităţile
locale şi de tradiţii.
Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate"
urmăresc crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu
165
O. Manolache, op. cit., 1995, p. 45.
166
Ibidem.

92
toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse.
Având în vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni,
odată cu extinderea UE, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea
integrării diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele
dintre statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau
modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice
de o mai mare integrare167. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu
două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce
priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen168.
În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi
transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea
statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie
de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă
previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din
necesitatea de a nu periclita procesul integrării.
Pentru a sigura reuşita complexului proces de armonizare a legislaţiei,
UE a furnizat şi furnizează asistenţă tehnică pentru înfăptuirea obiectivelor
urmărite, prin prezentarea ultimelor date şi informaţii cu privire la
reglementările juridice comunitare, precum şi prin organizarea unor
schimburi de experţi şi instruirea persoanelor implicate în domeniile supuse
armonizării.

167 A se vedea, în acest sens, D. Dinan,

op. cit., p. 137-139.
168 A se vedea şi A.M. El-Agraa,
op. cit., p. 558-559.

93
 Secţiunea II
DREPTUL SOCIAL COMUNITAR

I. Dreptul social comunitar -parte componentă a dreptului social

european
Dreptul social comunitar este parte componentă a dreptului social
european care, la rândul său, face parte din dreptul internaţional al muncii.
Dreptul social european se întemeiază pe numeroase acorduri
multilaterale. Unele dintre acestea sunt acorduri de tip clasic: ele
reglementează un obiect particular, fără ca statele să-şi cedeze o parte din
suveranitate. Altele prezintă particularitatea că antrenează, din partea statelor
semnatare, o "renunţare parţială la suveranitate"169, un transfer de suveranitate
sau o limitare a suveranităţii lor. Este vorba de tratatele constitutive ale UE şi
de alte documente comunitare, cum ar fi, spre exemplu, Actul Unic
European.
Formulele utilizate în literatura de specialitate, precum şi în
constituţiile statelor membre UE pentru a descrie procesul de reconfigurare a
conţinutului suveranităţii în contextul integrării europene sunt diverse. Cum o
trăsătură esenţială a suveranităţii este inalienabilitatea170, nu poate fi vorba de
un "partaj" al suveranităţii sau de înstrăinarea unor părţi (atribute) ale
acesteia, ci numai de delegarea competenţelor de exercitare a unor atribuţii ce
ţin de suveranitatea statelor membre sau de exercitarea lor în comun cu
instituţiile Uniunii Europene171. În condiţiile în care statele membre UE
înţeleg să exercite în comun anumite competenţe nu se poate vorbi de nici o
împărţire a suveranităţii naţionale cu celelalte state şi nici de înzestrarea
structurilor europene cu suveranitate proprie (aşa-zisa "suveranitate
europeană"172). Statele membre îşi păstrează suveranitatea naţională, în alte
limite decât înainte de a adera la UE, putându-se vorbi de o relativizare şi nu
de o partajare a acesteia173.
Dreptul social european este alcătuit din:
- dreptul social european de origine non-comunitară;
- dreptul social comunitar.
Bazele dreptului social european au fost puse prin crearea, în anul
1919, a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Apartenenţa la această
organizaţie a tuturor statelor membre ale Comunităţii, ratificarea a numeroase
convenţii adoptate în cadrul OIM, bilanţul pozitiv al activităţii acestei
organizaţii sunt elemente care au făcut ca, prin dezvoltarea dreptului social
169
N. Catala, R. Bonnet, Droit social européen, Éditions Litec, Paris, 1991, p. 6.
170 Atât teoria suveranităţii naţionale, cât şi cea a suveranităţii populare consideră suveranitatea inalienabilă
.
171
A se vedea Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, www.ccr.ro.
172
Pentru detalii privind dezvoltarea conceptului de "suveranitate europeană", a se vedea Dorina
Năstase, M. Mătieş Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro
, .
173
I. Vida, Revizuirea Constituţiei şi integrarea României în structurile euro-atlantice, pe
www.ccr.ro

94
european, să se urmărească precizarea şi întărirea dreptului deja elaborat în
cadrul OIM174.
În ceea ce priveşte normele OIM175, acestea sunt foarte flexibile,
oferind posibilitatea statelor membre de a ratifica numai anumite părţi sau de
a alege între mai multe variante ale căror exigenţe diferă; ele permit statelor
să excludă anumite categorii de muncitori sau anumite sectoare economice
având în vedere că aplicarea lor ridică probleme specifice de o importanţă
considerabilă. De asemenea, ele conţin şi clauze cu aplicabilitate graduală,
precum şi excepţii temporare. Constituţia OIM precizează în mod expres că,
atunci când formulează o convenţie sau o recomandare, Conferinţa sa anuală
trebuie "să aibă în vedere ţările al căror climat, dezvoltare incompletă a
organizaţiilor industriale sau alte circumstanţe particulare transformă
condiţiile industriale într-unele esenţial diferite"176.
O altă organizaţie a cărei acţiune normativă nu poate fi ignorată
deoarece a elaborat numeroase convenţii şi acorduri în materia dreptului
social este Consiliul Europei. Printre cele mai importante acte normative se
numără: Convenţia europeană a drepturilor omului, Codul european de
securitate socială, Convenţia europeană de securitate socială etc.
Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente
indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile
economic şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor
internaţionale şi regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi
sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca
şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi
considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv177.
Dreptul social european este şi va fi însă un drept esenţialmente
comunitar. În timp ce Consiliul Europei se situează într-un proces de drept
internaţional clasic, Uniunea Europeană prezintă un sistem instituţional şi o
ordine juridică care urmăresc să dea dreptului social european propria sa
realitate, fiind elaborat de instituţii comune şi constituit din reguli obligatorii,
direct aplicabile şi primând asupra reglementărilor naţionale contrare178.

II. Dreptul social comunitar. Noţiune şi structură

Dreptul social comunitar este constituit din ansamblul normelor
juridice elaborate de organele Uniunii şi aplicabile relaţiilor sociale, inclusiv
celor de muncă din cadrul ţărilor membre179.
174
A se vedea C. Philip, op. cit., p. 16.
175
Pentru detalii privind elaborarea, aplicarea şi integrarea normelor OIM în sistemele
naţionale de drept, a se vedea J. M. Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de
droits international et comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 26-30.
176
Art. 19, paragraful 3 din Constituţia OIM.
177
Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck,
2000, p. 7.
178
C. Philip, op. cit., p. 16.
179
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 86.

95
 Dreptul social comunitar se împarte în două subramuri:
- dreptul comunitar al muncii - este alcătuit din norme care privesc
libera circulaţie a persoanelor, condiţiile de angajare, de muncă şi de viaţă ale
salariaţilor, raporturile dintre angajaţi şi patroni;
- dreptul comunitar al securităţii sociale - are ca obiect raporturile
juridice de asigurări sociale şi cele de asistenţă socială.
Între cele două ramuri ale dreptului social există o strânsă corelaţie
datorită faptului că unele drepturi de asigurări sociale (indemnizaţiile şi
concediile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate etc.) sunt
grefate pe calitatea de salariat. Tot astfel, pensia pentru limită de vârstă,
precum şi ajutorul de şomaj se acordă avându-se în vedere activitatea
salarială desfăşurată. Mai mult decât atât, unele litigii privind drepturile de
securitate socială sunt asimilate litigiilor de muncă (litigiile privind ajutorul
de şomaj şi cele privind drepturile de asigurări sociale).
Mai mult decât orice altă ramură a dreptului, dreptul social este supus
unei foarte puternice "variaţii normative" şi unei evoluţii sinuoase.
Dezvoltarea relaţiilor colective de muncă, proliferarea dialogului social,
statutul jurisprudenţei, proliferarea regulilor comunitare fac din dreptul social
cea mai "prolifică" ramură a dreptului. De aceea este necesar să te desprinzi
puţin de circumstanţele prezentului pentru a înţelege mai bine că este posibilă
concilierea aspiraţiilor sociale cu obiectivele economice180.

180
A se vedea J. Barthélémy et associés, Droit social francais. L’année 1997, Institut
d’Études Européennes et Internationales du Travail, Litec, Paris, 1998, Avant-propos, p. 1.

96
 CAPITOLUL VI
DREPTUL COMUNITAR AL MUNCII

Secţiunea I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Dreptul la muncă şi libertatea muncii

Asigurarea promovării, respectării şi protecţiei drepturilor omului
revin deopotrivă fiecărui individ şi tuturor organelor statale, în acelaşi timp
anumitor organizaţii, instituţii şi organisme internaţionale care au fost special
create pentru a-şi desfăşura activitatea în acest domeniu.
În vasta paletă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un loc aparte îl
ocupă dreptul la muncă. Dreptul la muncă este unul dintre drepturile
fundamentale ale omului, consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 10 decembrie 1948, Pactul internaţional din 1966 cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965,
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei
din 18 decembrie 1979 etc.
În Uniunea Europeană, dreptul la muncă este garantat prin
recunoaşterea liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul comunitar. Libera
circulaţie a persoanelor urmăreşte realizarea următoarelor obiective: din
punct de vedere economic, să creeze o piaţă comună a forţei de muncă; din
punct de vedere politic, să realizeze cooperarea statelor membre ale Uniunii
Europene şi instituirea cetăţeniei comunitare; din punct de vedere social,
diminuarea ratei şomajului în ţările cu un nivel ridicat al şomajului, prin
exportul de forţă de muncă către ţările în care se înregistrează o penurie a
mâinii de lucru.

II. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

Acest drept este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68, care a
consacrat existenţa unei pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate
muncitorilor comunitari în detrimentul celor din alte ţări. Principalele
prevederi sunt:
- orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o
activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui stat181;
- un stat membru nu poate discrimina pe cetăţenii altui stat membru
prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare sau prin stabilirea unor
proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea recrutării muncitorilor
nerezidenţi;
181
Potrivit art. 48 (4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la
locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei.

97
 - statele membre sunt obligate să ofere solicitanţilor străini aceeaşi
asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii.
Privind egalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 prevede:
- un muncitor care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe
teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de muncitorii
acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă
şi, în special, în ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi situaţiile în
care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat;
- muncitorii migranţi au acces în şcolile de pregătire profesională şi la
casele de pensionari în aceleaşi condiţii ca şi muncitorii autohtoni;
- muncitorii migranţi au dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte
apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta;
- ei se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate muncitorilor
naţionali în domeniul locuinţelor.
Membrii familiei muncitorului migrant au, de asemenea, dreptul la
rezidenţă şi la angajare182. Copiii muncitorului au acces liber la cursurile de
pregătire profesională şi ucenicie183.

III. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul

muncii
Diferenţele de tratament fondate pe sexul persoanei au impus
statuarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul
raporturilor de muncă în planul reglementărilor internaţionale, însă au
constituit, în egală măsură, sursa a numeroase controverse privind
disriminările inacceptabile şi distincţiile întemeiate pe sex. Astfel, normele
prin care se asigură protecţia femeilor care prestează o muncă salariată sunt
considerate de unii autori ca o încălcare a principiului egalităţii între sexe184.
S-a afirmat, în literatura de specialitate, că trebuie să fie general acceptat
faptul că "nici bărbaţii, nici femeile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri de
protecţie fondate pe sex, cu excepţia unor raţiuni de ordin strict biologic.
Existenţa unor stereotipuri tradiţionale privind repartiţia muncii între sexe nu
este considerată ca un motiv valabil pentru a acorda o protecţie specială
femeilor"185. Prin urmare, diferenţele de tratament sunt admise pentru raţiuni
de ordin strict biologic care impun protecţia specială a femeilor în special pe
durata sarcinii şi a lăuziei.
Convenţia nr. 111 a OIM nu consideră drept discriminare măsurile
speciale de protecţie sau de asistenţă a anumitor categorii de persoane
prevăzute în alte convenţii sau recomandări ale OIM, măsuri care sunt
justificate de anumite nevoi specifice ale respectivelor persoane, legate de
182
Art. 10 şi art. 11 din Regulamentul nr. 1612/68.
183
Art. 12 din Regulamentul nr. 1612/68.
184
J. M. Servais, op. cit., p. 126-131.
185
Ruth Nielsen, La legislation protectrice des femmes et les pays nordique, Revue
internationale du Travail, vol. 119, ian.-feb. 1980, nr. 1, p. 51, citat în J. M. Servais, op. cit.,
p. 127.

98
sex, vârstă, invaliditate, situaţie familială, nivel social sau cultural, atribuţii
sindicale sau de reprezentare a personalului.
Schimbările intervenite în Europa în ceea ce priveşte rolul sexelor în
sânul familiei şi al societăţii au dus la adoptarea Directivei nr. 76/207/CEE
referitoare la egalitatea dintre bărbaţi şi femei în privinţa angajării în muncă,
formării profesionale şi promovării, precum şi a condiţiilor de muncă. Art. 2
al Directivei nr. 76/207/CEE dispune că "nu va fi nici un fel de discriminare
pe bază de sex, direct sau indirect, prin referire în particular la statutul marital
sau familial". Derogările de la acest principiu sunt admise cu titlu excepţional
pentru activităţile în care "datorită naturii lor sau mediului în care sunt
desfăşurate, sexul muncitorului constituie un factor determinant", precum şi
pentru protecţia femeilor, cu deosebire referitor la sarcină şi lăuzie.
Interpretarea strictă a dispoziţiilor europene de către Curtea de Justiţie
a făcut ca state precum Belgia, Spania, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia,
membre ale Uniunii Europene, să denunţe Convenţia nr. 89 a OIM privind
munca de noapte a femeilor salariate din industrie, care interzicea, în
principiu, munca acestora în timpul nopţii. Comisia europeană a cerut chiar
acestor ţări să-şi modifice legislaţia naţională într-un sens analog. Ulterior,
Conferinţa Internaţională a Muncii a revăzut prevederile asupra muncii de
noapte, adoptând un protocol care îndulcea interdicţia femeilor de a munci în
timpul nopţii în industrie (cu condiţia ca, în principiu, organizaţiile sindicale
şi patronale interesate să-şi dea acordul), precum şi o convenţie şi o
recomandare conţinând norme pentru ameliorarea condiţiilor de muncă în
timpul nopţii, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.
În aplicarea dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în Tratatul CEE
(art. 117-128), au fost emise mai multe directive care privesc egalitatea de
tratament între bărbaţi şi femei în domeniul muncii:
- Directiva nr. 76/207/CEE, care prevede tratament egal în procesul
angajării;
- Directiva nr. 86/613/CEE, care prevede principiul plăţii egale pentru
muncă egală;
- Directiva nr. 79/207/CEE, care stabileşte obligaţia statelor membre
de a înscrie în legislaţiile lor naţionale dispoziţii menite să asigure egalitatea
de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de
muncă, formarea şi promovarea profesională, precum şi referitor la condiţiile
de muncă;
- Directiva nr. 86/378/CEE, care extinde principiul tratamentului egal
în sistemul pensiilor profesionale.
Cu privire la derogarea de la principiul egalităţii de tratament pentru
activităţile în care, datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfăşurate,
sexul muncitorului constituie un factor determinant, Curtea Europeană de
Justiţie a stabilit în cazul nr. 222/84 Johnston v. Chief Constable of the Royal
Ulster Constabulary că derogarea poate fi aplicată numai la sarcini specifice

99
şi nu activităţilor în general186. Totuşi, se permite luarea în consideraţie a
contextului în care se desfăşoară activitatea. De asemenea, acolo unde
derogarea este justificată, situaţia trebuie revăzută în mod periodic pentru a
exista certitudinea că justificarea este încă valabilă. În plus, derogarea trebuie
să fie subiectul principiului proporţionalităţii.
În cazul C-165/82 Comission v. UK, refuzul Marii Britanii de a
permite liberul acces al bărbaţilor la cursurile de moaşe a căzut sub incidenţa
art. 2(2) al Directivei nr. 76/207/CEE deoarece profesia respectivă era una "în
care respectul pentru sensibilitatea pacientului prezintă o importanţă
particulară"187.
De asemenea, discriminările pozitive nu sunt admisibile decât pe
planul fiziologic şi nu în cel al muncii, Curtea de Justiţie declarând ilegale
cotele speciale pentru promovarea femeilor la locul de muncă (cazul
Commission v. France nr. 312/86).
Constituind o atingere adusă demnităţii persoanei, în cadrul UE se
consideră că hărţuirea sexuală constituie un obstacol în calea bunei
funcţionări a pieţei muncii. Victimele hărţuirii sexuale la locul de muncă pot
fi salariaţi reprezentând ambele sexe. Anumite grupuri sunt în mod special
vulnerabile, şi anume femeile divorţate sau despărţite în fapt, cele nou venite
pe piaţa muncii, cele cu un statut economic dificil, cele care prezintă un
handicap, cele care provin din minorităţi rasiale etc188.
În scopul conştientizării problemei hărţuirii sexuale la locul de muncă
şi a consecinţelor acestui comportament anormal, Comisia Europeană a
prezentat Recomandarea 131/CEE/92 privitoare la protecţia demnităţii
femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă, prin care hărţuirea sexuală este
definită astfel:
- orice comportament abuziv care lezează persoana care este obiectul
acestui abuz;
- faptul că o persoană, refuzând sau acceptând un asemenea
comportament din partea unui angajator, superior ierarhic sau coleg, justifică
explicit sau implicit o decizie care influenţează drepturile respectivei
persoane în materie de formare profesională, ocuparea unui loc de muncă,
menţinerea acestuia, salariu etc.;
- orice fel de comportament care poate crea un climat de intimidare,
ostilitate, umilinţă faţă de persoana care face obiectul unui astfel de
comportament.
Art. 119 din Tratatul CEE instituie principiul plăţii egale pentru
muncă egală între bărbaţi şi femei. Art. 1 din Directiva nr. 75/117/CEE
186
A se vedea J. Shaw, Law of the European Union, Palgrave Law Masters, third edition,
2000, p. 341, 443, 448.
187
A se vedea J. Tillotson, European Community Law: Text, Cases and Materials, second
edition, Cavendish Publishing Limited, London, 1996, p. 299.
188
N. Voiculescu, Unele aprecieri asupra Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse
între femei şi bărbaţi şi armonizarea ei cu directivele comunitare în materie, în "Revista
Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003, p. 17.

100
stabileşte că egalitatea de remunerare înseamnă, pentru aceeaşi muncă sau
pentru munca căreia i se atribuie o valoare egală, eliminarea discriminărilor
bazate pe sex. În situaţia în care este folosit un sistem de clasificare
profesională pentru stabilirea remuneraţiilor, acest sistem trebuie să fie bazat
pe criterii comune, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.
Prin art. 2 din Directiva nr. 75/117/CEE se cere statelor membre "să
introducă în sistemele lor juridice naţionale acele măsuri care sunt necesare
pentru a permite angajaţilor care se consideră afectaţi prin neaplicarea
principiului plăţii egale să-şi susţină pretenţiile lor printr-un proces judiciar
după un posibil demers la alte autorităţi competente".
Art. 3 şi 4 ale aceleiaşi directive impun statelor membre să consacre
egalitatea între sexe şi să fie aplicată în contractele colective şi contractele
individuale de muncă. Orice convenţie contrară principiului egalităţii între
sexe înscrisă în aceste contracte este, conform dispoziţiilor menţionate, nulă
de drept.
Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei ce desfăşoară munci
independente este reglementată, în completarea prevederilor Directivelor nr.
76/207/CEE şi 79/207/CEE, de Directiva nr. 86/613/CEE. Această directivă
este aplicabilă tuturor persoanelor ce desfăşoară o activitate profitabilă în
nume propriu, inclusiv fermierilor şi membrilor profesiilor liberale, precum şi
soţiilor lor ce nu sunt angajate189. Egalitatea în acest domeniu priveşte:
desfăşurarea unei anumite activităţi profesionale, extinderea şi dezvoltarea
acesteia, acordarea facilităţilor financiare etc.
În ceea ce priveşte aducerea dovezii în cazurile de discriminare pe
bază de sex, Consiliul a luat în considerare opinia Curţii Europene de Justiţie
conform căreia stabilirea unor reguli privind sarcina probei se impune atunci
când există o aparenţă de discriminare şi că, în cazurile în care această
situaţie se confirmă, punerea în aplicare efectivă a principiului egalităţii de
tratament necesită ca sarcina probei să revină părţii pârâte.
În temeiul art. 4 din Directiva 97/80/CE privind aducerea dovezii în
cazurile de discriminare bazată de sex, statele membre, conform sistemului
lor judiciar, trebuie să ia măsurile necesare pentru ca, atunci când o persoană
se consideră lezată prin nerespectarea în cazul său a principiului egalităţii de
tratament şi prezintă, în faţa unei jurisdicţii sau a altei instanţe competente,
fapte care permit prezumarea existenţei unei discriminări directe sau
indirecte, incumbă părţii pârâte să dovedească că nu a existat o violare a
principiului egalităţii de tratament. În plus, directiva nu împiedică statele
membre să impună un regim probatoriu mai favorabil părţii reclamante.

IV. Migraţia forţei de muncă în UE

Uniunea Europeană rămâne în continuare o destinaţie importantă a
fluxurilor migratoare provenind nu numai din Europa Centrală şi de Est, dar
şi din întreaga lume.
189
Art. 2 din Directiva nr. 86/613/CEE.

101
 Cercetările efectuate în domeniul migraţiei au identificat o serie de
factori care par să influenţeze migraţia forţei de muncă. Aceştia pot frâna sau
accelera fenomenul migraţionist, fiind totuşi greu de cuantificat şi, datorită
faptului că interacţionează în diferite moduri, fac ca previziunea să fie greu
de estimat. Dintre aceşti factori, putem enumera: marile diferenţe între salarii
şi condiţiile de viaţă, şomajul ridicat, conflictele inter-etnice, conflictele
locale, reîntoarcerea imigranţilor din ţările mai dezvoltate, posibilităţi de
afaceri în ţările mai slab dezvoltate.
Migraţia forţei de muncă în Europa are cel puţin 4 componente:
mişcarea lucrătorilor între ţările membre ale Uniunii Europene, dinspre terţe
ţări spre Uniunea Europeană, dinspre Uniunea Europeană în afară şi fluxurile
de tranzit. Mai preocupante şi mai de actualitate sunt cele privind imigranţii,
respectiv intrările pe piaţa muncii a Uniunii Europene.
Migraţia forţei de muncă are şi numeroase efecte negative. Pe de o
parte, în rândul statelor membre, efectele negative constau în: reducerea
nivelului salariului mediu ca efect al abundenţei ofertei de forţă de muncă şi
sporirea cerinţelor de asistenţă socială. Pe de altă parte, statele candidate la
aderare se tem că investiţiile străine şi dreptul cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene de a cumpăra terenuri vor duce la transformarea acestora în
"moşiile" lor. Se manifestă un fel de teamă că, în loc să intrăm în Europa, va
intra Europa peste noi190. Un alt fenomen îngrijorător este "exodul de creiere"
care ne privează tot mai mult de elita intelectuală care îşi caută remunerarea
pe măsura capacităţii.
Statisticile arată că, în cazul migraţiei dinspre statele candidate către
statele membre ale Uniunii Europene, se constată o preponderenţă a
lucrătorilor sezonieri în comparaţie cu cei care lucrează pe termen lung,
precum şi a lucrătorilor subcalificaţi în comparaţie cu cei cu studii superioare.
Imigranţii ocupă, de asemenea, cel mai des, locurile de muncă pe care
populaţia locală le lasă în mod constant neocupate. De asemenea, nu trebuie
pierdut din vedere faptul că mai mult de jumătate din persoanele care pleacă
cu un contract de muncă în statele membre se întorc înapoi în ţara din care au
plecat. Mai ales în cazul "exodului de creiere", este de preferat ca acesta să se
îndrepte spre Europa (de unde se întorc într-o mare măsură), decât în S.U.A.
sau în Canada (de unde nu se mai întorc)191.

190
A se vedea R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de muncă" nr.
7/2002, p. 56-59.
191
A se vedea Gabriela Dorobanţu, Implicaţiile pe care le va avea pentru România
acceptarea perioadei de tranziţie solicitată de Uniunea Europeană în legătură cu libera
circulaţie a lucrătorilor, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003, p. 33.

102
 Secţiunea II
LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN SPAŢIUL
COMUNITAR

I. Consideraţii generale privind noţiunea de "lucrător"

Un element de bază al acquis-ului comunitar în domeniul liberei
circulaţii a persoanelor este libera circulaţie a lucrătorilor.
Curtea de Justiţie defineşte lucrătorul (muncitorul) ca fiind "persoana
care, pentru o anumită perioadă de timp, efectuează o activitate remunerată
pentru sau în subordinea altei persoane". Termenul de muncitor/lucrător este
mult mai larg în sensul dreptului comunitar al muncii în comparaţie cu sensul
utilizat în dreptul naţional al muncii, el cuprinzând nu numai persoanele
angajate în ţara gazdă, ci şi cele care se află în căutarea unui loc de muncă,
şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi, persoanele incapabile
de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara
gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul
desfăşurării activităţii în ţara gazdă. De asemenea, "lucrător" în înţelesul
dreptului comunitar este şi cel care prestează o activitate ocazională sau cu
timp parţial.
O categorie aparte de lucrători sunt lucrătorii frontalieri, care îşi au
reşedinţa pe teritoriul unui stat membru şi îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul unui stat membru vecin. Acestora li se aplică legislaţia statutului
unde sunt angajaţi şi beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii ţării gazdă
în ceea ce priveşte accesul la ocupare, condiţiile de muncă şi prestaţiile
sociale.
Prin urmare, criteriile pe baza cărora o persoană poate avea calitatea
de "lucrător" în accepţiunea Curţii de Justiţie sunt următoarele:
- persoana să efectueze sau să fi efectuat, pentru o anumită perioadă
de timp, o muncă remunerată sau să se afle în căutarea unui loc de muncă;
- munca prestată să fie pentru şi în subordinea altei persoane;
- munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop
economic.
Conform art. 7 alin. 3 din Directiva 2004/38, un cetăţean al Uniunii
care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă
îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate
independentă în următoarele condiţii:
- se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli
sau al unui accident;
- este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar,
după ce a fost angajat(ă) pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca
persoană care caută de lucru la oficiul relevant de plasare a forţelor de
muncă;

103
 - este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar,
după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub
un an sau după ce a devenit şomer(ă) în mod involuntar în timpul primelor 12
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a
forţelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru
o perioadă de cel puţin 6 luni;
- începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în
care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune
ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
În baza prevederilor Tratatului de la Roma192 şi a jurisprudenţei Curţii
Europene de Justiţie, libera circulaţie a lucrătorilor migranţi cuprinde trei
aspecte: accesul la ocupare, dreptul de şedere şi egalitatea de tratament. Cel
mai important aspect este liberul acces la angajare, în baza căruia orice
cetăţean al unui stat membru are dreptul să caute un loc de muncă şi să se
angajeze pe teritoriul altui stat membru.

II. Dreptul de şedere

Dreptul de şedere presupune că lucrătorul are dreptul să locuiască pe
teritoriul statului gazdă împreună cu familia sa, se poate deplasa liber în
interiorul ţării gazdă şi are dreptul de a rămâne în acea ţară după ce a fost
angajat. Membrii familiei muncitorului care se deplasează au şi ei drept de
intrare şi de şedere pe teritoriul statelor mebre ale UE.
Dreptul la şedere pe teritoriul unui stat membru este garantat şi
cetăţenilor unui alt stat membru care caută un loc de muncă, dar perioada de
timp pentru care se permite şederea este limitată la 3 luni.

III. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după

desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat
Dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă
înaintea unei perioade neîntrerupte de 5 ani de şedere dacă193:
a) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în
momentul în care încetează să lucreze, au atins vârsta stabilită de legislaţia
statului membru respectiv pentru acordarea unei pensii pentru limită de
vârstă, sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se
pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cele 12 luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe
192
Prevederile Tratatului CEE au fost dezvoltate prin mai multe directive şi regulamente, şi
anume: Directiva nr. 68/360 privind drepturile de intrare şi rezidenţă (abrogat prin Directiva
2004/38); Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul şi condiţiile de angajare (modificat prin
Directiva 2004/38); Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui
stat membru după angajarea în acel stat; Directiva nr. 64/221 privind dreptul statelor membre
de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine, securitate şi sănătate
publică.
193
Prevederile art. 17 al Directivei 2004/38 reiau, dându-le un sens mai larg, prevederile art.
2 din Regulamentul nr. 1251/70.

104
o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani. Dacă legislaţia statului membru
gazdă nu acordă dreptul de pensie pentru limită de vârstă anumitor categorii
de persoane care exercită o activitate independentă, se consideră că este
îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce persoanele în cauză au împlinit
vârsta de 60 de ani;
b) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi
au avut reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin 2 ani şi au încetat
munca din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli
profesionale, care îndreptăţeşte persoana respectivă la o indemnizaţie plătită
integral sau parţial de o instituţie a statului membru gazdă, nu se impune nici
o condiţie privind durata şederii;
c) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi
care, după 3 ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă,
lucrează ca angajaţi sau persoane care exercită o activitate independentă pe
teritoriul unui alt stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul primului
stat, la care revin, de obicei, zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână.
Perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul
de plasare a forţelor de muncă relevant, perioadele în care persoana nu a
lucrat din motive independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru
şi încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade de
muncă.
Membrii familiei muncitorului vor avea dreptul de şedere permanentă,
în următoarele condiţii:
- dacă salariatul sau persoana care exercită o activitate independentă a
dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv;
- dacă în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat
o activitate independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru
respectiv timp de 2 ani neîntrerupţi;
- dacă decesul lucrătorului sau al persoanei care a exercitat o activitate
independentă a fost rezultatul unui accident de muncă sau boală profesională;
- dacă soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea
statului membru respectiv prin căsătoria cu salariatul sau cu persoana care a
exercitat o activitate independentă.
Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere
sau de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze
sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv.
Statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii
îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste acest drept. În
schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis
de şedere permanentă care se reînnoieşte în mod automat la fiecare 10 ani.

IV. Principiul egalităţii de tratament

105
 Principiul egalităţii de tratament interzice orice discriminare bazată pe
naţionalitate în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, salarizare, condiţiile de
viaţă, inclusiv învăţământ, locuinţe, justiţie. Principiul nediscriminării a fost
statuat de Regulamentul nr. 1612/68, care a consacrat existenţa unei pieţe
europene a muncii, acordându-se prioritate muncitorilor comunitari în
detrimentul celor din alte ţări.
Principalele prevederi sunt194:
- orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o
activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui stat 195;
- un stat membru nu poate discrimina pe cetăţenii altui stat membru
prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare sau prin stabilirea unor
proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea recrutării muncitorilor
nerezidenţi;
- statele membre sunt obligate să ofere solicitanţilor străini aceeaşi
asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii.
Privind egalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 prevede196:
- un muncitor care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe
teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de muncitorii
acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă
şi, în special, în ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi situaţiile în
care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat ;
- muncitorii migranţi au accesul în şcolile de pregătire profesională şi
la casele de pensionari în aceleaşi condiţii ca şi muncitorii autohtoni;
- muncitorii migranţi au dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte
apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta;
- ei se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate muncitorilor
naţionali în domeniul locuinţelor.
În domeniul egalităţii de tratament, Directiva 2004/38 prevede că toţi
cetăţenii Uniunii care îşi au reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se
bucură de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în
sfera de aplicare a Tratatului, avantajele acestui drept extinzându-se la
membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care au
dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă. Totuşi, statul membru
gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul primelor
3 luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de
şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare
profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor
persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate

194
Art. 1-2 din din Regulamentul nr. 1612/68.
195
Potrivit art. 48 (4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la
locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei.
196
Art. 7-9 din Regulamentul nr. 1612/68.

106
independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor
acestora (art. 24).
Membrii familiei muncitorului migrant au, de asemenea, dreptul la
rezidenţă şi la angajare fără discriminare, iar copiii muncitorului au acces
liber la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi
copiii care sunt cetăţeni ai statelor membre.
Există şi alte activităţi economice care implică libertatea de circulaţie
a persoanelor, dar cărora nu li se aplică principiile liberei circulaţii a
lucrătorilor. Acestea se referă la dreptul de stabilire şi furnizarea unor servicii
de către lucrători independenţi, precum şi la categoria lucrătorilor detaşaţi.
În ceea ce priveşte legătura dintre cetăţenia Uniunii şi libera circulaţie
a lucrătorilor, o puternică legătură a fost trasată între acestea de Curtea de
Justiţie, care a conferit un statut cvasi-constituţional aspectelor privind
legislaţia liberei circulaţii. Nu numai că Curtea a dat o interpretare extinsă
unor concepte-cheie precum noţiunea de "lucrător" conform art. 39 din
Tratatul CE, dar a extins, de asemenea, protecţia legislaţiei comunitare asupra
unor alte categorii de persoane la care Tratatele nu făceau referire în mod
expres. Art. 12 care statuează principiul nediscriminării pe baza cetăţeniei
europene a jucat un rol vital în acest context, ca un principiu constituţional197.

V. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere

Conform art. 48(3) al Tratatului CEE, libertatea de circulaţie "implică
dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică,
securitate publică şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă
efectiv făcute".
Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită numai în trei situaţii198,
strict delimitate, care pot constitui excepţii: din motive de ordine publică,
sănătate publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate pentru
a servi unor scopuri economice.
În primul rând, toate drepturile pot fi refuzate unui muncitor şi
familiei sale, temporar sau pe termen lung, în temeiul ordinii publice şi
securităţii publice. Măsurile de restricţionare a liberei circulaţii, luate din
motive de ordine publică sau securitate publică, respectă principiul
197
J. Shaw, op. cit., p. 3.
198
Potrivit Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în
domeniul deplasării şi rezidenţei (abrogată de Directiva 2004/38), , libera circulaţie a
lucrătorilor nu se aplica nici în cazul angajărilor în serviciul public, adică în locuri de muncă
care implicau, direct sau indirect, obligaţii destinate să protejeze interesul statului sau al altor
autorităţi. Această excepţie se referea numai la activităţi care, luate separat, prezentau o
legătură specifică şi directă cu exerciţiul autorităţii publice şi nu la profesii ca acelea din care
asemenea activităţi făceau parte. De exemplu, profesia de avocat nu putea fi rezervată numai
naţionalilor deoarece activităţile tipice pentru această profesie, respectiv consultaţiile şi
asistenţa legală, reprezentarea şi apărarea părţilor în faţa instanţei nu putea fi privită ca o
participare la exerciţiul autorităţii publice. Pentru anumite profesii, aplicarea sau neaplicarea
acestei restricţii era pusă sub semnul întrebării deoarece aceste profesii nu există în toate
statele membre sau nu au aceleaşi conotaţii (în cazul notarilor, de exemplu).

107
proporţionalităţii şi trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul
individual al persoanei în cauză. Prezenţa persoanei respective pe teritoriul
statului membru gazdă trebuie să constituie o ameninţare reală şi suficient de
gravă pentru ordinea publică. Condamnările penale anterioare nu pot
constitui prin ele însele motive pentru luarea măsurilor de restricţionare a
liberei circulaţii.
Principiul proporţionalităţii statuat de Directiva 2004/38 implică
faptul că la aplicarea unor asemenea măsuri restrictive trebuie să se ţină
seama de gradul de integrare a persoanelor în cauză, de durata şederii
acestora în statul membru gazdă, de vârsta, starea de sănătate, situaţia lor
familială şi economică, precum şi de legăturile cu ţara de origine, având în
vedere faptul că expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor
din motive de ordine şsau securitate publică poate afecta grav persoane care,
beneficiind de dreptul la libera circulaţie conferit de Tratatul CEE, s-au
integrat în mod real în statul emmbru gazdă199.
Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al
Uniunii, cu excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative
de siguranţă publică, definite de statele membre, dacă acesta:
- şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei 10 ani anteriori; sau
- este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul
copilului, conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului
din 20 noiembrie 1989200.
Un alt motiv cu efecte restrictive este reprezentat de sănătatea publică,
interzicându-se dreptul de liberă circulaţie şi de şedere persoanelor care
suferă de anumite boli201 care ar putea-o ameninţa. Singurele boli care
justifică, potrivit Directivei 2004/38, restricţionarea liberei circulaţii a
persoanelor sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din
documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte
boli infecţioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor
dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă.
Dacă aceste boli se declanşează după o perioadă de 3 luni de la data sosirii pe
teritoriul statului membru gazdă, ele nu mai pot constitui motive de expulzare
de pe teritoriul respectiv. Dacă există indicii serioase că măsura expulzării
este necesară, statele membre pot, într-un interval de 3 luni de la data sosirii,
să ceară persoanelor îndreptăţite la dreptul de şedere să se supună unui
examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile
mai sus-menţionate. Aceste examene medicale nu pot fi impuse ca un
procedeu de rutină.
199
A se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei
de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în
"Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005, p. 14.
200
Art. 28 alin. 3 din Directiva 2004/38.
201
Anexa la Directiva nr. 64/221/CEE prevedea mult mai multe boli şi incapacităţi care
justificau restricţionarea dreptului la liberă circulaţie, însă această directivă a fost abrogată de
Directiva 2004/38.

108
 Persoanelor care fac obiectul unei interdicţii de acces pe teritoriul
statelor membre UE li se recunoaşte dreptul la apărare şi beneficiază de
anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 31 din Directiva 2004/38.
Astfel, persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie
adoptată în privinţa lor referitoare la restricţionarea libertăţii de circulaţie şi
de şedere, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile
acesteia. Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu
privire la motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică
pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care
acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului. Notificarea
precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată
poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective
pentru a putea părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o
lună de la data notificării202.
În ceea ce priveşte garanţiile procedurale, persoanele interesate au
acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă este cazul,
administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o
decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranţă publică
sau sănătate publică. De asemenea, persoanele care fac obiectul unei
interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică, siguranţă publică
sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o
perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi, în orice caz, după
3 ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată
în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce
atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat
decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor. Statul membru respectiv ia o
decizie privind această cerere în termen de 6 luni de la prezentarea ei.
De asemenea, dacă un ordin de expulzare este executat după
scurgerea a peste 2 ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă
persoana respectivă continuă să fie un pericol real la adresa ordinii publice
sau a siguranţei publice şi stabileşte dacă s-a produs vreo schimbare reală a
circumstanţelor de la data emiterii ordinului de expulzare. Ordinele de
expulzare nu pot fi emise de statul membru gazdă ca pedeapsă sau măsură
accesorie a unei pedepese privative de libertate203.
Conform art. 35 al Directivei 2004/38/CEE, statele membre pot
adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept
conferit de această directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt
căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în
scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi de şedere.

202
Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, justificate corespunzător.
203
Decât cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 27, 28 şi 29 din Directiva 2004/38.

109
 Secţiunea III
LEGISLAŢIA COMUNITARĂ PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ

I. Consideraţii generale
Autorităţile comunitare au depus eforturi susţinute pentru a armoniza,
în sânul statelor membre, condiţiile de angajare şi de muncă. Aceste condiţii
sunt de o mare diversitate deoarece ele depind nu numai de sistemul juridic în
care se înscriu, ci şi de nivelul de dezvoltare economică şi socială al fiecărei
ţări. Intensificarea concurenţei antrenează însă în mod inevitabil
uniformizarea costurilor muncii şi, prin consecinţă, şi a condiţiilor de muncă.
Intervenţia comunitară vizează stimularea progresului social şi impulsionarea
legislaţiilor naţionale de a se alinia la standarde cât mai înalte. Cu toate
acestea, "trebuie să existe totuşi o parte ireductibilă de specificitate naţională,
condiţiile de angajare şi de muncă fiind produsul echilibrelor şi tradiţiilor
proprii fiecărei ţări"204.
Demersurile organelor şi instituţiilor comunitare în ceea ce priveşte
condiţiile de muncă s-au concentrat asupra a patru probleme fundamentale:
- egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei;
- remunerarea;
- durata muncii;
- igiena şi securitatea muncii.
În aceste domenii, normele comunitare preiau de multe ori, ca
standarde minimale, dispoziţiile convenţiilor adoptate în cadrul altor
organizaţii internaţionale, cum sunt OIM sau Consiliul Europei.
Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei se aplică în mai multe
domenii: remunerare, acces la angajare, formare şi promovare profesională,
condiţii de muncă, protecţie socială.

II. Prevederile legislative comunitare privind salariile şi timpul de

muncă
A. Salarizarea
Nu se poate vorbi despre o ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de
muncă fără ca lucrătorii să beneficieze de o garanţie minimală în ceea ce
priveşte remunerarea muncii prestate. Intervenţia comunitară nu poate fi
imperativă în domeniul salarizării deoarece modalităţile de determinare a
salariilor diferă de la un stat la altul. Cuantumul salariilor contribuie la
determinarea competitivităţii şi prosperităţii unei ţări şi nu poate fi modificat
în mod imprudent sau brusc.
Conform art. 9 din Carta drepturilor sociale fundamentale, orice
muncă trebuie să fie remunerată în mod echitabil (just). De aceea se impune
ca, fie prin lege, fie prin negociere colectivă la nivel naţional, regional,
interprofesional, sectorial sau la nivel de întreprindere:
204
N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 141.

110
 - să se instituie un salariu decent;
- să se instituie reguli care să permită asigurarea, pentru muncitorii
supuşi altui regim de muncă decât cel al contractului pe durată determinată,
un salariu de referinţă echitabil;
- salariile să nu facă obiectul nici unei reţineri, urmăriri sau cesiuni
decât în conformitate cu dispoziţiile naţionale, fără a-l priva niciodată pe
salariat de mijloacele necesare pentru asigurarea întreţinerii sale şi a familiei
sale.
În programul său de acţiune, Comisia a estimat că nu aparţine
Comunităţii atribuţia de a fixa un salariu de referinţă decent, ci de a propune
şi de a emite, după consultarea statelor membre, un aviz referitor la acest
subiect. De asemenea, s-a statuat că salariaţii trebuie să fie protejaţi împotriva
riscului insolvabilităţii angajatorului.
În consens cu principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei,
art. 141 al Tratatului CE prevede că "fiecare stat membru asigură aplicarea
principiului egalităţii de remuneraţie între lucrătorii bărbaţi şi lucrătoarele
femei pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă de aceeaşi valoare". Aceste
prevederi au aplicabilitate directă în sistemele juridice ale statelor membre,
judecătorul naţional fiind obligat să sancţioneze încălcarea principiului
egalităţii între bărbaţi şi femei în domeniul remunerării şi, dacă este cazul, să
nu aplice o normă naţională contrară.
Conform paragrafului 2 al art. 141, prin remuneraţie se înţelege
salariul de bază sau tratamentul de bază sau minim, precum şi toate celelalte
avantaje plătite direct sau indirect, în bani sau în natură, de către angajator
lucrătorului pentru munca acestuia. În timp ce salariul reprezintă suma plătită
titularului contractului de muncă pentru munca prestată, tratamentul
reprezintă retribuţia funcţionarului. Egalitatea de remuneraţie între femei şi
bărbaţi implică următoarele aspecte:
a) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită în acord să fie
stabilită pe baza aceleiaşi unităţi de măsură;
b) remuneraţia acordată pentru o muncă plătită în raport de timpul
lucrat să fie aceeaşi pentru un loc de muncă identic.
În situaţia în care se foloseşte un sistem de clasificare profesională
pentru a determina remuneraţiile, acest sistem trebuie să se bazeze pe criterii
comune lucrătorilor se sex masculin şi de sex feminin şi să fie stabilit în aşa
fel încât să excludă discriminările bazate pe sex205. Directiva 75/117 permite
însă ca un sistem de clasificare profesională să folosească, pentru a stabili
nivelul remuneraţiei, criteriul efortului sau al oboselii musculare, dacă munca
prestată cere în mod efectiv o anumită forţă fizică, cu condiţia ca, luând în
considerare şi alte criterii, să se excludă, în ansamblu, orice discriminare
bazată pe sex.

B. Protecţia salariaţilor contra insolvabilităţii angajatorului

205
Art. 1 al Directivei nr. 75/117 din 10 februarie 1975.

111
 Textul comunitar care reglementează protecţia salariaţilor în cazul
insolvabilităţii angajatorului este Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE din 20
octombrie 1980. Acest text fixează mai întâi o serie de noţiuni ca:
- creanţele garantate - sunt acelea care se nasc din contractele de
muncă sau din relaţiile de muncă în beneficul salariaţilor al căror angajator se
găseşte în stare de insolvabilitate206;
- un angajator este considerat ca fiind în stare de insolvabilitate atunci
când a fost cerută, ca urmare a aplicării dreptului naţional, deschiderea unei
proceduri care poartă asupra patrimoniului său şi care vizează despăgubirea
colectivă a creditorilor săi sau atunci când autoritatea competentă conform
dreptului naţional a decis iniţierea unei asemenea proceduri sau a constatat
închiderea definitivă a întreprinderii şi un deficit al activului disponibil care
justifică deschiderea acestei proceduri.
După cum a decis Curtea de Justiţie în cazul Francovich nr. C-
479/93, Directiva nr. 80/987/CEE se aplică tuturor lucrătorilor salariaţi ai
căror angajatori fac obiectul, conform dreptului naţional, în ceea ce priveşte
patrimoniul lor, unei proceduri care vizează despăgubirea colectivă a
creditorilor lor207.
Directiva recomandă statelor membre să ia măsurile necesare pentru
ca instituţiile de garanţie să asigure plata creanţelor salariaţilor care privesc
remunerarea corespunzătoare unei perioade situate înainte de o dată
determinată care poate fi208:
- fie aceea al survenienţei (producerii) insolvabilităţii angajatorului;
- fie aceea a preavizului de concediere acordat salariatului respectiv,
concediere provocată de insolvabilitatea angajatorului;
- fie aceea a încetării contractului de muncă pe motiv de
insolvabilitate a angajatorului.
Curtea de Justiţie a mai arătat, în decizia privind cazurile conjuncte
Bonifaci (C-94/95) şi Berto (C-95/95), ce are valoare principială, privind în
fapt directivele comunitare în ansamblul lor, că aplicarea retroactivă şi
completă a măsurilor de executare a Directivei nr. 80/987/CEE permite să fie
remediate consecinţele dăunătoare ale transpunerii tardive a acestei directive,
cu condiţia ca directiva să fie corect transpusă. Totuşi, este sarcina
judecătorului naţional să vegheze ca repararea prejudiciului suferit de
beneficiari să fie adecvat. O aplicare retroactivă, regulată şi completă a
măsurilor de executare a directivei va răspunde acestui imperativ dacă
beneficiarii stabilesc existenţa pierderilor complementare pe care le-au suferit

206
Statele membre pot totuşi să excludă din câmpul de aplicare al acestei Directive, pe
motive care ţin de natura particulară a contractului sau a relaţiilor de muncă ori de existenţa
altor forme de garanţie, creanţele anumitor categorii de salariaţi (enumeraţi într-o anexă la
această directivă).
207
J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des communautés
européennes, tome 2, Dalloz, Paris, 1997, p. 501.
208
La alegerea statelor member.

112
datorită faptului că n-au putut beneficia în răstimpul dorit de avantajele
pecuniare garantate de directivă şi pe care ar dori de asemenea să le acopere.
De asemenea, revine statelor membre obligaţia de a fixa modalităţile
de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garanţie, respectând
însă principiile generale trasate de Directivă:
a) patrimoniul instituţiilor de administrare a fondurilor trebuie să fie
independent de capitalul de exploatare al unităţilor şi trebuie să fie constituit
astfel încât asupra acestuia să nu poată fi pus sechestru în cursul procedurii în
caz de insolvabilitate;
b) angajatorii trebuie să contribuie la finanţare în măsura în care
aceasta nu este acoperită integral de către autorităţile publice;
c) obligaţia de plată a instituţiilor de administrare a fondurilor va
exista independent de îndeplinirea obligaţiei de contribuţie la finanţare.

C. Organizarea timpului de muncă

Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte
pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Reglementarea timpului de muncă
are un caracter imperativ şi reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la
odihnă.
Prin timp de lucru se înţelege "orice perioadă pe timpul căreia
lucrătorul este la lucru, la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul activităţii
sau funcţiilor sale, conform legislaţiei şi/sau practicilor naţionale"209.
Reglementarea timpului de muncă are raţiuni sociale (protecţia
sănătăţii fizice şi morale a salariatului) şi economice (evitarea diminuării
randamentului muncii). De aceea, încălcarea normelor de protecţie a muncii
privind timpul de muncă, munca în schimburi şi intensitatea muncii
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă210.
Organizarea timpului de muncă este reglementată de Directiva
Consiliului 93/104/CEE care stabileşte norme minimale de securitate şi
sănătate în domeniul organizării timpului de muncă.
Durata medie de lucru pentru fiecare perioadă de 7 zile nu va depăşi
48 de ore, având în vedere şi orele suplimentare. Statele membre UE pot
impune respectarea regulii de 48 de ore pe săptămână în cadrul unei perioade
de referinţă care poate atinge 4 luni211.
În ţările Uniunii Europene, durata normală a timpului de muncă este
în medie de 40 de ore pe săptămână şi puţin mai lungă în ţările aflate în
procesul de aderare. Există discrepanţe enorme între lucrătorii cu normă
întreagă din statele membre UE, pornindu-se de la Franţa cu 35 de
ore/săptămână şi până la 43,5 ore/săptămână în Regatul Unit al Marii Britanii
şi al Irlandei de Nord (unde nu există o reglementare de principiu în acest
domeniu).
209
Art. 2 pct. 1 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23.11.1993.
210
Art. 40 din Legea nr. 90/1996.
211
Art. 6 şi 16 din Directiva 93/104/CEE.

113
 De asemenea, de Directiva nr. 93/104/CEE se referă la unele aspecte
ale muncii de noapte. Timpul de lucru normal pentru lucrătorii de noapte212 să
nu depăşească în medie 8 ore dintr-o perioadă de 24 de ore. De asemenea,
lucrătorii de noapte a căror muncă implică riscuri deosebite sau tensiuni
psihice ori mentale importante nu vor lucra mai mult de 8 ore în cursul unei
perioade de 24 de ore, când aceştia execută o muncă de noapte.
Având în vedere riscurile deosebite şi tensiunile psihice ori mentale
inerente muncii pe timpul nopţii, statele membre trebuie să ia măsurile
necesare pentru a sigura un sistem de evaluare gratuită a sănătăţii, precum şi
un nivel adecvat de protecţie şi de sănătate a muncii. Totodată, trebuie luate
măsurile necesare astfel încât angajatorul care recurge în mod frecvent la
lucrători de noapte să informeze în această privinţă autorităţile competente, la
cererea acestora.
În plus, angajatorul care urmăreşte să organizeze munca în
conformitate cu un anumit ritm, trebuie să ţină cont de principiul general de
adaptare a muncii la om, în special pentru a atenua munca monotonă şi
munca cu o cadenţă predeterminată în funcţie de tipul de activitate şi de
exigenţele în materie de securitate şi de sănătate, mai ales în ceea ce priveşte
pauzele pe durata timpului de muncă.
Directiva nu aduce atingere, conform art. 15, prerogativei statelor
membre de a aplica sau introduce dispoziţii legislative, normative sau
administrative mai favorabile lucrătorilor sau de a favoriza sau permite
aplicarea unor convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii
sociali mai favorabile protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Art. 17 al Directivei permite o serie de derogări, dar cu luarea unor
măsuri compensatorii adecvate.
Prevederile acestei directive se aplică tuturor sectoarelor de activitate,
cu excepţia transporturilor aeriene, feroviare, rutiere, maritime, fluviale,
lacustre, pescuitului maritim, altor activităţi maritime, precum şi activităţii
medicilor în formare.

D. Timpul de odihnă
Timpul de odihnă reprezintă perioada în care nu se prestează muncă,
incluzând pauza de masă, repausul zilnic, repausul săptămânal, sărbătorile
legale sau religioase, concediul de odihnă, zilele libere cu plată sau fără plată.
Directiva 93/104/CEE prevede că orice lucrător trebuie să
beneficieze, în cursul unei perioade de 7 zile, de o perioadă minimă de repaus
neîntreruptă de 24 ore. Prin urmare, săptămâna de lucru este de 6 zile, iar
repausul săptămânal de 24 de ore.

212
Termenul de "lucrător de noapte" desemnează, pe de o parte, orice lucrător care
îndeplineşte pe perioada nopţii cel puţin 3 ore din timpul zilnic normal de lucru; pe de altă
parte, orice lucrător care este apt să îndeplinească pe perioada nopţii o anumită parte din
timpul său de lucru anual, definită după alegerea statului membru respective.

114
 În ceea ce priveşte repausul zilnic, aceeaşi directivă prevede că, în
cadrul unei perioade de 24 de ore, salariatul trebuie să beneficieze de un
repaus zilnic de cel puţin 11 ore consecutive. În cazul în care timpul de
muncă zilnic este mai mare de 6 ore, orice lucrător trebuie să beneficieze de o
pauză a cărei durată şi caracteristici vor fi stabilite prin contractul colectiv de
muncă sau prin acorduri încheiate între partenerii sociali, ori, în lipsa
acestora, prin legislaţia naţională.
Potrivit art. 7 alin. 1 al Directivei 93/104/CE, statele membre trebuie
să ia măsurile necesare de o asemenea manieră încât orice lucrător să
beneficieze de concediu anual plătit de cel puţin 4 săptămâni, conform
condiţiilor de obţinere şi de atribuire prevăzute prin legislaţii şi/sau practici
naţionale.
Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită printr-o
indemnizaţie financiară decât în cazul încetării contractului individual de
muncă.

E. Munca cu timp parţial

Munca cu timp parţial este reglementată de Directiva nr. 97/81/CEE a
Consiliului din 15 dec. 1997 privind acordul-cadru asupra muncii cu timp
parţial încheiat între UNICE, CEEP şi CES.
Acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între Uniunea
Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor din Europa (UNICE),
Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) şi Centrul European al
Întreprinderilor cu Participare Publică (CEEP) este o contribuţie la strategia
generală a ocupării forţei de muncă în spaţiul comunitar, care promovează
formele de lucru flexibile.
Recunoscând diversitatea situaţiilor existente în statele membre,
precum şi faptul că munca cu timp parţial este o caracteristică a ocupării în
anumite sectoare şi activităţi, Acordul-cadru enunţă principiile generale şi
prescripţiile minimale relative la munca cu timp parţial. El este concretizarea
voinţei partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru eliminarea
discriminărilor cu privire la lucrătorii cu timp parţial pe o bază acceptabilă
pentru angajatori şi pentru lucrători.
Acordul-cadru are ca obiect principal asigurarea condiţiilor vizând
suprimarea discriminărilor la care ar putea fi expuşi lucrătorii cu timp parţial.
De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea muncii cu timp parţial pe o bază
voluntară, ca şi organizarea flexibilă a timpului de lucru într-o manieră care
să ţină seama de necesităţile angajatorilor şi lucrătorilor.
În accepţiunea acordului-cadru, lucrătorul cu timp parţial este
salariatul a cărui durată normală de muncă, calculată săptămânal sau ca
medie pe o perioadă de lucru ce poate ajunge până la un an, este inferioară
celei unui lucrător cu normă întreagă comparabilă.
Principiul nediscriminării, introdus prin clauza nr. 4 a Acordului-
cadru, solicită, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, ca lucrătorii cu timp

115
parţial să nu fie trataţi de o manieră mai puţin favorabilă decât lucrătorii cu
normă întreagă pe simplul temei că ei lucrează cu timp parţial, cu excepţia
situaţiilor în care acest tratament diferenţiat este justificat de raţiuni
obiective. Atunci când este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.
Atunci când raţiuni obiective o justifică, statele membre, după
consultarea partenerilor sociali conform legislaţiei, convenţiilor colective sau
practicilor naţionale, şi/sau partenerilor sociali pot, dacă este cazul, să
subordoneze accesul la condiţii de muncă specifice unei perioade de vechime,
unei durate de lucru sau condiţiilor salariale. Criteriile de acces al lucrătorilor
cu munca cu timp parţial la condiţii de muncă particulare vor trebui
reexaminate periodic, luând în seamă principiul nediscriminării.
Statele membre, precum şi partenerii sociali, prin consultări conform
legislaţiei şi practicii naţionale, vor trebui să identifice şi să examineze
obstacolele de natură juridică şi administrativă care ar putea să limiteze
posibilităţile de efectuare a muncii cu timp parţial şi, dacă este cazul, să le
elimine.
Refuzul unui lucrător de a fi transferat de la o muncă cu normă
întreagă la una cu timp parţial sau viceversa, nu ar trebui să constituie prin el
însuşi un motiv valabil de concediere, fără a prejudicia posibilitatea, conform
legislaţiei, convenţiilor colective şi practicilor naţionale, de a se opera
licenţieri pentru alte motive decât acelea care pot rezulta din necesităţile de
funcţionare ale unei anume unităţi213.
În măsura posibilului, angajatorii trebuie să ia în considerare214:
a) cererile de transfer ale lucrătorilor cu timp integral la un post cu
timp parţial care devine disponibil în unitate;
b) cererile de transfer ale lucrătorilor cu timp parţial la o muncă cu
normă întreagă sau creşterea timpului lor de lucru, dacă există această
posibilitate;
c) furnizarea în timp oportun de informaţii privind posturile cu timp
parţial şi cu timp integral disponibile în unitate, în măsură să faciliteze
transferurile de la o muncă cu timp integral la una cu timp parţial sau
viceversa;
d) măsurile ce vizează facilitarea accesului la munca cu timp parţial la
toate nivelurile întreprinderii, inclusiv la posturile calificate şi posturile de
conducere şi, când este cazul, măsurile ce vizează facilitarea accesului
lucrătorilor cu timp parţial la formare profesională pentru a favoriza
promovarea şi mobilitatea profesională;
e) furnizarea organizaţiilor existente ce reprezintă lucrătorii, de
informaţii adecvate privind munca cu timp parţial în unitate.
De asemenea, statele membre şi/sau partenerii sociali pot să menţină
sau să introducă dispoziţii mai favorabile decât cele prevăzute de Acord.

213
Clauza 5 pct. 2 a Acordului cadru asupra muncii cu timp parţial.
214
Clauza 5 pct. 3 a Acordului cadru asupra muncii cu timp parţial.

116
 F. Munca cu durată determinată
Munca cu durată determinată constituie obiectul Directivei
1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru CES,
UNICE şi CEEP asupra muncii cu durată determinată.
Această directivă, ca şi precedenta, a fost adoptată făcându-se
aplicarea art. 139, paragraful 2 al Tratatului CEE, astfel cum a fost modificat
prin Tratatul de la Amsterdam, conform căruia partenerii sociali pot solicita
împreună ca acordurile la nivel comunitar să fie aplicate printr-o decizie a
Consiliului la propunerea Comisiei.
De asemenea, concretizarea punctului 7 al Cartei comunitare a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor prevede, între altele, că
realizarea pieţei interioare trebuie să conducă la o ameliorare a condiţiilor de
viaţă şi muncă a lucrătorilor din Comunitate, proces care se efectuează prin
apropierea în progres a acestor condiţii, în special pentru formele de muncă,
altele decât munca cu durată nedeterminată, cum sunt munca cu durată
determinată, munca cu timp parţial, munca interimară şi munca sezonieră.
Semnatarii acordului-cadru recunosc, în preambulul acestuia, că totuşi
contractele cu durată nedeterminată sunt şi rămân forma generală a relaţiilor
de muncă între angajatori şi lucrători. Totodată, se recunoaşte că aceste
contracte cu durată determinată răspund, în anumite circumstanţe, atât
necesităţilor angajatorilor, cât şi ale lucrătorilor.
Acordul-cadru enunţă principiile generale şi prescripţiile minimale
relative la munca cu durată determinată, subliniindu-se că aplicarea lor
detaliată trebuie să ia în considerare realităţile situaţiilor specifice naţionale,
sectoriale şi sezoniere. El ilustrează voinţa partenerilor sociali de a stabili un
cadru general pentru a asigura egalitatea de tratament pentru lucrătorii cu
durată determinată, protejându-i contra discriminării şi pentru utilizarea
contractelor de muncă cu durată determinată pe o bază acceptabilă pentru
angajatori şi lucrători.
Acordul se aplică lucrătorilor cu durată determinată, cu excepţia celor
ce sunt puşi la dispoziţia unei întreprinderi utilizatoare de către o agenţie de
muncă interimară. În plus, rezolvarea problemelor privind regimurile legale
de securitate socială ţin de decizia statelor membre, care trebuie să aibă însă
în vedere adaptarea la aceste noi modele de muncă.
Acordul-cadru are ca obiectiv principal ameliorarea calităţii muncii cu
durată determinată, asigurându-se principiul nediscriminării, precum şi
stabilirea unui cadru care să prevină abuzul ce rezultă din utilizarea
contractelor sau relaţiilor de muncă cu durată determinată succesive.
Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, şi/sau partenerii
sociali pot să prevadă că acordul nu se aplică relaţiilor de formare
profesională iniţială şi de ucenicie sau contractelor ori relaţiilor de muncă
încheiate în cadrul unui program de formare, inserţie şi reconversie
profesională, public sau sprijinit de puterile publice.

117
 În înţelesul Directivei comunitare, lucrător cu durată determinată
este persoana ce are un contract sau o relaţie de muncă cu durată determinată,
încheiată direct între angajator şi lucrător, în care sfârşitul contractului sau al
relaţiei de muncă este determinat de condiţii obiective, cum sunt atingerea
unei date precise, îndeplinirea unei sarcini determinate sau survenirea unui
eveniment determinat.
Clauza nr. 4 a Acordului-cadru instituie principiul nediscriminării,
conform căruia, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, lucrătorii cu durată
determinată nu sunt trataţi de o manieră mai puţin favorabilă decât lucrătorii
cu durată nedeterminată comparabili pe singurul motiv că ei lucrează cu
durată determinată, în afara situaţiei în care un tratament diferit este justificat
de raţiuni obiective. Atunci când este cazul, se aplică principiul pro rata
temporis.
Pentru a preveni abuzul ce poate rezulta din utilizarea contractelor sau
relaţiilor de muncă cu durată determintată succesive, statele membre, după
consultarea partenerilor sociali, şi/sau partenerii sociali, atunci când nu există
măsuri legale echivalente care să vizeze prevenirea abuzurilor, pot introduce
una sau mai multe dintre următoarele măsuri215:
a) raţiuni obiective care să justifice reînnoirea unor astfel de contracte
sau relaţii de muncă;
b) durata maximă a contractelor sau relaţiilor de muncă cu durată
determinată succesive;
c) numărul de reînnoiri ale unor astfel de contracte sau relaţii de
muncă.
Angajatorii trebuie să informeze lucrătorii cu contracte cu durată
determinată asupra posturilor vacante în întreprindere, pentru a le asigura
aceleaşi oportunităţi ca ale altor lucrători în obţinerea de posturi
permanente216. În plus, angajatorii trebuie să faciliteze accesul lucrătorilor cu
durată determinată la oportunităţile de formare profesională, de dezvoltare a
carierei lor şi de mobilitate profesională.
Lucrătorii cu durată determinată sunt luaţi în considerare pentru
calculul pragului de la care instanţele reprezentative ale lucrătorilor,
prevăzute de legislaţiile naţionale şi comunitare, pot fi constituite conform
dispoziţiilor naţionale217.
Statele membre şi/sau partenerii sociali pot menţine sau introduce
dispoziţii mai favorabile pentru muncitorii avuţi în vedere de acord. De
asemenea, dispoziţiile acestuia nu trebuie să prejudicieze dispoziţii
comunitare mai specifice, cu deosebire cele privind egalitatea de tratament şi
de şanse între bărbaţi şi femei.

215
Aceste măsuri sunt prevăzute de Clauza nr. 5 din Acordul-cadru asupra muncii cu durată
determinată.
216
Clauza nr. 6 din Acordul cadru asupra muncii cu durată determinată.
217
Clauza nr. 6 din Acordul cadru asupra muncii cu durată determinată.

118
 III. Norme privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă
A. Prevederi principale
La fel ca şi în cadrul altor organizaţii internaţionale cu preocupări în
materie, în cadrul UE problematica securităţii şi sănătăţii în muncă a
constituit o preocupare deosebită. Prevederi în acest sens se regăsesc în chiar
tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene218, dar şi într-o lungă serie
de directive adoptate pe baza acestora.
Cea mai importantă dintre acestea este Directiva Consiliului
89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri de încurajare
a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.
Adoptarea principiilor incluse în Directiva cadru 89/391/CEE este realmente
indispensabilă în construirea unui sistem de protecţie a securităţii şi sănătăţii
la locul de muncă aliniat celui existent în UE.
Obiectivul acestei directive este acela de a îmbunătăţi sănătatea şi
securitatea lucrătorilor la locurile lor de muncă, în toate sectoarele de
activitate, private sau publice (cu excepţia anumitor activităţi specifice din
cadrul funcţiei publice, cum ar fi forţele armate, poliţia sau protecţia civilă).
În acest scop, ea cuprinde principii generale referitoare la prevenirea
riscurilor profesionale şi la protecţia securităţii şi sănătăţii, eliminarea
factorilor de risc şi accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată
potrivit legislaţiilor şi/sau practicilor naţionale, formarea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor acestora, precum şi linii generale pentru transpunerea în
practică a principiilor menţionate.

B. Obligaţiile generale ale angajatorilor

Directiva impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea
afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să îşi ia toate asigurările că
angajaţii sunt bine informaţi şi instruiţi corespunzător cu privire la
problemele de securitate şi sănătate.
Angajatorii trebuie să concretizeze măsurile prevăzute de directivă,
luând în considerare următoarele principii generale de prevenire care se
regăsesc şi în art. 173 alin. 2 din Codul muncii român:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot să fie evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea
posturilor de muncă, precum şi alegerea echipamentelor de muncă şi a
metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a
muncii monotone şi a muncii repetitive şi a reducerii efectelor acestora
asupra sănătăţii;
e) luarea în considerare a stării evoluţiei trehnicii;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau
cu ceea ce este mai puţin periculos;
218
De exemplu, art. 75, 100 A, 118, 118 A, 235 ale Tratatului CEE.

119
 g) planificarea prevenirii, având în vedere un ansamblu coerent care
integrează în cadrul prevenirii tehnica, organizarea muncii, condiţiile de
muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor de mediu al muncii;
h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă, cu prioritate faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i) aducerea instrucţiunilor corespunzătoare la cunoştinţa lucrătorilor.
Directiva include prevederi corespunzătoare în privinţa serviciilor de
protecţie şi prevenire, supravegherii sănătăţii şi participării angajaţilor la
rezolvarea problemelor de sănătate şi securitate la locul de muncă.
Patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii
acestora şi să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc
sănătatea şi securitatea în muncă219. Aceasta presupune:
- consultarea lucrătorilor;
- dreptul lucrătorilor şi/sau al reprezentanţilor acestora de a face
propuneri;
- participarea echilibrată în conformitate cu legislaţiile şi/sau
practicile naţionale.
Totodată, angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să
beneficieze de o pregătire suficientă şi adecvată în privinţa sănătăţii şi
securităţii, îndeosebi sub forma informării şi instrucţiunilor, cu ocazia
angajării sale, unei mutări sau unei schimbări de funcţie, introducerii sau
schimbării echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii focalizată
specific pe postul său de muncă sau pe funcţia sa. Această pregătire trebuie să
fie adaptată la evoluţia riscurilor şi la apariţia unor noi riscuri şi să fie
repetată periodic, dacă este necesar220.

C. Obligaţiile generale ale lucrătorilor

Fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji, potrivit
propriilor posibilităţi, de propria sănătate şi securitate, precum şi de cea a
altor persoane în cauză, ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în
muncă, în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile patronului
său221.
În scopul realizării acestor obiective, lucrătorii au obligaţia ca, în
special în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile angajatorului:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatele, instrumentele, substanţele
periculoase, echipamentele de transport şi celelalte utilaje;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus la
dispoziţie şi, după utilizare, să îl pună la locul său;

219
Art. 11 din Directiva Consiliului 89/391/CEE privind introducerea de măsuri de încurajare
a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.
220
Art. 12 din Directiva Consiliului 89/391/CEE privind introducerea de măsuri de încurajare
a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.
221
Art. 13 din Directiva Consiliului 89/391/CEE.

120
 c) să nu scoată din funcţionare, să schimbe sau să deplaseze în mod
arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special maşinilor, aparatelor,
instrumentelor, instalaţiilor şi clădirilor şi să utilizeze corect astfel de
dispozitive de securitate;
d) să semnaleze imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor care au o
funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor,
orice situaţie de muncă în privinţa căreia au un motiv rezonabil să considere
că prezintă un pericol deosebit şi iminent pentru securitate şi sănătate,
precum şi orice defecţiune constatată în sistemele de protecţie;
e) să conlucreze, în conformitate cu practicile naţionale, cu
angajatorul şi/sau lucrătorii care au o funcţie specifică în materie de protecţie
a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, atât timp cât este necesar pentru a permite
realizarea tuturor sarcinilor sau exigenţelor impuse de autoritatea competentă
în scopul protejării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;
f) să conlucreze, în conformitate cu practicile naţionale, cu
angajatorul şi/sau lucrătorii care au o funcţie specifică în materie de protecţie
a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, atât timp cât este necesar pentru a permite
angajatorului să asigure ca mediul şi condiţiile de muncă să fie sigure şi fără
riscuri pentru securitate şi sănătate în interiorul domeniului lor de activitate.
Prin Directiva Consiliului 91/383/CEE din 25 iunie 1991, care
completează măsurile ce privesc ameliorarea securităţii şi sănătăţii în muncă
a lucrătorilor având un raport de muncă cu durată determinată sau un raport
de muncă temporară, s-a asigurat pentru aceste categorii de lucrători acelaşi
nivel de protecţie ca şi cel de care beneficiază ceilalţi lucrători ai
întreprinderilor sau unităţilor în temeiul Directivei 89/391/CEE.

D. Hărţuirea morală la locul de muncă

Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de
măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor în muncă atribuie angajatorilor responsabilitatea prevenirii bolilor
profesionale, printre care şi cele cauzate de hărţuirea morală.
Prima definiţie a hărţuirii morale a dat-o psihologul suedez Heinz
Leimann: "hărţuirea morală desemnează o relaţie conflictuală la locul de
muncă, care poate fi atât între colegi, cât şi între superiori şi subordonaţi"222.
De asemenea, el a asimilat hărţuirii morale "orice conduită abuzivă care se
manifestă mai ales prin comportament, cuvinte, acte, gesturi, mesaje scrise
unilaterale, de natură a aduce atingere personalităţii, demnităţii sau
integrităţii psihice sau fizice ale unei persoane şi de a pune în pericol slujba
victimei sau de a degrada climatul de muncă"223.

222
H. Leimann, Mobbing, la persécution au travail, Seuil, 1996, p. 79, citat în C. Gîlcă,
Hărţuirea morală la locul de muncă, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005, p.
102.
223
Ibidem.

121
 Hărţuirea morală la locul de muncă este privită de Agenţia europeană
pentru securitate şi sănătate în muncă astfel: "prin hărţuirea la locul de muncă
se înţelege un comportament repetat şi anormal îndreptat împotriva unui
salariat sau unui grup de salariaţi şi care generează un risc pentru salariaţi. În
această definiţie, noţiunea de comportament anormal se referă, oricare ar fi
circumstanţele, la o persoană al cărei comportament tinde să victimizeze, să
umilească, să scadă respectul de sine sau să ameninţe. Noţiunea de
comportament vizează actele comise de un individ sau de un grup şi care pot
include abuzul de putere. Un sistem de muncă poate fi utilizat ca un vector de
victimizare, unilire, scăderea respectului de sine sau ameninţare. Noţiunea de
risc pentru sănătate şi securitate cuprinde riscurile privind sănătatea psihică şi
fizică a salariatului"224.
Conform acestei directive, în scopul eliminării sau reducerii hărţuirii
morale, angajatorii, cu consultarea angajaţilor şi a reprezentanţilor acestora,
trebuie:
a) să urmărească prevenirea hărţuirii morale;
b) să evalueze riscurile de hărţuire morală;
c) să adopte măsuri adecvate pentru prevenirea efectelor negative.
Rezoluţia Parlamentului European privind hărţuirea morală la locul de
muncă (2001/2339) precizează la punctul 10 că "Parlamentul European invită
statele membre, cu scopul de a lupta împotriva hărţuirii morale şi sexuale la
locul de muncă, să examineze, dacă este cazul, sau să completeze legislaţia
lor existentă în materie de hărţuire, să reanalizeze şi să standardizeze definiţia
hărţuirii morale. La punctul 12 al rezoluţiei, Parlamentul European
recomandă statelor membre de a obliga întreprinderile, puterile publice şi
partenerii sociali să adopte politici de prevenire eficiente, să prevadă un
sistem de schimburi de experienţă, să identifice procedurile corespunzătoare
pentru soluţionarea problemei hărţuirii şi prevenirea reapariţiei fenomenului;
recomandă, în acest cadru, informarea şi instruirea salariaţilor, a managerilor,
a partenerilor sociali şi a medicilor de întreprindere, atât din sectorul privat,
cât şi public.

224
European Agency for Safety and Health at Work, Bulling at work, în "Facts", nr. 23, p. 1,
citat în C. Gîlcă, op. cit., p. 102.

122
 Secţiunea IV
CONCEDIEREA COLECTIVĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

I. Prevederi comunitare privind concedierea colectivă

O reglementare prioritară a UE în domeniul politicii sociale o
constituie cea a concedierilor colective.
Sediul materiei îl constituie Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998
privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la concedierile
colective, prin care se abrogă Directiva Consiliului 75/29/CEE din 17
februarie 1975 şi Directiva Consiliului 92/56/CEE din 24 iunie 1994.
Potrivit acestei directive, prin concedieri colective se înţeleg
concedierile efectuate de un patron pentru unul sau mai multe motive ce nu
sunt legate de persoana lucrătorilor.
Fiecare stat membru are dreptul de a stabili numărul sau procentajul
concedierilor care, în raport cu perioadele definite, constituie concediere
colectivă. Astfel, Directiva prevede:
a) pentru o perioadă de 30 de zile:
- cel puţin egal cu 10, în unităţile care angajează în mod obişnuit mai
mult de 20 şi mai puţin de 100 de lucrători;
- cel puţin egal cu 10% din numărul lucrătorilor din unităţile care
angajează în mod obişnuit cel puţin 100, dar nu mai puţin de 300 de lucrători;
- cel puţin egal cu 30, în unităţile care angajează în mod obişnuit cel
puţin 300 de lucrători;
b) pentru o perioadă de 90 de zile:
- cel puţin egal cu 20, oricare ar fi numărul lucrătorilor angajaţi în
mod obişnuit în unităţile respective.
Este asimilată concedierilor şi încetarea contractului de muncă
intervenită la iniţiativa patronului, pentru unul sau mai multe motive care nu
sunt inerente lucrătorilor, cu condiţia ca aceasta să privească cel puţin 5
concedieri.
Reglementările acestei directive nu se aplică lucrătorilor
administraţiilor publice sau instituţiilor de drept public (sau, în statele care nu
cunosc această noţiune, entităţilor echivalente), echipajelor maritime şi
concedierilor colective efectuate în cadrul unor contracte de muncă încheiate
pentru o durată determinată. Fac excepţie din această ultimă categorie
concedierile intervenite înainte de termenul sau de finalizarea respectivelor
contracte.
În cazul în care un patron preconizează efectuarea unor concedieri
colective, acesta are două obligaţii principale:
- informarea şi consultarea reprezentanţilor lucrătorilor;
- efectuarea concedierilor potrivit procedurii prescrise de Directivă.
Procedura de informare şi consultare cu reprezentanţii lucrătorilor are
ca scop evitarea sau reducerea concedierilor colective, precum şi atenuarea

123
consecinţelor prin recurgerea la măsuri sociale care au ca obiectiv
redistribuirea sau reconversia lucrătorilor disponibilizaţi225. În acest sens, în
conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale, statele membre pot să
prevadă posibilitatea consultării unor experţi.
Pe durata consultărilor, patronul este obligat să dea orice informaţii
utile reprezentanţilor lucrătorilor care să-i ajute la formularea unor propuneri
constructive şi să comunice, în scris, următoarele:
- motivele proiectului de concediere;
- numărul şi categoriile de lucrători care urmează să fie
disponibilizaţi;
- numărul şi categoriile de lucrători angajaţi în mod obişnuit;
- perioada în cursul căreia este preconizată efectuarea concedierilor;
- criteriile care vor sta la baza alegerii lucrătorilor ce urmează să fie
disponibilizaţi, în măsura în care legislaţiile şi/sau practicile naţionale
atribuie această compretenţă patronului;
- metoda de calcul utilizată pentru indemnizaţia de concediere, alta
decât cea care rezultă din legislaţiile şi/sau practicile naţionale.
De asemenea, patronul are şi obligaţia de a transmite autorităţii
publice competente cel puţin o copie a comunicării scrise înaintată
reprezentanţilor lucrătorilor.
Aceste obligaţii revin patronului independent de faptul că decizia
privind concedierile colective îi aparţine sau provine de la întreprinderea care
îl controlează. De asemenea, angajatorul nu va putea să invoce, în cazul în
care nu a respectat obligaţiile de informare, de consultare şi de notificare,
motivul că întreprinderea care a luat decizia ce a condus la concedieri
colective nu i-a furnizat informaţiile necesare.

II. Procedura concedierii colective

Procedura efectuării concedierii colective cuprinde următoarele
aspecte importante care trebuie să fie urmărite de patron:
a) notificarea în scris autorităţii competente a oricărui proiect de
concediere colectivă, precum şi transmiterea reprezentanţilor lucrătorilor a
unei copii a acestei notificări pentru ca aceştia să poată înainta autorităţii
publice competente eventualele lor observaţii.
Statele membre pot hotărî ca, în cazul unui proiect de concediere
colectivă legat de încetarea activităţii unităţii ca rezultat al unei hotărâri
judecătoreşti (de exemplu, concedierea colectivă are loc ca urmare a
falimentului, prin decizia judecătorului sindic), patronul să nu fie obligat să
notifice în scris decât dacă autoritatea publică competentă solicită acest lucru.
b) Concedierile colective vor deveni efective la cel puţin 30 de zile de
la notificarea autorităţii competente, fără ca acest termen să aducă atingere

225
Art. 2.2 din Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislaţiilor
statelor membre referitoare la concedierile colective.

124
drepturilor individuale în materia preavizului de concediere226. Autorităţile
publice competente în materie de muncă au posibilitatea de a reduce acest
termen. De asemenea, pe tot parcursul acestei perioade, autoritatea publică
competentă va căuta soluţii problemelor ridicate de viitoarea concediere
colectivă.
c) În cazul în care termenul iniţial este mai mic de 60 de zile şi
problemele ridicate nu pot fi rezolvate în termenul iniţial, statele membre pot
acorda autorităţii competente posibilitatea de a prelungi termenul iniţial până
la 60 de zile de la notificare. Prelungirea, însoţită de motivarea sa, trebuie
înaintată patronului înainte de expirarea termenului iniţial.
Statele membre pot hotărî ca ultimele două aspecte analizate (b,c) să
nu se aplice concedierilor colective intervenite ca urmare a încetării activităţii
unităţii ca rezultat al unei hotărâri judecătoreşti.
Textul Directivei nu exclude dreptul statelor membre de a elabora
dispoziţii legislative sau administrative mai favorabile lucrătorilor sau de a
permite aplicarea dispoziţiilor contractuale mai favorabile lucrătorilor.

226
Art. 4 din Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislaţiilor statelor
membre referitoare la concedierile colective.

125
 Secţiunea V
FORMAREA PROFESIONALĂ

I. Consideraţii generale privind formarea profesională

Formarea profesională se numără printre cele mai dinamice domenii
ale dreptului comunitar, fiind obiectul a numeroase acte normative, precum şi
al unei interesante jurisprudenţe.
Formarea profesională este foarte importantă deoarece, cu cât nivelul
educaţional este mai mare, cu atât probabilitatea de angajare este mai mare,
în special atunci când este vorba de femei. În 1994, în Uniunea Europeană,
pentru cei care deţineau diplome s-a înregistrat o rată a şomajului de 6.1
procente; pentru absolvenţii şcolii secundare rata şomajului se ridica la 8.8
procente; pentru cei care au urmat numai perioada de şcolarizare obligatorie -
13.2 procente. În cele mai multe ţări, şi în special în cazul femeilor, o
diplomă oferă cea mai bună protecţie pe termen îndelungat împotriva
şomajului. Acest fapt este relevant atât pentru proaspeţii absolvenţi ai
instituţiilor de învăţământ, cât şi pentru cei care au o experienţă limitată în
câmpul muncii şi care doresc să-şi găsească un loc de muncă corespunzător
pregătirii lor profesionale şi să se angajeze cu contract individual de muncă
pe durată nedeterminată227.
Politica de formare profesională se înscrie în orientarea generală în
materie de politică socială a Uniunii Europene, urmărindu-se asigurarea unui
nivel înalt al angajării deoarece este mai profitabil să se asigure din start o
pregătire profesională care să dea posibilitatea găsirii de locuri de muncă
decât să se transplanteze surplusul de mână de lucru către regiuni unde există
o insuficienţă de personal calificat228.
Sistemul educativ, deşi aflat într-o considerabilă evoluţie în multe
state membre ale Uniunii, rămâne încă depăşit de modificările tehnologice.
Astfel, M. Richonnier demitizează modelul educaţional european,
impermeabil în faţa influenţelor externe, stigmatizându-i pe aceşti "analfabeţi
ai celei de-a treia revoluţii industriale" care sunt tinerii europeni, prea
devreme specializaţi, fără însă a stăpâni cultura tehnică generală. Aceasta,
insuficient distribuită în cadrul învăţământului de bază, este devalorizată şi îi
face inadaptabili la schimbări229.
Art. 128 al Tratatului de la Roma punea deja în sarcina Consiliului
stabilirea unor principii generale pentru punerea în aplicare a unei politici
comune de formare profesională care să poată contribui la dezvoltarea
227
A se vedea D. Dinan, op. cit., p. 159-160.
228
G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Precis Dalloz, 1991,
p. 158, citat în N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 305.
229
M. Richonnier, Les métamorphoses de l'Europe, Flammarion, 1985, p. 198-202, citat în
Marie-Francoise Labouz, Le système communautaire européen, deuxieme édition, Berger-
Levrault, Paris, 1988, p. 52.

126
armonioasă atât a economiilor naţionale, cât şi a Pieţei Comune. Comisia a
pus accentul pe ideea de politică comună însă aceasta nu înseamnă că
înţelege să instituie, în statele membre, o legislaţie identică în ceea ce
priveşte formarea profesională. Politica Uniunii de formare profesională
urmăreşte definirea unor principii generale, sprijină şi completează acţiunile
statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora pentru
conţinutul şi organizarea formării profesionale, fiecare ţară putându-şi
menţine propriile metode şi propriile instituţii. Structurile vor putea deci să
rămână diferite, dar, dincolo de aceste diferenţe, obiectivele vor trebui să fie
comune.
Principalul obiectiv urmărit în politica de formare profesională este
apropierea nivelurilor de formare, avându-se în vedere incidenţa sa asupra
libertăţii de circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Prin Decizia 63/266/CEE, adoptată de Consiliu la 2 aprilie 1963, se
afirmă dreptul fiecăruia de a-şi alege în mod liber profesia şi instituţia în care
va fi pregătit. Fiecare are dreptul de a primi pregătirea profesională adecvată,
corespunzătoate aptitudinilor sale şi, de asemenea, să se perfecţioneze de-a
lungul carierei sale, să beneficieze de readaptarea profesională de care ar
putea avea nevoie.
Decizia stabileşte 10 principii generale ale formării profesionale:
1. politica comună a formării profesionale constă în acţiunea comună,
coerentă şi progresivă, fiecare stat urmând să definitiveze programe
conforme cu aceste principii;
2. obiectivul politicii comune de formare profesională este reprezentat de
asigurarea efectivă a dreptului la pregătirea profesională; pentru aceasta
trebuie organizate mijloacele de formare pentru a se asigura forţa de
muncă necesară diferitelor sectoare ale economiei. Pregătirea
profesională trebuie să fie suficient de largă astfel încât personalitatea să
se poată dezvolta, permiţând adaptarea la progresul tehnic;
3. în aplicarea acestei politici, o importanţă deosebită o are, pe de o parte,
previziunea statistică, iar, pe de altă parte, un dispozitiv de orientare;
4. în vederea realizării obiectivelor formării profesionale, Comisia va putea
propune Consiliului sau statelor membre măsurile adecvate;
5. Comisia trebuie să colaboreze cu Cosiliul şi cu statele membre;
6. Comisia realizează studii, cercetări, inventarul mijloacelor de formare,
stabileşte priorităţile în domeniu;
7. o importanţă deosebită prezintă şi pregătirea adecvată a personalului de
instruire (formarea formatorilor). În concretizarea acestui principiu, prin
Regulamentul 337/75/CEE a fost creat un Centru european de dezvoltare
a formării profesionale, al cărui scop este de a contribui la apropierea
nivelurilor de formare şi la formarea în comun a formatorilor;
8. un alt principiu important este necesitatea apropierii progresive a
nivelurilor sistemelor de formare;

127
9. al nouălea principiu statuează formarea profesională a adulţilor şi
readaptarea profesională;
10. conform ultimului principiu, acţiunile întreprinse în vederea realizării
obiectivelor politicii comune vor face obiectul unei finanţări comune.
Comunitatea ar putea duce la îndeplinire acţiuni proprii în domeniul
formării profesionale.
Regulamentul 1612/68/CEE acordă muncitorilor migranţi dreptul la
acces, în aceleaşi condiţii cu ale cetăţenilor statului respectiv, la cursurile de
ucenicie şi de pregătire profesională230.
Deşi termenul folosit este cel de "acces", Curtea de Justiţie a dat, şi în
acest caz, o interpretare largă. Astfel, ea a decis că dreptul de a fi admis la
cursurile şcolare, de ucenicie şi profesionale din statul-gazdă include nu
numai admiterea în sine, ci şi "măsuri generale care să faciliteze urmarea
cursurilor", ceea ce în speţa respectivă cuprindea o bursă (cazul Casagrande
nr. 9/74)231.
Nu la fel s-a procedat şi în cazul Gravier v. City of Liège nr. 293/83
când a fost definit însuşi termenul de "formare profesională". S-a decis astfel
că acest termen include "toate formele de învăţământ care pregătesc pe cei ce
le urmează pentru o anumită profesie, activitate comercială sau angajare sau
care formează priceperile necesare pentru o astfel de profesie, activitate
comercială sau angajare, chiar dacă programul de instruire cuprinde elemente
de educaţie generală"232.
În speţă, reclamantul a fost un naţional francez care dorea să studieze
arta benzilor desenate la o universitate din Belgia. Curtea a considerat că, în
virtutea art. 128 al Tratatului CEE, care stabilea competenţa Comunităţii cu
privire la formarea profesională, acest caz se înscria în scopul Tratatului,
reclamantul dorind să urmeze un curs de formare profesională într-un stat
membru şi de aceea era îndreptăţit să beneficieze de protecţia art. 7 CEE (în
prezent art. 12 CE). De aceea, reclamantul avea dreptul să urmeze cursul fără
discriminare şi nu trebuia să plătească taxa impusă de universităţile belgiene
persoanelor fără cetăţenie belgiană. Prin urmare, s-a considerat că impunerea
unei taxe, a unei taxe de înmatriculare ori a aşa-numitei "minerval"
studenţilor, ca o condiţie de acces la pregătirea profesională, când o asemenea
taxă nu este impusă studenţilor care sunt resortisanţi ai statului-gazdă,
constituie o discriminare pe motiv de naţionalitate contrar art. 7 din Tratat233.
Cele două decizii au suscitat reacţii diverse din partea statelor
membre, susţinându-se posibilitatea producerii unor excese sau abuzuri. Pe
de altă parte, accepţiunea largă care a fost dată formării profesionale implică
faptul că multe cursuri, incluzând posibil şi multe cursuri universitare ce

230
Art. 7 alin. 3 al Regulamentului 1612/68/CEE.
231
N. Voiculescu, op. cit., p. 307.
232
A se vedea J. Boulouis, R. M. Chevallier, op. cit., p. 513.
233
A se vedea J. Shaw, op. cit., p. 377.

128
necesită deseori substanţiale contribuţii din fondurile publice, ar putea fi
accesibile în aceleaşi condiţii tuturor cetăţenilor din statele membre UE234.
În cazul Blaizot nr. 24/86, Curtea a aplicat definiţia folosită în cazul
Gravier nr. 293/83 şi a decis că educaţia universitară poate constitui formare
profesională "nu numai acolo unde examenul final acordă direct calificarea
cerută, dar, de asemenea, şi acolo unde studiile asigură o pregătire specifică
(de exemplu, când studentul are nevoie de cunoştinţele astfel acumulate
pentru a desfăşura activitatea profesională sau comercială), chiar dacă nu
există dispoziţii legislative sau administrative care să facă din obţinerea
acestor cunoştinţe o condiţie esenţială"235.
Prin urmare, în ceea ce priveşte cursurile universitare, dat fiind că, în
conformitate cu generoasa interpretare a Curţii, ele sunt socotite ca fiind
cursuri de formare profesională, cetăţenii din statele Uniunii care nu sunt nici
muncitori migranţi, nici copii ai muncitorilor migranţi pot cere accesul egal,
în condiţii egale cu ale cetăţenilor statului-gazdă, chiar dacă cursurile sunt
finanţate sau subvenţionate de stat în cadrul politicii sociale a acestuia.
Cât priveşte educaţia, aceasta nu face obiectul jurisdicţiei comunitare,
dat fiind că ea nu face parte din obiectivele fundamentale ale Tratatului.
Faptul a fost acceptat şi de Curtea de Justiţie în cazul Gravier, arătându-se că
"politica şi organizarea sistemului de educaţie nu sunt incluse între domeniile
pe care Tratatul le-a încredinţat instituţiilor Comunităţii"236.
Cu toate acestea, în practica jurisdicţională anterioară Tratatului de la
Maastricht, s-a admis că, deşi politica şi organizarea educaţională nu sunt
insluse ca atare în domeniile pe care Tratatul le-a încredinţat instituţiilor
comunitare, accesul şi participarea la cursuri de instruire şi de învăţământ nu
sunt fără legătură cu dreptul comunitar. În consecinţă, politica educaţională
constituie un element indispensabil al activităţilor Comunităţii, printre ale
cărei obiective se numără, inter alia, libera circulaţie a lucrătorilor,
mobilitatea forţei de muncă şi îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale
lucrătorilor. De aici rezultă că condiţiile de acces nediscriminatoriu la
pregătirea profesională a resortisanţilor altor ţări membre intră în domeniul
de aplicare al Tratatului237.
Tratatul de la Maastricht consacră un capitol distinct formării
profesionale. Art. 127 aminteşte de aplicarea unei politici a formării
profesionale a Comunităţii care sprijină şi completează acţiunile statelor
membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora pentru conţinutul şi
organizarea formării profesionale. În acest sens, acţiunea Uniunii vizează
următoarele aspecte: să faciliteze adaptarea la mutaţiile industriale, în special
prin formarea şi reconversia profesională; să amelioreze pregătirea

234
Ibidem.
235
A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003, p. 188.
236
Ibidem.
237
A se vedea O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 1996, p. 247.

129
profesională iniţială şi formarea permanentă, cu scopul de a facilita inserţia şi
reinserţia profesională pe piaţa muncii; să faciliteze accesul la formarea
profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi persoanelor în
formare şi, în special, a tinerilor; să stimuleze cooperarea în materia formării
între instituţii de învăţământ sau de formare profesională şi întreprinderi; să
dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe asupra problemelor comune
sistemelor de formare profesională ale statelor membre.
De asemenea, se prevede că statele membre şi Uniunea Europeană
favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale
competente în materia formării profesionale.
În ceea ce priveşte instituţia competentă, conform art. 189 C, aceasta
este Consiliul care, după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă
măsurile necesare pentru a contribui la realizarea obiectivelor amintite, cu
excepţia celor vizând armonizarea dispoziţiilor legislative şi regulamentare
ale statelor membre.

II. Recunoaşterea stagiilor de formare profesională

Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor a ridicat problema de a
se permite cetăţenilor comunitari să poată exercita o profesie, ca salariat sau
în mod independent, într-un alt stat membru decât cel în care şi-au dobândit
calificarea profesională. În acest scop au fost adoptate directivele Consiliului
nr. 89/48/CEE şi 92/51/CEE prin care se instituie un sistem general de
recunoaştere a formării profesionale.
Directiva Consiliului nr. 89/48/CEE relativă la un sistem general de
recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior care recunosc formări
profesionale cu o durată minimă de trei ani238 permite oricărui cetăţean al
unui stat membru ce posedă o diplomă din care rezultă că titularul a urmat cu
succes un ciclu de studii postsecundare cu o durată minimă de 3 ani, sau cu o
durată echivalentă cu timp parţial, într-o universitate sau aşezământ de
învăţământ superior sau în orice alt aşezământ de acelaşi nivel de formare, să
exercite, cu titlu independent sau ca salariat, o profesiune reglementată în ţara
de primire.
Atunci când, în statul de primire, accesul la profesiune sau la
exercitarea acesteia sunt subordonate condiţiei posesiei unei diplome,
autoritatea competentă nu poate refuza unui resortisant al unui stat membru,
pe motiv de lipsă a calificării, să acceadă la această profesie sau să o exercite
în aceleaşi condiţii ca proprii cetăţeni dacă239:
a) solicitantul posedă diploma care este solicitată într-un alt stat
membru pentru a accede la aceeaşi profesie pe teritoriul său şi care a fost
obţinută într-un stat membru;
b) solicitantul a exercitat cu timp integral această profesie timp de 2
ani în cursul ultimilor 10 ani precedenţi într-un alt stat membru care nu
238
Adoptată la 21 decembrie 1988.
239
Art. 3 din Directiva 89/48/CEE.

130
reglementează această profesie în sensul dat de directivă, având unul sau mai
multe titluri de formare.
Aceste prevederi nu împiedică însă statul membru să ceară
solicitantului240:
- să dovedească că posedă o experienţă profesională, atunci când
durata formării este inferioară cu cel puţin un an celei cerute de statul de
primire;
- să îndeplinească un stagiu de adaptare timp de maximum 3 ani sau
să se supună unei probe de aptitudini: a) atunci când formarea pe care a
primit-o comportă materii substanţial diferite de cele acoperite de diploma
cerută în statul de primire; b) atunci când profesiunea reglementată în statul
membru de primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale
reglementate care nu există în profesiunea reglementată în statul de origine
sau de provenienţă a solicitantului şi această diferenţă este caracterizată
printr-o formare specifică ce este cerută în statul de primire şi care se referă
la materii substanţial diferite decât cele acoperite de diploma prezentată de
solicitant; c) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de
primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care
nu există în profesiunea exercitată de solicitant în statul membru de origine
sau de provenienţă şi când această diferenţă este caracterizată de o formare
specifică ce este cerută în statul membru de primire şi care comportă materii
substanţial diferite de cele acoperite de titlul sau titlurile prezentate de
solicitant.
Dacă statul membru uzează de această posibilitate, el trebuie să lase
solicitantului posibilitatea de a alege între stagiul de adaptare şi proba de
atitudini.
Autoritatea competentă a statului membru de primire care
subordonează accesul la o profesie de aducerea de probe referitoare la
onorabilitate, moralitate sau absenţa falimentului, sau care suspendă sau
interzice exercitarea unei astfel de profesii în cazul unei erori profesionale
grave sau a săvârşirii unei infracţiuni penale, acceptă ca probă suficientă
pentru cetăţenii statelor membre care vor să exercite această profesie pe
teritoriul său documentele eliberate de autorităţile competente ale statului
membru de origine sau de provenienţă din care rezultă că aceste exigenţe sunt
satisfăcute. În mod similar sunt recunoscute documentele referitoare la
sănătatea fizică sau psihică a solicitantului.
Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general
de recunoaştere profesională241, care completează Directiva 89/48/CEE, a
fost adoptată pentru a se facilita exercitarea tuturor activităţilor profesionale
subordonate într-un stat membru de primire unui nivel de formare determinat,
fără a se limita la pregătirea de nivel superior. Prevederile acestei directive nu
se aplică profesiunilor reglementate care fac obiectul directivelor specifice ce
240
Art. 4 din Directiva 89/48/CEE.
241
Adoptată la 18 iunie 1992.

131
instituie în principal o recunoaştere mutuală a ciclurilor de formare dobândită
înainte de intrarea în viaţa profesională.
Fără a prejudicia aplicarea Directivei 89/48/CEE, atunci când într-un
stat membru de primire, accesul la o profesiune reglementată sau exerciţiul
său este subordonat posesiei unei diplome (înţeleasă ca fiind orice titlu de
formare eliberat de o autoritate competentă într-un stat membru), certificat
sau titlu de formare corespondent, autoritatea competentă nu poate refuza
unui resortisant dintr-un stat membru, pe motivul lipsei de calificare, să
acceadă la această profesie sau să o exercite în aceleaşi condiţii ca şi proprii
cetăţeni dacă solicitantul posedă diploma, astfel cum o defineşte această
directivă sau Directiva 89/48/CEE care este prescrisă de un alt stat membru
pentru a accede la această profesie pe teritoriul său sau unde o exercită şi care
a fost obţinută într-un stat membru sau dacă solicitantul a exercitat cu timp
integral această profesie timp de 2 ani sau în timpul unei perioade echivalente
cu timp parţial, în cursul ultimilor 10 ani precedenţi, într-un alt stat membru
care nu reglementează această profesie în sensul explicitat în directivă242.
Aceste prevederi nu împiedică însă statul de primire să ceară
solicitantului:
- să dovedească că posedă o experienţă profesională, atunci când
durata formării este inferioară cu cel puţin un an celei cerute în statul de
primire;
- să îndeplinească un stagiu de adaptare de maximum 3 ani sau să se
supună unei probe de aptitudini: a) atunci când formarea pe care a primit-o se
referă la materii teoretice şi/sau practice substanţial diferite de cele acoperite
de diploma cerută în statul de primire; b) atunci când profesiunea
reglementată în statul membru de primire cuprinde una sau mai multe
activităţi profesionale reglementate care nu există în profesiunea
reglementată în statul membru de origine sau de provenienţă a solicitantului
şi dacă această diferenţă este caracterizată de o formare specifică ce este
cerută în statul membru de primire şi care se referă la materii teoretice şi/sau
practice substanţial diferite de cele acoperite de diploma pe care o prezintă
solicitantul; c) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de
primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care
nu există în profesiunea exercitată de solicitant în statul membru de origine
sau de provenienţă şi dacă această diferenţă este caracterizată de o formare
specifică ce este cerută în statul membru de primire şi care se referă la materii
teoretice şi/sau practice substanţial diferite de cele acoperite de diploma pe
care o prezintă solicitantul.
Dacă statul membru de primire foloseşte această posibilitate, el
trebuie să lase solicitantului posibilitatea de a alege între stagiul de adaptare
şi proba de atitudini. Totuşi, statul membru de primire îşi poate rezerva
dreptul să aleagă între aceste două posibilităţi atunci când este vorba de o
profesiune al cărui exerciţiu solicită o cunoaştere precisă a dreptului naţional
242
Art. 3 din Directiva 92/51/CEE.

132
şi al cărei element esenţial şi constant este furnizarea de consiliere şi/sau
asistenţă privind dreptul naţional sau dacă statul membru de primire
subordonează accesul la profesie sau exerciţiul său posesiei unei diplome de
absolvire a unui ciclu de studii cu o durată mai mare de 3 ani.
Atunci când, în statul membru de primire, accesul la o profesiune
reglementată sau la exercitarea sa este subordonat simplei posesii a unui titlu
dovedind o formare generală de nivelul învăţământului primar sau secundar,
autoritatea competentă nu poate refuza unui resortisant al unui stat membru,
pe motivul lipsei de calificare, să acceadă la această profesie sau să o exercite
în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, dacă solicitantul posedă un titlu de
formare de nivel corespondent eliberat într-un alt stat membru243.
Statele membre desemnează autorităţile competente abilitate să
primească cererile şi să ia deciziile vizate de directivă. De asemenea, fiecare
stat membru numeşte un coordonator care are rolul de a asigura uniformitatea
aplicării prevederilor directivei la toate profesiunile care îndeplinesc
condiţiile cerute.

III. Programe comunitare în materie de educaţie şi formare

profesională
În materie de educaţie şi de formare profesională există trei programe
principale244.
Programul SOCRATES are ca obiective principale: dezvoltarea
dimensiunii europene în educaţia de la toate nivelurile şi facilitarea largului
acces transnaţional la resursele educative în Europa, promovând egalitatea de
şanse în toate sectoarele educaţionale; promovarea ameliorării cunoaşterii
limbilor străine în Uniunea Europeană, în special a limbilor mai puţin
răspândite şi mai puţin învăţate, şi promovarea dimensiunii interculturale a
educaţiei; promovarea cooperării şi mobilităţii în domeniul educaţiei
(stimularea schimburilor, încurajarea învăţământului la distanţă etc.) şi
îndepărtarea obstacolelor din acest domeniu; încurajarea inovaţiei în materie
de practică şi materiale pedagogice, în special prin utilizarea de noi
tehnologii.
Programul SOCRATES comportă mai multe acţiuni:
a) Viza COMENIUS pentru adâncirea dimensiunii europene a
învăţământului secundar;
b) Viza ERASMUS pentru adâncirea dimensiunii europene a
învăţământului superior şi pentru încurajarea cooperării transnaţionale între
universităţi;
c) Viza GRUNTVIG pentru cooperarea economică privind alte trasee
educative propuse tinerilor care au părăsit sistemul şcolar fără a fi dobândit o

243
Art. 9 din Directiva 92/51/CEE.
244
Pentru detalii privind celelalte programe comunitare în domeniul formării profesionale, a
se vedea A.M. El-Agraa, op. cit, p. 405-407; D. Dinan, op. cit., p. 160-161.

133
pregătire de bază suficientă şi persoanelor care doresc să înceapă sau să-şi
continue studiile, după o anumită perioadă de întrerupere;
d) LINGUA contribuie la ameliorarea calităţii învăţământului şi
cunoaşterii limbilor străine, în scopul menţinerii diversităţii lingvistice în
interiorul Comunităţii;
e) Observaţia şi inovaţia contribuie, prin schimbul de informaţii şi de
experienţă, la transparenţa sistemelor educative în Europa.
Prin programul SOCRATES, Uniunea urmăreşte ca 10% din numărul
studenţilor să petreacă o perioadă de timp în străinătate pentru a obţine o
"pepinieră" de absolvenţi cu experienţă acumulată în Uniunea Europeană245.
Un alt program este Programul LEONARDO DA VINCI, printre
ale cărui obiective se numără: perfecţionarea aptitudinilor şi competenţelor
persoanelor, mai ales ale tinerilor, care urmează o primă formă de pregătire
profesională, indiferent de nivelul acesteia, cu ajutorul formării profesionale
alternative şi uceniciei, în scopul promovării capacităţii de inserţie
profesională; ameliorarea calităţii formării profesionale continue şi
dobândirea de aptitudini şi cunoştinţe pe tot timpul vieţii, precum şi accesul
la aceasta, în scopul asigurării şi dezvoltării capacităţii de adaptare;
promovarea şi adâncirea contribuţiei formării profesionale la procesul de
inovaţie pentru a ameliora competitivitatea şi spiritul întreprinzător, precum
şi încurajarea inovaţiei de-a lungul întregii vieţi.
Programul JEUNESSE (YOUTH) reuneşte într-un singur
instrument mai multe acţiuni deja existente în programul "Jeunesse pour
l'Europe" ("Youth for Europe" - Tinereţe pentru Europa), precum şi în cadrul
Serviciului de voluntariat european şi al schimburilor de tineri în interiorul
Comunităţii şi cu state terţe. Acest program urmăreşte, în principal, să
permită tinerilor să acumuleze cunoştinţe, competenţe şi aptitudini care le-ar
putea servi în dezvoltarea lor viitoare; să promoveze contribuţia activă a
tinerilor la construcţia europeană prin intermediul participării la schimburile
transnaţionale; să implice tinerii în viaţa socială şi să le permită să devină
cetăţeni responsabili; să încurajeze spiritul de iniţiativă, precum şi
creativitatea tinerilor, să le permită să se integreze activ în societate,
favorizând recunoaşterea valorii unei experienţe şi a unei educaţii informale
dobândită în context european; să susţină lupta pentru respectarea drepturilor
omului şi lupta împotriva rasismului şi xenofobiei; să adâncească cooperarea
în domeniile care privesc tineretul.
Numeroase acţiuni sunt desfăşurate în cadrul acestui program, cum ar
fi, spre exemplu, Serviciul de voluntariat european care permite participarea
voluntară a unui tânăr (între 18 şi 25 de ani), într-un alt stat membru decât cel
de reşedinţă sau într-un stat terţ, la o activitate non-lucrativă şi neremunerată,
prezentând importanţă pentru colectivitate şi cu durată limitată; activităţi de
mobilitate a grupurilor de tineri pe baza parteneriatelor tradiţionale; iniţiativa

245
A se vedea A.M. El-Agraa, op. cit., p. 406.

134
tinerilor de a susţine proiecte novatoare sau creative care sunt promovate tot
de tineri.
Practica relevă o îmbunătăţire mai rapidă a educaţiei femeilor, în
comparaţie cu cea a bărbaţilor. Astfel, cu greu se poate aprecia că aceeaşi
proporţie de femei şi de bărbaţi termină o formă de pregătire superioară în
Uniunea Europeană. În mod indubitabil, mediul familial joacă un rol
important. În interiorul Uniunii, probabilitatea ca un copil să-şi continue
educaţia după ce a terminat perioada de şcolarizare obligatorie este strâns
legată de nivelul educaţional al ambilor părinţi şi în special al capului
familiei246.

246
D. Dinan, op. cit., p. 159.

135
 CAPITOLUL VII
DREPTUL COMUNITAR AL SECURITĂŢII SOCIALE

Secţiunea I
SECURITATEA SOCIALĂ ÎN UE

I. Noţiuni generale
Securitatea socială europeană poate fi definită ca un ansamblu de
reguli prin care se stabileşte un regim comun de securitate socială în scopul
protejării resortisanţilor statelor membre care se deplasează în spaţiul
counitar contra diferitelor riscuri (pierdere sau reducere importantă a
câştigurilor datorită bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului,
invalidităţii, bătrâneţii sau decesului), precum şi a membrilor familiilor lor.
Conferinţa ministerială europeană pentru securitate socială de la
Bratislava (22-23 mai 2002), la care au participat miniştrii din 44 de ţări
europene însărcinaţi cu securitatea socială, s-a reunit pentru a analiza
repercursiunile migraţiei forţei de muncă asupra sistemelor de securitate
socială din ţările lor. Dintre concluziile conferinţei se disting:
- politicile privind migraţia trebuie să identifice un echilibru între
solidaritatea internaţională şi interesele sociale, economice şi politice ale
ţărilor receptoare;
- îmbătrânirea populaţiei şi efectele sale asupra pieţei muncii şi a
sistemelor de pensii şi sănătate au un impact asupra modului de abordare a
fluxurilor migratoare;
- mâna de lucru migrantă în anii '60 ("muncitorii invitaţi") s-a stabilit
definitiv în ţările receptoare, deşi se credea că se va repatria după ce nu-şi va
mai găsi de lucru sau când se va pensiona;
- reîntregirea familiilor a căpătat o importanţă sporită, scoţând în
evidenţă mai mult tendinţa muncitorilor emigranţi de a rămâne în ţările
receptoare atrăgând după ei noi migranţi;
- trebuie găsite mijloace eficiente de protecţie socială a categoriilor
defavorizate (de exemplu, femei licenţiate în perioada gravidităţii);
- extinderea şi ameliorarea câmpului de aplicare a instrumentelor
Consiliului Europei pentru a proteja mai eficace drepturile muncitorilor
emigranţi la securitate socială şi a conştientiza faptul că ei nu sunt simpli
invitaţi, ci trebuie integraţi în societate, pentru evitarea excluziunii sociale.

II. Obiectul dreptului securităţii sociale

Art. 4 paragraful 1 din Regulamentul 1408/71 vizează cele opt ramuri
ale securităţii sociale enumerate prin Convenţia nr. 102/1952 a OIM:
a) maladie şi maternitate;
b) invaliditate;
c) bătrâneţe;

136
 d) urmaşii;
e) accidente de muncă şi boală profesională;
f) alocaţii de deces;
g) şomaj;
h) prestaţii familiale.
Curtea de Justiţie a statuat că "enumerarea are caracter limitativ",
motiv pentru care un regim de prestaţii sociale care nu este menţionat nu va fi
calificat ca "securitate socială", chiar dacă el conferă beneficiarilor o poziţie
legalmente definită, născând un drept la o prestaţie. O prestaţie prin care se
garantează un minim de mijloace de existenţă unei persoane în nevoie (cum
este venitul minim de inserţie acordat de legislaţia franceză) nu corespunde
nici unei ramuri sau riscuri indicate şi nu intră în câmpul de aplicare al
Regulamentului nr. 1408/71247.

III. Sistemele europene de securitate socială şi diversitatea lor

Construcţia europeană admite menţinerea sistemelor de securitate
socială în diversitatea lor. Aceste sisteme sunt sisteme naţionale, guvernate
de legi imperative, al căror câmp de aplicare corespunde teritoriului statului
de la care emană şi tuturor resortisanţilor sau celor care muncesc pe teritoriul
naţional, dar numai lor. Teritorialitatea nu permite, în afara cazului în care
există anumite convenţii diplomatice sau tratate speciale, aplicarea acestor
legi în afara teritoriului naţional.
Astfel, deoarece legile privind securitatea socială au aplicare
teritorială, dreptul la obţinerea prestaţiilor este legat de rezidenţa pe teritoriul
naţional. Din acest unghi de vedere, teritorialitatea se opune ideii de Piaţă
comună. Dar, atâta timp cât ea nu are valoare constituţională, sunt posibile
atenuări ale acestei aparente rigidităţi248.
Sistemele de securitate socială din statele membre UE cunosc o mare
diversitate care se datorează evoluţiei lor istorice, contextului social,
economic, politic al fiecărei ţări şi chiar, într-o mică sau mai mare măsură,
religiei. Spre exemplu, s-a observat că statele caracterizate printr-o tradiţie
catolică conservatoare sau printr-o tradiţie a statului autoritar au dezvoltat
sisteme de securitate socială bazate pe principiul subsidiarităţii (conform
căruia statul ar trebui să suporte şi să ofere numai acele forme de bunăstare
pe care alte instituţii intermediare, în special biserica, sunt incapabile să le
asigure), încadrându-se în aşa-numitul model al statului conservator
(corporatist) al bunăstării: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia. În ţările
în care s-a pus accentul pe mobilizarea politică a clasei salariate şi pe
implicarea activă a partidelor social-democrate în guvernare, pe baza unor
largi coaliţii, s-a dezvoltat modelul statului social-democratic (socialist) al

247
C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.
309-310.
248
J. P. Chauchard, Droit de la sécurité sociale, 2 édition, L.G.D.J., E.J.A., Paris, 1998, p.
508.

137
bunăstării care promovează un înalt grad de egalitate socială: Suedia,
Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda249.
Deşi foarte diferite din cauza evoluţiei istorice şi contextului propriu
fiecărei ţări europene, sistemele europene de securitate socială permit
construirea unui model social european250, caracterizat prin251:
- un număr mai ridicat de riscuri luate în calcul;
- un acces mai larg la prestaţiile şi serviciile oferite (câmpul de
aplicare material şi personal este mai vast);
- cuantumul prestaţiilor mai ridicat (de exemplu, în cazul pensiilor);
- o parte mai importantă a veniturilor constituită în transferuri
sociale;
- o luptă mai eficace împotriva sărăciei, datorită prestaţiilor pentru
venit minimum.
Din aceste trăsături rezultă un profund ataşament al popoarelor
europene faţă de sistemele lor de protecţie socială şi un cost ridicat al
securităţii sociale care se acoperă prin prelevări importante şi obligatorii din
venitul naţional.

IV. Tipuri de sisteme europene de securitate socială

O primă clasificare a sistemelor de securitate socială cuprinde:
- sisteme de inspiraţie "bismarckiană", după modelul creat de
cancelarul Bismarck la sfârşitul sec. al XX-lea în Germania (considerată,
pentru acest motiv, "leagănul" securităţii sociale europene), care se bazează
pe ideea solidarităţii profesionale. Astfel, asigurările sociale oferă prestaţii
contributive, care variază în raport cu salariul, muncitorilor şi avânzilor lor
cauză care au obţinut, prin contribuţiile lor, drepturi suficiente pentru a le
permite să primească aceste prestaţii. Persoanele care, indiferent de motiv, nu
au obţinut drepturi de asigurări sociale, pot primi un ajutor de asistenţă
socială, calculat de manieră discreţionară, pe baza testării mijloacelor
financiare şi ale situaţiei fiecăruia. Prin urmare, protecţia (securitatea) socială
se compune din asigurările sociale şi din asistenţa socială. Astfel de sisteme
se întâlnesc în Germania, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Belgia;
- sisteme de inspiraţie "beveridgiană", după modelul lansat de Lordul
Beveridge în 1942, se sprijină pe principiul solidarităţii naţionale. Astfel,
securitatea socială are vocaţia de a acoperi ansamblul persoanelor rezidente
pe teritoriul statului respectiv, cărora le asigură prestaţii noncontributive, de
valoare egală, finanţate în general din impozite. După al doilea război
mondial, această concepţie a prevalat în Marea Britanie şi în multe dintre
ţările europene, între care Suedia şi Danemarca.
Această clasificare este însă mult prea simplistă în comparaţie cu
diversitatea sistemelor naţionale de protecţie socială întâlnite în statele
249
Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 182-183.
250
În comparaţie cu modelul american sau cel japonez de securitate socială.
251
J. J. Dupeyroux, Droit de la sécurité sociale, 13 édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 73.

138
membre ale Uniunii. Deşi profund marcate de concepţia originară pe baza
căreia s-au dezvoltat ("bismarckiană" sau "beveridgiană"), ele au cunoscut o
mare diversificare în urma confruntării cu o serie de probleme specifice
cărora au trebuit să le facă faţă: dificultăţi financiare, îmbătrânirea populaţiei,
modificarea structurilor familiale tradiţionale, amploarea pe care au luat-o
fenomene ca sărăcia, inflaţia, şomajul, excluziunea socială, migraţia forţei de
muncă etc.
Sistemele naţionale de securitate socială întâlnite în statele membre
ale UE se împart, în concepţia clasică, în patru mari categorii, la care trebuie
să mai adăugăm încă una dacă luăm în consideraţie procesul extinderii
Uniunii spre Est:
1. Sistemul continental (Germania, Austria, Franţa, Belgia, Olanda,
Luxemburg) - în care se conservă tradiţia bismarckiană a protecţiei fondate pe
criteriul angajării şi în care predomină principiul asigurărilor sociale.
Finanţarea se face pe bază de cotizaţii, iar gestiunea este asigurată de case
administrate de partenerii sociali şi dotate cu o anumită autonomie.
Germania a fost prima naţiune care a introdus schema naţională a
asigurărilor sociale, în timpul lui Bismarck, schemă care acoperea sănătatea,
accidentele industriale şi pensiile. Apariţia primelor asigurări sociale la
sfârşitul sec. al XIX-lea în Germania s-a datorat existenţei unui ansamblu
favorabil de factori economici, ideologici, politici şi juridici. Pe plan
economic, o gravă criză economică a agravat situaţia proletariatului urban
născut în urma trecerii de la economia agrară la cea industrială în cea de-a
doua jumătate a sec. al XIX-lea. Din punct de vedere ideologic, Germania a
fost leagănul unei ideologii socialiste foarte puternice. Pe plan politic,
cancelarul Bismarck a urmărit, printr-o politică de reforme sociale, să ruineze
influenţa pe care o căpătaseră social-democraţii în Reichstag. Pe plan juridic,
transpunerea acestor reforme sociale a fost facilitată de existenţa unor
experienţe precedente în Prusia şi în alte state care adoptaseră deja anumite
măsuri de asigurări sociale obligatorii252. Primele legi promulgate au privit:
asigurările pentru boală (1883), asigurările pentru accidente de muncă,
asigurările pentru bătrâneţe şi invaliditate (1889); ele se refereau doar la
lucrătorii industriali ale căror salarii erau inferioare unui anumit nivel. Ele au
fost reunite în Codul asigurărilor sociale promulgat în 1911 şi au fost
completate ulterior printr-un regim de asigurări de invaliditate şi boală pentru
angajaţi (1911), asigurări de deces (1911) şi asigurări pentru şomaj (1929).
Conceptul de "stat al bunăstării" are o conotaţie negatică în viziune
germană, fiind asociat cu o intervenţie statală excesivă. Această viziune apare
ca firească pentru un stat care a pus întotdeauna accentul pe dezvoltarea
economică, în detrimentul bunăstării sociale: "cea mai bună politică socială
este o politică economică eficace"253. Pe de altă parte, s-a manifestat şi
puternica influenţă a dogmelor Bisericii catolice care pun accentul pe
252
Pentru detalii, a se vedea J.J. Dupeyroux, op. cit., p. 36-37.
253
Cancelarul Erhard, citat în Marilena Ioviţu, op. cit., p. 217.

139
solidaritate şi subsidiaritate, pe principiul că serviciile ar trebui organizate şi
oferite la cel mai scăzut nivel posibil.
Sistemul german este considerat "unul dintre prototipurile securităţii
sociale europene", politica socială a statului german caracterizându-se prin254:
a) fragmentarea şi descentralizarea programelor sociale în funcţie de
tipul prestaţiei sau serviciului, de grupurile beneficiare şi de regiuni;
b) preponderenţa prestaţiilor în bani, care dau beneficiarului libertatea
de decizie în privinţa consumului şi lasă un spaţiu maxim de acţiune
serviciilor private;
c) rolul esenţial al componentei contributive (asigurările sociale);
d) importanţa legislaţiei muncii.
În Germania255, asigurările sociale varsă prestaţii contributive,
proporţionale cu salariul, salariaţilor care au câştigat, prin cotizaţiile plătite,
drepturi suficiente pentru a le permite să fie beneficiari. Principalele
componente ale sistemului de asigurări sociale sunt: asigurările de pensii
(pentru bătrâneţe, invaliditate, supravieţuitori), asigurările de boală,
asigurările pentru accidente de muncă, asigurările de şomaj, asigurările
pentru îngrijirea pe termen lung (asigurarea de dependenţă).
În Germania există 3 fonduri principale de pensii: pentru muncitori,
salariaţi şi mineri. Asigurările pentru pensii sunt obligatorii pentru muncitorii
manuali şi salariaţi. Pensiile sunt proporţionale cu salariile pe baza cărora s-a
calculat şi plătit cotizaţia. Având în vedere agravarea fenomenelor de
îmbătrânire a populaţiei şi de scădere a natalităţii, sistemul german de pensii
a început să fie reformat încă din anul 2001. Cele mai importante
transformăări vizează limitarea pensionării anticipate, egalizarea progresivă a
vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor, creşterea progresivă a vârstei de
pensionare (astfel ca până în 2011 şi 2035 să se ajungă de la 63 de ani pentru
bărbaţi şi, respectiv, 60 de ani pentru femei, la 67 de ani atât pentru femei, cât
şi pentru bărbaţi), şi introducerea pilonului secundar, bazat pe capitalizare.
Asigurările de sănătate sunt organizate asemănător sistemului de
pensii, în 3 fonduri şi sunt finanţate prin contribuţia egală a angajatorului şi a
angajaţilor. Accesul la asigurările de sănătate are un caracter aproape general,
incluzându-i şi pe membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenţi,
persoane handicapate. Pe lângă prestaţiile în natură şi cele în bani
(indemnizaţiile pentru boală), asigurările de sănătate cuprind şi asigurarea de
dependenţă. Persoana asigurată are dreptul la prestaţii în natură (îngrijire) şi
la o alocaţie forfetară pentru îngrijire al cărei nivel depinde de gradul de
dependenţă care este stabilit de serviciile medicale ale caselor de asigurări de
boală.
În domeniul şomajului, politica germană vizează reformarea pieţei
muncii şi adoptarea unor măsuri active în protecţia socială. Sistemul
254
A se vedea Livia Popescu, Protecţia socială în Uniunea Europeană, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 156.
255
A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 230.

140
asigurărilor pentru şomaj a fost reformat în 2004. Astfel, potrivit legislaţiei în
vigoare, condiţiile de eligibilitate pentru obţinerea indemnizaţiei de şomaj
sunt mult mai restrictive de cât în perioada anterioară. Durata de primire a
indemnizaţiei a fost redusă la 12 luni pentru persoanele sub 55 de ani şi 18
luni pentru persoanele peste 55 de ani (de la 12 luni pentru şomerii sub 45 de
ani, 32 de luni pentru şomerii peste 57 de ani şi, respectiv, între 22 şi 36 de
luni pentru cei cu vârsta cuprinsă între 45 şi 57 de ani). Din 2005 se primeşte
şi o prestaţie non-contributivă, numită indemnizaţie de şomaj II.
Pe lângă asigurările sociale, finanţate prin contribuţii, sistemul
securităţii sociale mai include alte două componente: compensarea socială
(iniţial destinată victimelor războiului şi ulterior extinsă la victimele violenţei
sau neglijenţei), finanţată de la bugetul de stat, precum şi asistenţa socială,
finanţată şi administrată de guvernele locale.
Obiectivul asistenţei sociale germane este de a-i menţine pe toţi
cetăţenii deasupra limitei oficiale a sărăciei, printr-o varietate de prestaţii în
bani, natură şi servicii. Ajutorul social este finanţat în totalitate din impozite
şi se acordă rezidenţilor germani, indiferent de vârstă, pe o durată nelimitată,
până la ameliorarea situaţiei lor financiare. Cuantumul acestui ajutor se
stabileşte la nivelul fiecărui Land, plecând de la rata standard şi variază în
funcţie de resursele şi de nevoile beneficiarului.
Influenţa sistemului german introdus de Bismarck s-a răspândit în
întreaga Europă astfel256:
- influenţa legislaţiei germane asupra sistemelor continentale s-a
manifestat cu precădere în Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Norvegia,
Suedia, Italia, Belgia etc.;
- Actul britanic al Asigurării Naţionale din 1911 instituia asigurările
pentru boală, pentru invaliditate şi pentru şomaj.

2. Sistemul ţărilor nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda)

- în care protecţia socială este un drept al cetăţeanului care poate astfel primi
un minimum de resurse, salariaţilor percepându-li-se prestaţii complementare
proporţionale cu salariul lor în cadrul regimurilor profesionale; numai
asigurarea pentru şomaj, care este voluntară, se distinge de sistemul girat de
către stat. De exemplu, în Danemarca257, pensia de stat este obligatorie pentru
cetăţenii danezi şi se completează cu un sistem de pensii suplimentare (ATP).
Pensia de stat este un sistem finanţat prin reţineri din salariu, prin taxe directe
şi indirecte. Sistemul de pensii suplimentare (ATP) este finanţat doar din
contribuţiile obligatorii ale angajatului şi angajatorului. Cuantumul
contribuţiei individuale este stabilit gradual în funcţie de orele lucrate de
angajat pe săptămână. Persoanele interesate pot opta şi pentru pensia privată.

256
J. J. Dupeyroux, op. cit., p. 39.
257
C. Gîlcă, Sistemul public de pensii. Legislaţie comentată şi adnotată, Editura Rosetti, p.
227.

141
În Danemarca, există sisteme private de pensii administrate de angajatori, dar
şi de fondurile de pensii sau societăţile de asigurări.
Reprezentativ pentru sistemul ţărilor nordice este considerat a fi
sistemul de protecţie socială din Suedia. Astfel, trăsăturile distinctive ale
statului bunăstării suedez sunt258:
- cetăţenia ca bază a dreptului la protecţie socială;
- nivelul ridicat al cheltuielilor sociale;
- principiul solidarităţii;
- rolul central al statului (administrator şi finanţator al sistemului);
- principiul universalităţii.
Considerat mult timp un model ideal al statului bunăstării, modelul
suedez şi-a datorat prosperitatea şi bogăţia unui viguros sector privat,
distribuind venitul naţional în concordanţă cu o viziune egalitară a justiţiei
sociale. Modelul suedez, cel puţin în forma sa ideală, presupunea existenţa
unei societăţi cu un grad neobişnuit de omogenitate etnică şi religioasă, un
sistem foarte bine organizat de grupuri de interese conduse de elite
economice, sociale şi politice, precum şi cetăţeni, mai degrabă docili, dispuşi
să-şi urmeze liderii. Modelul suedez era dependent, de asemenea, de spiritul
de compromis şi de înţelegerea ce domnea între forţa de muncă, reprezentată
prin organizaţiile sindicale, pe de o parte, şi marile corporaţii suedeze şi
grupuri de interese, pe de altă parte. "Epoca de aur" a modelului suedez este
considerată perioada cuprinsă între 1930-1970, după care acesta a intrat în
declin, nemaiputând supravieţui într-o societate confruntată cu un şomaj
ridicat, greve, tensiuni etnice, probleme financiare, guverne slabe şi
schimbătoare, lipsite de încrederea şi susţinerea publicului259. Astfel a devenit
imposibilă păstrarea unei politici sociale egalitare concomitent cu o disciplină
fiscală, caracterizată prin taxe mici şi beneficii ridicate.
Factorii care au dus la criza sistemului suedez de protecţie socială au
fost consideraţi a fi260:
- decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii şi creşterea
economică;
- existenţa abuzurilor în sistemul de sănătate şi în cel al asigurărilor
pentru accidente de muncă;
- deficienţe de coordonare între administraţiile însărcinate cu
prevenirea, plata prestaţiilor şi readaptarea profesională;
- deorganizarea în sfera asigurărilor pentru accidente de muncă;
- discrepanţe între nivelurile de compensare pentru programe similare;
- evoluţia necontrolată a costurilor globale datorită numeroaselor
probleme.
258
Livia Popescu, op. cit., p. 115.
259
Pentru detalii privind criza modelului suedez şi cauzele acesteia, a se vedea J. B. Board,
Sweden: A Model Crisis, în Comparative Politics 96/97, Fourteenth Edition, Editor Christian
Søe, Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers, Connecticut, 1996, p. 136-
141.
260
Livia Popescu, op. cit., p. 131.

142
 Sistemul de securitate socială din Suedia acoperă toate riscurile. El
cuprinde asistenţa medicală publică, asigurări de boală, sistem mixt de pensii
de bătrâneţe şi de invaliditate, asigurări de accidente şi boli profesionale,
asigurări pentru şomaj, alocaţii familiale, ajutor social şi alte prestaţii
specifice.
Sistemul de pensii cuprinde: pensia de bătrâneţe (care include pensia
de bază şi pensia suplimentară), pensia de urmaş, pensia de invaliditate.
Pensia de bază era acordată în baza rezidenţei, independent de venitul
anterior şi nu presupune plata unei contribuţii, fapt ce reflecta universalitatea
sistemului de pensii suedez. Ca urmare a crizei şi profundelor transformări
suferite de modelul suedez, pensia de bază a fost înlocuită din 2003 cu o altă
prestaţie, denumită pensie garantată, care este atribuită numai persoanelor
care nu au pensie din sistemul de asigurări sau nivelul acesteia este foarte
scăzut. Pentru obţinerea pensiei garantate în cuantum integral, este necesar ca
persoana să aibă 65 de ani şi 40 de ani de rezidenţă în Suedia. Noul sistem de
pensii încurajează prelungirea perioadei de activitate, prin recompensarea
progresivă a anilor lucraţi peste vârsta de pensionare. De asemenea, pensia
suplimentară a fost înlocuită cu pensia legată de venit, care este finanţată prin
contribuţie (16% din veniturile de referinţă) şi are la bază principiul
repartiţiei (PAYG).
În domeniul ocrotirii sănătăţii există două componente: sistemul
naţional de sănătate şi sistemul public de asigurări de boală. Pe baza
rezidenţei, cetăţenii au acces egal şi practic gratuit la îngrijirea sănătăţii,
indiferent de situaţia lor economică sau geografică. Prestaţiile de asistenţă
medicală în natură sunt finanţate prin impozite, în timp ce indemnizaţiile de
boală sunt prestaţii contributive care se acordă salariaţilor şi persoanelor care
desfăşoară activităţi în mod independent.
Asigurarea de şomaj este voluntară (nu obligatorie), finanţată prin
contribuţia angajatorilor. În anumite condiţii legate de locul de muncă şi de
pregătirea profesională prealabilă, persoanele neasigurate sunt de asemenea
îndreptăţite să primească un ajutor (asistenţă) de şomaj, subvenţionat de stat.
În 2001, condiţiile asigurării pentru şomaj au fost modificate pentru a-i
stimula pe şomeri în căutarea unui loc de muncă. Astfel, pe lângă
demonstrarea căutării active a unui loc de muncă şi a disponibilităţii pentru
angajare, şomerii sunt obligaţi să coopereze în stabilirea unui plan individual
de acţiune. Mai mult, şomerii sunt încurajaţi să-şi extindă aria de căutare dacă
nu şi-au găsit un loc de muncă după primele 100 de zile, stimulându-se astfel
mobilitatea profesională şi geografică.
Introduse în 1947, alocaţiile familiale sunt finanţate de stat prin
impozite. Dreptul la aceste prestaţii se stabileşte începând cu primul copil.
Îngrijorările legate de fenomenul îmbătrânirii populaţiei a dus la măsuri de
stimulare a natalităţii prin acordarea unor prestaţii familiale suplimentare al
căror cuantum creşte progresiv începând cu al treilea până la al cincilea copil.

143
 Problema sărăciei nu a fost niciodată o preocupare majoră a statului
bunăstării suedez care asigura majorităţii populaţiei resurse suficiente şi un
nivel de trai ridicat. Ajutorul social este o prestaţie noncontributivă care se
acordă persoanelor rezidente (indiferent de durata rezidenţei) care nu dispun
de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de subzistenţă şi care nu
primesc prestaţii din regimul general (indemnizaţie de boală, ajutor de şomaj,
pensie de bază etc.). Chiar şi în aceste condiţii, beneficiarul este obligat să
facă proba disponibilităţii sale pentru găsirea unui loc de muncă, pentru a se
putea apoi susţine din salariul propriu. Ca rezultat al politicii active de
ocupare a forţei de muncă şi de reinserţie profesională, numărul celor care
primeau ajutor social reprezenta aproximativ 8% din populaţia Suediei în
1994, durata medie a acordării acestuia fiind mică (4 luni şi jumătate în
1992).
Prin reformele suferite, modelul actual de securitate socială din
Suedia se îndepărtează tot mai mult de modelul ideal al statului bunăstării
suedez, construit pe principiul universalităţii.

3. Sistemul anglo-saxon (Marea Britanie şi Irlanda de Nord) - unde

protecţia socială este un principiu universal, bazat pe solidaritate naţională.
Finanţarea este în principal de origine fiscală, iar administrarea revine
autorităţilor publice.
Sistemul britanic de securitate socială s-a dorit a fi idealul unui stat al
bunăstării (asemănându-se, din acest punct de vedere, sistemului suedez) care
să ofere oricărui cetăţean un set cuprinzător de măsuri şi prestaţii sociale la
cel mai ridicat nivel posibil. Sistemul britanic este, direct sau indirect,
produsul tipului de sistem de asigurări avut în vedere de Lordul Beveridge în
raportul său intitulat "Social Insurance and Allied Services". Schema lui
Beveridge se baza pe acel model al furnizării de asigurări care se devoltase
deja prin intermediul fondurilor de pensii ("friendly societies") şi a
organizării industriale. El a încercat să lărgească sistemul asigurărilor astfel
încât să-i asigure pe oameni "din leagăn până în mormânt"261. Acest sistem
imaginat de Beveridge era însă un model ideal care nu a putut fi transpus
întocmai în realitate deoarece asigurările nu pot acoperi întreaga gamă de
nevoi, iar beneficiarii trebuie să fie capabili să-şi plătească contribuţia.
Evoluţia ulterioară a politicii securităţii sociale britanice a fost
marcată de controversele iscate de dificultatea optării între universalitate şi
selectivitate. Rezultatul a fost un sistem dualist.
Sistemul securităţii sociale din Marea Britanie este dualist deoarece se
întemeiază pe coexistenţa unui sistem de asigurări bazat pe contribuţiile
angajaţilor şi patronilor (care a fost introdus în mod progresiv începând cu
sfârşitul sec. al XIX-lea), asigurând protecţia financiară a salariatului şi a
persoanelor aflate în întreţinerea acestuia, în caz de pierdere a veniturilor
salariale, şi a unui sistem de garanţie complementară (ale cărui origini se
261
Mariana Ioviţu, op. cit., p. 210.

144
regăsesc în "Legile săracilor"- "Poor Laws" din 1598 şi 1601) care acordă
alocaţii tuturor celor aflaţi în nevoie, finanţatde stat262.
În sistemul britanic263, securitatea socială are vocaţia de a acoperi
ansamblul persoanelor rezidente şi utilizează prestaţii non-contributive, într-
un cuantum uniform, finanţate în general prin impozite (alocaţii familiale,
ajutoare pentru persoanele handicapate, pensiile de invaliditate pentru
militari, indemnizaţiile pentru accidente de muncă), dar şi prestaţii
contributive (pensia de bătrâneţe, pensia de văduvie, pensia de invaliditate,
indemnizaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate).
Universalitatea sistemului britanic este relativ limitată. Spre deosebire
de ţările scandinave, pensia de bătrâneţe nu este acordată pe baza rezidenţei.
În plus, numeroase prestaţii sunt supuse testării mijloacelor financiare
("means tested"), în scopul direcţionării resurselor către cei defavorizaţi 264 (de
exemplu, alocaţia bazată pe venit pentru persoana aflată în căutarea unui loc
de muncă, alocaţia pentru locuinţă, creditul familial).
Sistemul de asigurări sociale este contruit pe baza a 4 clase de
cotizaţii265. Astfel, clasa I conferă dreptul la ansamblul prestaţiilor din
sistemul contributiv. Cotizaţiile din clasa a II-a sunt vărsate de persoanele
independente şi dau dreptul la nasamblul prestaţiilor, cu excepţia alocaţiei
pentru şomaj şi alocaţiilor pentru accidente de muncă. Cotizaţiile din a III-a
clasă se plătesc în mod voluntar de către persoanele care nu sunt nici salariaţi,
nici lucrători independenţi care primesc astfel dreptul la alocaţia pentru
văduvie şi la anumite categorii de pensii. Cotizaţiile din a IV-a clasă sunt de
fapt un impozit care se plăteşte în mod obligatoriu de către persoanele care
cotizează la clasa a II-a, în funcţie de veniturile acestora; ele nu dau dreptul la
nici o prestaţie suplimentară.
Sistemul de pensii cuprinde atât salariaţii, cât şi persoanele care
desfăşoară activităţi independente. În ciuda opţiunii iniţiale pentru sume
forfetare, contribuţiile sunt în prezent proporţionale cu veniturile salariale, în
limita unui plafon. Pentru persoanele independente, contribuţiile sunt
forfetare sub un anumit nivel şi proporţionale peste acel nivel. Salariile
inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contribuţiei şi, în consecinţă,
persoanele respective nu au dreptul la prestaţii de asigurări sociale.
Cuantumul pensiei de stat este stabilit la o sumă fixă/săptămână, care diferă
numai în funcţie de calitatea beneficiarului (persoană căsătorită sau
necăsătorită) şi de perioada de afiliere.
Alocaţia pentru şomaj este cea mai importantă prestaţie de care
beneficiază numai persoanele care plătesc cotizaţii de clasa I şi care rămân
fără loc de muncă din motive neimputabile lor. Solicitanţii trebuie să facă

262
J.A. Jolowicz, Droit anglais, 2e édition, Précis Dalloz, Paris, 1992, p. 353.
263
G. Huteau, Éric Le Bont, Sécurité sociale et politiques sociales, 2 édition, Armand
Colin/Masson, Paris, 1997, p. 390.
264
Livia Popescu, op. cit., p. 134.
265
J.A. Jolowicz, op. cit., p. 356.

145
proba că pierderea locului de muncă a fost involuntară şi să fie disponibile în
orice moment să accepte un loc de muncă adecvat cu normă întreagă.
Datorită condiţiilor restrictive de acces, numărul celor care primesc alocaţia
pentru şomaj reprezintă un procent redus (8%) din numărul total al şomerilor.
Persoanele care nu au dreptul la alocaţia pentru şomaj pot solicita ajutor
pentru venit.
Protecţia maternităţii se bazează atât pe prestaţii în natură, cât şi pe
prestaţii în bani. Prestaţiile în natură constau în servicii madicale acordate
gratuit în baza dreptului de rezidenţă. Indemnizaţiile sunt dependente de
statutul de salariat sau de obţinerea unui venit care permite participarea la
fondul de asigurări. Legislaţia din acest domeniu a suferit unele modificări în
anul 2003, în sensul creşterii cuantumului indemnizaţiei şi a perioadei
acordării concediului reglemntar de maternitate. Durata acestui concediu a
fost mărită astfel ala 26 de săptămâni, cu posibilitatea prelungirii cu încă 26
de săptămâni fără plată. de asemenea, a fost introdus un concediu de
paternitate de 2 săptămâni, plătit în aceleaşi condiţii cu cel de maternitate.
Sistemul prestaţiilor familiale bazate pe testarea venitului a fost de
asemenea reformat în anul 2003. Există două tipuri de prestaţii familiale:
creditul pentru copil şi creditul pentru persoana angajată. Creditul pentru
copil este plătit persoanei care îngrijeşte copilul şi constituie un sprijin
financiar stabil pentru familiile în care părinţii au o participare intermitentă
pe piaţa muncii. Creditul pentru persoana angajată este destinat familiilor cu
venituri salariale reduse şi risc de sărăcie.
Asistenţa medicală are caracter universal şi se acordă în virtutea
rezidenţei britanice. Finanţarea se realizează din impozite. Accesul la
sistemul britanic de sănătate este cvasi-gratuit, spre deosebire de sistemul
irlandez de sănătate care nu este accesibil în mod gratuit şi în totalitatea sa
decât persoanelor cu un venit redus.
În ceea ce priveşte asistenţa socială, aceasta constă în acordarea unor
prestaţii non-contributive (ajutorul pentru venit şi creditul familial), pe baza
testării nevoilor sau mijloacelor beneficiarilor (principiul selectivităţii).
Ajutorul pentru venit are drept scop acordarea unui ajutor financiar
persoanelor care nu lucrează cu normă întreagă şi ale căror venituri sunt
inferioare unui nivel minim stabilit de lege. Prin urmare, dreptul la primirea
acestui ajutor este restricţionat. Solicitantul trebuie să facă proba că este
înregistrat ca şomer şi că este disponibil pentru angajare. Cuantumul
ajutorului pentru venit constă în diferenţa dintre resursele unei persoane şi
nevoile sale (clasificate în nevoi normale, nevoi suplimentare şi nevoi legate
de locuinţă). Creditul familial este destinat să asigure un sprijin familiilor cu
venituri mici şi se obţine în condiţii asemănătoare celor cerute pentru
primirea ajutorului pentru venit.
În cursul ultimilor ani, sistemul britanic de securitate socială a suferit
numeroase modificări. Legislaţia din 1995 vizează prestaţiile de incapacitate
de muncă şi şomaj, egalizarea vârstei legale de pensionare şi pensiile

146
ocupaţionale. Principalele obiective ale acestor reforme au fost: crearea unor
noi locuri de muncă, stimularea inserţiei socio-profesionale a şomerilor,
creşterea eficienţei şi rentabilităţii în administrare, "transformarea sistemului
de prestaţii pasive într-un stat activ al bunăstării"266.
În literatura de specialitate s-a exprimat o opinie potrivit căreia
politica socială a României după decembrie 1989 reprezintă imaginea "în
oglindă" a politicii sociale britanice de după cel de-al doilea război mondial:
"reformele fără precedent de după 1945 care au condus la punerea în practică
a Planului beveridge şi la realizarea statului bunăstării propriu-zis
(keynesian) au fost puternic egalitariste, exact contrare celor din România de
după 1989, care au produs (...) sărăcie, excluziune socială, o subclasă socială
a celor dezavantajaţi"267. Această evoluţie inversată se datorează existenţei
unor diferenţe specifice între contextele în care au avut loc cele două
evenimente majore, precum şi particularităţilor de ordin economic, politic,
social ale celor două ţări.

4. Sistemul mediteraneean (Italia, Spania, Portugalia, Grecia) - unde

există însă multe contradicţii între regimurile naţionale; principiul general
este cel al protecţiei universale, însă regimurile sunt distincte, organizate într-
un cadru profesional şi bazate pe asigurările sociale268. Serviciile de sănătate
nu sunt accesibile tuturor, cu excepţia Italiei. Sistemul de securitate socială
este finanţat prin contribuţii individuale plătite prin reţineri din salariu.
Sistemul securităţii sociale din Portugalia este considerat
reprezentativ pentru ţările sud-europene ale celui de-al treilea val al aderării
la UE prin caracteristicile sale269:
- instituirea drepturilor sociale (prin Constituţia din 1974) şi
construcţia sistemului de securitate socială (legislaţia din 1984) sunt relativ
recente;
- dezvoltarea protecţiei sociale a fost accelerată de integrarea în UE;
- caracterul mixt (asigurări sociale, sistem naţional de sănătate) al
structurii sale;
- nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale şi al prestaţiilor;
- rolul major al familiei şi al sectorului asociativ.
Prestaţiile de securitate socială sunt atât contributive (pensia de
bătrâneţe şi de invaliditate, alocaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi
maternitate, prestaţii familiale), cât şi noncontributive (pensia socială, venitul
minim garantat şi alte prestaţii specifice unor categorii defavorizate),
finanţate prin impozite şi acordate pe baza testării mijloacelor financiare.
Regimul general de securitate socială nu cuprinde funcţionarii publici şi

266
UK National Anti-Poverty Plan, 2003:29, citat în Livia Popescu, op. cit., p. 155.
267
M. Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 117.
268
J. P. Chauchard, op. cit., p. 506.
269
A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 176.

147
avocaţii, care au forme de organizare specifice. Accidentele de muncă sunt,
de asemenea, excluse, ele fiind în sarcina angjatorului, care recurge la
companiile de asigurări.
Dreptul la pensia pentru bătrâneţe se obţine pe baza plăţii contribuţiei
la asigurările sociale, atât de către angajat, cât şi de către angajator. Vârsta
legală pentru pensionare este, din anul 1999, de 65 de ani, atât pentru femei,
cât şi pentru bărbaţi. Cuantumul pensiei se calculează în funcţie de veniturile
anterioare ale asiguratului şi se recalculează în fiecare an, proporţional cu
evoluţia preţurilor.De asemenea, se acordă o primă de Crăciun şi o primă de
vacanţă, în luna iulie, egale cu cuantumul pensiei din luna respectivă.
Indemnizaţiile de boală sunt prestaţii contributive, stabilite ca
proporţie din câştigurile medii ale perioadei de referinţă, dar nu mai puţin de
30% din salariul minim.
Problema şomajului în Portugalia anilor '90 a reprezentat un motiv de
îngrijorare chiar pentru UE pentru că şomerii care epuizaseră dreptul la
prestaţiile de şomaj şi care nu aveau copii în întreţinere erau lipsiţi de orice
susţinere financiară. Condiţiile acordării prestaţiilor de şomaj sunt la fel de
restrictive ca în Marea Britanie, solicitantul trebuind să facă dovada
caracterului involuntar al şomajului, capacităţii şi disponibilităţii sale pentru
angajarea în muncă şi să îndeplinească anumite condiţii de vechime în muncă
sau de plată a contribuţiei. Perioada acordării alocaţiei pentru şomaj şi a
alocaţiei sociale pentru şomaj variază în funcţie de vârsta beneficiarului.
Alocaţia socială pentru şomaj se acordă pentru o perioadă egală cu jumătate
din cea prevăzută pentru alocaţia de şomaj, dar numai după epuizarea
dreptului la cea din urmă sau dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de vechime
pentru acordarea acesteia.
Prestaţiile familiale îmbracă o varietate de forme: alocaţie pentru
naşterea copilului, alocaţie maternă pentru îngrijirea copilului mic (până la 10
luni), alocaţie familială, alocaţie pentru căsătorie, alocaţie pentru deces,
alocaţii pentru copilul handicapat, alocaţie pentru educaţie specială (a
copilului handicapat). Perioada de maternitate şi lăuzie dau dreptul la
gratuitatea completă a serviciilor medicale.
Prestaţiile non-contributive de asistenţă socială se acordă persoanelor
care nu sunt cuprinse în sistemul general de asigurări sau care nu satisfac
condiţiile de vechime. Pensiile sociale se acordă persoanelor care au împlinit
65 de ani sau persoanelor de peste 18 ani care au o incapacitate permanentă
de muncă. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani
care au încheiat un ciclu şcolar sau de calificare profesională de minimum 9
ani şi se află în căutarea primului loc de muncă.
În 1996 a fost legiferată o altă prestaţie de asistenţă socială - venitul
minim garantat, al cărei scop a fost acela de a asigura resursele pentru
acoperirea nevoilor de bază şi de a stimula, în acelaşi timp, integrarea socio-
profesională a beneficiarilor. Cuantumul venitului minim garantat este mult
mai mic decât echivalentul său din alte state membre ale UE.

148
 Reformarea sistemului portughez de securitate socială a avut loc la
presiunile UE, ca urmare a problemelor cu care se confrunta Portugalia -
şomaj, excluziune socială, sărăcie, dezvoltare economică scăzută, Portugalia
fiind clasată în rândul ţărilor sărace, cu unul dintre cele mai scăzute niveluri
de dezvoltare economică. Reformele au privit: scutirea sau reducerea
contribuţiilor întreprinderilor care angajează tineri fără vechime în muncă şi
persoane aflate în şomaj de lungă durată; sprijin financiar întreprinderilor
care creează locuri de muncă; alocaţie suplimentară pentru beneficiarii de
prestaţii de şomaj, dacă participă la activităţi utile colectivităţii; programe de
formare pentru muncitori270.
În Grecia271, sistemul de securitate socială acoperă toată forţa de
muncă (salariaţii din sectorul privat, din sectorul public, liber profesioniştii şi
cei care au propria lor afacere, marinarii, fermierii), asigurând-o împotriva
riscurilor ca bătrâneţea, boala, maternitatea, accidentele de muncă şi bolile
profesionale, moartea susţinătorului legal, invaliditatea, şomajul, lipsa
locuinţei, distrugerea recoltei (producţiei) agricole. Finanţarea sistemului de
securitate socială se face prin contribuţiile salariaţilor şi angajatorilor, prin
taxe şi impozite indirecte şi prin contribuţiile statului. Prestaţiile de securitate
socială se împart în: prestaţii destinate refacerii capacităţii de muncă a
asiguraţilor şi prestaţii destinate compensării veniturilor insuficiente datorate
riscului social272.
În Spania273, sistemul de securitate socială acoperă toate riscurile şi
garantează beneficiarului nu doar pensia, ci şi alte servicii sociale până la
pensionare; este obligatoriu pentru angajaţi şi pentru cei care conduc propria
afacere să facă parte din acest sistem.

5. Sistemul ţărilor sudice şi est-europene (Ungaria, Polonia,

Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia 274)
Statele socialiste au urmat modelul de securitate socială lansat de
statul sovietic în 1917-1918. Sistemul sovietic, fundamentat pe art. 120 din
Constituţia din 1936275 se întemeia pe principiul "Fiecăruia după munca sa",
principiu care figura în toate constituţiile ţărilor socialiste. Acest sistem
asigura muncitorilor salariaţi dreptul la diferite prestaţii destinate să
compenseze pierderea câştigurilor salariale în urma unei inactivităţi forţate;
costul acestor prestaţii era acoperit de către contribuţiile întreprinderilor,

270
A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 176 şi 189.
271
A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 231-232.
272
K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, second revised edition, Kluwer
Law and Taxation Publishers, Deventer, The Netherlands, 1993, p. 259-261.
273
A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 236-237.
274
Membre ale Uniunii Europene începând de la 1 mai 2004.
275
Potrivit art. 120 din Constituţia rusă din 1936, "Cetăţenii URSS au dreptul de a fi asiguraţi
material în caz de bătrâneţe, precum şi în caz de boală şi de pierdere a capacităţii de muncă.
Acest drept este garantat printr-o largă dezvoltare a asigurărilor sociale, prin asistenţa
medicală gratuită a muncitorilor...".

149
având mai mult caracterul unui impozit decât a unei contribuţii. Din această
perspectivă, sistemul sovietic era conceput mai degrabă ca "un sistem de
garanţie pentru salariaţi"276 (în opoziţie cu sistemul beveridgian). De
exemplu, salariul era menţinut şi pe durata îmbolnăvirii).
Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări
socialiste erau277:
- generalizarea sursei salariale;
- politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii;
- generalizarea sistemului de asigurări sociale;
- politica folosirii complete a forţei de muncă care a exclus total
nevoia ajutorului de şomaj;
- beneficiile familiale ample care decurgeau din nivelul scăzut al
salariilor;
- sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă;
- impozitele pe venituri erau utilizate, adesea însă în forme
simplificate;
- educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau
şi alte gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale
gratuite etc.
Comparând sistemul statului bunăstării în varianta statelor socialiste
cu cel din ţările cu economie de piaţă, se poate observa că între cele două
sisteme nu există deosebiri structurale. Caracteristica fundamentală a
sistemelor de tip socialist era universalismul protecţiei sociale, fapt care
rezulta din menţinerea veniturilor la un nivel scăzut, realizarea egalităţii
trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul
de redistribuţie. Acest sistem s-a dovedit a fi însă extrem de ineficient, eşecul
său datorându-se, în primul rând, incapacităţii sale de a produce, prin
economia socialistă, un grad suficient de bunăstare.
Tranziţia fostelor ţări socialiste la o economie de piaţă le-a pus în
situaţia de a reconsidera structural sistemul lor de producere a bunăstării
colective pe modelul sistemului din ţările vest-europene prin278:
- măsuri spontane (ad-hoc) şi reactive pentru a proteja noii şomeri şi
pentru a compensa erodarea veniturilor produsă de inflaţie;
- eliminarea subvenţiilor pentru numeroase bunuri şi servicii fără
antiviparea corespunzătoare a consecinţelor sociale pentru grupurile
vulnerabile;
- apelul la caritate şi la voluntariat pentru a umple golurile create prin
reducerea unor servicii de stat;

276
J. J. Dupeyroux, X. Prétot, Sécurité sociale, Édition Sirey, Paris, 2000, p. 19.
277
Mariana Ioviţu, op. cit., p. 186-187.
278
B. Deacon, Developments in East European Social Policy, în C. Jones (ed.), New
Perspectives on the Welfare States in Europe, London and New York, Routledge, 1993, p.
189-190, citat în Livia Popescu, Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 89-90.

150
 - apariţia unor iniţiative independente în domeniul ocrotirii sociale, în
condiţiile unei capacităţi diferenţiate a cetăţenilor de a participa la ele;
- privatizarea parţială a unor servicii medicale şi sociale;
- începerea procesului de "deconstruire" a sistemului de securitate
socială de stat şi trecerea la sisteme de asigurări sociale finanţate prin
contribuţii individuale;
- renunţarea la unele servicii pentru îngrijirea copilului (creşe,
grădiniţe cu program prelungit), servicii medicale şi facilităţi recreaţionale
organizate de întreprinderi pentru angajaţii proprii;
- schimbarea naturii inegalităţii de acces şi utilizare a serviciilor
sociale de la inegalitatea bazată preponderent pe privilegii birocratice şi
politice la cea bazată preponderent pe mecanismele de piaţă;
- descentralizare şi control local mai mare în acordarea protecţiei
sociale, dar în condiţiile unor resurse financiare precare.
Politicile sociale adoptate de fostele state sovietice prezintă însă şi
numeroase trăsături distinctive. Factorii care au influenţat conturarea
trăsăturilor de politică socială ale statelor Europei de Est includ: gradul de
consolidare a clasei muncitoare; gradul de omogenitate a populaţiei; gradul
de centralizare a autorităţii statului; gradul şi natura religiei; gradul de
mobilitate socială; factorii demografici; diferenţele istorico-culturale;
impactul diferenţiat al factorilor externi; opţiunile politice; ideologia politică
şi partidul conducător; natura şi caracterul revoluţiilor din 1989; impactul
politic direct şi indirect al organizaţiilor internaţionale (FMI, UE, Banca
Mondială); experienţa celorlalte ţări europene279.
Trăsăturile comune şi a cele distinctive ale sistemelor de securitate
socială est-europene au făcut posibilă încadrarea acestora în cele 3 tipuri de
regimuri de bunăstare: conservator/corporatist, liberal, social-democratic.
Tipul de regim de bunăstare conservator/corporatist a fost posibil să
se instaureze acolo unde a existat o influenţă combinată a catolicismului şi a
moştenirii statului autoritar. Tipul de regim de bunăstare liberal a fost posibil
să se instaureze acolo unde reprezentarea partidului politic de stânga a fost
scăzută şi, unde, în acelaşi timp, creşterea economică a fost ridicată. Tipul de
regim de bunăstare social-democratic a fost posibil să se instaureze acolo
unde puterea politică a aripii de stânga a fost ridicată, iar influenţa
catolicismului scăzută280.
Concluzionând, este important de subliniat faptul că procesul de
evoluţie a componentei sociale a integrării europene nu poate fi înţeles fără a
studia tipurile de sisteme de securitate socială în diversitatea lor, precum şi
relaţia dintre problemele sociale comune sau considerate de interes comun
pentru statele membre ale Uniunii Europene.

V. Teritorialitatea securităţii sociale

279
Mariana Ioviţu, op. cit., p. 190-191.
280
Ibidem.

151
 Teritorialitatea protecţiei sociale constituie principiul conform căruia
beneficiul prestaţiilor sociale revine persoanelor care se află pe teritoriul
statului deoarece prestaţiile sociale sunt supuse condiţiei domiciliului pe
teritoriul unui anumit stat, iar pentru obţinerea acestora sunt luate în
considerare doar faptele petrecute pe teritoriul statului respectiv. Acest lucru
se explică prin faptul că legile de protecţie socială au un caracter de ordin
public şi unul de ordin teritorial, care nu le permite, sub rezerva convenţiilor
diplomatice, să primească aplicaţie în afara teritoriului naţional. Securitatea
socială controlează imperativ situaţiile ce se produc pe teritoriul naţional; ea
nu controlează şi situaţiile externe.
Efectul general al principiului teritorialităţii protecţiei sociale este
dublu:
a) Beneficiul protecţiei sociale este, pe de o parte, rezervat
persoanelor care se află pe teritoriul naţional. Vărsământul prestaţie va fi
supus condiţiei de rezidenţă; prestaţia (contribuţia) socială, în mod normal,
nu este "exportabilă";
b) Pe de altă parte, vor fi luate în considerare numai faptele care se
produc pe teritoriul naţional: un accident de muncă ce se produce în
străinătate nu poate fi remediat; o perioadă de muncă şi de contribuţie în
străinătate nu poate permite achiziţia de vechime sau drepturi în materie de
pensie.
Principiul teritorialităţii astfel exprimat răspunde unor probleme
diverse de ordin administrativ şi tehnic. Serviciul public, administraţia
înzestrată cu prerogative de putere publică, protecţia socială nu poate
funcţiona decât pe teritoriul naţional, acţionând cu autoritate pentru
strângerea cotizaţiilor sau exercitarea controlului necesar unei bune
funcţionări. Instrumentul de distribuire sau de redistribuire a veniturilor pe
care le constituie trebuie să profite economiei naţionale în detrimentul celor
străine.
În plan comunitar se remarcă însă "tendinţa de a deteritorializa şi de a
coordona legislaţiile în domeniul securităţii sociale, ţinând seama de relaţiile
care s-au creat între statele membre ale UE"281. Această tendinţă urmăreşte să
apere interesele lucrătorului comunitar care şi-a desfăşurat activitatea
profesională pe teritoriul mai multor state membre astfel încât, la calcularea
pensiei pentru limită de vârstă, să se ţină seama de toate perioadele lucrate,
chiar pe teritoriul altor sate decât al celui al cărui cetăţean este.

VI. Disparitatea eforturilor sociale în statele membre UE

Cheltuielile sociale raportate la produsul intern brut permit măsurarea
efortului naţional cu titlu de protecţie socială. Acest efort este inegal
repartizat în cadrul UE. Astfel, cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru
protecţie socială se înregistrează în sistemul scandinav. În Suedia, ele
281
O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 383.

152
reprezentau 37,5% din PIB în 1992, scăzând la 31,2% în anul 2001,
menţinându-se totuşi peste media înregistrată în statele membre UE (27,5%
în 2001). Marea Britanie se situează imediat după ţările scandinave, cu un
nivel al cheltuielilor sociale care reprezenta 27% din PIB în 2001. Un nivel
de peste 27% înregistrează şi Germania (31% inclusiv noile landuri). Cel mai
scăzut nivel al cheltuielilor sociale se înregistrează în ţările sud-europene
(mediteraneene), el reprezentând 17,6% din PIB în Portugalia282.
Persistenţa acestor disparităţi comportă riscul unui dumping social.
Obţinând profit de pe urma liberei circulaţii a capitalurilor, întreprinzătorii
pot fi tentaţi să investească în ţările cu un nivel scăzut al impozitelor sociale,
ceea ce va duce la o scădere a nivelului protecţiei sociale283.
Un alt efect este creşterea riscului dezvoltării unui "turism social",
libera circulaţie având ca scop unic obţinerea prestaţiilor celor mai
avantajoase284.
Ideea unei noi extinderi a UE a provocat, de la începuturile sale,
îngrijorare de o parte şi de alta.
Pe de o parte, în rândul statelor membre a apărut teama de
potenţialele valuri de imigranţi, cu două efecte negative: reducerea nivelului
mediu al salariului ca efect al abundenţei ofertei de forţă de muncă şi sporirea
cerinţelor de asistenţă socială. Efectul de "salarii de dumping" a fost adesea
citat, îndeosebi de sindicate, omiţând impactul benefic, atât economic, cât şi
cultural şi demografic.
Pe de altă parte, temerile au existat şi mai există şi în grupa ţărilor
candidate. "Rudele mai bogate" din actualele ţări membre vor veni şi vor
cumpăra terenurile, transformându-ni-le în "moşiile" lor. Se manifestă un fel
de teamă că, în loc să intrăm în Europa, va intra Europa peste noi.
Exagerările sunt evidente de ambele părţi deoarece experienţa a dovedit că
investiţiile străine ajută la bunăstare, iar influenţa imigranţilor, de-a lungul
istoriei, s-a dovedit pozitivă, aceştia posedând adesea calificări şi experienţe
utile receptorilor 285.
Aceste riscuri trebuie să fie însă relativizate. Începând cu anii '80, s-a
constatat o tendinţă de apropiere a eforturilor statelor membre UE în
domeniul protecţiei sociale.

VII. Armonizarea şi apropierea legislaţiilor sociale în tratatele

constitutive
În domeniul social, Tratatul de la Roma (1957) insistă asupra liberei
circulaţii a lucrătorilor şi asupra ameliorării posibilităţilor de angajare în
interiorul Comunităţii graţie instituirii Fondului Social European.

282
A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 115, 135, 157, 176.
283
G. Huteau, Éric Le Bont, op. cit, p. 391.
284
Ibidem.
285
Pentru detalii, a se vedea R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de
muncă" nr. 7/2002, p. 56-59.

153
 Armonizarea sistemelor sociale nu este evocată decât ca rezultantă a
principiului liberei circulaţii, pe motivul că protecţia socială rămâne în
competenţa fiecărui stat membru: "Statele membre convin asupra necesităţii
de a promova ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor,
făcând astfel posibilă armonizarea lor, fiind menţinute progresele făcute. Ele
consideră că o astfel de evoluţie va rezulta atât din funcţionarea Pieţei
Comune care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi a procedurilor
prevăzute de Tratat şi din apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare
şi administrative"286.
"Armonizarea" este un termen utilizat frecvent, dar cu accepţiuni
diverese. Armonizarea este o activitate în mod esenţial orientată către viitor şi
constă în dirijarea evoluţiei regimurilor, spre a le devia eventual spre un scop
dorit sau probabil287.
Armonizarea are drept scop dezvoltarea concertată a legislaţiilor
naţionale privind securitatea socială. Ea nu vizează adoptarea unor norme
unificate, ci incitarea statelor să îşi amelioreze sistemele de protecţie,
apropiindu-le.
Pe lângă termenul de "armonizare", este folosit şi termenul de
"apropiere" a legislaţiilor naţionale. Diferenţa dintre termenii utilizaţi constă
în faptul că apropierea constituie un proces mai intensiv de integrare decât
armonizarea. Armonizarea nu înseamnă identitatea normelor juridice, ci mai
degrabă un fel de echivalare a rezultatelor economice (echivalare în
cuantumurile salariale şi prestaţiile sociale pentru muncitori, echivalarea
sarcinilor sociale pentru întreprinderi)288.
Art. 118 al Tratatului CEE stabileşte domeniile în care statele membre
vor trebui să colaboreze în vederea armonizării şi apropierii legislaţiilor
naţionale: angajarea, dreptul muncii şi condiţiile de muncă, formarea şi
pregătirea profesională, securitatea socială, protecţia împotriva accidentelor
de muncă şi bolilor profesionale, igiena muncii, dreptul de asociere şi
negocierea colectivă între angajatori şi muncitori.
Prin Actul Unic European (1986) a fost introdus art. 118A care face
trecerea de la general la particular, subliniind importanţa armonizării în
domenii considerate de importanţă deosebită: "Statele membre vor acorda
atenţie deosebită încurajării îmbunătăţirilor, în special în mediul de lucru, cu
privire la sănătatea şi protecţia muncitorilor, şi-şi vor stabili ca obiectiv al lor
armonizarea condiţiilor în acest domeniu, în timp ce vor menţine
îmbunătăţirile aduse".
Tot prin art. 118 A se dispune ca directivele în domeniile menţionate
să fie adoptate cu majoritate calificată289. De asemenea, se prevede că aceste

286
Art. 117 al Tratatului de la Roma (Tratatul CEE).
287
M. Bonyi, Droit de la sécurité sociale, Éditions Ntobo, Kinshasa, 1995, p. 277.
288
N. Voiculescu, op. cit., p. 313.
289
Până la elaborarea cestui articol, directivele în domeniile menţionate, adoptate în virtutea
art. 100 al Tratatului CEE necesitau unanimitatea în cadrul Consiliului.

154
directive nu împiedică menţinerea sau stabilirea de măsuri de protecţie
superioare de către fiecare stat membru.
Raportându-se la securitatea socială, specialiştii consideră că se poate
vorbi fie de o armonizare materială, în sensul echivalării nivelului economic
al prestaţiilor, fie, mai complex, de o armonizare juridică, în sensul apropierii
principiilor după care funcţionează sistemele de securitate socială. Şi
Consiliul de miniştri ai afacerilor sociale a punctat aceste două aspecte ale
armonizării, atunci când a decis să acorde prioritate armonizării noţiunilor
(armonizare juridică) folosite în diferitele sisteme sociale şi armonizării
costurilor securităţii sociale (armonizare materială)290.
La rândul său, Comisia de specialitate a Parlamentului European a
arătat necesitatea realizării unei armonizări parţiale şi a unei extinderi a
coordonării regimurilor de securitate socială. În acest sens, se urmăreşte la
nivel comunitar291:
- apropierea vârstelor de pensionare, a reglementărilor privind
flexibilitatea pensionărilor şi pensionărilor parţiale;
- apropierea regimurilor de asigurare de bătrâneţe şi a limitelor
de vârstă pentru bărbaţi şi femei în cadrul statelor membre;
- uniformizarea definirii noţiunii de invaliditate şi a condiţiilor
ce dau dreptul la pensii de invaliditate profesională.

VIII. Normele UE privind securitatea socială

Dispoziţiile cu caracter de principiu ale Tratatului CEE au fost
dezvoltate printr-o serie de regulamente, dintre care cele mai importante sunt:
Regulamentul nr. 1408/71/CEE şi Regulamentul nr. 574/72/CEE. Prin
acestea s-a structurat un sistem comunitar al securităţii sociale în vederea
desfiinţării, pe cât posibil, a limitărilor teritoriale în aplicarea schemelor de
securitate socială din UE.
Principiile desprinse din analiza actelor comunitare sunt:
- nediscriminarea bazată pe cetăţenie292;
- plata indiferent de reşedinţă293;
- nesuprapunerea prestaţiilor294;
- cumularea prestaţiilor295;
- principiul statului unic.
Art. 13 stabileşte ca regulă generală că "un muncitor căruia i se aplică
acest Regulament va fi subiectul unui singur stat membru".

290
A se vedea N. Voiculescu , op. cit., p. 313-314.
291
Ibidem.
292
Art. 7 al Tratatului CEE şi art. 3(1) din Regulamentul nr. 1408/71.
293
Art. 10 (1) al Tratatului CEE.
294
Art. 12 al Tratatului CEE.
295
Art. 18(1), art. 38, art. 45, art. 64, art. 67, art. 72 din Tratatul CEE.

155
 Prevederile Regulamentului nr. 1408/71/CEE acoperă şi membrii de
familie, ca şi persoanele aflate în întreţinerea muncitorului sau lucrătorului
independent.
Prestaţiile cuprinse în acest Regulament sunt cele de boală sau
maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuire, accident de muncă şi boală
profesională, şomaj şi familie.
Referitor la legea aplicabilă, regula este: legea care se aplică este
aceea a statului în care o persoană munceşte296. De la această regulă, art. 14
prevede o serie de excepţii pentru muncitorii detaşaţi, muncitorii care-şi
exercită activitatea pe teritoriul mai multor state şi muncitorii frontalieri.
Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor de la
Strasbourg (1989) prevede:
- toţi muncitorii şi funcţionarii Comunităţii Europene au dreptul la o
protecţie socială adecvată şi trebuie să beneficieze de plăţile pentru protecţia
socială, independent de nivelul funcţiei ocupate şi de unitatea în care
activează297;
- toate persoanele excluse de pe piaţa muncii, din motiv că nu au
acces la ea sau nu au putut să se reintegreze în aceasta, şi care nu dispun de
mijloace de subzistenţă trebuie să primească alocaţii suficiente, adecvate cu
starea lor individuală;
- egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei298;
- protecţia copiilor şi adolescenţilor299;
- dreptul persoanelor handicapate la formare, integrare şi readaptare
profesională300.

IX. Instrumentele internaţionale creatoare de reguli materiale

De la Organizaţia Internaţională a Muncii (Convenţia nr. 102 din
1952) sau de la Consiliul Europei (Carta socială europeană, Codul european
al protecţiei sociale din 1964) emană norme minime pe care sistemele
naţionale de protecţie socială trebuie să le respecte.
Un alt instrument a cărui contribuţie importantă în domeniul
protecţiei sociale trebuie neapărat menţionată este jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, aceasta a estimat, într-o speţă,
că alocarea unui ajutor urgent constituie un "drept patrimonial" care trebuie
acordat fără a se lua în considerare naţionalitatea şi aceasta chiar dacă străinii
solicitanţi sunt resortisanţi ai unui stat care nu a încheiat nici un acord
internaţional cu Uniunea Europeană301.

296
Art. 13(2) din Regulamentul nr. 1408/71 modificat prin Regulamentul nr. 1390/81.
297
Art. 10 al Cartei privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor.
298
Art. 16 al Cartei privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor.
299
Ibidem.
300
Ibidem.
301
A se vedea M. Borgetto, R. Lafore, op. cit., p. 39.

156
 Situaţia persoanelor ce şi-au dezvoltat activitatea într-un cadru
internaţional a condus la naşterea regimurilor de protecţie ce le sunt proprii.
Dar situaţia muncitorilor migratori a fost reglementată indirect prin
instrumentele coordonării drepturilor naţionale. Emisă concomitent cu
naşterea Pieţei comune, ideea unui regim de protecţie socială propriu
muncitorilor ce se deplasează în Comunitatea Europeană a fost imediat şi
definitiv îndepărtată. Comunitatea Europeană nu a reuşit niciodată să
dezvolte proiectele sale de armonizare a drepturilor naţionale, a programelor
sau a recomandărilor contradictorii.

157
 APARIŢIA REGIMURILOR DE BUNĂSTARE ÎN EUROPA DE EST

Uniunea
Germania
Cehia, Sovietică şi
Factori relevanţi Bulgaria (fosta Polonia Ungaria România Slovenia Serbia
Slovacia statele
RDG)
succesoare
Dezvoltare
Medie Ridicată Ridicată Medie Medie Scăzută Ridicată Scăzută Scăzută
economică
Mobilizarea
Ridicată Ridicată Medie Ridicată Scăzută Ridicată Scăzută Medie Ridicată
clasei muncitoare
Influenţa catolică
Nulă Mică Mică Mare Mică Mică Medie Nulă Nulă
în politică
Moştenirea
absolutistă şi Mare Mică Medie Mare Medie Mare Medie Mare Mare
autoritară
Caracterul
procesului de masă de masă de masă de masă paşnic de masă paşnic de masă mediu
revoluţionar
Impactul
Mediu Mediu Ridicat Ridicat Ridicat Scăzut Mediu Scăzut Scăzut
transnaţional
Post-
post- liberal post-
Apariţia comunist social conservato comunist
comunist liberal comunist post- comunist
regimurilor de conservato democrati r conservator
conservator capitalist conservator capitalist conservator
stat al bunăstării r c corporatist corporatist
corporatist corporatist corporatist
corporatist

Sursa: B. Deacon, The New Eastern Europe Social Policy, Past, Present and Future, Sage Publication 1992 (A se vedea Mariana Ioviţu, op. cit.,
p. 192)

158
 Secţiunea II
COORDONAREA SISTEMELOR NAŢIONALE DE SECURITATE
SOCIALĂ

I. Caracterele generale ale coordonării comunitare

În scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, este necesară
coordonarea sistemelor de securitate socială astfel încât persoanelor care îşi
desfăşoară activitatea într-un alt stat să le fie asigurat acelaşi statut din
punctul de vedere al securităţii sociale, ca şi când ar fi rămas în ţara lor.
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor trebuie însoţită de măsuri de securitate
socială deoarece aplicarea legislaţiilor naţionale în materie ar putea constitui
un obstacol în acest sens302.
Coordonarea sistemelor de securitate socială are drept obiectiv
reglarea situaţiei străinilor şi migranţilor în ceea ce priveşte dreptul la
securitate socială. Aceasta implică suprimarea prevederilor discriminatorii
fondate pe naţionalitate, neutralizarea dispozitivelor de izolare asociate cu
aplicarea teritorială a legislaţiilor, reconstituirea fictivă a întregii cariere a
muncitorilor migranţi în scopul asigurării securităţii sociale, cooperarea
instituţiilor şi serviciilor naţionale competente, eventuala repartiţie a taxelor
şi a ajutoarelor adminsitrative303.
Procesul de pregătire pentru aderarea la UE include pregătirea pentru
aplicarea Regulamentului nr. 1408/71/CEE referitor la aplicarea sistemelor
de securitate socială a angajaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor
familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii şi a
Regulamentului nr. 574/72/CEE, care stabileşte modalitatea de aplicare a
Regulamentului nr. 1408/71/CEE. Pregătirea pentru aplicarea acestor
regulamente, care vor deveni direct aplicabile după aderarea la UE, se
realizează, în principal, prin încheierea de acorduri bilaterale în domeniul
securităţii sociale.
Mecanismele puse în mişcare se fundamentează pe patru principii
directoare, primele trei inspirate din ideea coordonării sistemelor naţionale,
iar al patrulea traducând interdicţia generală a discriminării fondată pe
naţionalitate, interdicţie ce domină dreptul comunitar.

A. Menţinerea legislaţiilor naţionale

Reglementările comunitare nu organizează (în materie) nici o
armonizare, nici a fortiori o uniformizare a regimurilor naţionale de protecţie
socială. Deci, chiar dacă se invocă diferenţele fundamentale dintre un stat
membru şi altul, regimurile naţionale rămân pe loc şi continuă să se supună

302
A se vedea R. I. Cirică, Camelia Măgheruşan, Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul
comunitar, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2001, p. 59-64.
303
M. Bonyi, op. cit., p. 265.
159
concepţiilor ce le sunt proprii şi să evolueze urmând politica naţională, cum
adesea aminteşte Curtea de Justiţie. Dreptul comunitar stabileşte reguli de
repartizare între instituţiile naţionale şi lasă să subziste "regimuri distincte ce
dau naştere la creanţe distincte, ce ţin seama de instituţii distincte".
Reglementările comunitare referitoare la protecţia socială a
muncitorilor migratori au, în aceste condiţii, ca obiect esenţial, să desemneze
dreptul naţional al cărui regim se aplică. O uniformizare comunitară se
petrece în acelaşi timp în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare în spaţiu a
diferitelor drepturi naţionale; regulile de legătură în spaţiu sunt uniformizate.

B. Deteritorializarea legislaţiilor statelor membre

A fixa reguli de legătură uniforme nu este de ajuns pentru ca
protecţia socială a migratorilor să fie asigurată; este necesar, între altele, ca
fiecare lege naţională să se poată aplica şi în afara teritoriului naţional. O
internaţionalizare a legislaţiei este necesară sub forma unei deteritorializări a
condiţiilor ei de aplicare. Dreptul derivat a generalizat deteritorializarea
securităţii sociale naţionale şi a făcut din teritoriul comunitar un întreg spaţiu
de aplicare pentru fiecare drept naţional.
Tratatul de la Roma specifică la art. 51 totalizarea perioadelor de
asigurare şi vărsământ şi a prestaţiilor pe întreg teritoriul Comunităţii.
Legea declarată aplicabilă ţine cont de faptele ce sunt localizate pe
teritoriul unui alt stat membru, înainte ca ea să nu poată fi aplicată sau ca
faptul să fi fost localizat după ce ea a fost aplicată.
Se iau în considerare împreună perioadele de asigurare înregistrate în
diferite state membre. Accidentele de muncă, bolile profesionale, expunerile
la risc ridicat de îmbolnăvire profesională, pe care asiguratul le-a suferit pe
teritoriul unui alt stat membru, sunt deopotrivă luate în considerare de noua
lege.
Bolile survenite şi tratate în altă parte decât pe teritoriul statului a
cărui lege este aplicabilă sunt tratate pe cheltuiala statului menţionat la urmă.
Prestaţia familială rămâne datorată instituţiei statului a cărui lege este
aplicabilă, dar dobânda devine reductibilă deoarece familia locuieşte în alt
stat.
Circuitele financiare au fost şi sunt internaţionalizate. Prestaţiile vor fi
vărsate pe teritoriul unui alt stat membru, achitate acestuia prin instituţiile
locale (ale locului de reşedinţă) în contul instituţiei competente. În sens
invers, o internaţionalizare analogă se va întâlni pentru strângerea cotizaţiilor.

C. Colaborarea instituţiilor naţionale de protecţie socială

Această colaborare este necesară deoarece legile de protecţie socială
s-au deteritorializat. Decompartimentarea teritorială are, în egală măsură, un
caracter administrativ, nu pentru că serviciile publice naţionale sunt chemate
să-şi exercite activitatea pe teritoriul altor state, dar pentru că se cere
instituţiilor unui stat membru să-şi dea concursul celor din alte state membre.
160
Crearea structurilor administrative a fost în egală măsură necesară la nivel
comunitar, în vederea asigurării legăturii între instituţiile naţionale.

D. Egalitatea de tratament
Art. 48 al Tratatului de la Roma interzice orice discriminare fondată
pe naţionalitate în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea muncii prestate şi
alte condiţii de muncă. Referitor la securitatea socială, acest principiu, asociat
cu cel al exportului prestaţiilor, se concretizează prin îndepărtarea clauzelor
de rezidenţă căreia îi sunt câteodată asociate anumite prestaţii.
Principiul egalităţii de tratament, interpretat din perspectiva securităţii
sociale, are scopul de a evita ca un muncitor care se deplasează în interiorul
Uniunii să nu piardă prestaţiile de securitate socială pe care i le asigură
legislaţia unui stat membru.

II. Necesitatea coordonării sistemelor naţionale de drept

O coordonare a sistemelor naţionale de drept este necesară sub trei
aspecte:
a) coordonarea în spaţiu;
b) coordonarea în timp;
c) cooperarea instituţională.
Această triplă coordonare este menită să reducă diferenţele între
sistemele de drept complexe. Prin instrumentele internaţionale se pot pune în
mişcare mecanisme care să funcţioneze ca servicii publice.
Confruntată cu problematica complexă a imigraţiei ilegale, în vederea
controlului fluxurilor migratorii, Consiliul a decis că UE are nevoie urgent de
o politică specifică în materie de azil şi imigraţie.
Două direcţii de acţiune au fost avute în vedere în contracararea
acestui fenomen:
- o politică de integrare a imigranţilor ilegali;
- o politică de combatere a migraţiei ilegale.
Referitor la problematica integrării imigranţilor ilegali, se poate spune
că: "Integrarea imigranţilor în Uniune presupune respectarea drepturilor şi
obligaţiilor decurgând din drepturile fundamentale recunoscute în cadrul
Uniunii; în acest context, lupta împotriva rasismului şi xenofobiei capătă o
semnificaţie aparte"304.
În ceea ce priveşte politica de combatere a migraţiei ilegale, sunt
identificate patru direcţii principale de acţiune în domeniu305:
- adoptarea unui set de măsuri vizând combaterea imigraţiei ilegale;
- introducerea graduală a unei gestionări coordonate şi integrate a
frontierelor externe, formată din şefii poliţiilor de frontieră din statele

304
R. I. Cirică, Dimensiunea protecţiei sociale în contextul migraţiei, în "Raporturi de
muncă" nr. 8/2002, p. 55-57.
305
Stabilite la Consiliul European de la Lisabona din 23-24 martie 2000.
161
membre, care să coordoneze recentul plan privind gestionarea frontierelor
externe şi implementarea unor măsuri pentru iniţierea, încă din 2002, a unor
proiecte-pilot în domeniu;
- integrarea politicii de imigraţie în relaţiile UE cu alte state;
- accelerarea procesului de creare a cadrului legislativ pentru o
politică comună în materie de azil şi migraţie prin: adoptarea standardelor
minime privind statutul refugiaţilor, reunificarea familiei şi statutul de
rezident permanent pe termen lung şi a standardelor comune pentru
procedura de azil.
Trebuie să se creeze sisteme de protecţie socială speciale pentru
persoanele care călătoresc în spaţiul internaţional. Legile internaţionale şi,
printre ele, legile comunitare vizează în principal să determine statul a cărui
lege va fi aplicabilă, "statul competent" să urmeze sistemul utilizat de
celelalte. Coordonarea va realiza spre final legi uniforme şi soluţii uniforme
pentru conflictele de legi. Uniformitatea soluţiilor oferă garanţia că, între
statele părţi la această coordonare, conflictele negative şi pozitive vor fi
evitate. O lege şi una singură pentru protecţia socială va fi desemnată să
stăpânească drepturile muncitorului emigrant (imigrant).
Normele internaţionale sau europene de coordonare au în egală
măsură, ca obiect de teritorializare (sau internaţionalizare), legea aplicabilă;
aceasta ţine seama de faptele produse, unde se localizează, dacă se
localizează pe teritoriul unui alt stat membru, şi înregistrează perioadele de
asigurare acumulate în ţări şi locuri de muncă diferite.
Totalizarea perioadelor de asigurare armonizată de o repartizare pro
rata temporis a perioadelor de contribuţie între instituţiile ţărilor succedate în
activitate îi va permite muncitorului migrator să beneficieze de drepturi în
materie de pensie (de retragere sau invaliditate) fără vreo diferenţă în raport
cu cel nemigrator. Deteritorializarea trece, între altele, vărsământul
prestaţiilor în afara graniţelor. Se vede astfel rezolvată dubla problemă a
câştigării progresive de drepturi şi a conservării celor câştigate.

III. Domeniul de aplicare al coordonării

A. Persoanele protejate
Persoanele protejate sunt în principal muncitorii, soluţie care rezultă
din principiul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
Iniţial, numai lucrătorii salariaţi intrau în câmpul de aplicare a
reglementărilor comunitare. Începând din 1981 acesta a fost extins şi asupra
lucrătorilor nesalariaţi306.
Sfera de aplicare a prevederilor Regulamentului nr. 1408/71 în raport
de persoane cuprinde:
- lucrătorii salariaţi;
- lucrătorii nesalariaţi;

306
Prin Regulamentul nr. 1390/81/CEE şi Regulamentul nr. 3795/81/CEE.
162
 - studenţii;
- membrii de familie ai acestora şi urmaşii lor, în calitate de avânzi-
cauză307.
Acestor categorii de persoane li se adaugă:
- muncitorii frontalieri sau sezonieri;
- funcţionarii308 şi persoanele asimilate acestora309,
- liber-profesioniştii.
Dispoziţiile regulamentului se aplică acestor categorii de persoane
dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
- beneficiază de prevederile legislaţiei uneia sau a mai multor ţări
membre în materia securităţii sociale;
- sunt cetăţeni ai unui stat membru sau au statutul de apatrid sau de
refugiat rezident pe teritoriul unui stat membru al UE.
Prevederile Regulamentului nr. 1408/71 nu se aplică:
- cetăţenilor statelor care nu fac parte din UE, cu excepţia membrilor
de familie ai unui lucrător cetăţean al unui stat membru;
- persoanelor neasigurate;
- unei persoane care, deşi are cetăţenia unui stat membru, s-a aflat tot
timpul pe teritoriul acelui stat şi şi-a desfăşurat întreaga activitate pe acel
teritoriu (şi care vrea să împiedice aplicarea legislaţiei în materie a statului a
cărui cetăţenie o are);
- unei persoane care, deşi are cetăţenia unui stat membru, nu şi-a
desfăşurat activitatea pe teritoriul unui alt stat membru al UE.
În ceea ce priveşte calitatea de lucrător, aceasta se dobândeşte în urma
exercitării prealabile a unei activităţi profesionale: după ce a încetat această
activitate, oricare ar fi fost motivul, un resortisant comunitar beneficiază de
regimul coordonării atunci când se deplasează în interiorul Uniunii. Motivul
deplasării nu prezintă importanţă (consecinţă a dreptului de sejur).
Calităţii de lucrător i se adaugă aceea de resortisant al unui stat
membru al UE (condiţia cetăţeniei). Aceasta se apreciază de la data
achiziţionării dreptului la prestaţii, contestată sau nu în momentul cererii,
ceea ce înseamnă că ea se apreciază după regulile de drept ale statului a cărui
cetăţenie este revendicată310.
Referitor la membrii de familie, drepturile de securitate socială ale
acestora şi ale urmaşilor sunt drepturi derivate, dobândite din calitatea de
membru al familiei lucrătorului sau din calitatea de urmaş al acestuia; ei nu
pot solicita prestaţii de securitate socială din partea statului gazdă, în baza
Regulamentului nr. 1408/71, cu titlu de drepturi proprii. Nu se pune problema

307
Calitatea de având-cauză este definită de legislaţia naţională competentă în domeniul
prestaţiilor sociale.
308
Regulamentul nr. 1606/98/CEE.
309
De exemplu, militarii de carieră.
310
J. P. Chauchard, op. cit., p. 513, nota 29.
163
îndeplinirii condiţiei cetăţeniei unui stat membru UE de către membrii de
familie sau de către urmaşi.
Calitatea de membru de familie se consideră întrunită, chiar dacă
legislaţia unui stat membru nu consideră o persoană membru de familie, dacă
această persoană se află în întreţinerea lucrătorului salariat sau nesalariat.
Distincţia dintre drepturile proprii şi drepturile derivate de securitate
socială nu se aplică în privinţa persoanelor cu handicap. Astfel, legislaţia
unui stat membru care prevede dreptul la o alocaţie pentru adultul cu
handicap-cetăţean al statului respectiv, se aplică şi persoanei adulte cu
handicap, cetăţean al unui alt stat membru, care nu a lucrat niciodată în statul
gazdă, dar se află în întreţinerea părintelui său, angajat în acest stat311.
Prin "student" se înţelege312 orice persoană, alta decât lucrătorul
salariat sau nesalariat sau membru de familie ori urmaş, astfel cum sunt
definiţi aceştia de Regulamentul nr. 1408/71, care urmează studii sau o
modalitate de formare profesională, pentru obţinerea unei calificări
recunoscute oficial de către autorităţile unui stat membru şi care este asigurat
în cadrul unui regim general de securitate socială sau într-un regim special de
securitate socială aplicată studenţilor. Indiferent de legătura lui cu lucrătorul
comunitar, studentul beneficiază de un drept propriu la prestaţii de securitate
socială în ceea ce priveşte îngrijirile medicale, accidentele de muncă şi
îmbolnăvirile profesionale, precum şi prestaţiile familiale.

B. Prestaţiile oferite
Sistemul securităţii sociale îmbracă diferite forme în statele membre
UE. Persoanele protejate, riscurile asigurate, prestaţiile oferite beneficiarilor,
gestionarea şi finanţarea acestor sisteme diferă de la un stat la altul.
Art. 4 din Regulamentul nr. 1408/71/CEE statuează că el se aplică
tuturor legislaţiilor naţionale de securitate socială care se referă la:
- prestaţiile pentru boală şi maternitate;
- prestaţiile pentru invaliditate, inclusiv cele care sunt destinate să
menţină sau să amelioreze capacitatea de muncă;
- prestaţiile pentru bătrâneţe;
- prestaţiile de urmaşi (pensiile pentru orfani şi văduvi);
- prestaţiile pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
- prestaţiile pentru deces (ajutorul de deces);
- prestaţiile pentru şomaj;
- prestaţiile familiale.
Curtea de Justiţie a precizat că această enumerare are un caracter
exclusiv, prin urmare, în noţiunea de "securitate socială" nu intră şi alte
prestaţii sociale, în înţelesul dat acesteia de Regulamentul 1408/71. Sunt
311
A se vedea O. Ţinca, Unele aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene privind securitatea socială a lucrătorilor migranţi, în "Revista Română de Drept
Comunitar" nr. 2/2004, p. 90.
312
Conform art. 1 lit. c) bis din Regulamentul nr. 1408/71.
164
excluse indemnizaţiile pentru victimele sau veteranii de război şi regimurile
speciale ale funcţionarilor publici.
Excluderea acestor prestaţii a condus la distincţia dintre securitatea
socială şi asistenţa socială. Anumite ţări oferă avantaje non-contributive, pe
baza unei insuficienţe a resurselor, ţinându-se cont de o anumită stare de
nevoie (de exemplu, anumite prestaţii familiale sau anumite avantaje
conferite bătrânilor). În alte ţări, avantajele non-contributive par ca o
traducere a unei solidarităţi care acţionează în favoarea naţionalilor, cât şi
rezidenţilor, în timp ce reglementările comunitare interzic discriminarea sau
orice restricţie fondată pe condiţia rezidenţei sau naţionalităţii.
Pe de altă parte, dacă o legislaţie naţională nu consideră că o prestaţie
dintre cele enumerate de art. 4 al Regulamentului nr. 1408/71 este o prestaţie
de securitate socială, acest fapt nu prezintă importanţă din punctul de vedere
al dreptului comunitar313 deoarece aceste prestaţii au fost definite pe baza
unor criterii obiective stabilite de sistemul comunitar314.
Dornică să promoveze o concepţie unică asupra prestaţiilor de
securitate socială, cu caracter comunitar, Curtea de Justiţie a precizat că:
"Dacă o legislaţie care aparţine simultan atât regimului de securitate socială,
cât şi asigurărilor sociale, a abandonat aprecierea individuală a nevoilor,
caracteristică asistenţei sociale, şi conferă beneficiarului o poziţie definită
legal, aceasta ridică regimurile de securitate socială în rândul reglementărilor
comunitare"315. Cu alte cuvinte, o prestaţie non-contributivă integrată
securităţii sociale intră în câmpul de aplicare al coordonării.
Pe de altă parte, prestaţiile de ajutor social, care nu rezultă din
Regulamentul nr. 1408/71/CEE, ci din Regulamentul nr. 1612/68/CEE
referitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, sunt
supuse numai principiului egalităţii de tratament şi nu pot fi exportate.
Curtea de Justiţie a lărgit sfera materială a aplicării art. 4 paragraful 1,
considerând că, însensul Regulamentului nr. 1408/71, reprezintă prestaţii de
securitate socială şi316:
- măsurile profilactice în materia sănătăţii;
- prestaţiile în natură, destinate persoanelor dependente, menite să
amelioreze sănătatea acestora, considerate prestaţii pentru caz de boală;
- ajutoarele pentru formarea profesională a persoanelor aflate în şomaj
sau a celor ameninţate cu şomajul;

313
Hotărârile Curţii de Justiţie din 31 martie 1977, în cauza 79/76, Fossi, Rec., p. 667;
respectiv din 31 mai 1979 în Cauza 207/78, Even, Rec., p. 2019, citate în O. Ţinca, op. cit.,
p. 84.
314
Hotărârea Curţii de Justiţie din 10 ian. 1980, în cauza 69/79, Jordens-Vosters, Rec., p. 75,
citată în O. Ţinca, op. cit., p. 84.
315
CJCE, arrêt Biason, 1974, citat în G. Huteau, Éric Le Bont, op. cit., p. 398.
316
O. Ţinca, op. cit., p. 85.
165
 - plăţi în contul pensiei alimentare destinate să compenseze
prejudiciul suferit prin neplata de către celălalt părinte a pensiei alimentare,
care sunt considerate prestaţii familiale;
- prestaţiile necontributive de tip mixt, reglementate în unele legislaţii
naţionale, cum sunt cele pentru persoanele handicapate, pentru persoanele
vârstnice, pensia socială italiană etc.
a. Prestaţiile pentru boală şi maternitate
Prestaţia pentru boală şi maternitate înglobează prestaţiile prevăzute
de legislaţia referitoare la invaliditate, care au un caracter de prestaţii cu titlu
de îngrijire a sănătăţii de natură medicală317. De asemenea, prestaţiile în bani
sunt destinate să compenseze pierderea de salariu suferită de lucrătorul
bolnav.
Prestaţia de boală cuprinde şi prestaţiile ce iau forma suportării totale
sau parţiale a unor cheltuieli datorate stării de dependenţă a asiguratului, cum
sunt îngrijirile la domiciliu sau în centre specializate, precum şi retribuirea
unei terţe persoane care îl asistă pe asigurat.
Dispoziţiile comunitare facilitează dobândirea dreptului la aceste
prestaţii în statul unde se angajează lucrătorul şi, pe de altă parte, permit
asigurarea beneficiului prestaţiilor în afara statului debitor al indemnizaţiei
sau rentei.
În ceea ce priveşte dobândirea dreptului la aceste prestaţii, atunci când
legislaţia noului stat în care se angajează muncitorul prevede o anumită
durată de plată a sigurărilor pentru a dobândi acest drept, perioadele de
asigurare acumulate într-un alt stat membru sunt luate în consideraţie.
Atunci când riscul se realizează, pentru muncitor sau pentru avânzii
săi cauză, pe teritoriul altui stat membru decât cel a cărui legislaţie este
competentă în materie, prestaţiile în natură sunt asigurate de către instituţiile
locului unde a survenit riscul, dar luându-se în considerare cheltuielile
instituţiei competente din statul de filiaţie.
Referitor la prestaţiile băneşti, acestea sunt guvernate de dispoziţiile
legii competente.
b. Prestaţiile pentru invaliditate
Prestaţia pentru invaliditate reprezintă o alocaţie acordată pe baza
unor criterii obiective persoanelor care suferă de o infirmitate fizică, fiind
afectată capacitatea lor de deplasare, şi la acordarea căreia persoanele în
cauză au un drept protejat în mod legal318.
Diferenţele existente între temeiurile în baza cărora se obţin aceste
prestaţii, în diverse legislaţii, a dus la elaborarea unor reguli de coordonare
diferite în funcţie de natura legislaţiei căreia îi va fi supus lucrătorul:

317
Hotărârea Curţii de Justiţie din 10 ian. 1980, în cauza 69/79, Jordens-Vosters, Rec., p. 75,
citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.
318
Hotărârea Curţii de Justiţie din 20 iunie 1991, în Cauza C-356/89, Stanton-Newton, Rec.,
p. I-307, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 87.
166
 - dacă muncitorul a fost supus în exclusivitate unei legislaţii în care
cuantumul prestaţiei nu depinde de durata asigurării, el va primi pestaţiile de
la instituţiile ţării unde a survenit invaliditatea;
- o decizie privind starea de invaliditate luată de o instituţie a unui stat
membru este obligatorie pentru instituţiile altui stat membru dacă există o
corespondenţă între definiţiile date invalidităţii.
c. Prestaţiile pentru bătrâneţe
Reprezintă o prestaţie pentru bătrâneţe prestaţia acordată rezidenţilor
vârstnici, ale căror resurse nu ating nivelul minim garantat de lege şi care
constituie, pentru beneficiari, resurse complementare ce acoperă diferenţa
dintre nivelul minim şi resursele de care dispun319. În schimb, primele de
restructurare acordate de stat lucrătorilor concediaţi până când aceştia
împlinesc vârsta de pensionare nu reprezintă prestaţii pentru bătrâneţe
deoarece aceste prime urmăresc un obiectiv din politica locurilor de muncă şi
se acordă pe criterii diferite de cele ale prestaţiilor pentru bătrâneţe320.
Calculul drepturilor la pensie poate fi:
- simultan în toate statele în care asiguratul a dobândit drepturile dacă
el îndeplineşte, în fiecare ţară, condiţiile cerute; în acest caz, organismul
naţional calculează o pensie naţională321 şi o pensie comunitară322, le compară
din punct de vedere al cuantumului şi îi varsă asiguratului pensia cu
cuantumul cel mai ridicat;
- succesiv -atunci când asiguratul nu îndeplineşte simultan condiţiile
necesare pentru a obţine pensia în toate ţările în care a fost angajat; în acest
caz, organismul naţional determină cuantumul pensiei naţionale conform
regulilor naţionale; când dreptul la pensie va fi solicitat într-un alt stat
membru, organismul naţional va calcula pensia comunitară, o va compara cu
cea naţională şi îi va acorda asiguratului pensia cu cuantumul cel mai ridicat.
d. Prestaţiile pentru accident de muncă sau boală profesională
Regulile aplicabile în acest caz sunt asemănătoare celor care se aplică
în caz de boală prestaţiilor în natură într-un alt stat membru decât cel în care
este asigurat lucrătorul.
Indemnizaţiile (rentele) sunt atribuite exclusiv de către legislaţia
aplicabilă în momentul accidentului sau expunerii la risc şi e plătită direct
victimei în ţara sa de reşedinţă.
e. Ajutorul de deces

319
Hotărârea Curţii de Justiţie din 22 aprilie 1993, în Cauza C-65/92, Levatino, Rec., p. I-
2005, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.
320
Hotărârea Curţii de Justiţie din11 iulie 1996, în Cauza C-25/95, Otte, Rec., p. I-3745,
citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.
321
Pensia naţională este calculată numai după regulile naţionale şi numai în funcţie de
perioadele de asigurare recunoscute de legislaţia naţională.
322
Pensia comunitară se calculează în două etape: o pensie globală, teoretică, este calculată
ca şi cum asiguratul şi-ar fi desfăşurat întreaga carieră într-un singur stat, în Franţa, de
exemplu; apoi acest cuantum este raportat la perioadele dobândite sub regim francez.
167
 În acest caz, se asimilează teritoriul unui stat membru cu cel al altui
stat membru, prezumându-se că decesul muncitorului supus legislaţiei unui
stat a survenit pe teritoriul acestui stat, deşi în realitate decesul a avut loc pe
teritoriul altui stat membru.
f. Prestaţiile pentru şomaj
Prestaţia pentru şomaj este prestaţia destinată să înlocuiască veniturile
salariale ale persoanei aflată în şomaj. Nu este considerată prestaţie pentru
şomaj prima de restructurare acordată de stat lucrătorilor concediaţi până
când aceştia împlinesc vârsta de pensionare, dacă beneficiarii primei nu sunt
obligaţi să se înscrie pentru obţinerea unui loc de muncă323.
Regimul aplicabil este, în mod normal, cel al statului în care fostul
lucrător a avut ultimul loc de muncă.
Pentru a-i facilita căutarea unui alt loc de muncă în statele membre,
şomerul beneficiază, timp de 3 luni, de exportul ajutorului pentru şomaj
prevăzut de legislaţia ţării ultimului loc de muncă.
g. Prestaţiile familiale
Prestaţiile familiale sunt prestaţiile acordate în mod obligatoriu
familiilor care îndeplinesc anumite criterii obiective referitoare la numărul
membrilor şi la nivelul veniturilor acestora, destinate să ajute lucrătorii care
au în întreţinere o familie.
Exportul prestaţiilor familiale din statul locului de muncă pentru
copiii rezidenţi în ţara de origine a muncitorului este prevăzut de
Regulamentul 1408/71/CEE.

IV. Aplicarea în spaţiu a normelor comunitare

La determinarea legii aplicabile se foloseşte criteriul locului muncii
-lex loci laboris. Astfel, dacă un muncitor migrant desfăşoară o activitate pe
teritoriul unui alt stat membru, el este supus legislaţiei acestui stat în privinţa
securităţii sociale, chiar dacă şi-a stabilit reşedinţa pe teritoriul altui stat
membrusau dacă angajatorul/întreprinderea are domiciliul/sediul pe teritoriul
altui stat membru. Acest principiu cunoaşte însă şi excepţii:
- lucrătorii care îşi defăşoară activitatea în mod simultan în mai multe
state membre sunt supuşi regulilor statului de reşedinţă;
- lucrătorii din transporturi sunt supuşi legii naţionale a sediului
întreprinderii angajatoare;
- salariaţii detaşaţi de angajator într-un stat membru UE, altul decât
cel unde îşi are sediul întreprinderea, pot fi supuşi legislaţiei securităţii
sociale din statul de origine timp de 12 luni, termen care poate fi prelungit o
singură dată.
Probleme apar atunci când dreptul unui muncitor migrant la o
prestaţie de securitate socială cade sub incidenţa a două sisteme naţionale (de

323
Hotărârea Curţii de Justiţie din11 iulie 1996, în Cauza C-25/95, Otte, Rec., p. I-3745,
citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.
168
exemplu, dreptul la pensie după ce a lucrat în două state membre). Astfel,
aplicarea unui set de reguli naţionale poate da naştere la consecinţe
nebănuite, cu greu compatibile cu art. 39-42 al Tratatului CE. Conform
deciziei Curţii de Justiţie în cazul C-165/91 Van Munster v. Rijksdienst voor
Pensioenen [1994] E.C.R. I-4661, autorităţile naţionale trebuie să se asigure
dacă legislaţia lor poate fi aplicată muncitorilor migranţi în aceleaşi condiţii
ca şi muncitorilor nemigranţi, fără a face ca muncitorii migranţi să piardă
anumite avantaje ale securităţii sociale. În plus, instanţa naţională trebuie să
interpreteze propria legislaţie în lumina scopurilor acestor articole şi, pe cât
posibil, să împiedice ca interpretarea acesteia să descurajeze muncitorii
migranţi să-şi exercite dreptul la libertatea de circulaţie324.

V. Aplicarea în timp a normelor comunitare

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor comunitare,
principiul stabilit de art. 94 şi 95 din Regulamentul nr. 1408/71 constă în
aplicarea imediată a noii legi cu privire la efectele viitoare ale unei situaţii
născute sub imperiul dispoziţiei vechi.
Referindu-se la situaţiile născute şi încheiate sub imperiul unor
reglementări anterioare, chiar dacă deciziile administrative luate în privinţa
lor îşi continuă efectele sub imperiul noii reglementări, Curtea de Justiţie a
decis că o dispoziţie nouă din Regulamentul nr. 1408/71 nu poate fi extinsă la
fapte situate în afara sferei de aplicare temporarlă a regulamentului325.
Dacă prestaţiile acordate de vechea reglementare sunt mai mari decât
cele acordate de Regulament, ele nu vor fi reduse. În schimb, persoana
interesată poate să ceară, în favoarea sa, revizuirea prestaţiilor lichidate sub
regimul vechii reglementări, dacă acestea sunt mai puţin avantajoase decât
cele acordate de Regulament. Instituţiile competente să acorde prestaţiile de
securitate socială nu au dreptul să revizuiască din oficiu prestaţiile respective
în detrimentul beneficiarului326, cu excepţia cazului în care noua reglementare
impune din oficiu acest lucru.

VI. Câştigarea drepturilor concomitent cu prestaţia

Dificultăţile referitoare la aplicarea pe plan internaţional a protecţiei
sociale nu apar numai din cauza diversităţii regulilor de aplicare în spaţiu, ele
ţin şi de caracterul progresiv al achiziţiei anumitor drepturi.
O pensie se câştigă prin efectul trecerii timpului. Dacă perioadele de
activitate şi contribuţie, realizate succesiv în diferite ţări de către angajat, sub
imperiul legilor locale, nu sunt adăugate şi combinate în vederea sporirii
324
A se vedea K. Lenaerts, P. van Nuffel, Constitutional Law of the European Union, editor:
Robert Bray, Sweet&Maxwell, London, 1999, p. 166.
325
Hotărârea Curţii de Justiţie din 5 mai 1977, în Cauza 104/76, Jansen, Rec., p.829, citată în
O. Ţinca, op. cit., p. 91.
326
Hotărârea Curţii de Justiţie din 13 octombrie 1976, în Cauza 32/76, Saieva, Rec., p.1523,
citată în O. Ţinca, op. cit., p. 91.
169
pensiei asiguratului, acesta riscă o mare pierdere, dar principiul teritorialităţii
protecţiei sociale se opune luării în calcul a perioadelor de angajare în
străinătate. Apare astfel necesitatea unei combinări a regulilor naţionale
referitoare la pensie, a fuziunii principalelor instituţii naţionale în acest sens.
Amintim, de asemenea, problema conservării drepturilor în curs de
achiziţionare (totalizarea perioadelor). Ea se distinge de cea a conservării
drepturilor câştigate (exportul prestaţiilor de securitate socială) în ceea ce
priveşte drepturile la protecţie socială câştigate într-o ţară, dar vărsământul
prin efectul rezidenţei se află în altă ţară.

VII. Lacune şi surplusuri în dreptul aplicat

Diversitatea legilor naţionale referitoare la aplicarea internaţională a
protecţiei sociale demonstrează fără dificultate marea varietate de plusuri şi
minusuri, care sunt tot atâtea obstacole în calea migraţiei internaţionale.
Asiguratul social care se deplasează într-un alt stat riscă să piardă
protecţia ce i-o acordă statul de origine, fără să obţină protecţia statului-
gazdă, ipoteză a unui conflict negativ. Deficienţa ce apare poate fi numai
provizorie, dacă se datorează perioadei minime de înscriere prevăzută de
statul de rezidenţă înainte ca asiguratul proaspăt afiliat să beneficieze de
protecţia socială. Foarte grav va fi dacă dificultatea se datorează unui conflict
negativ al legilor de legătură.
El riscă în egală măsură să fie privat de ambele pensii sau să se
limiteze la una mai mică decât cea corespunzătoare duratei totale de muncă,
dacă perioadele de muncă în statul de origine nu sunt corelate cu cele din
celălalt stat, dar sunt luate în considerare progresiv, odată cu trecerea
timpului.
Surplusuri ale legislaţiei pot apărea ca efect al unui conflict pozitiv
între legile naţionale şi cele de legătură care, fără a avantaja pe emigrant,
conduc la o dublă impozitare a angajatului şi a angajatorului.

170
 Secţiunea III
PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR ÎN UE

I. Noţiunea de şomer
Potrivit definiţiei date de OIM, este "şomer" oricine are mai mult de
15 ani şi îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii: este apt de
muncă, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată şi caută
un loc de muncă327.
Printre elementele componente ale diverselor definiţii acordate
şomerului în vasta literatură de specialitate, se numără328: căutarea unui
serviciu, absenţa angajării sau privarea de angajare, noţiunea de solicitant al
unui loc de muncă, vârsta, imposibilitatea de a obţine un loc de muncă, tipul
de activitate prestată anterior, starea pieţei muncii.
Protecţia socială a şomerilor constă în ansamblul măsurilor publice
luate de societate în scopul protejării membrilor săi împotriva efectelor
negative economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială
a activităţii datorită şomajului329.

II. Şomajul - principala provocare a UE

Şomajul constituie principala provocare cu care se confruntă în
prezent Uniunea Europeană. Combaterea şomajului a devenit şi mai dificilă
în societăţile occidentale opulente, din cauza capacităţii lor de a susţine - prin
intermediul măsurilor administrative de tip welfare sau al solidarităţilor
parentale - un mare număr de şomeri, oferind în acelaşi timp slujbele mai
proaste muncitorilor extraeuropeni330.
Majoritatea ţărilor europene se confruntă cu rate ale şomajului extrem
de ridicate; valoarea medie a acestora atinge 11% la nivelul UE. De fapt,
şomajul european nu este doar ridicat şi persistent în ansamblu, ci se
dovedeşte a fi şi foarte eterogen, dacă examinăm distribuţia sa pe zone
geografice, pe clase de vârstă sau în funcţie de nivelul studiilor331.
Prin politicile sociale promovate de guverne, se tinde spre realizarea
unui grad de ocupare a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină.
Potrivit opiniilor diverşilor economişti români şi străini, realizarea unui grad
de ocupare deplină este considerată aproape imposibilă; se consideră
satisfăcător un grad de 97-98%, respectiv de neocupare de 2-3%.
Toate ţările Uniunii acordă şomerilor protecţie socială pentru a le
garanta un venit necesar traiului decent. După cum indică dosarul Uniunii,

327
Pentru detaliere, a se vedea Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 270.
328
A se vedea C. Willmann, L'identité juridique du chômeur, L.G.D.J., Paris, 1998, p. 4-7.
329
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 275.
330
A se vedea R. Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001, p. 170.
331
Ibidem.
171
partea din Produsul Intern Brut (P.I.B.) alocată şomajului a crescut în toate
ţările, îndeosebi la începutul anilor 1990.

III. Principiile generale ale protecţiei sociale a şomerilor

A. Totalizarea perioadelor de asigurare, rezidenţă sau angajare
Dobândirea dreptului la alocaţie la şomaj depinde de durata activităţii
şi de cotizaţie. Durata minimă de contribuţie sau ocupaţie este calculată, în
funcţie de ţară, în zile, săptămâni sau luni şi merge de la 26 de săptămâni în
Luxemburg şi Ţările de Jos la 4-8-12-24 luni, mai ales în Spania şi Suedia.
Sunt asimilate între ele perioadele de asigurare sau de angajare
realizate în calitate de muncitor salariat, conform legislaţiilor statelor
membre, în măsura în care aceste perioade, dacă ar fi fost realizate pe
teritoriul statului membru în cauză, ar fi fost considerate ca valabile conform
legislaţiei aplicabile.

B. Alte condiţii de atribuire a ajutorului de şomaj

Pe lângă condiţiile care privesc perioada minimă de angajare şi de
contribuţie, fiecare legislaţie poate impune condiţii specifice. De exemplu,
accesul muncitorului migrant la beneficiul ajutorului de şomaj poate,
conform legislaţiei naţionale a statului membru respectiv, să depindă de
capacitatea sa de muncă sau ca această capacitate de muncă să fie
recunoscută de către autorităţile competente ale statului respectiv, acestea
neputând refuza muncitorului interesat dreptul la ajutorul de şomaj pentru
motivul că acesta primeşte, într-un alt stat membru, o pensie de invaliditate
stabilită conform regulilor comunitare. Curtea de Justiţie a UE a admis chiar
că art. 51 al Tratatului CEE, precum şi Regulamentul nr. 1408/71 şi nr.
574/72, fac posibilă admiterea, în speţă, a unui atare cumul332.

IV. Calculul prestaţiilor

Calculul prestaţiilor se efectuează, în general, fie în funcţie de
salariile anterioare, fie în funcţie de membrii de familie.
Atunci când calculul se face în funcţie de salariul primit anterior,
instituţia competentă ţine cont în mod exclusiv de salariul primit de către cel
interesat la ultimul loc de muncă ocupat pe teritoriul statului respectiv, cu
condiţia ca acest loc de muncă să fi fost menţinut timp de cel puţin 4
săptămâni. Dacă această condiţie nu se îndeplineşte, se ia în considerare
salariul obişnuit, primit în localitatea de rezidenţă sau de sejur, corespunzător
unui loc de muncă echivalent sau analog celui ocupat ultima dată de şomer pe
teritoriul unui alt stat membru.
Atunci când calculul se face în funcţie de numărul membrilor de
familie, se iau în considerare, eventual, toţi membrii de familie care sunt
rezidenţi pe teritoriul Comunităţii, cu excepţia cazului în care au fost luaţi

332
A se vedea N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 375.
172
deja în calcul aceşti membri de familie, în ţara lor de rezidenţă, la acordarea
ajutorului de şomaj pentru o altă persoană decât muncitorul respectiv.
Cu privire la cuantumul ajutorului de şomaj, două mari sisteme sunt
aplicate în Europa:
- formula socială, bazată pe noţiunea de asigurare, care acordă
şomerului o cotă calculată în procentaj din salariul anterior, şi acesta este
cazul majorităţii ţărilor membre. Modalitatea de calcul diferă de la ţară la ţară
deoarece, atunci când reprezintă un procent raportat la salariu, acest procent
este calculat pe baze diferite: salariu brut, salariu net, salariu de referinţă cu
plafoane;
- formula mai restrictivă, fondată pe noţiunea de asistenţă, care nu
acordă şomerului decât o alocaţie forfetară. Câteva ţări rămân la această
tehnică, cum ar fi Regatele Unite şi Irlanda, unde cota este de asemenea
condiţionată de resursele persoanelor.

V. Durata plăţii ajutorului de şomaj

Durata plăţii alocaţiei variază de asemenea mult în statele membre şi
depinde de durata cotizaţiei, dar şi de vârstă şi de garanţii limitate, fiind
prevăzute perioade mai scurte pentru tineri şi prelungite pentru muncitorii în
vârstă, atunci când şomerul este aproape de vârsta legală de pensionare.
În sfârşit, după un interval maxim de protecţie - variabil după vârstă şi
ţară -, şomerul nu mai are drept decât la asistenţă, sub forma unui ajutor
social sau a unui venit minim.

VI. Condiţii şi limite ale menţinerii dreptului la ajutorul de şomaj

Dreptul la prestaţiile pentru şomaj este menţinut, în anumite condiţii
şi limite, atâta timp cât muncitorul, salariat sau nesalariat, şi care satisface
condiţiile cerute de un stat membru, îşi transferă reşedinţa pe teritoriul unui
alt stat membru pentru a-şi căuta un loc de muncă. Pentru menţinerea
dreptului la şomaj sunt necesare două condiţii:
a) trebuie ca cel interesat, înainte de plecarea sa, să se fi înscris pe
lista solicitanţilor unui loc de muncă şi să rămână la dispoziţia agenţiilor de
angajare cel puţin 4 săptămâni după debutul primirii şomajului. Această
perioadă poate fi eventual scurtată de către serviciile sau instituţiile
competente;
b) în termen de 7 zile de la data la care a încetat să mai fie la
dispoziţia serviciilor (agenţiilor) de angajare a forţei de muncă de pe teritoriul
statului pe care l-a părăsit, cel interesat este ţinut să se înscrie ca solicitant al
unui loc de muncă pe lângă serviciile competente al oricăruia dintre statele
membre în care se transferă şi de a se supune controlului organizat de
acestea.
Dreptul de a beneficia de ajutorul de şomaj se menţine pentru o
perioadă de maxim 3 luni, începând de la data la care cel interesat a încetat să
mai fie la dispoziţia serviciilor de angajare a forţei de muncă ale statului pe
173
care l-a părăsit. Acest termen nu poate depăşi, în nici un caz, perioada pe
durata căreia şomerul ar fi avut dreptul la prestaţii dacă nu şi-ar fi transferat
reşedinţa.

174
 Capitolul VIII
SITUAŢIA SOCIALĂ ÎN EUROPA -TABLOU STATISTIC

În cursul ultimelor decenii, dezvoltarea socială la nivelul statelor

membre ale Uniunii Europene a fost remarcabilă în raport cu orice altă
perioadă anterioară333. Tendinţele demografice şi sociale, progresul
tehnologic şi intensificarea concurenţei la scară mondială reprezintă, pentru
Uniunea Europeană, atât provocări ce trebuie să îşi găsească un răspuns
adecvat, cât şi oportunităţi de dezvoltare pentru anii ce vin.
Pe de altă parte, analiza tendinţelor sociale indică o amplificare, în
perioada următoare, a cererii de prestaţii şi servicii sociale. Cu toate acestea,
potenţialul ofertei de muncă este de asemenea în creştere, ceea ce impune
luarea - la momentul oportun şi pe baza unor informaţii fiabile - a unor
decizii corespunzătoare. În plus, tendinţele încurajatoare în materie de
participare socială trebuie să fie considerate o oportunitate care trebuie
valorificată dacă se doreşte găsirea unor soluţii adecvate la problemele
sociale ale viitorului.

Secţiunea I
DOMENII ALE POLITICII SOCIALE -PORTRETE STATISTICE

• Îmbătrânirea populaţiei
În 1998, persoanele în vârstă de peste 65 de ani din Uniunea
Europeană reprezentau 24% din populaţia considerată aptă de muncă
(persoane cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani). Până în anul 2010 acest
procentaj va ajunge la 27% şi va atinge cea mai ridicată valoare în Italia
(31%).
Îmbătrânirea populaţiei generează o creştere importantă a cheltuielilor
cu asigurările de bătrâneţe (deseori accentuată de scăderea limitei de vârstă
necesară pentru obţinerea dreptului la pensie) şi o alta, mai moderată, a
cheltuielilor cu asigurările pentru boală334.
Populaţia Europei, care număra 814 milioane de locuitori în 2003,
continuă să îmbătrânească şi se află într-o pierdere constantă de viteză
raportat la populaţia mondială, din cauza ratei scăzute a natalităţii, relevă un
raport al Consiliului Europei335.
În urmă cu 50 de ani, populaţia europeană reprezenta 22a din
populaţia mondială, în timp ce astăzi nu reprezintă mai mult de 12a.
Prognozele arată că peste 50 de ani şi acest procent se va înjumătăţi. Dacă în
1990 acest deficit al natalităţii se înregistra doar în trei ţări (Germania,
333
Prezentul material reprezintă o sinteză a studiului elaborat de EUROSTAT şi Comisia
Europeană 2000, Situaţia socială în Uniunea Europeană, Luxemburg, 2000.
334
J. J. Dupeyroux, op. cit., p. 81.
335
Rompres, 31 ianuarie 2004, L.C., Europa, tot mai bătrână, www. expres.ro.
175
Bulgaria şi Ungaria), tendinţa s-a generalizat în 2002 în alte 12 ţări ale
Europei centrale şi de est (Rusia, Belarus, Letonia, Estonia, Lituania,
Romania, Croatia, Republica Moldova, Cehia, Slovenia, Polonia şi Slovacia).
Înările occidentale, rata natalităţii rămâne uşor pozitivă. Turcia se distinge de
toate celelalte ţări europene, având cea mai ridicată rată de creştere a
populaţiei, şi anume 1,43 în 2002. În anumite cazuri, în Occident, "doar
imigraţia permite compensarea pierderii de populaţie", arată raportul.
Pe de altă parte, documentul notează că mortalitatea infantilă rămâne
foarte crescută în ţări precum România, Moldova, Rusia, Ucraina şi Belarus,
unde se înregistrează între 10 şi 20 de decese la mia de bebeluşi, în timp ce
rata occidentală este de cinci la mie.
• Rezultatele sistemului educaţional
Tânăra generaţie de astăzi a atins niveluri educaţionale mai ridicate
decât în trecut. Cu toate acestea, 22% dintre persoanele cu vârste cuprinse
între 18 şi 24 de ani au părăsit sistemul de învăţământ, posedând, în cel mai
bun caz, o diplomă de absolvire a primului ciclu din învăţământul secundar.
• Ocuparea forţei de muncă
În 1998, numărul de persoane ce ocupau un loc de muncă se cifra la
151 de milioane, cu trei milioane mai mult decât în 1995. Rata de ocupare a
categoriilor de populaţie cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani era de 61%.
În ciuda tuturor reformelor, flexibilitatea muncii din Europa nu va
atinge niciodată nivelul american de mobilitate geografică sau financiară.
Grupurile de greci, italieni şi polonezi care se află în Germania la muncă se
vor întoarce în ţările lor de origine, pe măsură ce condiţiile de trai se vor
îmbunătăţi acolo -ei înşişi fiind cei ce vor contribui la acest progres, cu
ajutorul economiilor lor şi al micilor magazine pe care le vor deschide. Chiar
şi germanii care locuiesc în Schwäbisch Gmünd vor dori să rămână acolo, în
loc să se mute la Frankfurt336.
• Îmbătrânirea lucrătorilor
În ultimele două decenii, rata de activitate a persoanelor de o anumită
vârstă, în special a celor cu vârste cuprinse între 60 şi 64 de ani, s-a diminuat
în mod constant în cvasitotalitatea statelor membre. Acest recul a fost mai
degrabă rezultatul combinării unor cauze cum sunt penuria de locuri de
muncă, mobilitatea redusă şi calificările insuficiente, şi nu rezultatul dorinţei
de a beneficia de pensionarea anticipată. În 1998, 36,3% din populaţia cu
vârste cuprinse între 55 şi 64 de ani exercita o activitate profesională.
• Şomajul
În 1998, numărul total al şomerilor înregistraţi în Uniunea celor
Cincisprezece a coborât, pentru prima dată după 1992, sub 17 milioane.
Această cifră reprezintă un procentaj de 9,9% din forţa de muncă, faţă de
4,5% în Statele Unite şi 4,1% în Japonia.
• Şomajul în rândul tinerilor
336
Elizabeth Pond, op. cit., p. 188.
176
 În medie, 9,2% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani
nu au un loc de muncă. Rata şomajului în rândul tinerilor (exprimată în
procente din forţa de muncă) este de 19,5%. Decalajul dintre aceste procente
diferă semnificativ de la o ţară la alta. Dacă prima cifră arată că un procent
relativ limitat de tineri nu are un loc de muncă, cea de-a doua oferă o imagine
a situaţiei lor pe piaţa muncii (ţinând cont de faptul că numeroşi tineri sunt
veniţi recent pe piaţa muncii şi că mulţi dintre aceştia au o pregătire
insuficientă).
• Şomajul de lungă durată
În 1998, 4,8% din populaţia activă a Uniunii Europene era atinsă de
aşa-numitul şomaj cronic (de lungă durată). Altfel spus, 47% dintre şomeri se
aflau în situaţie de şomaj de cel puţin un an de zile.
• Cheltuielile de protecţie socială
În 1996, cheltuielile cu protecţia socială ale statelor membre ale
Uniunii Europene reprezentau, în medie, 28,7% din PIB, faţă de 25,4% în
1990. Procentaje mai ridicate (32-35%) se înregistrau în cele trei state
nordice, iar mai scăzute (19-23%) în Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia. În
ciuda acestor disparităţi, cheltuielile cu protecţia socială au tendinţa de a se
uniformiza la nivelul tuturor statelor membre, creşteri mai semnificative fiind
observate în ultimii ani în ţările care iniţial cheltuiau mai puţin.
• Prestaţii de bătrâneţe
În 1996, în majoritatea statelor membre, cea mai mare parte a
cheltuielilor de protecţie socială a fost destinată prestaţiilor de bătrâneţe şi de
urmaş. Este mai ales cazul Italiei (66% din totalul prestaţiilor, în vreme ce
media la nivelul Uniunii Europene era de 45%). La scara Uniunii Europene,
aceste prestaţii au crescut în termeni reali cu 17% în perioada cuprinsă între
anii 1990-1996.
• Repartizarea veniturilor
La nivelul Uniunii Europene, 20% dintre cei mai săraci cetăţeni nu
beneficiau în 1994 decât de 8% din venitul total, faţă de aproape 40% de cât
beneficiau cei mai bogaţi 20% dintre cetăţenii comunitari, ceea ce înseamnă
de 5 ori mai mult (raport cunoscut sub numele de repartiţia veniturilor
S80/S20). În Finlanda (3,1) şi în Danemarca (3,2) acest decalaj este cel mai
scăzut, în vreme ce în Portugalia (7,2) este cel mai ridicat.
• Gospodării cu venituri mici
În 1994, 18% din populaţia Uniunii Europene avea un venit
echivalent mai mic decât 60% din valoarea medie naţională. Procentaje mai
ridicate erau înregistrate în Grecia, Irlanda, Portugalia şi Regatul Unit, în
vreme ce în Danemarca, Olanda şi Finlanda acestea erau mai scăzute.
• Gradul de ocupare în muncă a femeilor
În 1998, 51,2% dintre femeile din Uniunea Europeană cu vârste între
15 şi 64 de ani exercitau o activitate profesională. Procentajul bărbaţilor în
acest caz era net superior (70%), dar decalajul dintre sexe se reduce treptat. În
177
cele trei ţări nordice, femeile au aproape aceleaşi şanse ca şi bărbaţii să fie
active din punct de vedere economic.
• Salarizarea bărbaţilor şi femeilor
În 1995, salariul mediu brut lunar al unei femei era cu 26% mai mic
decât al unui bărbat. Decalaje mai mici se întâlneau în Belgia, Danemarca, în
noile landuri din Germania, în Luxemburg şi Suedia. Deşi nu este posibil a se
stabili dacă femeile primesc un salariu mai mic pentru muncă de valoare
egală, se poate totuşi concluziona că ele ocupă posturi mai prost salarizate.
• Speranţa de viaţă
Speranţa de viaţă continuă să crească; ea este în prezent de 80,8 ani
pentru femei şi 74,5 ani, pentru bărbaţi. Femeile se pot aştepta să trăiască
până la 62 de ani fără nici o invaliditate şi până la 74 de ani fără nici o
invaliditate gravă. Cifrele corespunzătoare pentru bărbaţi sunt 60 şi 69 de ani.
• Accidente de muncă
În 1996, aproximativ 4,2% dintre lucrătorii Uniunii Europene au fost
victime ale unui accident de muncă, antrenând o întrerupere a activităţii de
cel puţin trei zile. Procentajul accidentelor de muncă este mai ridicat în
sectorul construcţiilor (8%).

Secţiunea II
PRINCIPALELE EVOLUŢII ÎN DOMENIUL SOCIAL

• Tendinţe demografice şi alte probleme conexe

Creşterea longevităţii, combinată cu un declin semnificativ al
fertilităţii în ultimii 30 de ani, a condus la apariţia rapidă a unei populaţii
vârstnice - tendinţă care, potrivit estimărilor demografice, se va menţine mai
multe decenii.
Această îmbătrânire a populaţiei produce mutaţii profunde pentru
toate generaţiile şi în majoritatea domeniilor de activitate economico-socială.
Repercursiunile sale asupra economiei sociale, atât în ceea ce priveşte oferta,
cât şi cererea de prestaţii şi servicii sociale se vor intensifica în cursul
deceniilor următoare deoarece generaţia exploziei demografice - importantă
din punct de vedere numeric - se apropie de vârsta pensionării.
În plus, categoria de populaţie în vârstă de peste 80 de ani creşte ca
număr mai repede decât orice altă categorie. În cursul următorilor 10 ani, ea
va spori cu 36%. Această tendinţă contribuie la amplificarea cererii de
servicii sociale.
Răspunzând problemelor puse de îmbătrânirea demografică, Consiliul
European de la Gotteburg din 15-16 iunie 2001, a aprobat cele 3 mari
principii care stau la baza asigurării viabilităţii pe termen lung a regimurilor
de pensii:

178
 - păstrarea capacităţii regimurilor de pensii de a-şi atinge obiectivele
sociale pe care şi le-au asumat;
- menţinerea viabilităţii lor financiare;
- menţinerea capacităţii pensiilor de a răspunde schimbărilor din
societate.
Punerea în aplicare a unei cooperări internaţionale constituie
elementul-cheie al instrumentelor coordonării.
Mutaţii semnificative s-au făcut simţite, de asemenea, în componenţa
gospodăriilor, precum şi în dimensiunea şi structura familiilor. Căsătoriile
sunt mai puţin frecvente şi mai târzii, iar divorţurile sunt în prezent un fapt de
viaţă obişnuit. Pe de altă parte, în 1998 rata medie a fertilităţii în Uniunea
Europeană era deosebit de scăzută fiind de 1,45 copii la o femeie. Este una
dintre cele mai scăzute rate ale fertilităţii din lume.
Aceste mutaţii arată că ne îndepărtăm de modelul cuplului căsătorit cu
copii către familii mici şi mai puţin stabile, aşa cum sunt cuplurile fără copii,
familiile alcătuite dintr-o singură persoană sau familiile monoparentale. În
majoritatea cazurilor, aceste noi structuri par a fi mult mai dependente de
sprijinul social exterior.
O altă tendinţă majoră, creşterea participării femeilor în viaţa
economică şi socială, a fost puternic legată de tendinţele mai sus menţionate.
În cursul ultimelor trei decenii, educaţia şi ocuparea în muncă a bărbaţilor şi
femeilor au devenit din ce în ce mai asemănătoare.
Mult mai multe femei s-au orientat către activităţi salarizate,
beneficiind astfel de drepturi sociale individuale. Totuşi, în cadrul familiilor,
femeile continuă să îşi asume o mare parte a sarcinilor specifice gospodăriei.
În viitor, aceste responsabilităţi vor conduce probabil la o creştere a cererii de
servicii sociale.
• Condiţiile de viaţă
Structura cheltuielilor de consum din cadrul Uniunii, comparată cu
nivelul veniturilor, produce diferenţe notabile în alocarea bugetelor
gospodăriilor. Gospodăriile cu venituri mici alocă un procent mult mai mare
din cheltuielile lor de consum (52% din total) decât grupurile cu venituri mai
mari (35%) pentru costurile legate de locuinţă şi alimentaţie.
Europa continuă să prezinte puternice disparităţi în ceea ce priveşte
puterea de cumpărare, domeniu în care Elveţia se plasează pe primul loc, iar
România pe ultimul, precizeaza SwissInfo, citat de Rompres. Elveţia are o
putere de cumpărare de 12 ori mai mare decât cea a României337.
• Condiţiile de locuit
Condiţiile de locuit au cunoscut în general o îmbunătăţire în cursul
ultimelor trei decenii, deşi anumite grupuri sociale vulnerabile se confruntă
cu importante dificultăţi pentru găsirea unei locuinţe care să răspundă
337
Potrivit unui studiu comun realizat de institutul german Consdata Marketing şi de cel
austriac RegioData în 29 de ţări şi 279 de regiuni din Europa.
179
necesităţilor proprii. Numeroase persoane vârstnice trăiesc singure. Ele au
nevoi specifice în materie de locuinţă, la care parcul actual de locuinţe nu
poate răspunde, ceea ce crează din partea acestora o cerere de îngrijiri
medicale şi de asistenţă socială. Creşterea numărului persoanelor vârstnice ar
putea să aibă drept rezultat o agravare a acestei situaţii.
Cetăţenii Uniunii trăiesc mai mult şi au o stare de sănătate mai bună
decât în trecut. Cu toate acestea, ei se aşteaptă în continuare la acordarea de
îngrijiri medicale, ceea ce, combinat cu îmbătrânirea populaţiei, va antrena o
creştere semnificativă a cererii de servicii medicale şi de asistenţă socială
pentru persoanele vârstnice, şi în special pentru femei. Se constată, pe de altă
parte, persistenţa unor obiceiuri de viaţă mai puţin sănătoase (de exemplu,
tabagismul şi regimurile alimentare puţin diversificate), care înrăutăţesc
starea de sănătate a populaţiei. Este necesară, de aceea, o informare a
publicului asupra riscurilor sanitare încă de la vârsta copilăriei pentru a le
permite să îşi menţină o bună stare de sănătate.
• Nivelul de instrucţie
Nivelul educaţiei a progresat constant în cadrul Uniunii Europene în
ultimii ani. În acelaşi timp, accesul la piaţa muncii a făcut obiectul unei
concurenţe mai puternice între candidaţi, ceea ce i-a stimulat pe tineri să
dobândească calificări superioare.
Un procent important de tineri părăsesc în prezent sistemul
educaţional după absolvirea primului ciclu al învăţământului secundar.
Aceştia se confruntă cu dificultăţi semnificative în găsirea unui loc de muncă
şi în afirmarea potenţialului lor în cadrul societăţii. Ei alcătuiesc un grup
ameninţat de excluziunea socială şi au nevoie de sprijin în ceea ce priveşte
orientarea profesională, experienţa de muncă şi posibilităţile de formare
profesională.
• Repartiţia veniturilor şi relaţiile dintre generaţii
În 1994, venitul mediu disponibil în Uniunea Europeană a cunoscut o
variaţie considerabilă. În majoritatea statelor membre, media a fost între
11.000 şi 14.000 SPC (SPC = standard de putere de cumpărare), cifrele cele
mai scăzute fiind înregistrate în cele patru state meridionale (7.500 - 10.000
SPC), iar cele mai ridicate în Luxemburg (22.000 SPC). În şase state
membre, reprezentând 62% din populaţia Uniunii Europene, cifrele medii
erau uimitor de apropiate unele de altele, variind între 13.300 şi 13.900 SPC.
În Grecia, Irlanda şi Portugalia, unde veniturile erau relativ scăzute,
inegalităţile erau semnificative în 1994, spre deosebire de Danemarca şi
Olanda. După o perioadă de involuţie, inegalităţile s-au agravat, după 1980,
în majoritatea statelor membre. Această tendinţă nu este, totuşi, uniformă în
timp şi spaţiu în diferitele state membre.
Efectele combinate ale veniturilor nete de piaţă şi ale prestaţiilor
sociale au influenţat în mod semnificativ repartiţia veniturilor în toate statele
membre. Prestaţiile sociale reduc considerabil inegalităţile dar cresc, în

180
acelaşi timp, diferenţele dintre statele membre. Între volumul prestaţiilor
sociale şi efectul lor redistributiv există un raport pozitiv ce pare să indice că
redistribuirea este cu atât mai importantă cu cât partea din PIB prelevată în
acest scop este mai mare.
Dar acest raport nu există în toate statele membre. În majoritatea
statelor, cu cât venitul mediu disponibil este mai mare, cu atât mai eficientă
este şi redistribuirea prin prestaţii sociale. Efectele nu sunt aceleaşi dacă
redistribuirea veniturilor se realizează prin impozite şi cotizaţii sociale.
• Participarea socială
Prin definiţie, participarea socială reprezintă gradul în care cetăţenii
Uniunii Europene intră în interacţiune cu membrii propriei familii, cu
prietenii şi cu vecinii lor şi măsura în care participă activ la viaţa socială şi
culturală a comunităţii din care fac parte. Se observă, astfel, un grad sporit de
interacţiune socială în toată Uniunea Europeană. Relaţiile de vecinătate sunt
predominante în special în Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia.
În privinţa persoanelor vârstnice, contactele sociale se menţin la un
nivel ridicat. Cetăţenii vârstnici nu sunt abandonaţi de familiile lor: aproape
80% îşi văd un părinte zilnic şi aproape 4/5 din persoanele în vârstă de peste
80 de ani vorbesc cel puţin o dată pe săptămână cu un vecin. Cu toate acestea,
un număr relativ mic de persoane vârstnice (grup de populaţie care creşte
deosebit de rapid) are contacte sociale extrem de limitate: în medie,
aproximativ 6% dintre persoanele în vârstă de peste 80 de ani aparţin acestei
categorii (1% în Danemarca şi 15% în Italia) faţă de 1% în cazul persoanelor
cu vârste cuprinse între 16 şi 39 de ani.
Dintre persoanele cu vârsta de peste 16 ani care trebuie să se ocupe de
copii sau de persoane vârstnice sau cu handicap, mai mult de una din cinci
declară că nu sunt în măsură să exercite aceeaşi muncă salarizată ca în cazul
în care nu ar fi avut această responsabilitate, şi este vorba aici, în primul rând,
de femeile cu vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani. Participarea organizată
este relativ importantă în cadrul Uniunii Europene, în special prin intermediul
cluburilor, asociaţiilor şi mişcărilor politice. Spre deosebire de interacţiunea
informală cu părinţii şi vecinii, participarea la activităţi organizate este mai
des întâlnită în nord decât în sud.
• Voluntariatul
Activitatea în domeniul voluntariatului este considerabilă: cel puţin
un cetăţean comunitar din patru realizează o muncă nerenumerată în sprijinul
unor iniţiative de caritate sau al unor organizaţii voluntare. Amploarea acestei
activităţi nu este recunoscută în Uniunea Europeană la dimensiunea sa reală,
deşi posibilităţile pe care le oferă pentru realizarea echilibrului dintre oferta şi
cererea socială sunt deosebit de ample. Voluntariatul a cunoscut o dezvoltare
considerabilă în cursul ultimilor douăzeci de ani şi este mai frecvent în nord
decât în sud. Majoritatea organizaţiilor voluntare au un personal redus,
încadrarea medie fiind de 20 de voluntari.

181
 • Starea de spirit
Pornind de la cifrele unui recent sondaj de opinie Eurobarometru
realizat de Comisia Europeană, săptămânalul francez "L'Express" publică un
"top al mulţumirii" cetăţenilor europeni pe anul 2002338. Pe primul loc se
situează danezii, care s-au declarat, în proporţie de 64%, "foarte satisfăcuţi de
viaţa lor". Destul de multumiţi s-au declarat suedezii şi olandezii - cu 37%
fiecare, urmaţi de luxemburghezi, cu 36%. În categoria celor "nu prea
satisfăcuţi" de traiul lor figurează: slovenii - cu 22%; ciprioţii şi spaniolii, la
egalitate, cu 18%; polonezii - cu 15%; germanii - cu 14%; belgienii şi
italienii - cu 13 procente; francezii - cu 12%; ungurii şi turcii, cu 11%.
Românii şi bulgarii se regăsesc în cea de-a patra categorie, a "celor deloc
mulţumiţi" de viaţa lor din 2002. Lista acestora este deschisă de greci - cu
9%, urmaţi de letoni şi români - cu doar 7% care s-au declarat satisfăcuţi de
traiul lor, de slovaci, estonieni, lituanieni şi bulgari - cu 5%, şi de portughezi
- cu doar 3%.

338
Rompres, 28 iunie 2003, www.expres.ro.
182
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cărţi, tratate, monografii

1. Adrina Albu, C. Albu, Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului

deficient fizic, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
2. Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România.
Străinul - persoană fizică, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
3. Al. Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti,
1995;
4. C. Avram, Construcţia europeană. Evoluţie, instituţii, programe, Editura
Universitaria, Craiova, 2003;
5. Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei
sociale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
6. N. Barr, Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi
de Est, o lucrare publicată pentru Banca Mondială şi Şcoala de Ştiinţe
Economice şi Politice din Londra de Oxford University Press;
7. J. Barthélémy et associés, Droit social francais. L’année 1997, Institut
d’Études Européennes et Internationales du Travail, Litec, Paris, 1998;
8. Mihaela Bărăgan, Handicap-De la cuvânt la acţiune, Bucureşti, 1999;
9. C. Belu, Dreptul muncii, Editura Reprograph, Craiova, 2003;
10. Loredana Belu, Drepturile de asistenţă socială, Editura Universitaria,
Craiova, 2004;
11. Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective şi individuale de muncă,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
12. S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998;
13. Gh. D. Bistriceanu, F. Bercea, E.I. Macovei, Lexicon de protecţie socială,
asigurări şi reasigurări, Editura Karat, Bucureşti, 1997;
14. C. Bocancea, G. Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi, 1999;
15. M. Bonyi, Droit de la sécurité sociale, Éditions Ntobo, Kinshasa, 1995;
16. J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des
communautés européennes, tome 2, Dalloz, Paris, 1997;
17. C. Boutayeb, Dictionnaire juridique des Communautées européennes, PUF, 1993
;
18. D. Buzducea, Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi, 2005;
19. Nicole Catala, René Bonnet, Droit social européen, Éditions Litec, Paris,
1991;
20. J. P. Chauchard, Droit de la sécurité sociale, 2 édition, L.G.D.J., E.J.A.,
Paris, 1998;
21. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I.
Vida, Constituţia României – comentată şi adnotată, R. A. "Monitorul
Oficial", Bucureşti, 1992;

183
22. M. Croisat, J. L. Quermonne, L'Europe et le fédéralisme, 2 édition,
Montchrestien, E.J.A., Paris, 1999;
23. Maria Dan, Politici sociale, Editura Napoca Star, Cluj, 2001;
24. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Universitaria, Craiova, 1999;
25. Fr. Démier, Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Institutul
European, 1998;
26. D. Dinan, Encyclopedia of The European Union, MACMILLAN, 2000;
27. I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura
Zamolxe, Chişinău, 1998;
28. Marianne Dony, Droit de la Communauté et de l'Union européenne, Éditions de l'Université de Bruxelles, 2001;
29. V. Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii,
Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 2000;
30. J. L. Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo
(1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002;
31. J. J. Dupeyroux, Droit de la sécurité sociale, 12 edition, Précis Dalloz ,
Paris, 1993;
32. J. J. Dupeyroux, X. Prétot, Sécurité sociale, Édition Sirey, Paris, 2000;
33. A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Prentice Hall Europe, 1998
;
34. .
Evelyn Ellis, T Tridimas, Public Law of the European Community: Text, Materials and Commentary, Sweet & Maxwell, London, 1995
;
35. Gh. Filip, D. Crăciun, M. Mantale, S. Panainte, R. Butnariu, Dreptul
muncii şi securităţii sociale, Editura Junimea, Iaşi, 2001;
36. I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura
All Beck, Bucureşti, 1998;
37. A. Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Universul Juridic, Bucureşti,
2002;
38. D. Gatumel, Le droit du travail en France, Éditions Francis Lefebvre,
Paris, 2000;
39. Luciana-Alexandra Ghică (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene,
Editura Meronia, Bucureşti, 2005;
40. Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985;
41. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
2000;
42. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Editura
All Beck, Bucureşti, 1998;
43. Sanda Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul
muncii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
44. C. Gîlcă, Sistemul public de pensii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
45. C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2005;
46. Fr. Hamon, M. Troper, G. Burdeau,
Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 2001;
47. G. Huteau, Éric Le Bont, Sécurité sociale et politiques sociales, 2 édition,
Armand Colin/Masson, Paris, 1997;
184
48. Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;
49. J.A. Jolowicz, Droit anglais, 2e édition, Précis Dalloz, Paris, 1992;
50. O. Kahn-Freund, The System of Labour Relations in Great Britain, 1945;
51. T. Kennedy, Learning European Law, Sweet&Maxwell Limited, London,
1998;
52. K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, Kluwer Law
and Taxation Publishers, Deventer, 1993;
53. Marie-Francoise Labouz, Le système communautaire européen, deuxieme
édition, Berger-Levrault, Paris, 1988;
54. A. Leik, M. Mantale, Gh. Filip, Dreptul muncii şi securităţii, Editura
Graphies, Bucureşti, 1997;
55. K. Lenaerts, P. van Nuffel, Constitutional Law of the European Union,
editor: Robert Bray, Sweet&Maxwell, London, 1999;
56. G. Lyon-Caen, J. Pellisier, A. Supiot, Droit du travail, Dalloz, Paris,
1994;
57. G. Lyon-Caen, J. Pélissier, Droit du travail, Éditions Dalloz, Paris, 1992;
58. O. Macovei, Conţinutul contractului individual de muncă, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
59. O. Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996;
60. D. Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
;
61. Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România , Editura
All Beck, Bucureşti, 1996;
62. Martine Meunier-Boffa , Droit social, Editions Litec, Paris, 1991;
63. V. Miftode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani,
1995;
64. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,
Editura All Beck, 2000;
65. Pierre le Mire, Droit de l'Union européenne et politiques communes,
Dalloz, Paris, 2001;
66. Maria Molnar, Sărăcia şi protecţia socială, Editura Fundaţiei "România
de Mâine", Bucureşti, 1999;
67. C. Philip, Droit social européen, MASSON, 1985;
68. Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte,
2003;
69. Luana Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert,
Bucureşti, 2001;
70. V. V. Popa, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
71. V. Popa, Ondina Pană, Dreptul muncii comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
72. A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003;
73. Livia Popescu, Protecţia socială în Uniunea Europeană, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
74. H. Portelli, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Francaise, 1994
;
185
75. M. Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare,
Editura Polirom, Iaşi, 2002;
76. Bianca Predescu, Drept instituţional comunitar, Editura Universitaria,
Craiova, 1999;
77. ,
Bianca Maria Carmen Predescu, I. Predescu, A. Roibu Principiul subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001
;
78. R. Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2001;
79. V. Puşcaş, Negociind cu Uniunea Europeană. Documente iniţiale de
poziţie la capitolele de negociere, Bucureşti, Editura Economică, 2003;
80. Roxana Radu, Dreptul muncii, Editura Universitaria, Craiova, 2003;
81. Roxana Radu, Dreptul muncii în contextul integrării europene, Editura
Universitaria, Craiova, 2005;
82. N. Roussellier, Europa liberalilor, Editura Institutul European, Iaşi,
2001;
83. A. Săvescu, Marinela Cioroabă, Alina Matei, Codul muncii adnotat.
Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Indaco, Bucureşti, 2005;
84. J. M.Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de droits
international et comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997;
85. J. Shaw, Law of The European Union, Palgrave Law Masters, 2000;
86. Marieta Maria Soreaţă, Dreptul familiei, Editura Universitaria, Craiova,
2005;
87. I. Tr. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
88. I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
89. Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc,
Editura All Beck, 1999;
90. J. Tillotson, European Community Law: Text, Cases and Materials,
second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 1996;
91. C. Tufan, Forme de asigurări sociale în România, Casa de Editură şi
Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994;
92. C. Tufan, V. Florescu, Conflictul colectiv de muncă şi greva, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998;
93. Al. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti,
2004;
94. O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
95. J. M. Verdier, Droit du travail. Syndicats et droit syndical, Dalloz, Paris,
1987;
96. N. Voiculescu, Drept şi Instituţii Sociale Internaţionale, Editura Pan-
Publishing House, Bucureşti, 1997;
97. N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
98. C. Willmann, L'identité juridique du chômeur, L.G.D.J., Paris, 1998;
99. Elena Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară,
Editura Expert, Bucureşti, 2000;
186
100. Elena Zamfir, C. Zamfir, Politici sociale. România în context european,
Editura Alternative, Bucureşti, 1995;
101. C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert,
Bucureşti, 1999;
102. C. Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei,
1998;
103. Asistenţa socială în Marea Britanie şi România, Unicef, Bucureşti, 2000;
104. Bureau International du Travail, La sécurité sociale, Genève, 1995;
105. Comparative Politics 96/97, Fourteenth Edition, Editor Christian Søe,
Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers, Connecticut,
1996;
106. Cultură politică şi democraţie, Casa de Presă şi Editură Libertatea,
Panciova, 2005;
107. România Socială 2001-2004, Guvernul României, Bucureşti, 2004.

2. Studii şi articole

1. M. Alexe, Codul muncii - durata timpului de muncă, în „Revista

Română de Dreptul Muncii” nr. 1/2005;
2. V. Anescu, Ruxandra Anescu, Interzicerea oricăror forme de
discriminare, în "Raporturi de muncă" nr. 6/2002;
3. C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului
de suveranitate, în "Revista de studii socio-umane" nr. 4-5/2004;
4. Gh. Brehoi, Dreptul securităţii sociale - ramura distinctă de drept, în
"Dreptul" nr.7/1994;
5. R. I. Cirică, Camelia Măgheruşan, Libera circulaţie a persoanelor în
spaţiul comunitar, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2001;
6. R. I. Cirică, Dimensiunea protecţiei sociale în contextul migraţiei, în
"Raporturi de muncă" nr. 8/2002;
7. V. Constatin, Subiecte deschise ale integrării europene,
http://studint.ong.ro;
8. Raluca Dimitriu, Noul Cod al Muncii. Privire asupra principiilor
fundamentale, în "Raporturi de muncă" nr. 3/2003;
9. Gabriela Dorobanţu, Implicaţiile pe care le va avea pentru România
acceptarea perioadei de tranziţie solicitată de Uniunea Europeană în
legătură cu libera circulaţie a lucrătorilor, în „Revista Română de
Dreptul Muncii” nr. 2/2003;
10. Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în
"Raporturi de muncă" nr. 12/2001;
11. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Aspecte ale libertăţii sindicale în România, în
„Dreptul” nr. 2/1993;
12. C. Gîlcă, Hărţuirea morală la locul de muncă, în "Revista Română de
Dreptul Muncii" nr. 1/2005;

187
13. Oana Ghiţă, Adina Ponea-Calotă, Consideraţii privind măsurile speciale
de protecţie a copilului aflat în dificultate, în "Revista de Ştiinţe Juridice"
nr. 1-2/2005;
14. Gh. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală introdusă în
Codul Penal Român prin Legea nr. 61 din 16.01.2002, în "Dreptul" nr.
7/2002;
15. V. Naumescu, Introducere în studiul politicilor sociale,
http:/idd.euro.ubbcluj.ro;
16. . ,
Dorina Năstase, M Mătieş Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro
;
17. N. Pop, Pensiile ocupaţionale, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2004;
18. A. Popescu, Politici comunitare, în "Raporturi de muncă" nr. 5/2000;
19. A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în
"Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2004;
20. A. Popescu, Prestarea muncii în cadrul unui minim de ore zilnic,
trăsătură caracteristică a raportului juridic de muncă, în "Revista
română de drept" nr. 7/1979;
21. N. N. Popescu, Evoluţia pensiilor suplimentare, în "Raporturi de muncă"
nr. 9/2004;
22. R. Popescu, Protecţia tinerilor în procesul muncii, în „Raporturi de
muncă” nr. 6/2003;
23. Roxana Radu, Statutul şi rolul sindicatelor pe scena politică, în "Revista
de Ştiinţe Politice" nr. 1,2/2004;
24. Andreea Stan, Şomajul - cauze şi forme, în "Raporturi de muncă" nr.
6/2002;
25. R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de Muncă"
nr. 7/2002;
26. R. Şerban, Modelul social european în pragul extinderii, în "Raporturi de
muncă" nr. 4/2001;
27. I. Tr. Ştefănescu, Necesitatea modificării Constituţiei României cu
privire la vârsta minimă de încadrare în muncă, în "Dreptul" nr. 4/2001;
28. I. Tr. Ştefănescu, Noi modificări şi completări (concretizări) ale Codului
muncii, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 1/2004;
29. I. Tr. Ştefănescu, Consideraţii referitoare la Legea nr. 202/2002 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, cu privire specială asupra
domeniului muncii, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2002;
30. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii
critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul” nr. 4/2003;
31. E. Tanislav, Tanislav E. jr., Infracţiunea de hărţuire sexuală a
angajatului. Propuneri "de lege ferenda" privind forma agravantă, în
"Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2003;
32. Al. Ţiclea, Reglementarea contractului individual de muncă pe durată
determinată conform proiectului Codului muncii, în "Revista Română de
Dreptul Muncii" nr. 2/2002;

188
33. O. Ţinca, Contractul individual de muncă la domiciliu, în „Dreptul” nr.
8/2003;
34. O. Ţinca, Unele aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene privind securitatea socială a lucrătorilor
migranţi, în "Revista Română de Drept Comunitar" nr. 2/2004;
35. I. Vida, Revizuirea Constituţiei şi integrarea României în structurile
euro-atlantice, pe www.ccr.ro;
36. Magda Volonciu, Sesizări, reclamaţii şi plângeri împotriva măsurilor de
discriminare pe criteriul sexului, în "Revista Română de Dreptul Muncii"
nr. 1/2003;
37. N. Voiculescu, Unele aprecieri asupra Legii nr. 202/2002 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi armonizarea ei cu directivele
comunitare în materie, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr.
2/2003;
38. N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a
forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a
Consiliului 2004/38/CE, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr.
1/2005;
39. Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, www.ccr.ro;
40. V. Zanfir, Protecţia maternităţii la locul de muncă, în "Raporturi de
muncă" nr. 8/2004;
41. V. Zanfir, Noul Cod al Muncii - evoluţie reală sau formală?, în
„Raporturi de muncă” nr. 5/2003;
42. V. Zanfir, Protecţia maternităţii la locul de muncă, în „Raporturi de
muncă” nr. 8/2004.
43. Centrul pentru Dezvoltare Socială Sighişoara, Manifestări discriminatorii
în procesul de angajare, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2003.

189
 CUPRINS

PARTEA I
POLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI

Capitolul I
CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Noţiune
II. Definirea politicii sociale în literatura românească de specialitate
III. Domeniul de activitate al politicii sociale
Secţiunea II
SECURITATEA SOCIALĂ
I. Definiţie
II. Obiectul dreptului securităţii sociale
Secţiunea III
POLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI.
EVOLUŢIA SOCIO-INSTITUŢIONALĂ
I. Consideraţii generale privind politica socială a României după 1989
II. Etapele politicii sociale post-decembriste
III. Implementarea sistemului instituţional social

CAPITOLUL II
DIALOGUL SOCIAL ŞI RELAŢIILE COLECTIVE DE MUNCĂ
Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
I. Noţiunea şi obiectivele dialogului social
II. Organisme tripartite de dialog social
Secţiunea II
STATUTUL ŞI ROLUL SINDICATELOR ÎN CADRUL DIALOGULUI
SOCIAL
I. Definiţie şi cadru legal
II. Rolul sindicatelor în cadrul dialogului social
III. Raporturile sindicatelor cu patronatul
IV. Raporturile sindicatelor cu organele statului
V. Activităţile sindicale
VI. Acţiunea politică a sindicatelor
Secţiunea III
PATRONATELE
I. Consideraţii generale
II. Raporturile patronatelor cu ceilalţi parteneri sociali
III. Atribuţiile patronatelor

190
Secţiunea IV
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ
I. Consideraţii generale
II. Definiţia şi importanţa contractului colectiv de muncă
III. Negocierea colectivă
IV. Încheierea contractului colectiv de muncă
V. Conţinutul contractului colectiv de muncă
VI. Efectele contractului colectiv de muncă
Secţiunea V
SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ
I. Definiţia şi clasificarea conflictelor de muncă
II. Conflictele de interese
III. Concilierea
IV. Medierea
V. Arbitrajul
VI. Dreptul la grevă
VII. Clasificarea, desfăşurarea şi încetarea grevelor
VIII. Greva ilegală

Capitolul III
LEGISLAŢIA MUNCII ŞI TRANSPUNEREA ACQUIS-ULUI
COMUNITAR
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL LA MUNCĂ
I. Noţiuni introductive
II.Dreptul la muncă şi libertatea muncii
Secţiunea II
PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII SAU EGALITĂŢII DE
TRATAMENT
I. Noţiuni introductive privind discriminarea
II. Principiul nediscriminării
III. Criteriile nediscriminării
IV. Cele mai frecvente cazuri de discriminare întâlnite în practică
V. Sancţionarea discriminării
VI. Sancţionarea discriminării sexuale
VII. Incriminarea hărţuirii sexuale
VIII . Hărţuirea morală la locul de muncă
Secţiunea III
LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN ROMÂNIA
I. Angajarea cetăţenilor români în străinătate
II. Încadrarea cetăţenilor străini în România
III. Libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre UE pe teritoriul
României
Secţiunea IV
191
CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ
I. Noţiune
II. Drepturile şi obligaţiile părţilor
III. Contractul individual de muncă pe durată determinată
IV. Munca prin agent de muncă temporară
V. Contractul individual de muncă cu timp parţial
VI. Munca la domiciliu
Secţiunea V
EXECUTAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
I. Salarizarea
II. Protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii,
al unităţii sau al unor părţi ale acesteia
III. Organizarea timpului de muncă
IV. Timpul de odihnă
V. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă
VI. Protecţia salariaţilor în cazul concedierilor colective

CAPITOLUL IV
FORMAREA PROFESIONALĂ
Secţiunea I
FORMAREA PROFESIONALĂ A ADULŢILOR
I. Consideraţii generale privind formarea profesională în România
II. Formarea profesională a adulţilor
Secţiunea II
FORMAREA PROFESIONALĂ A SALARIAŢILOR
I. Obiectivele şi modalităţile formării profesionale
II. Stagiile de formare profesională
III. Cheltuieli şi drepturi salariale privind formarea profesională
IV. Concediile pentru formare profesională
V. Concediile fără plată pentru studii
VI. Contracte speciale de formare profesională

CAPITOLUL V
EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PENSII ŞI ALTE DREPTURI DE
ASIGURĂRI SOCIALE DIN ROMÂNIA
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Reforma sistemului de pensii din România
II. Principiile sistemului public de pensii
Secţiunea II
CATEGORII DE PENSII
I. Pensia pentru limită de vârstă
II. Pensia anticipată
III. Pensia anticipată parţială
192
 IV. Pensia de invaliditate
V. Pensia de urmaş
VI. Pensiile ocupaţionale
Secţiunea III
ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE
I. Categorii de drepturi
II. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,
cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii
III. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,
cauzată de accidente de muncă şi boli profesionale
IV. Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea
capacităţii de muncă
V. Concediu şi indemnizaţie de maternitate
VI. Concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau,
în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani
VII. Concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7
ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la
împlinirea vârstei de 18 ani

Capitolul VII
POLITICA ROMÂNIEI PRIVIND COMBATEREA ŞOMAJULUI ŞI
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Şomajul, ca fenomen economic, social şi politic
II. Forme ale şomajului
III. Noţiunea de şomer
IV. Categoriile de asiguraţi
V. Categoriile de beneficiari
Secţiunea II
INDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ
I. Condiţii pentru naşterea dreptului la ajutor de şomaj
II. Naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj
III. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj
IV. Durata acordării indemnizaţiei de şomaj
V. Obligaţiile persoanelor beneficiare de indemnizaţia de şomaj
VI. Neacordarea dreptului la indemnizaţia de şomaj
VII. Suspendarea plăţii indemnizaţiei de şomaj
VIII. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj
IX. Măsuri pentru prevenirea şomajului
Secţiunea III
MĂSURI PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI
COMBATEREA ŞOMAJULUI
I. Măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă
193
 II. Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor

CAPITOLUL VII
ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Noţiunea de asistenţă socială
II. Asistenţa socială reflectată în reglementările internaţionale
III. Raportul de asistenţă socială
IV. Serviciile sociale
Secţiunea II
TRĂSĂTURILE ŞI PRINCIPIILE ASISTENŢEI SOCIALE
I. Trăsăturile asistenţei sociale
II. Principiile asistenţei sociale
Secţiunea III
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN
ROMÂNIA
I. Diversitatea formelor de asistenţă socială
II. Acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie
III. Asistenţa socială se asigură din contul mijloacelor statului şi al
colectivităţilor
IV. Armonizarea asistenţei sociale cu ajutoarele de asigurări sociale şi
cu salariile
V. Scurtă prezentare a evoluţiei şi dezvoltării asistenţei sociale în
România
VI. Organizarea asistenţei sociale
VII. Finanţarea asistenţei sociale

CAPITOLUL VIII
AJUTORUL SOCIAL ŞI CANTINELE DE AJUTOR SOCIAL
Secţiunea I
AJUTORUL SOCIAL
I. Noţiune, caracteristici şi natură juridică
II. Beneficiarii ajutorului social
III. Condiţiile necesare pentru atribuirea ajutorului social
IV. Cuantumul ajutorului social
V. Stabilirea şi plata ajutorului social
VI. Modificarea, suspendarea şi încetarea plăţii ajutorului social
VII. Recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de ajutor social
Secţiunea II
CANTINELE DE AJUTOR SOCIAL
I. Noţiune şi trăsături
II. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de serviciile cantinei de
ajutor social
194
 III. Persoanele care nu beneficiază de serviciile prestate de cantinele
de ajutor social
IV. Serviciile sociale prestate de cantinele de ajutor social persoanelor
îndreptăţite
V. Finanţarea cantinelor de ajutor social

CAPITOLUL IX
DREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ A FAMILIILOR CU
COPII
Secţiunea I
NOŢIUNI GENERALE
I. Prestaţiile familiale
II. Alocaţia pentru copiii nou-născuţi
III.Alocaţia de stat pentru copii
IV. Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru
familia monoparentală
Secţiunea II
ALTE CATEGORII DE PRESTAŢII FAMILIALE
I. Ajutorul care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul
militar obligatoriu
II. Ajutoarele de urgenţă

CAPITOLUL X
PROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUI
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Protecţia juridică internaţională a drepturilor copilului
II. Convenţia cu privire la drepturile copilului
III. Protecţia drepturilor copilului în România
IV. Organisme prin intermediul cărora se exercită protecţia copilului
Secţiunea II
EDUCAŢIA ŞI SĂNĂTATEA COPIILOR
I. Educaţia
II. Sănătatea
Secţiunea III
ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE
I. Consideraţii introductive
II. Măsurile de protecţie a copilului aflat în dificultate
III. Copiii instituţionalizaţi
IV . Copiii rromi
V. Copiii cu dizabilităţi
VI. Exploatarea muncii copilului
VII. Copiii străzii
VIII. Copiii, victime ale abuzurilor
195
 IX. Copiii traficaţi
X. Copiii cu HIV/SIDA
XI. Consumul de droguri în rândul copiilor
XII. Copiii în conflictele armate
XIII. Copiii în conflict cu legea
XIV. Copiii refugiaţi
XV. Finanţarea activităţilor de protecţie a copilului aflat în dificultate

CAPITOLUL XI
PROTECŢIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP
Secţiunea I
NOŢIUNI GENERALE
I. Definiţia handicapului
II. PROTECŢIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP
III. Organizarea şi finantarea asistenţei sociale a persoanelor cu
handicap
IV. Obligaţiile persoanelor cu handicap
Secţiunea II
PROTECŢIA PERSOANELOR CU HANDICAP
I. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap
II. Drepturile de care beneficiază adulţii cu handicap
III. Drepturile de care beneficiază copiii cu handicap
IV. Succese înregistrate în procesul de reformă privind protecţia
persoanelor cu handicap

CAPITOLUL XII
DREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ALE PERSOANELOR
VÂRSTNICE
Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
I. Noţiunea de "persoană vârstnică"
II. Servicii şi prestaţii sociale
Secţiunea II
CONTRIBUŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎN INSTITUŢIILE DE
ASISTENŢĂ
I. Persoanele obligate la plata contribuţiei de întreţinere
II. Stabilirea şi plata contribuţiei de întreţinere

CAPITOLUL XIII
DREPTURILE VETERANILOR, INVALIZILOR, ORFANILOR SI
VĂDUVELOR DE RĂZBOI
Secţiunea I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I. Calitatea de veteran de război
196
 II. Categoriile de persoane ce nu pot dobândi calitatea de veteran de
război
III. Calitatea de văduvă de război
Secţiunea II
DREPTURILE ACORDATE INVALIZILOR, ORFANILOR ŞI
VĂDUVELOR DE RĂZBOI POTRIVIT LEGII NR. 49/1999
I. Natura juridică
II. Dreptul la pensie al invalizilor şi accidentaţilor şi văduvelor de
război
III. Dreptul la pensie de urmaş
IV. Alte drepturi ale pensionarilor I.O.V.R.

PARTEA A II-A
POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
Secţiunea I
POLITICA SOCIALĂ ŞI POLITICILE COMUNE ALE UE
I. Noţiunea de "politici comune"
II. Politicile comune ale UE
III.Scurt istoric al politicilor sociale în Europa
IV. Mijloacele de realizare a obiectivelor politicii sociale
V. Limitarea suveranităţii statelor membre UE. Competenţele UE în
domeniul politicii sociale
VI. Politica socială şi armonizarea legislaţiilor naţionale
Secţiunea II
LEGĂTURA DINTRE CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CELE PATRU
LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE
I. Consideraţii generale
II. Noţiunea de cetăţenie europeană
III. Cetăţenia europeană şi cele patru libertăţi fundamentale
IV. Libera circulaţie a persoanelor
V. Libera circulaţie a mărfurilor
VI. Libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor
VII. Libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor

CAPITOLUL II
DIALOGUL SOCIAL
Secţiunea I
CONSIDERAŢII GENERALE
I. Noţiune şi obiective
II. Partenerii sociali
197
 III. Desfăşurarea dialogului social la nivel comunitar
IV. Desfăşurarea dialogului social în statele membre UE
Secţiunea II
NEGOCIEREA COLECTIVĂ ŞI CONFLICTUL COLECTIV ÎN
STATELE MEMBRE UE
I. Consideraţii introductive
II. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul britanic
III. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul germanic
IV. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul latin

CAPITOLUL III
INSTITUŢII SPECIALIZATE DIN DOMENIUL POLITICII
SOCIALE
Secţiunea I
INSTITUŢIILE UNIUNII ŞI DREPTUL SOCIAL
I. Structura instituţională a Uniunii Europene
II. Consiliul Uniunii Europene
III. Comisia
IV. Parlamentul European
V. Curtea de Justiţie
VI. Consiliul European
VII. Curtea de Conturi
Secţiunea II
INSTITUŢII SPECIALIZATE PREVĂZUTE DE TRATATE
I. Comitetul Economic şi Social
II. Fondul Social European
III. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)
IV. Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)
V. Banca Europeană de Investiţii (BEI)
VI. Fondul European de Investiţii
VII. Fondul de coeziune
VIII. Comitetul de protecţie socială
Secţiunea III
INSTITUŢII SPECIALIZATE CREATE DE DREPTUL COMUNITAR
DERIVAT
I. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale
(CEDEFOP)
II. Centrul European pentru Relaţiile Industriale (ECIR)
III. Comitetul permanent al muncii
IV. Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi de
viaţă
V. Comitetele consultative
VI. Comitetele paritare
VII. Comitetele pentru dialog sectorial
198
CAPITOLUL IV
TRATATE ŞI ALTE DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN
DOMENIUL POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE
Secţiunea I
TRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ALTE TRATATE
I. Tratatul de la Paris
II. Tratatul de la Roma
III. Tratatul de la Maastricht
IV. Tratatul de la Amsterdam
V. Tratatul de la Nisa
VI. Tratatul privind Constituţia Europeană
Secţiunea II
DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN DOMENIUL
POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE
I. Actul Unic European
II. Acordul de la Schengen
III. Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor
IV. Carta Albă " Politica socială europeană, o cale de urmat pentru
Uniune"
V. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

CAPITOLUL V
DREPTUL SOCIAL COMUNITAR
Secţiunea I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
COMUNITAR
I. Definiţie şi clasificare
II. Izvoarele dreptului comunitar
III. Procedura elaborării şi adoptării normelor comunitare
IV. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional
V. Armonizarea legislaţiei
Secţiunea II
DREPTUL SOCIAL COMUNITAR
I. Dreptul social comunitar -parte componentă a dreptului social
european
II. Dreptul social comunitar. Noţiune şi structură

CAPITOLUL VI
DREPTUL COMUNITAR AL MUNCII
Secţiunea I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I. Dreptul la muncă şi libertatea muncii
II. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament
199
 III. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul muncii
IV. Migraţia forţei de muncă în UE
Secţiunea II
LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN SPAŢIUL
COMUNITAR
I. Consideraţii generale privind noţiunea de "lucrător"
II. Dreptul de şedere
III. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după
desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat
IV. Principiul egalităţii de tratament
V. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere
Secţiunea III
LEGISLAŢIA COMUNITARĂ PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ
I. Consideraţii generale
II. Prevederile legislative comunitare privind salariile şi timpul de
muncă
III. Norme privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă
Secţiunea IV
CONCEDIEREA COLECTIVĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
I. Prevederi comunitare privind concedierea colectivă
II. Procedura concedierii colective
Secţiunea V
FORMAREA PROFESIONALĂ
I. Consideraţii generale privind formarea profesională
II. Recunoaşterea stagiilor de formare profesională
III. Programe comunitare în materie de educaţie şi formare
profesională

CAPITOLUL VII
DREPTUL COMUNITAR AL SECURITĂŢII SOCIALE
Secţiunea I
SECURITATEA SOCIALĂ ÎN UE
I. Noţiuni generale
II. Obiectul dreptului securităţii sociale
III. Sistemele europene de securitate socială şi diversitatea lor
IV. Tipuri de sisteme europene de securitate socială
V. Teritorialitatea securităţii sociale
VI. Disparitatea eforturilor sociale în statele membre UE
VII. Armonizarea şi apropierea legislaţiilor sociale în tratatele
constitutive
VIII. Normele UE privind securitatea socială
IX. Instrumentele internaţionale creatoare de reguli materiale
Secţiunea II

200
COORDONAREA SISTEMELOR NAŢIONALE DE SECURITATE
SOCIALĂ
I. Caracterele generale ale coordonării comunitare
II. Necesitatea coordonării sistemelor naţionale de drept
III. Domeniul de aplicare al coordonării
IV. Aplicarea în spaţiu a normelor comunitare
V. Aplicarea în timp a normelor comunitare
VI. Câştigarea drepturilor concomitent cu prestaţia
VII. Lacune şi surplusuri în dreptul aplicat
Secţiunea III
PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR ÎN UE
I. Noţiunea de şomer
II. Şomajul - principala provocare a UE
III. Principiile generale ale protecţiei sociale a şomerilor
IV. Calculul prestaţiilor
V. Durata plăţii ajutorului de şomaj
VI. Condiţii şi limite ale menţinerii dreptului la ajutorul de şomaj

Capitolul VIII
SITUAŢIA SOCIALĂ ÎN EUROPA -TABLOU STATISTIC
Secţiunea I
DOMENII ALE POLITICII SOCIALE -PORTRETE STATISTICE
Secţiunea II
PRINCIPALELE EVOLUŢII ÎN DOMENIUL SOCIAL

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CUPRINS

201