vremurilor. Altfel, ar deveni o poveste. Fãrã contactul viu şi permanent cu realitatea, jurnalismul îşi pierde din substanţã, din credibilitate, nu mai este acel factor, uneori dinamizator, care justificã aprecierea de a fi a patra putere în stat. Criza nu poate sã-l ocoleascã (ar insemna ca presa este undeva, într-un turn de fildeş), iar jurnalismul contemporan suportã astfel consecinţele, care sunt de ordin financiar, cu scãderi de tiraj, cu treceri de la apariţii cotidiene la apariţii sãptãmânale, cu scãdere masivã, în aceastã perioadã a ofertei de publicitate. Jurnalistul secolului XXI, într-un fel paradoxal, poate fi favorizat, pentru cã perioada de crizã oferã subiecte noi, subiecte cu care nu s-a mai confruntat, cu abordãri inedite. În acelaşi timp, criza poate fi şi o capcanã şi vedem uneori asta la analizele care se fac la televiziunile de ştiri sau în emisiunile de ştiri, în emisiunile tematice, unde criza este abordatã prin pãrerile altora, care sunt la distanţã de ce se întâmplã în ţarã. Criza lasã urme iar frecvenţa referitoare la modalitãţile în care poate fi depãşitã creeazã aşteptãri care nu se ştie în ce mãsurã vor fi justificate şi aceasta priveşte în primul rând guvernul, care are un program anticrizã, program pe care nici ziariştii nu-l ştiu şi care ar trebui sã stea pe biroul fiecãrui jurnalist, în special a celor specializaţi pe domeniul social şi economic. Despre rolul educativ al presei în zilele noastre ar trebui sã se vorbeascã foarte mult. El s-a atenuat nepermis şi neaşteptat de mult. A crescut, şi este firesc, rolul informativ al presei, dar rolul educativ este ignorat uneori deliberat, din motive de tiraj, din motive de rating sau din alte motive, pur şi simplu obscure. Rolul educativ al presei poate fi exercitat fãrã program, prin felul în care presa se raporteazã la realitate. Felul în care sunt abordate ştirile, felul în care îşi fac loc în ziar stirile, pentru cã inevitabil existã o selecţie a ştirilor. Inevitabil, în presã se face o selecţie. Modul în care se face aceastã selectie a ştirilor deja are un caracter educativ pentru cã, dându-i cititorului ştiri de o anumitã facturã, îl orientezi implicit cãtre ceea ce este interesant şi cãtre ceea ce trebuie sã-l preocupe. Altfel, ştirile de la poliţie de pildã, relatate fãrã un punct de vedere, ca nişte cronici anoste, nu au nici un fel de caracter educativ şi nu tempereazã elanul sau pornirea mai degrabã a celor care sunt tentaţi sã comitã fapte care cad sub incidenţa legii. Statutul jurnalistului îl formeazã fiecare, în funcţie de prestanţa personalã, de modul în care se relaţioneazã cu ceilalţi, cu sursele de informaţii, cu autoritãţile, felul în care scrie. Pentru jurnaliştii de acum, un pericol, pentru cã toţi sunt foarte tineri, este acela cã ajung prea repede la statutul de editorialist, de a scrie editoriale fãrã a avea în spate o anumitã experienţã şi o anumitã cunoaştere care sã le permitã sã dea fenomenelor, evenimentelor, o perspectivã la care cititorul nu se gândeşte sau nu s-a gândit pânã când nu a citit editorialul respectiv. Din aceastã cauzã, uneori, existã în modul în care îşi exercitã profesia, o anumitã frivolitate, o prea repede împãcare cu sine. Meseria de jurnalist este una fascinantă. Te afli mereu între oameni, afli care le sunt problemele şi bucuriile, trăieşti alături de ei, scrii în fond, despre şi pentru ei. Să fii jurnalist al secolului XXI înseamnă să fii curios, să afli evenimentele înaintea celorlalţi, să ai un bun control asupra limbii şi a cuvântului, să dispui de mult bun simţ şi să ai un bagaj de cunoştinţe vast, din toate domeniile. Fie că este pe micul ecran, la radio sau la ziar, jurnalistul trebuie să-şi informeze cu profesionalism publicul în legătură cu ceea ce se petrece lângă el şi în lumea largă. Dar trebuie să aruncăm o privire şi asupra realităţii din media românească. Astăzi, mai toţi care dau bine pe sticlă ajung să se numească jurnalişti. Accentul pe profesionalism nu se mai pune de multă vreme pentru că cine vinde bine şi produce audienţă are întâietate. Să luăm de exemplu ştirile de la TV. Sângele, macabrul, drama dusă până la extremă, toate acompaniate de o muzică de fundal desprinsă parcă din filmele lui Hitchcock, transformă ştirile din informaţie pură în spectacol de prost gust. Senzaţionalitatea molipsitoare a lui Dan Diaconescu se oglindeşte astăzi în mai toate buletinele de ştiri. Inutil să mai insistăm asupra nivelului scăzut de educaţie din presa audiovizuală. Scandaluri, sânge, horror, spectacole de joasă speţă, toate fac rating, iar ratingul e bun atunci când vrei să speli creierele însetate ale unor oameni care din disperare şi sărăcie, se refugiază în faţa tubului catodic satisfăcuţi că nu şi-au văzut propriile rude în carnagiul prezentat la ştiri. Telenovelizarea publicului va continua până când acesta se va fi autosaturat. Puterea de schimbare stă,astfel, tot în mâinile publicului. Presa a ajuns să fie o afacere din care mustesc şiroaie cu multe zerouri. Se spune că atunci când nu ai ceva de spus sau nu poţi să te faci auzit, îţi creezi o televiziune, scoţi un ziar sau înfiinţezi un post de radio. Cei care dispun de bani, de foarte mulţi bani, îşi atacă adversarii în emisiunile propriului instrument media. Aşa se face că la Antena 1,2 si 3 jurnaliştii angajaţi au un mod foarte „ciudat” de a trata problemele pentru că afilierea pe linie politico-conservatoare a trustului, este mai mult decât limpede. Totul se învârte în jurul banilor, iar banii înseamnă putere. Se pare că odatã cu scandalul Watergate, când jurnalismul şi-a căpătat denumirea de „câine de pază al democraţiei” şi de cea „de-a patra putere în stat”, unii practicanţi ai acestei meserii au tot încercat să-şi întărească convingerile că ceea ce fac ei este unic şi că ei de fapt, au inventat roata şi apa caldă. Jurnalismul de buna calitate nu este profitabil. Anchetele în presa scrisă nu se mai practică deoarece sunt costisitoare, necesită timp mult, iar cititorul modern nu are timp să mai parcurgă pagini întregi de cuvinte. Condeiele necizelate, stângăcia, lipsa de profesionalism alături de cea financiară şi de timp, contribuie la conturarea imaginii jurnalistului contemporan. Dar, pe langă imaginea aceasta aproape gri a omului de presă, se întrezăreşte şi jumătatea plină a paharului. Există totuşi prin cotloanele întunecate ale meseriei de om de presă şi jurnalişti care şi-au menţinut coloana vertebrală atunci când au fost bombardaţi şi luaţi prin surprindere de setea macabră a omului de rând pentru senzaţional şi prost gust. Odatã cu explozia bombastică din media românească, aceştia au fost puşi la colţ de pseudo- jurnaliştii apăruţi peste noapte, fiind marginalizaţi. Cu toate acestea, ei nu au renunţat la stilou şi au continuat să scrie sau să apară la televizor la ore inaccesibile publicului larg, făcând concurenţă emisiunilor interzise minorilor. Astăzi sunt predominante emisiunile tv pe teme politice, talk-skow- urile târzii, unde un moderator vine cu un subiect şi invitaţii îşi expun punctul de vedere, comentează în cunoştinţă de cauză... sau nu. Analiştii politici, care îşi dau cu părerea în funcţie de grosimea plicului primit înainte de emisiune, au apărut şi au împânzit micile ecrane în ultima vreme. Au mare succes. Diverşi indivizi care până mai ieri erau anonimi, au ieşit din vizuini ca să ne explice nouă cum stau de fapt lucrurile şi care este de fapt realitatea. Schimbi canalul, descoperi că adevărul îl deţine alt „analist” politic, specialist şi el. Cert este că avem mulţi specialişti, „intelectuali” deveniţi peste noapte vedete. Pe de altă parte, este trist că adevăraţii oameni de cultură şi jurnalişti profesionişti stau în cămăruţele lor sau în spatele camerelor, apărând mai rar sau deloc pe sticlă. Ar trebui să profităm de existenţa lor şi să nu mai încurajăm apariţia de alte şi alte emisiuni şi hârtii de ziar inutile, care, până la urmă, nu ne îmbogăţesc spiritual cu nimic. Specialiştii spun că omenirea trece printr-un proces de globalizare- nimic mai adevarat; dar ceea ce ne interesează pe noi, românii, este cum reuşim noi ca naţiune să ne aliniem acestui proces. Este bine că febra globalizării ne-a cuprins şi pe noi, dar vital în acest proces este ce anume ne avantajează şi ce nu. Globalizarea implică alinierea şi adoptarea unor reguli, idei, filosofii, stiluri pentru a deveni o unitate. Interesant de precizat este că această febră a cuprins şi jurnalismul, care trece printr-un proces de schimbare.Din ce în ce mai mult se copiazã, în stilul român, caracteristic, tot ceea ce este considerat că ar vinde bine, că ar prinde bine publicului din România. Grile de programe schimbate după trendurile occidentale, ziare tabloidizate, pe scurt, presă de scandal. Însă, sunt omişi factorii care au pus bazele unui sistem extrem de solid în presa occidentală: jurnaliştii specializati, şi nu pseudo-specialiştii. Dacă aruncăm o privire peste graniţe, vedem că în cele mai multe ţãri există o tradiţie veche în ceea ce priveşte presa specializată. Există jurnalişti de genul acesta şi la noi, însă prea puţini. Încurajator este faptul că s-a reuşit totuşi să se copieze modelul televiziunilor orientate spre un singur gen: stiri, sport, muzică, seriale etc.; înspăimântător este însă faptul că pe piaţa românească au ramas foarte puţine ziare de calitate, iar numărul celor de „gunoi” (trash papers/popular press), tabloide, a crescut foarte mult. O gândire dreaptă ne-ar îndreptăţi să credem că odata cu reducerea numarului de ziare de calitate se reduce şi numărul jurnaliştilor calificaţi să scrie în „presa de bun simţ”. Însă spre surprinderea multora, şi media scrisă se specializează. Ziariştii „fug” la ziare care se adresează unui public avizat unde se tratează numai teme politice, economice; întâlnim ziare-revistă de filosofie, ziare pamflet etc. Într-o ţarâ unde toţi sunt specialişti şi toţi se pricep la toate, de fapt, nimeni nu ştie şi nu face nimic. Există totuşi speranţa că cei tineri, alături de cei care au reuşit să-şi păstreze verticalitatea de-a lungul timpului, şcoliţi în instituţii de specialitate şi nu altundeva, să fie recunoscuţi şi să iasă în prim plan. Avem motive să credem că se va întâmpla curând acest lucru, pentru că avem confirmarea că în facultăţile de jurnalism din întreaga ţara există oameni, dornici de afirmare, şcoliţi de profesionişti. Cu toate că trăim într-o ţară capitalistă, putem totuşi spera că omul de presă va avea curajul să spună adevărul lumii pe care o constată, aşa cum i se prezintă, fară comentarii inutile şi partizane. Din ce în ce mai mulţi oameni invocă „puterea telecomenzii”, luând astfel partea jurnaliştilor „mânjiţi”. Afirmaţia aceasta are şi ea două tăişuri. Pe de o parte nu putem interzice într-o ţară democrată, aşa cum pretinde România că ar fi, abolirea sau interzicerea cuiva în a-şi exprima părerea, însă pe de cealaltă parte, nu putem permite nici îndobitocirea şi spălarea creierelor celor mai slabi de îngeri, celor care nu au capaciatatea de a discerne între calitate şi prost gust. Iată de ce, de cele mai multe ori, caştig de cauză îl au cei care nu au scrupule, cei care calcă în picioare ceea ce alţi au încercat să clădească şi anume, o societate deschisă la minte. Jurnalistul joacă un rol mai mult decât important în clădirea personalitătii publicului său. Este unul din pilonii de bază ai formării şi consolidării omului modern. În ultimul timp a devenit o modă ca noi toţi să invocăm lipsa timpului. Chiar şi cei care nu fac nimic cât e ziua de lungă invocă lipsa timpului, iar sintagma „nu am timp nici de mine”, a devenit deja un cliseu. Iată de ce jurnalismul de astăzi a trebuit să se adapteze la viteza secolului în care trăim. Iată de ce, într-o pauza de 5 minute, oamenii vor să fie puşi la curent cu ceea ce s-a întâmplat în jurul lor şi în lume. Iată de ce sunt atât de importanţi jurnaliştii secolului XXI.. Modelează, şlefuiesc personalităţi, împământenesc idei şi credinţe, şi tocmai de aceea trebuie să fie specialişti în ceea ce fac. BIBLIOGRAFIE
1. Ruxandra Cesareanu “Curente şi tendinţe în jurnalismul
contemporan”, Ed. Limes, Cluj, 2009
2. Preda Sorin – “Jurnalismul contemporan şi de opinie”, Ed.
Polirom, Bucureşti 2007
3. Mihai Coman – “Mass-media în România post- comunistã”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2003 4. Ion Hangiu – “Presa postdecembrista”, Ed. Historia,