You are on page 1of 78

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ

ABSOLVENT:

Arad, 2005

1
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
TEOLOGIE LITERE

TEZĂ DE LICENŢĂ
Iacov şi Esau, patriarhi ai Vechiului Testament

ÎNDRUMĂTOR: PR. DR. TEODOR BABA

ABSOLVENT:

ARAD, 2005

2
PREFAŢĂ

Mesajul ce se desprinde din istoria biblică a patriarhilor Iacov şi Esau este pe cât
de actual pe atât de demn de urmat. Pildele ilustrate de textul biblic sunt pe cât de frumoase
şi poetice, pe atât de alese din punct de vedere spiritual, îndemnând spre tot ce are mai
nobil sufletul omenesc. Pildele şi exemplele ce decurg sunt actuale prin însăşi prelungirea
până astăzi a luptelor dintre palestinieni şi evrei/israeliţi, prin dereglarea pe care o are
astăzi terorismul pe care îl generează în lume.
Urmaşii lui Esau sunt „doctrinarii poziţiei de forţă”, esavii tuturor veacurilor care
vor să-şi impună stăpânirea prin forţă, „să trăiască prin sabie”, Esau devenind un simbol al
opresorului. Iacov reprezintă ideea dreptăţii şi păcii, poziţia raţiunii.
Întreaga desfăşurare ulterioară a naraţiunii biblice va arăta că nicicând „sabia lui
Esau” nu va izbuti să sugrume „vocea” lui Iacov, nicicând „poziţiile de forţă” nu vor putea
impune „modul lor de viaţă” noroadelor lumii care dau ascultare glasului raţiunii.
Caracterizarea pe care textele biblice o dau acestor doi fraţi este o elocventă
negare a tuturor teoriilor rasiale, constituie un avertisment dat tuturor acelora care ar fi
înclinaţi să cadă în greşeala împărţirii oamenilor după originea lor etnică. „Esavii” tuturor
veacurilor şi-au bazat existenţa pe cuvintele „vei trăi prin sabia ta”. Iacov este Binele, iar
Esau este Răul.
Simbolistica izvorului Ber- Şeva – legământul păcii – este expresivă. Este vorba
despre pacea bazată pe ideea că pământul este destul de încăpător pentru ca toţi oamenii
să-şi găsească locul şi „apa dătătoare de viaţă”.
Alegoria „luptei cu îngerul” (Facere 32, 24) reprezintă simbolica luptă dintre
spiritul constructiv, plin de pace şi dragoste a lui Iacov şi spiritul rău, distructiv, pătruns de
dorinţa de subjugare a lui Esau. Iacov – omul cărţii şi al muncii – este un exemplu de a
munci pentru a-şi câştiga hrana şi de a se dedica muncii creatoare, este pândit de două
primejdii: setea de aur şi setea de sânge a duşmanilor cărţii şi muncii. Încrâncenarea este
grea şi lungă.

3
Pe lângă un crez luminos şi o inimă caldă pe care le poseda din tinereţe, asprimea
vieţii i-a dat lui Iacov un braţ puternic. Dar Iacov se pregătea de luptă cu teamă şi părere de
rău; teama că învingerea va echivala cu moartea a lor săi; părerea de rău că victoria sa va
însemna doliu şi jale în casa altora. Astfel, „lupta cu îngerul” înseamnă de fapt, lupta dintre
Bine şi Rău, şi în ultimă instanţă lupta ce se dă în om, lupta cu el însuşi.
Imaginea poetică a unei „scări cu îngeri între cer şi pământ” (Facere 28, 12), deci
existenţa unei legături între cer şi pământ, relevă pe lângă personalitatea şi concepţia
despre lume a lui Iacov, măreţia visului lui şi revelaţia lui Iacov: „Dumnezeu se află aici, în
locul acesta şi eu nu am ştiut”. Visul oglindeşte o concepţie şi un ideal. Este visul de om al
omenirii.
Omul – o sinteză dintre lut şi spirit, trebuie să se străduiască mereu să urce pe
această scară. Iacov face descoperirea şi în conştiinţa sa pătrunde convingerea că
Dumnezeu se află pretutindeni, oriunde se află omul, Dumnezeu îi este alături. Şi ce poate
să fie mai tămăduitor pentru sufletul omenesc decât sentimentul că oriunde s-ar afla,
Dumnezeu este cu el.
Cu fiecare gând frumos, cu fiecare sentiment nobil, cu fiecare faptă bună dăm
viaţă la ceea ce reprezintă eternitatea din noi, la ceea ce supravieţuieşte efemerei haine de
lut pe care sufletul a îmbrăcat-o pe acest drum care-l străbate de la naştere la mormânt. Cel
ce săvârşeşte o faptă bună „crează” un înger bun, adică mai „urcă pe scară”. Din povestirea
biblică a istoriei celor doi patriarhi se mai poate descoperi formularea autorului liturgic în
care se confirmă cuvintele: „Fiecare om îşi are Dumnezeul pe care îl merită”.
Istorisirea ne dezvăluie faptul că dacă Avraam l-a descoperit pe Dumnezeu pe
calea cercetărilor, dacă el a fost primul muritor care a avut revelaţia divină prin
raţionamente care l-au dus la concluzia că nu este cu putinţă un univers care să nu aibă un
ziditor, un îndrumător, Isaac, tatăl lui Iacov şi al lui Esau, găseşte credinţa cea adevărată
prin educaţia primită din partea părintelui său, din copilărie sădindu-i-se în suflet această
credinţă. Credinţa lui Isaac nu mai reprezintă o cucerire a propriului său spirit, ci o
moştenire sufletească pe care o păstrează cu sfinţenie.
Prin urmare, o altă pildă a istoriei celor doi patriarhi este importanţa covârşitoare
pe care o are educaţia – de la o vârstă cât mai fragedă – în insuflarea credinţei în sufletul
oamenilor, fapt din care reiese de astfel importanţa religiei în şcoală, şi chiar din primii ani
de studiu.
În această lucrare am încercat să surprind viaţa celor doi patriarhi ai Vechiului
Testament, Iacov şi Esau, pilda vieţii lor, drumurile lor diferite, importanţa lor în istoria

4
poporului evreu, etc. În introducere am arătat genealogia patriarhului Iacov, evidenţiind
mai înainte soarta istorică a casei lui Avraam, în urma făgăduinţei dată de Dumnezeu
seminţiei acestuia, „legământul” încheiat cu el.
În capitolul întâi am demonstrat faptul că patriarhul Iacov este părintele legitim al
poporului iudaic, prin alegerea sa de către Dumnezeu ca să fie părintele lui Israel.
În capitolul al doilea am prezentat două evenimente importante din viaţa
patriarhului Iacov şi anume: visul cu scara de îngeri care făcea legătura între cer şi pământ,
precum şi lupta pe care a dus-o cu îngerul Domnului şi din care a ieşit învingător.
În capitolul al treilea am arătat viaţa şi destinul patriarhilor Iacov şi Esau, toate
relatările biblice în legătură cu aceştia doi, întâmplările şi rolul lor important în istoria
poporului evreu.
În capitolul al patrulea am prezentat visele lui Iacov, enumerând şi pe fiii
acestuia, care au devenit întemeietorii celor douăsprezece seminţii ale poporului lui Israel.
În concluzii am prezentat, pe scurt, ideile cele mai importante ale acestei lucrări,
învăţăturile şi toate cele ce reies din pilda vieţii celor doi patriarhi, Iacov şi Esau, care ne
vor ajuta să înţelegem mai bine Sfânta Scriptură şi modul în care Dumnezeu lucrează în
lume şi cu oamenii.

5
INTRODUCERE

La jumătatea drumului dintre Bagdad şi Golful Persic, la circa şaisprezece


kilometri de cursul actual al Eufratului, acolo unde se înalţă astăzi un tumul de bitum,
denumit de arabi Al-Mukayyar, se afla antica cetate Ur. Cu cei 250.000 sau 500.000 de
locuitori ocupaţi în agricultură, meşteşuguri şi comerţ, oraşul era capitala Imperiului
sumerian care, la mijlocul celui de-al treilea mileniu î. Hr., se întindea de la Assur şi din
Arbelli până la Golful Persic, iar din Liban până la Susa. Săpăturile engleze de la Ur,
conduse de Sir Leonard Wolley între 1922 şi 1934, au relevat lumii nivelul ridicat de
civilizaţie şi de confort cu care acest oraş se putea lăuda atunci când se afla la apogeu. Dar
această splendoare nu era sortită duratei. Coborâte din munţii ce se înălţau de cealaltă parte
a Golfului Persic, hoardele elamite au atacat Imperiul sumerian, iar în 1960 î. Hr. Ur cădea
distrus şi umilit.1
O plângere sumeriană despre căderea cetăţii Ur, descoperită la Nipur, în 1900,
descria „prăpădul total” săvârşit de invadator, zidurile oraşului făcute una cu pământul,
edificiile sale transformate în cenuşă, chiar şi porţile sale erau pline de trupurile celor ucişi.
Au pieirit puternici şi slabi, de foamete sau surprinşi de foc în locuinţele lor, iar cei care au
găsit mijloace de a supravieţui s-au risipit, care încotro. Familiile au fost dislocate. Părinţii
şi-au abandonat copiii iar bărbaţii soţiile lor.
Printre cei scăpaţi de la acest cataclism se afla o familie de nomazi arameeni, care
se oprise mai întâi la Haran, în nord-vestul Mesopotamiei, pe râul Belikhi, afluent al
Eufratului, dar care, atrasă de prosperitatea din Ur, îşi făcuse de câtva timp din acesta
reşedinţa sa. În fruntea acestei familii de refugiaţi se găsea Terah, iar Terah a reluat drumul
către Haran cu fiii şi întreaga sa familie. Dar el considera deja că Haran nu va fi decât un
popas provizoriu, întrega regiune căzând în acea vreme pradă tulburărilor şi neliniştii
generale. În vreme ce elamiţii zdrobeau Sumerul dinspre sud-est, amoreenii îl ameninţau
din vest, iar Haran era situat în drumul acestei invazii occidentale.

1
Isidor Epstein, Iudaismul. Origini şi istorie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 9.

6
În asemenea înprejurări probabil că Terah dorea să se îndepărteze, el şi familia sa,
de acest centru al violenţei; or, cu siguranţă, nu exista un refugiu mai bun decât colinele
izolate din centrul şi sudul Canaanului. Cu toate acestea, Terah a murit la Haran, iar poziţia
de cap al familiei i-a revenit în mod firesc lui Avraam, primul său născut.
Denumirea „Canaan” se referă la ţinutul care se întinde între Gaza la sud şi
Hamat la nord, de-a lungul coastei răsăritene a Mediteranei. În relaţiile lor cu Cananul în
primul mileniu î. Hr., grecii îi numeau pe locuitorii ţării fenicieni, nume care probabil îşi
are originea în echivalentul grecesc al cuvântului „purpură”, ce desemna culoarea carmin a
unei vopsele textile fabricate în Canaan. Încă din secolul al XV-lea î. Hr., denumirea
„Canaan” s-a aplicat în general provinciei egiptene din Siria sau cel puţin coastei feniciene,
centrul industriei purpurei. Deci cuvintele „canaanit” şi „fenician” au aceeaşi origine
culturală, geografică şi istorică. Această zonă a ajuns să fie cunoscută mai târziu drept Siria
şi Palestina. Denumirea de „Palestina” îşi are originea în numele „Filistia”.2
Odată cu migrarea lui Avraam în Canaan, acest teritoriu devine punctul central de
interes în evenimentele istorice şi geografice ale timpurilor biblice. Fiind aşezat strategic
între douămari centre care au fost leagănul primelor civilizaţii, Canaanul a servit ca punte
naturală între Egipt şi Mesopotamia. Aşadar nu este surprinzător să găsim pe acest teritoriu
o populaţie mixtă. Începând cu întâia mare deplasare semitică (amorită) în Mesopotamia,
pare probabil ca amoriţii să-şi fi extins aşezările în jos spre Palestina. Despre alţi locuitori
menţionaţi în relatarea cărţii Facerea se ştiu puţine lucruri. Denumirea de „canaanit”
îmbrăţişa foarte probabil, amestecul complex de oameni ce ocupau teritoriul în epoca
patriarhală.3
Avraam avea idei diferite de cel ale tatălui său, Terah. Cum se obişnuia pe atunci,
era politeist; Avraam era însă monoteist. Terah adora o pluralitate de zei falşi, între ei
probabil pe Sin, zeul lunar, principala divinitate din Ur şi din Haran; Avraam a rupt
idolatria şi s-a dedicat slujirii unui singur şi unic Dumnezeu pe care îl recunoştea drept
creator al cerului şi al pământului.
Tendinţe şi credinţe monoteiste existau încă înainte de venirea lui Avraam. Dar
ele nu semănau deloc cu monoteismul lui Avraam. În opoziţie cu divinităţile celorlalte
religii, ca de exemplu, Anu, marele zeu din Sumer şi Şemeş, zeul universal din Babilonia,
Dumnezeul lui Avraam nu era un zeu al naturii, un zeu al cerului sau al soarelui; nu era
nici un zeu local, limitat la un oraş sau la o ţară. Creator al cerului şi al pământului şi a tot

2
W. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 1996, p. 41.
3
Ibidem, p. 41.

7
ce se afla pe acesta, Dumnezeul lui Avraam era independent de natură şi de toate limitele
geografice. Mai mult, contrar celorlalte divinităţi, Dumnezeul lui Avraam era în esenţă un
Dumnezeu moral pentru care echitatea şi practica dreptăţii constituiau lucruri primordiale.4
Avraam este urmaşul lui Sem, fiind fiul lui Terah. A fost soţul Sarrei şi, ca tată al
lui Isaac, strămoşul naţiunii evreieşti iar, prin Ismael, strămoşul altro semiţi. Viaţa lui este
luată ca un exemplu de credinţă remarcabilă în Dumnezeu de către evrei, creştini şi
musulmani.
„Etimologia numelui Avram este incertă. Probabil că înseamnă «tatăl este înălţat»
şi este o formă a numelui personal Ab(i)ram, tipică pentru cultura semitică timpurie din
apus. După legământul cu Dumnezeu, numele lui este schimbat în Avraam şi este tradus ca
«tatăl unei mulţimi» de naţiuni. Amândouă aceste forme ale numelui apar în texte
cuneiforme şi egiptene din secolul al XIX-lea î. Hr. încoace, dar nu ca persoane identice.
Ultima formă, poate ca etimologie populară, este considerată în general o variantă în
dialect local a numelui Avram, deşi este subînţeles un nume nou şi distinct (care s-ar putea
să încorporeze o formă veche a cuvântului arab rhm – „mulţime”)”.5
Începând cu perioada patriarhilor (primii părinţi ai poporului Israel), păşim
oarecum în istorie. „Multă vreme critica a considerat patriarhii drept personaje legendare.
Dar de o jumătate de secol, graţie mai ales descoperirilor arheologice, unii autori sunt
înclinaţi să accepte, cel puţin în parte, istoricitatea tradiţiilor patriarhale”.6 Perioada
patriarhilor cuprinde povestea lui Avraam şi întâmplările fiului său Isaac, ale nepotului său
Iacob şi ale lui Iosif. Începe deci cu momentul chemării lui Avraam de către Dumnezeu,
dintre celelalte populaţii semite, politeiste şi idolatre, când i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din
neamul tău şi din casa tatălui tău, şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta” (Facere 12, 1). În
această perioadă există multe analogii între obiceiurile patriarhilor şi instituţiile sociale şi
juridice din orientul apropiat, iar unele lucruri din tradiţia lor mitologică au fost adoptate
de patriarhi în timpul şederii în Mesopotamia.
Această chemare a auzit-o Avraam pe când se afla la Haran. Prin ea este indicată
desprinderea fermă de politeism şi idolatrie. „Avraam a părăsit închinarea la idolii
strămoşilor săi şi la rătăcirile vieţii lui de până atunci, mărturisind că există un singur
Dumnezeu peste toate” (Eusebiu de Cezareea). Ceeea ce-i cere Dumnezeu nu este uşor: să
părăsească toate cele ce se vor fi înrădăcinat în el şi să pornească spre un tărâm
necunoscut. Ceva similar se întâmplă, într-un anumit grad, cu orice credindios (nu numai
4
Isidor Epstein, Op. cit., p. 11.
5
***, Dicţionar biblic, (vol. I), Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, p. 313.
6
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1994, p. 180.

8
în creştinism): „tot astfel şi noi, crezând până la moarte în glasul lui Dumnezeu, ne-am
lepădat de toate cele ce sunt în lume”. (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful). Porunca lui
Dumnezeu se adresează părţii noastre celei mai intime, „locul” pe care acesta trebuie să-l
părăsească nefiind neapărat unul fizic: „Dar zice şi acum, într-un înţeles mai înalt, minţii
care s-a făcut trecătoare şi a străbătut de la cele ce se cunosc cu simţurile, la clel ce se
gândesc cu mintea” (Calist Patriarhul). Suntem chemaţi mai sus de contemplaţia naturală,
la cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu, pe cât e omului cu putinţă aceasta.7
„Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău
şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce
te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului
” (Facere 12, 2-3). Sunt numeroase repetiţii în cuvântul divin. Repetiţia indică la evrei
superlativul. Dumnezeu încheie un legământ solemn, de neschimbat. Toate neamurile
pământului se vor binecuvânta în sămânţa lui Avraam; mântuirea nu este, aşadar, o
chestiune naţională! Universalismul ei este susţinut cu fermitate încă de la început.
În ce priveşte „religia patriarhilor, ea se caracterizează prin cultul zeului
părinţilor”8, respectiv prin ideea monoteistă. „Zeul părinţilor” este invocat sau se manifestă
ca „Dumnezeul tatălui meu” (Facerea 31, 5), sau „Dumnezeul părinţilor” (Facerea 31, 52),
„Dumnezeul lui Avraam” (Facerea 26, 24), „Dumnezeul lui Isaac” (Facerea 28, 13),
„Dumnezeul lui Israel” (Facerea 33, 20), „Dumnezeul Cel Atotputernic” (Facerea 35, 11).
Acest Dumnezeu al părinţilor, era un zeu al nomazilor, al unui grup de oameni, pe care-i
însoţeşte şi îi ocroteşte.
Odată ajunşi în Canaan, patriarhii au fost însă confruntaţi cu cultul zeului El şi
drept urmare s-a ajuns la o asimilare, zeul „tatălui a sfârşit prin a-i fi identificat” zeului El. 9
Odată cu aceasta „Dumnezeul tatălui” a obţinut dimensiunea cosmică pe care ar putea să o
aibă ca divinitatea familiilor şi a clanurilor. Termenul ebraic El şi derivatele sale Elolah şi
Elohim, întâlnite şi la alte popoare semite, înseamnă Dumnezeu, divinitate, dar are, în
acelaşi timp, şi sensul de „puternic” sau „atotputernic”.
În ce priveşte raporturile dintre divinitate şi om, în epoca patriarhilor ele sunt
reglementate printr-o alianţă solemnă dintre Dumnezeu şi Avraam: „a încheiat Dumnezeu
legământ cu Avraam” (Facerea 15, 18). Drept urmare Dumnezeu intervine necontenit în
viaţa aleşilor săi, călăuzindu-i, apărându-i de rău şi de primejdii, ocrotindu-i, răsplătindu-i,
comunicând direct cu oamenii prin teofanii şi prin vise. Omul, la rândul lui, împlineşte
7
Ioan Usca, Comentariu la cartea Facerii, în „Altarul Banatului”, an. VI (1995), nr. 4-6, p. 26.
8
Mircea Eliade, Op. cit., p. 181.
9
Ibidem, p. 181.

9
riturile şi duce o viaţă curată, dreaptă şi generoasă, respectând deci şi anumite reguli
morale.10
„Deci a plecat Avraam, cum îi zisese Domnul şi s-a dus şi Lot cu el. Avraam era
însă de şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran. Şi a luat Avraam pe Sarai, femeia
sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii pe care-i aveau
în Haran, şi au ieşit ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan. Apoi a străbătut
Avraam ţara aceasta de-a lungul până la locul numit Sichem, până la stejarul Mamvri. Pe
atunci trăiau în ţara aceasta canaaneii” (Facerea 12, 4-6).
Când urmăm chemării lui Dumnezeu nu trebuie să lăsăm în urmă ceva ce ne-ar
putea întoarce la vechile deprinderi: „A ieşit deci din Haran, nelăsând nici o rămăşiţă a sa
în el, cu tot neamul şi cu toată casa, alergând din toată inima spre ţara Canaanului. Şi urcă
spre ţara înaltă, adică spre deprinderea care este aşezată sus în virtuţi, şi nu are din nici o
parte vreo povârnire spre plăcerea trupească” (Clement Alexandrinul). Clement exagerează
când spune „tot neamul”. Din rudenia sa, doar Sarai şi Lot i-au urmat lui Avraam, probabil
doar cei convinşi de caracterul divin al chemării sale.11
Potrivit cu formele antice ale tratatelor-legăminte, „Marele Împărat” Dumnezeu
face un legământ-tratat cu Avraam, iar Avraam a făcut tratate la nivel de egalitate cu
stăpânitorii din vremea lui. Dumnezeu i-a promis lui Avraam şi urmaşilor lui, pentru
totdeauna, ţara care se întinde de la râul Eufrat spre SV. Credinţa lui Avraam s-a dovedit
atât prin întreprinderea acţiunilor de prelucrare prin acte simbolice a ţării care i-a fost dată
de Dumnezeu şi care se întindea de la Beer-Şeba până la Dan, sau prin ocuparea ei ca
„lider” al popoarelor de mai multe rase care locuiau în ţară, după ce i-a învins pe alţii care
o stăpâneau anterior. Cu toate acestea, el nu a stabilit nici o capitală şi a trebuit să cumpere
locul de îngropare pentru soţia sa.
Era obiceiul caldeilor să însoţească jurământul cu trecerea printre animalele
despicate şi să zică făcând aceasta: să fiu ca acestea. Deci Avraam finnd caldeu după neam
şi ieşit de curând dintre ei, Stăpânul tuturor i-a poruncit, ţinând seama de aceasta, să facă
jurământul după acest obicei, împletind frumos în cele jertfite, taina lui Hristos. Iar fiindcă
despicăturile au fost după aceea întinse pe pământ, ca având să treacă oarecum printre ele,
a coborât împreună şi s-a aşezat împreună cu ele şi Avraam. S-a aşezat spre a le păzi, ca să

10
Alexandru Roz, Religia evreilor (II), în „Teologia” an. IV (2000), nr. 3, p. 29.
11
Ioan Usca, Op. cit., p. 26.

10
nu se producă vreo vătămare şi să facă cele aduse pentru jurământ hrană unor păsări
necurate.12
Iar la apusul soarelui, „a căzut uimire şi frică peste Avraam”. Era obiceiul
caldeilor să ia seama bine şi fără greşeală la zborul păsărilor. Deci a îngăduit Dumnezeu
tuturor cu înţelepciune să se înveţe cele ce vor fi din cele ce ştia că era obiceiul unora să
facă. Adunându-se deci păsările peste despicături, dumnezeiescul Avraam s-a înspăimântat
înţelegând acum, unde şi peste cine se va adeveri semnul. Căci era socotit un semn
nefavorabil şi dătător de griji zborul unor păsări necurate peste cele jertfite. Căci păsările
carnivore sunt întotdeauna necurate.
Fiindcă se temea de capul lui, ca nu cumva să se întâmple acest lucru şi cu el,
Dumnezeu îl eliberează de această teamă: «Nu va veni peste tine toate cele bănuite. Dar
cunoscând, cunoaşte că seminţia ta va fi nemernică în pământ străin». Şi vor fi mulţi cei ce
vor voi să-i chinuiască, al căror chip erau păsările aşezate peste jertfe. «Iar tu vei pleca la
părinţii tăi, ajungând la bătrâneţe bună». Apoi spune că după apusul soarelui «flacără de
foc şi cuptor şi sfeşnice au trecut prin mijlocul celor despicate». După obiceiul caldeilor,
focul este chipul lui Dumnezeu, care împlineşte jurământul.13
Avraam, fiu al lui Terah, fiu al lui Adam, fiu la lui Dumnezeu, părinte al lui
David, părinte al lui Iisus Hristos, nu este singurul tip vechitestamentar al Mântuitorului,
dar figura sa este într-un fel unică. El este sânul celor pe care Dumnezeu îi face vii:
„Dumnezeul lui Avraam...” îl descoperă pe acel Avraam al lui Dumnezeu.
Cu greu se poate imagina o contradicţie mai flagrantă între omul potrivit să
împlinească binecuvântarea din cartea Facerii 1, 28 şi acest Avram pornit din Urul Caldeii
spre Canaan dar pripăşit în Haran. Înaintat în vârstă, cu o soţie stearpă, venetic, ameninţat
nu numai de moarte ci şi de stingerea neamului şi de ştergerea amintirii numelui său,
Avram ne arată adevărul condiţiei umane căzute. Singura mângâiere împotriva morţii, şi
aceasta i se refuză; patria sa adoptivă, şi pe aceea trebuie s-o părăsească. Dar această
sterilitate nu este spre moarte şi această înstrăinare nu este spre neant, pentru că nici
moartea însăşi n-a fost spre moarte. Căci a binevoit Dumnezeu să aleagă şi să lucreze prin
cele neputincioase. Prin acest Avram va împlini Dumnezeu, în chip minunat, propria Sa
binecuvântare cu supra-abundenţă. Nu doar un nume mare printr-o descendenţă mare, nu
doar un pământ al făgăduinţei, ci acea împlinire a binecuvântării dincolo de ea, dincolo de

12
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, nr. 39, trad. de pr. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 78.
13
Ibidem, p. 78.

11
procreaţie, de umplerea şi stăpânirea pământului, dincolo chiar de sabat, împlinire ce vine
din Ziua a Opta şi le cuprinde pe toate.14
Ceea ce frapează mai întâi este lunga pregătire a lui Avraam, din momentul ieşirii
din Haran şi a primei exprimări a făgăduinţei, până la începutul concret al împlinirii ei prin
naşterea lui Isaac. Nu atât prin numărul anilor cât prin repetarea frecventă a făgăduinţei,
prin diversele ei forme, prin primejdiile de a-şi pierde soţia, prin teofania de la stejarul
Mamvri, prin elocventa pedepsire a cetăţilor pervertite Sodoma şi Gomora. Este de
remarcat că pe măsură ce împlinirea făgăduinţei pare tot mai mult amânată, încât apare tot
mai neverosimilă, făgăduinţa repetată făcută de Dumnezeu creşte în intensitate şi calitate:
• 12, 2: „şi te voi face popor mare”;
• 13, 16: „voi face sămânţa ta ca pulberea pământului”;
• 15, 5: „(ca numărul stelelor) astfel va fi sămânţa ta”;
• 17, 2: „te voi înmulţi foarte”;
• 17, 4-5: „Iată Eu şi legământul Meu cu tine şi vei fi tată a mulţime de
neamuri/... şi te vei numi Avraam căci tată a multe neamuri te-am pus”;
• 17, 6: „te voi creşte foarte foarte”;
• 17, 7-8: „şi voi aşeza legământul meu între Mine şi între tine şi între
sămânţa ta după tine în descendenţa lor spre legământ veşnic ca să fiu ţie
Dumnezeu şi seminţiei tale după tine/ şi-ţi voi da ţie şi seminţiei tale după
tine pământul în care locuieşti vremelnic... spre posesiune veşnică şi voi fi
Dumnezeul lor”;
• 22, 16-17: „asupra Mea însumi M-am jurat.../ pentru aceea binecuvântând
te voi binecuvânta şi înmulţind voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi
ca pulberea pământului”;
Sfântul Apostol Pavel scrie în epistola adresată evreilor despre modul în care
Dumnezeu a lucrat cu cei pe care i-a ales spre a fi părinţii poporului ales, Israel: „Prin
credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a ieşit la locul pe care era să-l ia spre
moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul
făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună
moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter
şi lucrător este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sarra însăşi a primit putere să zămislească fiu,
deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise.
14
Sebastian Moldovan, „Creşteţi şi vă înmulţiţi. Despre sensul procreaţiei în Sfânta Scriptură (II)” în
„Telogia”, an. IV (2000), nr. 2, p. 49.

12
Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi «ca
stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării»” (Evrei 11, 8-12).
După biruirea celor „de alt neam”, Dumnezeu i s-a arătat din nou lui Avraam,
noaptea în vis (15, 1). Locul aminteşte de dreptul Iosif, către care toate arătăriles-au făcut
în vis. „Noaptea” sugerează îndoiala lui Avraam (cum s-a îndoit şi Iosif), îndoiala ce reiese
din cuvintele: „De vreme ce nu mi-ai dat fii, iată sluga mea va fi moştenitor după mine!”
(Facerea 15, 3).
Dar Dumnezeu „l-a scos afară şi i-a zis: Priveşte la cer şi numără stelele, de le
poţi număra! Atâtta de mulţi vor fi urmaşii tăi! Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a
socotit aceasta dreptate” (Facerea 15, 5-6). Sfântul Chiril al Alexandriei desluşeşte aici un
nou progres: Avraam a săvârşit multe fapte mari, dar n-a fost numit prieten al lui
Dumnezeu decât atunci când a crezut. Este o sporire a credinţei, deşi înaintarea în vârstă
făcea tot mai improbabilă promisiunea!
S-a mai văzut în versetul 6 şi un argument pentru „sola fide”. Dar, la Avraam,
credinţa nu era despărţită de faptele bune. Dumnezeu a reînnoit legământul cu Avraam, pe
când acesta avea 99 de ani. Au trecut 24 de ani de la plecarea din Haran! Acum îi este
schimbat numele: „Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te
fac tată a mulţime de popoare” (Facerea 17,5). (Sarai, tot acum, primeşte numele
Sarra=Mamă de popoare şi regi). Sunt, într-adevăr, mai multe popoare care se trag din
Avraam, dar nu e vorba chiar de o „mulţime”. Chiril al Ierusalimului rezolvă problema:
„Avraam este tatăl iudeilor, din pricina descendenţei trupeşti. Dar toţi cei ce cred în Înviere
se fac fiii lui Avraam, aşa cum a crezut şi acela că trupul bătrân şi amorţit mai poate naşte
copil”.15
Schimbarea numelui este explicată de Clement Alexandrinul, care propune două
traduceri noi pentru Avraam: „pentru că se ocupa cu filosofia înaltă a celor ce se petrec în
văzduh şi filosofia superioară a celor ce se mişcă în cer, a fost numit Avraam, care se
tâlcuieşte: tată care se îndeletniceşte cu cele de sus. Mai târziu, a privit sus la cer şi a văzut
acolo,cu duhul său, pe Fiul, după cum interpretează unii, sau înger slăvit, sau a cunoscut în
alt chip pe Dumnezeu, superior creaţiei şi întregii ordini în lume; de aceea a primit în plus
la numele său a, care înseamnă cunoaşterea unicului şi singurului Dumnezeu; a ajuns, în
loc de cercetător al naturii, înţelept şi iubitor de Dumnezeu. Cuvântul Avraam se mai
traduce: tată ales al sunetului. Că cel ce a ajuns Cuvânt sună”.16

15
Ioan Usca, Op. cit., p. 31.
16
Ibidem, p. 32.

13
Dumnezeu fixează un semn distinctiv pentru Avraam şi urmaşii săi, ca tot pruncul
de parte bărbătească să fie tăiat împrejur (circumcis) în ziua a opta, spre a nu fi stârpit din
pricina călcării legământului (17, 9-14). „Acesta este chip dat celor vechi despre omul nou,
căruia s-a arătat în sfântul Lui trup Domnul Iisus Hristos, ca ceea ce este vechi şi acoperă
bărbatul să cadă şi să se piardă” (Isaia Pustnicul). Trebuie să înlăturăm de la noi toată
pielea cea moartă a păcatului pentru a păşi în ziua a opta a Învierii. În creştinism, locul
circumciziei a fost luat de Taina Botezului, prilej pentru Sfântul Vasile cel Mare de a
mustra pe cei ce amână primirea acesteia: „Iudeul nu amână tăierea împrejur din pricina
ameninţării; tu, însă, amâni tăierea împrejur cea nefăcută de mână omenească, care se
săvârşeşte în Botez prin dezbrăcarea poftelor trupului!”17
Morala evreilor acestei perioade ne este prezentată în cartea Facerii. Aşa cum
reţinem din legământul încheiat cu Avraam, omul îi datorează lui Dumnezeu ascultare şi
respect. Dumnezeu apără pe cei drepţi şi cinstiţi şi răsplăteşte pe cei care dovedesc
nevinovăţie şi curăţenia inimii, laudă generozitatea într-o relaţie în cadrul căreia doar
Dumnezeu se angajează, fără să-i impună de fapt lui Avraam nici o obligaţie. Dar, în
acelaşi timp, Dumnezeu pedepseşte pe cei răi, condamnă şi pedepseşte grav adulterul,
prostituţia şi toate păcatele contra firii. Un rol deosebit este acordat familiei, privită
aproape ca o instituţie sacră, de vreme ce are origine divină, la crearea ei de către
Dumnezeu familia fiind monogamă. Întâlnim însă în contextul acestei morale, şi admiterea
poligamiei şi a sclaviei, ba chiar tolerarea minciunii şi a înşelătoriei în anumite împrejurări,
aspecte care ţin mai mult de stadiul primitiv al dezvoltării în care se găseau atunci evreii şi
de influenţele altor popoare cu care convieţuiau.
Cultul ţine şi el de specificul perioadei de început, în multe privinţe fiind
asemănător cu al popoarelor vecine şi constă în invocarea lui Dumnezeu, rugăciuni,
prosternare, libaţii, ofrande şi sacrificii, ca să menţionăm doar principalele aspecte privind
riturile. Se jertfeau îndeosebi animale, sacrificiul omenesc, în acea vreme obişnuit la alte
popoare, la evrei nu se practica, întrucât era oprit de Dumnezeu (Facerea 22, 12-13).18
Un rit întâlnit la majoritatea popoarelor semite este circumcizia. La evrei acest rit
are însă altă semnificaţie decât la ceilalţi semiţi, urmarea a faptului că are un profund sens
religios, devenind sensul distinct al alianţei dintre Dumnezeu şi poporul Său ales.

17
Ibidem, p. 32.
18
Alexandru Roz, Op. cit., p. 29.

14
Având în vedere că era vorba de un popor migrator, locaşurile de cult erau în aer
liber, constând în altare simple marcate cu pietre. Nici o anumită preoţime nu exista în
perioada respectivă, actele de cult fiind săvârşite de capul familiei.
Tot cartea Facerii ne informează, chiar dacă destul devag, despre eshatologia
epocii patriarhale. Aşa cum se poate deduce şi din unele acte de cult, evreii credeau în
nemurire şi într-o răsplată a faptelor din viaţa pământească. Moartea însăşi este concepută
nu ca o totală dispariţie ci ea înseamnă a „merge către părinţii tăi” (Facere 15, 15), că cel
decedat este „adăugat la poporul său” (Facere 25, 8:17).19
În acel timp, lipsa de copii se considera un blestem dumnezeiesc, iar o astfel de
familie era dispreţuită de alţii. De aceea Sarai accepta datina poligamică pentru a avea un
copil, moştenitor, considerând sclavia lui Agar ca un drept de moştenire al ei. Agar naşte
un fiu numit Ismael, iar Avraam recunoaşte paternitatea lui Ismael.20
După cum a făgăduit Dumnezeu, Sarra a născut un fiu la bătrâneţe şi Avraam i-a
pus numele Isaac (= este de râs; bucurie; Sfântul Ioan Gură de Aur are traducerea:
„Domnul m-a făcut să râd de bucurie”). Este prefigurată aici Naşterea Domnului: „Sarra
era stearpă şi-i încetase cele femeieşti şi a născut contrar legilor firii. Aşadar, dacă cea
stearpă a născut contrar legilor firii, atunci a născut şi Fecioara” (Sfântul Chiril al
Alexandriei).
La această vârstă înaintată ( Avraam atinsese pragul unul veac, iar Sarra împlinise
nouăzeci de ani), li s-a născut un băiat, pe care l-au tăiat împrejur în a opta zi de la naştere;
această zi o respectă până azi iudeii la tăierea împrejur a fiilor lor. Dar şi arabii fac acelaşi
lucru, căci Ismael, strămoşul neamului lor, zămislit de Avraam, împreună cu concubina lui,
a primit tăierea împrejur la vârsta aceea.
Sarra l-a iubit mai întâi pe Ismael, zămislit de roaba ei Agar, înconjurându-l cu
multă râvnă, de parcă ar fi fost propriul ei copil: îl ocrotea în speranţa că îi va fi urmaş. Dar
după ce l-a născut pe Isaac, a socotit că nu se cădea ca el să fie crescut împreună cu Ismael,
deoarece, având în vedere că acela era mai mare, la moartea tatălui lor ar fi putut cu
uşurinţă să-l nedreptăţească pe mezin.
L-a sfătuit aşadar pe Avraam să facă în aşa fel încât să-l izgonească pe Ismael
odată cu mama lui. La început el n-a prea vrut să îndeplinească dorinţa Sarrei, părându-i-se
o faptă din cale afară de crudă alungarea unui copil la o vârstă fragedă şi a unei femei
lipsite de orice mijloc de trai. După aceea, fiindcă Dumnezeu încuviinţase ceea ce plănuise

19
Ibidem, p. 30.
20
Ioan Mihu, Adevărurile credinţei ortodoxe, Casa de editură „Amadeus”, Sibiu, 1992, p. 49.

15
Sarra, s-a lăsat convins şi l-a încredinţat mamei sale pe Ismael, care nu era în stare să
străbată drumurile singur şi, dându-i un ulcior de apă şi o pâine, i-a poruncit să se ducă
încotro o va mâna nevoia. De îndată ce a început să ducă lipsă de merinde în timpul
călătoriei, Agar a fost cuprinsă de îngrijorare şi teamă. Când a rămas aproape fără un strop
de apă, a lepădat sub un brad copilul, care de abia îşi mai trăgea suflarea, îndepărtându-se
de el, ca astfel ca el să nu-şi dea duhul în faţa ei. Dar i-a ieşit în întâmpinare Îngerul
Domnului şi, arătându-i un izvor ce ţâşnea în apropiere, i-a poruncit să se îngrijească de
creşterea copilului: căci marele ei noroc depinde de salvarea lui Ismael. La auzul acestor
prevestiri, femeia a prins iarăşi curaj şi, întâlnind în calea ei nişte păstori, prin grija pe care
i-au purtat-o aceştia, a scăpat teafără din jalnica ei năpastă. Agar a supravieţuit în pustia
Faran din zona sudică a Sinaiului, iar fiul ei a ajuns un vânător iscusit şi legendarul strămoş
al popoarelor arabe, murind la vârsta de 137 de ani.21
Dumnezeu, după ce a socotit credinţa lui Avraam spre dreptate, lasă pe acela „să
cadă în ispită, spre probarea lui şi spre a face apărare puterilor întunericului” (Sfântul
Varsanufie). Este, desigur, cea mai grea încercare! Totodată , „Avraam, marele patriarh,
aduce o jertfă neobişnuită,chip al marei jertfe” (Sfântul Grigorie de Nazianz). De reţinut că
evreii nu aduceau jertfe omeneşti, asemenea canaaniţilor, ceea ce face şi mai de neînţeles
pentru Avraam porunca divină. Locul arătat pentru jertfă este muntele Moria, loc pe care,
peste aproximativ o mie de ani, Solomon va ridica Sfânta Sfintelor a templului din
Ierusalim. Fiul lui Avraam este chip al lui Dumnezeu Fiul dar, cum precizează Clement,
„Isaac n-a fost jertfit, cum a fost jertfit Domnul; a adus numai lemnele de jertfă, aşa dum
Domnul a dus Crucea”22
Rolul jucat de Avraam este determinant. Biblia îl prezintă drept fondator al
naţiunii. El este, de asemenea, exemplul suprem al omului bun şi drept. Iubeşte pacea deşi
doreşte, în acelaşi timp, să lupte pentru principiile sale, generos în victorie, devotat familiei
sale, ospitalier cu străinii, preocupat de bunăstarea semenilor săi, iar mai presus de toate cu
teama lui Dumnezeu şi supus poruncii divine. Dar nu este câtuşi de puţin perfecţiunea
întruchipată, ci o personalitate profund umană şi realistă, uneori temător, ros de îndoieli,
chiar sceptic, deşi, în cele din urmă, mereu credincios şi ducând la îndeplinire instrucţiunile
lui Dumnezeu.23
Dacă Avraam a fost fondatorul naţiunii evreieşti, a fost el oare şi fondatorul
religiei iudaice? În Facerea el apare ca iniţiatorul relaţiei ebraice cu totul speciale cu un
21
Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, (vol. I), Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 41.
22
Ioan Usca, Op. cit., p. 39.
23
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 25.

16
unic şi omnipotent Dumnezeu. Nu este limpede dacă poate fi numit, fără să se greşească,
drept primul monoteist. Deplasările popoarelor semite spre apus, de-a lungul fertilului arc
al craiului nou sunt adesea prezentate drept o migrare sub presiunea forţelor economice.
Dar este important să înţelegem că ceea ce-l împingea pe Avraam înainte era de natură
religioasă: el răspundea unui imbold despre care se credea că venea de la un Dumnezeu
unic, măreţ, atotputernic. Putem argumenta că, deşi conceptul monoteist nu era pe de-a-
ntregul dezvoltat în mintea lui, el era un om care aspira la el, care a părăsit societatea
mesopotamiană tocmai pentru că ajunsese într-un impas spiritual.
Avraam poate fi cel mai corect descris drept henoteist: crezând într-un singur
Dumnezeu, asociat unui popor anume, dar în acelaşi timp recunoscând ataşamentul altor
rase faţă de propriii lor dumnezei. Privit astfel, el este fondatorul culturii religioase ebraice,
întrucât el inaugurează cele două caracteristici principale ale sale: legământul cu
Dumnezeu şi dăruirea ţării. Noţiunea de legământ este un concept extraordinar, fără egal în
Orientul Apropriat antic. Este adevărat că în cazul lui Avraam, legământul cu Dumnezeu a
fost personal, neajungând la subtilitatea legământului lui Moise în numele întregului său
popor. Dar elementele esenţiale se află deja acolo: contractul de supunere în schimbul unor
favoruri speciale, implicându-se pentru prima dată în istorie existenţa unui Dumnezeu etic,
care acţionează drept un fel de monarh constituţional benign, constrâns de propriile sale
legăminte, făcute cu dreptate.24
Evreii sunt cel mai tenace popor din istorie. Hebronul este o dovadă concretă.
Este situat la 20 mile de Ierusalim, la 3.000 de picioare înălţime pe dealurile Iudeei. Acolo,
în peştera Macpela, se găsesc mormintele patriarhilor. Conform tradiţiei străvechi, un
cavou în stâncă, el însuşi foarte vechi, adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale lui Avraam,
fondatorul religiei iudaice şi strămoş al colectivităţii iudaice. Alături de mormântul lui se
află cel al Sarrei, soţia lui. În acelaşi loc se găsesc mormintele îngemănate ale fiului său,
Isaac şi al soţiei sale, Rebeca. De partea cealaltă a curţii interioare – alte două morminte, al
lui Iacov, nepotul lui Avraam, şi al soţiei lui, Lia. Iar în faţa construcţiei este îngropat fiul
lor, Iosif. Aici a început – în măsura în care poate fi fixată în timp – istoria de patru mii de
ani a evreilor.25
Sfântul Vasile cel Mare vede ilustrată în capitolul 23 desprinderea totală a lui
Avraam de cele materiale: „Străin a fost şi Avraam şi nici pe o palmă de pământ nu era
stăpân; iar când i-a trebuit pământ pentru îngropare, l-a cumpărat cu bani”. Acest capitol

24
Ibidem, p. 25.
25
Ibidem, p. 15.

17
descrie cum Avraam, după moartea soţiei sale, Sarra a hotărât să cumpere Peştera lui
Macpela şi pământurile care o înconjurau, drept loc de îngropăciune pentru ea şi apoi şi
pentru sine. Pasajul este unul dintre cele mai importante din Biblie, reprezentând una dintre
cele mai vechi tradiţii evreieşti, respectate cu sfinţenie, în mod evident foarte preţuită şi
importantă pentru ei. Este poate primul fragment din Biblie care înregistrează un
eveniment real, la care au existat martori, fiind descris printr-un lung şir de recitări orale,
ceea ce a contribuit la păstrarea intactă a detaliilor autentice.26 Peştera este cuprinsă astăzi
într-un mausoleu ridicat de Irod cel Mare, din blocuri de piatră de 6-7 m. Lungimea clădirii
este de 60 m, lărgimea de 34 m, şi înălţimea de 12 m. Mormântul aparţine astăzi arabilor şi
este transformat în moschee.

26
Ibidem, p. 16.

18
CAPITOLUL I
IACOV, PĂRINTELE LEGITIM AL POPORULUI
IUDAIC

Alegerea lui Avraam şi a urmaşilor săi pentru un rol anume în providenţa lui
Dumnezeu şi dăruirea ţării sunt inseparabil legate în prezentarea biblică asupra istoriei.
Mai mult, ambele daruri sunt date în arendă, nu în proprietate deplină: evreii sunt aleşi, ţara
este a lor, prin graţie şi bunăvoinţă, însă oricând revocabile. Avraam este atât un exemplu
real, cât şi un simbol perpetuu al unei anumite fragilităţi anxietăţi în statutul de proprietari
al evreilor. El este un „străin şi un venetic” şi rămâne astfel chiar şi după alegerea făcută de
Dumnezeu, chiar şi după ce a achiziţionat cu atâta scrupulozitate, peştera lui Macpela.
Această nesiguranţă în ceea ce priveşte proprietatea este transmisă tuturor
descendenţilor săi, după cum ne reaminteşte Biblia în mod repetat. Astfel, le spune
Dumnezeu israeliţilor: „Pământul să nu-l vindeţi pe veci, că pământul este al meu; iar voi
sunteţi străini şi venetici înaintea Mea”; sau poporul care se confesează: „căci călători
suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri”; iar Psalmii redau cuvintele lui
David: „căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei”.27
Cu toate acestea, făgăduiala de a-i da pământ lui Avraam apare în cele mai
profunde straturi ale Bibliei: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului
până la râul cel mare al Eufratului; voi da pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei, pe
Hetei, pe Ferezei, pe Refaimi, pe Amorei, pe Canaanei, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe
Iebusei” (Facerea 15, 1-6). Apoi, câteva încurcături în ce priveşte graniţele, deoarece ceva
mai încolo, Dumnezeu promite doar o parte din cadoul cel mare: „Şi-ţi voi da ţie şi
urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului”.
(Facerea 17, 8). Pe de altă parte, acest cadou ulterior urmează să fie „moştenire veşnică”.
Implicaţia, aici şi în pasajele care urmează, este aceea că alegerea lui Israel nu poate fi

27
Ibidem, p. 27.

19
niciodată revocată, deşi poate fi întreruptă din cauza nesupunerii omeneşti. Deoarece
promisiunea lui Dumnezeu este irevocabilă, pământul se va întoarce în cele din urmă la
Israel, chiar dacă îl pierde o vreme.
Noţiunea de Ţara Făgăduinţei ocupă un loc aparte în religia mozaică iar pentru
israeliţi şi evreii de mai târziu a fost cel mai important element al ei. Este semnificativ
faptul că evreii au făcut din primele cinci cărţi ale Bibliei, Pentateuhul, miezul Torei –
credinţei – lor, deoarece în ele se vorbea despre Lege, promisiunea de a primi o ţară şi
împlinirea acesteia. Cărţile ulterioare, în ciuda strălucirii şi a accesibilităţii, nu au ajuns
niciodată la acelaşi nivel de semnificaţie. Ele nu sunt atât revelaţie, cât un comentariu
despre revelaţie, dominat de tema promisiunii împlinite. Ţara este cea care contează în
primul rând.
Dacă Avraam a aşternut aceste temelii, a rămas în sarcina nepotului său, Iacov, să
întemeieze un popor distinct, numele acestuia, Israel, şi rasa fiind inextricabil legate.
Întotdeauna s-a pus problema cum să fie numiţi strămoşii evreilor. „Ebrei” nu este
satisfăcător, deşi adesea este necesar să fie folosit, deoarece termenul de habiru, din care se
presupune că derivă, descria mai mult un fel de viaţă decât un grup rasial specific. Mai
mult, era folosit în sens peiorativ. „Ebreu” apare, într-adevăr, în Pentateuh, însemnând
„copiii lui Isarel”, dar numai când e folosit de egipteni sau de către israeliţii înşişi în
prezenţa egiptenilor.
Aproximativ din secolul II î. Hr., când a fost folosit ca atare de Ben Sira, „ebreu”
a desemnat limba Bibliei – ebraica – şi toate scrierile ulterioare în această limbă. Şi-a
pierdut, astfel, nuanţa peiorativă, încât atât evreilor înşişi, cât şi neevreilor înţelegători le
părea uneori preferabil termenului de „evreu” ca termen desemnând rasa. Dar strămoşii
evreilor nu şi-au spus niciodată cu de la ei voinţă evrei. Când au devenit conştienţi de o
identitate naţională, termenul pe care l-au folosit normativ în Biblie este acela de israeliţi
sau copii ai lui Israel, şi tocmai prin aceasta capătă Iacov importanţa sa capitală.28
Şi totuşi, este ciudat şi în acelaşi timp caracteristic pentru dificultăţile care au
înconjurat întotdeauna identitatea şi numele iudaice, că prima menţionare a termenului,
când Iacov a fost denumit Israel de către divinitate – momentul în care s-a născut poporul,
cum ar veni, apare în ceea ce probabil că este cel mai misterios şi mai confuz pasaj din
Biblie, lupta de o noapte întreagă a lui Iacov cu îngerul. Termenul „Israel” poate să
însemne cel care se luptă cu Dumnezeii, cel care luptă pentru Dumnezeu, cel cu care se
luptă Dumnezeu sau pe care îl stăpâneşte Dumnezeu, cel drept la lui Dumnezeu, sau
28
Ibidem, p. 28.

20
Dumnezeu este drept. Nu s-a ajuns la un consens. Şi nici nu s-a obţinut vreo satisfacţie
asupra înţelesului acestui moment. Este limpede că nici cei care au redactat şi au transcris
Biblia nu au înţeles prea clar. Dar l-au recunoscut drept un moment important în istoria lor
şi, departe de a-l adapta înţelegerii lor religioase, l-au reprodus ca atare deoarece era Tora,
prin urmare sacru.
Cariera lui Iacov este descrisă pe larg în Facerea şi, într-adevăr, a fost
remarcabilă. El se deosebea profund de bunicul său Avraam: machiavelic, strateg mai
curând decât luptător, politician, manipulant şi, în acelaşi timp, visător şi vizionar. Iacov a
prosperat incredibil de mult şi a devenit un om mult mai bogat decât Avraam sau tatăl său,
Isaac.
În cele din urmă, a cerut să fie îngropat lângă mormintele înaintaşilor săi, dar în
acelaşi timp a înălţat coloane şi a construit altare pe un teritoriu întins. El continuă să fie
descris drept un „străin” în Canaan, la fel ca tatăl său. Şi într-adevăr, toţi fiii săi, cu
excepţia ultimului, Veniamin, par să se fi născut în Mesopotamia sau Siria. Pe de altă
parte, însă, tocmai în timpul vieţii sale a avut, în sfârşit, loc ruperea legăturilor cu estul şi
nordul, iar urmaşii săi au început să considere că erau legaţi oarecum permanent de
Canaan, încât chiar dacă se duc în Egipt în timpul foametei, prin graţia divină se vor
întoarce înapoi, în mod inexorabil.29
Ca lider naţional eponim, Iacov-Israel era, de asemenea, părintele celor
douăsprezece triburi care formau teoretic poporul. Aceste triburi, Ruben, Simeon, Iuda,
Isahar, Zabulon, Veniamin, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Efraim şi Manase, descindeau,
conform tradiţiei, din Iacov şi fiii săi. Numărul doisprezece poate fi o convenţie: acelaşi
număr este folosit pentru fiii lui Ismael, Nahor, Ioktan şi Esau. Grupări de câte
douăsprezece triburi (uneori şase) se întâlneau frecvent în bazinul mediteranean răsăritean
şi în Asia Mică în epoca târzie a bronzului. Grecii le denumeau „amficţioni”, derivat dintr-
un termen ce înseamnă „a sălăşlui”. Factorul unificator nu trebuie neapărat să fie
descendenţă comună, ci devotamentul comun faţă de un anumit templu. Mulţi exegeţi din
secolele XIX şi XX au înlăturat noţiunea de descendenţă comună din Iacov, preferând să
considere că grupurile tribale de origini disparate şi depărtate unele de altele s-au organizat
ca o amficţiune în jurul templelor israelite care începuseră să fie întemeiate cam în acea
perioadă. Dar toate aceste grupuri semitice apusene care au migrat în Canaan aveau origini
comune şi erau înrudite; aveau amintiri comune, tradiţii comune şi strămoşi veneraţi

29
Ibidem, p. 28.

21
comuni. Orice tentativă de stabilire a istoriilor tribale ale tuturor grupurilor menţionate în
Biblie ar fi aproape imposibil de realizat, chiar dacă ar exista materiale în acest sens.
Izbitor este faptul că Iacov-Israel este asociat cu epoca în care israeliţii au devenit
pentru prima oară conştienţi de identitatea lor comună, dar în cadrul structurii unui sistem
tribal care era deja vechi şi foarte drag lor. Legăturile religioase şi familiale erau în egală
măsură puternice şi inextricabile în practică, aşa cum aveau să fie pe parcursul întregii
istorii a evreilor. Pe vremea lui Iacov, oamenii încă îşi mai duceau cu ei zeii casei peste tot
pe unde mergeau, dar de pe atunci se întrezărea posibilitatea de a gândi în termenii unui
Dumnezeu naţional. Avraam îşi avea propriile sale convingeri religioase, însă aducea
cuviincios prinos – ca „străin şi venetic” ce era – zeilor locali, cunoscuţi generic drept
„EL”. Astfel, plătea zeciuială lui El Elion în Ierusalim şi îi recunoştea pe El Şaddai în
Hebron şi pe El Olan în Beer-Şeba. Adoptarea de către Iacov a numelui de Israel (sau Isra-
el) marchează momentul când Dumnezeul lui Avraam este localizat în pământul
Canaanului, este identificat cu urmaşii lui Iacov, israeliţii şi va deveni în curând
atotputernicul Iahve.30
Influenţa hotărâtoare a lui Iahve ca forţă copleşitoare a religiei israelite –
prototipul singurului „Dumnezeu” venerat în ziua de azi în egală măsură de toţi evreii,
creştinii şi musulmanii – a ajuns să se confirme treptat, în timpul următoarei etape a istoriei
poporului, călătoria în Egipt şi eliberarea dramatică din sclavia egipteană. Povestea biblică,
în care Facerea se încheie cu moartea lui Iosif, reluându-se apoi de la urmările
dezastruoase relatate la începutul exodului, pare să sugereze că naţiunea în întregul ei a
călătorit în Egipt. Este foarte limpede că încă de pe vremea lui Iacov mulţi dintre habiru
sau ebrei, pe care de acum trebuie să-i numim israeliţi, începeau să se stabilească
permanent în Canaan şi chiar să cucerească teritorii noi, prin forţă.
Toată marea bogăţie de bunuri duhovniceşti şi materiale, pe care o poseda
Avraam, a trecut de la dânsul la singurul moştenitor adevărat şi legal, Isaac. Şi acesta, ca
succesor direct al marelui patriarh, concentrează în persoana sa întregul mers mai departe
al istoriei Vechiului Testament, care se distinge în cursul său prin înseşi aceleaşi acţiuni
providenţiale din partea lui Dumnezeu, prin care s-a distins şi viaţa lui Avraam.
Ca purtător şi moştenitor al celor mai bune făgăduinţe, Isaac a trebuit prin
necesitate să fie tot aşa de străin de lumea păgână înconjurătoare, cum a fost şi Avraam.
Aceasta o simţea bine însuşi Avraam şi de aceea el încă în viaţă fiind, a luat toate măsurile,
ca să se păstreze această independenţă duhovnicească a lui Isaac. În sufletul lui Avraam
30
Ibidem, p. 29.

22
deja demult se întărise convingerea în două privinţe: şi anume, că Isaac în nici un caz nu
trebuie să-şi ia soţie din mediul canaaneu înconjurător, nu trebuie să intre în legătură cu
aceia, care după aceea trebuiau lipsiţi de proprietatea pământului ocupat de ei, şi pe de altă
parte, că Dumnezeu, care aşa de adesea s-a arătat Dumnezeu credincios, din ascultarea de
care el acum a renunţat la legătura ce se putea părea avantajos în cel mai înalt grad, însuşi
va găsi soţie potrivită pentru Isaac. Aceste două convingeri hotărâră felul de a lucra mai
departe al lui Avraam.31
Când Isaac a împlinit 40 de ani, Avraam a trimis să i se caute nevastă, printre
rudele lui din Mesopotamia. Slujitorul patriarhului, Eliazar, a întreprins această călătorie
din care s-a întors cu Rebeca (Facerea 24). Isaac a luat-o de nevastă, dar ea era stearpă şi
amândoi s-au rugat atunci lui Dumnezeu să le dăruiască prunci.32
Isaac primi de la Eliazar întreaga istorisire despre toate cele întâmplate. Află
despre conducerea de sus, care a dus anume la alegerea Rebecăi, află despre bunătatea,
modestia, credinţa şi hotărârea ei. El a putut vedea frumuseţea ei, şi-a putut închipui
frumuseţea sufletului ei, şi cu iubire delicată „o introduse în cortul Sarrei, mama sa, şi a
luat pe Rebeca şi a devenit femeia lui şi el a iubit-o”. 33 Şi s-a mângâiat Isaac de tristeţea
după Sarra, mama sa.
Primii ani de viaţă familială, ai lui Isaac s-au desfăşurat încă în timpul vieţii
bătrânului său tată. El era singurul moştenitor al tuturor făgăduinţelor date lui Avraam, dar
şi el asemenea tatălui său, trebuia să fie supus la încercarea credinţei sale. Soţia sa Rebeca
a fost stearpă timp de doisprezece ani şi se părea că marele neam al lui Avraam era
ameninţat cu dispariţia. Dorinţa sinceră a lui Avraam de a lua în braţe pe moştenitorul
iubitului său fiu înainte de a trece la odihnă în pace către părinţii săi, a rămas multă vreme
fără realizare.
Blândul Isaac nu arată nici un fel de nerăbdare faţă cu nerealizarea nădejdii sale şi
Rebeca în tovărăşia lui învaţă să aştepte de la Dumnezeu tot binele şi ajunse la
convingerea, că sămânţa făgăduită trebuia să fie rodul nu al trupului şi al sângelui ci al
harului. Aşa se dovedi aceasta şi în viaţa sa proprie. Acea experienţă, la care recursese
cândva Sarra, ca să primească măcar un fiu lăturalnic, se pare, că niciodată nu i-a trecut
prin minte lui Isaac şi femeii lui. Ei voiau să aibă un copil legal şi aşteptară cu răbdare
vremea dăruirii.

31
A. P. Lopuhin, Istoria biblică. Vechiul Testament, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1944, p. 399-
400.
32
***, Dicţionar enciclopedic de iudaism, trad. de C. Litman, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 372.
33
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 407.

23
Când Isaac atinsese deja vârsta de 60 de ani, el nu mai putea răbda mai mult să
suporte tristul tablou, văzând cum Rebeca suferea tăcut lipsa copiilor şi se rugă lui
Dumnezeu ca să i-i dăruiască. El rugă pe Domnul pentru femeia sa. Ca unul ce era capul
familiei şi preotul casei sale el aduse jertfă, însoţind-o cu rugăciunea pentru binecuvântarea
alianţei sale conjugale. Şi rugăciunea lui a fost ascultată, căci a conceput Rebeca, femeia
lui. Înainte chiar de naştere se petrecu ceva neobişnuit, care a neliniştit pe Rebeca; dar ea a
fost liniştită de revelaţia, că i se vor naşte doi fii gemeni, „şi două popoare deosebite se vor
ridica din roada pântecului ei; un popor va deveni mai puternic decât celălalt, şi cel mai
mare va sluji celui mai mic”34
Continuarea istoriei biblice până la aşezarea poporului Israel în Egipt este
urmărită într-o serie de episoade având pe rând în centru figura dominantă a lui Isaac, apoi
Iacov-Israel şi Iosif. Deşi nu în mod stereotip elementul central al fiecărui episod şi
totodată de continuitate cu celelalte îl reprezintă reluarea într-o formulă aproape
standardizată a binecuvântării ce constituie de acum conţinutul legământului cu Avraam.
Unitatea acestor episoade, nu doar sub aspect literar ci şi teologic, mai este dată de un alt
element semnificativ şi anume naraţiunile căsătoriilor şi naşterilor care arată împlinirea
binecuvântării din generaţie în generaţie. În acelaşi timp, o altă serie narativă dezvoltă în
contrapunct împlinirea viziunii profetice din Facerea 15, o serie care pune în evidenţă
împrejurările tot mai potrivnice împlinirii legământului prin care trece descendenţa lui
Avraam.
Binecuvântările se află în capitolele 26, 28, 35 şi 48 cu excepţia capitolului 35, în
fiecare capitol apar două binecuvântări. Ne interesează mai puţin conţinutul acestora
conţinutului făgăduinţei făcută lui Avraam (fertilitatea, pământul, binecuvântarea
neamurilor), cât mai ales forma lor. În capitolul 28, 3-4 Isaac transmite binecuvântarea
părintelui Avraam fiului său Iacov care se pregătea să pornească spre Haran pentru a-şi
găsi soţie din „casa tatălui său”.35
Pe când Iacov se întoarce în Canaan, Dumnezeu Însuşi reafirmă făgăduinţa în
termenii originari. Aceasta se petrecea în contextul celei de a doua teofanii de la Betel şi
Iacov o va reaminti cu ocazia binecuvântării lui Iosif şi fiilor acestuia, Efraim şi Manase, în
Egipt. Intenţia de a sublinia transmiterea şi valabilitatea din generaţie în generaţie a
binecuvântării alianţei este valabilă.

34
Ibidem, p. 408.
35
Sebastian Moldovan, Op. cit., p. 55.

24
Avem aici şi un alt element semnificativ: în două ocazii cel ce pronunţă
binecuvântarea nu este Dumnezeu Însuşi ci unul dintre Patriarhi. Aceasta nu este propriu-
zis o subtituţie care ar înlocui dimensiunea verticală a binecuvântării cu una orizontală şi ar
face din împlinirea făgăduinţei o responsabilitate pur umană. De fapt binecuvântarea
patriarhilor către urmaşii lor nu este decât o invocare a legământului testamentar acordat
lui Avraam şi în acelaşi timp o evocare a unei binecuvântări primite personal de la
Dumnezeu, fiind vorba aşadar de o anamneză în sensul teologic al cuvântului.
Această includere a patriarhilor în formula binecuvântării este întotdeauna
rezultatul unei binecuvântări în care Dumnezeu se prezintă ca: „Eu sunt Dumnezeul tău”.
Nu este vorba doar de o relaţie specială pe care o generează alegerea şi alianţa; ea
descoperă adevărul că patriarhii aparţin lui Dumnezeu într-un mod special, chiar prin actul
unei procreaţii „de sus” într-un anume fel chiar şi în cazul lui Avraam, cum arată
schimbarea numelui său. Formula „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac,
Dumnezeul lui Iacov” şi „Dumnezeul părinţilor noştri” va exprima nu numai fidelitatea
reciprocă a alianţei ci şi faptul că însăşi existenţa şi sensul existenţei părinţilor, deci a
întregii genealogii a poporului, se datorează providenţei speciale a lui Dumnezeu. El este
adevăratul Părinte în a cărui stăpânire se află izvoarele vieţii, posibilitatea şi sensul
procreaţiei. În finalul marii binecuvântări a celor doisprezece urmaşi, patriarhii celor
douăsprezece seminţii ale sale, Israel exclamă cu privire la Iosif: „De la Dumnezeul cel
puternic al lui Iacov, cel ce este Păstorul şi Stânca lui Israel/ De la Dumnezeu, Tatăl tău –
să-ţi vie ţie în ajutor! – de la cel Atotputernic – El să te binecuvânteze! – binecuvântările
de sus din ceruri şi binecuvântările adâncului de jos, binecuvântările sânilor şi ale
pântecelui!”36
Cât de mult intră procreaţia în providenţa lui Dumnezeu o demonstrează direct
tema căsătoriilor patriarhilor. Întreg capitolul 24 istoriseşte modul în care un slujitor al lui
Avraam şi unul al lui Dumnezeu îndeplinesc misiunea de a-i dobândi soţie lui Isaac.
Rebeca nu este o fecioară care se nimereşte să iasă înaintea trimişilor lui Avraam; ea este
cea „pregătită” de Dumnezeu însuşi pentru aceasta, iar căsătoria ei cu Isaac este „lucrul
purces de la Domnul”.37
Căsătoria se afla în proiectul providenţei divine, însă desăvârşirea ei nu este
rezultatul doar al unei dorinţe omeneşti ci al unei sinergii. Ca şi Sarra, Rebeca este sterilă
până în momentul în care Isaac se roagă pentru ea, prima rugăciune pentru procreaţie

36
Ibidem, p. 56.
37
Ibidem, p. 56.

25
menţionată, tocmai în calitate de beneficiar al unui testament veşnic. Intervenţia lui
Dumnezeu şi de data aceasta, face posibilă continuitatea legământului şi împlinirea
făgăduinţei fecundităţii. Mai mult, sarcina neobişnuită a Rebecăi descoperă nu numai că
existenţa în pântecele matern se află sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu ci şi că existenţa
aceasta conţine deja taina destinului uman.
Istoria căsătoriei lui Iacov (Facerea 29-30) aduce alte elemente semnificative. Şi
de data aceasta fecunditatea şi sterilitatea se află în mâinile Creatorului. El este cel ce
„deschide pântecele” Liei şi îl „închide” pe cel al Rahilei şi, odată cu aceasta, raţiunea ei de
a fi. Disperarea cu care îşi cere de la soţ rodul pântecelui („dă-mi copii, iar de nu, voi
muri”) nu face decât să sublinieze absoluta neputinţă a acestuia: „Nu cumva sunt eu în
locul lui Dumnezeu, care ţi-a făcut sterp rodul pântecelui?” (Facerea 30, 2).38
Tragedia sterilităţii nu este doar a femeii, căci ea subminează însuşi sensul unei
căsătorii „nedorite”. Concurenţa dintre cele două surori pentru câştigarea iubirii soţului şi
materializarea legăturii conjugale este o concurenţă în procreaţie. Naşterea celor 12
patriarhi ai seminţiilor lui Israel şi etimologia numelor lor este deosebit de elocventă. Nu
avem de-a face cu o dramă conjugală oarecare, dintr-un timp arhaic, ci cu o paradigmă a
iconomiei mântuirii care revine constant în Sfânta Scriptură, nu totdeauna la suprafaţă şi,
mai ales, revine într-o lumină tot mai apropiată de sensul Nou-Testamentar al naşterii.
Rolul procreaţiei în iconomia pregătirii mântuirii este atât de important încât, fără
nici o ipocrizie, cartea Facerii ne prezintă ca îndreptăţite patru modalităţi de altfel
scandaloase de a învinge „blestemul” sterilităţii şi de a procrea. Mai întâi incestul, şi nu
este vorba de incestul „natural”, al primelor generaţii de oameni, ci de gestul fiicelor lui
Lot şi al lui Tamar. Apoi semi-poligamia lui Avraam în vederea adoptării fiului născut din
roabă de către soţia legitimă, dar şi poligamia deplină a lui Iacov, care practica şi semi-
poligamia cu roabele soţiilor sale. În fine, legea leviratului (Facerea 38). Toate aceste
practici, unele interzise de Lege (incestul), altele instituţionalizate (leviratul), altele tolerate
(poligamia) până în zorii creştinismului care le-a exclus, sunt asumate în genealogia
Mântuitorului!39
Nu este mai puţin adevărat că pentru Vechiul Testament instituţia căsătoriei este
sfântă şi regulile matrimoniale vor fi consfinţite de alianţa sinaitică. Căsătoria este atât o
modalitate cât şi un simbol al alianţei, amândouă instituţiile având acelaşi nume. Însă este
demn de remarcat că în gândirea poporului ales procreaţia are o asemenea valoare încât

38
Ibidem, p. 57.
39
Ibidem, p. 58.

26
până şi desfrâul este asociat dorinţei procreative! O singură formă a sexualităţii este sub
blestemul absolut: aceea care implică contracepţia.
Este potrivit ca aproape un sfert din cartea Facerii să fie rezervată pentru
biografia lui Iacov, părintele poporului ales. Documente scrise din mileniul al doilea î. Hr.
au oferit numeroase materiale care confirmă cadrul povestirilor din Facerea 26-50. Deşi
aceasta nu dovedeşte existenţa patriarhului sau istoricitatea naraţiunii, totuşi arată că
acestea nu sunt compoziţii târzii, din vremea exilului, care să conţină datalii născocite şi
anacronice. Dimpotrivă sugerează că întâmplările au fost scrise la o dată timpurie (epoca
patriarhală). Este puţin probabil ca o colecţie de povestiri cu detalii care s-ar putea să-l
discrediteze pe erou, să fie centrată în jurul unui personaj mitic.
Limitele exacte ale vieţii lui Iacov nu pot fi stabilite datorită lipsei unor corelaţii
explicite între relatările biblice şi cronocile ne-biblice care s-au păstrat. Dovezile
disponibile în prezent sugerează aproximativ secolul al XVIII-lea î. Hr. O asemenea datare
ar plasa aşezarea în Goşen, nu departe de curtea egipteană aflată la Tanis, la începutul
dominaţiei hicsoşilor. Această datare permite de asemenea încadrarea vieţii lui Avraam în
secolele al XX-lea şi al XIX-lea î. Hr., cum sugerează dovezile biblice şi arheologice.40
Cu un comportament controversat, Iacov a apărut ca moştenitor al legământului.
Conform obiceiurilor Nuzu, el a negociat cu Esau pentru a-şi asigura drepturile de
moştenire. Abilitatea lui în afaceri se vede uşor în achiziţionarea dreptului de întâi născut
la preţul de nimic al unui blid de linte. Simţul nerealist al valorilor la Esau s-ar fi putut
datora oboselii temporare şi sfârşelii rezultate în urma unei expediţii de vânătoare
infructuoase. În plus, Iacov a câştigat binecuvântarea tatălui său aflat pe patul de moarte
prin înşelăciune şi viclenie, instigat de mama sa Rebeca. Semnificaţia acestei achiziţii e
mai bine înţeleasă prin comparaţia cu legi contemporane lui care dădeau acestor
binecuvântări orale un caracter obligatoriu. Este însă demn de notat faptul că relatarea
biblică pune accent pe rolul de conducător pe care-l consideră mai presus de
binecuvântarea materială.41
Tradiţiile referitoare la patriarhul Iacov sunt mai amănunţite decât cele despre
tatăl său, Isaac şi bunicul său, Avraam; ele sunt mai bogate, în folclor, adică, vom găsi mai
multe urme ale obiceiurilor şi credinţelor arhaice. Este normal ca poporul israelit să fi
acumulat multe amintiri despre trecutul său şi să fi revărsat puterea de închipuire a
imaginaţiei sale în jurul eroului ancestralde la care i se trag numele şi originea sa.

40
***, Dicţionar biblic, p. 534.
41
W. Schultz, Op. cit., p. 52.

27
Totuşi, caracterul acestui mare strămoş, aşa cum ne-a fost înfăţişat în cartea
Facerii, nu atrage, deosebit, pe cititorul modern; nu poate fi comparat cu demnitatea calmă
a bunicului său, Avraam şi cu pietatea meditativă a tatălui său, Isaac. Dacă Avraam este
tipul şeicului semit, viteaz, ospitalier, demn şi curtenitor, Iacov este tipul negustorului plin
de mijloace ingenioase, nelăsând să-i scape nici un prilej, ajungând să-şi atingă scopurile
nu prin forţă ci prin iscusinţă, calitate care i-a permis să-şi înşele rivalii şi să-şi depăşească
concurenţii. Aceasta iese la iveală încă de la primele date pe care le avem despre viaţa sa,
vreau să spun din felul cum s-a descurcat, pentru a lua fratelui său mai mare, Esau, dreptul
de prim născut şi binecuvântarea tatălui său.42
Esau şi Iacov erau gemeni, dar, cum Esau era primul născut el avea dreptul, după
rânduielile obişnuite, să primească binecuvântarea tatălui său şi să-i moştenească averea.
Mijloacele de care s-a servit Iacov pentru a lua locul fratelui său mai mare erau un exemplu
de isteţime, desăvârşit.
Este sigur, că, odinioară, la multe popoare, a predominat o lege asemănătoare cu
cea invocată de apologetul Iacov şi nu vedem de ce ea nu ar fi fost şi la strămoşii Israelului
într-o epocă îndepărtată. Legea sau obiceiul în chestiune se numeşte „dreptul celui tânăr”
sau ultimogenitura, prin opoziţie cu primogenitura, pentru că ea conferă moştenirea fiului
celui mai mic şi nu celui mai mare. În primul rând, dacă Iacov a luat locul fratelui său mai
mare, el a făcut numai ceea ce şi tatăl său, Isaac, făcuse înaintea lui. Pentru că şi Isaac era
fiul cel mai mic şi l-a moştenit pe Avraam în locul fratelui său mai mare, Ismail.43

42
James George Frazer, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 84.
43
Ibidem, p. 85.

28
CAPITOLUL AL II-LEA
SCARA LUI IACOV. LUPTA CU ÎNGERUL

A. Scara lui Iacov


Când Iacov l-a trădat pe Esau, cum povesteşte Sfânta Scriptură, între cei doi fraţi
avusese loc o ceartă. Cel mai în vârstă, trădat în chip mârşav, era împins de firea sa
violentă să se răzbune pe fratele său mai mic, care a ştiut, prin isteţime să-i ia moştenirea.
Şi Iacov se temea pentru viaţa lui. Mama sa, care îi fusese complice, îi împărtăşea temerile
şi s-a gândit să-l pună la adăpost până la potolirea mâniei fratelui său mai mare, pentru că,
dacă era iute la mânie, era totuşi generos şi nu ţinea răzbunare. Ea a hotărât să-l trimită la
fratele său, Laban, la Haran.
„Dar i s-a spus Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul cel mai mare, şi ea a trimis de a
chemat pe Iacov fiul ei cel mai mic, şi i-a zis: Iată Esau, fratele tău, vrea să se răzbune pe
tine, omorându-te. Acum dar, fiul meu, ascultă povaţa mea şi, sculându-te, fugi la Haran,
în Mesopotamia, la fratele meu Laban, şi stai la el câtva timp, până se va potoli mânia
fratelui tău şi până va mai uita el ce i-ai făcut. Atunci voi trimite şi te voi lua de acolo.
Pentru ce să rămân eu într-o singură zi fără de amândoi”. (Facerea 27, 42-45).
Iacov, cu smerenie, a plecat din pământul lui, din pricina fratelui său, şi s-a dus al
Liban; i-a slujit lui şi i s-a dat sceptrul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. „Să imiţi
pe patriarhul care s-a dus departe, ascultând de sfatul mamei sale. Care mamă? Rebeca, de
bună seamă, adică răbdarea. Căci al cui putea fi acest sfat dacă nu al răbdării? Mama îşi
iubea fiul şi de aceea a socotit că este mai bine să-l îndepărteze de ea decât de Dumnezeu.
Buna mamă ţinea la amândoi, dar totuşi i-a dat celui mai mic binecuvântarea pe care putea
s-o păstreze. Căci nu a pus pe un fiu înaintea celuilalt fiu, ci pe cel harnic înaintea celui
leneş, pe cel credincios înaintea celui necredincios”.44

44
Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Facerea (I), Editura Christiana,
Bucureşti, 2002, p. 157.

29
Rebeca a găsit o pricină bună pentru plecarea lui Iacov şi anume ca nu cumva să
se căsătorească cu vreuna din fetele canaaneilor. Acest lucru i l-a spus şi lui Isaac. Când
dreapta Celui de sus stă alăturea de noi, cele grele ajung uşoare, cele anevoioase
lesnicioase. Pentru că Rebeca avea pe Dumnezeul universului alături de ea în planurile ei,
de aceea Dumnezeu i-a dat să facă tot ce putea, ca să ducă la îndeplinirea celor ce aveau să
fie făcute şi la mântuirea copilului ei.
„Atunci a chemat Isaac pe Iacov şi l-a binecuvântat şi i-a poruncit, zicând: Să nu-
ţi iei femeie din fetele Canaaneilor; ci scoală şi mergi în Mesopotamia la casa lui Batuel,
tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale; şi
Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te crească şi să te înmulţească şi să
răsară din tine multe popoare; să-ţi dea binecuvântarea lui Avraam, tatăl meu, ţie şi
urmaşilor tăi, ca să stăpâneşti pământul ce-l locuieşti acum şi pe care Dumnezeu l-a dat lui
Avraam! Şi aşa Isaac i-a dat drumul lui Iacov, iar acesta s-a dus în Mesopotamia, la Laban,
fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau.” (Facerea 28, 1-5).
Iacov, ca tip al lui Hristos, pleacă spre Mesopotamia, preînchipuire a Bisericii.
Mesopotamia este un ţinut din părţile Orientului, mărginit de două foarte mari fluvii,
Tigrul şi Eufratul, care izvorăsc din Armenia, curg fiecare prin albia sa, până ce se varsă în
Golful Persic. Iar prin numele de Mesopotamia se înţelege Biserica, fiindcă ea udă, cu cele
mai mari râuri ale înţelepciunii şi dreptăţii, minţile credincioşilor, cărora le îneacă păcatele
în apa Sfântului Botez, precum cele două fluvii se varsă în Golful Persic.45
„Iar Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus la Haran. Ajungând însă la un loc, a
rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una dintre pietrele locului aceluia şi
punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe
pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi coborau pe ea”.
(Facerea 28, 10-12).
Deci, Iacov a plecat din casa părintească şi din cetatea însăşi şi s-a despărţit de
neamul său. De aceea a început să sufere cumplit. Căci a înţeles, cum este firesc, că va fi
călător şi străin şi va locui între cei din alte ţări. Ba va fi poate şi sub alţii şi va primi jugul
neobişnuit al robiei. Căci uneori trebuie să se supună celor stăpâni şi cei de mare nobleţe.
Dar Dumnezeu care «cunoaşte inima şi rărunchii» (Psalmul 10, 7) şi nu lasă sufletul celui
drept să fie copleşit de aşa de amare ocări, îi vine îndată în ajutor. De aceea a arătat că o
mulţime de îngeri umblând în sus şi în jos va izbăvi cu uşurinţă pe cei predaţi lui
Dumnezeu. Aceasta s-a arătat prin vis şi altceva nimic. Căci scara se vedea în mod sensibil
45
Ibidem, p. 158.

30
ridicată în sus. Ea era semn al coborârii şi urcării, măcar că era înfăţişată într-un chip
îngroşat.
De la Beer-Şeba, pe marginea deşertului, la extremitatea sudică a Canaanului, el a
plecat spre nord. A traversat, fără îndoială, podişurile aride ale Iudeii şi şi-a urmat drumul
pe o cărare abruptă şi grea, iar la apusul soarelui a ajuns într-un loc unde, obosit şi învăluit
încet de întunericul care se lăsa, a hotărât să poposească pentru noapte. S-a culcat în
mijlocul unui cerc de pietre mari şi, punându-şi capul pe una dintre ele, a adormit şi a avut
un vis.46
Evenimentul central al vieţii lui Iacov a avut loc în timpul fugii lui spre nord. La
sfârşitul călătoriei de o zi, probabil prima zi, el a ajuns în ţinutul deluros din apropiere de
Luz, la vreo 100 km de Beer-Şeba. Aceasta este o distanţă rezonabilă pe care o poate
străbate într-o zi o cămilă bună. Prima etapă a călătoriei trebuia să se termine cât mai
departe de casă posibil. Nu avem nici o indicaţie că Iacov ar fi ar fi avut cunoştinţă despre
sanctitatea deosebită a regiunii aceleia, deşi se poate să fi cunoscut locul altarului bunicului
său.
Sfântul Iacov în somn vede minuni dumnezeieşti pe care nu le văzuse în stare de
veghe; văzduhul străbătut de sfinţi de la cer la pământ şi pe Domnul privind şi făgăduind
stăpânirea acelui pământ. Astfel, dormind un somn scurt, a dobândit în vis moştenirea pe
care după aceea, prin mare trudă, a câştigat-o. Căci somnul sfinţilor este ferit de toate
poftele trupului, de toată tulburarea sufletului, aducând minţii linişte şi inimii pace, ca să se
dezlege de lanţurile trupului şi să se unească cu Hristos. Scara din visul lui Iacov
simbolizează pe Fecioara Maria, Maica Domnului, care prin întruparea ei a legat cerul şi
pământul.
Scara indică urcuşul duhovnicesc: cei care se îndreaptă spre viaţa cea virtuoasă
trebuie să meargă pe urmele virtuţii începând cu primele trepte şi de la ele să păşească pe
treptele următoare, până ce se urcă, printr-un urcuş săvârşit încetul cu încetul, la înălţimea
pe care o poate atinge firea omenească. Este un progres infinit în cunoaşterea lui
Dumnezeu. De aceea nu se indică numărul treptelor şi nici timpul urcuşului. Ni se
descoperă doar că ne este deschisă calea către cer şi că în efortul nostru suntem ajutaţi de
către sfinţi îngeri.47 Viziunea de care se învredniceşte Iacov este şi urmarea unui exerciţiu
ascetic: Iacov s-a culcat pe pământ şi o piatră îi era pernă; şi atunci a fost învrednicit să
vadă o vedenie mai presus de om.

46
James George Frazer, Op. cit., p. 111.
47
Ioan Sorin Usca, Op. cit., p. 159.

31
Începătorul este avertizat să-şi însuşească treptat virtuţile: acesta este un semn
celui ce începe să slujească lui Dumnezeu, că la început i se descoperă lui chipul virtuţilor,
iar de nu-şi va însuşi osteneala lor, nu va ajunge la Dumnezeu.
„Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul
lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi
da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la
apus şi la răsărit, la miazăzi şi la miazănoapte, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru
urmaşii tăi toate neamurile pământului”. (Facerea 28, 13-14) Lucrul acesta nu l-a mai spus
nici lui Esau, nici lui Ruben şi nici vreunui altul, ci numai acelora din care avea să fie
Hristos.
„Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în
pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus. Iar când s-a
deşteptat din somnul său, Iacov a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am
ştiut!” (Facerea 28, 15-16).
Duhul este cu adevărat în locul sfinţilor. Iar sfinţii sunt locul potrivit pentru
Duhul, pentru că se oferă ca locuinţă lui Dumnezeu şi devin templul Lui. Omul
înduhovnicit umple de har şi locul în care sălăşluieşte, după cum sunt locuri în care
prezenţa Duhului în sufletul lor este mai evidentă decât în altele.48
„Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta
nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului! Apoi s-a sculat Iacov dis-
de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei
untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel, căci mai înainte cetatea aceea se
numea Luz. Şi a făcut Iacov făgăduinţă, zicând: De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă
va povăţui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine ca
să mă îmbrac; şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi
Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui
Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ţie!” (Facerea 28, 17-
22).
Dumnezeu este capătul, ţinta, vârful tuturor darurilor făgăduite şi al
binecuvântării date de El cuiva. La El ajunge orice urcuş duhovnicesc. Nu este o scară fără
capăt. În Dumnezeu sunt toate. Va urca omul însuşi la acest vârf nemărginit, dar şi prin
urmaşii lui. Dumnezeu se reazimă pe scara ce urcă spre El, întrucât priveşte spre noi. Din
alt punct de vedere, scara se reazimă pe El. Căci pe altceva nu se poate răzima. Ea n-ar
48
Ibidem, p. 160.

32
avea un capăt spre care să tindem. S-ar scufunda în gol, cu îngeri cu tot, cu noi cu tot.
Scara răzimându-se pe Dumnezeu, noi ne răzimăm pe El. Apoi scara nu este numai voinţa
şi efortul nostru de-a urca, ci şi harul Lui, energiile Lui necreate, lucrarea Lui în lume. În
visul lui Iacov se exprimă transcendenţa lui Dumnezeu faţă de lume, dar şi comunicarea
Lui cu lumea, însă aşa cum se făcea în legea veche: prin îngeri, nu prin Fiul lui Dumnezeu
făcut om.49
Visul lui Iacov, mesajul divin şi ridicarea unui stâlp formează un tot coerent:
Dumnezeu comunică cu oamenii şi, pentru aceasta, el nu ezită să meargă înaintea lor. Două
obiecte, unul real, piatra, şi altul imaginar, scara, dau sens viziunii patriarhului.50
Deşi material, pietroiul pe care-şi odihneşte Iacov capul devine suportul visului
pe care-l are acesta. El devine un monument încărcat de sens. Acest loc, deja frecventat şi
cinstit de Avraam (Facerea 12,7), primeşte un nou nume: el este o poartă, un sanctuar care
se deschide spre cer.
Dincolo de poartă se află scara care duce la Dumnezeu şi al cărei sens nu este
unic. Creaturile divine coboară şi ele la oameni. Îngerii, adeseori purtători de mesaje, îl
ajută pe Domnul să se apropie de fiinţele omeneşti fără a-şi pierde măreţia.
Această scară semăna cu cea care, în zigurate sau în piramidele etajate, leagă
partea de sus cu baza: zeul poate coborî astfel la sanctuarul inferior, iar preoţii pot urca la
lăcaşul divin, situat pe platforma superioară. Astfel funcţiona ziguratul babilonian, dar
constatăm cu surprindere că, într-o epocă relativ recentă, popoarele amerindiene nahuatl şi
maia construiau piramide de acelaşi tip. Scara era de multe ori deosebit de abruptă.51
Iacov îl vede în vis pe Domnul foarte aproape, reînnoind promisiunea făcută lui
Avraam şi lui Isaac şi asigurându-l că va fi mereu alături de el. Dumnezeu şi-a respectat
promisiunea: El a rămas însoţitorul şi paznicul patriarhilor.
Cuvântul „a sui” dobândeşte un sens nou atunci când un munte trebuie urcat într-
un scop spiritual. Păgânii urcau pe înălţimi pentru a-şi adora idolii. Israel trebuie să suie
spre sanctuarul din Ierusalim pentru a se afla în prezenţa unicului Dumnezeu.
Ierusalimul este aşezat la o altitudine de 800 de metri, într-unul din punctele cele
mai înalte ale lanţului muntos care constituie coloana vertebrală a Palestinei. Urcuşul către
oraşul sfânt are o valoare spirituală şi, de regulă, el trebuei repetat în fiecare an în vederea

49
Sfântul Chiril al Alexandriei, Op. cit., p. 123.
50
Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 113.
51
Ibidem, p. 114.

33
proslăvirii Celui Atotputernic în propriul său lăcaş. Psalmii numiţi ai „urcuşurilor” decriu
acest itinerar religios.52
Iacov a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor şi a turnat în chip tainic
untdelemn pe un stâlp de piatră – poate ca să arate Piatra unsă din capul unghiului. În
multe locuri din Sfânta Scriptură, Hristos a fost propovăduit în chip simbolic ca piatră, şi
cu toată ungerea, fie cu untdelemn, fie cu stactă, fie cu alte unguente care provin din
compoziţia mirului, Îl simboliza pe El. Chiar dacă Iacov vorbeşte despre pâine şi haine,
acestea nu-s cuvintele unuia care se îngrijeşte, ci ale unuia care cere totul de la Dumnezeu.
Iar făgăduind zeciuială din toate, recunoaşte drepturile preoţilor, la fel cum făcuse şi
Avraam.53
A rămas locului tremurând până când zorile, luminând peisajul dezolant, i-a adus
din nou înaintea ochilor întinderea tristă a câmpurilor pietroase şi a stâncilor cenuşii pe
care le văzuse în ajun. Atunci s-a ridicat şi luând piatra pe care îşi pusese capul, a ridicat-o
la rangul de stelă, a vărsat ulei pe ea şi a numit acest loc Betel, ceea ce înseamnă „Casa lui
Dumnezeu”. Despicarea jertfelnicului din Betel, anunţată de un prooroc, simbolizează
condamnarea purtării lui Ieroboam, regele necredincios şi, în special, urgia rupturii dintre
Israel şi Iuda.
Cu toate împrejurimile sale posomorâte şi neospitaliere, „Betel deveni sanctuarul
cel mai frecventat al regatului din nord. Ieroboam institui aici cultul unuia dintre cei doi
viţei de aur pe care el îi făcu să fie zeii Israelului. El ridică un altar şi creă un sacerdoţiu.
De pe vremea profetului Amos, sanctuarul era sub patronajul special al regelui şi era privit
ca o capelă regală. Pentru a explica aerul de sfinţenie, care din timpuri imemoriabile,
plutise asupra acestei privelişti, de la natură, dezolante şi neîmbietoare, dar care ajunseseră,
încetul cu încetul, la splendoare şi lux rafinat, se povestea adoratorilor veche istorie a lui
Iacov şi a sensului său”.54
Întotdeauna, când plăteau dijma preoţilor, ei se gândeau că îndeplinesc
jurământul făcut odinioară de către patriarh, când, trezindu-se înspăimântat în mijlocul
cercului de pietre, promisese a-i da lui Dumnezeu a zecea parte din tot ce acesta i-ar fi dat.
Şi piatra cea mare care se găsea, fără îndoială, aproape de altarul principal, era privită ca
cea pe care călătorul îşi pusese capul obosit în acea noapte memorabilă şi pe care ridicase
altarul, a doua zi dimineaţă, în amintirea visului său.

52
Ibidem, p. 114.
53
Ioan Sorin Usca, Op. cit., p. 160.
54
James George Frazer, Op. cit., p. 115.

34
Nu numai în anticul Isarel exista credinţa că pietrele erau locuite de un zeu sau de
un alt spirit puternic. Această credinţă a fost împărtăşită de numeroase popare şi într-un
mare număr de ţări. În antichitate, arabii adorau pietrele şi chiar în islam piatra neagră de la
Mecca ocupă, încă, un loc preponderent în cultul pe care ei îl celebrează în marele sanctuar
al religiei lor.
„Se admite, în general, că idolatria israeliţilor, enunţată de profetul Isaia, sau de
scriitorul mai recent care trece sub numele său era aceea a pietrelor mari, netede lustruite
de apă pe care aceştia le găseau în văgăuni bolovănoase. Ei vărsau libaţii în cinstea lor şi le
aduceau ofrande.”55
Înainte de a înfrunta vicisitudinile vieţii, visul celui de-al treilea patriarh dintre
patriarhi înfăţişează o concepţie, oglindeşte o mentalitate, exprimă un ideal. Este visul de
aur al omenirii. O scară care uneşte cerul cu pământul.
„Omul, sinteză dintre lut şi spirit, trebuie să se străduiască mereu să urce pe
această scară. În loc de a se lăsa atras de vâltoarea adâncimilor, el este menit să aibă
întotdeauna înainte-i această scară, care îi pregăteşte drumul spre înălţimi. Privirea sa
trebuie să înfrunte zările, el este sortit să-şi ridice căutătura mai sus, tot mai sus. Pe aipile
geniului său, omul poate străpunge tainele cerului, să cucerească cele mai de nebănuit
înălţimi. Cu fiecare treaptă pe care o urcă pe scara perfecţiunii umane, el se apropie mai
mult de Cel ce se află pe vârful ei, spre Cel după al cărui chip şi asemănare a fost creat.
Imagine a perfecţiunii către care trebuie să tindă, Dumnezeu se află pe vârful scării pe care
omul nu trebuie să înceteze o clipă spre a cuceri cât mai multe din atributele Celui către
care îi sunt îndreptate privirile”.56
Visul lui Iacov îi exprimă personalitatea şi concepţia despre lume. Cât de multă
cerneală s-a vărsat şi câte pene s-au tocit spre a comenta acest vis al părintelui „poporului
de visători”! Pe scara cea miraculoasă s-au căţărat generaţii de tălmăcitori ai Torei spre a
pătrunde tot mai sus, în tainele sferelor celeste care domină somnul tânărului pribeag.
„Iacov constată omniprezenţa lui Dumnezeu şi, ca atare, omul nu poate fugi
dinaintea Lui. Conştiinţa umană este solul divin înlăuntrul fiinţei umane. Simţind
necontenit pe Dumnezeu alături şi chiar în tine, nu mai poţi pierde controlul faptelor,
gândurilor, sentimentelor tale. Pe scara lui Iacov, Dumnezeu a coborât între oameni şi
astfel i-a înălţat la cer”.57

55
Ibidem, p. 115.
56
Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978, p. 41-42.
57
Ibidem, p. 45.

35
B. Lupta cu îngerul
În vreme ce călătorea spre Canaan, Iacov a avut nişte viziuni care i-au trezit mari
speranţe în viitorul lui. Nerăbdător să afle ce gânduri avea fratele său faţă de el, a trimis
iscoade, care să cerceteze totul cu grijă, temându-se de dânsul datorită bănuielilor mai
vechi. Premergătorii săi au primit misiunea să-i spună lui Esau că şi-a părăsit de bunăvoie
ţara, spre a nu fi nevoit să locuiască împreună cu mâniosul lui frate, iar acum, convins că
după atâta amar de vreme s-ar putea ajunge la o împăcare, Iacov se va întoarce acasă,
aducându-şi femeile şi copiii, precum şi averile dobândite prin propria-i hărnicie, astfel ca
el însuşi şi tot ce are mai de preţ să ajungă la cheremul lui.58
În drumul său către Canaan, Iacov urma să treacă prin ţinutul locuit de fratele său
Esau. După ce a scăpat de frica lui Laban, l-a cuprins pe Iacov frica de fratele său. De
aceea Stăpânul cel iubitor de oameni, vrând să-l întărească pe dreptul Iacov şi să-i
risipească toată frica, a făcut să vadă tabăra îngerilor. Iacov îşi ia unele măsuri de
prevedere obişnuite oricărei caravane la apropierea de un ţinut ostil.
Cel plin de avuţii îşi aminteşte acum de toiagul său, ca şi cum celelalte ar fi
nimic. „De voieşti să nu şchiopătezi, ia toiagul crucii şi-ţi sprijineşte mâinile pe el şi aşa
vei muri (faţă de lume) şi nu vei mai şchiopăta niciodată. Prin acest toiag alungi nu numai
câinii, ci şi pe mai marele fiarelor, pe leul ce răcneşte”. 59 Crucea alungă frica şi surpă
puterea vrăjmaşului, trecându-ne fără primejdie în Pământul făgăduit.
Deşi Iacov era încurajat, prin vedenia oastei cereşti, concentrată oarecum pentru
apărarea lui, dar din acest loc, pe care el îl numi în amintirea acestei minuni «Mahanaim»,
el luă măsuri proprii pentru abaterea primejdiei răzbunării din partea lui Esau, şi în acest
scop trimise la dânsul în pământul Seir, în ţinutul Edom, vestitori cu rugarea şi cererea de
bunăvoinţă din partea lui Esau către fratele ce se întorcea în patrie. Dar vestitorii se
întoarseră numai cu răspunsul, că Esau însuşi va veni să întâmpine pe fratele său şi afară de
asta că vine în fruntea a 400 de ostaşi armaţi.
„Iacov nu mai este însă naivul visător din adolescenţă. Este adevărat că visul său
din tinereţe îi constituie crez şi ideal şi că întreaga răutate pe care a întâlnit-o pe itinerariul
unei vieţi pline de vitregie n-a reuşit să-i altereze caracterul sau să-i întineze aspiraţiile. L-
au călit însă încercările, l-au oţelit greutăţile; pe lângă un crez luminos şi o inimă caldă, pe
care le poseda înainte, asprimea vieţii i-a dat şi un braţ puternic, ceea ce înainte nu avea...
Iacov se pregătea de luptă cu teamă şi cu părere de rău. Îi era teamă pentru viaţa lui şi a

58
Josephus Flavius, Op. cit., p. 59-60.
59
Ioan Sorin Usca, Op. cit., p. 176.

36
tuturor celor ce-i erau dragi, dar, în acelaşi timp, îi părea nespus de rău ca împrejurările să-l
determine să facă să se piardă viaţa adversarului său. Îi era teamă de înfrângere, care
echivala cu moartea sa şi a lor săi. Îi părea rău de o victorie care va însemna jale şi doliu în
casele altora. Solia pe care el o trimite, deci, lui Esau are misiunea ca, sprijinită pe forţa ce
o reprezintă, să-l facă pe duşman să ajungă la concluzia că este mai bine să renunţe să
scoată sabia din teacă”.60
De aceea auzind această ştire, deloc liniştitoare, Iacov s-a spăimântat foarte şi s-a
tulburat. El era cu totul lipsit de ajutor şi fără apărare în faţa răzbunătorului său frate. Şi
singurul lucru, ce putea el să pună la cale în caz de reală primejdie, era să împartă caravana
sa în două tabere gândindu-se, că dacă Esau se va năpusti asupra unei tabere şi o va nimici,
atunci cealaltă tabără se va mântui prin fugă. Atunci el recurse la singurul ajutor, la
rugăciunea către Dumnezeu. Rugăciunea lui a fost sinceră şi înflăcărată şi ne înfăţişează
prima rugăciune, ce cuvânt cu cuvânt s-a păstrat până la noi din vremurile primare
patriarhale.
Iacov s-a rugat aşa: „Dumnezeul tatălui meu Avraam şi Dumnezeul tatălui meu
Isaac, Doamne, cel ce mi-ai zis: întoarce-te în ţara ta de naştere şi Eu îţi voi face bine, nu
sunt vrednic de toate îndurările Tale şi de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului
Tău, că numai cu toiagul am trecut dăunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere.
Izbăveşte-mă dar din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca nu
cumva să vină şi să mă omoare pe mine şi pe aceste mame cu copiii lor. Căci Tu ai zis: îţi
voi face bine şi voi înmulţi neamul tău ca nisipul mării, cât nu se va putea număra din
pricina mulţimii” (Facerea 32, 9-12). Cunoscându-şi toată neputinţa sa , Iacov îşi pune
toată nădejdea sa în Dumnezeul lui Avraam şi în Dumnezeul lui Isaac şi în făgăduinţa Lui
să nu-l lipsească de apărare. Şi acest strigăt de disperare nu a rămas neauzit.
Între acestea, pentru a face îndurător pe fratele său, Iacov despărţi din caravana sa
o însemnată parte de turme şi o trimise ca dar lui Esau, iar el însuşi cu familia şi restul
caravanei înainta din urmă şi, trecându-le prin vadul râului Iaboc, ce curgea printre lacul
Galileii şi Marea Moartă în râul Iordan, el rămase singur şi aici se săvârşi unul din
evenimentele cele mai misterioase şi mari din viaţa lui Iacov.
Din mulţii înalţi, împăduriţi din Galaad, el coborî câteva mii de picioare până la
Iaboc. Această coborâre ia mai multe ore şi, când călătorul ajunge la fundul văii, simte că a
trecut într-un climat diferit. Era noapte şi era, probabil, o noapte de vară luminată de lună,

60
Mosese Rosen, Op. cit., p. 46-48.

37
pentru că este puţin probabil că el să fi încercat să treacă vadul cu o caravană atât de lungă,
în obscuritate sau iarna, când apa curgea mare şi repede.61
Locul acesta uimeşte prin frumuseţea de pustie. Însăşi râul aleargă într-o văgăună
adâncă, acoperită total de desiş de olendrii şi de alţi arbuşti aromatici. Sosi o noapte
singuratică pentru Iacov cel ce tremura pentru soarta sa. Deasupra capului luceau
nenumărate stele, împrejur domnea o linişte de mormânt, întreruptă numai de murmurul
râului şi de ecourile depărtate ale glasurilor de caravană.
Şi anume în această noapte „s-a luptat cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.
Văzând însă acela că nu-l poate răpune, s-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat
lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu dânsul”. Potrivnicul misterios, intrând în
luptă cu Iacov, voi să încerce bărbăţia credinţei lui şi stăruinţa lui în rugăciune. Şi Iacov a
dovedit aceasta prin aceea, că chiar rănit fiind, continuă lupta şi nu-l lăsă din mâini până
când acela nu-l binecuvântă, zicând: „De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei
numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi vei birui şi pe oameni”. Şi Iacov a pus numele locului
aceluia Penuel, adică „faţa lui Dumnezeu”, căci şi-a zis: „ am văzut pe Dumnezeu faţă
către faţă şi a fost mântuit sufletul meu”. Şi şi-a dat seama că îngerul Domnului a fost cel
cu care s-a luptat şi Isarel s-a numit Iacov; „Is” înseamnă bărbat şi „sarah” înseamnă a
lupta cu cineva. Şi a şchiopătat de un picior Iacov de atunci şi i-a rămas amorţită
încheietura şoldului.62
Aşadar a amorţit coapsa lui Iacov. Şi au şchiopătat cei ce s-au născut din el, adică
din Israel. Martor este însuşi Mântuitorul prin glasul lui David, care zice: „Fiii străini M-au
minţit pe Mine; fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat de la cărările lor” (Psalmul 17,
49). Iar că Israel a avut de suferit o şchiopătare spirituală, ne-a încredinţat şi Sfântul
Apostol Pavel: „Pentru aceea îndreptaţi mâinile slăbite şi genunchii slăbănogiţi şi faceţi
cărări drepte pentru picioarele voastre” (Evrei 12, 12-13), ca să nu apară vreo şchiopătare,
ci mai degrabă să se vindece.
„Dar vindecarea unei astfel de şchiopătări nu se face altfel decât numai prin
credinţă şi dragostea în Hristos. Iar cei ce n-au dobândit credinţa, au rămas în şchiopătare
şi în strâmbătura patimii, după cuvântul fericitului Pavel. Deci boala ce s-a pricinuit
coapsei lui Iacov în vreme ce se lupta, este chipul şchiopătării spirituale. Dar n-am greşi,
dacă am afirma şi spune că celor ce au mintea în noapte şi în întuneric li se opune şi le face
război Hristos, ducându-i la şchiopătare duhovnicească”.63
61
James George Frazer, Op. cit., p. 127.
62
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 422-423.
63
Sfântul Chiril al Alexandriei, Op. cit., p. 181.

38
Răsărind soarele, Iacov şchiopătând grăbi spre caravana sa. Dar ce însemna tot
acest eveniment? Acel „cineva”, care s-a luptat cu Iacov până în revărsatul zorilor a fost
Dumnezeu. Iacov, adevărat, era moştenitorul credincios al făgăduinţelor părinţilor săi, dar
toată viaţa sa era un fel de luptă cu Dumnezeu, deoarece el se silea să obţină izbânda prin
propriile sale puteri şi prin vicleşugul său propriu. Socotind, că el se luptă cu un om, în
realitate se lupta cu Dumnezeu, de aceea şi Dumnezeu s-a luptat cu dânsul. Şi iată în sfârşit
lupta mai departe deveni pentru el imposibilă, pentru că Dumnezeu se atinsese de
încheietura coapsei lui, şi-l făcu şchiop şi neputincios.
„Tradiţia mistică atribuie nenumărate semnificaţii acestei întâmplări. La prima
citire, textul biblic este foarte clar: decrie o iniţiere care începe prin eliberarea de frică. Cel
care răspunde în mod curajos unui atac, îşi învinge teama. Lupta lângă vad încheie
rătăcirea în lumea fricii. Iacov păşeşte acum pe un alt pământ, cel al încrederii. S-a
înfruntat cu Dumnezeu, dar din această ciocnire a ţâşnit scânteia luminii. Domnul prezent
pe câmpul de luptă îşi dezvăluie faţa, se arată celui care a ştiut să-I ţină piept”.64
Lupta a durat toată noaptea. Era respins şi cădea şi era biruit, pentru că vroia cele
mai presus de puterea lui hotărându-se să lupte cu Dumnezeu şi să-L biruiască pe
Dumnezeu Care toate le poate. Israel a socotit că nu trebuie să se supună lui Hristos, Care
S-a arătat ca om. A crezut că Dumnezeu nu se poate arăta ca om. N-a văzut înălţimea lui
Dumnezeu în îmbrăcarea Lui ca om pentru veci. Va trebui să facă toată noaptea istoriei
experienţa că acest Om nu poate fi biruit, deci nu este numai om.
Israel a fost obişnuit de legea de pe Sinai să nu se supună omului, să creadă că
Dumnezeu nu se poate face om în care se arată mai mult măreţia Lui, decât în distanţa şi
superioritatea înfricoşătoare ce a trebuit să şi-o manifeste atâta timp cât oamenii trebuiau
dezvăţaţi să confunde pe Dumnezeu cu forţele naturii, sau chiar cu omul. Numai la sfârşitul
nopţii istoriei, după ce va vedea că nu poate birui pe Omul-Hristos şi după ce va înţelege că
umanitatea poate fi ridicată la înălţimea de-a fi mediu al lui Dumnezeu Cel mai presus de
toate, îl va accepta pe Hristos şi-I va cere binecuvântarea. Până atunci va fi tare cu
Dumnezeu, nelăsându-se biruit de Hristos.
S-a luptat deci Israel cu Hristos, aflându-se în întuneric, adică neavând mintea în
lumină, nici ziua în strălucire, nici luceafărul care răsare spiritual în inimile celor
credincioşi. Aşadar, cei ce au ajuns la credinţă umblă în lumină, iar cei neascultători se

64
Maurice Cocagnac, Op. cit., p. 378.

39
luptă cu Hristos ca noaptea şi în întuneric. Aceasta au făcut cei născuţi din Iacov. Dar au
slăbit şi au fost biruiţi şi nu pot umbla drept cu picioarele.65
„Fără Hristos, totul este întunerec. El ne-a dat siguranţa că nu vom muri definitiv,
ci vom învia la viaţa veşnică. Fără Fiul lui Dumnezeu făcut om, nu există un Dumnezeu
personal al iubirii şi omul n-are nici o valoare în faţa unui Dumnezeu mai presus de legile
naturii, după care toate se nasc, ca să moară definitiv. Numai Hristos le-a umplut prin
Învierea Lui toate de lumină. Fără Hristos, existenţa este o noapte continuă, sau eternă.
La lumină toate se văd, toate au sens. La lumină binele se vede ca bine şi răul ca
rău. Dacă toate vin din aceeaşi esenţă şi se întorc în ea, nu mai este deosebire între bine şi
rău, între frumos şi urât. Dacă nu vom vieţui veşnic, se va uita cum am vieţuit pe pământ.
Dacă vom vieţui în veci se va vedea în veci urâţenia ce-am întipărit-o în fiinţa noastră”.66
Înaintea feţei lui Esau, celui ce se apropia, Iacov era fără ajutor. Dar înainte de a
se întâlni faţă în faţă cu grozavul potrivnic pământesc, Iacov a trebuit să se întâlnească cu
Dumnezeu, cu care el deja demult se lupta, deşi inconştient. Lupta cu Esau era nimic, dar
lupta cu Dumnezeu este totul. Domnul nu putea fi de partea lui Iacov, câtă vreme acesta se
bizuia pe propriile sale puteri. Dar acum şchiop şi simţindu-şi deplina sa neputinţă, Iacov
înţelese că este o altă unealtă, mult mai eficace decât orice sabie, şi anume rugăciunea. Şi
când el a înţeles aceasta, atunci, primind binecuvântare de la Dumnezeu cel ce se luptase
cu dânsul, deveni nebiruit, dar deja nu Iacov, ci Israel, prinţ înaintea lui Dumnezeu,
biruitorul oamenilor.
Clement Alexandrinul vede în omul care a luptat cu Iacov pe Hristos, Pedagogul
Ce ne călăuzeşte în asceză, spre purtarea războiului nevăzut: „Pedagogul este omul Care s-
a luptat cu atletul Iacov, Care l-a condus, cu Care s-a exercitat împreună, Care l-a îndemnat
să lupte împotriva celui rău”. Lupta lui Dumnezeu cu un om are un dublu aspect: „este
uneori lupta lui Dumnezeu împotriva omului, sau poate o luptă a virtuţii omeneşti pentru
Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nazianz).67
Acelaşi autor explică schimbarea lui Iacov în Israel: „El poartă simbolurile luptei
în trup, arătând înfrângerea firii născute; şi primeşte ca răsplată a evlaviei sale schimbarea
numelui”. O altă tălmăcire oferă Sfântul Isaac Sirul: „S-a numit Iacov („cel ce ţine de
călcâi”) pentru că a călcat în picioare vrăjmăşia patimilor, până ce s-a învrednicit de
binecuvântare şi şi-a dobândit simţirile lui, care erau în stăpânirea vrăjmaşului. Iar când s-
au eliberat acelea, s-a numit Israel, adică mintea care vede pe Dumnezeu”. „A văzut un om
65
Sfântul Chiril al Alexandriei, Op. cit., p. 180.
66
Ibidem, p. 180.
67
Ioan Usca, Op. cit., p. 51.

40
şi a recunoscut pe Dumnezeu. Cu adevărat vrednic a fost de numele căpătat fiincă, mai
mult prin ochii lăuntrici decât prin cei de afară, a meritat vrednicia numelui dat de
Dumnezeu” (Sfântul Ioan Casian).
„Isarel are mai multe traduceri posibile: „El (Dumnezeu) ceartă”; „El mântuie”;
„Puternicul lui Dumnezeu”; „Vederea lui Dumnezeu”; „Cel ce luptă cu Dumnezeu”.
Părintele Dumitru Stăniloae împacă trei dintre aceste variante într-o frază: „De fapt, numai
omul tare (puternic) vede pe Dumnezeu şi luptă să-l reţină”.68
Dumnezeu nu i-a spus numele Său lui Iacov. Omului nu-i este dat să cunoască
acest nume. Clement Alexandrinul este mai optimist: „Dumnezeu nu i-a spus numele
pentru că păstra numele Său cel nou pentru poporul cel nou, pentru prunc. Da, Domnul
Dumnezeu era încă fără nume, că nu se făcuse om”. Adevărul este că nici numele lui
Dumnezeu din Vechiul Testament, nici numele ce L-a purtat Dumnezeu întrupat (Iisus
Hristos) nu arată numele tainic al lui Dumnezeu, care nu ne este accesibil. De Dumnezeu
urmează să ne bucurăm în veşnicie, fără a-L putea cuprinde sau epuiza, oricât am spori în
comuniunea cu El. Desigur, aceasta o cunoştea şi Clement, care a vrut doar să arate
superioritatea Legii celei noi.

68
Ibidem, p. 51.

41
CAPITOLUL AL III-LEA
IACOV ŞI ESAU, PATRIARHI AI VECHIULUI
TESTAMENT

Ca şi Sarra, Rebeca era stearpă. Dar, la rugăciunea lui Isaac, Domnul i-a rânduit
să zămislească din bunăvoinţa şi iubirea Sa faţă de Isaac. Şi i-a descoperit apoi Dumnezeu
că în pântecele ei sunt două neamuri, unul urmând a stăpâni asupra celuilalt. Rebeca a
născut doi gemeni: pe Esau („păros”) şi pe Iacov („Cel ce ţine de călcâi”; „Dumnezeu să
ocrotească”; „Cel ce înşeală”). Copiii s-au născut când Isaac avea 60 de ani, la 20 de ani
după căsătoria părinţilor.
Prin aceasta sun închipuite cele două popoare, cel din Israel şi cel prin Hristos. Şi
putem socoti că ar putea vedea cineva deosebirea între cele două popoare în cugetare şi în
purtări şi din numele lor şi din înfăţişarea sau constituţia trupurilor lor.
Căci Esau se tălmăceşte „stejar”, adică dur şi neîncovoiat. Fiindcă se spune
undeva de către Dumnezeu lui Israel: „Te ştiu că eşti dur şi grumazul tău este ca un drug de
fier şi fruntea este de aramă” (Isaia 48, 4). Iar Iacov, „cel ce ţine călcâiul” sau „priceput în
a birui”. Căci îi ţine călcâiul celui pe care-l biruieşte. Dar biruieşte sigur nu poporul de sub
lege, ci cel în Hristos prin credinţă; căci scapă de vina păcatului şi slăbeşte stăpânirea
morţii.69
Şi era „roşu întreg”. Aşa este scris. „Şi cu piele păroasă”. Iar Iacov, bărbat potolit.
Roşeaţa este semnul mâniei şi al iuţimii, dacă este adevărat că celor mânioşi le este proprie
culoarea roşie. Şi cum s-ar îndoi cineva că e propriu sălbăticiunii să fie acoperită de păr
aspru? Şi socotim că oricine poate vedea pe Israel având aceste moravuri şi fiind cârmuit
mai mult de mânie, decât de cuvenita raţiune; şi foarte aplecat spre duritate şi asprime. De
aceea au ucis pe prooroci şi au arătat în ultimele timpuri atâta lipsă de evlavie faţă de
Eamuil. Iar blândeţea este semnul clar al chipului cuvenit al omului. De aceea este foarte

69
Sfântul Chiril al Alexandriei, Op. cit., p. 105.

42
dulce şi iubitor de blândeţe poporul cel nou şi ajuns la credinţă. Iar bunăcuviinţa gurii este
o dovadă clară a frumuseţii spirituale şi lăuntrice, precum am dat ca semn al sălbăticiunii
lui Esau chipul păros şi roşcat.70
Fraţii au crescut, Esau devenind vânător iscusit, trăind în câmpii, în vreme ce
„Iacov era om liniştit, trăind în corturi” (Facerea 25, 27), adică făcea uz de simplitatea firii
sale, fără să ia, ca o mască, o înfăţişare făurită cu meşteşug pentru înşelarea celor din jurul
său. De aici se vedea că inocent este omul care n-a făcut experienţa răului. Iacov avea
virtutea liniştii şi a răbdării (mama sa era Rebeca, nume care după Clement Alexandrinul,
se traduce prin „răbdare”; era deci fiul răbdării, ca cel aşteptat îndelung).71
Isaac însă, iubea mai mult pe Esau (la orientali, primul născut deţinea un serios
ascendent asupra fraţilor mai mici. Sunt însă şi cazuri, precum cel de faţă, când mezinul se
impune prin superioritatea sa, anunţând astfel primatul lui Adam Cel nou asupra lui Adam
cel vechi). La fel şi Israel se afla întru slava cea de la Dumnezeu, dar nu a păstrat până la
sfârşit cinstea dăruită ca un privilegiu lui. A cedat poporului nou şi ivit mai pe urmă, adică
celui dintre neamuri, drepturile întâiei naşteri, aplecându-se spre cele ale trupului şi ale
lumii.
Esau este opusul lui Iacov: războinic şi rătăcitor în câmpiile frânturilor de
înţelesuri, incapabil de a se fixa în contemplaţie. El se mai numea şi Edom („roşu”),
sângele având puterea să-l fascineze. Totuşi, faţă de Cain, va reuşi într-o măsură, să-şi
stăpânească pornirile. „Mânat de firea sa impulsivă, el va vinde fratelui său dreptul de întâi
născut în schimbul unei mâncări de linte, gest dezaprobat de toţi scriitorii bisericeşti.
Întâiul născut primea binecuvântările părinteşti, moştenea dublu faţă de ceilalţi fraţi şi
devenea capul familiei după moartea tatălui. Esau însă s-a dovedit incapabil să înţeleagă
valoarea acestor privilegii”.72
Isaac din pricina foametei abătute peste ţară, s-a dus în Gherara. Domnul i-a
poruncit să nu plece spre Egipt ci să rămână în pământul filistenilor. Aici a spus tuturor că
Rebeca ar fi sora. Dar Abimelec a aflat că-i este soţie şi i-a reproşat lui Isaac viclenia, dând
apoi poruncă tuturor să nu se atingă de cei doi străini.
Datorită acestora, Isaac şi în ţara aceea a putut să înceapă viaţă stabilă şi s-a
ocupat cu agricultura. Şi a semănat Isaac în pământul acela şi a luat în anul acela orz
însutit: „Aşa l-a binecuvântat Domnul. Şi deveni mare omul acesta şi s-a mărit mereu până

70
Ibidem, p. 106.
71
Ioan Usca, Op. cit., p. 43.
72
Ibidem, p. 43.

43
întru atâta încât a devenit foarte mare. El avea turme de vite mărunte şi turme de vite mari
şi multe ţarine de arătură”.
Averile lui Isaac au sporit, adică „voinţa se ţintea spre tot mai mult, făcea
progrese neîncetate în contemplarea unor realităţi tot mai dumnezeieşti. Astfel, numai cel
care a cultivat toate virtuţile în câmpul sufletului său, numai acela împlineşte şi această
poruncă: creşteţi” (Origen). Conform acestei tâlcuiri, porunca dată primilor oameni:
„creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1, 28) ar putea însemna: creşteţi în statura duhovnicească
şi vă înmulţiţi în har şi virtute!
Filistenii începuseră a pizmui pe Isaac. „Toate fântânile, pe care le săpaseră robii
tatălui său, în zilele lui Avraam, tatăl său, filistenii le-au stricat şi le-au umplut cu pământ”
(Facerea 26, 14). Prin fântâni, după Avva Dorotei, este închipuită conştiinţa. Cel drept şi
credincios află în conştiinţa sa apa vie care este Hristos. Ateul şi idolatrul, mânjesc
conştiinţa lor cu patimi pământeşti, aceasta devenind delăsătoare sau mai degrabă
adormită. Sufletul pătimaş se astupă cu pământ, se închide harului dumnezeiesc. „Prin
aceste fântâni străbaţi întreaga Scriptură, în căutarea de fântâni ajungi până la Evanghelii”
(Origen). Fântânile neastupate ale patriarhilor sunt drum luminos până la fântâna
samarinencii, unde primim Apa vieţii.73
Aceste certuri constrânseră pe Isaac să se mute de aici la Virsavia. Acolo spre
întărirea lui, se arată Domnul adeverindu-i binecuvântarea şi făgăduinţa sa. Şi Isaac ridică
acolo jertfelnic şi chemă numele Domnului. Văzând sinceritatea şi dreptatea lui Isaac şi
căindu-se de strâmtorările nedrepte contra lui, regele filistean Abimelec veni la dânsul să-şi
ceară iertare şi între dânşii la ospăţul dat de Isaac, s-a încheiat o alianţă cu jurământ
aproape de aceeaşi fântână în preajma căreia încheiaseră alianţă părinţii lor, în Virsavia.
Cum se întâmplă adesea, părinţii se refereau cu oarecare pasiune către aleşii
iubiţi, şi de remarcat este, că liniştitul şi blândul Isaac iubea mai mult pe îndrăzneţul şi
vajnicul vânător, pe când Rebeca, iubea îndeosebi pe liniştitul şi delicatul Iacov. Acesta din
urmă, curând află, de la mama sa despre revelaţia avută de dânsa despre soarta viitoare a
fraţilor şi începu să aştepte prilejul potrivit pentru manifestarea drepturilor sale de întâi
născut.
Prilejul se ivi curând. Odată Esau veni din câmp ostenit şi văzând că Iacov
pregătise mâncare de linte (lintea este un fel de mazăre; lintea roşie se consideră ca cea mai
bună; ea şi astăzi se întrebuinţează ca supă), el începu să ceară stăruitor să-i dea şi lui să
mănânce. Foamea lui era aşa de puternică încât când Iacov îi ceru ca să-i vândă dreptul său
73
Ibidem, p. 43-44.

44
de întâi născut pentru această mâncare, atunci Esau nici măcar nu întoarse atenţia la
propunerea lui Iacov şi cu nerăbdare zise: „Iată eu mor. La ce îmi este bună această întâie
naştere?” Esau ştia, că prin întâia naştere el vindea toate avantajele sale duhovniceşti şi
toate drepturile la posedarea pământului făgăduinţei. Dar după firea sa sălbatică, el nu
dădea nici o importanţă celor dintâi, iar ce se atinge de cele din urmă, apoi nădăjduia poate
să le recapate cu ajutorul buneivoinţe ce-i arăta tatăl său sau chiar prin o silnicie contra
blândului său frate şi astfel pentru potolirea foamei sale vându prima naştere pentru lintea
„roşie”, din care pricină „i s-a dat porecla de Edom (roşu)”.74
Deja acest eveniment, care a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa celor doi fraţi,
ne zugrăveşte luminos caracterele lor opuse. Esau ni se înfăţişează direct şi pe faţă, iar
Iacov viclean şi josnic. Dar la o examinare mai atentă lucrurile se prezintă în acest fel. În
Iacov ni se prezintă omul care fiind înzestrat de la natură cu un caracter mai material. Se
luptă contra înclinaţiilor sale naturale şi termină cu triumful deplin al părţilor mai nobile
ale caracterului său. Esau de pe altă parte pe măsura creşterii înăbuşă tot mai mult în sine
laturile bune şi se supune cu totul înclinaţiilor rele. La început toate, se pare, erau contra lui
Iacov. El înşeală pe fratele său; mai pe urmă înşeală pe tatăl său şi în toată viaţa manifestă
vicleşug şi neîncredere. Şi cu toate acestea, cu toate neajunsurile vădite, viaţa lui luată în
total stă mult mai sus decât viaţa fratelui său.
„Dacă Esau răscumpără în folosul său la început prin caracterul său deschis şi
dezinteresat, prin ţinuta sa vajnică ca vânător neînfricat, prin acea plăcere cu care el pentru
ca să placă tatălui său pleacă înarmat cu arcul şi cu săgeţi în stepă pentru antilopele
sălbatice, ca să aducă tatălui vânatul proaspăt iubit de dânsul. Apoi pe de altă parte într-
însul nu este nimic aşa ceva, ce ar arăta o natură profund morală, capabilă să stârnească
simpatie duhovnicească. Acesta era om cu o natură puţin profundă, om care trăia
întâmplător, nu se îngrijea de interese superioare, nu avea alte scopuri, decât satisfacerea
plăcerilor sale sau cerinţelor trupeşti şi chiar de era capabil de elanuri nobile, apoi
împreună cu aceasta era capabil şi de răzbunare răutăcioasă”.75
Deschis, curajos şi chiar din când în când mărinimos, posedând într-un cuvânt
calităţi din care ar fi putut să rezulte un caracter minunat, Esau din pricina absenţei de
profunditate a naturii sale se transformă necontenit într-un simplu om al stepei care trăieşte
prin luptă şi război. Tribul edomiţilor ce a rezultat dintr-însul se distinge prin tulburări,
trădări şi neînfrânare, întrupând în sine totalitatea însuşirilor rele ale strămoşului său. Din

74
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 409.
75
Ibidem, p. 410.

45
sălaşurile puternicilor văi ale Seirului, locul cel mai potrivit pentru incursiuni neaşteptate
asupra vecinilor sau pentru apărarea de răzbunarea lor, singure de sine în comparaţie cu
corturile caravanei lui Iacov într-o localitate deschisă, prezentau o oglindire izbitoare a
caracterelor acestor doi fraţi gemeni.
În Iacov apar toate calităţile atât bune cât şi rele ale poporului său. Dacă în prima
jumătate a vieţii sale sunt multe lucruri josnice şi nedemne, apoi deja prin toate străbate
acea prevedere duhovnicească pentru atingerea scopului, singurele prin care pot fi
asigurate rezultatele nobile şi durabile. În schimbul păcatului său contra fratelui şi tatălui în
ce priveşte dreptul de întâi născut, el a obţinut scopul înalt prin mijloace josnice. El a făcut
răul pentru a obţine binele. Dreptul de întâi născut, ca unul ce cuprinde în sine moştenirea
dumnezeieştii făgăduinţe, evident se preţuia puţin de Esau. „El a mâncat şi a băut, s-a
sculat şi a plecat; şi a dispreţuit Esau întâia naştere” (Facerea 25,34).
Cu oarecare răbdare el negreşit ar fi putut să primească mâncarea în cortul tatălui,
fără nici o jertfă de felul acesta. Dar potolirea întâmplătoare a foamei pentru el a preţuit
mai mult chiar decât înaltul bine din viitor. Pentru Iacov, pe de altă parte, dreptul ce dădea
puţinţa transmiterii marii făgăduinţe urmaşilor săi, ca neam ales, era mai scump ca orice.
Dispreţuind munca obişnuită de toate zilele, Esau alese viaţa neliniştită şi totodată deşartă
de pustie. Iacov însă lucra liniştit acasă tinzând fără abatere spre o ţintă odată pusă. E
limpede de care parte erau mai multe avantaje şi cui aparţine de drept viitorul.
În copilăria lor ambii fii ai lui Isaac au avut acel mare avantaj că împreună cu
dânşii a trăit şi marele lor bunic Avraam, care a murit când ei aveau nu mai puţin de 15 ani
de la naştere. Dar nici unul din ei nu a reprodus în sine toată deplinătatea marei lui naturi.
În primii 40 de ani ai vieţii lor ei se formaseră ca oameni cu caractere cu totul deosebite.
Esau se transformă într-un nomad sălbatic, într-un fel de beduin, iar Iacov încetul cu
încetul trecu de la viaţa patriarhală la cea agricolă, urmând în această privinţă evident pilda
tatălui său Isaac. Vastele câmpii şi abundentele secerişuri deveniră priveliştea obişnuită în
împrejurimile Gherarei şi Virsaviei şi sporiră în Iacov acea iubire de pământ, pe care el în
urmă a dovedit-o prin aceea că şi-a câştigat ca proprietate o porţiune de pământ, transmisă
de dânsul iubitului său fiu Iosif.76
Viaţa familiară liniştită a lui Isaac curând a fost tulburată prin neascultarea
iubitului său Esau, care fără binecuvântarea părinţilor la vârsta de 40 de ani se căsători cu
două cananeence, intrând astfel în înrudire cu idolatrii. Dar în curând a avut o încercare
familială şi mai grea. Cu apropierea anilor înaintaţi ai vârstei, lui îi slăbise vederea şi el
76
Ibidem, p. 411.

46
găsi că este timpul potrivit să săvârşească binecuvântarea solemnă pentru transmiterea
împreună cu ea a făgăduinţelor urmaşilor săi. După obiceiul statornicit, dreptul de întâiul
născut el negreşit intenţiona să-l transmită lui Esau, ca fiul cel mai mare, şi-i zise, ca să-i
pregătească, cu acest prilej, dintr-un vânat adus de dânsul. Esau se miră de-i spusese despre
vânzarea dreptului său de întâi născut, iar Iacov la rândul său n-a îndrăznit să spună deschis
pretenţiile sale la acest drept.
A chemat Isaac pe Esau şi a cerut să aducă vânat din care să-i gătească după
aceasta urmând să primească binecuvântarea părintească. Rebeca, ce a ghicit pe fiul ales
spre taina mântuirii, auzind acestea, a gătit doi iezi, să-i ducă Iacov tatălui său şi să capete
el binecuvântarea. Fiind Esau păros a înfăşurat Rebeca braţele şi gâtul lui Iacov cu pieile
iezilor. Apoi a învăţat pe Iacov să ducă mâncarea şi să se dea drept Esau.
„Nu se ştie dacă aflase despre aceasta şi Rebeca, dar numai că ea, auzind despre
intenţia lui Isaac, se hotărî să întrebuinţeze un vicleşug, ca prin mijlocul acesta să capete
binecuvântarea de prim născut favoritului ei Iacov. După sfatul ei, el trebui să îmbrace
hainele fratelui său, îmbibate de mirosul ierburilor aromate, în mijlocul cărora îşi petrecea
viaţa vânătorul, şi să-şi acopere trupul cu o piele păroasă, ca la pipăit să fie asemenea
fratelui său; iar Rebeca însăşi făgădui să pregătească aşa mâncare din animale tinere de
casă, pe care Isaac te miră de ar putea-o deosebi de mâncarea ce o aştepta pregătită de Esau
din vânat. Iacov oscilă, temându-se de blestemul tatălui, dacă s-ar descoperi înşelătoria.
Dar Rebeca îl convinse că ea va primi asupra sa chiar şi blestemul”.77
Iacov intră în acţiune, dar ce cutremur încercă el, când bătrânul tată mirându-se
de întoarcerea prea curând a lui Esau şi pregătirea mâncării, cheamă pe cel ce venise pentru
binecuvântare al sine, ca prin pipăire să se convingă de este cu adevărat Esau. Bătrânul
pipăi pielea groasă de pe mâinile lui Iacov şi cu nedumerire observă: „glasul este glasul lui
Iacov, iar mâinile sunt mâinile lui Esau”. Dar mirosul hainelor vânătorului risipi întru totul
îndoiala bătrânului patriarh.
Isaac nu recunoaşte glasul fiului iubit, dar pipăitul şi mirosul îl conving că totuşi
ar fi acesta. Când nu vedem pe Dumnezeu şi nici glasul nu i-L auzim, Îl mai putem încă
gusta ori pipăi ori mirosi, de nu s-au atrofiat toate simţurile noastre duhovniceşti. Iacov era
plin de bună mireasmă căci „viaţa contemplativă în Duhul de viaţă făcător umple pe cel
văzător, în chip tainic, de multe şi minunate vederi cugetate cu mintea” (Calist
Catafygiotul).

77
Ibidem, p. 412.

47
El mâncă mâncarea, bău vinul, porunci să-l sărute şi după aceea binecuvântă pe
Iacov cu binecuvântarea de întâi născut: „Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din
grăsimea pământului şi mulţime de pâine şi de vin. Să te asculte popoarele şi să ţi se
închine ţie neamurile; să fii stăpân peste fraţii tăi şi să se închine ţie fiii mamei tale; cei ce
te vor blestema să fie blestemaţi, iar cei ce te vor binecuvânta binecuvântaţi să fie!”
(Facerea 27, 28-29). Dar de remarcat este că în această binecuvântare se află numai o slabă
aluzie la marea binecuvântare a lui Avraam şi anume, că întru el şi întru sămânţa lui se vor
binecuvânta toate popoarele pământului. Isaac socoti că binecuvintează pe Esau, evident îl
considera că nu este deplin vrednic de a moşteni toată deplinătatea binecuvântării şi astfel
Iacov şi Rebeca nu şi-au ajuns în totul ceea ce doriseră.78
Abia se îndepărtase presupusul Esau, care primise binecuvântarea de întâi născut,
când pentru primirea ei apăru şi adevăratul Esau. Dacă procedarea lui Iacov era
necuviincioasă, apoi nu mai puţin vrednice de respingere sunt şi acţiunile lui Esau deoarece
el nu vroia să recunoască, că el deja de mult vânduse dreptul de întâi născut fratelui său
Iacov. Când Isaac află de înşelătorie el „se cutremură cu cutremur mare”, dar refuză să
ridice binecuvântarea dată. „Eu l-am binecuvântat şi binecuvântat va fi”, zise patriarhul
înfiorat. Esau rugă pe Isaac ca să-l binecuvinteze şi pe dânsul. „Oare numai o
binecuvântare ai tu, tată? Binecuvinteată-mă şi pe mine!”, cu plânset se ruga Esau şi Isaac
îl binecuvântă şi îi zise: „Iată din grăsimea pământului va fi locuinţa ta şi din roua cerului
de sus; şi tu vei trăi cu sabia ta şi vei sluji fratelui tău; va veni însă vremea, când te vei
împotrivi şi vei arunca jugul lui de pe grumazul tău”. (Facerea 27, 39-40).
În această binecuvântare a fost prezisă toată soarta următoare a urmaşilor lui
Esau, a edomiţilor, care multă vreme s-au aflat supuşi urmaşilor lui Iacov, iudeilor, dar în
urmă dintre ei a ieşit chiar un rege, care şi-a supus sieşi pe aceşti din urmă (Irod cel Mare,
edomit de origine).
Conform acesteia, Iacov a fost pus stăpân peste Esau şi dăruit cu pâine şi cu vin
(materiile euharistice, ce ne fac să stăpânim peste cele inferioare), iar Esau va trăi cu sabia
sa şi va veni o vreme când se va ridica şi va sfărâma jugul fratelui său. Poate este „războiul
nevăzut” purtat în fiecare om. Esau sfărâmă adeseori jugul lui Iacov adică lepădăm jugul
cel bun al lui Hristos şi preferăm jugul înjositor al patimilor. Dar înţeleptul doreşte
stăpânirea lui Iacov: „Pentru acest motiv Iacov prin binecuvântarea tatălui său, a devenit

78
Ibidem, p. 413.

48
stăpân al lui Esau, pentru ca fiul cel neînţelept să primească chiar şi împotriva voinţei sale,
binefacerile celui înţelept” (Sfântul Vasile cel Mare).79
Pierzând dreptul de întâi născut, Esau a urât pe fratele său Iacov şi se gândea
chiar să-l ucidă, îndată ce va muri tatăl său. Rebeca află de această primejdie şi ştiind
caracterul turbulent şi neînfrânat al lui Esau, hotărî să trimită pe Iacov pentru o vreme în
Mesopotamia la fratele său Laban, în Haran, până se va potoli furia lui Esau. Dar pentru a
nu-l nelinişti pe bătrânul său bărbat, ea nu-i spuse de planurile sângeroase ale lui Esau ci i-
a expus altă pricină pentru plecarea pentru o vreme a lui Iacov de acasă, şi anume ca el să
se poată căsători cu cineva din neamul ei, ceea ce fără îndoială ar fi şi o dorinţă a inmii
sale. „Eu nu mai sunt bucuroasă de viaţă din pricina fetelor heteilor (soţiile lui Esau). Dacă
şi Iacov îşi va lua femeie din fiicele acestui neam, atunci la ce să mai trăiesc eu?”
Isaac primi tânguirea ei şi dădu voie lui Iacov să meargă la Laban, ca să-şi caute
soţie, dar odată cu aceasta repetă deja conştient binecuvântarea, pe care înainte i-o dăduse
neştiind, şi pe lângă aceasta o dublă cu toată deplinătatea făgăduinţelor date lui Avraam:
„Dumnezeu cel atotputernic să te binecuvinteze, să te înmulţească şi să înmulţească pe
urmaşii tăi, şi să răsară din tine mulţime de popoare, şi să-ţi dea binecuvântarea lui
Avraam ţie şi urmaşilor tăi de după tine, ca să moşteneşti tu pământul pribegiei tale, pe
care Dumnezeu l-a dat lui Avraam!” (Facerea ).
Astfel Isaac se trezi din orbirea duhovnicească şi dădu binecuvântarea sa celui
mai vrednic, iar Esau din ce în ce mai mult se dădu senzualităţii şi-şi luă o a treia soţie,
Mahalata, fiica lui Ismael, încheind legătură de înrudire cu acela, pe care-l izgonise
Avraam. Aşa incapacitatea duhovnicească a lui Esau pentru dreptul de întâi născut este în
toată deplinătatea ei.
După acest eveniment Isaac a mai trăit încă patruzeci şi trei de ani, dar el prin
nimic nu s-a manifestat în istorie. Dar în genere acesta a fost unul din acei oameni rari,
toată viaţa cărora este o blândeţe fără margini, smerenia întrupată şi mulţumire deplină.
Fiind patriarhul unui neam nu puţin numeros, el totuşi evita tot ceea ce ar fi putut să facă
situaţia sa vădită în chip deosebit, şi prin aceasta a dovedit, că prin smerenie şi blândeţe se
poate de asemenea plăcea lui Dumnezeu, ca şi prin viaţa plină de mari nevoinţe şi de grele
încercări. 80
Supunerea necondiţionată tatălui, chiar până la jertfirea propriei vieţi;
ataşamentul duios către mamă, pentru pierderea căreia multă vreme nu s-a putut mângâia;

79
Ioan Usca, Op. cit., p. 45.
80
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 414.

49
devotamentul necondiţionat şi fidelitatea faţă de soţia sa în acel veac, când era obişnuită
poligamia; suportarea cu răbdare a încercărilor casnice, ce se pricinuiau de către soţia şi fiii
săi; viaţa sedentară, în curgerea căreia el niciodată nu s-a depărtat mai mult de 40 de
kilometri de locul naşterii sale, toate acestea la un loc ne zugrăvesc chipul patriarhului,
care a fost mare nu prin fapte externe zgomotoase, ci prin acea lume duhovnicească
lăuntrică. Aceasta este nevăzută de oameni, dar care cu atât mai viu străluceşte înaintea
Tatălui ceresc, prin acea credinţă nebiruită în pronia dumnezeiască, care toată viaţa lui a
făcut să fie întruparea nădejdii, smereniei şi iubirii.
Când Iacov l-a trădat pe Esau, cum povesteşte Sfânta Scriptură, între cei doi fraţi
avusese loc o ceartă. Cel mai în vârstă, trădat în chip mârşav, era împins de firea sa
violentă să se răzbune pe fratele său mai mic, care a ştiut, prin isteţime să-i ia moştenirea.
Şi Iacov se temea pentru viaţa lui. Mama sa, care îi fusese complice, îi împărtăşea temerile
şi s-a gândit să-l pună la adăpost până la potolirea mâniei fratelui său mai mare, pentru că,
dacă era iute la mânie, era totuşi generos şi nu ţinea răzbunare. Ea a hotărât să-l trimită la
fratele său, Laban, la Haran.
Iacov, ca tip al lui Hristos, pleacă spre Mesopotamia, preînchipuire a Bisericii.
Mesopotamia este un ţinut din părţile Orientului, mărginit de două foarte mari fluvii,
Tigrul şi Eufratul, care izvorăsc din Armenia, curg fiecare prin albia sa, până ce se varsă în
Golful Persic. Iar prin numele de Mesopotamia se înţelege Biserica, fiindcă ea udă, cu cele
mai mari râuri ale înţelepciunii şi dreptăţii, minţile credincioşilor, cărora le îneacă păcatele
în apa Sfântului Botez, precum cele două fluvii se varsă în Golful Persic.
Deci, Iacov a plecat din casa părintească şi din cetatea însăşi şi s-a despărţit de
neamul său. De aceea a început să sufere cumplit. Căci a înţeles, cum este firesc, că va fi
călător şi străin şi va locui între cei din alte ţări. Ba va fi poate şi sub alţii şi va primi jugul
neobişnuit al robiei. Căci uneori trebuie să se supună celor stăpâni şi cei de mare nobleţe.
Dar Dumnezeu care «cunoaşte inima şi rărunchii» (Psalmul 10, 7) şi nu lasă sufletul celui
drept să fie copleşit de aşa de amare ocări, îi vine îndată în ajutor. De aceea a arătat că o
mulţime de îngeri umblând în sus şi în jos va izbăvi cu uşurinţă pe cei predaţi lui
Dumnezeu. Aceasta s-a arătat prin vis şi altceva nimic. Căci scara se vedea în mod sensibil
ridicată în sus. Ea era semn al coborârii şi urcării, măcar că era înfăţişată într-un chip
îngroşat.
De la Beer-Şeba, pe marginea deşertului, la extremitatea sudică a Canaanului, el a
plecat spre nord. A traversat, fără îndoială, podişurile aride ale Iudeii şi şi-a urmat drumul
pe o cărare abruptă şi grea, iar la apusul soarelui a ajuns într-un loc unde, obosit şi învăluit

50
încet de întunericul care se lăsa, a hotărât să poposească pentru noapte. S-a culcat în
mijlocul unui cerc de pietre mari şi, punându-şi capul pe una dintre ele, a adormit şi a avut
un vis.
Evenimentul central al vieţii lui Iacov a avut loc în timpul fugii lui spre nord. La
sfârşitul călătoriei de o zi, probabil prima zi, el a ajuns în ţinutul deluros din apropiere de
Luz, la vreo 100 km de Beer-Şeba. Aceasta este o distanţă rezonabilă pe care o poate
străbate într-o zi o cămilă bună. Prima etapă a călătoriei trebuia să se termine cât mai
departe de casă posibil. Nu avem nici o indicaţie că Iacov ar fi ar fi avut cunoştinţă despre
sanctitatea deosebită a regiunii aceleia, deşi se poate să fi cunoscut locul altarului bunicului
său.
Visul lui Iacov, mesajul divin şi ridicarea unui stâlp formează un tot coerent:
Dumnezeu comunică cu oamenii şi, pentru aceasta, el nu ezită să meargă înaintea lor. Două
obiecte, unul real, piatra, şi altul imaginar, scara, dau sens viziunii patriarhului. Deşi
material, pietroiul pe care-şi odihneşte Iacov capul devine suportul visului pe care-l are
acesta. El devine un monument încărcat de sens. Acest loc, deja frecventat şi cinstit de
Avraam (Facerea 12,7), primeşte un nou nume: el este o poartă, un sanctuar care se
deschide spre cer.
Dincolo de poartă se află scara care duce la Dumnezeu şi al cărei sens nu este
unic. Creaturile divine coboară şi ele la oameni. Îngerii, adeseori purtători de mesaje, îl
ajută pe Domnul să se apropie de fiinţele omeneşti fără a-şi pierde măreţia. Iacov îl vede în
vis pe Domnul foarte aproape, reînnoind promisiunea făcută lui Avraam şi lui Isaac şi
asigurându-l că va fi mereu alături de el. Dumnezeu şi-a respectat promisiunea: El a rămas
însoţitorul şi paznicul patriarhilor.
Iacov a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor şi a turnat în chip tainic
untdelemn pe un stâlp de piatră – poate ca să arate Piatra unsă din capul unghiului. În
multe locuri din Sfânta Scriptură, Hristos a fost propovăduit în chip simbolic ca piatră, şi
cu toată ungerea, fie cu untdelemn, fie cu stactă, fie cu alte unguente care provin din
compoziţia mirului, Îl simboliza pe El. Chiar dacă Iacov vorbeşte despre pâine şi haine,
acestea nu-s cuvintele unuia care se îngrijeşte, ci ale unuia care cere totul de la Dumnezeu.
Iar făgăduind zeciuială din toate, recunoaşte drepturile preoţilor, la fel cum făcuse şi
Avraam.
Înainte de a înfrunta vicisitudinile vieţii, visul celui de-al treilea patriarh dintre
patriarhi înfăţişează o concepţie, oglindeşte o mentalitate, exprimă un ideal. Este visul de
aur al omenirii. O scară care uneşte cerul cu pământul. Visul lui Iacov îi exprimă

51
personalitatea şi concepţia despre lume. Cât de multă cerneală s-a vărsat şi câte pene s-au
tocit spre a comenta acest vis al părintelui „poporului de visători”! Pe scara cea
miraculoasă s-au căţărat generaţii de tălmăcitori ai Torei spre a pătrunde tot mai sus, în
tainele sferelor celeste care domină somnul tânărului pribeag.
„Încurajat şi întărit prin făgăduinţa lui Dumnezeu, Iacov plecă mai departe către
ţinta călătoriei sale, şi peste câteva zile de drum sosi la păşuni bogate cu numeroase turme
de vite mari şi mici. Acolo el a găsit o fântână, aproape de care, contrar obiceiului, se aflau
trei turme, mânate de nişte păstoriţe la adăpătoare mult mai devreme de apusul soarelui,
când se duceau turmele la adăpost”.81
Peste care mai mare parte a fântânilor de obicei se aşeza o lespede grea, cu o
deschizătură rotundă la mijloc, care alcătuieşte gura fântânii. Această deschizătură la
rândul ei de regulă se acoperă cu o piatră grea, pe care nu o pot prăvăli decât doi-trei
oameni. Asemenea stare şi aranjare a fântânilor poate servi drept explicaţie şi a
împrejurării arătate, anume în acel sens, că păstoriţele, care aduseseră devreme turmele la
adăpat, nefiind în stare să răstoarne piatra, aşteptau sosirea altor turme, păstorii cărora ar fi
putut să deschidă fântâna pentru adăpat.
Iacov, după obiceiul de salutat al locuitorilor orientali, intră în vorbă cu
păstoriţele, între care era o fetiţă frumoasă, cu numele Rahela. Aflând că ea este fiica
unchiului său Laban, el prăvăli pentru dânsa piatra de pe gura fântânei, adăpă turma ei de
oi şi, sărutând pe Rahela, ridică glasul său şi plânse, declarându-i, că el este ruda tatălui ei
şi că este fiul Rebecăi, mătuşa ei. Rahela imediat a alergat acasă să povestească despre cele
întâmplate, şi tatăl ei Laban cu bucurie de rudenie primi la el în casă pe nepotul său de la
iubita sa soră Rebeca.82
Rahela după gen înseamnă „femeia”. Sfântul Maxim dă o altă traducere: „Rahela
înseamnă „mieluşeaua” sau „cea care paşte”, iar Lia înseamnă „ostenita, osteneală”.
Credindiosul, ca şi Iacov, trebuie să se unească întâi cu Lia, adică cu osteneala pentru
virtuţi, apoi cu Rahela, sau contemplaţia celor dumnezeieşti. Putem compara acestea cu
Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, prima ostenind în lucrare, cealaltă ascultând nemişcată
Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 10, 28-42).83
Primind întâmpinare binevoitoare ca de la o rudă, Iacov începu să slujească la
Laban şi acesta din urmă observând râvna lui, îi propusese chiar să-şi fixeze plata pentru
slujbă. Dar Iacov deja gândea o plată pentru inimă. Laban avea două fete, din care cea mai
81
Ibidem, p. 418.
82
Ibidem, p. 418.
83
Ioan Usca, Op. cit., p. 47.

52
mare Lia era slabă de ochi, iar cealaltă Rahela era frumoasă la statură şi la faţă. Iacov iubea
pe Rahela şi propusese lui Laban să-i slujească pentru dânsa şapte ani, numai să i-o dea în
căsătorie. Laban se învoi, şi aceşti şapte ani, se părură lui Iacov drept câteva zile, pentru că
el o iubea. Când eşti rănit de dragoste nu mai ţii seama de greutăţi; înduri totul cu uşurinţă,
oricât de multe ar fi primejdiile, oricât de mari ar fi greutăţile; un singur lucru urmăreşti:
să-ţi împlineşti dorul. Iubirea nepătimaşă aboleşte spaţiul şi timpul. Cu cel iubit te simţi în
comuniune şi dialog, deasupra de orice oprelişti. Pentru Dumnezeu, Care este iubire (I Ioan
4,16), „o mie de ani (sunt) ca o zi” (II Petru 3, 8).
Când sosi timpul nunţii, Laban, folosindu-se de obiceiul oriental, după care
mireasa în timpul încheierii căsătoriei era bine împodobită cu vălul, înşelă pe Iacov şi în
locul Rahilei, puse pe Lia, justificându-se prin aceea că după obiceiul locului nu se făcea
aşa ca fata cea mai tânără să se mărite înaintea celei mari. Dar propuse lui Iacov şi pe
Rahela cu condiţia, ca el să-i mai slujească şapte ani, lucru la care Iacov se învoi. Această
amăgire din partea lui Laban pentru Iacov a fost oarecum o răsplată pentru amăgirea
întrebuinţată de el la primirea binecuvântării de prim născut.
„Ceremoniile nupţiale durau între 7 şi 14 zile, numărul celor invitaţi fiind foarte
mare. Ceremonia centrală era ducerea miresei, acoperită de văl în casa mirelui.
Dezvăluirea miresei avea loc abia în camera nupţială, obicei ce permite înşelăciunea lui
Laban şi explică eroarea lui Iacov”.84
„ Deşi nu era îngăduit ca Iacov să ia în căsătorie două surori, aceasta s-a făcut
spre a preînchipui o taină. Lia arată pe iudei şi sinagoga, Rahela închipuie Neamurile şi
Biserica. Pentru aceasta a slujit Hristos ca să le câştige” (Sfântul Iustin Martirul şi
Filosoful). Trecând de la chip la adevăr, poţi privi taina lui Hristos. Căci două sunt femeile
chemate la căsnicia duhovnicească şi însoţite cu El. Cea dintâi a fost cea mai bătrână, adică
sinagofa iudeilor, cea de a doua este cea tânără şi mai frumoasă, adică Biserica din
neamuri. Rahela vesteşte încă o taină: „După cum aceea a fost numită femeia lui Iacov
înainte de căsătorie, numai pe temeiul făgăduinţei, tot astfel şi Maria a fost numită femeia
lui Iosif prin faptul că a fost logodită” (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
Lia şi Rahela sunt urcuşul de la făptuire la contemplaţie: „Amândouă i s-au făcut
femei, dar a iubit pe Rahela mai mult decât pe Lia, pentru că aceasta avea ochii slabi, adică
omul până ce este cu ochii lui trupeşti nu vede încă slava contemplaţiei adevărate. Căci se
amestecă încă duşmănia plăcerii omeneşti în lucrarea lui” (Isaia Pustnicul).85

84
Ibidem, p. 47.
85
Ibidem, p. 47.

53
Primind după trecerea săptămânii de viaţă conjugală cu Lia şi pe Rahela, Iacov
sluji pentru dânsa încă şapte ani socrului său Laban. Dar această poligamie s-a săvârşit fără
învoirea divină şi de aceea în viaţa sa familială, lui Iacov îi fu dat să sufere o mulţime de
amărăciuni atât din pricina rivalităţii soţiilor cât şi din pricina purtării şi soartei copiilor săi.
Între Lia şi Rahela începe o adevărată competiţie. Lia caută să-l atragă pe soţul ei
prin naşterea de copii căci, la început, Rahela a fost stearpă (roadele contemplaţiei urmează
celor ale făptuirii). Cele două femei dau şi pe roabele lor lui Iacov. În toate acestea trebuie
căutat înţelesul duhovnicesc, spre a nu cădea în sordid, îndepărtându-ne de la intenţia
Scripturii. Din cele patru femei (numărul evangheliştilor) s-au născut cei doisprezece
părinţi ai poporului Israel (la fel cu numărul Apostolilor Domnului).
Răzbunându-se pe Lia pentru amăgirea ei involuntară, Iacov se purta cu ea cu
neglijenţă şi se ataşă cu totul de Rahela. Dar Dumnezeu văzu nevinovăţia şi blândeţea
necârtitoare a Liei şi de aceea o binecuvântă cu naştere de copii, pe când mândra Rahela
rămase stearpă. Lia avea deja patru copii: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda, iar Rahela nu avea
încă nici unul. Chinuită de invidie şi de zavistie, aceasta aproape strigând se adresă lui
Iacov cu bocete sfâşietoare de suflet: „Dă-mi copii iar de nu mor!” Iacov îi reproşă cu
blândeţe pentru asemenea nerăbdare, arătându-i că copiii sunt dar de la Dumnezeu şi nu stă
în puterea lui să-i dea el copii. Atunci, tot încă neînduplecată şi mândră, Rahela cuprinsă de
zavistie, voi să aibă copii măcar prin slujnica sa Bilha, de la care într-adevăr se şi născuseră
doi fii colaterali pentru ea: Dan şi Neftali.86
Lia la rândul său a mai dat lui Iacov pe slujnica sa Zilpa şi de la dânsa primi doi
fii colaterali: Gad şi Aşer, iar după aceea şi ea însăşi mai născu încă pe Isahar şi Zabulon şi
o fată Dina. Astfel pe când lia cea neiubită de bărbat avea deja şase fii proprii şi o fată, pe
lângă doi fii colaterali, Rahela cea iubită de Iacov purta mereu ruşinea stârpiciunii, atât de
grea la popoarele orientale. Aceasta a făcut-o în cele din urmă să se smerească şi să se
adreseze cu rugăciune către Dumnezeu. „Şi a auzit-o Dumnezeu şi a deschis sânul ei. Ea a
conceput şi a născut lui Iacov un fiu şi a zis: Ridicat-a Dumnezeu ruşinea mea. Şi a pus
copilului numele Iosif zicând: Dumnezeu îmi va da şi alt fiu” (Facerea ).
„Nu va fi între voi stearpă sau văduvă”, era la evrei o făgăduinţă, nu o constatare
anticipată a ceea ce vor avea ei prin fire, sau o oprire a acesteia. Căci pentru ceea ce este
propriu firii, nu se da o lege anumită. Este de remarcat unirea acestor două preocupări în
Vechiul Testament, mai ales la patriarhi: grija să facă copii şi să ţină legătura cu
Dumnezeu. Ultima le era spre ajutor pentru prima. Dumnezeu se interesa, în această
86
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 419.

54
mentalitate, de unirea bărbatului cu femeia sau cu femeile potrivite pentru naşterea de
copii.87
Era o grijă a lui Dumnezeu să se înmulţească neamul Israel. În Noul Testament,
preocuparea lui Dumnezeu de urmaşi se arată şi pe plan spiritual. Acum au o binecuvântare
şi mai mare de la Dumnezeu femeile fecioare şi bărbaţii asceţi. Neamul omenesc s-a
înmulţit destul. Dar nu se încuviinţează ca moderare a înmulţirii destrăbălarea sterilă.
La evrei a rămas până azi ca preocupare socotită impusă de Dumnezeu prin lege
înmulţirea neamului. Asceţii budişti rămân necăsătoriţi pentru a se scufunda în ei înşişi, ca
una în esenţă cu o divinitate impersonală. În creştinism, asceţii îşi dăruiesc toată
preocuparea lui Dumnezeu cel personal, pentru a spori în comuniunea cu El din iubire şi
deci şi în asemănarea cu Hristos.
„Sfântul Chiril al Alexandriei explică prin aceasta faptul că chiar patriarhii evrei
puteau avea două femei şi făceau copii şi cu roabele lor. Dar aceasta însemna că unii
bărbaţi n-aveau la dispoziţie nici o femeie. Faptul era legat de starea de robie şi cu
castrarea unora dintre ei. Daci poligamia era unită cu sclavia şi amândouă cu o gândire care
nu vedea valoarea fiecărei persoane omeneşti. Amândouă acestea au fost desfiinţate de
creştinism prin punerea în evidenţă a valorii persoanei umane. Dumnezeu şi-a înălţat
revelaţia pe măsura creşterii spirituale a omenirii”.88
Devenind tată de familie, Iacov simţi nevoia de a dobândi independenţa şi a
deveni stăpânul propriei case şi gospodării. De aceea el începu să roage pe Laban ca acesta
să-i dea voie să plece cu familia, ca să se întoarcă în patrie. Laban, pricepând meritele lui
pentru sporirea bogăţiei sale a început să-l roage să mai rămână câtva timp, oferindu-i apoi
să-i dea răsplată în dobitoace însemnate cu păr negru, cu pete, etc. Iacov se învoi şi sub
conducerea şi observaţia lui asemenea animale s-au înmulţit miraculos, aşa că atunci când
a trebuit să primească răsplata sa, el a devenit foarte bogat şi avea o mulţime de vite
mărunte şi vite mari şi robi şi roabe şi cămile şi asini. Asemenea bogăţie deşteptă chiar
invidie în Laban şi acesta a început să privească la Iacov cu faţa posomorâtă şi
nemulţumită, posomorându-se încă şi mai mult din intrigele fiilor săi care ziceau: „Iacov a
luat toate câte avea tatăl nostru şi din ale tatălui nostru şi-a făcut toată bogăţia aceasta”
(Facerea 31, 1).
După o vedenie pe care a avut-o Iacov şi care-i poruncea să se întoarcă în patria
sa, primind învoirea femeilor sale, care de asemenea doreau să se depărteze de tatăl lor cel

87
Sfântul Chiril al Alexandriei, Op. cit., p. 134.
88
Ibidem, p. 135.

55
lacom, care le vânduse sieşi pentru slujbă, Iacov făcu toate pregătirile necesare pentru
drum şi când Laban se duse să-şi tundă oile sale, plecă în taină la drum cu care prilej
Rahela luă cu sine până şi idolii de erau la tatăl său. Trecând Eufratul, iacov apucă prin
pustie şi se îndreptă spre muntele Galaad. Laban abia după trei zile află de plecarea lui
Iacov şi găsind că i s-au furat până şi idolii pleacă împreună cu fiii şi cu rudele sale să
urmărească pe fugar. În ziua a şaptea Laban l-a ajuns la muntele Galaad şi urmările acestea
ar fi fost groaznice, dacă Laban n-ar fi primit în ajun o prevenire în vis de la Dumnezeu să
nu aducă vătămare lui Iacov.89
Înşelătorul Laban s-a mâniat văzându-se înşelat de „Cel ce înşeală” dar
Dumnezeu l-a avertizat să nu încerce să-i facă vreun rău ginerului său. În schimb, şi-a cerut
înapoi idolii, amănunt despre care Iacov nu ştia nimic. De aceea l-a invitat pe Laban să-i
caute.
„Rahela însă luase idolii şi-i puse sub samarul cămilei şi şedea deasupra lor; şi a
scotocit Laban prin tot cortul Rahelei şi n-a găsit nimic. Iar ea a zis către tatăl său: Să nu se
mânie domnul meu că nu mă pot scula înaintea ta, pentru că tocmai acum am necazul
obişnuit al femeilor. Şi mai scotocind Laban prin tot cortul n-a găsit nimic” (Facerea
31,34-35).
Poate fi aici desprinderea de politeism: „(Rahela), înşelând pe tatăl ei a putut să
scape de închinarea la idoli” (Sfântul Vasile cel Mare), dar şi alipirea de patimi:
„Obişnuinţa trage pe om la sine cu putere: Priveşte la sufletul care se ţine lipit de
obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă şi nu vrea să se ridice şi
să apropie de raţiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte” (Nil Ascetul).90
Datorită vicleşugului fiicei sale Rahela, el suferi neizbândă în căutarea idolilor
săi. Cu tot reproşul său oarecum de rudenie, făcut lui Iacov, urmat de declaraţia făţarnică,
că adică cu ce solemnitate şi onoruri l-ar fi petrecut el pe Iacov din casa sa, dacă i s-ar fi
spus de plecare. Laban simţea nedreptatea sa faţă de Iacov când acesta din urmă îi expuse
toată indignarea sa contra lăcomiei şi nedreptăţii lui. Atunci Laban se smeri cu duhul şi a
încheiat o alianţă cu Iacov, care l-a rândul său se jură să nu jignească pe femeile sale şi să
nu-şi mai ia altele afară de fiicele lui Laban. Apoi a înjunghiat Iacov ardere de tot pe munte
şi a chemat pe rudele sale să mănânce şi au mâncat pâine şi s-au veselit pe munte. Iar a
doua zi s-a sculat Laban dis-de-dimineaţă şi a sărutat pe nepoţii săi şi pe fiicele sale şi i-a
binecuvântat. Apoi Laban a pornit să se întoarcă la locul său.

89
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 420.
90
Ioan Usca, Op. cit., p. 49.

56
O mare primejdie trecuse şi Dumnezeu a abătut de la Iacov răzbunarea din partea
socrului său Laban. Dar în cale îl aştepta altă întâmpinare şi mai primejdioasă, îl aştepta
întâlnirea cu Esau, de la care se putea aştepta la răzbunare pentru că-l lipsise de dreptul de
întâi născut. Deşi Iacov era încurajat prin vedenia oastei cereşti, concentrată oarecum
pentru apărarea lui, dar din acest loc, pe care el îl numi în amintirea acestei vedenii,
Mahanaim, el luă măsuri proprii pentru abaterea primejdiei răzbunării din partea lui Esau şi
în acest scop trimise la dânsul în pământul Seir, în ţinutul Edom, vestitori cu rugarea şi cu
cererea de bunăvoinţă din partea lui Esau către fratele ce se întorcea în patrie. Dar vestitorii
se întoarseră numai cu răspunsul, că Esau însuşi va veni să întâmpine pe fratele său şi afară
de asta că vine în fruntea a 400 de ostaşi armaţi.
În vreme ce călătorea spre Canaan, Iacov a avut nişte viziuni care i-au trezit mari
speranţe în viitorul lui. Nerăbdător să afle ce gânduri avea fratele său faţă de el, a trimis
iscoade, care să cerceteze totul cu grijă, temându-se de dânsul datorită bănuielilor mai
vechi. Premergătorii săi au primit misiunea să-i spună lui Esau că şi-a părăsit de bunăvoie
ţara, spre a nu fi nevoit să locuiască împreună cu mâniosul lui frate, iar acum, convins că
după atâta amar de vreme s-ar putea ajunge la o împăcare, Iacov se va întoarce acasă,
aducându-şi femeile şi copiii, precum şi averile dobândite prin propria-i hărnicie, astfel ca
el însuşi şi tot ce are mai de preţ să ajungă la cheremul lui.
În drumul său către Canaan, Iacov urma să treacă prin ţinutul locuit de fratele său
Esau. După ce a scăpat de frica lui Laban, l-a cuprins pe Iacov frica de fratele său. De
aceea Stăpânul cel iubitor de oameni, vrând să-l întărească pe dreptul Iacov şi să-i
risipească toată frica, a făcut să vadă tabăra îngerilor. Iacov îşi ia unele măsuri de
prevedere obişnuite oricărei caravane la apropierea de un ţinut ostil.
De aceea auzind această ştire, deloc liniştitoare, Iacov s-a spăimântat foarte şi s-a
tulburat. El era cu totul lipsit de ajutor şi fără apărare în faţa răzbunătorului său frate. Şi
singurul lucru, ce putea el să pună la cale în caz de reală primejdie, era să împartă caravana
sa în două tabere gândindu-se, că dacă Esau se va năpusti asupra unei tabere şi o va nimici,
atunci cealaltă tabără se va mântui prin fugă. Atunci el recurse la singurul ajutor, la
rugăciunea către Dumnezeu. Rugăciunea lui a fost sinceră şi înflăcărată şi ne înfăţişează
prima rugăciune, ce cuvânt cu cuvânt s-a păstrat până la noi din vremurile primare
patriarhale.
Între acestea, pentru a face îndurător pe fratele său, Iacov despărţi din caravana sa
o însemnată parte de turme şi o trimise ca dar lui Esau, iar el însuşi cu familia şi restul
caravanei înainta din urmă şi, trecându-le prin vadul râului Iaboc, ce curgea printre lacul

57
Galileii şi Marea Moartă în râul Iordan, el rămase singur şi aici se săvârşi unul din
evenimentele cele mai misterioase şi mari din viaţa lui Iacov.
Din mulţii înalţi, împăduriţi din Galaad, el coborî câteva mii de picioare până la
Iaboc. Această coborâre ia mai multe ore şi, când călătorul ajunge la fundul văii, simte că a
trecut într-un climat diferit. Era noapte şi era, probabil, o noapte de vară luminată de lună,
pentru că este puţin probabil că el să fi încercat să treacă vadul cu o caravană atât de lungă,
în obscuritate sau iarna, când apa curgea mare şi repede.
Şi anume în această noapte „s-a luptat cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.
Văzând însă acela că nu-l poate răpune, s-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat
lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu dânsul”. Potrivnicul misterios, intrând în
luptă cu Iacov, voi să încerce bărbăţia credinţei lui şi stăruinţa lui în rugăciune. Şi Iacov a
dovedit aceasta prin aceea, că chiar rănit fiind, continuă lupta şi nu-l lăsă din mâini până
când acela nu-l binecuvântă, zicând: „De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei
numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi vei birui şi pe oameni”. Şi Iacov a pus numele locului
aceluia Penuel, adică „faţa lui Dumnezeu”, căci şi-a zis: „ am văzut pe Dumnezeu faţă
către faţă şi a fost mântuit sufletul meu”. Şi şi-a dat seama că îngerul Domnului a fost cel
cu care s-a luptat şi Isarel s-a numit Iacov; „Is” înseamnă bărbat şi „sarah” înseamnă a
lupta cu cineva. Şi a şchiopătat de un picior Iacov de atunci şi i-a rămas amorţită
încheietura şoldului.
Răsărind soarele, Iacov şchiopătând grăbi spre caravana sa. Dar ce însemna tot
acest eveniment? Acel „cineva”, care s-a luptat cu Iacov până în revărsatul zorilor a fost
Dumnezeu. Iacov, adevărat, era moştenitorul credincios al făgăduinţelor părinţilor săi, dar
toată viaţa sa era un fel de luptă cu Dumnezeu, deoarece el se silea să obţină izbânda prin
propriile sale puteri şi prin vicleşugul său propriu. Socotind, că el se luptă cu un om, în
realitate se lupta cu Dumnezeu, de aceea şi Dumnezeu s-a luptat cu dânsul. Şi iată în sfârşit
lupta mai departe deveni pentru el imposibilă, pentru că Dumnezeu se atinsese de
încheietura coapsei lui, şi-l făcu şchiop şi neputincios.
Înaintea feţei lui Esau, celui ce se apropia, Iacov era fără ajutor. Dar înainte de a
se întâlni faţă în faţă cu grozavul potrivnic pământesc, Iacov a trebuit să se întâlnească cu
Dumnezeu, cu care el deja demult se lupta, deşi inconştient. Lupta cu Esau era nimic, dar
lupta cu Dumnezeu este totul. Domnul nu putea fi de partea lui Iacov, câtă vreme acesta se
bizuia pe propriile sale puteri. Dar acum şchiop şi simţindu-şi deplina sa neputinţă, Iacov
înţelese că este o altă unealtă, mult mai eficace decât orice sabie, şi anume rugăciunea. Şi
când el a înţeles aceasta, atunci, primind binecuvântare de la Dumnezeu cel ce se luptase

58
cu dânsul, deveni nebiruit, dar deja nu Iacov, ci Israel, prinţ înaintea lui Dumnezeu,
biruitorul oamenilor.
Când Iacov dis-de-dimineaţă a trecut prin vadul râului Iaboc, lucirea suliţelor la
soare prin pădurea de brad verde închis îi dădu a înţelege apropierea lui Esau cu puterea sa
armată. Dar Iacov nu mai avea de ce se teme de oameni, după ce el dovedise în lupta de
noapte cu Dumnezeu. Şi dacă el în lupta cu Dumnezeu biruise prin puterea credinţei şi prin
statornicia rugăciunii, apoi la întâlnirea cu Esau el a dovedit prin puterea smereniei sale,
închinându-se lui până la pământ de şapte ori şi oferindu-i daruri.
Esau se poate să fi avut intenţia să se răzbune pe Iacov sau cu puterea sa armată
să-i dovedească superioritatea sa asupra lui Iacov. Dar acum la întâlnirea fratelui său, pe
care nu-l mai văzuse de atâta vreme, înconjurat de o întreagă generaţie de nepoţi tineri,
inima cea dură a lui Esau se înmuie şi el alergă întru întâmpinarea lui Iacov şi l-a
îmbrăţişat şi, cuprinzându-i grumazul, l-a sărutat şi au plâns amândoi.
Iacov îi arată apoi copiii ce i-a dobândit, femeile sale şi slujnicele acestora. Viaţa
oricărui sfânt e asemenea lui Iacov care, „de teama răscoalei patimilor şi de dorul unei
învăţături mai înalte prin experienţă, s-a mutat în Haran, adică la contemplarea naturii de la
care luând prin ostenelile cu fapta, toată ştiinţa duhovnicească a lumii văzute, adunată în
diferite cugetări şi înţelesuri, s-a întors în pământul părintesc şi propriu, adică la cunoştinţa
celor inteligibile, aducându-şi, ca pe nişte femei şi slujnice deprinderile şi lucrările ferme
ale activităţii şi ale contemplaţiei pe care le-a dobândit şi pe fiii născuţi din ele” (Sfântul
Maxim Mărturisitorul).91
Iacov îi spune fratelui său că turmele trimise înaintea sa erau daruri pentru el. Dar
Esau a zis: „Am şi eu multe, frate; ţine-ţi ale tale pentru tine!” (Facerea 33, 9). Poate fi un
început de înţelepciune la Esau, ce pare să-şi fi biruit între timp patima lăcomiei, dar poate
fi şi atitudinea celui încă neînţelept, care se socoteşte ca având suficient spre a nu se mai
îmbogăţi din experienţa celor înduhovniciţi. Oricum, firea lui Esau s-a îmblânzit şi nu i-a
fost fără folos pilda lui Iacov.
După această întâlnire cordială, Iacov evită cu chibzuinţă propunerile lui Esau de
a merge împreună cu dânsul sau cel puţin să primească să i se dea o parte din oamenii
înarmaţi, ca să-l păzească. Apoi Esau s-a întors la muntele Seir, cucerit de el, după aceea el
dispărând cu totul de pe arena istoriei, apărând numai la înmormântarea lui Isaac.
Iacov însă îşi urmă drumul său spre apus, trecu Iordanul, intră în pământul
Canaan şi sosi la Sichem, care de la vremea lui Avraam crescuse şi devenise un oraş
91
Ibidem, p. 51-52.

59
puternic şi a fost numit aşa după numele lui Sichem, fiul lui Emor, căpetenia amoreilor.
Aici el şi-a cumpărat pe o sută de monede o câmpie, care a devenit cea dintâi proprietate a
neamului celui ales în pământul Canaanului, îşi întinse pe dânsa cortul său, a zidit
jertfelnic, căruia i-a pus numele El-Elohe-Israel, şi a chemat numele Domnului
Dumnezeului lui Israel.92
Aici el a săpat fântână ca să nu aibă prilej de conflict cu indigenii, cum fusese
aproape de Virsavia şi să aibă necontenit rezerve de apă pentru turmele sale. Locul acesta
încă şi astăzi se poate vedea aproape de „fântâna lui Iacov”, la care dumnezeiescul său
Urmaş a dat învăţătură femeii samarinence să se roage lui Dumnezeu cu duhul şi cu
adevărul.93
Dar şederea lui Iacov aici îi aduse o nouă amărăciune. Fiica sa Dina, luând parte
la una din sărbătorile locale, a fost necinstită de fiul unei căpetenii locale Sichem, căruia
dânsa i-a plăcut aşa de mult încât el prin tatăl său a mijlocit la Iacov şi la fraţii ei, că aceştia
să i-o dea lui în căsătorie.
Când ne depărtăm de Biserică, suntem încercaţi de patimi şi erezii, vare se pot
cuibări în noi întinându-ne. „Observă, deci, că până petrecea şi locuia în cortul tatălui său
era încă neîntinată şi îşi păstra podoaba fecioriei. Dar după ce a părăsit cortul părintesc şi a
părăsit locul sfinţit şi s-a amestecat cu femeile din afară, a fost sedusă îndată la întinare
neobişnuită şi n-a mai fost între fecioare, fiind supusă la început fără voie poftelor
străine,apoi însuşindu-şi şi ea patima de a voi să se împreuneze cu cel ce a supus-o”
(Sfântul Chiril al Alexandriei).94
Pricina căderii Dinei a fost înalta părere de sine. Dacă ea „n-ar fi pornit prea
curând la vederea lucrurilor din ţinut, socotindu-se că este tare, şi n-ar fi fost vrăjită de
farmecul lor, nu i s-ar fi stricat înainte de vreme puterea de discernământ a sufletului,
amăgită de nălucirea lucrurilor ce cad sub simţuri şi deci n-ar fi ajuns la împreunare încă
nelegiuită cu raţionamentul bărbătesc”.95 Judecata (Dina), când se încumetă să cunoască tot
felul de teorii (fetele de alt neam) şi se încurcă în hăţişul raţionamentelor de tot felul
(Sichem), sfârşeşte în erezie şi spirit sectar, adică în cea mai grea desfrânare a părţii
noastre mintale.
Fraţii au convenit dar cu condiţia ca toţi locuitorii Sichemului să se circumcidă
după lege. Când însă ei într-adevăr s-au circumcis, atunci Simeon şi Levi, folosindu-se de

92
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 424.
93
Ibidem, p. 424.
94
Ioan Usca, Op. cit., p. 52.
95
Ibidem, p. 52.

60
timpul bolii lor de după circumciziune, au tăbărât asupra oraşului, au ucis toată partea
bărbătească împreună cu neamul căpeteniei şi prădară tot oraşul şi aşa s-au răzbunat pentru
necinstirea surorii lor Dina.
„Dar şi sichimiţii sunt pedepsiţi, pentru că şi-au bătut joc de o sfântă fecioară.
Pedeapsa lor le-a fost mormântul, iar amintirea pedepsei lor ne conduce la mântuire”
(Clement Alexandrinul). Cei ce nu aduc cinstirea cuvenită Fecioarei sunt morţi pentru
Împărăţie, oricât s-ar numi aceia pe ei creştini.96
Dar această cruzime sălbatică tulbură pe Iacov şi acesta a mustrat aspru pe fiii săi
furioşi, exprimându-şi teama de o răzbunare la fel din partea canaaniţilor. Din această
pricină el a fost nevoit să se depărteze pentru o vreme de acolo, la Betel, cu atât mai mult
că sub influenţa canaaniţilor idolatria începuse să pătrundă şi familia lui Iacov, deoarece la
retragerea de aici el a poruncit întregii familii să arunce zeii străini.
Înainte de a pleca, iacov a cerut tuturor să-i dea idolii străini. I-a adunat şi i-a
îngropat pe aceştia lăsându-i necunoscuţi. După tăierea patimilor, suntem încercaţi de
vechile năluciri, patimile căutând să-şi găsească iar loc în noi şi a prinde rădăcini: „Ştiind
marele Iacov că acestea, atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai
mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urâte,
ascunde zeii străini în Sichem. Iar Sichem înseamnă luptă, ceea ce arată oateneala
împotriva patimilor. De aceea Iacov îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi
luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor” (Nil Ascetul).
Aceştia erau numiţi „terafimi” (zei de casă), care înfăţişau nişte mici figurine, cea
mai mare parte de o formă extraordinar de urâtă, aşa ca să se poată speria de ei duhurile
rele şi să le izgonească din acea casă, unde se păstrau terafimii. Figurile acestea se puneau
de obicei pe prag sau în fereastră ca să împiedice incursiunea puterilor de noapte.
Asemenea figurini erau cu deosebire în mare circulaţie în Mesopotamia şi anume de acolo
erau aduse de fiicele lui Laban. Ca să cureţe casa sa de asemenea superstiţii, Iacov îi adună
de la femeile sale şi le îngropă sub un stejar, aproape de Sichem. În Betel el a zidit
jertfelnic lui Dumnezeu şi acolo iarăşi i s-a arătat Domnul, care i-a adeverit şi întărit toate
făgăduinţele de mai înainte. În amintirea acestora Iacov înălţă un monument de piatră şi a
săvârşit asupra lui turnare de ulei.
Aproape de Betel, între altele, muri bătrâna doică a Rebecăi, Debora, şi a fost
îngropată sub un stejar, atingătoarea amintire a ei dovedeşte de ce viaţă patriarhală respirau
toate în casa şi în familia lui Iacov, care până la sfârşitul vieţii a mângâiat pe bătrâna doică
96
Ibidem, p. 53.

61
a mamei sale deja demult răposată. După aceea Iacov se mişcă mai departe spre sud către
Efrata, adică către Betleem. Înainte de a ajunge până la oraş Rahela născu al doilea fiu.
Acesta a fost o mare fericire pentru Iacov, care dobândea acum al doilea fiu de la femeia
iubită de dânsul. Dar fericirea aceasta curând se schimbă în întristare deoarece naşterea
aceasta a dus la moartea lui Rahela. Murind, Rahela numi pe noul născut Benoni (fiul
durerii mele), dar Iacov îl numi, în chip de mângâiere pentru pierderea soţiei sale iubite,
Veniamin (fiul mânei drepte).97
Iacov îngropă pe Rahela lângă drumul Betleemului şi aşeză deasupra
mormântului ei monument, care se vede şi astăzi. Pe mormântul ei este astăzi o casă de
rugăciune, în care intră închinătorii celor trei religii: creştină, mozaică şi musulmană. Acest
mormânt al Rahelei există lângă Betleem, după cum şi mormântul lui Avraam şi Sarra se
mai păstrează încă.
Întristarea lui Iacov curând a fost sporită cu încă o necinstire, care a fost
pricinuită de fiul lui mai mare, Ruben, casei tatălui, prin care el s-a şi lipsit de dreptul său
de întâi născut. În sfârşit Iacov ajunse la tabăra tatălui său Isaac, care era încă în viaţă, şi
locuia la stejarul Mamvri, aşa de mult iubit de tatăl său Isaac, aproape de Hebron. Acolo, în
această localitate, scumpă lui prin amintirile din copilărie şi din tinereţe, Iacov se opri
pentru câtva timp, ca prin prezenţa sa şi prin iubirea sa fiiască să mângâie pe tatăl în anii
săi înaintaţi.
Isaac tot timpul acesta a trăit singur, deoarece neastâmpăratul Esau, de multă
vreme părăsise Canaanul şi prefera păstoriei, vânătorile sălbatice şi luptele războinice în
munţii Seirului. Lângă Iacov a şi murit bătrânul patriarh în vârstă de 180 de ani: „Şi s-a
adăugat la poporul său, fiind bătrân şi sătul de viaţă. Şi l-au îngropat Esau şi Iacov, fiii lui”.
(Facerea ). Aceasta s-a petrecut după vinderea lui Iosif în Egipt şi numai la zece ani
înainte de strămutarea lui Iacov acolo cu fiii săi.
După moartea lui Isaac, fiii lui n-au mai stăpânit împreună ţara lăsată de el ci au
împărţit-o între ei. Oferind oraşul Hebron fratelui său, Esau a locuit în Seir şi domnea
asupra Idumeii, care îşi trăgea numele de la el. Triburile vest-semitice ale edomiţilor au
ocupat regiunea dintre Marea Moartă şi Marea Roşie (secolele XII-XI î. Hr.), Edomul fiind
inclus în regatul Israel de David şi Solomon, recâştigându-şi apoi independenţa. Arabii
nabatei i-au constrâns să emigreze pe edomiţi (secolele V-IV î. Hr.), iar ei s-au stabilit în

97
A. P. Lopuhin, Op. cit., p. 425.

62
Idumeea, situată în sudul Iudeii. Idumeea a fost anexată regatului Iudeii elenistice,
populaţia fiind convertită la iudaism.98
Esau a fost tatăl a cinci fii. Dintre aceştia, pe Iaus şi pe Ieglom şi Core i-a avut de
la o soţie a lui numită Alibama; cât îi priveşte pe ceilalţi, pe Eliphaz l-a născut Ada, iar pe
Raguel, Basemata. Aceştia au fost feciorii lui Esau. Eliphaz a avut la rândul său cinci fii
legitimi: Theman, Oman, Sophar şi Cenez. Căci Amalec era un fiu natural născut de
propria lui concubină, Thamnaa. Aceştia au populat Idumeea numită şi Gobilitis şi
Amalecitis, de la Amalec (străvechiul popor arab al amaleciţilor, vecini cu edomiţii şi cu
egiptenii, a dispărut din secolul VIII î. Hr.). Dar odinioară Idumeea se întindea până
departe şi întreaga ţară a primit acest nume, în vreme ce mai târziu anumite părţi din ea au
păstrat denumirile date de primii ei locuitori.99
Din cauza duplicităţii lui Iacov, strămoşul israeliţilor, s-a născut animozitatea
profundă care a dominat relaţiile dintre Israel şi Edom, descendenţii lui Esau. Importanţa
cea mai mare a referirilor biblice la Esau constă în semnificaţia teologică dată respingerii
sale, deşi el deţinea dreptul de succesiune prin faptul că era întâiul născut. Explicaţia
biblică este că Domnul l-a urât pe Esau şi l-a iubit pe Iacov. Esau simbolizează cei pe care
Dumnezeu nu i-a ales; Iacov îi reprezintă pe cei pe care Dumnezeu i-a ales.
„Dar temeiul acestei alegeri nu a fost vreo diferenţă în viaţa sau caracterul lui
Iacov şi Esau. Iacov a fost ales mai înainte ca el şi fratele său să se fi născut. Şi nici chiar
„ura” şi „dragostea” lui Dumnezeu nu se poate să fie temeiul alegerii divine, deoarece în
cazul acesta alegerea lui Dumnezeu ar depinde de un capriciu sau de o anumită dispoziţie.
Dumnezeu şi-a exercitat voinţa suverană a harului alegerii sale, El fiind singurul Originator
al scopului moral al acestuia”.100 În Evrei 12, 16 Esau simbolizează pe cei care
abandonează speranţa gloriei de dragul lucrurilor care pot fi văzute şi care nu sunt eterne.
Iacov, fiul lui Isaac, este menţionat în genealogiile din Evangheliile Noului
Testament. De o importanţă mai mare este repetarea asocierii Avraam, Isaac şi Iacov, în
care Iacov stă alături de ceilalţi doi ca un arhetip pentru cei care sunt binecuvântaţi pentru
eternitate. Toţi evangheliştii sinoptici redau citatul lui Iisus din Ieşirea 3, 6: „Eu sunt
Domnul Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Matei
22, 32; Marcu 12, 26; Luca 20, 37). Această formulă sonoră conferă greutate şi solemnitate
caracterului lui Dumnezeu ca unul care a făcut legământ cu Patriarhii din vechime şi care
îşi respectă promisiunile. Petru foloseşte aproape aceeaşi formulă pentru a întări declaraţia
98
Flavius Josephus, Op. cit., p. 69.
99
Ibidem, p. 70.
100
***, Dicţionar biblic, p. 404.

63
sa despre ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos. Pavel se referă la Iacov de două ori: prima
dată pentru a arăta scopul lui Dumnezeu în alegere şi a doua oară ca un simbol al naţiunii.
În fine acest Patriarh apare în Evrei ca unul dintre eroii credinţei.101

101
Ibidem, p. 538.

64
CAPITOLUL AL IV-LEA
FIII LUI IACOV

Ca lider naţional, Iacov-Isarel este părintele celor douăsprezece triburi care


formau teoretic poporul. Aceste triburi Ruben, Simeon (Levi), Iuda, Isahar, Zabulon, Gad,
Aşer, Dan, Neftali, Veniamin, Efraim şi Manase, descindeau conform tradiţiei biblice din
Iacov şi fiii săi.
Din cele două soţii, împreună cu cele două slujnice s-au născut fiii lui Iacov
astfel:
 Din Lia s-au născut: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon,
Dina.
 Din Zilpa s-a născut: Gad şi Aşer.
 Din Bilha s-a născut: Dan şi Neftali.
 Din Rahela s-a născut: Iosif şi Veniamin.
 Fiii lui Iosif născuţi în Egipt sunt: Manase şi Efraim.
Numărul patriarhilor, ca şi cel al Apostolilor rămâne mereu cel de doisprezece.
Aici cifra 12 este împlinită prin includerea Dinei care ulterior va fi înlocuită de Veniamin,
născut în Canaan. Levi, devenit trib sacerdotal va fi înlocuit prin dedublarea lui Iosif
(Efraim şi Manase). Nici Iosif nu va rămâne ca trib, descendenţa sa continuând sub numele
celor doi fii ai săi.102
Iacov a avut parte de un noroc aşa mare, cum rar i-a mai fost dat altui om. Căci el
îi întrecea pe locuitorii din ţinutul acela, de pe o parte prin bogăţiile sale, pe de altă parte
era invidiat şi renumit pentru virtutea copiilor săi: nu le lipsea nimic, căci în privinţa
lucrului de mână şi a felului cum răbdau truda, ei erau bine pregătiţi fiind înzestraţi şi cu o
minte ageră.

102
Ioan Usca, Op. cit., p. 48.

65
Din cei 12 fii ai lui Iacov, Iosif a fost penultimul şi pentru cuminţenia lui era iubit
mult de tatăl său, fapt care i-a atras ura fraţilor. Era iubit nu numai pentru frumuseţea
trupească, ci şi pentru harul lui sufletesc (căci îşi întrecea în înţelepciune toţi fraţii laolaltă).
Dar tocmai afecţiunea paternă a stârnit ura şi invidia fraţilor împotriva lui Iosif care a făcut
ca duşmănia să sporească de îndată ce le-a povestit lor visele ce-i prevesteau multă fericire.
Căci firea omenească este înclinată să invidieze până şi norocul celor mai apropiate rude.
Şi când le-a mai povestit şi visele sale în care fraţii se închinau lui, s-a mărit ura şi-i doreau
moartea.103
„Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era
copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă” (Facerea 37, 3). Biblia de la 1688
traduce „haină pestriţă”. Legea va interzice mai târziu folosirea tortului de materiale sau
culori diferite, dar în cazul lui Iosif, haina pestriţă vădea îmbinarea virtuţilor sale. Domnul
dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului.
Viaţa lui Iacov este un ne încetat zbucium. Destinul nu-l cruţă şi îl supune tuturor
încercărilor. Suferinţele lui se succed una după alta. Tocmai când Iacov a vrut să se deidce
odihnei, tocmai când credea că a sorbit îndeajuns din amarul vieţii şi că a sosit, timpul să
aibă linişte, tocmai atunci a venit peste el nenorocirea lui Iosif. Şi unul şi altul au avut de
înfruntat urgia urii, atât pe tată cât şi pe fiu i-au urmărit chiar fraţii lor spre a-i nimici. La
fel ca şi părintele său, Iosif păşeşte spre viaţă visând.
„Cu alte imagini, visele lui Iosif reprezintă aceleaşi idealuri spre care năzuia tatăl
său. Viziunea muncii câmpului, a legăturilor de snopi se îmbină cu aceea a cerului, soarelui
şi stelelor. Este vorba despre aceeaşi sinteză dintre cer şi pământ ca şi în scara din visul lui
Iacov. Prezenţa activă în realităţile vieţii, preocuparea de ceea ce este teluric în existenţa
umană nu trebuie să constituie o piedică pentru cultivarea virtuţilor sufleteşti, pentru
elevarea spre culmile adevărurilor abstracte, pentru împlinirea celor mai îndrăzneţe idealuri
umane. Legătorii de snopi să nu uite că au un cer minunat deasupra lor, iar cercetătorii
drumului spre stele, că există în jurul lor realităţi materiale ce se cer rezolvate.
Ioaif visează, dar nu rămâne un visător naiv, un utopist dezarmat care s-a refugiat
în lumea irealului. El ştie să-şi închine viaţa pentru împlinirea lor, este pregătit să păşească
pe drumul spinos care duce la realizarea ţelurilor măreţe pe care le-a întrezărit. Este
pregătit pentru suferinţă, căci ştie că nici un ideal nu se cucereşte fără lupte şi fără
sacrificii”.104

103
Flavius Josephus, Op. cit., p. 70.
104
Moses Rosen, Op. cit., p. 49-50.

66
Ura şi invidia îl urmăresc de la bun început. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu cei
care îşi îndreptau privirile spre viitor, cu cei care au visat să-l facă mai bun, mai frumos.
Dictonul popular „nimeni nu-i profet în oraşul său” are o valabilitate nu numai spaţială ci
şi temporală. Nu numai în mediul în care trăia, dar şi în epoca ce-i era contemporană,
profetul, vizionarul vremurilor care vor veni, predicatorul ideilor generoase, găsea rareori
înţelegere. Miopia celorlalţi nu admitea clarviziunea lui şi, ca atare, el se punea în afara
societăţii şi a epocii în care trăia. Tragedia lui Iosif nu este numai a sa ci şi a tuturor
visătorilor ce se vor trage dintr-însul. „Visele” se cer nimicite de către cei care nu vor ca
realităţile să se schimbe.
Prilejul le-a sosit, când Iosif a fost trimis de Iacov să-i aducă veşti de la fraţii săi
care erau departe cu oile la păscut. De la un om care rătăcea pe câmp, Iosif a aflat că fraţii
săi au pornit spre Dotaim. „Dar Dotaim se tălmăceşte «părăsire destulă». Prin aceasta îl
învaţă pe cel ce rătăceşte încă, prin alipirea la cele ce ţin de trup, că nu se poate ajunge
altfel la desăvârşire decât părăsind îndeajuns dragostea pentru rudeniile după trup” (Nil
Ascetul). Părăsind dragostea pătimaşă pentru semeni vom sui la iubirea curată faţă de ei.
Atunci l-au aruncat pur şi simplu într-un puţ părăsit şi fără apă. norocul lui a fost,
că trecând pe acolo o caravană, la propunerea fratelui Iuda, a fost scos din puţ şi vândut,
pentru 20 de arginţi, neguţătorilor madianiţi care l-au dus în Egipt, unde, la rândul lor. L-au
vândut lui Putifar, comandantul gărzii lui Faraon. La întoarcerea acasă, i-au arătat tatălui
lor haina lui Iosif înmuiată în sânge, ca să creadă că l-a mâncat o fiară sălbatică, veste la
care tatăl său a rămas nemângâiat până la revederea fiului socotit mort.105
„Prin cele întâmplate lui Iosif este preînchipuită, însă, şi taina mântuirii: ca şi
Iisus, Iosif este pizmuit de fraţii săi; este coborât în groapă pentru a ieşi mai apoi plin de
slavă; este vândut de către Iuda (din tribul lui Iuda vor fi atât Mântuitorul cât şi Iuda
Iscarioteanul); scapă de moarte plecând în Egipt ... Iedul junghiat în locul său aminteşte
berbecul jertfit în locul lui Isaac, dar şi pe Mielul Ce Se va răstigni pentru mântuirea
oamenilor”.106
Aici se întrerupe istoria lui Iosif, ca să fie povestită istoria Tamarei, un caz care
exemplifică adevărul spus de Mântuitorul: „Nu-i nimic ascuns să nu se descopere”. De
reţinut este şi faptul, că Tamara s-a învrednicit să fie trecută în «Cartea neamului lui Iisus
Hristos» (Matei 1, 3), iar inelul tainei ei să fie menţionat în slujba logodnei creştine.

105
Al. N. Constantinescu, Facerea (exegeză biblică), în „Glasul Bisericii”, an. XXXII (1973), nr. 9-10, p.
1071.
106
Ioan Usca, Op. cit., p. 54.

67
Dumnezeu era cu Iosif în Egipt, aşa că stăpânul său era tot mai mulţumit de el. L-
a pus deci supraveghetor peste întreaga sa avere. Iosif, însă, era un tânăr deosebit de
frumos. La intrigile soţiei sale necinstite, l-a aruncat în temniţă, absolut nevinovat. Femeia
lui Putifar este o dovadă despre ceea ce înseamnă robirea de patimi. Nici un argument nu
este ascultat, nici o plidă de folos, singură dorinţa satisfacerii poftelor făcându-se urmată.
„Răsplata lui Iosif a fost aceea pe care o primeşte dreptul: fiind crezute
minciunile femeii, este trimis la temniţă. Dar şi aici, Iosif, câştigând încrederea mai-
marelui temniţei, i s-a dat paza tuturor deţinuţilor”.107
În temniţă, Iosif a tâlcuit visele marelui paharnic şi marelui pitar, tâlcuire
adeverită după scurt timp. Marele paharnic, repus în dregătorie, a uitat promisiunea de a
vorbi lui Faraon despre Iosif. După doi ani, a fost chiar Faraon chinuit de două vise, cărora
nimeni nu le-a putut desluşi înţelesul. Atunci şi-a amintit marele paharnic de Iosif şi acesta
a fost chemat înaintea lui Faraon (Iosif era în vârstă de treizeci şi trei de ani, vârstă la care
şi Mântuitorul şi-a început activitatea Sa publică). Iosif a arătat că ambele vise vestesc
acelaşi lucru: şapte ani de belşug urmaţi de şapte ani de foamete. A sfătuit, deci, Faraon să
adune rezerve de grâne în primii şapte ani. Şi a fost după cuvântul lui Iosif, sau cum chiar
acesta a arătat, după descoperirea făcută lui de Dumnezeu.
Ca şi Daniel ami târziu, Iosif a fost numit mare vizir, devenind astfel locţiitor
regal. I s-a pus numele Ţafuat-Paneah („Dumnezeu binecuvintează”), ca unuia ce vestea
planurile dumnezeieşti şi a primit de soţie pe Asineta, fiica lui Poti-Fera, marele preot din
Iliopolis. Aceasta a născut pe Manase şi pe Efraim.108
Foametea a silit şi pe fraţii lui Iosif, să vină din Palestina să cumpere grâu, cu
care ocazie i s-au închinat şi i s-au plecat, adeverindu-se astfel visele pe care li le spusese şi
pentru care îl condamnaseră la moarte. Personalitatea lui Iosif se relevă în întreaga ei
frumuseţe când îi revede pe fraţii săi, veniţi să cumpere merinde. Aceştia nu recunosc în
activul şi energicul demnitar pe adolescentul visător pe care l-au vândut ca rob ismaeliţilor.
Întrebările pe care le pune Iosif cuprind însă acelaşi crez pe care l-a purtat şi atunci când
era ironizat drept visător şi acum când se află în culmea măririi.
Cu o simplitate de maestru, autorul divin al Bibliei ajunge, la momentul
culminant al dramei: regăsirea lui Iosif cu fraţii săi. Ei au păcătuit împotriva lui, dar
aceasta n-a determinat ca în sufletul său să încolţească vreun sentiment de răzbunare.

107
Ibidem, p. 56.
108
Ibidem, p. 57.

68
Suferinţele pe care le-a îndurat n-au izbutit să-i altereze bunătatea. Culmile măririi la care a
ajuns nu l-au ameţit şi n-au trezit într-însul nici un fel de trufie.
„Anii ce s-au scurs de când a părăsit casa părintească, mediul străin în care a trăit
în acest interval, nu i-au slăbit legăturile cu tradiţia primită de la părintele său. În inima lui
Iosif freamătă aceleaşi nobile idealuri ca şi în vremea când, adolescent fiind, umbla cu
turma de oi pe câmpiile Canaanului şi era denumit „visătorul”. Întreaga lui strădanie, în
aceste clipe emoţionante, este să risipească sentimentul de umilinţă şi de ruşine care i-a
cuprins pe fraţii săi”.109
Către încărunţitul său părinte i se îndreaptă acum gândurile. În întreg acest crunt
interval al despărţirii, nu l-a uitat nici o clipă. În momentele de grea încercare, ori de câte
ori vijelia vieţii a încercat să-l doboare, chipul tatălui său îi apărea înaintea ochilor, îi dădea
putere de rezistenţă şi sfat îndrumător. Plin de duioşie şi de respect filial este mesajul pe
care îl trimite Iosif, prin fraţii săi, către Iacov. El nu se mulţumeşte cu ştirea că trăieşte ci,
cunoscând personalitatea tatălui său, îl face să înţeleagă că a rămas acelaşi Iosif, care a
plecat acum 22 de ani din casa părintească. El ştie cât de important va fi pentru tatăl său
vestea că nu numai trupul dar şi sufletul a rămas întreg, atât în faţa vicisitudinilor unui
destin vitreg cât şi înaintea ispitelor măririi.110
Povestea lui Iosif este una reuşită. Iosif preînchipuie pe însuşi Răscumpărătorul
lumii, pe Mântuitorul Iisus Hristos:
 Iosif, fiind absolut nevinovat, a suferit persecuţii de la ai săi, şi de la
străini, ca şi Hristos Domnul.
 Iosif a fost aruncat într-un puţ părăsit spre moarte, iar Domnul Iisus, legat
fiind şi batjocorit de ostaşii sinedriului, a fost bătut şi încununat în
batjocură de către soldaţii romani cu cunună de spini, spre moarte pe
cruce.
 Cu „20 de arginţi” a fost vândut Iosif madianiţilor, la propunerea fratelui
său Iuda, iar Domnul Iisus a fost vândut, tot de un Iuda (Iscariotul), ucenic
al Său, pentru „30 de arginţi”.
 Iosif a fost părăsit de zece fraţi ai săi, când a fost vândut negustorilor
pustiului, iar Iisus Domnul a fost părăsit, după vânzarea lui Iuda, de către
cei zece apostoli ai Săi, rămânând lângă crucea Lui numai cel mai tânăr,
apostolul Ioan, evanghelistul de mai târziu.

109
Moses Rosen, Op. cit., p. 57.
110
Ibidem, p. 58.

69
 Iosif şi-a iubit şi şi-a ajutat neamul tatălui său, iar Iisus a iubit până la
jertfă tot neamul omenesc al Părintelui Ceresc.111
Clipele din urmă ale drumului pământesc străbătut de Iacov ocupă bucuria
reîntâlnirii cu fiul considerat pierdut. Zbuciumată şi frământată i-a fost viaţa, nori grei au
umbrit-o, furtuni cumplite au primejduit-o. Din suferinţă în suferinţă l-a purtat destinul.
Acum trupul său este obosit şi îşi cerea liniştea. Sufletul i-a rămas însă la fel de tânăr ca şi
atunci când a pornit spre viaţă, plin de speranţe şi idealuri, ca şi atunci când odihnindu-şi
creştetul pe bolovanul de la poalele muntelui Moria visa scara perfecţiunii umane.
De data aceasta, capul lui se reazămă pe patul de suferinţă. Trei generaţii se
întâlnesc aici: bătrânul Iacov, fiii săi şi tinerii Manase şi Efraim, copiii lui Iosif. Un
splendid tablou ni se arată în această comuniune sufletească dintre bunic, fii şi nepoţi.
S-a înviorat sufletul lui Isarel şi s-a ridicat din nou la Dumnezeu pe care L-a auzit
în vis: „nu te teme a te duce în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare. Am să merg cu
tine în Egipt Eu Însumi şi tot Eu am să te scot de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii cu
mâna sa”.112
Prima statistică nominală a neamului lui Israel – în total 75 de suflete, în
momentul acelei strămutări în Egipt, – este dată în capitolul XLVI, 6-27. Ca păstori de oi şi
crescători de vite, fiii lui Iacov au fost aşezaţi în pământul Goşen, în nordul Egiptului,
fiindcă pentru egipteni este spurcat tot păstorul de oi. Bucurându-se de un pământ bogat şi
de pace, neamul lui Iacov s-a dezvoltat, înmulţindu-se foarte mult, iar la conducere
impunându-se nu atât Iosif, cum era de aşteptat, ci fratele său Iuda, al patrulea copil, pe
care Iacov l-a binecuvântat cu binecuvântările primului născut dintre copii săi; căci din
cauza păcatelor lor atât primul născut, Ruben, cât şi al doilea, Simeon şi al treilea, Levi s-
au dovedit nevrednici de întâietate.113
Auzind Iosif că tatăl său este bolnav, a adus la el pe fiii săi, Efraim şi Manase, ca
să primească binecuvântarea sa. Israel , deşi cu ochii trupului întunecaţi, a văzut în duh şi a
binecuvântat, încrucişând mâinile, cu dreapta pe Efraim, iar cu stânga pe Manase. Cei doi
sunt adoptaţi acum de Iacov şi se vor adăuga triburilor lui Israel (care îşi vor păstra
numărul de 12, căci Iosif nu va moşteni în Canaan, iar levi a devenit trib sacerdotal).
Apoi a chemat Iacov pe fiii săi şi a proorocit despre fiecare. „Aşa a fost Iacov
Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a rămas apoi într-un unic loc, dar a văzut

111
Al. N. Constantinescu, Op. cit., p. 1072.
112
Ioan Usca, Op. cit., p. 58.
113
Al. N. Constantinescu, Op. cit., p. 1072.

70
acolo multe cu ochiul pătrunderii şi a spus lucruri minunate despre fiii săi” (Calist
Patriarhul).
Iacov îşi binecuvântă copiii şi pe copiii copiilor săi. Desprindem din aceste
minunate pagini pline de poezie, concepţia noastră despre noţiunea de „binecuvântare”. Nu
este vorba despre puteri miraculoase pe care le-ar putea poseda un muritor, spre a coborî
harul fericirii asupra altui om. În concepţia noastră binecuvântarea este o rugăciune către
Atotputernicul şi o învăţătură către cel ce o primeşte. Rând pe rând apar, numele fiilor săi.
Fiecăruia îi schiţează caracterul, îi zugrăveşte însuşirile, evidenţiind atât luminile cât şi
umbrele. Nu lipseşte nici dojana pentru greşelile săvârşite, nici îndrumarea pentru
îndreptarea lor. Dragostea părintească îi îmbrăţişează pe toţi deopotrivă însă nu cade în
mrejele idealizării. Cu toţii sunt oameni, plămădiţi din carne şi sânge, cu mari calităţi da şi
cu slăbiciuni inerente firii omeneşti.114
Binecuvântarea, prin care el se desparte de vlăstarele sale pe acest pământ, are
menirea de a le înfăţişa, lor şi urmaşilor lor, zările spre care trebuie să-şi îndrepte privirile,
ţelurile cărora vor avea să-şi închine strădaniile. Binecuvântarea este, deci, ceea ce
exprimă, adică „cuvântul cel al binelui”. Povaţa cea bună. Ea nu izvorăşte din „har” ci din
înţelepciune; ea nu presupune miracole şi nici puteri supranaturale ci etică şi morală.115
Graiul din urmă al lui Iacov se adresează nu numai către copiii săi, ci către toţi cei
ce-l vor urma. El îi îndeamnă să se adune, să-şi împletească energiile, să-şi conjuge
eforturile, să-şi unească voinţele pentru ca astfel să capete, cu toţii, un ideal comun, idealul
vremurilor care vor veni, ţel unic, ţelul domniei binelui în această lume.
Este adevărat că, deşi fiii aceluiaşi părinte, copiii lui Iacov nu seamănă între ei
după cum nu seamănă două frunze de pe acelaşi copac. Există însă o trăsătură comună în
fiinţele lor: dorul spre mai bine, tendinţa de a urca mereu pe scara care duce spre piscurile
fericirii. Acest filon de aur, ce se găseşte în adâncurile fiecărui suflet omenesc, trebuie scos
la iveală, oricât de ascuns ar fi, oricât de greu ar fi să ajungi la el. Iacov îi binecuvintează,
scoate la iveală şi binele, filonul de aur dintr-înşii, înfierează greşelile lor, sintetizează
caracterul specific al fiecăruia dintr-înşii.116
Iar lui Iosif îi vesteşte sfârşitul vieţii lui şi Dumnezeu va fi cu ei şi-i va întoarce în
ţara părinţilor lor în Canaan. Apoi a chemat Iacov pe fiii săi şi le-a dat fiecăruia o
binecuvântare şi profeţie deosebită:

114
Moses Rosen, Op. cit., p. 60.
115
Ibidem, p. 61.
116
Ibidem, p. 62.

71
 Ruben, întâiul născut, tăria şi înţepătura puterii mele, culmea vredniciei şi
destoiniciei. Nu vei avea întâietate din cauza vieţii tale imorale.
 Simeon şi Levi ... unelte ale cruzimii din pricina cărora se vor împarte şi
împrăştia Israel.
 Pui de leu eşti, Iudo, adică plin de vitejie. Leu este regele animalelor. La
aceasta bătrânul Iacov face o mare profeţie când zice: „Nu va lipsi
sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va
veni Împăciuitorul, căruia se vor supune toate popoarele” (Facerea 49,
10). Iacov vede în această proorocie pe Mesia Iisus Hristos, căruia i se
supun toate popoarele, căci vine ca fiu al lui Dumnezeu.
 Zabulon, va locui lângă mare şi va da liman corăbiilor.
 Isahar, este ca asinul voinic, care odihneşte între staule, adică stăpâniţi de
alţii.
 Dan, va judeca poporul său. Va fi judecător cu şiretenie ca şarpele şi
vipera, nădăjduind spre Domnul.
 Gad va fi strâmtorat, dar şi el va strâmtora pe alţii şi va învinge.
 Din Aşer, va veni pâinea cea grasă a regilor, căci va primi pământul cel
mai roditor.
 Neftali, o cerboaică slobodă; el rosteşte graiuri minunate. Din el va ieşi
oratori şi poeţi.
 Iosif, ramură de pom roditor. Îl vor duşmăni şi amărî alţii. Arcul lui va fi
mai tare şi Dumnezeul cel puternic al lui Iacov va fi cu el.
 Veniamin, lup răpitor, dimineaţa va mânca vânat şi pradă va împărţi seara.
Este vorba despre prada din războaie, căci va fi foarte viteaz. Din seminţia
lui Veniamin coboară Saul şi Ionatan.117
Iacov are cu ce muri. A strâns pe această lume avuţii de nepreţuit, pe care nimeni
nu i le-a putut lua, pe care nu le-a lăsat aici ci le-a luat cu el dincolo; nestematele spiritului,
comorile sufletului, au pornit cu el pe drumul veşniciei. Iacov se consideră o verigă care
leagă trecutul de viitor.
Şi iarăşi le repetă dorinţa de a fi îngropat în peştera din ţarina lui Efron Heteul,
cumpărată de Avraam în ţarina Macpela din faţa stejarului său. Sfârşind Iacov poruncile

117
Ioan Mihu, Op. cit., p. 77.

72
sale, căzând pe pat şi întinzându-şi picioarele sale şi-a dat sfârşitul în faţa feciorilor săi, la
peste 130 de ani, şi s-a adăugat la poporul său.
Şi a murit şi Iosif, în vârstă de 110 ani, şi după ce a fost îmbălsămat după obiceiul
egiptenilor, operaţie care dura 40 de zile, a fost pus într-un sicriu şi înmormântat în
pământul Egiptului. Înainte însă de a muri, i-a jurat „pe fiii lui Israel, zicând: Dumnezeu
are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici” (Facerea 50, 25), şi tot cu acest
prilej a profeţit: „Iată am să mor, dar Dumnezeu vă va cerceta, vă va scoate din pământul
acesta şi vă va duce în pământul, pentru care Dumnezeul părinţilor noştri s-a jurat lui
Avraam, lui Isaac şi lui Iacov” (Facerea 50, 24).118

118
Al. N. Constantinescu, Op. cit., p. 1073.

73
CONCLUZII

Mesajul ce se desprinde din istoria biblică a patriarhilor Iacov şi Esau este pe cât
de actual pe atât de demn de urmat. Pildele ilustrate de textul biblic sunt pe cât de frumoase
şi poetice, pe atât de alese din punct de vedere spiritual, îndemnând spre tot ce are mai
nobil sufletul omenesc. Pildele şi exemplele ce decurg sunt actuale prin însăşi prelungirea
până astăzi a luptelor dintre palestinieni şi evrei/israeliţi, prin dereglarea pe care o are
astăzi terorismul pe care îl generează în lume.
Caracterizarea pe care textele biblice o dau acestor doi fraţi este o elocventă
negare a tuturor teoriilor rasiale, constituie un avertisment dat tuturor acelora care ar fi
înclinaţi să cadă în greşeala împărţirii oamenilor după originea lor etnică. „Esavii” tuturor
veacurilor şi-au bazat existenţa pe cuvintele „vei trăi prin sabia ta”. Iacov este Binele, iar
Esau este Răul.
Omul – o sinteză dintre lut şi spirit, trebuie să se străduiască mereu să urce pe
această scară. Iacov face descoperirea şi în conştiinţa sa pătrunde convingerea că
Dumnezeu se află pretutindeni, oriunde se află omul, Dumnezeu îi este alături. Şi ce poate
să fie mai tămăduitor pentru sufletul omenesc decât sentimentul că oriunde s-ar afla,
Dumnezeu este cu el.
Cu fiecare gând frumos, cu fiecare sentiment nobil, cu fiecare faptă bună dăm
viaţă la ceea ce reprezintă eternitatea din noi, la ceea ce supravieţuieşte efemerei haine de
lut pe care sufletul a îmbrăcat-o pe acest drum care-l străbate de la naştere la mormânt. Cel
ce săvârşeşte o faptă bună „crează” un înger bun, adică mai „urcă pe scară”. Din povestirea
biblică a istoriei celor doi patriarhi se mai poate descoperi formularea autorului liturgic în
care se confirmă cuvintele: „Fiecare om îşi are Dumnezeul pe care îl merită”.
Avraam avea idei diferite de cel ale tatălui său, Terah. Cum se obişnuia pe atunci,
era politeist; Avraam era însă monoteist. Terah adora o pluralitate de zei falşi, între ei
probabil pe Sin, zeul lunar, principala divinitate din Ur şi din Haran; Avraam a rupt

74
idolatria şi s-a dedicat slujirii unui singur şi unic Dumnezeu pe care îl recunoştea drept
creator al cerului şi al pământului.
Avraam este urmaşul lui Sem, fiind fiul lui Terah. A fost soţul Sarrei şi, ca tată al
lui Isaac, strămoşul naţiunii evreieşti iar, prin Ismael, strămoşul altor semiţi. Viaţa lui este
luată ca un exemplu de credinţă remarcabilă în Dumnezeu de către evrei, creştini şi
musulmani. Această chemare a auzit-o Avraam pe când se afla la Haran. Prin ea este
indicată desprinderea fermă de politeism şi idolatrie. Avraam a părăsit închinarea la idolii
strămoşilor săi şi la rătăcirile vieţii lui de până atunci, mărturisind că există un singur
Dumnezeu peste toate.
În ce priveşte raporturile dintre divinitate şi om, în epoca patriarhilor ele sunt
reglementate printr-o alianţă solemnă dintre Dumnezeu şi Avraam: „a încheiat Dumnezeu
legământ cu Avraam” (Facerea 15, 18). Drept urmare Dumnezeu intervine necontenit în
viaţa aleşilor săi, călăuzindu-i, apărându-i de rău şi de primejdii, ocrotindu-i, răsplătindu-i,
comunicând direct cu oamenii prin teofanii şi prin vise. Omul, la rândul lui, împlineşte
riturile şi duce o viaţă curată, dreaptă şi generoasă, respectând deci şi anumite reguli
morale.
Avraam, fiu al lui Terah, fiu al lui Adam, fiu la lui Dumnezeu, părinte al lui
David, părinte al lui Iisus Hristos, nu este singurul tip vechitestamentar al Mântuitorului,
dar figura sa este într-un fel unică. El este sânul celor pe care Dumnezeu îi face vii:
„Dumnezeul lui Avraam...” îl descoperă pe acel Avraam al lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu „l-a scos afară şi i-a zis: Priveşte la cer şi numără stelele, de le
poţi număra! Atâtta de mulţi vor fi urmaşii tăi! Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a
socotit aceasta dreptate” (Facerea 15, 5-6). Sfântul Chiril al Alexandriei desluşeşte aici un
nou progres: Avraam a săvârşit multe fapte mari, dar n-a fost numit prieten al lui
Dumnezeu decât atunci când a crezut. Este o sporire a credinţei, deşi înaintarea în vârstă
făcea tot mai improbabilă promisiunea!
Aşa cum reţinem din legământul încheiat cu Avraam, omul îi datorează lui
Dumnezeu ascultare şi respect. Dumnezeu apără pe cei drepţi şi cinstiţi şi răsplăteşte pe cei
care dovedesc nevinovăţie şi curăţenia inimii, laudă generozitatea într-o relaţie în cadrul
căreia doar Dumnezeu se angajează, fără să-i impună de fapt lui Avraam nici o obligaţie.
Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu pedepseşte pe cei răi, condamnă şi pedepseşte grav
adulterul, prostituţia şi toate păcatele contra firii. Un rol deosebit este acordat familiei,
privită aproape ca o instituţie sacră, de vreme ce are origine divină, la crearea ei de către
Dumnezeu familia fiind monogamă. Întâlnim însă în contextul acestei morale, şi admiterea

75
poligamiei şi a sclaviei, ba chiar tolerarea minciunii şi a înşelătoriei în anumite împrejurări,
aspecte care ţin mai mult de stadiul primitiv al dezvoltării în care se găseau atunci evreii şi
de influenţele altor popoare cu care convieţuiau.

76
BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1991.
Mica Biblie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998.

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE


A. DICŢIONARE. TRATATE. CĂRŢI
***, Dicţionar enciclopedic de iudaism, trad. de C. Litman, Editura Hasefer, Bucureşti,
2000.
***, Dicţionar biblic, (vol. I), Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995.
***, Enciclopedia Bibliei, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996.
***, Religiile lumii (enciclopedia pentru tineri), Editura Rao, Bucureşti, 1997.
Abrudan, Dumitru, Corniţescu, Emilian, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, nr. 39, trad. de pr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992.
Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
Cocagnac, Maurice, Simbolurile biblice. Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997.
Comte, Fernard, Dicţionar de creştinism, Editura Niculescu, Bucureşti, 1999.
Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, (vol.I), Editura Vestala, Bucureşti, 1999.

77
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău,
1994.
Epstein, Isidor, Iudaismul. Origini şi istorie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003.
Flavius, Josephus, Antichităţi iudaice, (vol. I), Editura Hasefer, Bucureşti, 2002.
Frazer, James George, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, Bucureşti, 1995.
Johnson, Paul, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001.
Lopuhin, A. P., Istoria biblică. Vechiul Testament, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1944.
Mihu, Ioan, Adevărurile credinţei ortodoxe, Casa de editură „Amadeus”, Sibiu, 1992.
Ory, Georges, Originile creştinismului, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1991.
Rose, Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001.
Rosen, Moses, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978.
Schultz, W., Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 1996.
Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Facerea (I), Editura
Christiana, Bucureşti, 2002.

B. STUDII ŞI ARTICOLE
Buga, Ioan, Personalitatea patriarhului Avraam oglindită în epistolele Sfântului Apostol
Pavel, în „Studii Teologice”, an. XXX (1978), nr. 3-4, p. 193-205.
Constantinescu, Al. N., Facerea (exegeză biblică), în „Glasul Bisericii”, an. XXXII
(1973), nr. 9-10, p. 1064-1074.
Moldovan, Sebastian, „Creşteţi şi vă înmulţiţi. Despre sensul procreaţiei în Sfânta
Scriptură (II)” în „Telogia”, an. IV (2000), nr. 2, p. 49-62.
Negoiţă, Athanasie, Istoria poporului Bibliei după cercetările mai noi, în „Mitropolia
Banatului”, an. XI (1961), nr. 7-12, p. 22-38.
Popa, Viorel Cristian, Cultul religios al evreilor înainte de Moise, în „Orizonturi
teologice” , an. I (2000), nr. 3, p. 148-164.
Roz, Alexandru, Religia evreilor (II), în „Teologia” an. IV (2000), nr. 3, p. 28-39.
Usca, Ioan Sorin, Comentariu la cartea Facerii, în „Altarul Banatului”, an. VI (1995), nr.
4-6, p. 25-61.

78