Jurnalistul secolului XXI

Jurnalismul nu se poate sustrage rigorilor

vremurilor. Altfel, ar deveni o poveste. Fãrã contactul viu şi
permanent cu realitatea, jurnalismul îşi pierde din substanţã, din
credibilitate, nu mai este acel factor, uneori dinamizator, care justificã
aprecierea de a fi a patra putere în stat. Criza nu poate sã-l
ocoleascã (ar insemna ca presa este undeva, într-un turn de fildeş),
iar jurnalismul contemporan suportã astfel consecinţele, care sunt de
ordin financiar, cu scãderi de tiraj, cu treceri de la apariţii cotidiene la
apariţii sãptãmânale, cu scãdere masivã, în aceastã perioadã a
ofertei de publicitate.
Jurnalistul secolului XXI, într-un fel paradoxal,
poate fi favorizat, pentru cã perioada de crizã oferã subiecte noi,
subiecte cu care nu s-a mai confruntat, cu abordãri inedite. În acelaşi
timp, criza poate fi şi o capcanã şi vedem uneori asta la analizele
care se fac la televiziunile de ştiri sau în emisiunile de ştiri, în
emisiunile tematice, unde criza este abordatã prin pãrerile altora,
care sunt la distanţã de ce se întâmplã în ţarã.
Criza lasã urme iar frecvenţa referitoare la modalitãţile în care poate
fi depãşitã creeazã aşteptãri care nu se ştie în ce mãsurã vor fi
justificate şi aceasta priveşte în primul rând guvernul, care are un
program anticrizã, program pe care nici ziariştii nu-l ştiu şi care ar
trebui sã stea pe biroul fiecãrui jurnalist, în special a celor specializaţi
pe domeniul social şi economic.
Despre rolul educativ al presei în zilele noastre
ar trebui sã se vorbeascã foarte mult. El s-a atenuat nepermis şi
neaşteptat de mult. A crescut, şi este firesc, rolul informativ al presei,
dar rolul educativ este ignorat uneori deliberat, din motive de tiraj, din
motive de rating sau din alte motive, pur şi simplu obscure. Rolul
educativ al presei poate fi exercitat fãrã program, prin felul în care
presa se raporteazã la realitate. Felul în care sunt abordate ştirile,
felul în care îşi fac loc în ziar stirile, pentru cã inevitabil existã o
selecţie a ştirilor. Inevitabil, în presã se face o selecţie. Modul în care
se face aceastã selectie a ştirilor deja are un caracter educativ pentru
cã, dându-i cititorului ştiri de o anumitã facturã, îl orientezi implicit
cãtre ceea ce este interesant şi cãtre ceea ce trebuie sã-l preocupe.
Altfel, ştirile de la poliţie de pildã, relatate fãrã
un punct de vedere, ca nişte cronici anoste, nu au nici un fel de
caracter educativ şi nu tempereazã elanul sau pornirea mai degrabã
a celor care sunt tentaţi sã comitã fapte care cad sub incidenţa legii.
Statutul jurnalistului îl formeazã fiecare, în
funcţie de prestanţa personalã, de modul în care se relaţioneazã cu
ceilalţi, cu sursele de informaţii, cu autoritãţile, felul în care scrie.
Pentru jurnaliştii de acum, un pericol, pentru cã toţi sunt foarte tineri,
este acela cã ajung prea repede la statutul de editorialist, de a scrie
editoriale fãrã a avea în spate o anumitã experienţã şi o anumitã
cunoaştere care sã le permitã sã dea fenomenelor, evenimentelor, o
perspectivã la care cititorul nu se gândeşte sau nu s-a gândit pânã
când nu a citit editorialul respectiv. Din aceastã cauzã, uneori, existã
în modul în care îşi exercitã profesia, o anumitã frivolitate, o prea
repede împãcare cu sine.
Meseria de jurnalist este una fascinantă. Te afli
mereu între oameni, afli care le sunt problemele şi bucuriile, trăieşti
alături de ei, scrii în fond, despre şi pentru ei. Să fii jurnalist al
secolului XXI înseamnă să fii curios, să afli evenimentele înaintea
celorlalţi, să ai un bun control asupra limbii şi a cuvântului, să dispui
de mult bun simţ şi să ai un bagaj de cunoştinţe vast, din toate
domeniile. Fie că este pe micul ecran, la radio sau la ziar, jurnalistul
trebuie să-şi informeze cu profesionalism publicul în legătură cu ceea
ce se petrece lângă el şi în lumea largă. Dar trebuie să aruncăm o
privire şi asupra realităţii din media românească.
Astăzi, mai toţi care dau bine pe sticlă ajung să se numească
jurnalişti. Accentul pe profesionalism nu se mai pune de multă vreme
pentru că cine vinde bine şi produce audienţă are întâietate. Să luăm
de exemplu ştirile de la TV. Sângele, macabrul, drama dusă până la
extremă, toate acompaniate de o muzică de fundal desprinsă parcă
din filmele lui Hitchcock, transformă ştirile din informaţie pură în
spectacol de prost gust. Senzaţionalitatea molipsitoare a lui Dan
Diaconescu se oglindeşte astăzi în mai toate buletinele de ştiri. Inutil
să mai insistăm asupra nivelului scăzut de educaţie din presa
audiovizuală. Scandaluri, sânge, horror, spectacole de joasă speţă,
toate fac rating, iar ratingul e bun atunci când vrei să speli creierele
însetate ale unor oameni care din disperare şi sărăcie, se refugiază
în faţa tubului catodic satisfăcuţi că nu
şi-au văzut propriile rude în carnagiul prezentat la ştiri.
Telenovelizarea publicului va continua până când
acesta se va fi autosaturat. Puterea de schimbare stă,astfel, tot în
mâinile publicului.
Presa a ajuns să fie o afacere din care mustesc şiroaie cu multe
zerouri. Se spune că atunci când nu ai ceva de spus sau nu poţi să te
faci auzit, îţi creezi o televiziune, scoţi un ziar sau înfiinţezi un post de
radio. Cei care dispun de bani, de foarte mulţi bani, îşi atacă
adversarii în emisiunile propriului instrument media. Aşa se face că la
Antena 1,2 si 3 jurnaliştii angajaţi au un mod foarte „ciudat” de a trata
problemele pentru că afilierea pe linie politico-conservatoare a
trustului, este mai mult decât limpede. Totul se învârte în jurul banilor,
iar banii înseamnă putere.
Se pare că odatã cu scandalul Watergate, când
jurnalismul şi-a căpătat denumirea de „câine de pază al democraţiei”
şi de cea „de-a patra putere în stat”, unii practicanţi ai acestei meserii
au tot încercat să-şi întărească convingerile că ceea ce fac ei este
unic şi că ei de fapt, au inventat roata şi apa caldă. Jurnalismul de
buna calitate nu este profitabil. Anchetele în presa scrisă nu se mai
practică deoarece sunt costisitoare, necesită timp mult, iar cititorul
modern nu are timp să mai parcurgă pagini întregi de cuvinte.
Condeiele necizelate, stângăcia, lipsa de profesionalism alături de
cea financiară şi de timp, contribuie la conturarea imaginii jurnalistului
contemporan. Dar, pe langă imaginea aceasta aproape gri a omului
de presă, se întrezăreşte şi jumătatea plină a paharului. Există totuşi
prin cotloanele întunecate ale meseriei de om de presă şi jurnalişti
care şi-au menţinut coloana vertebrală atunci când au fost
bombardaţi şi luaţi prin surprindere de setea macabră a omului de
rând pentru senzaţional şi prost gust. Odatã cu explozia bombastică
din media românească, aceştia au fost puşi la colţ de pseudo-
jurnaliştii apăruţi peste noapte, fiind marginalizaţi. Cu toate acestea,
ei nu au renunţat la stilou şi au continuat să scrie sau să apară la
televizor la ore inaccesibile publicului larg, făcând concurenţă
emisiunilor interzise minorilor.
Astăzi sunt predominante emisiunile tv pe teme
politice, talk-skow- urile târzii, unde un moderator vine cu un subiect
şi invitaţii îşi expun punctul de vedere, comentează în cunoştinţă de
cauză... sau nu. Analiştii politici, care îşi dau cu părerea în funcţie de
grosimea plicului primit înainte de emisiune, au apărut şi au împânzit
micile ecrane în ultima vreme. Au mare succes. Diverşi indivizi care
până mai ieri erau anonimi, au ieşit din vizuini ca să ne explice nouă
cum stau de fapt lucrurile şi care este de fapt realitatea. Schimbi
canalul, descoperi că adevărul îl deţine alt „analist” politic, specialist
şi el. Cert este că avem mulţi specialişti, „intelectuali” deveniţi peste
noapte vedete. Pe de altă parte, este trist că adevăraţii oameni de
cultură şi jurnalişti profesionişti stau în cămăruţele lor sau în spatele
camerelor, apărând mai rar sau deloc pe sticlă. Ar trebui să profităm
de existenţa lor şi să nu mai încurajăm apariţia de alte şi alte emisiuni
şi hârtii de ziar inutile, care, până la urmă, nu ne îmbogăţesc spiritual
cu nimic.
Specialiştii spun că omenirea trece printr-un
proces de globalizare- nimic mai adevarat; dar ceea ce ne
interesează pe noi, românii, este cum reuşim noi ca naţiune să ne
aliniem acestui proces. Este bine că febra globalizării ne-a cuprins şi
pe noi, dar vital în acest proces este ce anume ne avantajează şi ce
nu. Globalizarea implică alinierea şi adoptarea unor reguli, idei,
filosofii, stiluri pentru a deveni o unitate. Interesant de precizat este
că această febră a cuprins şi jurnalismul, care trece printr-un proces
de schimbare.Din ce în ce mai mult se copiazã, în stilul român,
caracteristic, tot ceea ce este considerat că ar vinde bine, că ar
prinde bine publicului din România. Grile de programe schimbate
după trendurile occidentale, ziare tabloidizate, pe scurt, presă de
scandal. Însă, sunt omişi factorii care au pus bazele unui sistem
extrem de solid în presa occidentală: jurnaliştii specializati, şi nu
pseudo-specialiştii. Dacă aruncăm o privire peste graniţe, vedem că
în cele mai multe ţãri există o tradiţie veche în ceea ce priveşte presa
specializată. Există jurnalişti de genul acesta şi la noi, însă prea
puţini. Încurajator este faptul că s-a reuşit totuşi să se copieze
modelul televiziunilor orientate spre un singur gen: stiri, sport,
muzică, seriale etc.; înspăimântător este însă faptul că pe piaţa
românească au ramas foarte puţine ziare de calitate, iar numărul
celor de „gunoi” (trash papers/popular press), tabloide, a crescut
foarte mult. O gândire dreaptă ne-ar îndreptăţi să credem că odata cu
reducerea numarului de ziare de calitate se reduce şi numărul
jurnaliştilor calificaţi să scrie în „presa de bun simţ”. Însă spre
surprinderea multora, şi media scrisă se specializează. Ziariştii „fug”
la ziare care se adresează unui public avizat unde se tratează numai
teme politice, economice; întâlnim ziare-revistă de filosofie, ziare
pamflet etc. Într-o ţarâ unde toţi sunt specialişti şi toţi se pricep la
toate, de fapt, nimeni nu ştie şi nu face nimic.
Există totuşi speranţa că cei tineri, alături de
cei care au reuşit să-şi păstreze verticalitatea de-a lungul timpului,
şcoliţi în instituţii de specialitate şi nu altundeva, să fie recunoscuţi şi
să iasă în prim plan. Avem motive să credem că se va întâmpla
curând acest lucru, pentru că avem confirmarea că în facultăţile de
jurnalism din întreaga ţara există oameni, dornici de afirmare, şcoliţi
de profesionişti. Cu toate că trăim într-o ţară capitalistă, putem totuşi
spera că omul de presă va avea curajul să spună adevărul lumii pe
care o constată, aşa cum i se prezintă, fară comentarii inutile şi
partizane. Din ce în ce mai mulţi oameni invocă „puterea
telecomenzii”, luând astfel partea jurnaliştilor „mânjiţi”. Afirmaţia
aceasta are şi ea două tăişuri. Pe de o parte nu putem interzice într-o
ţară democrată, aşa cum pretinde România că ar fi, abolirea sau
interzicerea cuiva în a-şi exprima părerea, însă pe de cealaltă parte,
nu putem permite nici îndobitocirea şi spălarea creierelor celor mai
slabi de îngeri, celor care nu au capaciatatea de a discerne între
calitate şi prost gust. Iată de ce, de cele mai multe ori, caştig de
cauză îl au cei care nu au scrupule, cei care calcă în picioare ceea ce
alţi au încercat să clădească şi anume, o societate deschisă la
minte.
Jurnalistul joacă un rol mai mult decât
important în clădirea personalitătii publicului său. Este unul din pilonii
de bază ai formării şi consolidării omului modern. În ultimul timp a
devenit o modă ca noi toţi să invocăm lipsa timpului. Chiar şi cei care
nu fac nimic cât e ziua de lungă invocă lipsa timpului, iar sintagma
„nu am timp nici de mine”, a devenit deja un cliseu. Iată de ce
jurnalismul de astăzi a trebuit să se adapteze la viteza secolului în
care trăim. Iată de ce, într-o pauza de 5 minute, oamenii vor să fie
puşi la curent cu ceea ce s-a întâmplat în jurul lor şi în lume. Iată de
ce sunt atât de importanţi jurnaliştii secolului XXI.. Modelează,
şlefuiesc personalităţi, împământenesc idei şi credinţe, şi tocmai de
aceea trebuie să fie specialişti în ceea ce fac.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ruxandra Cesareanu “Curente şi tendinţe în jurnalismul

contemporan”, Ed. Limes, Cluj, 2009

2. Preda Sorin – “Jurnalismul contemporan şi de opinie”, Ed.

Polirom, Bucureşti 2007

3. Mihai Coman – “Mass-media în România post-
comunistã”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2003
4. Ion Hangiu – “Presa postdecembrista”, Ed. Historia,

Bucureşti, 2006