You are on page 1of 178

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI COMUNICARE CATEDRA DE SOCIOLOGIE ŞI FILOSOFIE

Romulus CHIRIŢĂ

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA OCCIDENTALĂ
(suport de curs pentru programul de studii SOCIOLOGIE, anul I, semestrul I)

3

2010 BRAŞOV PREFAŢĂ
Valoarea filosofiei se plasează exclusiv printre bunurile spiritului şi numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasă indiferenţi pot înţelege că studiul filosofiei nu este o pierdere de timp. Bertrand Russell

Această lucrare este un curs universitar destinat studenţilor Universităţii Transilvania din Braşov care au prevăzută în planurile de învăţământ ale facultăţilor pe care le urmează ca disciplină de studiu Istoria filosofiei. El poate fi consultat cu folos şi de elevi şi profesori, ca şi de oricine doreşte să-şi formeze, amplifice, aprofundeze sau reactualizeze cultura istoricofilosofică generală. Principalul său obiectiv este să contribuie la formarea şi consolidarea culturii filosofice a celor care îl parcurg. Fiind destinat, cu precădere, unor studenţi care nu se specializează în domeniul filosofiei, prezentul curs are caracter introductiv, limitându-se la prezentarea celor mai importante achiziţii ale principalelor etape ale evoluţiei istorice a filosofiei antice greceşti. Pentru conturarea specificului fiecărei etape analizate, la începutul prezentării ei i-am făcut o caracterizare generală, pe care am ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai proeminente viziuni filosofice din perimetrul său. Chiar şi în examinarea acestora, perspectiva este preponderent sintetică, urmărindu-se doar evidenţierea contribuţiilor lor teoretice majore. Am redus referinţele exegetice la minimum, reţinându-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna înţelegere a problemelor examinate şi care şi-au câştigat o autoritate semnificativă în mediile filosofice. Consider că cititorul unei lucrări introductive de istoria filosofiei este interesat în mai mare măsură de ideile filosofilor prezentaţi, decât de opiniile despre ele ale diferiţilor exegeţi. Fiecare temă a cursului este precedată de prezentarea structurii ei, de enumerarea obiectivelor operaţionale urmărite, a termenilor cheie în jurul cărora se structurează demersul teoretic propus de fiecare concepţie examinată şi de bibliografia minimală recomandată pentru amplificarea informaţiei referitoare la tema respectivă. În finalul fiecărei teme este prezentat un rezumat al ei, sunt propuse întrebări şi teme pentru seminar sau pentru activităţi tutoriale şi sunt selectate texte pentru analiză şi interpretare din operele filosofilor analizaţi şi din lucrările de exegeză care le-au fost consacrate. Datorită acestei organizări didactice a informaţiei, ce permite studiul individual şi autoevaluarea continuă, cursul încorporează şi un îndrumar de seminar şi poate fi utilizat şi de studenţii învăţământului la distanţă. Satisfacţia autorului ar fi deplină dacă acest curs ar declanşa sau ar stimula interesul constant pentru filosofie al celor care îl parcurg şi le-ar forma convingerea că ea este o componentă esenţială a formaţiei spirituale a oricărui intelectual. În fond, cultura filosofică nu este decât un drum către noi înşine, călăuzit de cele mai alese spirite ale umanităţii. În fine, dar nu în ultimul rând, doresc să le mulţumesc studenţilor mei, care, prin interesul constant pe care l-au manifestat de-a lungul anilor pentru această disciplină şi prin sugestiile pertinente pe care mi le-au făcut, au contribuit la structurarea şi definitivarea acestei forme a cursului. Autorul

4

Introducere

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philos – iubitor şi sophia – înţelepciune1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui să înţelegem deci o dragoste, o iubire de înţelepciune. Deşi sugestivă, această etimologie este vagă şi insuficientă pentru înţelegerea specificului filosofiei. Se impune de aceea o abordare ceva mai analitică a obiectului şi problematicii filosofiei. Studiul istoriei filosofiei nu poate începe fără (re)amintirea şi clarificarea prealabilă a unor probleme privind trăsăturile definitorii ale acestei forme a culturii. La modul cel mai general, filosofia poate fi definită ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, despre locul şi rolul omului în Univers. Ea răspunde nevoii omului de înţelegere raţională a lumii şi a propriei sale condiţii, de descifrare a sensului şi a perspectivelor existenţei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind anterioară constituirii ştiinţelor şi devansată în ordine istorică doar de religie. Din această caracterizare decurge că filosofia nu este o ştiinţă, aşa cum se afirmă sau se consideră de multe ori în mod eronat, ci o formă distinctă şi autonomă a culturii, alături de ştiinţă, artă, religie, politică, drept etc. Conform dicţionarului de filosofie Oxford, cultura reprezintă modul de viaţă al unui popor, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, ştiinţele, modurile de percepere a realităţii, obiceiurile de gândire şi de acţiune ale acestuia. Trăsăturile culturale sau formele de viaţă sunt învăţate, însă cel mai adesea suntem marcaţi de ele atât de profund, încât ne este dificil să le sesizăm din interior. Cele mai vechi creaţii filosofice care ne-au parvenit integral sau parţial datează din mileniile III – II î.Hr. şi sunt localizate în Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc. Aşa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgameş, Vedele, Upanişadele etc. În ele ideile filosofice – unele dintre ele de mare profunzime – sunt intim corelate cu străvechi credinţe şi reprezentări mitico-religioase, ceea ce înseamnă că gândul filosofic nu este încă epurat de elementele mitice, din care s-a desprins şi s-a constituit la un moment dat filosofia. Datorită acestui fapt, numeroşi istorici ai filosofiei apreciază că, în accepţia sa consacrată în cultura occidentală, filosofia a apărut în Grecia antică în secolul al VI-lea î. Hr., cel dintâi filosof fiind considerat Thales din Milet. Termenul filosofie a început să fie întrebuinţat începând din secolul al VI-lea î.Hr., fiind introdus fie de Pythagoras fie de Heraclit din Efes. Potrivit unei relatări a filosofului roman Cicero (106-43 î.Hr.) făcută în lucrarea sa Tusculane, aflându-se în vizită la Phliunte (cetate grecească din nord-vestul peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducătorul cetăţii, cu înţelepciunea sa. La întrebarea lui Leon care este îndeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi răspuns că el nu posedă nicio ştiinţă anume, dar că este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi cerut detalii. Pythagoras i-a spus că filosofii pun contemplarea dezinteresată a lumii şi cercetarea naturii mai presus de orice activitate. Ei nu se consideră înţelepţi, căci înţelept nu poate fi
1

Conform ediţiei 2005 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) în limba română sunt acceptate ca fiind corecte două forme de scriere a acestui termen: filosofie şi filozofie. Toate dicţionarele anterioare de limbă română admiteau drept corectă doar forma filozofie (deşi se utilizau ambele forme!), motivată lingvistic prin faptul că acest termen a pătruns în limba română prin filieră franceză unde, deşi se scrie philosophie, se citeşte filozofí şi aplicându-se norma etimologică (cum scriem aşa citim) proprie limbii române. Filosofii şi unii filologi au obiectat că această grafie trădează etimologia termenului, adică nu mai trimite la sophia, ci la zophon, care în greaca veche înseamnă întuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma astfel din dragoste de înţelepciune, care a fost asociată întotdeauna cu lumina şi claritatea, în opusul său, dragoste de întuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar şi pronunţă filosofie şi filosof, ceea ce este, desigur, corect, dar mie mi se pare pedant.

care a condus la constituirea unui mare număr de discipline filosofice relativ autonome. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. căreia i-a aparţinut Pythagoras. trăsătură caracteristică îndeosebi etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. • Epistemologia (din gr. sensul devenirii existenţei etc. care ar studia fiinţa ca fiinţă şi trăsăturile sale generale. gr. lumea ca totalitate. Dacă până în epoca modernă filosofia a existat şi a evoluat ca o disciplină unitară. în ultimele secole a început un proces de specializare în cadrul său. în timp ce „filosofia secundă”. problematica omului. timpul. Filosofia mai este numită uneori şi metafizică. dând ascultare naturii lucrurilor. adică plasează omul şi problemele sale în centrul interesului său. adăugând însă că mulţimea cunoştinţelor – polymatia – nu te învaţă să ai minte. nu numai unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. criteriile adevărului etc. Este semnificativ. filosofia este o activitate dezinteresată. adică filosof.5 decât Zeul.Hr. on. căci studiul tuturor celorlalte probleme nu are relevanţă decât din perspectiva intereselor. Procesul de desprindere a ştiinţelor din filosofie şi de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a început în secolul al IV-lea î. după titlul lucrării fundamentale de filosofie a lui Aristotel. căci înţelepciunea autentică înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. în mod riguros. fiind consacrat de Platon şi Aristotel. aspiraţiilor şi idealurilor sale. metafizica este numai teoria principiilor generale ale existenţei şi ale cunoaşterii. adică ea nu are nicio utilitate practică. teorie) sau teoria existenţei este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a existenţei: natura şi esenţa existenţei. episteme – cunoaştere riguroasă. mişcarea etc. ştiinţelor. omul nu poate fi decât. Cele mai importante dintre ele sunt: • Ontologia (din gr. explicit sau implicit. domeniile şi formele sale. atributele fundamentale ale existenţei (spaţiul. cât şi pe cele cu caracter particular (care vor trece în competenţa ştiinţelor). teorie) sau teoria cunoaşterii este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a cunoaşterii: natura şi structura procesului cunoaşterii. Obiectul filosofiei este. dar nu abordată din perspectiva aspectelor sale particulare. structura şi dinamica cunoaşterii ştiinţifice. el a intrat în uzul curent abia în secolul al IV-lea î. ci a celor generale. ce vor caracteriza îndeosebi modul în care au conceput-o grecii: a. cum am arătat mai sus. teoria ştiinţifică şi problematica sa etc. care ar studia aspectele particulare ale existenţei. deşi. încă din secolul al VI-lea î. La începuturi filosofia includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume. • Gnoseologia (din gr. teorie) sau teoria cunoaşterii ştiinţifice este disciplina filosofică ce studiază problematica filosofică a cunoaşterii ştiinţifice: natura. Este evident faptul că „filosofia primă” corespunde filosofiei propriu-zise. Deşi termenul filosofie a fost creat. Acesta a fost. b. cum vom vedea când îi vom examina concepţia. şi faptul că el distingea o filosofie primă. precisă şi logos – cuvânt. ontos – existenţă şi logos – cuvânt. dinamica sa. Filosofia nu se identifică deci cu erudiţia. şi o filosofie secundă. existenţa în ansamblul său.). problematica adevărului. ci şi un mare savant. Din relatarea lui Cicero despre concepţia lui Pythagoras asupra filosofiei decurg două trăsături ale acesteia. În centrul interesului său se află. filosofia se ocupă cu cercetarea naturii. Heraclit din Efes vorbeşte în fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea sa Despre natură despre bărbaţii iubitori de înţelepciune – filósofoi andres – care trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri. antropos – om şi lat.Hr. cel mult. atât pe cele cu caracter general (care vor rămâne apanajul ei).Hr. Se spune de aceea că filosofia propune o viziune antropocentică (cf. centros – centru) asupra existenţei. La rândul său. gnosis – cunoaştere şi logos – cuvânt. şi este legat îndeosebi de numele lui Aristotel. În ultimul secol în cadrul epistemologiei s-au constituit o serie de discipline înalt specializate care studiază particularităţile procesului cognitiv în diferite domenii ale cunoaşterii ştiinţifice: . deci.. gratuită.. în acest context. iubitor de înţelepciune.

interacţiunea. Mă voi limita. axia – valoare şi logos – cuvânt. Evident. ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială. realizarea. tot din filosofie s-au desprins şi s-au constituit ca discipline relativ autonome şi etica. lumea ca totalitate. în primul rând datorită faptului că. psihologia. relativ şi în termeni de plauzibilitate. În timp ce filosofia. concepţiile filosofice trebuie să satisfacă. estetica logica. • Filosofia istoriei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale devenii istorice. • Filosofia moralei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale moralităţii. Ca şi teoriile ştiinţifice. În mod firesc. îndeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect. politologia etc. • Antropologia filosofică (din antropos – om şi logos – cuvânt. în primul rând.6 epistemologia matematicii. De-a lungul evoluţiei sale istorice. în sensul că atât filosofia cât şi ştiinţele folosesc metode şi procedee raţionale cu ajutorul cărora urmăresc soluţionarea cât mai riguroasă a problemelor pe care le abordează. între filosofie şi ştiinţă există o serie de asemănări. există şi o antropologie fizică ce studiază problemele omului cu ajutorul unor metode şi concepte proprii ştiinţelor. În timp ce demersurile ştiinţifice pot fi probate. enunţ cu enunţ. vizează. sensul existenţei umane. problematică ori metode. • Filosofia religiei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale fenomenului religios etc. cum arătam mai sus. fericirea. la obiectele lor de studiu. teorie) – disciplină filosofică ce studiază geneza. constă în faptul că în timp ce cu privire la un anumit fenomen sau proces există o singură teorie • . de cele mai multe ori. filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor ştiinţelor. Deosebirile dintre filosofie şi ştiinţe sunt importante şi se referă. nimeni nu poate contesta faptul că multe dintre problemele pe care ele le studiază au fost puse şi abordate pentru prima dată în cadrul unor viziuni filosofice. spre demonstrarea ori argumentarea cât mai consistentă a problemelor pe care le studiază. Pentru mai buna înţelegere a specificului filosofiei este instructivă şi analiza succintă a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii. a biologiei. care este adesea reproşată celei din urmă. filosofia nu este o ştiinţă. Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă Aşa cum am arătat mai sus. spre clarificarea raţională. a fizicii. adică să nu includă propoziţii care se exclud reciproc. teorie) este disciplina ce studiază problematica generală a omului: natura şi esenţa existenţei umane. corelaţiile dintre ele. în acest context. În afara antropologiei filosofice. problemele pe care ea le abordează nu se pretează la proceduri de testare şi de verificare la fel de puternice ca cele utilizate de ştiinţe. la analiza raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă şi dintre filosofie şi religie. libertatea. • Axiologia (gr. ci o formă distinctă şi autonomă a culturii. • Filosofia dreptului – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale domeniului juridic. care la originile sale includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume. O altă deosebire dintre ştiinţe şi filosofie. deosebiri şi influenţe reciproce. Asemănările dintre ele de referă îndeosebi la metodele şi procedeele pe care le utilizează. sociologia. existenţa în ansamblul său. Ca şi ştiinţele. doctrinele filosofice sunt probate numai global. • Filosofia politică – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale vieţii politice. Cu certitudine că revenirea lor periodică la originile filosofice s-a dovedi benefică pentru evoluţiile lor. vizând cel puţin implicit totalitatea. realizarea umană etc. ştiinţele cercetează domenii sau categorii de fenomene mai mult sau mai puţin ample – dar întotdeauna finite – ale existenţei. a ştiinţelor umane etc. structura. cunoaşterea. dinamica sistemelor de valori etc. deci. spre rigoare. inclusiv pe cele care au intrat ulterior în competenţa ştiinţelor. Deşi unele dintre ele nu-şi mai recunosc (sau poate că nu-şi cunosc!) ori îşi ignoră originea filosofică. exigenţe de coerenţă logică. în primul rând. filosofia tinde.

dorinţelor. multe descoperiri ştiinţifice dintre cele mai importante (atomismul. reciproca nu este adevărată: nu orice concepţie generală despre lume şi viaţă. probabil. care. concepţia generală despre lume pe care o propune făcând abstracţie de achiziţiile ştiinţelor. va fi. despre locul şi rolul omului în univers. Şi ştiinţele au de câştigat din conlucrarea cu filosofia. în filosofie ea este destul de frecventă şi se explică prin faptul că. evoluţionismul biologic etc. să fixeze norme etice şi axiologice ale cercetării ştiinţifice etc. Ea nu se limitează însă la simpla juxtapunere a datelor ştiinţelor. filosofia nu-şi poate elabora. fel de a privi lumea. tot filosofia este cea în măsură să evalueze semnificaţiile şi implicaţiile umane şi sociale ale descoperirilor sau evoluţiilor ştiinţei. A pune o problemă veritabilă în filosofie (ca şi în orice alt domeniu) înseamnă a deschide un nou orizont teoretic. Dacă vom examina. întotdeauna. în timp ce în ştiinţe sunt importante soluţiile corecte ale problemelor abordate (un savant este considerat cu atât mai important cu cât a rezolvat probleme mai dificile. aspiraţiilor etc.) au fost au fost anticipate în cadrul unor concepţii filosofice. Şi religia oferă o • . Influenţele reciproce dintre filosofie şi ştiinţă sunt şi ele importante. filosofia ia în considerare întotdeauna (chiar şi atunci când nu conştientizează sau nu recunoaşte acest lucru) şi valori. ci propune şi ierarhii de valori. coerentă şi consecventă. Astfel. mai importante sau mai numeroase). filosofia lui Platon din perspectiva soluţiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus în filosofie. să nu comită erori logice. desubiectivizată (adică le ia în consideraţie aşa cum sunt ele în realitate. lumea în ansamblul său.7 ştiinţifică adevărată. care sunt expresii ale intereselor. să realizeze controlul epistemologic al demersurilor sale. adică să propună. despre locul şi rolul omului în univers este filosofie. întrucât problemele pe care el le-a introdus în filosofie stimulează şi astăzi reflecţia filosofică. Dacă ştiinţele se limitează la ceea ce este. Prin problemele pe care le-a pus. nu poate face obiectul unor proceduri de verificare foarte riguroase. eliminând din activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor. pe care încearcă să le legitimeze şi să le impună existenţei. ci trebuie să le integreze într-o viziune unitară. concepţie despre lume). filosofia raportează întotdeauna problemele pe care le abordează la om şi la interesele. unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor. mai ales în epoca contemporană. În fine. aspiraţiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. în timp ce ştiinţele abordează problemele pe care le studiază într-o manieră obiectivă. fiecare cu îndreptăţirea sa. aspiraţiile şi idealurile sale. De asemenea. care rămân. chiar şi atunci când abordează probleme particulare. în timp ce apa (soluţiile) trece. să nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv.). este şi. de exemplu. Raporturile dintre filosofie şi religie Dacă este adevărat că filosofia este o concepţie generală despre lume şi viaţă. De asemenea. cel puţin unele dintre metodele şi procedeele pe care le utilizează ştiinţele au fost fundamentate în cadrul unor viziuni filosofice. Ea nu doar operează cu valori. Dacă această situaţie este inacceptabilă din perspectiva ştiinţei. mai devreme sau mai târziu unul sau mai mulţi filosofi îi vor găsi soluţia corectă. cum spuneam. filosofia vizează întotdeauna. totalitatea. teoretice ori metodologice etc. filosofia explorează şi încearcă să impună şi ceea ce consideră că trebuie să fie sau ar fi de dorit să fie. cum spun filosofii germani. că niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. în filosofie contează mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. acelaşi fenomen sau proces poate face obiectul mai multor concepţii filosofice plauzibile. Este mai puţin important faptul că filosoful respectiv nu a reuşit să ofere şi soluţia corectă problemei veritabile pe care a pus-o. În fine. În filosofie problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul românesc. cercetătorului ori a altor persoane sau grupuri sociale). Platon a fost. evident cu condiţia ca ele să satisfacă exigenţele demersului teoretic (adică să nu fie autocontradictorii. un weltanschauung (germ. Evident. fiecare cu partea sa de adevăr. cu certitudine. În timp ce ştiinţa operează aproape în exclusivitate cu fapte. cel puţin implicit. vom constata.

8

astfel concepţie, fără a se identifica, evident, cu filosofia. Ca şi în cazul raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă, şi în cel al raporturilor dintre filosofie şi religie există asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Asemănările dintre filosofie şi religie se referă îndeosebi la obiectul lor de studiu: atât filosofia, cât şi religia cercetează existenţa în ansamblul său, lumea ca totalitate. Ca şi filosofia, orice religie conţine consideraţii, mai mult sau mai puţin consistente, asupra genezei, structurii şi viitorului lumii. De exemplu, în creştinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza), prezintă, aşa cum sugerează şi denumirea sa, o viziune creaţionistă asupra originii şi structurii lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un „scenariu” escatologic1. Asemenea filosofiei, şi religia plasează în centrul interesului său omul şi problematica sa, încercând să dezlege câte ceva din misterul trecerii sale prin această lume. Decalogul biblic constituie, de exemplu, un veritabil cod etic, în măsură călăuzească conduita umană, dar în Biblie există şi numeroase alte pilde, proverbe, recomandări etc. asupra modului în care omul trebuie să se comporte în cele mai diferite situaţii de viaţă pentru a putea spera la mântuire etc. Nu trebuie ignorat nici faptul că filosofia s-a născut pe fondul unor viziuni mitico-religioase şi că de-a lungul istoriei sale ea a interferat în diferite grade şi modalităţi cu religia. Deosebirile dintre filosofie şi religie sunt însă numeroase şi importante. Ele se referă, îndeosebi, la metodele şi procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. În timp ce filosofia, asemenea ştiinţei, se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – raţiunii şi utilizează metode şi procedee raţionale, religia se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – credinţei şi utilizează, de multe ori, dogme, adică enunţuri nedemonstrate şi adesea nedemonstrabile, solicitând acceptarea lor necondiţionată de către credincioşi. Ele sunt declarate adesea adevăruri revelate, adică adevăruri obţinute pe o altă cale, presupusă ca fiind infailibilă, decât raţiunea. Filosofia este preocupată mai mult de existenţa terestră a omului şi de sensul existenţei sale în această lume, în timp ce religia este interesată mai mult de destinul postum al omului, de căile mântuirii sale. Dacă filosofia este elaborată, de regulă, conceptual şi într-o formă teoretică riguroasă, fiind accesibilă doar persoanelor cu un grad înalt de instrucţie, religia este elaborată, în cea mai mare parte, în termenii limbajului comun (adesea arhaic, datorită forţei tradiţiei în religie şi unei anumite rezistenţe a sa la înnoire), fiind accesibilă şi persoanelor mai puţin instruite. „Oferta” filosofiei este însă categoric inferioară celei a religiei. Dacă filosofia încearcă să-l ajute pe om să înţeleagă raţional lumea în care trăieşte şi propria sa natură, să se acomodeze cu condiţia sa finită şi să şi-o asume, religia propune omului o cale de salvare, de evadare din finitudine şi de atingere a absolutului. Dacă opţiunea pentru filosofie este cu precădere raţională, cea pentru religie este pronunţat afectivă. Deşi în multe privinţe sunt opuse, cele două modalităţi de raportare la existenţă sunt considerate de multe persoane ca fiind complementare, putând fi adoptate de una şi aceeaşi persoană. Este semnificativ, în acest context, faimosul „pariu” al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat în termenii unui raţionament pragmatic: dacă Dumnezeu nu există şi credem în el nu pierdem nimic, dar dacă există şi credem în el, câştigăm totul! Influenţele reciproce dintre filosofie şi religie sunt şi ele importante. Cum spuneam şi mai sus, filosofia a apărut pe un fond mitico-religios preexistent. De asemenea, în multe dintre formele sale, ea a coexistat cu diferite religii şi chiar a încercat să le legitimeze raţional. Îndeosebi în Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronunţată coloratură religioasă, fiind redusă la condiţia de ancilla theologiae, adică se servitoare a teologiei, conform faimoasei formule a lui Toma d’Aquino. În toate epocile au existat orientări filosofice care au încercat să concilieze filosofia cu religia, dat tot atât de adevărat este şi faptul că ateismul a fost legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La rândul său, religia a beneficiat de multe ori de achiziţiile filosofiei. De exemplu, teologia creştină
1

Escatologie (gr. eschatos – ultim şi logos – cuvânt, teorie) – totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfârşitul lumii”, la „judecata de apoi”, „rai” şi „iad”.

9

elaborată pe parcursul Evului Mediu este de neconceput fără împrumuturile conceptuale şi teoretice din filosofia antică greco-romană. Decurge că filosofia, ştiinţa şi religia, deşi sunt forme distincte ale culturii, au multiple elemente comune şi interferenţe, putând fi considerate modalităţi complementare de raportare a omului la existenţă, răspunzând unor necesităţi, aspiraţii şi idealuri umane relativ distincte.

10

1. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 1.1. „Miracolul” grecesc 1.2. Preistoria Greciei 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti OBIECTIVE • Prezentarea succintă a aportului grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale • Reactualizarea informaţiei despre preistoria Greciei • Sistematizarea informaţiei despre etapa istorică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE hellen – Hellas, aheeni, barbari, pelasgi, ionieni – Ionia, ahei, eoli, dorieni, colonizare (în sens antic grecesc), Grecia Mare, liniarul B, civilizaţie miceniană, popoarele mării, epoca obscură, polis – acropolis, alfabetul grecesc. BIBLIOGRAFIE • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 115 – 128. • M.I. Finley, Vechii greci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 21 – 71. • A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 19 – 47. • G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 5 – 140. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 19 – 93. • D.D. Roşca, „Minune” greacă, în vol. Studii şi eseuri filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 9 – 30. • L. Canfora, Cetăţeanul, în vol. Omul grec, coord. J.-P. Vernant, Editura Polirom, 2001, p. 113 – 141.

acest admirabil popor. indiferent unde locuiau. Jocurile olimpice. pe care-l va prelua apoi aproape întregul Occident. deci. în epoca miceniană (aprox. au întemeiat un număr impresionant de ştiinţe. Hegel.F. o consonanţă spirituală ancestrală care-i face pe occidentali „să se simtă la ei acasă“ ori de câte ori aud vorbindu-se despre Grecia. arta. căci grecii nau fost niciodată uniţi din punct de vedere teritorial sau politic. mai ales. Ar exista. pe malul african şi până la Marsilia şi sudul Spaniei. ci şi pe al întregii umanităţi? Să precizăm. de fapt. punând bazele ştiinţei politice şi pe ale moralei şi „inventând“ cea mai rezonabilă formă de organizare politică a societăţii din câte a cunoscut istoria – democraţia. cele mai timpurii (aprox. au „cântărit“ binefacerile şi constrângerii traiului oamenilor în comun. se considerau „de-un neam şi de-o limbă. începe secţiunea consacrată filosofiei antice greceşti din lucrarea sa Prelegeri de istoria filosofiei cu observaţia că toţi oamenii cultivaţi din Europa „se simt în largul lor“ când vine vorba despre Grecia. În pofida acestei ample dispersii. au gândit primii în termeni teoretici raporturile dintre individ şi colectivitate. ci. ci şi conştiinţa faptei tot la ei a prins. care a marcat atât de profund nu doar destinul Occidentului. Au creat alfabetul grecesc. a colonizărilor timpurii masive. de forma unei elipse aplatizate (căci în afara Greciei propriu-zise civilizaţia greacă n-a depăşit decât în puţine cazuri zonele litorale). Miracolul grecesc G. Hellas nu s-a limitat în antichitate la Grecia continentală şi la insulele din Marea Egee. mai ales. mai degrabă. pe cel european. incluzând şi litoralul Mării Negre. grecii s-au caracterizat în întreaga antichitate printr-o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală şi au avut conştiinţa unităţii lor etnice fundamentale. mai întâi. În favoarea acestei teze pledează convingător faptul că ştiinţa. sec. sec. a fărâmiţării politice şi a numeroaselor războaie pe care le-au purtat între ei. sudul Italiei şi cea mai mare parte a Siciliei. Gândul filosofului german sugerează că matca spiritului occidental este vechea Eladă. au făurit tiparele logice definitive în care va gândi umanitatea. că toţi grecii. grecii. VIII î. Tot grecii au descoperit demnitatea individului şi valoarea libertăţii. XV-XII î. începând din anul 776 î.) ei erau cunoscuţi.) toţi termenii anteriori care-i denumeau fuseseră deja înlocuiţi de hellen. Herodot scria. La sfârşitul epocii obscure (secolul VIII î. morala şi filosofia occidentală îşi au. În întreaga antichitate Hellas n-a denumit însă o ţară.1. creştinătatea pentru Evul Mediu ori lumea arabă pentru epoca noastră. cel mai important reprezenant al idealismului german modern. Datorăm grecilor atât spiritul teoretic. toate. au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale. ci a cuprins o arie teritorială imensă. au stimulat competiţia liberă a valorilor şi au cinstit spiritul sportiv.. nu numai izvoarele. sub numele de ahei sau aheeni. iar Hellas devenise denominativul care desemna arealul pe care-l ocupau.Hr. de exemplu. că grecii nu s-au numit niciodată pe ei înşişi greci (vor fi „botezaţi“ graeci mult mai târziu de către romani). au preţuit frumuseţea corpului şi virtuţile spiritului uman. Cine sunt. a cărei expresie şi simbol au devenit.11 Cursul 1 GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI 1. fapt atestat şi de poemele homerice.. pentru prima oară. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei. în acest sens. cum va fi. consistenţă teoretică. până la Cirene şi Libia.Hr.) creaţii literare greceşti care ne-au parvenit. căci nu numai rigoarea gândului. cu sanctuare ale zeilor şi ritualuri comune. coastele vestice ale Asiei Mici.W. cât şi pe cel practic. Datorită răspândirii grecilor în întregul bazin mediteranean şi al Mării Negre.Hr. ci şi matricea configuratoare fundamentală în Grecia antică.. Hr. ca urmare. cu obiceiuri . o abstracţie.

neprielnic atât pentru agricultură. civilizaţia ioniană va fi subjugată sau silită să se refugieze în insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zonă care va fi denumită. Preistoria Greciei Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neîntrerupt de la sfârşitul paleoliticului. Acest al doilea val migrator era alcătuit din ahei si eoli. după model oriental. din care a rămas la suprafaţă puzderia de insule din Marea Egee. sterp. cel mai adesea. credinţe.. sărac. Acest izolaţionism relativ a determinat. în care s-au concentrat aşezările umane. o mare diversitate de tradiţii. sărăcia (cele mai importante „bogăţii“ naturale ale Greciei antice erau: măslinul. cu calităţi plastice într-adevăr excepţionale. atâta câtă a existat în antichitate. Această ariditate a mediului natural a făcut ca populaţiile migratoare.Hr. Grecii au avut astfel răgazul să-şi împlinească destinul. viţa de vie şi. în mod semnificativ. ca egiptenii ori perşii. 2. Primele populaţii umane primitive au creat pe teritoriul Greciei continentale civilizaţia neolitică şi pe cea a bronzului. părând a repeta la nesfârşit o singură silabă „bar-bar-bar. al căror debut istoric promiţător a fost curmat de invazii străine devastatoare. Căci nu spiritul de aventură (care nici el nu le-a lipsit!) i-a împins să-şi părăsească meleagurile natale şi să cutreiere lumea. Zgârcenia naturii i-a făcut pe greci inventivi şi cumpătaţi.12 asemănătoare”. venind dinspre nord. În urmă cu aproximativ 80. locale. Prosperitatea grecilor. caprele. la care se poate adăuga. obiceiuri etc. iar diversitatea culturală constituie. În jurul anului 2000 î. În 1600 î. inferiori de la natură. indistincte) au .. ca sciţii sau tracii. peste munţii Balcani. 1.) şi îi socoteau a fi nu numai diferiţi de ei. devenind. în întreaga antichitate. ci a fost cucerită pas cu pas. separaţi de văi înguste. din care ei au dezvoltat încă din preistorie o veritabilă industrie ceramică.000 ani s-au stabilit aici primele grupuri de oameni de Neanderthal (localitate din Germania unde au fost descoperite în 1856 fosilele unoa dintre cei mai îndepărtaţi strămoşi ai omului) veniţi din Asia Mică. spre deosebire de alte popoare ale antichităţii. puţin accesibili.2. fie că era vorba de indivizi aparţinând unor civilizaţii evoluate.. Cele două grupuri de populaţii elenice (care s-au contopit.Hr.. fie unor civilizaţii mai puţin evoluate. au început să pătrundă în peninsula grecească. să ocolească Grecia continentală. ci sărăcia. Ei îi numeau pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca barbari (deoarece li se părea că vorbirea lor era aspră şi de neînţeles. printr-o permanentă încleştare cu natura şi cu propriile lor limite. cel puţin în parte. ci şi. pe fondul unităţii etnice fundamentale. locuitorii ei n-au reuşit în întreaga antichitate să formeze un stat unitar. Ele s-au succedat în trei mari valuri: 1. Posibilităţile de comunicaţie terestră limitate au izolat comunităţile umane şi le-au obligat să dezvolte navigaţia. Acest relief este alcătuit. Grecia a fost dintotdeauna un ţinut muntos. sub numele de ahei sau aheeni. i-a determinat să facă comerţ şi să întemeieze colonii. preferându-i câmpiile mănoase din centrul Europei. Primul val a fost cel al ionienilor – care au introdus în peninsulă calul şi roata olarului şi au construit primele sanctuare şi aşezări fortificate începând din jurul anului 2000 î. Acestea aparţineau grupului de populaţii indo-europene. rămânând divizaţi într-o puzderie de oraşe-stat. triburile elenice. nu a fost un dar al naturii. vorbeau o limbă protogreacă şi se pare că erau originare din stepele actualei Rusii meridionale. ulterior scufundată în urma unui cataclism. în cea mai mare parte. şi faptul că. se ştie. ca pentru alte popoare (Herodot spunea inspirat în acest sens că Egiptul este un dar al Nilului). Vechii locuitori ai acestei zone aride vor fi numiţi de grecii de mai târziu pelasgi. cât şi pentru păstorit.Hr. în pofida conştiinţei timpurii a unităţii etnice. Ionia) de către al doilea val elenic venit tot dinspre nord. care s-au revărsat în întreaga antichitate dinspre Asia. cel mai puternic ferment al creativităţii.. legată în acele vremuri străvechi de Europa printr-o punte terestră.. lutul. din munţi înalţi. Paradoxal. a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explică. care le furniza o mare parte a articolelor de export).

soţia lui Menelaus. curioase. ale cărui mobiluri.000 de oameni îmbarcaţi pe 1. acest război ar fi izbucnit datorită faptului că Paris. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei miceniene au fost dezastruoase. Supremaţia lor maritimă a fost pare-se întreruptă de ascensiunea misterioaselor „popoare ale mării” (populaţii eterogene de piraţi şi mercenari din zona euro-asiatică . dar vor suferi în secolele următoare influenţa culturală şi civilizatorie a acesteia. oraşul Micene. au cucerit-o (recurgând pentru a sfărâma dârza rezistenţă troiană la ingenioasa stratagemă imaginată de Ulise a calului troian). aheii erau firi deschise. De la cretani aheii au deprins şi arta navigaţiei. nu numai cu produse proprii. În pofida temperamentului lor belicos. au fost descoperite în 1871 de arheologul german Heinich Schliemann pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele. cu certitudine exagerate. proporţii şi semnificaţii au fost mult exagerate şi transfigurate mitico-poetic de poemele homerice. în pofida idealizării sale de către poemele homerice.. Ruinele Troiei. ar fi răpit-o pe Elena. numărând. Opulenţa Troiei a stârnit invidia aheilor. „Liniarul B” avea un uz exclusiv administrativ şi a fost descifrat abia în anul 1953 de cercetătorii britanici Michaël Ventris şi John Chadwick. 100. Ei vor fonda şi oraşele Atena. în Tesalia (Grecia centrală) şi. Acesta era o scriere silabică. care au asediat Troia vreme de 10 ani. în cele din urmă. orgolioşi. după aprecieri ulterioare. au distrus-o şi s-au retras. cunoscut sub denumirea de „liniarul B”. comerţului maritim pe care îl practicau pe scară largă în întregul bazin mediteraneean. Dorienii se vor stabili. care se va manifesta în special în artă şi religie. Agamemnon. dar care transcria texte din limba protogreacă. Dorienii se aflau pe o treaptă de civilizaţie inferioară celei atinse de ahei şi se deosebeau radical de aceştia ca factură psihică. după numele celui mai important centru politic şi administrativ pe care l-au întemeiat. Nu este însă exclus ca dorienii să fi curmat la venirea lor în peninsulă doar agonia unei lumi intrată de mai multă vreme în declin. comunicative. În circa un secol ei au cucerit şi distrus toate cetăţile aheene. La scurt timp după victoria împotriva Troiei civilizaţia miceniană se va prăbuşi sub loviturile ultimului val elenic – dorienii. Prosperitatea aheilor se datorase. ceea ce ar fi stârnit mânia aheilor şi dorinţa lor de răzbunare.13 ocupat întreaga peninsulă şi au creat o civilizaţie înfloritoare denumită civilizaţia miceniană. Ei vor crea primul sistem de scriere european. Argos. îndeosebi. cât şi bogatei zone agricole limitrofe.Hr. ce lega Marea Egee de Marea Neagră. care a exprimat cel mai bine în întreaga antichitate grecească spiritul dorian. Conform mitologiei greceşti. Priam. o coaliţie militară formată din 28 de cetăţi greceşti. Aveau plăcerea dialogului. În jurul anului 1400 î. începând din jurul anului 1200 î. un război tipic de jaf. Cea mai importantă şi ultima campanie militară desfăşurată de ahei a fost războiul troian. ci şi în serviciul altor state din zonă. Troia îşi datora prosperitatea atât poziţiei geografice (aflându-se intersecţia drumurilor comerciale terestre şi maritime care legau Europa de Asia şi bazinul Mării Negre de cel al Mării Mediterane percepea taxele vamale aferente). războiul troian fiind. va conserva şi transmite spre epoca istorică spiritul civilizaţiei miceniene. Ei începuseră să pătrundă în peninsulă tot prin nord. Tirint. iar aportul lor cultural şi civilizatoriu aproape nul. în mare parte. dar unii istorici împing data sa cu până la două secole înapoi. Troia era în a doua jumătate a mileniului al II-lea î. devenind cea mai importantă forţă maritimă a spaţiului mediteranean. Războiul troian a avut loc după datarea istoricului grec Eratostene în anul 1183 î.Hr. unde vor fonda oraşul Sparta.Hr. Aheii au organizat sub comanda bazileului Micenei. Erau viteji. considerată milenii de-a rândul un tărâm legendar. Pylos.Hr. 3. care va rezista. în peninsula Peloponez. o cetate înfloritoare care controla strâmtoarea Helespontului (actuala strâmtoare Dardanele). aheii au cucerit şi jefuit insula Creta. au jefuit-o. erau receptivi la nou. ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale civilizaţiei miceniene. derivată din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A”).200 corăbii. regele Spartei. taciturni şi manifestau dispreţ pentru cultură. Teba etc. În întreaga peninsulă grecească au fost descoperite mii de tăbliţe ceramice gravate cu acest alfabet. cu excepţia Atenei. aveau maniere rafinate şi erau dotaţi cu un remarcabil simţ artistic. fiul regelui Troiei.

14

mediteraneană, printre care nu este exclus să se fi aflat şi mulţi ahei, care nu se abţineau de la astfel de îndeletniciri), care, prin acţiuni piratereşti şi de jaf al regiunilor de coastă, au perturbat grav echilibrul politic din Orientul Apropiat şi au pus capăt comerţului maritim intens din Marea Mediterană. Fiind obişnuite cu bunăstarea, iar resursele interne ale Greciei nefiind în măsură, în întreaga lor istorie, să le-o asigure, cetăţile aheene se vor fi întors, probabil, unele împotriva altora (cum se va întâmpla, în atâtea rânduri, şi în viitor), purtând războaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizaţia miceniană. Palatele au fost distruse, formaţiunile politice s-au destrămat, meşteşugurile s-au restrâns ca urmare a diminuării drastice a comerţului, sărăcia s-a generalizat şi a determinat reducerea populaţiei prin migraţia masivă spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel încât, conform unor estimări din ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii să fi găsit la venirea lor în Grecia nu o lume înfloritoare, cum fusese cea a apogeului civilizaţiei miceniene, ci una muribundă, al cărei sfârşit doar l-au grăbit. Indiferent de cauzele prăbuşirii civilizaţiei miceniene, în istoria Greciei urmează o perioadă de decădere (cca 1100-800 î.Hr.), cunoscută sub denumirea de epoca obscură. Ea este numită aşa, în primul rând, deoarece lipsesc informaţiile scrise despre ea, întrucât în aceste secole grecii uită să scrie. „Liniarul B” avusese un uz exclusiv administrativ şi întrucât, în urma invaziei doriene sau poate a atacurilor „popoarelor mării”, activităţile economicosociale s-au restrâns drastic, el a fost tot mai puţin folosit, dispărând treptat. În al doilea rând, „obscuritatea” acestei epoci constă în faptul că ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii şi civilizaţiei, în raport cu epocile anterioară şi ulterioară. Ea a fost comparată adesea în posteritate cu Evul Mediu occidental, delimitat, şi el, de două epoci înfloritoare: antichitatea greco-romană şi Renaşterea. Deşi a fost analfabetă, epoca obscură n-a fost lipsită de progrese lente, atât în planul civilizaţiei cât şi în cel al culturii, cât şi al. Astfel, în această epocă a apărut metalurgia fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele şi uneltele lor fiind făurite din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creată o ceramică stilizată foarte fină (datorită decorării acestei ceramici cu motive geometrice, această epocă mai este denumită şi epoca geometrică) etc. Tot acum grecii reinventează scrierea, inspirându-se, de această dată, din alfabetul fenician, dar introducând semne şi pentru vocale, pe care modelul semit inspirator nu le conţinea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetică (nu silabică, cum fusese liniarul B), alcătuit din 27 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Alfabetul grecesc va fi preluat, mai întâi, de limba latină şi apoi, prin intermediul acesteia, de majoritatea alfabetelor occidentale. Şi, ca o încununare a întregii preistorii greceşti, spre finalul „epocii obscure“ se conturează în întregul spaţiu elenic acea admirabilă formă de organizare social-politică, creaţie originală a grecilor, care este cetatea-stat – polisul (cuvânt ce însemna iniţial „fortăreaţă“, care, dacă se afla pe o înălţime, se numea akropolis – „fortăreaţa de sus“). Anticipând evoluţii care se vor derula, în cea mai mare parte, în perioada istorică, dar care îşi au originile la sfârşitul „epocii obscure“, vom constata că regii locali ai comunităţilor tradiţionale vor dispărea discret, fără a lăsa în memoria colectivă amintiri durabile despre împrejurările înlăturării lor, iar atunci când vor supravieţui, aşa cum va fi cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrânge drastic, devenind generali sau/şi preoţi ereditari. Cea mai mare parte a pământului arabil va fi acaparată de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor instituţii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de puţine ori contestată, se legitima nu atât prin avere, cât prin ascendenţa nobilă, care putea urca până la un erou legendar, dacă nu chiar până la un zeu. Ca urmare a posibilităţilor limitate ale unei economii preponderent agrare şi cu productivitate scăzută de a satisface necesităţile unei populaţii în continuă creştere, conflictele dintre această aristocraţie dominantă şi masa oamenilor liberi, dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă, vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai acute. Ele vor conduce, nu fără momente de acalmie

15

şi în forme ce diferă de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi care vor limita puterea aristocraţiei şi vor preciza drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Treptat, pe fondul acestor încleştări, în cea mai mare parte a lumii greceşti va căpăta o largă adeziune dictonul „legea e rege“, care diminua abuzurile aristocraţiei şi consfinţea egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor în faţa legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau nu, în funcţie de o multitudine de împrejurări, tradiţii şi condiţii locale. Impus de particularităţile geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei şi-o formaseră în îndelungata lor experienţă de viaţă comunitară despre relaţiile dintre individ şi colectivitatea căreia-i aparţinea, polisul va fi patria căreia grecii îi vor închina întreaga lor energie şi inteligenţă. Restrâns la oraşul fortificat propriu-zis, care îndeplinea rolul de centru politic, administrativ, comercial, religios şi cultural, şi la satele şi zona agricolă limitrofă, oraşul-stat constituia cadrul ideal de afirmare şi de manifestare a individului, era sursa libertăţii şi a demnităţii sale. Pentru a le putea garanta, el trebuia să dispună de autonomie, care, la rândul ei, era condiţionată de autarhie1. Alături de condiţiile geografice şi de patriotismul local, această convingere cvasiunanimă a grecilor asupra caracteristicilor organizării politice ideale, explică de ce, atâta vreme cât şi-au decis singuri destinul, ei n-au reuşit şi nici măcar n-au aspirat să-şi creeze un stat unitar ori un imperiu după model asiatic ori egiptean, chiar şi atunci când le-a fost ameninţată nu doar independenţa, ci chiar existenţa. Polisul reprezenta, după aprecierea lui Pericle din faimosul discurs în care a făcut elogiul Atenei (discrurs relatat Tucidide în Istoria războiului peloponeziac), în primul rând, „un mod de viaţă“. El era, deci, nu atât o realitate geografică, cât una umană. Se spunea de aceea „mă duc la Atena“, dar comerţ se făcea nu cu Atena, ci „cu atenienii“. În întreaga lume grecească (adică atât în Grecia continentală şi în insulele greceşti, cât şi în coloniile pe care ei le-au fondat pe coastele occidentale ale Asiei Mici, în bazinul Mării Negre, în sudul actualei Italii şi în Sicilia, în sudul Franţei şi al Spaniei, în nordul Africii) vor fiinţa peste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare excepţii, nu vor depăşi câteva zeci de mii de locuitori. Platon fixa numărul optim al cetăţenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va imagina în dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formă de guvernământ cu organismele aferente ale puterii, proprii săi zei minori (zeii olimpieni erau veneraţi în întreaga lume grecească, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia importanţă şi chiar prerogative diferite, le adăuga divinităţi locale etc.), propria monedă, armată şi, de multe ori, chiar propriul calendar şi sistem de măsuri şi greutăţi! Spre deosebire de locuitorii cetăţilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor şi imperiilor întregii antichităţi asiatice, erau supuşii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetăţeni, cu drept de decizie şi de control asupra tuturor problemelor şi instituţiilor puterii care priveau traiul lor în comun. Grecul a fost, după celebra formulă a lui Aristotel, cel dintâi zoon politicon („fiinţă politică“) din istorie. Chiar şi în timpul regimurilor tiranice, care au inspirat mai totdeauna oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decât în cazuri rarisime şi pentru perioade scurte arbitrară, urmărindu-se realizarea unui consens social minimal, în absenţa căruia exercitarea puterii n-ar fi fost posibilă. Polisul îşi va da măsura sa deplină atunci când va adopta forme politice democratice, care vor stimula la cote fără precedent inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor şi care explică, cel puţin în parte, de ce Grecia reprezintă apogeul culturii şi civilizaţiei antice. Trebuie să adăugăm însă că drepturile politice se limitau, chiar şi în cele mai avansate democraţii antice greceşti, numai la cetăţenii polisului respectiv, femeile, rezidenţii străini (regimul de acordare a cetăţeniei celor care nu aveau unul sau chiar ambii părinţi originari din cetatea în cauză fiind excesiv de restrictiv) şi, cu atât mai puţin, sclavii (cărora cele mai strălucite spirite ale antichităţii – Platon şi Aristotel – nu le recunoşteau nici măcar condiţia umană, numindu-i „unelte vorbitoare“!) neavând niciun drept politic. De aceea supralicitarea virtuţilor democraţiei antice greceşti este tot atât de păguboasă ca şi minimalizarea lor. Este însă indubitabil faptul că civilizaţia antică grecească a marcat un progres remarcabil în organizarea
1

Autarhie – politică economică prin care se urmăreşte satisfacerea tuturor necesităţilor economice ale unei comunităţi sau ale unui stat prin resurse şi activităţi proprii, fără a se recurge la importuri.

16

politică a societăţii. Dacă prin scriere grecii au depăşit „epoca obscură“, prin polis ei vor intra în istorie. Spiritul grec era, în datele sale fundamentale, deplin format şi-şi începea marea aventură. 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti Istoria antică grecească este în mod convenţional împărţită în următoarele mari etape: 1. Etapa arhaică sau veche este cuprinsă aproximativ între anii 800 î.Hr. sau, după alţi istorici, 750 î.Hr. şi 500 î.Hr., adică din perioada în care configuraţia politică a Greciei continentale, insulare şi a coastei greceşti a Asiei Mici (numită în antichitate, cum am menţionat mai sus, Ionia) a devenit suficient de stabilă, până în momentul în care au început războaiele cu perşii. Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfăşurat în această etapă au fost consolidarea structurilor politice, administrative şi social-economice ale polisurilor şi „colonizarea“ masivă a întregului bazin mediteranean. Aceasta din urmă a fost determinată, în primul rând, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale şi microasiatice de a întreţine o populaţie în continuă creştere. Termenul „colonizare“, utilizat pentru denumirea acestui proces, este relativ impropriu, întrucât sugerează similitudini cu cel iniţiat în Europa epocii moderne. „Coloniile“ întemeiate de polisurile greceşti în întregul bazin mediteraneean şi al Mării Negre, după o politică articulată în cele mai mici detalii, erau oraşe-state deplin independente, iar cetăţenii lor oameni tot atât de liberi ca şi cei ai „metropolelor“ care le fondaseră, cu care întreţineau, în mod firesc, relaţii economice, politice şi interumane preferenţiale, fără a avea însă niciun fel de obligaţii, limitări sau interdicţii în raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La rândul lor, noile polisuri puteau fonda propriile lor „colonii“ etc. Grecii s-au impus în zonele pe care le-au colonizat prin forţă sau pe cale paşnică, în funcţie de atitudinea faţă de ei a băştinaşilor, pe care i-au influenţat în plan cultural şi civilizatoriu datorită nivelului lor superior de dezvoltare, au întreţinut relaţii comerciale cu ei şi i-au antrenat în activităţile economice pe care le-au iniţiat. „Colonizarea“ a lărgit imens experienţa de viaţă şi orizontul de cultură al grecilor şi a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii şi civilizaţiei lor în întreaga antichitate. Marea Mediterană a devenit în această perioadă, după o apreciere antică sugestivă, „un lac grecesc“! 2. Etapa clasică, întinsă pe durata secolelor V şi IV î.Hr., a dat măsura deplină a spiritului grec. Războaiele cu perşii i-au coalizat pe greci împotriva duşmanului comun, iar victoriile repurtate le-au amplificat sentimentul forţei şi valorii civilizaţiei lor. Timp de aproape două secole ei vor fi stăpânii necontestaţi şi incontestabili ai spaţiului mediteranean. Este epoca apogeului polisurilor greceşti, a triumfului regimului politic democratic în multe dintre ele, a înfloririi artei, ştiinţei şi filosofiei greceşti. 3. Etapa elenistică, cuprinsă între 331 î.Hr., anul cuceririi cetăţilor greceşti de către Alexandru Macedon (sau, după alţi istorici, 323, anul în care faimosul rege, devenit împărat, murea) şi anul 31 î.Hr., când ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cădea sub stăpânire romană. Este perioada de declin al cetăţilor greceşti clasice, care, pierzându-şi independenţa, şi-au pierdut cel mai adânc resort al forţei şi creativităţii lor. Este, prin urmare, perioada de criză profundă şi ireversibilă a lumii greceşti tradiţionale, care se manifestă, deopotrivă, în plan economic, social, politic şi spiritual. Ea este, totodată, şi epoca de elenizare, adică de difuzare largă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti în întreaga lume antică. 1. etapa romană (secolele I-V d.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman, care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale.

REZUMAT

1. Miracolul grecesc

care poate fi sesizată îndeosebi în artă şi religie.17 Aportul grecilor la făurirea tiparelor fundamentale ale culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale este enorm. Umanitatea le datorează grecilor nu numai spiritul teoretic. dar. numit „liniarul B”. Epoca istorică a antichităţii greceşti Începând cu anii 800 î. Cum explicaţi fărâmiţarea politică a lumii antice greceşti? 10. 3. amploarea şi deznodământul războiului troian. în acest sens.). nu numai izvoarele. cursul ascendent al culturii şi civilizaţiei antice greceşti a fost reluat ca urmare a stabilizării situaţiei geopolitice a Greciei continentale. care aparţineau grupului de populaţii indo-europene. numită civilizaţia miceniană. au ocupat întreaga Grecie şi i-au supus pe ionieni sau i-au obligat să se refugieze în insulele Mării Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici. administrative şi spirituale ale polisului (cetatea-stat). ci şi matricea lor configuratoare în Grecia antică. 7. etapa clasică (secolele V – IV) – este etapa apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. Tot sub influenţă cretană. Aheii au făurit o civilizaţie înfloritoare. ionienii – au început să pătrundă în Grecia din jurul anilor 2000 î. Ştiinţa. Caracterizaţi epoca „obscură”. Se vorbeşte. 2. insulare şi microasiatice. cu excepţia Atenei. 3. toate. dorienii – au început să pătrundă în Grecia tot prin nord în jurul anului 1200 î. etapa romană (secolele I-V d.Hr.Hr. asemenea tuturor „miracolelor” sau „minunilor”. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei greceşti au fost dezastruoase. Explicaţi cauzele şi amploarea migraţiei greceşti de la sfârşitul epocii „obscure”. Preistoria Greciei Cei mai vechi locuitori ai Greciei au fost pelasgii. când au pătruns ele în Grecia şi care a fost aportul lor la făurirea civilizaţiei greceşti preistorice? 4. În preistoria Greciei urmează apoi o epocă de decădere cunoscută sub denumirea de epoca obscură (cuprinsă aproximativ între anii 1100 şi 800 î. Explicaţi cauzele. aheii au făurit primul sistem de scriere din Occident. care a rezistat şi a transmis epocii istorice spiritul civilizaţiei miceniene. aheii şi eolii – au venit pe aceeaşi cale în jurul anului 1600 î. Aflaţi pe o treaptă de cultură şi civilizaţie inferioară celei atinse de ahei. Ultima mare expediţie militară a aheilor a fost războiul troian. Care au fost principalele valuri migratoare elenice.Hr.Hr. 2. 6. dar au suferit influenţa culturală a străvechii civilizaţii minoice. Caracterizaţi civilizaţia miceniană.Hr. ci şi pe cel pragmatic. şi au construit primele aşezări fortificate şi sanctuare. 5. înregistrarea unor progrese economice semnificative etc. despre un miracol grecesc sau despre o minune grecească. în trei mari valuri: 1. etapa arhaică sau veche (secolele VIII – VI î. au pătruns în Grecia continentală dinspre nord începând din anii 2000 î. iar aportul lor cultural aproape nul. 3. 9. etapa elenistică (secolele III – I î. Ei au fost asimilaţi şi supuşi de invazia triburilor elenice.Hr. 2.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman. şi au devenit cea mai importantă forţă maritimă a Mării Mediterane.) – în care au fost puse bazele culturii şi civilizaţiei istorice antice greceşti. cultura şi civilizaţia antică grecească a avut o serie de premise şi de condiţii care au făcut-o posibilă. Cele mai importante procese care au avut loc în această perioadă au fost: migraţia masivă a grecilor prin colonizarea întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre. filosofia. În ce măsură se poate vorbi despre un „miracol” grecesc sau despre o „minune” grecească pentru explicarea rolului grecilor în istoria culturii şi civilizaţiei universale? 3.Hr. 4. Care au fost principalii factori care au contribuit la depăşirea epocii „obscure” şi intrarea civilizaţiei greceşti în faza sa istorică? 8. mistica şi morala Occidentului îşi au. care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale. AUTOEVALUARE A.Hr. consolidarea structurilor social-politice. arta. Întrebări 1.. Care au fost principalele etape ale epocii istorice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? .) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti ca urmare a cuceririi şi înglobării Greciei mai întâi de către Regatul Macedonean şi apoi de către Imperiul Roman. Ei au cucerit insula Creta. Principalele etape ale istoriei antice greceşti au fost: 1. ei au cucerit toate cetăţile greceşti. 2. Evaluaţi aportul grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale.

5. a gândit pentru simpla plăcere de a gândi. vol. 3. incluzând litoralul Mării Negre spre est. primele s-au născut pentru sclavie. Mai mult: înţelepţii Eladei au ştiut împăca în chipul cel mai fericit gândirea cu viaţa… În sensul consideraţiilor până acum făcute. Lista marilor centre poate fi enumerată. 1970. în Elada a văzut pentru întâia oară lumina realitatea pe care. de un «miracol» elen”. Editura Eminescu. Îi datorăm esenţialul instrumentarului intelectual şi deopotrivă principiile morale. TUCIDIDE. În al doilea rând. drept «un animal politic». ni s-a transmis prin intermediul gândirii greceşti care i-a elaborat şi sistematizat datele fundamentale. după lege. europenii. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. devenind agentul său de propagare rapidă şi eficientă: să nu uităm că limba greacă a fost limba începuturilor Bisericii. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. „În anume condiţii. Însuşi Aristotel ajunge să ia efectul drept cauză şi să definească omul. ţinuturi . graţie contribuţiei propriului ei geniu. căci civilizaţia greacă a crescut şi a înflorit pe malul mării. deşi ştia. Pentru el există două feluri de fiinţe omeneşti: acelea care zac în seminţii amorfe şi sălbatice sau formează turme uriaşe în cadrul unor monarhii de proporţii monstruoase şi acelea care trăiesc armonios asociate în cadrul cetăţilor. Bucureşti. zonele de coastă ale Asiei Mici. „Minune” greacă. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. „Miracolul” grecesc. Categoriile gândirii. Elada a dat pentru întâia oară viaţă tipului uman care. Pentru noi. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. Epoca „obscură”. Cetatea greacă. II. p. p. Aceasta din urmă a făcut inteligibil pentru toţi caracterul universal al creştinismului. 26 – 27. ca şi în alte domenii. Roma a jucat mai întâi un rol secundar înainte de a prelua ştafeta şi a deveni în cele din urmă. în Grecia a gândit omul pentru prima dată şi în chip dezinteresat. insulele egeene. această arie poate fi reprezentată ca o uriaşă elipsă cu Mediterana (şi cu Marea Neagră în prelungirea ei) constituind axul longitudinal. stăpână şi călăuză a Occidentului. 11. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. 1992. făcând abstracţie de ideea unei aplicaţii imediate şi posibile. se poate vorbi. 4. nici făcător de minuni aliat cu zeii sau cu alte puteri oculte. G. cauza profundă a tuturor măreţiilor şi a tuturor slăbiciunilor sale.18 B. 1985. interesele particulare. şi în general puteri sufleteşti în aparenţă potrivnice. încât în secolul al IV-lea spiritele cele mai chibzuite considerau existenţa polis-ului ca fiind un lucru firesc. Nu călcăm legile. fiind în acelaşi timp şi-n măsură mai mare. D. „Datoria lumii moderne faţă de poporul grec este imensă.D. şi artişti. care ne aparţin încă au fost definite de el întâia oară. şi nu în interiorul continentului. în vol. pp. ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. pentru referate sau eseuri 1. Geneza civilizaţiei preistorice greceşti. M. fără constrângere. prin urmare. o elipsă foarte plată. ROŞCA. În Orient. deşi nu sunt scrise. şi nu pe grec. partea elenismului este de prim ordin”. depozitar al secretelor cerului. Vechii greci. FRANÇOIS CHAMOUX. FINLEY. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. sudul Italiei şi cea mai mare parte din Sicilia. 5. Grecia propriu-zisă. 24. „În ce sens se poate deci vorbi de un «miracol» elen? Mai întâi. Editura Meridiane. în orice împrejurare. şi nu după categoria socială. cât şi legilor care. nu era nici mag. 1974. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. Grandoare şi declin în istoria antică grecească. ca să îngăduie celorlalte să-şi facă o organizare superioară”. Nimeni nu pune la îndoială că din moştenirea comună pe care gânditorii şi artiştii noştri au sporit-o vreme de cincisprezece veacuri.I. Bucureşti. Hellas a cuprins o arie enormă. Lumea nu-şi putea închipui o altă împărţire pentru oamenii cu adevărat demni de acest nume. Chiar învăţătura creştină. mag. în grad neatins până azi de alţii. pe rând. Tot ce se afla dincolo de această centură era socotit periferic. cu felurite rezultate. p. GLOTZ. constă în aceea că a fost împărţită într-o infinitate de cetăţi care formau tot atâtea state. Aici. 1. Istoria războiului peloponeziac. Editura Meridiane. În mare. 2. la conducere. cugetătorii elini au ştiut să concilieze. şi legilor. comportă totuşi un respect unanim consimţit”. Bucureşti. Civilizaţia greacă. cel ce ştia era poet. Studii şi eseuri filosofice. Teme pentru dezbatere în seminar. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei până la Cirene în Libia şi până la Marsilia şi la câteva aşezări de pe coasta spaniolă. care stă şi astăzi la baza întregii civilizaţii occidentale. cât despre influenţe politice. 5. Editura Ştiinţifică. fără a pătrunde mai adânc de douăzeci – douăzeci şi cinci de mile de la mare spre interior. chibzuim treburile publice. 4. abstracţia cu imaginaţia. Locul şi rolul grecilor în istoria umanităţii. 37 – 40. de la greci încoace o numim «filosofie». 3. „Caracteristica cea mai izbitoare a Greciei antice. 2. şi gânditori. Toate concepţiile pe care le presupune o asemenea împărţire erau atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa elenă. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. taumaturg. ci mai mult după virtute.

Mai trebuie ţinut cont. şi anume Atena. în al treilea rând similarele declin sau dispariţie în ce priveşte artele mai elevate. în al cincilea rând o rupere generală a contactelor comerciale şi de altă natură cu majoritatea populaţiilor din afara arealului egeean şi chiar cu unele dinăuntrul său. Jean – Pierre Vernant. a metalelor şi sclavilor. vol. . în izolarea sa. la fel. WERNER JAEGER. Şi acolo unde acest Eu devine conştient. ochiul lor privea deja lumea cu acea privire căreia nici o parte a universului nu i se înfăţişa separată. 2001. bune pentru raiduri de pradă. 2000. Bucureşti. Instinctul care determina spiritul grec să formuleze conştient legile realităţii şi care se manifestă în toate domeniile vieţii spirituale: gândire. Editura Polirom. căci acestea nu proveneau dintr-o copiere exterioară a câtorva poziţii individuale ale obiectului surprinse întâmplător. pornind de la acest punct de vedere modern. cel mai tipic. viziunea asupra cetăţeniei se rezumă în epoca clasică la identitatea cetăţean – războinic. Omul grec. Editura Meridiane. pe care ei l-au formulat mai întâi. Este cetăţean şi face parte cu titlu deplin din comunitate prin intermediul participării la adunările unde se iau deciziile cel care este apt să exercite principala funcţie a bărbatului adult liber. Cu mult înainte ca spiritul lor să fi produs această idee. A. împlinite. raportul dintre oamenii liberi şi sclavi era de unu la patru. 7. grecii puneau deja problema individualităţii umane. SNODGRASS. Problema este: cine deţine cetăţenie în cetatea antică? Dacă luăm în considerare exemplul cel mai cunoscut şi. lucrul se petrece pe căi spirituale ocolite. Pentru a o face. 6. ci sunt chiar natura omului grec. deoarece consideră individualul ca parte a unui întreg. ci întotdeauna aparţinând structurii vii a unui ansamblu care îi determina locul şi sensul. Dar. în al doilea rând se înregistrează declinul sau dispariţia anumitor îndemânări pur materiale.M. coord. în al patrulea rând o scădere a nivelurilor de viaţă şi poate a cuantumului bogăţiei. întrucât au acces la adunarea constituantă. Cetăţeanul. Într-un cuvânt. vorbire. chiar cu cei ai epocilor arhaice – nu îşi au nicidecum originea în subiectivitatea modernă conştientă. că drepturile politice depline – al căror conţinut coincide cu cel al cetăţeniei – nu li se acordă celor cu totul lipsiţi de posesii. Paideea. ajunşi la apogeul evoluţiei lor filosofice. într-o anumită măsură femeile”. îşi are fără îndoială originea în structura lor spirituală particulară. prin descoperirea unor norme şi legi obiective a căror cunoaştere a procurat pentru prima oară omului o nouă siguranţă a gândirii şi acţiunilor sale. iar din amestecul lor a apărut fenomenul Eului individualizat. constatăm că relativ puţini oameni deţin acest bun inestimabil: bărbaţii adulţi. printre care evidenta dispariţie a artei scrisului este cea mai izbitoare pentru noi. cel puţin până în epoca lui Solon (secolul al VI-lea î. în măsura în care aşa ceva se putea evita”. Numim acest mod de a privi lucrurile organic. dar nu pentru a fi locuite de aceştia. „Democraţia antică este deci regimul în care contează. aşa încât istoria personalităţii europene trebuie să pornească neîndoios de la ei. trebuie să luăm în considerare numărul de loc neglijabil al celor născuţi dintr-un singur părinte «pur-sânge» într-o cetate deschisă comerţului şi unor continue contacte cu lumea exterioară. Spiritul oriental nu putea înţelege aerul degajat şi libertatea corpului omenesc în reprezentările artiştilor greci. desigur. Cu munca se ocupă în primul rând sclavii şi. „Concepţia modernă susţine că epoca postmiceniană avea următoarele caracteristici: în primul rând o scădere a populaţiei. ci dintr-o înţelegere clară a legilor universale ale structurii corporale. scădere detectabilă în mod cert şi care va fi fost dezastruoasă. uşurinţa manifestată şi libertatea spiritului grec se explică prin faptul că grecii – spre deosebire de popoarele epocilor anterioare lor – au avut conştiinţa clară a legităţii existente în lucruri. Vioiciunea spontană. p. 20 – 21. organice a firii”. Grecii au nu simţ înnăscut pentru ceea ce corespunde «naturii». toţi cei ce au cetăţenie. LUCIANO CANFORA. Conceptul de natură. cel mai bine este să pornim de la forma specifică rasială a spiritului grec. ori pentru a primi produse meşteşugăreşti de la greci. şi pe care le admirăm de fiecare dată când venim în contact cu autorii greci. De asemenea. în vol. cu toate că de contemporani atare nevoie nu va fi fost la fel resimţită. Aceasta este limitarea cea mai severă. 15. pp. istoricii moderni discută încă dacă într-adevăr în vremea lui Solon – aşa cum susţine Aristotel în Constituţia Atenei – dreptul de a ajunge în adunare fusese extins şi la cei lipsiţi de drepturi. 1. adică războiul. p. Editura Teora. 117. Grecia epocii întunecate. dacă ţinem cont de faptul că.19 bune pentru dobândirea hranei. La aceasta s-au adăugat influenţele romane şi creştine.). ale proporţiilor şi mişcării. şi după calculele cele mai prudente. „Din punct de vedere istoric nu poate fi pus la îndoială faptul că. în fine. uşoara versatilitate şi libertatea interioară a omului grec – care par a fi premisele dezvoltării rapide ale acestei naţiuni într-un univers de forme contradictorii de o bogăţie şi varietate inepuizabilă. 8. acţiune şi toate speciile de artă este strâns legat de această observare a structurii naturale. cu condiţia ca părinţii lor să fie atenieni şi liberi prin naştere. 1994. Acestor caracteristici unii le adaugă şi accentuarea lipsei de securitate”.Hr. nu putem realiza cu o claritate principială rolul spiritului grec în istoria formării culturale a omului.

20

2. PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ STRUCTURA TEMEI 2.1. Caracterizare generală 2.2. Poemele homerice 2.3. Hesiod 2.4. Orfismul OBIECTIVE • Precizarea distincţiei şi a corelaţiilor dintre gândirea mitică şi cea filosofică • Caracterizarea generală a protofilosofiei • Prezentarea semnificaţiilor filosofice ale poemelor homerice, creaţiei lui Hesiod şi orfismului • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE mit, gândire mitică, protofilosofie, problema homerică, basileu, Moira (destin), etică eroică, areté (virtute), model cosmologic, cele cinci vârste, psyché (suflet), orfism, menade, mistere orfice, metempsihoză. BIBLIOGRAFIE • Homer, Iliada, Odiseea, orice ediţie. • Hesiod, Munci şi zile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. • Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 7 – 21. • Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, I, Filosofia antică, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1994, p. 89 – 102. • I. Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. XVII – XXXI. • M. Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 5 – 6. • J.-P. Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 31 – 57. • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 528 – 532. • Şt. Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca1980, p. 45 – 90. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 323 – 333. • E.R. Dodds, Grecii şi iraţionalul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 13 – 27. • F. Robert, Religia greacă, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 121 – 131. • R. Sorel, Orfeu şi orfismul, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 28 – 44.

21

Cursul 2

PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ
2.1. Caracterizare generală Filosofia grecească n-a apărut dintr-o dată deplin formată, precum spune legenda că s-ar fi ivit zeiţa Atena, complet echipată de război, din capul tatălui său Zeus, ci a fost precedată şi pregătită de o experienţă de gândire imemorială, ce se confundă practic cu etnogeneza grecească. Şi ea, asemenea întregii culturi şi civilizaţii a căror expresie emblematică este, a fost adesea considerată în posteritate o enigmă sau un miracol, dar, asemenea lor, a avut o serie de premise care au făcut-o posibilă. Ceea ce se va numi mai târziu filosofie nu a fost la origini o formă de gândire distinctă şi bine articulată, ci s-a constituit treptat, pe măsura emancipării spiritului grecesc de formele de gândire tradiţionale. Deşi termenul filosofie a început să circule din secolul al VI-lea î.Hr., fiind atribuit fie lui Pythagoras, fie lui Heraclit din Efes, abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Platon şi Aristotel îl vor consacra definitiv. Filosofia grecească îşi are rădăcinile în străvechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizaţiei greceşti. La începuturi filosofia nu-şi punea probleme noi, ci le găsea ca atare în cultura timpului său, dar le oferea răspunsuri ce se îndepărtau tot mai mult de reprezentarea mitică a lumii. În lucrarea Aspecte ale mitului Mircea Eliade propune o definiţie a mitului, despre care afirmă că i se pare „cea mai puţin imperfectă, întrucât este cea mai lungă”. El semnalează, astfel, dificultatea definirii mitului datorită complexităţii şi bogăţiei încărcăturii sale spirituale: „mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începutului; altfel spus, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, cosmosul, fie de o insulă, o comportare umană, o instituţie; e aşadar întotdeauna povestea unei faceri; ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început sa fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ce s-a întâmplat realmente, despre ce s-a întâmplat deplin. Personajele mitului sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor…” Mitul are o anumită raţionalitate, în pofida faptului că evenimentele pe care le narează sunt plasate în contexte fantastice. El răspunde nevoii omului de înţelegere a lumii, chiar dacă o face într-o modalitate transfigurată poetic. Tocmai această raţionalitate a mitului era avută în vedere de Aristotel în Metafizica, atunci când afirma că: „şi iubitorul de mituri este într-un fel un iubitor de înţelepciune („filosofus”) căci mitul a fost creat pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor”. Nucleul mitologiei greceşti este reprezentat de miturile teogonice, adică de miturile ce relatează naşterea generaţilor succesive de zei şi conflictele dintre ei, proces încheiat prin victoria lui Zeus asupra forţelor divine mai vechi, victorie prin care ar fi fost instaurată actuala ordine a lumii. O particularitate a culturii greceşti, esenţială pentru naşterea filosofiei, este reprezentată de faptul că spre sfârşitul epocii obscure (aprox. sec. VIII î.Hr.) s-a înregistrat o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii, care, fără a fi încă filosofie, a reprezentat un pas decisiv spre ea. Majoritatea istoricilor filosofiei preferă pentru denumirea acestei etape prealabile naşterii filosofiei propriu-zise termenul protofilosofie (termen format cu ajutorul prefixului de origine grecească protos – „primul”, „cel dintâi”)

22

termenului prefilosofie (format cu ajutorul latinescului pre – „anterior”, „înainte de”), pentru a sugera faptul că această etapă nu este doar anterioară naşterii filosofiei, ci întruchipează şi o primă întruchipare, evident încă rudimentară şi confuză, a acesteia. Protofilosofia reprezintă, deci, termenul mediu ce leagă mitologia propriu-zisă (pentru denumirea căreia este potrivit şi termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisă şi evidenţiază complexitatea şi caracterul procesual al genezei filosofiei. Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei greceşti sunt : poemele homerice, creaţia lui Hesiod şi orfismul. 2.2. Poemele homerice Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte greceşti şi occidentale care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de legende reunite în două epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa expresia supremă a artei, religiei, moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei în era creştină (comparabilă, dar nu identică, din moment ce o serie de filosofi ca Heraclit din Efes, Xenoafan din Colofon şi Platon, nu numai că s-au îndoit de această autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer, dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi, incerte si contradictorii. Problema homerică Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer, în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”, cu antecedente încă în antichitatea grecească, ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iată numai câteva dintre ele: • Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii, mai mult sau mai puţin convingătoare, în favoarea ambelor variante. În antichitatea grecească nimeni nu se îndoia serios de existanţa lui Homer, din moment ce nu mai puţin de şapte cetăţi, printre care şi Atena, îşi disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios. • În cazul în care Homer a existat cu adevărat, când a trăit? Au fost propuse date cuprinse între secolul al XII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate în cele două epopei care-i sunt atribuite sau ar fi trăit la scurt timp de la consumarea lor) şi secolul al VII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi trăit cu puţin înaintea consemnării în scris a faimoaselor epopei). Poemele homerice au fost consemnate în scris după tradiţia orală în secolul al VI-lea î.Hr. la Atena în timpul tiraniei lui Pisistrate, dar au circulat oral din timpuri străvechi. Majoritatea cercetărilor contemporani fixează ca data cea mai probabilă a vieţuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea î.Hr. Este însă cert că el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si legende ce circulau oral cu multă vreme înainte. • Dacă poemele homerice sunt creaţii folclorice sau culte? În epoca modernă o serie de reprezentanţi ai mişcării romantice au propus şi argumentat, mai mult pasional decât raţional, ipoteza caracterului folcloric al poemelor homerice, dar ea este în prezent complet abandonată. Majoritatea cercetătorilor contemporani susţin caracterul lor cult şi invocă numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate: • Elemente de prozodie: cele două poeme sunt compuse din versuri lungi, în timp ce majoritatea creaţiilor folclorice sunt alcătuite din versuri scurte; particularităţi stilistice, vocabular elevat etc. • Relatarea unor detalii de la curţile basileilor (regii micenieni), cum ar fi

tu fiic-a lui Zeus şi du-te”. Odiseea continuă într-un fel acţiunea Iliadei. Valoarea morală supremă promovată de cele mai importante personaje ale Iliadei este virtutea („areté”): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon – „să fii întotdeauna cel mai bun şi mereu deasupra celorlalţi”. războiul însuşi fiind mai mult o suită de confruntări individuale între aristocraţii celor două tabere. niveluri şi stiluri ale scriiturii. căci după moarte nu mai este nimic de sperat sau de aşteptat. că un bărbat n-ar fi niciodată capabil să pătrundă atât de intim sufletul femeii. Destinul. Viziunea despre lume conturată în Odiseea este mai puţin amplă (ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să o considere o operă de maturitate sau chiar de bătrâneţe a prezumtivului său autor). iar la evenimentele povestite participă nu numai oameni. care este una dintre notele definitorii ale întregii spiritualităţi antice greceşti. pe drumul de întoarcere de la războiul troian spre patria sa. referiri la arme de fier. invocarea unor reguli de „protocol” şi a moravurilor aristocratice etc. decât o luptă între două armate. este amplă. În primplanul acţiunii ambelor poeme se află eroul aristocrat. • Concepţia despre zei implicată în cele două poeme: unele personaje nu numai că nu sunt obediente. ceea ce înseamnă că ele au fost compuse după ce astfel de arme au început să fie folosie) etc. La revenirea eroului aheean în Ithaka însăşi zeiţa Atena i se adresează admirativ: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie”! Etica homerică este o etică eroică. mâna morţii” (Odiseea). atitudine care nu este caracteristică oamenilor simpli. şi inteligenţa pragmatică. unul dintre personajele Iliadei. cum o face ipotetica autoare a Odiseei) etc.23 • descrierea interioarelor palatelor miceniene şi a vestimentaţiei celor care locuiau în ele.. dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris Odiseea) să fi fost o femeie (s-a susţinut. Destinul eroului homeric este închis între limitele vieţii sale. Grecii erau încredinţaţi că destinul poate fi cel . Dacă Iliada şi Odiseea au fost create de singur autor. care nu puteau fi accesibile sau nu puteau fi sesizate de oamenii din popor. iar Odiseea una de maturitate sau chiar de bătrâneţe. conturată deosebit de expresiv. care ar pleda pentru ipoteza a doi sau mai mulţi autori diferiţi. o adevărată artă machiavelică avant la lettre de a utiliza împrejurările. fie de cealaltă a beligeranţilor. asaltată de peţitorii care râvneau tronul Ithakăi. Diomede. al cărei bazileu era. Astfel. grandioasă. Ideea destinului implacabil (Moira sau Aisa). Iliada relatează mai multe episoade dramatice din ultimul an. al războiului aheilor împotriva Troiei (numită de greci Ilion). care foloseşte orice prilej pentru a-şi pune în valoare curajul şi a-şi apăra demnitatea. când s-a desfăşurat războiul troian. alături de calităţile personajelor Iliadei. dacă-l doboară / Neîndurata soartă. Oamenii din popor implicaţi în evenimentele povestite au doar rol decorativ. ci se manifestă de-a dreptul ireverenţios faţă de diferite divinităţi. de doi sau de mai mulţi? Filologii au identificat mai multe straturi. căruia îi este supusă întreaga creaţie.! Cei mai mulţi cercetători actuali sunt de părere că cele două poeme au un singur autor. centrată în jurul valorii supreme a virtuţii. povestind peripeţiile eroului aheean Ulise (Odysseus). în acest sens. dar aceasta este mai degrabă o convenţie decât o certitudine etc. oamenii şi chiar zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. pe Homer. au sesizat interpolări operate în momente despărţite de câteva secole (de exemplu. Viziunea despre lume. ci si zei.. unde îl aştepta răbdătoare şi iubitoare soţia sa Penelopa. o înfruntă pe zeiţa Afrodita: „… Ci strigă vârtos Diomede: / Lasă războiul. fie de o parte. care nu existau în lumea grecească în epoca miceniană. apare cu deosebită pregnanţă în poemele homerice. Sunt evocate caractere puternice. al zecelea. Iliada fiind o operă de tinereţe. dar Ulise pune în joc. fie ca o forţă telurică mai presus chiar şi decât „părintele zeilor şi-al omenirii”: „Ce-i drept că nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea firească / Pe cine lor li-i drag. mistuite de patimi arzătoare şi animate de o morală aristocratică. este conceput fie ca fiind impus de Zeus însuşi. Ithaka.

în cele din urmă. în special. haos. despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure şi mai consistente. Omul trebuie. / Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”. astfel încât faima să-i supravieţuiască. el conţine şi o serie de elemente raţionale ca: forma sferică a universului. Hesiod a delimitat atribuţiile zeilor olimpieni. cosmos. ele au reprezentat un adevărat rezervor pentru terminologia filosofică. Soarele-n veci călător şi Luna rotată şi plină / Stelele toate.24 mult cunoscut înaintea împlinirii sale (prin consultarea oracolelor. în Iliada este schiţat un model cosmologic. Personajele homerice colaborează sau se înfruntă cu zeii. i s-au arătat „copilele divine” (muzele) care l-au înzestrat cu darul de a tălmăci oamenilor adevărul. eroul aheean Ahile nu precupeţeşte niciun efort pentru a le da cât mai multă strălucire. dar să-şi trăiască viaţa. alături de creaţia homerică. face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a-l evita. să se supună destinului. provincia din care face parte şi oraşul Atena). arché. psyché etc. ale cerului zodii şi mândra cunună. De asemenea. contradictorii. la Ascra în Beoţia (provincie a Greciei situată la nord de Attica. cazul bazileului Thebei. considerându-se că după moarte din om nu mai rămâne decât un suflet fantomatic. prin interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc. El a compus două poeme care. demitizate şi dezvoltate de primii filosofi. ce-i zice şi Carul cel mare. ochind Orionul. Ştiind că îi sunt date zile puţine. în niciun caz. 2. zeiţa Thetis. care. Astfel.). ca parte a omului pregnant conturată. încercând să raţionalizeze religia grecească timpurie. Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebită importanţă pentru constituirea spiritualităţii greceşti istorice întrucât ea a realizat o primă sistematizare a legendelor. cea mai bogată regiune a Greciei continentale. deoarece se prezintă el însuşi în poemele sale. cu următoarele cuvinte: „Mamă. poziţia „fixă” pe cer a unor constelaţii (Orionul) etc. în primul rând. În primul rând. pretându-se la o adevărată hermeneutică mitică.Hr. cercetarea stării organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul diferitelor manifestări religioase. anulat şi nici măcar schimbat. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Oedip. Dacă informaţiile despre Homer sunt sărace. incerte şi contradictorii. Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a fost considerabilă. / Care. ba şi Ursa. deci. o umbră palidă lipsită de eficacitate. să . care circulau oral din vremuri străvechi şi erau. cu curaj şi cu demnitate. Numeroşi termeni filosofici ulteriori sunt resemnificări ale unor cuvinte care apar în Iliada şi Odiseea (de exemplu: aperion. pe când se afla cu turma de oi pe muntele Helicona. Creaţia lui Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. aflându-şi destinul tragic prin consultarea Oracolului din Delphi. Deşi este saturat de elemente fantastice. în acest sens. Acest model cosmologic va influenţa primele cosmologii filosofice. în multe privinţe. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. Hiadele şi Orionul / Cel luminos. Visele sunt întotdeauna premonitorii.). stăpânită doar de cei iniţiaţi. pe loc în văzduh se roteşte. ci a procedat călăuzit de un veritabil simţ teologic.3. Este semnificativ. atâta câtă îi este dată. / Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-împăratul olimpic”. le-a fixat ierarhia şi i-a conturat fiecăruia personalitatea. de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine. Tocmai aceste elemente vor fi reţinute. gravat de Hefaistos însuşi pe scutul lui Achille. Zeul focului şi al meşteşugurilor „făureşte pământul şi cerul şi marea. cu care comunică mai ales în timpul somnului prin vise. distingerea mai multor niveluri ale existentei. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei. El se adresează mamei sale. dar. În poemele homerice nu este încă prezentă ideea de „suflet”. ba chiar să şi-l asume. acesta i se impune exact în forma în care-i fusese prezis. Cloşca cu puii. dar. ca în filosofia grecească de mai târziu. căruia. în Theogonia el se descrie ca un tânăr păstor beoţian.

practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). întrucât conţine numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui său. dar. deoarece prezintă calendarul muncilor agricole şi oferă numeroase detalii asupra diferitelor tehnologii agricole. Viziunea despre lume schiţată în acest poem este umilă. şi nici nu îi înfruntă când destinul i se arată nedrept. ce i-a inspirat. coerentă şi consecventă. deci. omul se poate ridica. nu se întovărăşeşte cu zeii pentru a-şi atinge scopurile. „pe-nspumatul Okeanos”. vor fi aprig pedepsiţi. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. „Noaptea cea neagră şi Erebos apoi se iscară”. Numai munca l-ar putea ajuta pe om să-şi recapete măreţia pierdută din vina sa. Munci şi zile este un adevărat tratat agrotehnic. dar. poemul lui Hesiod este şi didactic. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. Lumea ar fi fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori de zei. suspectată de înşelăciune. Din împreunarea nopţii cu „întunecatul Ereb” s-ar fi născut ziua şi Eterul. El îşi îndeplineşte cu sfinţenie îndatoririle faţă de zei. iar oamenii devin tot mai răi. iar acest motiv prezintă similitudini formale cu mitul biblic al căderii omului în păcat. Lumea ar fi într-o continuă decădere. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. cum făceau eroii homerici. La început ar fi apărut haosul. Căzut prin voinţa divină. deci să munceşti e mai bine”. Gigantomahia – o epopee despre războiul dintre zeii olimpieni şi giganţi. căruia nu-i prea plăcea munca. pe „Cronos cel cu gânduri ascunse”. pe „Febe cu-aleasă cunună”. aşa cum au fost fixate de tradiţie. Munci şi zile este un poem agrotehnic şi didactic ce înfăţişează amănunţit modul de viaţă al ţăranului grec din epoca arhaică. Munca elogiată de Hesiod este cea agricolă. iar Geea (pământul) „născu asemenea şieşi / Cerul cu stele-mpânzit”. aşa cum experienţa milenară a ţăranilor greci le fixase. întrucât şi-au depăşit. pe Hiperion „zeul luminii”. Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promiţător deoarece moravurile se pervertesc încontinuu. pe care el o opune celui negustoreşti. cu ajutorul unor judecători corupţi („mâncători de daruri”). de fiecare dată. Atmosfera generală ce se degajă din poem este pronunţat pesimistă. Perses. Argonautica – un poem ce povesteşte peripeţiile argonauţilor în căutarea lânii de aur etc. El este ataşat. Poemele ţăranului beoţian au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. 2. „Munţii înalţi a născut” şi „marea cea stearpă”.25 integreze legendele despre zei într-o viziune unitară. Hesiod a schiţat în Theogonia şi un model cosmogonic mitic. de argint. „Tartarul întunecat”. dar mai aplicat decât acesta. dacă o încalcă. căci „Fi-vei asemeni cu zeii. pe care progresele tehnologice îl impuneau. de bronz. limitele omeneşti încercând să-şi afle temeiul în ei înşişi. la sfârşit. de exemplu. pe „Tethys cea iubitoare” şi. aşa cum sugerează şi degradarea succesivă a nobleţei metalelor care le denumesc pe patru dintre ele. Ca şi Homer. dar preferă să n-aibă de-a face cu ei. Mulţi filologi şi istorici ai filosofiei îl . de motivul celor cinci vârste ale umanităţii: de aur. în mod evident. oamenii fiecărei vârste fiind pedepsiţi. rânduielilor economice arhaice şi denunţă drept decădere amplificarea schimbului de mărfuri. reuşise să-l deposedeze de o parte din moştenirea ce-i revenea de drept. ultima fiind cea în care trăia el.4. fapt ilustrat. Tăbliţele sacre – un tratat de medicină şi psihologie. De asemenea. Lui Orfeu îi sunt atribuite mai multe lucrări: Legendele sacre – o teogonie diferită de cea homerico-hesiodică oficială. căci ţăranul este copleşit de griji şi necazuri.. Hesiod îşi îndeamnă fratele şi pe cei asemenea lui să respecte dreptatea lui Zeus. niciuna dintre ele nu ne-a parvenit. „Eros… ce supune pe oameni şi zei deopotrivă”. prin propriile-i forţe. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea pierdută din vina sa. din care s-au desprins pe rând „Pământul cu largile-i coapse”. în cazul în care au existat într-adevăr. căci. a eroilor şi de fier. şi el. pe primii filosofi.

de sorginte probabil orientală. de un şarpe în chiar ziua nunţii). Hades si Persefone. pe care marinarii nefericiţi în dragoste îl mai aud şi azi. Caracterizare generală . este iubirea sa absolută pentru soţia sa Euridice (Eurydike). reuşind. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. cu al cărei cântec Orfeu ar fi reuşit să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. Orfeu va reveni pe Pământ şi va avea un sfârşit la fel de tragic ca şi iubirea sa. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. ar fi fost iniţiat de muze. potolind cu cântecul lirei sale furia valurilor şi acoperind chemarea irezistibilă a sirenelor. ca pedeapsă pentru cei răi. motiv valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari filosofi ca Pythagoras. „iniţiere secretă”) orfice. Socrate şi Platon. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă. Bănuind că a fost înşelat de zei sau poate mistuit de dor. Pentru a-şi câştiga mântuirea sufletului orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin curmarea altor vieţi. potrivit unei variante a legendei. care a inspirat în arta antică. un ansamblu de ritualuri de iniţiere secretă practicate în lumea grecească. el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia. Protofilosofia grecească a însemnat. o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii şi a acumulat premisele spirituale necesare apariţiei filosofiei. divinitate profetică şi tămăduitoare. ca răsplată pentru cei buni. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşa-numitele mistere sau misterii (gr. Îndurerat de această a doua pierdere a iubitei sale. dar îi interzic să o privească pană la ieşirea din tărâmul morţii. căci Euridice îl va urma. modernă şi contemporană numeroase capodopere. fiind sfâşiat de menade (nimfe bântuite de furii mistice ce însoţeau în transă cortegiul lui Dionysos) sau. El ar fi fost unul dintre cei 50 (sau 53) de participanţi la expediţia argonauţilor pentru capturarea „lânii de aur” şi ar fi jucat un rol important în succesul expediţiei. trupul fiind considerat principala impuritate a omului. prin cântul tânguitor al lirei sale. epopeea) şi a elocvenţei (puterea de convingere prin cuvânt) Calliope şi al zeului-fluviu trac Oiagros. să i-o restituie. întrucât le-ar fi respins ofertele de iubire. iar capul a continuat să plutească pe mări cântând un cântec de jale.). de femeile trace. Lira lui Orfeu a fost recuperată de muze şi proiectată pe cer. Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu. Datorită morţii premature a lui Euridice (muşcată. să-i înduplece pe zeii infernali. La sfârşitul iniţierii de purificare sufletul ar fi fost primit în lumea divină a veşnicei fericiri. devenind un cap oracular autonom. Orfeu întoarce capul cu numai câţiva paşi înainte de ieşirea din Infern şi o vede în urma sa pe Euridice alunecând înapoi în Infern şi destrămându-se ca o nălucă. misterion – „ceremonie misterioasă”. deci. Impresionaţi de suferinţa şi de harul său. patronul oracolelor şi ocrotitorul oraşelor) i-ar fi dăruit propria sa liră. Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. dar atingerea acestui ţel presupunea o instrucţie amănunţită (învăţarea unor formule obscure. care ar fi trebuit să fie rostite de orficii decedaţi pentru obţinerea mântuirii etc. trebuind să fie strunit şi chiar mortificat printr-un mod de viaţă ascetic. şi Tartaros. aceştia îl îndeamnă să pornească spre Pământ. REZUMAT 1. iar Apollo (zeul luminii şi al artelor. pierzând-o astfel pentru totdeauna. transformându-se în constelaţia omonimă. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). potrivit altei variante a legendei. Orfeu va coborî în Infern. care a devenit astfel patria poeziei lirice. ceea ce se traducea în alimentaţia riguros vegetariană şi în evitarea a tot ceea ce poate consolida „închisoarea corporală” a sufletului. în primul rând. Capul retezat şi lira i-au fost aruncate în râul Herbus şi au plutit pe ape până în insula Lesbos. Prin ele se urmărea eliberarea sufletului de blestemul reîncarnărilor succesive. Potrivit tradiţiei mitice. o nimfă întâlnită de poet în Tracia natală după întoarcerea sa din expediţia argonautică.26 consideră pe Orfeu un personaj legendar.

Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. personalitatea şi creaţia sa există numeroase incertitudini. Prezentaţi pe scurt legenda lui Orfeu. Ce este orfismul? 12. în faptul că primii termeni filosofici vor fi resemantizări filosofice ale unor cuvinte care apar în ele. în primul rând. ca pedeapsă pentru cei răi. este aceea că în epoca arhaică se înregistrează o îndepărtare sensibilă de modalitatea mitologică tradiţională de concepere a lumii. esenţială pentru naşterea filosofiei. Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a constat. Care a fost importanţa orfismului pentru viitoarea filosofie grecească? . Explicaţia mitică a lumii conţine o serie de elemente raţionale. fără a fi încă filosofie. Ce sunt misterele sau misteriile orfice? 15. Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. de sorginte probabil orientală. AUTOEVALUARE A. care reprezintă veriga de legătură dintre mitologia propriu-zisă şi filosofia propriu-zisă. un ansamblu de ritualuri secrete de iniţiere practicate în lumea grecească. Ce deosebiri şi ce raporturi există între protofilosofie şi filosofie? 5. perioada regilor micenieni (sfârşitul mileniului II î. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşanumitele mistere sau misterii (gr. Poemele lui Hesiod au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti.Hr. fanteziste întrebărilor pe care şi le puneau oamenii timpurilor arhaice privind geneza lumii şi a omului. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. care. 13. motiv care va fi valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari gânditori precum Pythagoras. dar evenimentele narate sunt plasate într-un trecut mult mai îndepărtat. Cele mai importante expresii ale protofilosofiei greceşti sunt poemele homerice. în special. De asemenea. Întrebări 1. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive).27 Originile filosofiei greceşti se află în gândirea mitică. Ce este protofilosofia? 3. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. Ce este problema homerică? 6. Teogonia este un catalog al zeilor olimpici. în care. iar Munci şi zile un poem agrotehnic şi didactic despre viaţa şi munca ţăranilor. Ce deosebiri şi ce raporturi există între gândirea mitică şi protofilosofie? 4. Aceasta oferea explicaţii supranaturale. marchează un pas decisiv spre ea. recunoaştem. „iniţiere secretă”) orfice. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Cine a fost Hesiod? 9. Socrate şi Platon. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. Una dintre particularităţile culturii antice greceşti. 4. Poemele homerice înfăţişează valorile societăţii greceşti de la începuturile epocii arhaice. creaţia lui Hesiod şi orfismul. alături de creaţia homerică. Poemele homerice Iliada şi Odiseea sunt cele mai vechi expresii ale literaturii culte greceşti care ne-au parvenit. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus).). dar în legătură cu existenţa. Care a fost importanţa poemelor lui Hesiod pentru viitoarea filosofie grecească? 11. Prezentaţi pe scurt conţinutul Iliadei şi Odiseei. Care a fost importanţa poemelor homerice pentru viitoarea filosofie grecească? 8. în primul rând. din perspectivă istorică. Aceste forme de gândire intermediare ce fac trecerea de la gândirea mitică la filosofie alcătuiesc protofilosofia. Cele două epopei au fost atribuite de tradiţia antică poetului orb Homer. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. Care sunt principalele caracteristici ale gândirii mitice? 2. 3.Hr. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea. cauzele diferitelor fenomene şi evenimente etc. ordinea existenţei. 7. care au generat în epoca modernă aşa-numita „problemă homerică”. 2. şi Tartaros. ca răsplată pentru cei buni. Prezentaţi şi caracterizaţi creaţia lui Hesiod? 10. chiar dacă ele sunt integrate într-un context fantastic. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. primele cosmologii filosofice se vor inspira din modelul cosmologic schiţat de Homer în Iliada. şi a compus două poeme care. misterion – „ceremonie misterioasă”. Cum explicaţi marele succes a legendei lui Orfeu în cultura occidentală? 14.

şi ca visul Se-naripează sufletul şi zboară”.28 B. Nimenea. VI. 600 – 612 [Despre prima femeie] „Încremenit-au vremelnicii oameni şi nemuritorii. 685 – 688 [Tema măsurii] „Căci e cumplit ca-n a mării talazuri să dai de urgie Şi e cumplit când. Că lor le puse capăt doar ursita Ce-a fost de sus şi-a lor nelegiuire”. 280 – 288 [Anticleia către Odiseu:] „Vai. fiica Lui Zeus. Tu să păstrezi o măsură. că nu-i a bine Să te mândreşti cu moartea unor oameni. de ursită nu poate să scape nici unul. Doar e ştiut. HESIOD. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. prea multă povară punând în căruţă. HOMER. Mitul lui Orfeu şi semnificaţiile sale culturale. şi te bucură în tine. Iliada. Căci oasele şi carnea se destramă Şi praf s-alege ea topită-n focul Puternic arzător. 481 – 484 [Hector către Andromaca:] „… Sufletul nu-ţi amărî fără cumpăt. 5. Lumea lui Hesiod. Când zărit-au momeala vicleană dată năpastă Omului. din ea e născută. fătul meu. nu te-nşală. 3. HOMER. 5. Theogonia. iară marfa ţi se prăpădeşte zadarnic. căci seminţia femeilor ispititoare. Problema homerică şi enigmele sale. odată ce-n lume se naşte”. 2. Odiseea. Mit – protofilosofie – filosofie. de cum se duce Din oase albe viaţa. viaţa nu-mi poate răpune. 6. 3. 4. 6. cel mai neferice Din muritori! Crăiasa morţii. 4. VIII. HESIOD. că doar asta I-a oamenilor stare după moarte. 2. HOMER. 498 – 503 [Odiseu] „Oprind-o şi strunindu-i gura-i zise: …Taci. HOMER. Fie voinic sau mişel. ficţiune poetică şi realitate istorică în creaţia lui Homer. . Iliada. dacă nu-i scris. 13 – 16 [Ameninţarea lui Zeus către cel ce ce-i nesocoteşte poruncile:] „… îl apuc si-i dau drumul în bezna Tartarului negru. Analiză comparată a creaţiei lui Homer şi Hesiod. tu. Orfismul şi misterele sale. doică. Odiseea. În toate mai bun e prilejul”. sărmană femeie. Dar nu mai chinui. pentru referate sau eseuri 1. Cele mai primejdioase femei. Munci şi zile. XI. Teme pentru dezbatere în seminar. Osia-ţi frângi. XXII. 7. Mit. Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă Temniţa oarbă cu poarta de fier şi cu pragul de-aramă Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul”.

ca un act de voinţă. stilizată şi artificială. Temele aparţineau unui trecut «eroic». cu grele cuvinte-agrăindu-i”. să aleagă povestea lui Aeneas ca subiect al unui lung poem epic. cum fost-a-nainte. Însă cu relele-acestea ei amesteca-vor şi bunuri. povestit de poet. Boli ce răsar de la sine. Limba era bogată. Frate însuşi nu fi-va. pp. În parte.I. Totuşi. Tatăl nu fi-va cu fiii asemenea. 11. Şi ocărî-vor pe dânşii. doar pe bogaţi îndrăgeşte” 7. mai bine munceşte cu râvnă Ca. şi ziua şi noaptea avea-vor Parte. Cercetătorii moderni au opinii diferite atât în chestiunea de a şti dacă cele două poeme au fost sau nu compuse de un singur poet. Le pregăteşte pedeapsa Cronidul ce toate le vede. Câtă vreme Vergiliu putea hotărî. Dante sau Milton. aceasta era o chestiune doar de tehnică şi depinzând de limitele severe impuse de compoziţia orală. FINLEY. compusă. iar zeii le-or da necurmat doar mâhnire şi grijă. de la bunuri străine gândul deşert întorcându-ţi Numai spre muncă. toată lumea e de acord că nu ni-l putem închipui pe autorul – sau pe autorii – lor asemeni poeţilor epici de mai târziu. Editura Eminescu. HESIOD. 231 – 234 [Răspunderea colectivă pentru vina individuală] „Însă acelor ce-n rele şi nelegiuiri se desfată. „Grecii. Munci şi zile. În spatele Iliadei şi Odiseei stau secole de poezie orală. în aceeaşi măsură însă. socoteau că Iliada şi Odiseea sunt opera unui singur poet. ca Vergiliu. 8. Munci şi zile. Dar prăvăli-va şi neamul acesta de oameni vrednici. HESIOD. stricăciunii Daţi. Astfel că nu e cu putinţă să fugi de-a lui Zeus voinţă”. cu câteva excepţii. 27 – 28. era şi o chestiune de convenţie socială. 1974. Vechii greci. nici fiii cu dânsul: Nici musafirul cu gazda şi nici un tovarăş cu celălalt. 169 – 179 „Neamul de-acum e de fier şi oamenii de azi. Nimeni nu ştia cu certitudine când a trăit el şi unde (dar insula Chios ridica. bântuie ziua şi noaptea. 9. Munci şi zile. ticăloşii. Homer. că luatu-le-a glasul Zeus în a sa-nţelepciune. Munci şi zile. recitată şi transmisă de barzi profesionişti fără ajutorul vreunui singur cuvânt scris. M. ce-aduc după ele sfârşitul”. Munci şi zile. HESIOD. cât şi asupra datei lor. Nenorociri aducând pe capul sărmanilor oameni. de durere şi trudă. bardul nu dispunea de o atare libertate. şi putea să-l facă să fie cât voia el de sofisticat. HESIOD. structură şi idei. 97 – 102 [Răul din lume] „Astfel nenumărate necazuri purced printre oameni Plină de ele e marea şi plin e de ele pământul. 89 – 91 [Vârstele omenirii] „Căci mai-nainte trăiau pe pământ obşteştile neamuri Fără necazuri şi rele şi fără trudnică muncă Fără de boli dureroase.29 Cruntă osândă ce-şi face lăcaşul cu muritorii Ea ocolind pe săraci. decât o ficţiune ori o creaţie” . 306 – 308 [Despre muncă] „Dacă aceasta-ţi fu soarta. Molcom. Atât subiectul cât şi maniera compoziţiei erau prestabilite. să vezi de felul de trai ce ţi-l laud”. prieten. Târgul întreg fu adesea prăpădit pentr-un singur nemernic. Zeus. de savant şi de complicat ca limbaj. 10. pretenţiile cele mai adesea luate în seamă). totuşi. Ba pe bătrânii părinţi chiar îi vor necinsti. socotit în egală măsură de către barzi şi de către ascultătorii lor a fi fost mai degrabă un trecut real. răspunzând admirabil nevoilor compoziţiei orale. Care urzeşte păcate şi nelegiuiri unelteşte”. când chiar din născare ei fi-vor cărunţi pe la tâmple. HESIOD.

FRANÇOIS CHAMOUX. această operă este de o importanţă deosebită pentru cunoaşterea evoluţiei culturii greceşti. În vreme ce personalitatea lui Homer dispare cu totul în spatele operei. prin caracterul lui formularistic. 52 – 53. în ciuda formularităţii stilului şi a unor forme stângace. p. 1. Cealaltă faţă e reprezentată de alt poet. Aşa cum între actele şi gândirea lor există o coerenţă interioară fără nici o falie. El nu consideră niciodată omul abstract în sine. Dar certurile de familie sau cu vecinii dau loc la procese pe care regii. că i-am putea atinge cu mâna. Paideea. 2000. încât pare că îi avem în faţa ochilor. completând considerabil imaginea pe care ne-am format-o despre viaţa populară primitivă greacă din Ionia lui Homer. ambele redactate în limba epică: Theogonia ori genealogia zeilor şi Munci şi zile. pp. ca de pildă cultul comun dedicat lui Poseidon în sanctuarul panionic de la capul Micale. păstrează încă trăsăturile stilului oral. „Cel mai mare poet după Homer era considerat de greci Hesiod din Beoţia. Paideea. Titlul Munci şi zile pe care posteritatea l-a dat poemului popular didactic al lui Hesiod exprimă pe deplin aceasta. creaţia lui Hesiod. Hesiod invocă cu ardoare Justiţia şi-şi afirmă încrederea în dreptatea lui Zeus. 1985. 49 – 50. creaţia poetică mai târzie şi totodată mai puternic legată de pământ. mai aspru şi mai puţin ademenitor: Hesiod. numai în aspectul lui interior: la el totul devine o imagine completă a existenţei concrete. „Neîndoielnic că nu întâmplător primele două opere literare de largă respiraţie. În ciuda extremei complexităţi a problemei homerice. pentru ca apoi să încremenească brusc iarăşi. După greutăţile începuturilor. unite prin afinităţi de limbă şi religie. pp. vol. 13. din Grecia epocii geometrice. WERNER JAEGER. p. Bucureşti. cu toate că o legendă târzie ni-l înfăţişează drept orb. care a trăit probabil în a doua jumătate a secolului. încadrează destinul omului ca pe o imagine strict delimitată a lumii. este sigur că poetul şi-a compus poemele în lumea cetăţilor ioniene din Asia Mică. conflicte care. Oamenii lui Homer sunt atât de reali. FRANÇOIS CHAMOUX. Apelul continuu făcut la atare abstracţiune divinizată dovedeşte cel puţin forţa unei exigenţe morale ce începuse să mijească în sufletele cetăţenilor nevoiaşi. În palatele acestor mari bogătaşi ai Ioniei au fost recitate pentru întâia oară Iliada şi Odiseea”. Homer îşi plasează fiecare personaj în propria lume înconjurătoare aşa cum. Spre deosebire de poetul ionian. Civilizaţia greacă. poartă o foarte personală amprentă. la poalele Heliconului. în spaţiul vast al devenirii universale. acestea se aflau în secolul VIII în plină prosperitate. la Colofon. divinitatea supremă: dar tocmai prin aceasta ne arată cât de rar era respectată. Figurile lui nu sunt scheme goale care. vol. foarte la modă prin şcoli. care apare printr-o cultivare conştientă a însuşirilor eroice şi nobiliare. În caz de reuşită poate ajunge bogat. posesorul unei bucăţi de pământ în apropierea satului întărit al Ascrei. Editura Meridiane. Editura Teora. Iliada şi Odiseea. supus tuturor vicisitudinilor anotimpurilor. sunt datate astăzi de majoritatea savanţilor într-al nouălea ori mai degrabă într-al optulea veac. legate de Atena din motive sentimentale şi prin amintiri istorice. vol. după părerea lui. 1. poem agricol şi didactic. făcând din el rivalul contemporan al primului. să se înalţe până la efecte monstruoase sau gesturi exacerbate. „În general. Ţăranul trudeşte din greu pe peticul lui de pământ. conform căruia orice cultură spirituală îşi are originea în formarea unui ideal uman aristocrat. Nu numai lupta cavalerească e eroului cu rivalul său pe câmpul de luptă. Editura Teora. societatea grecească din veacul VIII ne-a apărut sub aspectul ei cel mai atrăgător. această soartă nu este câtuşi de puţin de invidiat. 1. 60. Fie că a văzut lumina zilei la Chios. întâmplător. al cărei element esenţial îl constituia aristocraţia marilor proprietari de pământ care deţinea în realitate puterea. dacă nu ceva mai târziu. Cu el ni se deschide o sferă socială foarte diferită de lumea aristocraţiei şi cultura ei. Dintre cele două texte păstrate de la Hesiod. mulţi din cititorii contemporani nouă îşi dau bine seama de rigoarea construcţiei pe care ambele poeme o vădesc celui ce le studiază fără prejudecăţi… Chiar dacă stilul epic. să fie ispitite de acte dramatice. adică în momentul în care elenii au început a se folosi de scrierea alfabetică. Desigur.30 12. Bucureşti. la Smirna. ci şi confruntarea tăcută şi dârză a . Aici îşi aveau obârşia conflictele sociale din cetăţile greceşti. Munca este legea sa. adică cei mari. dă cea mai plastică imagine a vieţii rurale din patria mamă a grecilor la sfârşitul secolului al VIII-lea. Editura Meridiane. în cursul perioadei următoare. 1985. Grupate toate douăsprezece într-o ligă. Hesiod nu a trăit la curţile celor puternici: era un ţăran din Beoţia. „Prin Homer şi prin ceramica geometrică attică. le rezolvă prea adesea prin sentinţe strâmbe. după ce s-au lăsat înduplecaţi cu daruri. Cunoştea opera lui Homer pe care uneori îl imită cu exactitate. 14. şi-a transcris încă de la început marile sale compoziţii… Numeroase oraşe îşi disputau cinstea de a fi fost locul naşterii sale. Erga (Munci şi zile). Hesiod ne dezvăluie cea de-a doua sursă principală a culturii: universul muncii. la Ios ori la Kyme. Ni s-au păstrat două dintre poemele sale. Dar. Civilizaţia greacă. bogăţia singură făcându-l să se bucure de consideraţie. 62. informândune cu exactitate asupra soartei populaţiei rurale de jos. ele posedau o organizare socială solidă. această justiţie. la fel existenţa lor se află în cea mai strânsă relaţie cu lumea exterioară… Secretul forţei plastice a personajelor homerice se bazează pe faptul că ele sunt plasate într-un sistem de coordonate precis al unui spaţiu vital de o intuiţie şi o claritate matematică” 15. WERNER JAEGER. despre gândurile şi grijile lui. aristocraţie aflată sau nu în jurul unui rege. nu departe de o vale micuţă închinată Muzelor. o legendă ulterioară. vol. În cel de al doilea ne vorbeşte adesea despre sine. trebuie să admitem că autorul Iliadei şi Odiseei. vor duce la înfăptuirea marii colonizări în ţinuturi îndepărtate şi la profunde tulburări politice”. Dacă Homer pune în lumină principiul fundamental. 1. nesatisfăcuţi de starea lor şi conştienţi că merită altceva. 2000.

Atunci când sacrificiul consacră depărtarea prin care zeul se recunoaşte diferit de muritor. de Samotrace sau de Phlyeis. migraţiei continui a sufletelor de-a lungul altor existenţe (idee identică metempsihozei buddhiste). Editura Teora. figuri de intelectuali marginalizaţi. în vol. Bucureşti. o viaţă de renunţări şi abstinenţă de la orice hrană animală. pentru a pune capăt ciclului etern de renaşteri succesive. OVIDIU DRÎMBA. Poet şi cântăreţ. pentru a se sustrage deci acestui destin şi a găsi calea mântuirii – care era supremul scop al vieţii – iniţiatului nu îi rămâne – pe lângă rugăciunile şi purificările rituale – decât să se realizeze într-o viaţă morală. cu o teogonie. ca şi ale credinţelor indo-iraniene despre nemurire. ci ca o alternativă radicală la formele religiozităţii olimpiene şi citadine”. Omul şi zeii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. propunându-se. Era o mişcare religioasă. o cosmogonie şi o antropogeneză bine articulate. Editura Polirom. coord. sunt ceremonii de iniţiere la sfârşitul cărora participantul se trezea în experienţa extatică şi inexprimabilă a divinului şi era convins de propria sa soartă fericită în lumea de dincolo. aceste mişcări religioase de protest par să se refere la zonele de excludere şi de privaţiuni produse de formarea universului politizat al cetăţii: femei. cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice”).31 bărbatului muncitor cu pământul arid şi cu elementele are eroismul său şi cultivă virtuţi de o valoare eternă în formarea spirituală a omului. care acţionau şi în ritualitatea misterică. „Mişcarea orfică – de la Orfeu. iniţierea garantează aspirantului apropierea sa de divin. de ispăşire prin acte purificatoare şi prin ascetism. 16. „Orfeu. 17. Orfeu şi orfismul. Istoria culturii şi civilizaţiei. 1. în drumul său spre fericirea eternă sufletul este pândit la tot pasul de ispite şi de primejdii. vol. poet şi teolog căruia i se atribuia o coborâre în Infern – ia naştere în Grecia secolului al VI-lea î. păcatul strămoşesc pe care trebuie să şi-l ispăşească prin suferinţe. elaborată în detalii. Pentru a-şi elibera şi salva sufletul. legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime şi iniţiatorul unei adevărate religii. Din punct de vedere social. fie că este vorba de Eleusis. deschizând în lumea profană o paranteză în interiorul căreia omul se asigura de fericita sa nemurire. cât şi pe plan individual. că tradiţia l-a considerat pe Orfeu întemeietorul misterelor prin excelenţă”. Bucureşti. adică dogmatic. Ei ofereau posibilitatea de a transgresa dihotomia ce se afla la baza religiei olimpiene (oficială şi publică) care scinda categoric. 2001. străini. 18. 1984. de îndeplinire a ritualurilor purificatoare. Sufletul omului este întemniţat în trup întocmai ca într-o închisoare. scrise pe mici plăci de aur. dându-le totuşi răspunsuri mai explicite. nu ca o integrare. Aici se adunaseră probabil ecourile tradiţiei şamanice apărute în lumea scitică. în fine. Aceste adevărate ghiduri de comportare morală au fost găsite. încât acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice. cu asociaţii secrete. p. mai articulate atât pe plan religios.Hr. comunităţi periferice. pentru a fi pregătiţi să le ocolească sau să le învingă iniţiaţii trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. orfismul rămânea însă total diferit şi infinit superior cultului dionysiac. lumea între o seminţie a sacrificatorilor şi a celor sacrificaţi de cei dintâi.. era după tradiţie un cântăreţ de dinaintea lui Homer. Omul grec. MARIO VEGETTI. . care cu farmecul lirei lui îmblânzea fiarele. Asociindu-şi figura lui Dionysos. cântăreţ legendar. Aşa că nu este de mirare. Nu întâmplător a devenit Grecia leagănul unui umanism în care preţuirea muncii are un loc privilegiat”. Dar şi după moarte. ţinând cont de această echivalenţă misterico-soteriologică. 1998. moştenit din timpurile Titanilor. mişcările sectare răspund aceloraşi exigenţe ale straturilor celor mai individuale şi mai profunde ale experienţei religioase. precum şi cu o doctrină a salvării. 253 – 254. reluându-i-o apoi. la origine numele unui zeu trac. inventator al lirei şi născocitorul magiei. 548. Din punct de psihologic. în acelaşi mediu cultural şi social unde s-au dezvoltat cultele dionisiace. REYNAL SOREL. în Creta şi în sudul Italiei. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era concepţia despre păcat (ideea păcatului originar va reapare şi în creştinism) şi răscumpărare. îl fermecase şi pe zeul Infernului. Potrivit doctrinei orfice omul poartă încă de la naştere. „Misterele. pe care în mormânt defunctul le avea atârnate la gât ca nişte amulete”. JEAN-PIERRE VERNANT. pp.

Eseu asupra formării gândirii greceşti. 556 – 560. 1984.3. Editura Moldova. antropologic.F. apeiron. • P. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. XXXII . 86 – 100. Istoria filosofiei greceşti. p. Mirarea filosofică. Editura Teora. 1. • Gh. Vlăduţescu. Editura Univers Enciclopedic. Bucureşti. vol. • J. Editura Polirom. vol.2. 1999. ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 3. Drîmba. Geneza filosofiei 3.. Anaximandros şi Anaximenes din Milet • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE cosmologic. partea I. • I. Iaşi. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 2000.-M. 1979. apă. 94 – 95. • W. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Iaşi. 1994. • O. Bucureşti. Bucureşti. eticist. Hegel. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.W. Editura Academiei. Introducere în filosofia occidentală. I. Filosofia în Grecia veche. Istoria culturii şi civilizaţiei. Filosofia greacă până la Platon. Prelegeri de istorie a filosofiei. Guthrie. Bucureşti. • G. 39 – 46. physis. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti 3.. I. Bucureşti. arché. Windelband. p. p. . 69 – 74. Bucureşti. 1963. 15 – 24. 1997. 156 – 176. • W. aer. 1998. 7 – 9. O istorie a filosofiei greceşti. • J.C. fizicalist. principiu. Bucureşti. p. p. p. gnomon. Editura Albatros. p.K.LIV. Milesienii OBIECTIVE • Prezentarea condiţiilor şi particularităţilor apariţiei filosofiei antice greceşti • Delimitarea celor mai importante etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti şi precizarea specificului lor • Prezentarea primelor viziuni filosofice greceşti elaborate de Thales. 1995. cei şapte înţelepţi. vol. 21 – 34.32 3. Bucureşti. p. vol. Banu.1. p. Istoria filosofiei europene. p. Editura Humanitas. Schuhl. Editura Teora.I. 1984. Shand. Hersch. 49 – 113.

faptul că primele procese intentate unor filosofi vor avea loc în Atena secolului al V-lea î.Hr. regiunile continentale situate în afara marilor fluxuri comerciale terestre şi maritime au ritmuri evolutive lente şi sunt prin excelenţă conservatoare. Această tendinţă generală este valabilă. Departe de a fi o simplă expresie a hazardului. în care fuzionează factori de natură economică. pe care Aristotel îl considera în lucrarea sa Metafizica una dintre condiţiile prealabile necesare naşterii filosofiei. vor deveni mai toleranţi faţă de alte credinţe şi moduri de reprezentare a lumii şi a vieţii. fapt demonstrat. în plină epocă clasică. şi au încriminat ca delict punerea sub semnul întrebării de către acuzaţi a reprezentării mitice a lumii. în primul rând. multe colonii greceşti vor ajunge relativ rapid prospere. din sudul Italiei şi din Sicilia se creează astfel condiţiile obiective şi subiective necesare naşterii filosofiei. din sudul actualei Italii şi din sud-estul Siciliei. Chiar şi în zonele litorale ale Greciei continentale situaţia nu era mult diferită datorită presiunii tradiţionaliste a continentului. că „filosofia s-a născut din mirare”. al cărei relief accidentat îngreuna nu numai schimburile de mărfuri ci şi pe cele de idei. grecii din colonii scăpând de sărăcia tradiţională a celor rămaşi acasă. de curajul lor de a-şi părăsi locurile de baştină şi a se stabili în zone atât de îndepărtate. Datorită rentabilităţii economice sporite a meşteşugurilor şi a comerţului în raport cu agricultura. această situaţie are o motivaţie complexă. Geneza filosofiei La prima vedere pare surprinzător faptul că filosofia n-a apărut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. socialpolitică şi spirituală.1.) într-o serie de cetăţi greceşti de pe coastele egeene ale Asiei Mici. în acest sens.33 Cursul 3 ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI 3. cunoscând civilizaţii şi oameni cu mentalităţi diferite de ale lor. Cu totul diferită era însă situaţia cetăţilor greceşti de pe coastele occidentale ale Asiei Mici (Ionia antică gecească. în special. Spre sfârşitul epocii arhaice (sec. Acelaşi Aristotel afirma. Aceste regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic şi spiritual pronunţat. Coloniştii erau oameni activi. În general. călătorind mult. întreprinzători. meşteşugurile şi comerţul maritim. ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului în care s-au răspândit grecii în antichitate o sugerează. spre deosebire de locuitorii cetăţilor din Grecia continentală.Hr. în acest sens. Ca urmare a prosperităţii pentru unii dintre grecii din colonii va apărea acel „răgaz pentru meditaţie”. în cazul Greciei continentale. Călătorind mult ei vor cunoaşte oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite de a lor. Este semnificativ. cu atât mai mult. aventurieri chiar. geografică. De asemenea. al VI-lea î. adică în matca în care s-a plămădit spiritul grecesc. . grecii din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare decât cei rămaşi acasă. actuala coastă mediteraniană a Anatoliei turceşti). zone colonizate de timpuriu de greci.. În coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta. a căror principală îndeletnicire va rămâne agricultura.

El s-a bucurat de o mare preţuire în întreaga antichitate grecească. 2. Lucretius – au împrumutat majoritatea temelor şi motivelor pe care le-au abordat din filosofia grecească.34 3. Grecii erau încredinţaţi că fundamentele culturii şi civilizaţiei lor ar fi fost fixate de şapte bărbaţi iluştri . filosofia romană este considerată adesea ca ultima etapă a filosofiei greceşti. Milesienii Spre sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc de pe coasta occidentală a Asiei Mici. Etapa elenistică (sec. Pythagoras. Principali reprezentanţi: Epicur.Hr. V-IV î. Seneca. Etapa presocratică sau preclasică – desfăşurată pe parcursul secolului al VI-lea î. Callicles.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. fizicalist. Asia şi Africa.Hr. reprezentanţii Şcolii din Elea (Xenofan din Colofon. ale naturii (physis – natură). problemele omului şi ale vieţii sociale au fost subordonate aceleiaşi perspective fizicaliste. cu precădere. Cei mai importanţi filosofi romani: Cicero. În măsura în care au fost abordate. Empedocles din Agrigent). adică de difuziune amplă a valorilor greceşti în întreaga lume antică.) – este etapa apogeului filosofiei antice greceşti şi a avut un caracter pronunţat antropologic. III-I î. adică în centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului.Hr. Thales din Milet (cca 640-550 î. 3. Melissos din Samos. adică în prim-planul interesului filosofilor au trecut. ci şi cel dintâi filosof pe plan universal. aflându-se la intersecţia fluxurilor comerciale maritime şi terestre care legau trei continente: Europa. colonizată de timpuriu de ionieni (primul val migrator elenic). Hippias din Iulis. Etapa clasică (sec. Miletul îşi datora prosperitatea. dar de această dată al Imperiului roman.1. inclusiv a filosofiei. care va influenţa decisiv evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. Platon şi Aristotel. Cei mai importanţi filosofi ai acestei etape au fost: milesienii (Thales din Milet. De asemenea. Ionia era numită în antichitatea grecească întreaga coastă egeeană a Asiei Mici (aflată pe teritoriul actualei Turcii). stoicii şi scepticii.Hr. datorat. Aici s-au acumulat pentru prima dată premisele obiective şi subiective necesare genezei filosofiei. poziţiei sale geografice favorabile. Gorgias din Leontinoi. Filosofia acestei epoci a avut un caracter pronunţat eticist şi pesimist. reprezentanţii atomismului ( Leucipp şi Democrit). Zenon din Elea). Critias.3. dar mai ales în bazinul Mării Negre. avântului meşteşugurilor şi comerţului maritim. Parmenides din Elea.) – întrucât romanii n-au dat dovadă de prea mare originalitate în filosofie. în această epocă a avut loc fuziunea dintre spiritul grecesc şi cel roman. 4. dar şi de elenizare.3. declanşată de cucerirea macedoneană. cărora li se alăturaseră în timp şi alţi greci atraşi de prosperitatea polisurilor de aici. Etapa romană (sec. Întreaga zonă se caracteriza printr-un înalt dinamism social-economic şi spiritual. în urma aşa-numitei „revoluţii socratice”. fiind considerat unul dintre „cei şapte înţelepţi”. Marc Aureliu.) şi cei mai valoroşi filosofi greci: Socrate. fiind supranumit „podoaba Ioniei”. 3. I-IV d. Cei mai importanţi filosofi ai epocii clasice au fost: sofiştii (Protagoras din Abdeba. problemele omului. Heraclit din Efes. Şi în această etapă filosofia a avut un caracter eticist şi pesimist întrucât epoca respectivă era o epocă de declin. cu precădere. care s-a realizat pe fondul constituirii şi răspândirii rapide a religiei creştine.2. următorului mileniu si jumătate.Hr. Ea a avut un caracter pronunţat cosmologic. filosofii pluralişti (Anaxagoras din Clazomene. etc. Anaximandros din Milet şi Anaximenes din Milet). Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti Filosofia antică grecească a parcurs în evoluţia sa istorică următoarele patru mari etape: 1. Prosperitatea Miletului este atestată şi de faptul că locuitorii săi vor fonda pe parcursul câtorva secole peste 80 de colonii în toate zonele colonizate de greci.) – este considerat în mod unanim nu doar primul filosof grec. 3.

cel dintâi filosof. Dacă acestea sunt determinate calitativ. apa fiind arché-ul. Thales nu are conceptul principiului – arché – şi nici măcar pe cel al filosofiei. de bună seamă. lumea este unică şi unitară. datorită virtuţilor magice ale acestei cifre (printre care se afla şi „înţelepciunea”) în tradiţia orfică şi pythagorică. eventual. primul. dar nimic din ceea ce. oameni de stat. Evident. Ca matematician Thales a elaborat teorema care-i poartă numele. Babilon.Hr. ajungând la concluzia că acel lucru din care iau naştere toate este totodată principiul tuturor lucrurilor. şi preocupări hidrotehnice. Thales operează cea dintâi deschidere metafizică din cultura occidentală. că acest plan permite un alt tip de reconstrucţie mentală a lumii decât cel ce are ca obiect exclusiv existenţele individuale. Thales a fost un bun economist. Este semnificativ pentru prestigiul de care s-a bucurat Thales în antichitatea grecească faptul că pe toate listele cu „cei şapte înţelepţi” care ne-au parvenit din antichitate el este nominalizat primul. A avut. El a arătat că pământul stă pe Apă. Tradiţia îi atribuie trei lucrări integral pierdute: „Astrologie nautică”. Fenicia. el trebuie să fie nenăscut şi nepieritor. în pofida diversităţii sale sensibile. „Despre echinocţii”. a scris el nu ne-a parvenit. descoperind constelaţia Ursa Mică. El presimte parcă distincţia dintre nivelul fizic şi cel metafizic de explicaţie a lumii.35 care au fost legiuitori. Această preţuire unanimă de care a avut parte Thales s-a datorat. Dacă aceasta a fost pricina părerii sale. Se pare că el a întreprins numeroase călătorii în Egipt. circumscriindu-şi astfel demersul orizontului filosofiei. afirmă că acest principiu este Apa. cel puţin. elementul prim din care provin toate lucrurile. apa. la adoptarea ei l-a determinat şi observaţia că seminţele tuturor lucrurilor sunt umede prin . presimţire a ceea ce avea să vină. prilejuită de observaţia că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că chiar căldura ia naştere din această umezeală. Thales intuieşte că principiul întemeietor aparţine altui plan al existenţei decât cel al lucrurilor întemeiate. poeţi. nu-şi află încă o expresie satisfăcătoare. Intuiţie grea de consecinţe. din care totul decurge. El a pus. A avut şi preocupări de astronomie. ceea ce a permis orientarea mai sigură a corăbiilor pe mare în absenţa oricăror repere terestre. dar el este. Căci. Numărul lor a fost fixat la şapte. De asemenea. adică principiul. sugera mai degrabă confuzia celor două planuri decât distincţia lor. conform căreia unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. în primul rând. „Despre solstiţii”. el a înscris pentru prima dată un triunghi dreptunghic într-un cerc. problema începutului în ordine absolută. care întemeiază totul şi la care totul revine. primul reprezentant al unei astfel de filosofii. lui Thales îi sunt atribuite două teze. Pentru a putea funcţiona universal principiul întemeietor trebuie să aibă o altă natură decât lucrurile întemeiate. faptul că cel dintâi nu este suficient pentru înţelegerea lumii ca totalitate. mai niciuna dintre aceste condiţii nu puteau fi satisfăcute de apa lui Thales. indubitabil. Trebuie să existe deci un factor de unitate. Aristotel e de părere că Thales a învestit apa cu statutul de principiu pe baza unor observaţii şi generalizări empirice: „…Thales. Această afirmare i-a fost. ridicată la rangul de principiu. dacă ele sunt multiple şi limitate (fie şi numai întrucât se limitează reciproc) şi multiple. ca orice intuiţie ori presimţire. consilier politic perspicace şi moralist sever. principial diferit de ele). el trebuie să fie indeterminat (sau. Ca filosof. Căci. Posteritatea i-a atribuit mai multe lucrări. el trebuie să fie unic şi ilimitat. dacă ele au naştere şi pieire. temeiul. inteligenţei. etc. A fixat cu mare precizie datele solstiţiilor şi echinocţiilor şi a prevăzut eclipsa totală de soare din 28 mai 585 î. de asemenea. o componentă a universului fizic. Prima sa teză este expresia unei generalizări empirice. Afirmând că „apa este începutul tuturor lucrurilor“. socotite de unii istorici ai filosofiei contradictorii: „Doctrina lui era că apa este începutul tuturor lucrurilor şi că lumea e însufleţită şi plină de zei“. culturii şi preocupărilor sale enciclopedice. dar care. În Egipt Thales a calculat pentru prima dată cu exactitate înălţimea piramidelor în funcţie de umbra acestora pe pământ. El a folosit această teoremă pentru determinarea distanţei corăbiilor faţă de ţărm.

ne dăm seama că. Cea de-a doua teză atribuită lui Thales susţine „…că lumea e însufleţită şi plină de zei“. Oricum. aşa cum va face. Aceste materiale naturale evidenţiau forţe misterioase. sau. dacă prima fixează principiul.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Thales. Raţiunile sale nu erau atât de ordin religios – deşi vor fi existat şi dintre acestea! – cât de ordin ştiinţific. în măsura în care se poate vorbi despre ştiinţă în epoca respectivă. considerând-o un fel de metaforă a dinamismului intrinsec naturii. ea a stârnit cele mai mari controverse. biologic etc. ci se mişcă prin sine. interesul său pentru hidrotehnică. dar nu va înceta să se adâncească. cea de-a doua subliniază dinamismul intrinsec naturii. pe care le vor decela şi teoretiza abia ştiinţele moderne. să se amplifice şi să se amelioreze. Dacă ţinem seama de implicaţiile primei sale teze. îi minimalizează importanţa. ignorând-o.2. ci în urma strădaniei de explicare a unor fenomene fizice. faptul că viziunea lui Thales n-a rămas izolată în contextul cultural al epocii. care accentuează aspectul de discontinuitate în procesul trecerii de la protofilosofie la filosofie.3. 983 b). Pythagoras. Aceşti „zei“ sunt. instrument rudimentar de . Acest model cosmologic prezintă similitudini cu cel homeric. care ia forma vaselor în care este ţinută etc. În favoarea acestei interpretări pledează. sesizarea forţei vitalizatoare a Nilului în contrast cu ariditatea deşertului învecinat şi a efectelor miraculoase ale ploii asupra naturii. Fără îndoială că minimalizarea saltului calitativ marcat de concepţia lui Thales în devenirea culturii occidentale este păgubitoare. complementare. Chiar dacă demersul său era hazardat. care.36 firea lor. căci. Altele. că spiritul grecesc nu s-a mai mulţumit după el numai cu mitul. din acest moment. privaţi de atributele lor mitice. Ea pare a o contrazice pe cea dintâi întrucât sugerează o revenire la modalitatea mitică de reprezentare a lumii. Şi acesta a avut preocupări enciclopedice. O serie de istorici ai filosofiei consideră însă că aşa-numitul „suflet al lumii“. fapt din care a tras încheierea că Apa constituie pentru lucrurile umede principiul naturii lor“ (Metafizica. cu deosebirea că el este epurat de elementele mitice. cele două teze pot fi considerate. el este deplin explicabil dacă ţinem cont de faptul că celor vechi lumea le apărea mult mai unitară decât nouă. ar fi o expresie a dinamismului intrinsec apei. nu numai că nu va mai fi abandonată niciodată. în fond. anorganic. „zeii“ erau reduşi de el la condiţia de simple forţe ale naturii. I. descris în Iliada. care susţine că lumea este „ plină de zei“. îi este atribuită inventarea gnomonului. pe care Thales le-a extrapolat la întreaga existenţă. O serie de surse antice menţionează interesul său pentru proprietăţile magnetului şi ale chihlimbarului. considerându-le caracteristice şi lucrurilor la care ele nu sunt manifeste. modelul cosmologic sugerat de viziunea sa asupra universului atestă delimitarea sa de maniera mitologică de concepere a lumii. primul în cultura grecească şi occidentală. Thales nu a creat o şcoală filosofică în sensul propriu al termenului. dar a avut mai mulţi discipoli. 3. Astfel. cum ar fi magnetismul şi electricitatea statică. diminuând corespunzător îndepărtarea lui Thales de gândirea mitică. Unele interpretări i-au exagerat importanţa. în mod evident. Astfel. Thales a ajuns la o astfel de concluzie nu prin adeziunea la animismul mitic. întrucât ei nu aveau conştiinţa distincţiilor calitative dintre nivelurile fizic. chimic. Anaximandros din Milet (610-546 î. de organizare a existenţei.Hr. Cât priveşte ultima parte a tezei. organic. 3. diferiţi de cei mitologici. în primul rând. cel dintâi fiind Anaximandros. dar nu s-a bucurat de preţuirea de care a avut parte Thales. plasticitatea apei. pur şi simplu. Aristotel era aşadar încredinţat că identificarea de către Thales a principiului cu apa a fost expresia integrării unor observaţii şi reflecţii minuţioase asupra naturii într-o viziune de ansamblu despre lume prin care universalul (principiul) era pus în condiţia de a da seama de individual (lucrurile individuale). pe care îl sugerează formularea lui Thales. a faptului că ea nu este mişcată. iar apa umple întregul univers. ci ea a inaugurat o nouă modalitate de înţelegere a lumii. S-ar mai putea adăuga şi luarea în consideraţie de către Thales a importanţei mării pentru civilizaţia greacă.

Această dreptate înseamnă însă o nedreptate făcută lucrurilor încă nenăscute. vânt. Concret. determinate. Anaximandros apreciază că lumea se schimbă neîncetat datorită acţiunii unui alt cuplu de contrarii: dreptate-nedreptate. întrucât li se conferă existenţă. unde ar fi rămas până la maturizare. şi pentru ploaie. în Iliada. după un ciclu de metamorfoze. pământul şi focul. planetele cunoscute. principiul care le întemeiază şi le explică aparţine planului metafizic. Deşi este naivă. ci ar fi apărut în burţile peştilor. deşi hazardată. În timp ce lucrurile individuale sunt concrete. De aici viaţa s-ar fi răspândit în mediile terestru şi aerian. Anaximandros nu a mai identificat principiul cu un element determinat al naturii. În plan metafizic. În jurul Pământului s-ar învârti la diferite distanţe mai multe inele formate din apeiron. principiul era conceput de Anaximandros ca un fel de amestec primordial al celor patru elemente cosmologice: apa. Această estimaţie. mişcările aparente distincte ale diferitelor categorii de corpuri cereşti (Soare. întrucât se află la distanţă egală de ceilalţi aştri. omul are nevoie de o îngrijire îndelungată şi anevoioasă. Se oferă explicaţii naturaliste fanteziste. cum ar fi forma circulară şi luminozitatea aştrilor. prin care s-ar vedea focul aflat dincolo de ele etc. El marchează astfel mult mai evident decât dascălul său distincţia dintre planul fizic şi cel metafizic de reconstrucţie mentală a lumii: în timp ce lucrurile concrete perceptibile cu ajutorul simţurilor aparţin planului fizic. Lună. a cărei înălţime reprezintă o treime din lăţime. În plan fizic. motiv datorită căruia. Tot Anaximandros a elaborat şi cea dintâi teorie evoluţionistă asupra originii vieţii din cultura occidentală. El considera că viaţa ar fi apărut în mediul acvatic. iar aştrii ar fi nişte orificii ale acestor inele. dar cele distruse. în virtutea aceleiaşi „justiţii universale” ele vor trebui să fie distruse etc. în Odiseea. O dată format. Anaximandros îl resemnifică filosofic şi denumeşte cu ajutorul său principiul din care toate lucrurile provin şi la care ele revin. ci cu unul indeterminat. aşa cum procedase Thales. Apeironul întemeiază şi ingeniosul model cosmologic imaginat de Anaximandros. Din această deosebire Anaximandros a tras concluzia că primii oameni nu s-ar fi putut naşte autonomi. În timp ce majoritatea animalelor se hrănesc singure şi sunt autonome imediat după naştere. Din tensiunile acestor contrarii s-ar naşte toate lucrurile şi tot ele ar explica devenirea lor. ca şi cele încă nenăscute. din indeterminarea apeironului. fulgere. nedreptate pentru care prima serie de lucruri generate va fi distrusă pentru a face astfel posibilă generarea unei a doua serii de lucruri individuale. dar plauzibile pentru stadiul preştiinţific de înţelegere a lumii. deosebirile de mărime ale aştrilor etc. Acestora li se face astfel dreptate. nesprijinindu-se pe nimic. Pământul ar sta în suspensie în centrul Universului. sau nenumărat. El integrează într-o viziune unitară cu remarcabilă capacitate explicativă un mare număr de date de observaţie. stelele). care este primul termen al limbajului filosofic occidental. Concepţia sa filosofică marchează un progres semnificativ în raport cu cea a lui Thales. principiul este indeterminat. Primele vieţuitoare apărute astfel ar fi fost peştii şi celelalte vieţuitorare acvatice. eclipsele. atestă strădania lui Anaximandros de descifrare a determinărilor cantitative ale existenţei. El a introdus termenul de arché pentru denumirea principiului explicativ al întregii existenţe. sunt nedreptăţite. şi anume cu apeironul. El ar avea forma unei coloane de piatră. Întregul Univers ar fi luat naştere din apeiron. Ei s-ar fi desprins apoi de aceştia. imens (în sens spaţial). prin încălzirea mâlului de pe fundul apelor de razele soarelui. Când. tunete. Anaximandros explică generarea lucrurilor şi dinamismul lor prin delimitarea în cadrul apeironului a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer). sunt generate lucrurile individuale acestora li se face dreptate. Termenul apăruse şi în poemele homerice având semnificaţia de nemărginit. Mitului îi erau opuse astfel alternative naturaliste de înţelegere a .37 măsurat timpul. această teorie are meritul de a fi integrat viaţa şi omul în unitatea materială a lumii şi de a fi încercat să le ofere o explicaţie raţională pe baza observaţiilor empirice şi a comparării diverselor forme de viaţă. cutremure etc. ar fi adoptat viaţa terestră şi ar fi început să se hrănească şi să se înmulţească singuri. aerul.

Este semnificativ pentru viziunea sa filosofică şi modelul cosmologic pe care Thales l-a elaborat. cum procedase Anaximandros prin cuplurile de contrarii cald – rece.Hr. El afirmă că „şi sufletul este tot aer”. datorită cunoştinţelor şi preocupărilor sale enciclopedice. care a avut. pesimist şi individualist. care a avut un caracter pronunţat cosmologic. a fost o expresie a fuziunii spiritului grecesc cu cel roman şi a evoluat pe fondul apariţiei şi răspândirii rapide a religiei creştine. a depăşit pentru prima dată reprezentarea mitică a lumii. umed – uscat. 2. Apariţia şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale este explicată printr-un alt cuplu de contrarii: dreptate – nedreptate. ca şi cea elenistică. şi nu printr-o serie de determinaţii apărute ulterior în cadrul său. Etapa clasică (secolele V – IV î. Astfel. Acest fapt are o motivaţie complexă.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Anaximandros. ci pe coastele occidentale ale Asiei Mici. prin comprimarea aerului s-ar naşte succesiv apa. respectiv dreptate – nedreptate. Generarea lucrurilor din principiu sar face prin constituirea în cadrul său a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer).).). Anaximenes era de părere că generarea lucrurilor individuale s-ar realiza printr-o mişcare a principiului însuşi. Anaximandros din Milet a fost discipolul şi continuatorul lui Thales. care a permis depăşirea reprezentării mitice tradiţionale a lumii. care a avut un pronunţat caracter eticist.3. identificându-l cu aerul. Mai precis. sufletului. El încerca astfel să explice generarea lucrurilor prin transformarea principiului însăşi şi nu prin cupluri de contrarii constituite ulterior în cadrul principiului. social-politică şi spirituală. Aici a apărut prima mişcare filosofică din Occident. o explicaţie naturalistă fenomenelor psihice. 2. prin combinarea lor. cum era denumită de greci coasta occidentală a Asiei Mici (pe teritoriul Anatoliei turceşti actuale). dintre cele patru elemente cosmologice – apă. Este vorba. Etapa presocratică sau preclasică (secolul al VI-lea î.3.Hr).Hr. Prin rarefierea aerului ar lua naştere aerul comun şi focul. Deşi nu a utilizat termenul principiu (arché). Anaximenes consideră că lucrurile individuale s-ar naşte din principiu printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. concepte împrumutate din sfera relaţiilor interumane. primul dintre „cei şapte înţelepţi”. pentru prima dată în cultura occidentală. Universul ar fi alcătuit exclusiv din componente fizice. Etapa elenistică (secolele III – I î. În realitate. care. în primul rând. dar nu l-a mai conceput ca fiind indeterminat ci determinat. apa fiind elementul predominant. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti În evoluţia sa istorică filosofia antică grecească a parcurs următoarele etape: 1. El explică existenţa cu ajutorul unui element nedeterminat pe care-l numeşte apeiron (indefinit sau infinit). El aprecia că. se pare că Anaximenes deosebea aerul ca principiu de aerul comun. deşi este inspirat de cel homeric. pesimist şi individualist.Hr. REZUMAT 1.Hr. el a explicat pentru prima dată întreaga existenţă prin intermediul unui element material ultim – apa. dar cărora li se conferă o . În felul acesta pentru prima dată fenomenele psihice erau integrate în viziunea filosofică naturalistă asupra lumii. un pronunţat caracter eticist. 4. 3. Anaximenes din Milet (585-525 î. Etapa romană (secolele I – IV d. Anaximenes are şi meritul de a fi încercat să ofere. considerat de greci. este epurat de elemente mitice. S-ar părea că avem de-a face cu un regres. geografică. aer. fizicalist. pământul. toate celelalte lucruri caracterizate prin consistenţă fizică. care a avut un caracter preponderent antropologic. în care fuzionează factori de natură economică. 3. în sudul Italiei şi în Sicilia.). toate regiuni colonizate de timpuriu de greci. aşa cum făcuse dascălul său. pietrele şi.38 două dintre cele mai complexe fenomene ale existenţei: viaţa şi omul. pământ şi foc –. 3. ai cărei reprezentanţi au fost: Thales din Milet. propunând cea dintâi viziune filosofică occidentală. Milesienii La sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc al Ioniei. Caracterizare generală Filosofia antică grecească nu s-a născut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. aerul este cel mai puţin determinat şi deci satisface în cea mai mare măsură condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească principiul. adică cu revenirea la modalitatea de filosofare thalesiană. El a preluat de la acesta termenul de apeiron pentru denumirea principiului. de prosperitatea şi dinamismul social-economic şi spiritual al coloniilor fondate de greci.

Care sunt motivele pentru care Thales este considerat în mod unanim primul filosof occidental? 7. Metafizica. 6. 2. Teme pentru dezbatere în seminar. cu deosebirea că locul apei este luat de aer. de pildă. exceptând Grecia propriu-zisă. I. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru o dobândi o pricepere a lucrurilor. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. economice şi spirituale ale apariţiei filosofiei în polisurile greceşti din Asia Mică. tot aşa spunem despre această ştiinţă că ea singură este liberă. „Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri. Acela care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. a comodităţii şi a plăcerilor lor au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă. Cum explicaţi prosperitatea Miletului şi faptul că aici au fost întrunite pentru prima dată condiţiile social-economice şi spirituale favorabile naşterii filosofiei? 4. Prezentaţi şi evaluaţi concepţia lui Anaximandros asupra originii şi evoluţiei vieţii? 12. cum sunt. nu pentru altul. Cum explică Anaximandros geneza lucrurilor individuale din principiu? 11. precum spunem despre om că e liber când există pentru el. cursul Soarelui şi al aştrilor şi naşterea Universului. pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi… Toate celelalte ştiinţe sunt mai necesare decât aceasta. fierul de la calibi. Care credeţi că sunt temeiurile convingerii vechilor greci că Thales a fost primul dintre „cei şapte înţelepţi”? 5. progresând încetul cu încetul. Întrebări 1. vom găsi o atmosferă cu totul nouă în acest oraş în care aheii şi ionienii i-au întâlnit pe carieni. Ce este apeironul? 10. ştiinţă şi filosofie în concepţia lui Thales. Regalităţii i-a urmat oligarhia. fazele Lunii. ci. pentru referate sau eseuri 1. produceau mobilă în serie. Teoria aristotelică asupra genezei filosofiei. Anaximenes a elaborat un model cosmologic asemănător celui thalesian. AUTOEVALUARE A. mai întâi faţă de problemele mai la îndemână. PIERRE-MAXIME SCHUHL. pretutindeni. Care este principiul cu ajutorul căruia Anaximenes explică existenţa? 13. cretani şi fenicieni. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Anaximandros şi Anaximenes. 3. însă nici una nu îi e superioară”. Consideraţi că există vreo legătură între preocupările ştiinţifice ale lui Thales şi filosofia sa? 6. Bucureşti. când au început să filosofeze au fost mânaţi de mirare. 982 b – 983 a. 2. 3. Eseu asupra formării gândirii greceşti. sudul Italiei şi Sicilia şi nu în Grecia continentală. Astfel e limpede că ei nu o cultivă în vederea vreunui folos. Indicaţi cauzele social-politice. El o propus şi cea dintâi explicaţie evoluţionistă a originii şi devenirii lumii vii din cultura occidentală. Ca şi predecesorii săi milesieni. 9. tirania şi totuşi. îndeosebi paturi. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor. „Dacă descindem în Miletul secolului al VI-lea. în urma războaielor civile. se căutau vase umplute . Care sunt cele mai importante teze filosofice ale lui Thales? 8. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra condiţiilor prealabile necesare naşterii filosofiei. Cum explică Anaximenes generarea lucrurilor individuale din principiu? 14. 2000. apreciind că şi sufletul ar fi o metamorfoză a aerului. 5. apoi. El are meritul de a fi făcut şi prima tentativă de integrare a fenomenelor psihice în viziunea sa filosofică. Editura Teora.39 semnificaţie cosmică pentru a se legitima raţional devenirea continuă a existenţei. Concepţia filosofică a lui Anaximandros. Milesienii prelucrau pieile şi metalele preţioase din Lydia. lâna din Frigia şi cânepa din Colchida. faţă de problemele mai mari. El a identificat principiul cu aerul şi a explicat generarea lucrurilor printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. 87. p. Primele cosmologii filosofice. Concepţia filosofică a lui Anaximenes. Geneza filosofiei occidentale. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Thales şi Anaximandros. Anaximandros a elaborat şi el un model cosmologic. Mit. 2. 2. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor. Anaximenes din Milet a fost discipolul şi urmaşul lui Anaximandros. mult mai complicat decât cel propus de Thales. şi nu în vederea unui folos oarecare. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. ARISTOTEL. B. dar n-a fost satisfăcut de viziunea filosofică a dascălului său. Aşa că dacă oamenii s-au ocupat cu filosofia spre a evita neştiinţa. nici un alt oraş n-a fost atât de activ şi de populat înaintea războaielor medice. Ce semnificaţii are concepţia lui Anaximenes asupra naturii sufletului? 15. 4.

Totuşi. 13. aceasta. întocmai scoarţei care cuprinde tulpina copacului. „Anaximandru. Spune. Ei nu călătoreau numai pentru a se îmbogăţi. formulând. Într-adevăr o substanţă anume trebuie să existe. ci Thales. SIMPLICIUS. 3. spunea el. Principiul şi elementul. în vreme ce ea rămâne eternă. căci ele trebuie să dea socoteală unele altora. în general. ei susţin că principiul (lucrurilor) este apa . 3. 3. de vreme ce o substanţă rămâne veşnică. Metafizica. apă sau altceva. În Egipt ei au construit. ci şi pentru a se instrui…”. le înglobează pe toate. stă în mijlocul lumii. potârnichi. susţinea că părţile sunt supuse schimbării. 157. ei deţineau nouăzeci de centre comerciale. cai. (După părerea lor) caldul se menţine prin umiditate. urmând traseele legendarilor cuceritori ai Lânii de Aur. „Anaximandros… a afirmat că apeiron-ul este cauza oricărei naşteri şi pieiri. este elementul şi totodată principiul lucrurilor. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. susţine că este apa…. ocupând locul în centru. ei au pătruns peste tot. p.2. fiul lui Praxides. dintre cei mai nobili urmaşi ai lui Agenor şi Cadmos. acolo deţineau un întreg cartier în Naucratis. la Sybaris. „Herodot. că pământul. toate lucrurile infinite. 1997. ca de pildă Thales şi Hippon – acesta din urmă părând a fi şi ateu. acela este principiul tuturor)”. este apeironul (infinitul). 4. întemeind antrepozite sau colonii. 20.40 cu vinul sau uleiul lor. dar că întregul rămâne neschimbat. bogata clientelă a Greciei Mari îşi disputa. acest «Shanghai antic». Afirmă că pământul este de formă cilindrică şi că înălţimea lui ar reprezenta o treime din lăţime. animale cornute. despre cantitatea şi înfăţişarea unui asemenea element primordial nu toţi spun acelaşi lucru. Editura Polirom. spune el. s-a diferenţiat în procesul de naştere al acestei lumi şi alcătuieşte la periferia ei o sferă de foc care înconjoară atmosfera din jurul pământului. că soarele nu e mai mic decât pământul şi-i alcătuit din cel mai curat foc”. In Euclidem. I. spun ei. pe braţul bolbitin al Nilului Zidul milesienilor. 1997. fără să definească de era aer. fie una singulară. naşterea. 3. 250. potrivit cu rânduiala . cu mult înaintea acesteia. Activitatea portuară era la fel de intensă ca şi activitatea atelierelor. Iaşi. tot de acolo le vine şi pieirea. s-a născut în Milet.2. îşi trag obârşia din eternitatea infinită. s-au instalat peste tot. 3. 4. folosind într-o manieră mai veche cuvântul «egale» pentru identice”. „Se spune că Thales a demonstrat pentru prima oară că cercul este divizat în părţi egale de către diametru… El este indicat ca primul (învăţat) care a ştiut şi a arătat că unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. milesienii au căpătat avânt. Prin urmare. apoi. cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauze materiale. plătind în aur. susţine că omul s-a născut dintru început din vieţuitoare de altă specie”. p. Anaximandros 4. întemeietorul acestui mod de a filosofa. „Dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de filosofie. ambra care venea din Nord pe marile fluvii.1. aurul smuls grifonilor de către arimaspi. ajungând la această opinie în urma observaţiilor empirice. sclavi. peşte sărat sau uscat. SIMPLICIUS. „Anaximandros a afirmat că: «începutul tuturor lucrurilor este apeiron-ul… De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor. PLUTARH. ei considerau apa ca principiul tuturor lucrurilor şi demonstrau că pământul este aşezat pe apă”. Iaşi. pentru nedreptatea făcută. această ipoteză în urma observaţiei că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că însăşi căldura se iveşte şi se menţine din apă (căci ceea ce le dă naştere. Stromata. lemnul din Bithynia. 24. PROCLOS. 10. Phisica. din care. care-i de formă sferică. „Dintre cei care susţin că principiul este unic şi în mişcare – filosofi pe care el (Aristotel) îi numeşte în particular şi physiologi – unii spun că acest principiu este limitat. iar tot ce este mort se usucă. De acolo de unde provin toate – de acolo se hrănesc şi cum apa este principiul naturii umede. Soarele. de asemenea. că forţa care generează dintotdeauna căldura şi frigul. frumoasele lor covoare şi stofele vopsite în purpură. Thales 3. 94.3. El a demonstrat că pieirea şi. 70 – 71.3.1. De aceea consideră că nimic nu se naşte (din nimic). sarea extrasă din salinele din Olbia. s-au desprins cerurile şi. fierul calibilor. din care se nasc celelalte. seminţele tuturor lucrurilor sunt umede şi tot ce reprezintă hrană musteşte. Pe întreg litoralul Pontului Euxin. Se zice că el a descoperit anotimpurile şi că a împărţit anul în trei sute şaizeci şi cinci de zile”. El era unul dintre cei şapte înţelepţi. strălucind cu o lumină de împrumut. 963 b 6. 2. 21. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. că luna. ARISTOTEL. De asemenea. De unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pieirea – în vreme ce substanţa persistă în ciuda schimbărilor suferite. fenicieni. că aparţinea neamului Thelizilor. luna şi stelele s-au format după ce sfera de foc s-a rupt în bucăţi. În fine. desigur. învârtindu-se toate în cerc. potrivit cu necesitatea. după cum ne informează Platon… Cei mai mulţi scriitori spun că era de fel din Milet şi dintr-o familie ilustră… Doctrina lui era că apa este la începutul tuturor lucrurilor şi că lumea este însufleţită şi plină de zei. fie mai multe decât una singură. 23. DIOGENES LAERTIOS. DIOGENES LAERTIOS. au pătruns în Grecia Mare. îşi ia lumina de la soare. Physica.4. care exportau grâu. Editura Polirom. Duris şi Democrit sunt de acord că Thales era fiul lui Examyes şi al Cleobulinei. 4. foarte apreciat în întreaga Grecie. iar focul a fost prins într-o serie de inele. nici nu piere.

într-adevăr. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Anaximenes din Milet. Iaşi. p. zice el.4. II.2. 5. acesta diferă după gradul de rarefiere şi comprimare de la o substanţă la alta.41 timpului». exprimându-se astfel în termeni poetici”. focul şi din ele totul”. „Anaximenes… a arătat că aerul este originea tuturor lucrurilor. Î . 24. în pietre şi în celelalte lucruri care sunt formate din acestea. Editura Polirom. 26. 118. Şi acesta (Anaximenes) consideră mişcarea ca fiind veşnică şi că datorită ei are loc devenirea”. numindu-l aer. a afirmat că aerul este infinit. dar nu indefinit. 37. definit. discipolul acestuia. 94. Precum sufletul nostru. CICERO. 5. apoi în nor şi mai departe în apă. Academica. ci. cum a afirmat acesta. AETIUS. tot astfel şi întregul Univers este cuprins de suflare şi aer (aer şi suflare sunt întrebuinţate ca sinonime)”. pământul. Anaximenes din Milet… a afirmat şi el că lucrurile au un substrat unic şi infinit (apeiron). iar când se comprimă se transformă în aer. apoi în pământ. căci din el se produc toate şi din nou în el se absorb. se nasc. Când se rarefiază devine foc. 1997. a audiat învăţătura lui Anaximandros… El a susţinut că obârşia tuturor lucrurilor este aerul…”. SIMPLICIUS. apa. ca şi Anaximandros. 3.1. Anaximenes 5. I. fiul lui Eurystratos. care este aer ne stăpâneşte pe noi. 5.4. Physica.3. DIOGENES LAERTIOS. 5. „După acesta (Anaximandros). Iar că toate câte se nasc din el sunt definite. Anaximenes.

focul central. vol. p. • I. pythogorişti. • Gh. 1979. Hegel. vol. muzica sferelor. aidemones. număr de aur. • D.C. secţiune de aur. 1997. 31 – 60.-M. kairos. armonie. număr. punct material. 266 . BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.K. pythagorici. Editura Academiei. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Iaşi. 1995. LXXVII – XCI. 1.I. vol.2. • Despre Phytagora şi pythagorei. Prelegeri de istorie a filosofiei. discipoli • Reconstituirea filosofiei pythagorice din mărturiile care ne-au parvenit despre ea • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE magi. acusmate. p. esoterici.39 . partea I. Banu. . 1998. 2000. Şcoala lui Pythagoras 4. • W. traducere şi note de Mihai Nasta. aristofil. tetradă (tetractys). Eseu asupra formării gândirii greceşti.115 .58. Bucureşti. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. şamani. Bucureşti. Filosofia pythagorică OBIECTIVE • Încercarea de delimitare a realităţii istorice de încărcătura mitică a legendei lui Pythagoras • Prezentarea şcolii lui Pythagoras: admitere. Bucureşti. Fragmente. p. reducţie matematică. Collinson. Bucureşti. PYTHAGORAS STRUCTURA TEMEI 4. Filosofia în Grecia veche. p. 1984. paidee. fizicieni (fisikoi). supranumăr. Iaşi. Schuhl. p. p. I.132.42 4.220.. 1999. Bucureşti. Editura Polirom. 13 – 15. organizare. 177 – 222.1. • P. phithagorei.276.. antipământ (antichton). Editura Paideea. Personalitatea lui Pythagoras 4. acusmatici. bios pythagoricos. p. Vlăduţescu. Editura Nemira. Guthrie. cicluri iniţiatice. Viaţa lui Plotin. 1998. 1963. Editura Polirom. tronul lui Zeus. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Viaţa lui Pitagora.W. auditori (akusticoi). Filosofia greacă până la Platon. Bucureşti. Editura Albatros. O istorie a filosofiei greceşti. p. Editura Teora. Editura Teora. matematici (mathematikoi).3.F. • G. kosmos. • Porphyrios.120 . exoterici.

43 Cursul 4 PYTHAGORAS (aprox. mistica şi morala şi. ca şi operaţia aritmetică a ridicării la cub). fiind fiul lui Mnesarchos. 4. estomparea realităţii istorice a fost însoţită de o spectaculoasă amplificare a dimensiunii mitice a personalităţii şi activităţii lui Pythagoras. Unii dintre discipolii săi erau convinşi că Pythagoras este însuşi zeul Apollo coborât printre muritori şi că avea o coapsă de aur. în jurul anului 480. care l-ar fi înzestrat cu darul memoriei veşnice. Zelul pythagoricilor. pythagoreilor. filosofia Occidentului îşi află. săvârşirea unor miracole etc. mai profundă şi mai durabilă influenţă asupra spiritului occidental. socotindu-se fiul zeului Hermes. ubicuitate. Ar fi . Este semnificativ. rădăcini viguroase în tradiţia de gândire pe care el a inaugurat-o sau care îi este atribuită. în acest context. toate. dar că acesta era convins că „niciun om nu este înţelept. cel mult. ceea ce atestă sporirea neîncetată a legendei sale pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu! Tot atât de problematică este şi calitatea sa de creator al termenilor filosofie şi filosof. cu siguranţă. Diogenes Laertios afirmă că până la Pythagoras cei cu astfel de preocupări erau numiţi „înţelepţi” (sophos). Această înrâurire incontestabilă stă însă sub semnul paradoxului: ea izvorăşte mai degrabă din legende şi mărturii târzii îndoielnice decât din opere personale transmise posterităţii ori din informaţii contemporane certe. Ştiinţa şi arta.) Pythagoras este. Aristotel prefera. cifră înzestrată de pythagorici cu conotaţii mistice. pythagoriştilor şi al altor grupuscule de prozeliţi au sfârşit prin a copleşi nucleul doctrinar originar al creaţiei lui Pythagoras. să vorbească nu despre Pythagoras. „iubitor de înţelepciune” – philosophos. Pythagoras s-a născut în prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. – „iubitor de înţelepciune”) şi ar fi caracterizat această îndeletnicire drept contemplarea dezinteresată a lumii. Invocându-l pe Heracleides din Pont.. S-a susţinut şi originea barbară – etruscă sau feniciană – a viitorului filosof. pe care el însuşi a cultivat-o cu perseverenţă întreaga viaţă. Pe măsura trecerii timpului. El însuşi şi-a atribuit o ascendenţă divină. la doar un veac şi jumătate de la moartea filosofului. Personalitatea lui Pythagoras Potrivit mărturiilor care ne-au parvenit despre personalitatea şi creaţia sa. Cicero susţine că Pythagoras ar fi fost cel dintâi gânditor care s-a numit pe sine însuşi filosof (philosophos – gr. şi faptul că biografiile consacrate lui Pythagoras în primele secole creştine sunt vădit influenţate de reprezentările epocii despre viaţa şi faptele lui Isus. dar n-a fost adusă nicio dovadă convingătoare în acest sens. Datorită tuturor acestor ambiguităţi şi incertitudini.Hr. desigur. în insula Samos din vecinătatea coastei egeene a Asiei Mici într-o familie aristocratică. ci despre „aşa-numiţii pythagorei“. susţinând că-şi putea reaminti de toate reîncarnările anterioare ale sufletului său – câte una la fiecare 216 ani (durată care reprezintă cubul lui 6.1. Legenda îi atribuie şi calităţi premonitorii. omul n-ar putea fi decât. 580-500 î. ci numai Zeul”. făcând practic imposibilă disocierea acestuia de adausurile ori corectivele descendenţilor. gânditorul presocratic care a exercitat cea mai amplă. cu acribia care-l caracterizează.

Potrivit unor relatări târzii. în timp ce alte surse susţin că în momentul incidentului filosoful ar fi fost plecat din cetate sau că ar fi scăpat şi s-ar fi refugiat la Metapont (polis grecesc tot din sudul Italiei). În cartea a IV-a a Istoriilor sale Herodot relatează că a aflat de la grecii din Helespont şi din Pont că unul dintre sclavii lui Pythagoras ar fi fost tracul Zamolxis. dându-le de înţeles conaţionalilor săi când a revenit printre ei – la fel de intempestiv cum dispăruse! – că a fost la zei pentru a le încredinţa doleanţele lor) Zamolxis a fost zeificat de traci. decide să-şi părăsească patria definitiv. ambele foarte probabil de provenienţă sau. învăţătura etc. fiind cel dintâi care a fixat intervalele . nu numai în lumea grecească. afirmând. cei scăpaţi refugiindu-se prin polisurile din sudul Italiei. unde ar fi murit la vârsta de nouăzeci de ani. dar şi unui vicleşug (s-ar fi ascuns vreme de patru ani într-un fel de subsol al casei impunătoare pe care şi-o construise în Tracia după model grecesc. Este de presupus că această influenţă – în măsura în care nu este şi ea o invenţie ulterioară! – a fost proaristocratică. din Sicilia şi chiar din Grecia continentală. În legătură cu organizarea. el însuşi a cizelat-o). de ştiinţa şi de mistica orientală. o bogată anecdotică. fapt ce ar explica persistenţa regimurilor politice aristocratice în cetăţile greceşti din sudul Italiei în întreaga antichitate preromană. practicate la început în Templul Muzelor din Crotona. care va dăinui şi va spori în secolele următoare. a fost neplăcut impresionat de instaurarea tiraniei lui Polycrates. se pare că în perioada sa de formare a călătorit foarte mult. în Egipt (unde datorită erudiţiei sale şi abnegaţiei în desluşirea tainelor străvechii înţelepciuni egiptene şi-ar fi atras admiraţia preoţilor egipteni) etc. printre altele. deopotrivă. Zamolxis ar fi trăit înaintea lui Pythagoras) sugerează interesante corelaţii între filosofia lui Pythagoras şi religia lui Zamolxis. după ce „şi-a câştigat libertatea“ (nu ni se spune cum. una dintre insulele care alcătuiesc arhipelagul Cicladelor – şi l-ar fi întâlnit în peregrinările sale pe Anaximenes din Milet. cam la mijlocul „talpei” „cizmei” italice). fiind interesat. Aici îşi deschide propria şcoală filosofică. prima din lumea grecească în sensul didactic al termenului. a restrâns drastic privilegiile aristocraţiei.44 fost elevul lui Pherekydes. dar.. că. iniţiate probabil de el însuşi. dar suntem înclinaţi să credem că stăpânul său i-a sesizat şi i-a răsplătit inteligenţa. devenind un fel de erou civilizator. de inspiraţie orientală. ci şi în Persia (unde l-ar fi cunoscut pe Zarathustra sau. Ei vor răspândi în întreaga lume grecească nu atât învăţătura. fiind practic imposibilă discernerea adevărului de mistificare. Pythagoras însuşi şi-ar fi aflat sfârşitul în incendiul din Crotona. şcolii lui Pythagoras a înflorit. Revenit în insula natală. Deşi discutabilă. obligaţiile discipolilor. un syrian – dar nu din Siria. a strâns o mare avere (încă o dovadă a calităţilor sale!) şi s-a întors printre ai săi. În matematică lui Pythagoras îi sunt atribuite teorema care îi poartă numele şi tabla înmulţirii. pe care. care. de unde se vor răspândi apoi în întreaga lume grecească. ci şi în posteritate. În urma unui conflict cu un oarecare Kylon (care dorise să-i devină discipol. ci din Syros. Revenind la Pythagoras. din moment ce îi vor fi consacrate practici de cult cu mistere. Potrivit unor surse. Datorită înţelepciunii sale (căci „trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. probabil. şi dispreţului faţă de oamenii de rând. stabilindu-se la Crotona. în spiritul unui despotism luminat. relatarea „părintelui istoriei” (el însuşi se îndoieşte de ea. nu doar în epocă. şcoala va fi incendiată. El este considerat şi fondatorul teoriei armoniei muzicale. reformatorul religiei persane arhaice şi fondatorul castei magilor şamani). în Fenicia. şcoala lui Pythagoras ar fi exercitat o puternică influenţă asupra regimurilor politice ale polisurilor din Grecia Mare. mai precis. care. dar fusese respins. ceea ce înseamnă că era la curent cu filosofia milesiană. conectând astfel spiritualitatea tracă la una dintre cele mai importante direcţii ale filosofiei greceşti timpurii. parese şi datorită opţiunii ori numai simpatiilor sale politice prodemocratice). cel puţin. Încredinţat că un om liber nu poate suporta un astfel de regim politic. e de presupus. cât legenda dascălului lor. cum îl numeau grecii. Zoroastru. după opinia sa. iar mulţi dintre discipolii lui Pythagoras vor pieri în flăcări. Prestigiul de care se va bucura învăţătura sa în întreaga antichitate va fi enorm. în Grecia Mare (sudul actualei Italii. lângă Pythagoras…“). funcţionarea.

în cel de-a treilea ciclu de învăţământ se studiau alcătuirea Universului şi principiile naturii. în caz că a existat. erau vorbăreţi. adesea chiar flecari. Diogenes Laertios susţine că Pythagoras ar fi scris trei cărţi: Despre educaţie. exo) încăperii în care vorbea. fiind numiţi şi esoterici sau ezoterici. purificări etc. 1. nu nea parvenit nimic din ea. în acest stadiu ei nu aveau voie nici măcar să-l vadă pe maestru. titlurilor şi conţinutului lor. Este de presupus că tot acum se însuşeau cosmologia. mai cu seamă. mimică. Astfel. care nu se ştie cât de riguros erau delimitate de învăţătura matematică şi de mistica şcolii. totodată. cât şi exerciţiilor fizice pe care le practicau în mod sistematic) şi de mantiile albe lungi cu care erau înveşmântaţi – prima uniformă şcolară din învăţământul occidental. În acest stadiu al iniţierii ei aveau voie să pătrundă „înăuntru” (gr. În fine. care. matematicii aveau dreptul să se pronunţe asupra învăţăturii însuşite. artei şi filosofiei). să pună întrebări şi să răspundă la întrebările altora. probabil cu caracter introductiv. concepute ca tot atâtea trepte iniţiatice.2. unul dintre biografii târzii (sec. proprii naturii omeneşti”. mers etc.) ai lui Pythagoras. de la disciplinele pe care le studiau: geometria. Deşi îi atribuie numeroase lucrări. cunoştinţele despre natură şi filosofia pythagorică propriu-zisă. ci. De asemenea. să găsească răspunsuri personale – fără a li se permite însă. Iamblichos. să le împărtăşească cuiva! – la eventualele nedumeriri. În urma „testului” fizionomic fiecărui candidat admis i se prescria un anumit timp de tăcere. susţine că novicii erau supuşi şi la o serie de „probe” care urmăreau să înfrângă „lipsa de stăpânire şi aviditatea de posesiune. care era organizată pe trei cilcuri de învăţământ. cvintă şi octavă. În stagiul de tăcere discipolii aveau voie să asiste la anumite lecţii şi dezbateri. ci şi ştiinţifică. 4. După . putându-se prelungi până la cinci ani! Pythagoras îşi începea. În primul ciclu discipolii erau numiţi acusmatici sau acustici (akusticoi – auditori) şi trebuiau să înveţe „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. în care se numeau matematici (mathematikoi). care varia de la caz la caz. 3. De aceea ei vor mai fi numiţi şi exoterici. dar le era cu desăvârşire interzis să pună întrebări ori să comenteze cele auzite. ţinută. Cei dovediţi apţi în urma cercetării fizionomice erau admişi în şcoală. discipolii treceau în cel de-al doilea ciclu de învăţământ. Şcoala lui Pythagoras Şcoala înfiinţată de Pythagoras la Crotona era nu doar filosofică. stimularea autocunoaşterii prin interiorizarea discipolilor. dar şi un fel de sectă religioasă cu practici cultuale oculte. o paidee (educaţie a spiritului uman prin cultivarea ştiinţei. Despre politică şi Despre natură. sub ameninţarea unor sancţiuni drastice. considerându-se că natura adâncă a omului este întipărită în trăsăturile feţei. un mod de viaţă (bios pythagoricos). dar nu era niciodată mai scurt de doi ani. participau la diferite ritualuri. ca şi facţiune politică aristofilă. posturi. singura certitudine este că. discipolii numindu-se fizicieni (fisikoi). Potrivit unor surse. III-IV d. În privinţa operei lui Pythagoras. aritmetica şi muzica (în întreaga antichitate greacă muzica a fost considerată o disciplină matematică). ci doar să-i asculte glasul „din afara” (gr. eso) încăperii în care maestrul îşi expunea doctrina şi să-l vadă. jertfe. Hr. grecii fiind.45 muzicale armonice de cvartă. Admiterea în şcoală se făcea după obscure criterii fizionomice. aşadar. Impresia pe care o făceau discipolii lui Pythagoras când apăreau printre ceilalţi greci era amplificată de ţinuta lor impunătoare (datorată atât selecţiei iniţiale. căci cel ce tace este mai aproape de fiinţa sa autentică. Ea funcţiona ca o comunitate închisă (inspirând în posteritate organizarea primelor ordine monahale creştine) şi oferea discipolilor nu numai o învăţătură. învăţământul prin strunirea firii celor ce urmau să-i devină discipoli. ca mai toţi meridionalii. sursele antice târzii sunt discordante în privinţa numărului. După expirarea timpului de tăcere fixat fiecăruia. Ei trebuiau să-şi lămurească singuri neînţelegerile. apelându-se la „corecţiile şi tăieturile executate cu focul şi cu fierul”! 2. Se urmărea.

acusmaticii – care au preluat şi au amplificat dimensiunea mistică a doctrinei pythagorice minimalizând importanţa creaţiei sale ştiinţifice. de a călca peste un jug. pythagoreii – elevi ai discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. Cea mai mare parte a acestora nu era motivată raţional şi solicita supunere necondiţionată. de a aţâţa focul cu o sabie. Cei admişi în şcoală trebuiau să pună în comun toate bunurile personale şi toţi banii pe care-i posedau. 2. Sărăcia informaţiilor certe transmise posterităţii despre personalitatea. Menester. De observat că termenii acusmatici şi matematici au funcţionat în tradiţia pythagorică cu câte două accepţii diferite. prin interdicţia comunicării lor în afara şcolii. divulgarea cunoştinţelor respective fiind sancţionată drastic. Xuthos. dintre care s-au remarcat mai ales Philolaos din Crotona (contemporan cu Socrate şi cu Democrit. semnificând. învăţătura şi şcoala lui Pythagoras se explică. atât în lumea grecească cât şi în cea romană. Aşa erau. ca şi Heraclit din Efes. de a te împreuna cu o femeie care poartă vreo podoabă de aur. având. de a lăsa o rândunică săşi facă cuib sub streaşina casei tale. cei mai cunoscuţi fiind Hippasos din Metapont (care va fi interesat de filosofia naturii şi va propune ca principiu al existenţei.). şi numărul) şi Petron din Himera (care a imaginat un model cosmologic alcătuit din 183 de lumi dispuse în formă de triunghi – câte 60 de-a lungul fiecărei laturi şi câte una în dreptul fiecărui unghi – şi aflate în mişcare de rotaţie uniformă împrejurul respectivei forme triunghiulare). întreţinând legenda lui Pythagoras şi interesul pentru studiile matematice. preocupări de cosmologie) şi Archytas din Tarent (conducător politic şi matematicianmecanician. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1. mai ales. unul dintre cei mai importanţi discipoli ai lui Pythagoras. adică oameni cu sfială. pythagorici(eni)i – discipolii direcţi ai lui Pythagoras.46 parcurgerea şi a acestui ultim ciclu. Demokedes etc. în texte cel mai adesea târzii. potrivit principiilor pythagorice care proclamau că „prietenii au toate lucrurile în comun” şi că „prietenia înseamnă egalitate”. care reglementau cele mai diferite atitudini. care deveneau un fel de patrimoniu indivizibil al comunităţii. primele două cicluri de învăţământ . Boidas. pe de-o parte. după moartea lui Pythagoras s-au delimitat în rândul adepţilor doctrinei sale şi două orientări ideologice. deoarece a trădat secretul înscrierii a douăsprezece pentagoane într-o sferă! Discipolii lui Pythagoras trebuiau să se supună unui mare număr de acusmate („precepte de ascultare”). pythagoriştii – cei care adoptau doctrina şi modul de viaţă pythagoric. Surse antice târzii relatează că Hippasos din Metapont. armonia spirituală fiind considerată indisolubil legată de cea fizică. erau nelipsite exerciţiile fizice. în funcţie de modul în care ei s-au raportat la moştenirea sa spirituală: 1. în multe cazuri limitându-se doar la menţionarea lor. 2. la care va adăuga însă. O mare parte a învăţăturii pythagorice avea caracter secret. Pe durata întregii iniţieri. îndepărtându-se de încărcătura sa mistică. Ikkos. focul. şi-ar fi aflat sfârşitul în mare (a fost înecat?). discipolii erau consideraţi deplin iniţiaţi şi declaraţi aidemones. acusmatele care impuneau interdicţii dintre cele mai bizare: de a mânca anumite alimente (carne. în primul rând. ca discipoli ai lui Pythagoras. Bro(n)tinos. asemenea dascălului său. contemporan şi prieten cu Platon). Se urmărea astfel eliminarea deosebirilor datorate condiţiei materiale a discipolilor. de a te aşeza pe o baniţă de grâne. mai degrabă instituţionale. Paron. matematicii – care au accentuat şi au dezvoltat latura ştiinţifică a învăţăturii pythagorice. În posteritatea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei clase. de pildă. Ei au fost pare-se numeroşi.) informaţiile care ne-au parvenit sunt extrem de sărace. Kerkops. nalba etc. În afara acestor grupări. Ameinias. cu cuviinţă. unele plante ca bobul. fără a reuşi însă să se individualizeze. ca şi după încheierea ei. fără a avea însă vreo legătură cu comunitatea pythagorică originară sau cu urmaşii săi. de a te lăsa cuprins de o veselie nestăpânită. de a urina cu faţa la soare etc. 3. Despre ceilalţi pythagorici (Parmenicos. conduite şi situaţii de viaţă.

altul cu timpul şi aşa mai departe cu fiecare lucru. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. atât prin amploare şi profunzime. Elementul fundamental care stă la baza întregii construcţii ontologice pythagorice este. imposibil de delimitat. Demersul lor reprezenta. cu certitudine. prin firea lucrurilor. totuşi. cum am arătat mai sus. supralicitată întrucât mărturiile care ne-au parvenit atestă faptul că pythagoricii concepeau numărul în manieră arhaică. pe de altă parte. Ca urmare a acestor particularităţi. Filosofia lui Pythagoras Concepţia filosofică atribuită lui Pythagoras marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. pornind de la lucrurile individuale: . Această îndepărtare de universul fizic perceptibil nemijlocit nu trebuie să fie. Astfel înţeles. cele două orientări ideologice constituite în posteritatea filosofului din Samos. Pământ şi Apă. deoarece armonia sunetului produs de o coardă care vibrează este dependentă de lungimea şi de grosimea sa. iar numerele sunt lucrul cel mai de seamă în lume. pythagoricii au făcut tentativa de explicare a existenţei în ansamblul său prin intermediul unui singur principiu: numărul. Saltul ilicit făcut de pythagorici de la realitatea fizică la abstracţia matematică a fost sesizat şi sancţionat de Aristotel în . s-au crezut îndreptăţiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe. a fost caracterizată de Aristotel astfel: „…aşanumiţii pythagorei. în ultimă instanţă. Esenţa acestei filosofii. Armonia era considerată însă şi ea.orice linie este alcătuită din puncte. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). Întrucât armonia era. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. primul loc.47 din şcoală şi. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –. ajunseseră să identifice cutare număr cu dreptatea.orice suprafaţă este alcătuită din linii. Iar când băgară de seamă că raporturile şi legile armoniei muzicale se pot reda prin numere. nu se poate vorbi la greci decât începând cu epoca clasică. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. ajunseseră la concluzia că elementele numerelor sunt elementele tuturor lucrurilor şi că întregul univers se reduce la număr şi armonie” (Metafizica). un important pas înainte în înţelegerea filosofică a lumii. se poate aprecia că. . în ultimă instanţă. 4. este deci reductibilă la punct.3. deci. spre deosebire de milesieni. Pytagoras a ajuns la concluzia identificării principiului cu numărul printr-o succesiune de reducţii matematice.orice volum este alcătuit pe cele trei dimensiuni ale spaţiului din suprafeţe. . Şi. cum în studiile matematice numerele ocupă. iar ei erau încredinţaţi că găsesc în ele mai multe asemănări cu lucrurile permanente şi cu cele ce sunt în devenire decât ar fi găsit în elementele Foc. deci. deci este reductibilă la linie. concepută ca fiind reductibilă la raporturi numerice determinate. ambele fiind exprimabile numeric. Despre „idealism”. de a „aşa-numiţilor pythagorei”. Rezultă că. în această accepţie. tot număr. cel puţin dacă termenului „idealism” i se conferă accepţia filosofică consacrată.orice lucru individual existent în realitatea fizică are un anumit volum. deci este reductibil la volum. numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. deci este reductibil la suprafaţă. considerarea doctrinei pythagorice ca fiind „idealistă” şi declararea lui Pythagoras „fondatorul idealismului occidental” sunt exagerate. cum este el pentru matematica propriu-zisă. punctul material. că celelalte lucruri sunt făcute în natura lor după asemănarea numerelor. care este identificat cu numărul. considerându-l o entitate corporală cu extensiune spaţială asimilabilă punctului material şi nu o abstracţie. . Pythagoras şi descendenţii săi n-au mai identificat principiul cu diferitele componente calitative fundamentale ale universului fizic (apă. căci estimarea cantitativă presupune o capacitate de abstractizare superioară celei reclamate de estimarea calitativă. făcând-o să propăşească şi dedicându-se cu totul ei. altul cu sufletul şi inteligenţa. care cei dintâi s-au îndeletnicit cu matematica.

ea era reprezentată ca un fel de acord lăuntric al multiplicităţii parametrilor numerici ce caracterizează orice lucru. UNITATEA – DOIMEA NUMERELE ________________________________________ PUNCT LINIE SUPRAFAŢĂ VOLUM _________________________________________ APĂ AER PĂMÂNT FOC _______________________________________ KOSMOS ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Acest model cosmologic nu surprinde decât organizarea spaţială a lumii. nefiind concepută ca un număr asemănător celorlalte. într-un fel sau altul. 9 – apa. 210 – corpul etc. aer. a considera corpurile compuse din numere. Kosmosul – principiul organizării universale raţionale în care toate lucrurile sunt integrate. exprimată numeric. El considera că fiecărui număr îi sunt asociate anumite calităţi şi că toate lucrurile. Doimea – deoarece unitatea. a introdus conceptul de KAIROS (timp critic). 6 – era principiul însufleţirii sau potenţa creatoare de viaţă. Pythagoricii au utilizat primii termenul kosmos pentru a denumi armonia universală. De exemplu. Cifra patru avea. ce ar individualiza fiecare formă a existenţei. este ceva imposibil… Cel puţin numărul aritmetic. ce ar fi necesară pentru ca orice lucru. Diognes Laertios ne-a transmis următorul tablou ontologic al reconstrucţiei pythagorice a existenţei pornindu-se de la unitate: Unitatea – era considerată principiul primordial de simplitate şi armonie. lumina primordială. fenomen sau proces. cu numerele respective s-ar fi caracterizat prin aceleaşi calităţi sau însuşiri. luat ca atare. Numerele – reprezentau principiul multiplicităţii. bioritmurile. care ar reprezenta durata de timp optimă. adică de un principiu al doi-ului. prietenia (philia). fiinţele sau fenomenele asociabile. 7 – semnifica inteligenţa. Concepând numărul în această manieră arhaică. „decada sacră”. foc. ci ca un fel de supranumăr. Până la ei aceste termen denumise doar ordinea din cetate. vieţuitoare sau eveniment să se împlinească. necesare întrucât orice lucru individual are existenţă spaţială. de asemenea. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. 11 – focul. pythagoricii l-au considerat deci adevăratul substrat metafizic al lumii. principiul vieţii. 8 – dragostea (eros). un statut privilegiat întrucât prin însumarea primelor patru numere naturale se obţine cifra zece. în absenţa căruia nu este posibilă mulţimea. 13 – aerul.48 Metafizica: „Să concepi numărul ca fiind neseparat «de lucruri» suprimă multe din consecinţele imposibile. sănătatea. pământ) – erau concepute drept principiile calitative fundamentale care fac posibilă diversitatea calitativă a lucrurilor. În privinţa armoniei. 10 – perfecţiunea (decada sacră). numit „părintele tuturor numerelor” şi identificat uneori cu divinitatea. Substanţele concret-sensibile (apă. nu poate genera nimic. pentru ca multiplicitatea să devină posibilă este nevoie de cel puţin o dublare. chibzuinţa. însă. Pythagoras a conferit numerelor semnificaţii mistice şi conotaţii magice. Dar pentru pythagorei numărul înseamnă lucruri cu existenţă «reală»”. pe de altă parte. cifra 5 – semnifica culoarea şi calitatea. Pentru a include şi succesiunea şi armonia temporală. implică unităţi abstracte. Pythagoras. Numerele erau integrate astfel într-un fel de structuri. simbolul perfecţiunii. De aceea . Punctul – Linia – Suprafaţa – Volumul – erau considerate principii ale extensiunii spaţiale. fiindu-şi suficientă.

care avea valoarea .49 primele patru cifre erau reprezentate spaţial într-o modalitate specifică numită tetractys (tetrada). care nu se află într-o conexiune contradictorie necesară. pătrat – oblong). ar ● ● rezulta din faptul că prin dispunerea spaţială triunghiulară ● ● ● progresivă a primelor patru cifre sub formă de puncte ● ● ● ● s-ar obţine prin însumarea lor. pe criteriul observaţiei empirice a universului. ceea ce înseamnă că stabilirea lor s-a bazat pe o adâncă înţelegere a raporturilor matematice ce guvernează organizarea spaţială a lumii. pythagoricii au explicat raţional cu ajutorul său o serie de fenomene astronomice. numit „numărul de aur”. s-ar afla la distanţe armonice unele de altele şi s-ar roti în jurul „focului central” sau „tronului lui Zeus”. masculin – feminin. decât ale identificării factorilor fundamentali care guvernează dinamismul existenţei. Dincolo de caracterul speculativ şi de conotaţiile mistice. Astronomii apreciază că nu avem de-a face cu un model cosmologic heliocentric. în sensul că se presupun şi se exclud reciproc (unitate – pluralitate. pereche – nepereche. întrucât „focul central” nu este Soarele. Soare. care s-ar produce în momentul în care aceşti aştri ar fi acoperiţi de „antichton”. de asemenea. a condus la realizarea unor capodopere. luminos – întunecos. raporturi armonioase care se regăsesc în organizarea fundamentală a existenţei. ci pe proporţii matematice armonice şi pe virtuţile magice ale cifrei zece. ● Perfecţiunea. aşa cum cercul era considerat forma geometrică plană „perfectă”). drept – curb. dinspre orice latură sau Tetractys-ul unghi am porni. În pofida caracterului fantezist al acestui corp ceresc. unu – plural. pătrat – oblong (dreptunghi). probabil. armonia la nivel pur aritmetic. cifra zece. numită de ei „proporţia de aur” sau „secţiunea de aur”. aşa cum cineva care locuieşte la malul mării nu mai aude sunetul valurilor întrucât este obişnuit Ei au propus şi un număr. ca cele concepute de milesieni. Pythagoricii au imaginat şi un model cosmologic. din moment ce acesta era considerat a se roti şi el în jurul „focului central”. compensarea imobilismului pe care modelul matematic al lumii îl sugera. firmamentul stelar + încă cinci planete cunoscute = nouă). pentru a rezulta cifra zece. drept – stâng. AB perfecţiunea. mai degrabă. finit – infinit). în concepţia lor. într-adevăr. care avea valoarea: AC AC = . ei au „inventat” încă un corp ceresc invizibil. Din aceste motive ele par a fi. evident. decât zece: finit – infinit. Aceste opoziţii nu puteau fi. adică guvernat de cifra zece. pereche – nepereche. luminos – întunecos. în primul rând eclipsele de Soare şi de Lună. altele sunt simple polarităţi exterioare (drept – curb. şi ea. Ea era reprezentată grafic astfel: CB A C B 5−1 şi 2 întruchipa. având formă sferică (forma geometrică spaţială „perfectă”. aceste opoziţii nu sunt stabilite pe baza unui criteriu comun şi nici nu sunt integrate într-o structură unitară. decât perfect. Pythagoricii au conceput şi o anumită proporţie geometrică. cu semnificaţii magice. Pythagoricii au conceput şi un ansamblu de opoziţii. conform acestei concepţii. Oamenii de rând nu aud această muzică deoarece ea este permanentă. repaus – mişcare. prin care urmăreau. aceste proporţii şi numere exprimă. „decada sacră”. iar respectarea lor în arhitectură. bun – rău. Ei considerau că toate corpurile cereşti. De asemenea. producând o muzică sublimă. Deoarece în vremea respectivă nu se cunoşteau decât nouă corpuri cereşti (Pamânt. iar Universul nu putea fi. artele plastice etc. învestită. Dacă unele dintre ele sunt contradicţii veritabile. care nu se mai întemeiază. Lună. şi deci caracterul sacru al tetractys-ului. expresii ale unui sentiment mistic ancestral al opoziţiilor. pe care l-a numit „antichton” (antipământ). ce ar exprima. pe care a numit-o „muzica sferelor”.

Dincolo de toate aceste limite. dar era şi un fel de sectă religioasă. Nu avem prea multe informaţii despre ideile social-politice şi etice ale pythagoricilor. După moartea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei categorii. Admiterea se făcea după obscure criterii fizionomice. îndoielnice şi contradictorii.50 cu el. Nu putem să nu subliniem multiplele planuri în care se constituie şi pe care încearcă să le raţionalizeze teoria pythagorică a numărului. pythagorici – discipolii direcţi ai lui Pythagoras. discipolii se numeau acusmatici şi învăţau „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. Şcoala lui Pythagoras Pythagoras a întemeiat la Crotona. Ideile sale despre armonie. principiu al timpului critic şi substrat al valorilor morale. pythagorişti – cei care au adoptat învăţătura şi modul de viaţă pythagoric. 2. Discipolilor li se impunea o perioadă de tăcere cuprinsă între doi şi cinci ani prin care se urmărea interiorizarea lor şi formarea deprinderilor de meditaţie solitară. Personalitatea lui Pythagoras Pythagoras este considerat unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai etapei presocratice a filosofiei antice greceşti datorită multiplelor influenţe pe care doctrina care îi este atribuită de tradiţie le-a exercitat în posteritate. muzica sferelor. precum şi facţiune politică filoaristocratică. 2. prima şcoală filosofică a antichităţii occidentale. O serie de esteticieni şi istorici ai culturii îl consideră pe Pythagoras. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1. Nu putem însă să nu remarcăm că aceste idei nu au fost integrate într-o viziune unitară şi au fost pătrunse de acelaşi spirit mistic. pythagorei – discipolii discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. estetice şi religioase. fără a avea vreo legătură cu Pythagoras sau cu discipolii săi. inerente epocii aurorale în care a fost elaborată. După expirarea perioadei de tăcere. filosofia pythagorică reprezintă un progres semnificativ în înţelegerea filosofică a lumii. 2. caracteristic întregii doctrine pythagorice. iar învăţătura avea caracter secret. Chiar dacă este conceput în manieră arhaică şi este încărcat de obscure semnificaţii mistice. Ea avea şi caracter ştiinţific. în special muzicienii şi poeţii ar fi capabili să audă această muzică divină şi să o redea în operele lor. Adepţii lui Pythagoras cultivau virtuţile morale ale înţeleptului şi manifestau dispreţ faţă de oamenii de rând. 3. numărul nu este pentru pythagorici doar temeiul metafizic al lumii. ci şi un mod de viaţă ( bios pythagoricos). nu l-au mai identificat cu diferitele componente calitative . În ultimul ciclu de învăţământ discipolii erau numiţi fizicieni şi studiau cosmologia şi fizica pythagorică. 3. este de presupus că ele au fost proaristocratice şi că au exercitat o influenţă conservatoare. spre deosebire de ei. ar fi argumente serioase în acest sens. secţiunea de aur. După admiterea în şcoală. discipolii lui Pythagoras parcurgeau următoarele trei cicluri de învăţământ: 1. în condiţiile în care ideile democratice începuseră să câştige teren în lumea grecească. REZUMAT 1. dacă nu chiar fondatorul. Personalitatea şi creaţia sa sunt însă învăluite în legendă. Surse antice târzii susţin că ideile social-politice pythagorice au exercitat o puternică înrâurire asupra regimurilor politice ale polisurilor greceşti din sudul Italiei. o paidee. În primul ciclu. Şcoala lui Pythagoras oferea discipolilor nu numai o învăţătură. dar. Doar marii artişti. 3. cele mai multe mărturii care ne-au parvenit despre ele fiind târzii. Filosofia pythagorică Ca şi milesienii. discipolii erau numiţi matematici şi studiau matematica şi teoria muzicală pythagorică. ci şi matrice a organizării spaţiale a realităţii. în Grecia Mare. fixarea intervalelor muzicale armonice etc. numărul de aur. ceea ce ar putea explica menţinerea în această zonă a lumii greceşti până în epoca clasică târzie a unor regimuri politice tiranice. Pythagoras şi descendenţii săi au pus în centrul demersului lor filosofic problema principiului (arché). În acord cu ascendenţa şi cu opţiunile social-politice ale lui Pythagoras. cel puţin cel mai important precursor al esteticii occidentale.

dar conţin şi uimitoare observaţii şi intuiţii. numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. Întrebări 1. Iaşi. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Cum credeţi că au fost stabilite numărul de aur şi proporţia de aur şi cum explicaţi faptul că ele exprimă raporturi cantitative armonioase ale existenţei? 15. De asemenea. Cum apreciaţi mistica pythagorică a numerelor? 11. p. În ce măsură consideraţi că poate fi delimitat adevărul istoric despre personalitatea şi doctrina lui Pythagoras de legendele care au înflorit în jurul lor? 2. ambele fiind exprimabile numeric. AUTOEVALUARE A. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. în Creta. Cât de îndreptăţită consideraţi că este compararea personalităţii şi filosofiei lui Pythagoras cu personalitatea şi învăţătura lui Isus? 4. Armonia era considerată însă şi ea. Pentru includerea în această viziune şi a dimensiunii temporale a existenţei. fenomen sau proces pentru a se împlini. Cum a ajuns Pythagoras la învestirea numărului cu statutul de principiu al existenţei? 9. încât îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate misterele şi ritualurile. ştiinţa şi mistica pythagorică? 8. Teme pentru dezbatere în seminar. Filosofie. Ce rol au îndeplinit ideile social-politice pythagorice? 19. Ce era şi ce rol îndeplinea antichton-ul în cosmologia pythagorică? 18. Ce este tetractys-ul şi de ce era considerat „sacru” de pythagorici? 13. estetică. 4. Ce este kairos-ul şi ce rol avea el în filosofia pythagorică? 14. a coborât în peştera Idei. Ce reprezenta în cosmologia pythagorică muzica sferelor? 16. prin asemănare cu armonia sunetului produs de o coardă ce vibrează. a . DIOGENES LAERTIOS. Pythagoricii au conceput însă numărul în manieră arhaică şi nu ca abstracţie matematică. înzestrându-l extensiune spaţială şi considerându-l similar punctului material. Editura Polirom. 7. În ce măsură apreciaţi că poate fi considerat Pythagoras fondatorul esteticii occidentale? 20. a învăţat limba egipteană. Provocarea lui Herodot: Pythagoras şi Zalmoxis. ci şi ale ţărilor străine. ştiinţă şi mistică în doctrina pythagorică a numărului. evaluată numeric. Implicaţii estetice ale filosofiei pythagorice. pythagoricii au utilizat termenul kairos – durata optimă. Se afla în Egipt. Cum concepeau Pythagoras şi discipolii săi numărul? 10. 2. Întregul univers fizic (kosmos – termen utilizat pentru prima dată de pythagorici pentru desemnarea ordinii şi raţionalităţii întregii existenţe) era deci derivat din număr. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. Ce legături consideraţi că există între filosofia. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). Cât de plauzibilă consideraţi că este relatarea lui Herodot despre legăturile dintre Pythagoras şi Zalmoxis? 3. ei au conferit numerelor semnificaţii mistice şi obscure conotaţii magice. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. atât prin amploare şi profunzime. în ultimă instanţă. [Pythagoras] „încă de tânăr. Tradiţia îi atribuie lui Pythagoras şi descendenţilor săi şi preocupări de cosmologie. Arbitrar şi rigoare didactică în organizarea şcolii lui Pythagoras. 3. Exprimaţi-vă punctul de vedere asupra primei trepte iniţiatice pe care trebuiau să o parcurgă discipolii lui Pythagoras. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –. Apoi. Cum explicaţi seducţia pe care a exercitat-o filosofia pythagorică asupra posterităţii? B.51 fundamentale ale universului fizic (apă.266. împreună cu Epimenide. Care erau treptele iniţiatice pe care trebuiau să le parcurgă discipolii lui Pythagoras şi ce virtuţi formative avea fiecare dintre ele? 6. nu numai ale Greciei. pentru referate sau eseuri 1. Ce este armonia în filosofia pythagorică? 12. cum aflăm din cartea lui Antiphon Despre oamenii cu merit deosebit. era aşa dornic de învăţătură. Viziunea lor ontologică marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. etică etc. care vor influenţa cultura occidentală ulterioară. 1997. tot număr. necesară oricărui obiect. Cum apreciaţi sistemul de admitere în şcoala lui Pythagoras? 5. Este modelul cosmologic pythagoric heliocentric? 17. şi a călătorit şi la chaldeeni şi magi. Toate sunt îmbibate însă de un pronunţat spirit mistic. Pythagoras între legendă şi adevăr istoric. Astfel înţeles. care este dependentă de lungimea şi grosimea sa. 5. recomandat fiind de Policrate lui Amasis printr-o scrisoare.

95. unde stătu ascuns vreme de trei ani. 45. a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi ospăta pe cetăţenii de frunte. 43. în afară de acestea că. ci se vor muta într-un alt loc unde. XIII. se admite fără rezerve afirmaţia prioritară a magistrului că sufletul este nemuritor. ca şi cum ar fi de acord cu . fiind om (ca toţi oamenii). Folosesc principiile şi cauzele pentru a explica exclusiv aceste fenomene. acest Zalmoxis. ce acţiuni suferă şi cum lucrează (părţile). nici nu pun la îndoială. Editura Polirom. încât guvernarea lor a fost o adevărată conducere a celor buni” 2. „Datorită acestei activităţi faima lui crescu şi. atât el cât şi discipolii lui au fost ţinuţi în mare cinste. În afară de concetăţeni de prin împrejurimi. a considera lucrurile compuse din numere. sferic şi cuprinzând la mijloc pământul”. şi acolo a scris o constituţie pentru grecii din Italia şi. 989 b 29 – 990 a. din numere punctele. în al doilea rând. fie c-o fi fost (întradevăr) vreun zeu de prin părţile Geţiei. 3. p. [În doctrina lui Pythagoras] „principiul tuturor lucrurilor este unitatea. Crotona. 1997. 8. 7. a plecat la Crotona. ca şi cum ar fi alcătuite din acele numere”. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. că migrează în alte specii animale. dintre care. Editura Polirom. Istorii. între ei se lăsa o tăcere rituală. provenit din Tracia. Din unitate şi din doimea nedefinită se trag numerele. deoarece obiectelor matematice le lipseşte mişcarea. Unii afirmă că numele tânărului era Thales. Tracii fură cuprinşi de părere de rău despre el şi-l jeliră ca pe un mort. Atunci s-a hotărât să se îmbarce pentru Italia”. de altfel. care-l iubea pe băiat. pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. nu numai bărbaţi. din aceeaşi cetate. DIOGENES LAERTIOS. nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ. se făcu nevăzut din mijlocul tracilor. ARISTOTEL. Totuşi ei discută tot ceea ce se referă la natură. în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el. implică unităţi abstracte. nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri. PORPHYRIOS. În al patrulea an se ivi iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui… Cât despre mine. din figurile plane figurile solide. Fie că Zalmoxis n-a fost decât un om. 1998. Să consideri numărul ca fiind neseparat (de lucruri) suprimă multe din consecinţele imposibile. regi şi dinaşti de neam barbar. Într-adevăr. nimeni nu este în stare să le redea exact deoarece. doctrina lor se ocupă de geneza Cerului şi supun observaţiei părţile sale: ce se întâmplă cu ele. Viaţa lui Plotin. cele ce s-au întâmplat vreodată se întâmplă din nou. şi-a câştigat un frumos renume. Pricina unei asemenea situaţii se datoreşte faptului că au preluat principiile din afara domeniului sensibil. Astfel se naşte Universul (Kosmos). îl las cu bine”. 6. ar fi trăit în robie la Samos. dar de natură diferită. Apoi. Dar pentru pythagorei numerele înseamnă lucruri cu existenţă (reală). este imposibil… Cel puţin numărul aritmetic luat ca atare. Viaţa lui Plotin. ci şi femei. pământul şi aerul. 8. adevărat este. „După câte am aflat eu de la grecii care locuiesc în Hellespont şi Pont. După ce s-a întors la Samos şi şi-a găsit ţara sub tirania lui Policrate. „Cei ce se numesc pythagorei operează cu principii şi elemente mai neobişnuite decât cele pe care le deosebeau primii cercetători ai naturii. 1083. „După toate acestea. p. apa. iar din această unitate provine doimea nedefinită servind ca suport material unităţii care e cauza. Iaşi. în aceea a cultului sacru şi a ritualurilor datorate zeilor. Într-adevăr. În privinţa celor rostite de către oamenii ce-l înconjurau îndeaproape. PORPHYRIOS. trăind de-a pururi. pe de altă parte. Ei aplică deci enunţuri teoretice lucrurilor. Editura Polirom. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel. din puncte liniile. câştigându-şi libertatea. 4. socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pitagora. IV. dobândind avere. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă. Când locuinţa fu gata. tracii numesc o asemenea piele zalmos. s-a întors bogat printre ai lui. Iaşi. Erau în număr de aproape trei sute şi aşa de bine au condus statul. Editura Polirom. Trebuie să considerăm toate câte sunt drept o singură specie”. Ei adaugă că barbarii i se închinau ca unui zeu. Zalmoxis acesta. 8. fiind robul lui Pythagoras. însă. Metafizica. numit Zalmoxis. coborând în adâncul încăperilor subpământene. Metafizica.52 vizitat şi sanctuarele egiptene şi a învăţat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei. ar fi dobândit avuţie multă şi. lângă Pitagora. în Italia. 1998. Nimic nu este simplu. însufleţit. p. Viaţa lui Pitagora. 5. Cu toate acestea. care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia. Viaţa lui Pitagora.270. Viaţa lui Pitagora. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. câştigă de partea lui mulţi adepţi. 44. PORPHYRIOS. p. „În preajma sa [a lui Pythagoras] se mai afla un tânăr. înzestrat cu raţiune. ca unul care trăise printre greci şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. Acestea trec pe rând în toate lucrurile. după anumite perioade de timp. Viaţa lui Plotin. îl instrui în ştiinţa astronomiei. Theano. b 8. fiul lui Mnesarchos. asimilându-l cu Heracles”. şi erau lipsiţi de învăţătură. din linii figurile plane. Acest nume i-a fost dat deoarece de îndată ce s-a născut a fost învelit într-o piele de urs. 1998. Iaşi. din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente sunt patru la număr: focul. ARISTOTEL. Iaşi. Pitagora. când tirania lui Polycrates deveni insuportabilă în Samos. „Modalitatea de explicare din doctrina pythagoreilor într-o anumită privinţă comportă dificultăţi mai mici. HERODOT. I. Pitagora socoti că nu se mai cade pentru un filosof să-şi ducă traiul într-o asemenea cetate. vor avea parte de toate bunătăţile. cel puţin una.

Bucureşti. p. β) apoi trebuie să fie stabilite acum determinaţiile [absolutului]: ceea ce este prim (das Erste) este ce e cu totul nedeterminat (απειρον).F.R. G. „Pentru Pitagora şi discipolii săi. 1999. filosofia avea să fie în primul rând temeiul unui mod de viaţă: mai mult decât atât. Nici Tales.I. Editura Teora.P.W. Editura Academiei R. principiul. 11. al unui mod de mântuire veşnică. Când studiul omului şi al cosmosului este socotit mijlocul necesar îndrumării către un mod de viaţă just... HEGEL.. vol. Editura Academiei R.. dar şi cu ansamblul existenţei”. „Filosofia pitagoreică face trecerea de la filosofia realistă la filosofia intelectuală. 185. p. vol.K. la fel cu numărul însuşi. ar fi cauzele celor ce fiinţează. 10.. . şi se întâmplă în ceruri. 1. Dar aceste cauze şi principii ei susţin că sunt capabile să se ridice până la lucrurile suprasensibile. 1. Pentru pitagoricieni cea mi importantă parte a filosofiei era aceea care trata în problema omului.. sistemul naturii astfel rezultat trebuie să ofere acest ajutor. a naturii sufletului uman şi a relaţiilor sale cu celelalte forme de viaţă. vol. Ei şi-au comunicat ideile prietenilor lor”.53 ceilalţi filosofi ai naturii cum că există numai ceea ce cade sub simţuri şi este cuprins de aşa-numitul Cer.C.I.1.R. 190. 137. GUTHRIE. de la primele începuturi până astăzi.P. G. de natură materială. ci în forma unei determinaţii de gândire. este ceva determinat. fără să existe vreun alt număr în afară de acesta din care se alcătuieşte Universul?” 9. fiind mai potrivite pentru explicarea lor decât pentru discuţiile referitoare la natură… Şi apoi cum ar trebui să luăm drept o explicaţie coerentă ideea că modificările numărului. şi nici Anaximandru nu au predat în mod ştiinţific. O istorie a filosofiei greceşti. Prelegeri de istorie a filosofiei. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1963. HEGEL. W. 1963. Ionienii spuneau că esenţa. Această dublă sarcină a fost îndeplinită de filosofia pitagoreică”. p. „…Pitagora a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a introdus în Grecia învăţarea ştiinţelor. vol.F. vol. Determinarea care urmează este: α) absolutul nu este conceput în formă naturală.W. care a trăit înaintea lui.

1963. HERACLIT DIN EFES STRUCTURA TEMEI 5. Editura Teora. drumul în sus. 1963. relativism. drumul în jos. 271 – 322. p. Iaşi. 10 – 16. Hersch.54 5. Editura Humanitas. p. Bucureşti. Guthrie. • I. Editura Ştiinţifică. I. Problema principiului 5. Vlăduţescu. 260 – 280. • W. Windelband. 52 – 58. formă. 1999. p. 1984. 1. Banu.I. Eseu asupra formării gândirii greceşti. • G. schemă ontologică. Editura Academiei. Editura Moldova. contradicţie. Iaşi. Bucureşti.2.2. • W. vol. Editura Albatros.136 – 139. 2000. prisos. p.C. Bucureşti. Filosofia lui Heraclit 5.2. 1995. categorii. CVIII – CXXII. 1994.1. .. foc (to pyr). Bucureşti. principiu.61 – 73. p. substanţă. p. • Werner Jaeger. • J. Editura Teora. lipsă. I. Bucureşti. O istorie a filosofiei greceşti. Paideea. suflet. Prelegeri de istorie a filosofiei. p. devenire. Editura Teora. 286 – 289. 1979. • Gh. Mirarea filosofică. Editura Polirom. Istoria filosofiei greceşti.. Bucureşti. Istoria filosofiei europene. vol. 1997. 1. 126 – 148. Heraclit din Efes.K. Banu. 2000. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Dialectica devenirii OBIECTIVE • Evidenţierea importanţei filosofiei lui Heraclit şi a preţuirii de care ea s-a bucurat în posteritate • Prezentarea personalităţii stranii şi a operei lui Heraclit • Examinarea modului de punere şi de soluţionare a problemei principiului • Analiza multiplelor modalităţi de abordare a dialecticii devenirii în filosofia lui Heraclit • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Pantha rei. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. aprindere. dialectică. partea I. Filosofia greacă până la Platon.F. stingere. • P. p.-M. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Filosofia în Grecia veche. Schuhl. Hegel. • I. Bucureşti. logos. vol. vol. p.W. Personalitatea şi opera lui Heraclit 5.2.

cei mulţi se mulţumesc însă să se ghiftuiască întocmai ca vitele” (fragm. Nietzsche. 49).W. port la Marea Egee. K. cel mai important reprezentant al idealismului german modern. Hegel. la nord de Milet. ce-i revenea de drept. îşi vor exprima admiraţia faţă de filosofia lui Heraclit. Efesianul a renunţat în favoarea fratelui său la o importantă funcţie publică. Cea mai cunoscută teză a sa. situat în Ionia. afirma despre Heraclit că „…la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă”. nefiind. pe care i-a dispreţuit: „Toţi oamenii maturi din Efes ar face bine să se spânzure şi să lase cetatea băieţilor imberbi…” (fragm. iar despre filosofia sa declara admirativ: „Nu există nicio teză a lui Heraclit pe care să nu o fi încorporat în Logica mea”. Hr. pe coastele occidentale ale Asiei Mici.F. A manifestat dispreţ faţă de toţi filosofii . după propria-i mărturisire. Prin această teză el s-a impus ca cel dintâi gânditor grec care a conştientizat şi a încercat să conceptualizeze devenirea permanentă a întregii existenţe. Hegel o va elabora în mod sistematic în epoca modernă. G.. etc. cu polisurile din Grecia continentală. a refuzat să participe la viaţa politică şi s-a izolat de concetăţenii săi. Heraclit a fost autodidact. dezvoltat şi aprofundat intuiţia marelui său înaintaş. Heraclit aparţinea unei familii aristocratice şi a manifestat întreaga viaţă dispreţ faţă de oamenii de rând: „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare. de obicei. Şi alţi mari filosofi ulteriori. M. fenomenelor şi proceselor. care exprimă într-o formulare concentrată întreaga sa filosofie şi îi individualizează poziţia în istoria filosofiei greceşti şi universale. dacă este cel mai bun” (fragm. din bazinul Mării Negre şi chiar cu cele din sudul Italiei şi din Sicilia. – „toate curg”). Dacă primul a intuit în mod genial la începuturile filosofiei occidentale dinamismul întregii existenţe şi a făcut o primă tentativă de raţionalizare a sa.Hr. 121). este circumspect în recunoaşterea meritelor celorlalţi filosofi. discipolul niciunui alt filosof. El susţinea că şi-a elaborat filosofia pe baza propriilor meditaţii asupra lumii şi omului: „M-am căutat pe mine însumi” (fragm. Ca şi Miletul. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor.1. Heidegger. 5.) Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit s-a născut în anul 539 î. ci deoarece ele aprţin unui filosof care.55 Cursul 5 HERACLIT DIN EFES (539-470 î. este Panta rhéi (gr. Schopenhauer. cel de-al doilea a explicitat. precum A. Fr. la Efes. Efesul întreţinea strânse legături cu celelalte colonii greceşti din Ionia. Aprecierile lui Hegel sunt surprinzătoare. nu pentru că Heraclit nu le-ar merita. Crezul său asupra valorii semenilor a fost unul elitist: „Unul singur face în ochii mei cât zece mii. Explicaţia entuziasmului filosofului german constă în filiaţia de idei dintre cei doi gânditori despărţiţi de mai bine de două milenii: în timp ce Heraclit a pus bazele metodei dialectice în filosofie. 29). Marx. 101). polis grecesc înfloritor.

caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. fondatorul atomismului. ca şi milesienii. se pare. 13). accesibil nemijlocit simţurilor. iar „porcii se desfată mai degrabă în mocirlă decât în apa curată” (fragm. altfel i-ar fi dat-o lui Hesiod şi Pitagora şi iarăşi lui Xenofanes si Hecateu” (fragm.56 anteriori sau contemporani lui.1. ale cărui expresii sunt şi la care revin toate lucrurile individuale. din moment ce afirma că pentru felul în care i-a înfăţişat pe zei „Homer ar fi meritat să fie izgonit de la întrecerile poetice şi să fie bătut cu nuielele” (fragm.2. apoi. La bătrâneţe el sa retras în sihăstrie şi a meditat la oameni şi la plăcerile lor. 41) şi. în continuarea acestui fragment. dată fiind mizantropia sa. căci „naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă” (fragm. A fost. Gravitatea şi caracterul emfatic al textelor sale i-au atras şi supranumele de „filosoful care plânge”. susţinându-se că lumea a existat dintotdeauna. a doua despre politică şi a treia despre teologie. 40). se pare. Deşi a fost ataşat mitologiei greceşti. Limbajul său este pronunţat metaforizant. Fără ca acest mobil să fie exclus. iar ca adult că le ştie deplin pe toate. ci în „capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)” (fragm. în primul rând. şi cel metafizic. din faptul că el a resemnificat foarte mulţi termeni ai limbajului comun pentru a exprima cu ajutorul lor gânduri filosofice. 9). Unul dintre cele mai semnificative şi mai dense texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. a vreunui om. care va fi supranumit „filosoful care râde”. În acest fragment Heraclit susţine. 5. punând. aceeaşi pentru toţi. Din opera sa. prin opoziţie cu Democrit din Abdera. Şi el marchează. Heraclit era încredinţat că înţelepciunea autentică nu constă în mulţimea cunoştinţelor. nici vreunul din oameni. Filosofia lui Heraclit 5. dând ascultare naturii lucrurilor” (fragm. deci. asupra naturii existenţei. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. deci. Heraclit va identifica principiul existenţei cu focul (to pyr).2. Datorită acestui fapt distanţarea sa faţă de modalitatea protofilosofică de concepere a existenţei este considerabilă. integrându-se manierei fizicaliste de raportare la existenţă. Deşi „iubitorii de înţelepciune trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri” (fragm. fiind dependente de purtătorii lor: „pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul” (fragm. există şi va exista. distincţia dintre planul fizic al existenţei. intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. Creaţionismul mitologic primea astfel o a doua lovitură. Aceste texte şi altele care vor fi prezentate în continuare atestă remarcabila sa vocaţie filosofică. Tradiţia susţine că Heraclit şi-ar fi scris opera în mod deliberat criptic pentru a nu fi accesibilă decât de celor capabili. ajungând la concluzia că acestea sunt relative. fapt ce i-a atras porecla „Obscurul”. Heraclit se pronunţă. el i-a deposedat pe zei de cel mai important atribut al lor: cel de creatori ai lumii. după opinia sa. 35). faptul că lumea în care trăim nu este creaţia vreunei divinităţi şi. după un ciclu de metamorfoze. principiu din care decurg. Ea era. ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. Este afirmat. Heraclit a stârnit uimire încă din copilărie. cu atât mai puţin. accesibil doar raţiunii. Filosofia este. iar înţelepciunea înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. în special faţă de cei care reduceau filosofia la erudiţie: „Erudiţia nu dă cuminţenie. 112). 42). Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché) întregii existenţe. Ea a fost întotdeauna. n-a făurit-o nici vreunul din zei. 123). ataşat valorilor religiei tradiţionale greceşti. „o judecată sănătoasă este cea mai mare virtute. mai întâi. sentenţios şi aforistic. caracterul etern al lumii. dificultatea textelor lui Heraclit decurge. tocmai efortul de pătrundere a fondului metafizic al lumii. problema principiului (arché). Ca adolescent pretindea că nu ştie nimic. pe care-l identifică. Problema principiului Ca si milesienii. aşa cum am anticipat mai . este şi va fi un foc veşnic viu.

Asemenea tuturor celorlalte lucruri. Deoarece lucrurile sunt vremelnice. ceea din urmă fiind considerată de el „mai puternică”. şi noi. [toate se nasc din luptă]” (fragm. cei care ne „cufundăm” a doua oară în apa râului. ca substanţă tot foc. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. Acestea sunt. Mai mult decât atât: „armonia invizibilă este mai puternică decât armonia vizibilă” (fragm. Acest termen avea semnificaţia originară de cuvânt. generarea lucrurilor nu este posibilă atâta timp cât el rămâne aprins. „cele discordante se acordă. ci. Ideea de schimbare. 49). cu precădere. în primul rând. la disoluţie. Contradicţia este. transformările şi dispariţia lor sunt explicate. Chiar şi noi. chiar dacă între cele două „cufundări” s-au scurs doar câteva clipe. 51). Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele.2. deoarece ne schimbăm de la moment la moment. în filosofia lui Heraclit. Lucrurile individuale nu pot lua deci naştere decât atunci când focul se stinge. căci prin stingere el nu-şi pierde decât forma. „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. cu focul. Heraclit distinge aici între o armonie „vizibilă” (fizică) şi una „invizibilă” (metafizică). generatoare. în primul rând. mai întâi. Ca principiu. pentru că substanţa sa a existat şi în lucrurile . unei legităţi universale. El afirma într-un alt fragment că „… Logosul le gospodăreşte pe toate (lucrurile)…” (fragm. adică potrivit unei legităţi universale. cum se consideră adesea. nu are niciun moment de identitate cu sine însuşi. de devenire necontenită a întregii existenţe este sugerată şi de un alte fragmente celebre: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. prin reaprinderea focului. Dialectica devenirii universale Heraclit a încercat să explice mecanismul devenirii universale în mai multe forme. nu şi substanţa. de exemplu. întrucât este temeiul lor. deci. 54). legitate a întregii lumi. în sensul că „arde” lucrurile individuale. râul va fi altul. focul are nu doar funcţie distructivă. distruge lucrurile combustibile.2. cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul neîntrerupt al întregii existenţe: el este „veşnic viu”. ci. dar Heraclit îl resemnifică filosofic.57 sus. vom fi alţii. Când ne vom „cufunda” a doua oară. El are efecte multiple. suntem şi nu suntem” (fragm. ele vor trebui distruse. focul era. Stingerea focului nu înseamnă însă dispariţia lui. În finalul fragmentului 30. evaporă apa. Dintre cele patru elemente cosmologice (apă. în sensul că apa în care ne-am „cufundat” prima oară a curs. este regele tuturor” (fragm. chiar dacă uneori prefacerile nu sunt evidente. Nimic şi nimeni nu rămâne aşa cum este la un moment dat. conferindu-i semnificaţia de măsură. Distrugerea lucrurilor existente la un moment dat are însă şi un rol constructiv. Ea nu conduce. ci se realizează după o anumită „măsură”. pe care el o numeşte logos. totul se schimbă fără încetare. 8). oamenii. aer. Principala problemă pe care trebuia să o rezolve el era: cum iau naştere toate lucrurile individuale din foc? Datorită faptului că acesta arde tot ceea ce cuprinde. este afirmată ideea că schimbările ce caracterizează toate obiectele. Stingându-se el îşi trece substanţa în lucrurile individuale pe care le generează şi îmbracă forma lor. adică toate obiectele. 53). 91). ordine. deci. iar focul veşnic. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. foc şi pământ). şi „nu suntem”. fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. deoarece ne păstrăm atât timp cât trăim identitatea. „motorul” dinamismului universal. Generarea lucrurilor individuale. 5. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. fenomenele şi procesele sunt supuse unei ordini. Prin reaprindere focul îşi redobândeşte şi forma. „suntem”. mai devreme sau mai târziu. deoarece ea face posibilă generarea ulterioară a altor lucruri. după opinia sa. 72). la „armonie”. dar întăreşte lutul etc. creatoare. ceea ce revine la a spune că în fondul său metafizic lumea este armonioasă. de Heraclit prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. metamorfoze ale acestuia. topeşte ceara. la înnoire.

dar se atenuează şi lipsa lucrurilor individuale. potrivit conceptualizării ulterioare a lui Aristotel. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. pământ). şi. în care şi el trebuie să se integreze. Heraclit considera însă că „distanţa” ontologică dintre principiu şi lucrurile individuale este atât de mare încât acestea nu pot fi generate nemijlocit de foc. care înseamnă reaprinderea focului. ceea ce ar explica apariţia. Pe baza acestor fragmente poate fi imaginată următoarea schemă ontologică: PRISOS D R U M U S L T I Î N N G E J R O E S D R U A M P U R L I N Î D N E R S E U S LIPSĂ FOCUL – universalul (arché) ↨ AER ↨ APĂ – generalul ↨ (categorii) PĂMÂNT ↨ LUCRURI INDIVIDUALE – individualul LIPSĂ PRISOS Heraclit are meritul de a fi sesizat şi faptul că psihicul uman. apa trăieşte moartea aerului. spre deosebire de celelalte forme ale existenţei. ceea ce înseamnă că el poate cuprinde în sine întreaga lume: „Cercetând hotarele sufletului. pe care primii filosofi îl numeau suflet. apă. transformarea şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale: „drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi” (fragm. 60). în ordinea inversă „stingerii”. ci logos-ului. în final. În trecerea de la principiu la lucrurile individuale şi invers pot fi distinse. Sufletul se caracterizează. Logos-ul sufletului îl conduce. 50). iar focul în lipsă. prin nemărginire. 76). Când focul este aprins el este în prisos. Heraclit exprimă acest proces în limbajul metaforic caracteristic filosofiei sale: „…aerul trăieşte moartea focului. moartea apei înseamnă ivirea aerului. oamenii vor să trăiască şi să-şi . în primul rând. ci şi prin sesizarea dramatismului condiţiei umane: „odată născuţi. adică totul este reductibil la principiu. prisosul acestuia se atenuează. 45). (moartea) aerului înseamnă foc şi invers” (fragm. Cele două „drumuri” ar fi parcurse alternativ. guvernat de logos. Acelaşi mecanism este exprimat de Heraclit şi prin cuplul de termeni prisos şi lipsă. care acum nu sunt posibile. procesul reluându-se la nesfârşit. iar lucrurile. două „drumuri”: „drumul în jos”. „arderea” lor de către focul reaprins. Această sporire a sufletului înseamnă că el devine cu atât mai bogat cu cât individul devine mai înţelept. 115)”. Heraclit şi-a devansat epoca nu numai prin interesul arătat fenomenelor spirituale. astfel. şi el. adică ajunge să înţeleagă logosul şi să i se conformeze: „Dându-mi nu mie ascultare. rolul de „categorii”. n-ai putea să le găseşti. pe om la înţelegerea unităţii şi armoniei lumii. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi (fragm. el o face în cunoştinţă de cauză. prin intermediul celorlalte trei elemente cosmologice (aer. înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una” (fragm. care devin posibile progresiv. După generarea lucrurilor individuale rolurile se inversează: ele devin în prisos. are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. care îndeplinesc. dar. sunt în lipsă. oricare ar fi cărarea pe care ai merge. sufletul ar fi deci. ci numai mijlocit. care corespunde stingerii focului şi genezei (mijlocite de celelalte trei elemente cosmologice) lucrurilor individuale şi „drumul în sus”.58 individuale. adică transformarea succesivă a lucrurilor individuale în „categorii”. Atât de adânc logos are” (fragm. şi pământul pe cea a apei…Moartea pământului înseamnă naşterea apei. deci. Pe măsura stingerii focului.

inclusiv pe ceilalţi filosofi. mai bine spus. Heraclit s-a născut şi a trăit întreaga viaţă la Efes. Formulările sale sunt deosebit de expresive şi au intrat ca atare în conştiinţa filosofică occidentală: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. pe Cratylos. El consideră că schimbările ce caracterizează toate obiectele. Acest termen avea în greaca veche semnificaţia originară de cuvânt. drumul în jos şi drumul în sus.59 împlinească menirea morţii sau. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. meniţi şi ei morţii” (fragm. Ea era. Concepţia sa este pronunţat aforistică şi metaforizantă. fie ea şi relativă. să-şi găsească odihna. Dintre cele patru elemente cosmologice. Din opera sa. care-i va fi dascăl tânărului Platon şi prin mijlocirea căruia acesta va lua cunoştinţă de filosofia heracliteană. este regele tuturor” (fragm. „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. Filosofia lui Heraclit 2. limitându-se la prezentarea câtorva dintre ideile sale. 2. fiind cel dintâi filosof grec care a încercat să teoretizeze devenirea permanentă a întregii existenţe. 49). El a explicat generarea lucrurilor individuale din principiu prin mijlocirea celorlalte trei elemente cosmologice: aerul. fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. Cratylos a împins dialectica lui Heraclit până la relativism. 53). Ea a fost întotdeauna. 2. a doua despre politică şi a treia despre teologie. Chiar Platon în dialogul pe care l-a intitulat cu numele său nu face nicio referire la biografia sau la activitatea sa. şi în urma lor lasă copii. cele mai importante fiind: dialectica stingerii şi aprinderii focului. Părerea lui era că nu-i cu putinţă să te scufunzi nici măcar o dată” (Metafizica. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. se pare. El a expus-o în multiple modalităţi. 44). ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. n-a făurit-o nici vreunul din zei. Ştim despre el că a trăit la Atena la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al IV-lea şi că a fost apropiat de cercurile sofistice. focul i s-a părut cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul existenţei. aşa cum am arătat când i-au prezentat principalele repere biografice. ci se realizează după o anumită măsură. Heraclit nu s-a implicat în viaţa politică. 5. dar Heraclit îl resemnifică . deci. el era încredinţat că armonia socială nu se poate întemeia decât pe legalitate: „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)” (fragm. Informaţiile care ne-au parvenit despre el sunt foarte sărace. fenomenelor şi proceselor. Ca şi alţi sofişti. el a fost preocupat de problematica originii limbajului. A fost autodidact şi elitist. apa şi pământul. Contradicţia este. Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché). 51). Multe dintre atacurile nedrepte ale posterităţii la adresa filosofiei lui Heraclit şi-au avut originea în receptarea sa prin prisma deformatoare a lui Cratylos. Heraclit a avut un singur discipol. Deşi. este şi va fi un foc veşnic viu. moartea şi naşterea. pe care o numeşte logos. prisosul şi lipsa. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. nici vreunul din oameni. polis grecesc din Ionia. Dialectica devenirii Ideea prin care Heraclit s-a impus în filosofia grecească şi universală este cea a devenirii întregii existenţe. Problema principiului Asemenea milesienilor şi lui Pythagoras. aceeaşi pentru toţi. Aristotel scrie despre Cratylos că acesta „îl critica însă pe Heraclit. dispreţuindu-şi concetăţenii şi contemporanii. situat la nord de Milet. Unul dintre cele mai semnificative texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. 1. 1010 a 7). Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. „cele discordante se acordă. IV. intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. 91). adică potrivit unei legităţi universale. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor. care spusese că nu este cu putinţă să te scufunzi de două ori în aceeaşi apă. fiind considerat adesea el însuşi sofist. 8). divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. pe care l-a identificat cu focul. Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. a existenţei. [toate se nasc din luptă]” (fragm. considerând că fluxul devenirii este atât de rapid încât nu ar exista nici măcar un moment de stabilitate.2. suntem şi nu suntem” (fragm. 20). REZUMAT 1. „motorul” dinamismului universal.

conferindu-i semnificaţia de măsură. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi” (fragm. PLATON. spunea că nu ştie nimic. 1997. Întrebări 1. un rezumat al părerilor lui: toate lucrurile sunt alcătuite din foc şi se dizolvă tot în foc. ci spunea că s-a cercetat pe sine şi a învăţat toate de la el însuşi… În ce priveşte scrierea lui care ni s-a transmis. 72). are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. Metafizica. sufletul ar fi guvernat de logos. ea tratează mai cu seamă Despre natură şi e divizată în trei părţi: una cu privire la univers. 2. „Heraclit. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale fragmentului nr. 9. Heraclit şi enigmele sale. El a intuit complexitatea sufletului. DIOGENES LAERTIOS. nu sufletul lucrului dizolvându-se el însuşi. alta la politică şi a treia la teologie… Această carte a consacrat-o în templul zeiţei Artemis şi.P. Iaşi. Focul ca principiu. 11. în linii generale. „Este peste putinţă să admitem că acelaşi lucru există şi nu există. Ce este logosul în filosofia lui Heraclit? 7. Viaţa şi învăţătura 1. 10. B.F. cum numeau presocraticii psihicul uman.. pentru referate sau eseuri 1. 115). 1963. 2. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra sufletului cu cea a lui Anaximenes. El afirma într-un alt fragment că „…Logosul le gospodăreşte pe toate…” (fragm. Teme pentru dezbatere în seminar.60 filosofic.R. Toate se petrec în conformitate cu destinul şi lucrurile se menţin în armonie prin transformări contrarii.W. Editura Academiei R. era originar din Efes… Încă din copilărie a fost uimitor. 3. iar când a devenit matur afirma că ştie totul. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. Care este cauza devenirii universale în filosofia lui Heraclit? 12. s-a căznit s-o scrie mai neclar. Editura Polirom. unei legităţi universale.. „Dialectica este: α) dialectică exterioară. 13. De ce a fost supranumit Heraclit Obscurul? 4. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. HEGEL. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica morţii şi naşterii. Cratylos. „Heraclit spune undeva că toate sunt trecătoare. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica prisosului şi lipsei. aşa cum unii cred că a susţinut Heraclit”. susţine că e cu neputinţă să te cufunzi de două ori în acelaşi fluviu” 3. p. I.. 286 – 287. Semnificaţii ale logos-ului în filosofia lui Heraclit. aşa cum curge un râu… Schimbarea e numită drumul în sus şi-n jos. 4. 5. statutul său ontic aparte în ansamblul existenţei. ordine. γ) obiectivitatea . Dialectica heracliteană a devenirii. 260. când era adolescent. Prelegeri de istorie a filosofiei. 3. raţionare la întâmplare. III. ARISTOTEL.I. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE I. Heraclit a considerat că sufletul. Nu a fost discipolul nimănui. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. Toate lucrurile sunt pline de suflete şi zei… Toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg. după părerea unora. că nimic nu rămâne cum a fost şi. căzând însă în modul de considerare al subiectului. Cum explicaţi preţuirea de care s-a bucurat în posteritate filosofia lui Heraclit? 2. G. 14. adică toate fenomenele. legitate a întregii lumi. în conformitate cu care se naşte lumea”. 30 al lucrării lui Heraclit Despre natură? 6. AUTOEVALUARE A. Ecouri în posteritate ale filosofiei lui Heraclit. vol. pentru ca numai cei capabili s-o citească. Cum a conceput Heraclit principiul şi cum poate fi motivată opţiunea sa? 5. β) dialectică imanentă a obiectului. Care sunt principalele repere biografice ale lui Heraclit? 3. Explicitaţi metafora războiului în filosofia lui Heraclit. lucrurile şi procesele sunt supuse unei ordini. 402 a. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra devenirii cu cea a discipolului său Cratylos. 8. de teamă ca un stil accesibil tuturor să nu dea loc la deprecierea ei… Iată. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica drumului în jos şi drumului în sus. 4. vol. fiul lui Bloson…. p. 1005 b 23. asemănând existenţa cu un fluviu care curge.

nici însă filosofic. Fiinţa este Unul. Filosofia în Grecia veche. Stromat. 42. „Pe cât se pare. V. 21. „Oare Heraclit nu numeşte naşterea moarte… în pasajul în care spune: «toate câte le vedem când suntem treji înseamnă moarte. Stromat. „După Heraclit. Heraclit creează un nou limbaj. 141 (II. DIOGENES LAERTIOS. V. „Şi. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 8. Etica nicomahică. „Alta este plăcerea calului. 396. Nici comun. IX. 5. ca unul ce conţine în el unitatea contrariilor. 23). vol. iubitorii de înţelepciune. el este deja angajat pe un drum pe care se va înainta neabătut. n-a făurit-o nici vreunul dintre zei. „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare. oamenii vor să trăiască şi să-şi împlinească menirea morţii sau. procesul de constituire a unei «rostiri» proprii. 30. 1. de asemenea pe Xenofan şi pe Hekataios”. VIII. se mulţumesc să se ghiftuiască întocmai ca vitele”. 205. 63. Heraclit a şi fost astfel considerat pretudindenea ca filosof care a gândit profund. II. 2. Bucureşti. 421. „Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte. pe scurt. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. DIOGENES LAERTIOS. p. meniţi şi ei morţii»”. a 7. Stromat. creându-se semnificaţii şi în ordine fizică şi în ordine metafizică. 7). 35. dar metaforic întrucât este în plin proces de specializare. aceeaşi pentru toţi. şi este cel pe care l-a realizat Heraclit. „Această lume. Stromat. 44. 350 – 368. 14 (II. 29. 45. trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri”. Căci limbajul ulterior. de eleaţi. III. IX. CLEMENS. n-ai putea să le găseşti. 1176. CLEMENS. Editura Albatros. DIOGENES LAERTIOS. p. oricare ar fi cărarea pe care ai merge. drumul în sus şi drumul în jos etc. 4). 1979. CLEMENS. alta a câinelui. 1. III. nu există nici o teză a lui Heraclit pe care să n-o fi încorporat în Logica mea”. ARISTOTEL. Bucureşti. 1. 2. 11). prea metaforic poate. 40. [toate se nasc din luptă]”. Etica nicomahică. „Cercetând hotarele sufletului. somn?»”. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. al doilea e devenirea. 105 (II. 60 (II. porneşte chiar din epoca aurorală în care alături de milesieni. pentru a folosi un cuvânt al lui Constantin Noica. 5. să-şi găsească odihna. focul. Ea a fost întotdeauna. 201. Aceasta este primul concret. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. V. Aici ne găsim pe pământ ferm. I. Heraclit consideră naşterea drept o nenorocire atunci când spune: «odată născuţi. 7. simboluri cu funcţie conceptuală. iar câte ni se arată în timp ce dormim. 10). cel al lui Platon şi Aristotel şi mai departe limbajul filosofic modern şi cel în condiţie contemporană. Atât de adânc logos are”. CLEMENS. 21 (II. 41. Acesta este progresul necesar. este şi va fi un foc veşnic viu. 9. 366. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. căci pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul”. adică dialectica înţeleasă chiar ca principiu. nu sunt luate în sensul obişnuit. de pythagorei străluceşte ca «un foc veşnic viu» Heraclit din Efes”. IX. . DIOGENES LAERTIOS. IX. însă.61 lui Heraclit. Stromat. partea a 2-a. nici vreunul dintre oameni. X. 20. şi în urma lor lasă copii. prin ele. la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă. „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)”. totuşi. alta a omului. Prin urmare. mai bine spus. CLEMENS. „Înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)”. la această determinaţie a înaintat Heraclit. ceea ce e prim. (Heraclit) „… spunea că Homer ar fi meritat să fie izgonit din întrecerile poetice şi bătut cu vergile…”. absolutul. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. dar a fost şi ponegrit. aşa cum afirmă şi Heraclit. ARISTOTEL. „Cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. 1155 b 4. 1984. DIOGENES LAERTIOS. anume că «măgarii preferă paie faţă de aur». altfel i-ar fi învăţat pe Hesiod şi pe Pythagoras. IX. cei mulţi. raţionamentele lui Parmenide şi ale lui Zenon ţin de intelectul abstract.

9. ea le asigură viaţa. Refutationes. HIPPOLYTOS. veghea şi somnul. iar ca dascăl îşi iau mulţimea. 1. 289 B.62 49. MARCUS AURELIUS. puls. 60. De E apud Delphos. HIPPOLYTOS. moartea apei înseamnă ivirea aerului. „Armonia invizibilă este mai puternică decât cea vizibilă”. deşi sunt în neîntreruptă comunicare cu Logos-ul care le gospodăreşte pe toate. 10. 21. De dign. bună de băut pentru peşti. „Care e de fapt raţiunea şi mintea lor? Dau ascultare aezilor populari. MARCUS AURELIUS. p. comparat cu divinitatea. că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate”. „Moartea pământului înseamnă naşterea apei. fără să ştie că cei mulţi sunt răi şi puţini sunt oamenii buni”. [Heraclit] îi mustră în felul următor: «ei nu înţeleg cum cele discordante se acordă. este formarea lumii. p. 42. 91. 76. IX. „E greu să lupţi împotriva inimii. „O judecată sănătoasă este cea mai mare virtute iar înţelepciune . HIPPOLYTOS. MARCUS AURELIUS. IV. PLUTARCH. In Alcibiadem. 20. după Heraclit”. incendiul universal. îşi află odihna”. iar prisosul. IX. STOBAIOS. „Drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi”. „Deoarece cu toţii nu ştiu ce este acest lucru şi nici nu cad de acord asupra lui. tinereţea şi bătrâneţea. 18. „Coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. suntem şi nu suntem”. 51. „Ca unul şi acelaşi lucru coexistă în noi viaţa şi moartea. 46. „Focul trăieşte moartea pământului şi aerul trăieşte moartea focului. „Războiul este părintele tuturor. 9. 178. p. adică. „Timpul este un copil care se joacă. ORIGENES. Coriolanus. Enneade. 101. HIPPOLYTOS. 8. le par străine”. 1118 C. va părea o maimuţă în privinţa înţelepciunii. devin ultimele”. IV. printr-o nouă schimbare. PLUTARCH. PLOTIN. ultimele preschimbându-se. iar primele. Refutationes. simplu spus. „Nu trebuie să ne purtăm (ca) nişte «copii ai părinţilor noştri». PLATON. PROCLOS. 9. „Trebuie să se ştie că războiul este comun. 4. la venirea sa. Refutationes. IX. Florilegium. PLUTARCH. aşa cum am apucat din familie”. 52. 72. HERACLEITOS. de nebăut pentru oameni. Refutationes. le va judeca şi le va mistui»”. afirmă el. pe alţii liberi”. ei îi ucide”. 392 B. 73. XII. HIPPOLYTOS. I. 9. GALENOS. I. Lipsa. MAXIMUS DIN TYR. se află în discordanţă cu acesta. IX. 10. 24. Refutationes. alţii oameni. „Omul cel mai înţelept. 61. Refutationes. „ Transformându-se. Refutationes. IX. 85. frumuseţii şi în toate celelalte”. 88. 489. mutând mereu pietrele de joc. VIII. regele tuturor. devin primele. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră»”. Hippias Maior. Allegoriae. pe unii îi face sclavi. IX. 54. «Căci pe toate. 22. IX.. IV. „Marea: iată o apă foarte pură şi foarte impură. la rândul lor. Consolatio ad Apollonium. „Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu. 106. 46. 64 – 65. 10. (moartea) aerului însemnă foc şi invers”. căci tot ce doreşte se cumpără cu preţul sufletului”. 46. „Oamenii. 733 K. 49 a. după Heraclit. HIPPOLYTOS. 112. 84. iar lucrurile de care se lovesc zilnic. 525. VI. 80. apa trăieşte moartea aerului şi pământul pe cea a apei”. 83. datorită lui unii apar zei. HIPPOLYTOS. dacă este cel mai bun”. Adversus Coloten. 10. „… Îl numeşte «lipsă şi prisos». PLUTARCH. este domnia unui copil”. 104. „M-am căutat pe mine însumi”. Contra Celsum. IV. „Unul singur face în ochii mei cât zece mii. 53.

• P. ei. 1994. vol. 1. 121. naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă”. p. Florilegium. Iaşi. vol.. iar dacă este. nefiinţă. Geografia. • D. Bucureşti. Banu. 59 – 63. p. Eseu asupra formării gândirii greceşti. STOBAIOS. panteism.C. cel mai vrednic din mijlocul lor. 79 – 80.22. „Bine ar face efesienii dacă s-ar spânzura cu toţii şi ar încredinţa cetatea în mâinile celor nevârstnici. Editura Albatros. „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi”. Istoria filosofiei europene. 123. fiinţă. 2. Guthrie. partea I. Xenofan din Colofon 3.W.63 înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. p.I. vol. 70 – 73. realitate obiectuală. p. XCII – CVII. p. 69. p. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1979. Bucureşti. 1995. 1999. p. Unu. Collinson. dialectică. observaţii şi generalizări empirice. asimptotic. spunând: «printre noi să nu fie unul cel mai vrednic. operelor şi viziunilor filosofice ale principalilor reprezentanţi ai Şcolii din Elea • Examinarea sistematică a opoziţiei şi complementarităţii dintre filosofia eleată şi cea heracliteană • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE eleatism. • G. 134 – 136. „După Heraclit. Editura Academiei. Filosofia greacă până la Platon. Bucureşti. religie monoteistă dezantropomorfizată. dând ascultare naturii lucrurilor”. Editura Moldova. momentul sofist. 223 – 259. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Orationes. 180 A. Zenon din Elea OBIECTIVE • Evidenţierea modalităţii inedite de punere şi soluţionare a problematicii principiului de reprezentanţii Şcolii din Elea • Prezentarea personalităţilor. relativism gnoseologic. Editura Teora. 247 – 270. • W. să plece unde o şti şi să se adune cu alţii»”. 1997. 289 – 293. p. 17 – 90. Mirarea filosofică.K. imuabil. p. Editura Teora. Bucureşti.-M. aporie – aporii. XIV. 5. Filosofia în Grecia veche. 1995. rapsod. dihotomie. . Schuhl. p. Melissos din Samos 5.F. vol. Bucureşti. Editura Nemira. Bucureşti. 10 – 16. Bucureşti. 115. 642. Editura Humanitas. Editura Polirom. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Hersch. 19 . 2000. STRABON. 75 – 95.. procedeul reducerii la absurd. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Parmenides din Elea 4. 6. ŞCOALA DIN ELEA STRUCTURA TEMEI 1. 1963. necorporalitate. henoteism. 139 – 145. • J. • Gh. THEMISTIOS. Caracterizare generală 2. Vlăduţescu. Istoria filosofiei greceşti. • W. • I. antropomorfism religios. I. I. silli. care l-au izgonit pe Hermodoros. Iaşi. 25. Windelband. p. O istorie a filosofiei greceşti. Hegel. 1984. 49 – 51.

el îi consideră concepţia ca fiind.64 Cursul 6 ŞCOALA DIN ELEA 6. născut în insula Samos (locul de baştină şi al lui Pythagoras) din Marea Egee. în mod deosebit Parmenides din Elea. în timp ce Heraclit din Efes l-a enumerat cu dispreţ printre cei care au redus filosofia erudiţie.Hr. Diogenes Laertios l-a considerat dascălul lui Parmenides. Ceea ce este indubitabil este însă faptul că. eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. pur şi simplu. situat la sud de actualul oraş Napoli.2. Caracterizare generală Dacă Heraclit din Efes a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. fără a reuşi însă să le şi aprofundeze. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale perioadei presocratice a filosofiei antice greceşti. fără a se remarca însă în mod deosebit prin originalitate. Cât despre Aristotel. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. nici măcar nu l-a pomenit. reprezentată de momentul sofist. vor fi integrate în marile sinteze platoniciană şi aristotelică şi vor fi. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. 570-480 î. raţiuni de ordin logic. fundamentează şi argumentează într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. în mare parte. figura cea mai reprezentativă a şcolii. El a anticipat unele teze ale viziunii eleate asupra lumii. „simplistă”. Zenon din Elea a adus noi şi subtile argumente în sprijinul ideilor fundamentale formulate de Parmenides. mare admirator al lui Parmenides.) Încă din antichitate au existat controverse în legătură cu calitatea lui Xenofan din Colofon de fondator al eleatismului. Cele două orientări ontologice opuse vor reprezenta polii între care va evolua în continuare filosofia grecească. port la Marea Tireniană. iar Platon. Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din sudul Italiei. . Melissos din Samos. 6. răspunzătoare de apariţia primei forme a relativismului gnoseologic. care se va stabili la Elea şi va elabora o concepţie poetico-filosofică. dacă nu fondatorul. eleaţii au negat relevanţa mărturiilor senzoriale invocând. va sistematiza ideile lui Parmenides şi chiar le va dezvolta pe unele dintre ele. Din acest punct de vedere. se va stabili şi el la Elea. s-au impus prin argumentarea subtilă a tezei imposibilităţii mişcării. XENOFAN DIN COLOFON (aprox. Parmenides din Elea. datorită căreia este considerat. reprezentanţii Şcolii din Elea. cel puţin precursorul eleatismului. situat la nord de Efes). Xenofan a anticipat tezele şcolii eleate. Incertitudinea este şi mai mare printre istoricii contemporani ai filosofiei. prin unele dintre ideile pe care le-a susţinut.1. îndeosebi. Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli filosofice au fost: Xenofan din Colofon (Colofonul era un polis grecesc din Ionia. în aşa-numita Grecie Mare.

ea nu se poate naşte nici din ceva diferit de ea. ar trebui să se nască fie din ceva asemenea ei. după anumite surse. Xenofan ar fi identificat această realitate cu pământul. iar după altele cu pământul şi apa. Acest Unu. Şi-a părăsit ţinuturile natale din cauza ameninţării persane (care va culmina cu distrugerea de către perşi în anul 494 î. fie din ceva diferit de ea. elaborate într-un limbaj poetic ce nu denotă strădania de conceptualizare filosofică. fără a fi aprofundate. imuabilă şi nu ar putea produce nimic ce n-a existat dintotdeauna. căci aceasta ar însemna ca fiinţa să se nască din nefiinţă (deoarece ea ar trebui să aibă însuşiri pe care realitatea născătoare nu le are). Există discordanţe în mărturiile antice cu privire la conţinutul concepţiei sale. El susţine că dacă realitatea în cauză s-ar naşte din ceva asemenea ei.Hr. nu există niciun temei pentru care ea să se nască din acest ceva şi nu invers. şi autor de Elegii şi de Silli (Parodii). a cărei întemeiere (la care. el poate fi considerat divin. ea trebuie să fie şi nepieritoare. iar ideile filosofice sunt exprimate în forme poetice. Xenofan a excelat. în cele din urmă. ar fi şi participat) a relatat-o într-unul dintre poemele sale. entitatea în cauză ar fi şi corporală. El motivează atributele acestei realităţi primordiale susţinând că dacă ea s-ar naşte din altceva. S-a născut la Colofon. Identificând realitatea cu divinitatea. la Elea. Ambele posibilităţi sunt însă excluse de Xenofan. în Ionia. adică nu poate fi decât veşnică. Această entitate care include totul ar fi imuabilă. aşa cum aceasta fusese sistematizată de către Homer şi Hesiod. ci numai rapsod.). având formă sferică. La fel. Fiind reală. inteligibil şi epuizând lumea.Hr. adică a faptului că . Xenofan poate fi considerat cel dintâi gânditor panteist (panteismul – termen format din cuvintele greceşti pan – „tot” şi theos – „zeu” – este orientarea filosofică ce identifică divinitatea cu realitatea obiectivă) din filosofia occidentală. cum numeşte Xenofan realitatea primordială. ideea de realitate spirituală fiind o achiziţie a etapei clasice. De la el ne-au parvenit foarte puţine texte. Diogenes Laertios (istoric al filosofiei antice greceşti care a trăit în secolul al III-lea d.Hr în semn de represalii a Miletului. Istoricul filosofiei antice greceşti Diogenes Laertius scrie în lucrarea sa Despre vieţile şi operele filosofilor că Xenofan „îi atacă pe Hesiod şi Homer şi critică cele afirmate de ei despre zei”. îndeosebi. Fiind absolut. şi stabilindu-se. care ar fi totalizat împreună circa două mii de versuri. singular. ceea ce este imposibil.) i-a atribuit lui Xenofan două poeme: Întemeierea cetăţii Colofon şi Colonizarea Eleei din Italia. Fiind nenăscută. discipolul lui Anaximandros sau al lui Archelaos. ar poseda sensibilitate şi raţiune. conform unor surse incerte. Se pare că posteritatea i-a atribuit şi teze care nu i-au aparţinut. 570-480 î. în critica antropomorfismului religios. Xenofan a combătut reprezentarea mitologică tradiţională grecească asupra lumii şi asupra zeilor. care s-a opus expansiunii persane). fără discontinuitate. în care ar fi ironizat reprezentările curente despre realitate şi opiniile celorlalţi filosofi. Identitatea realitate – corporalitate este caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. nenăscută şi nepieritoare. adică lipsită de atributul mişcării. conform altor surse.65 Repere bio-bibliografice Xenofan a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi în primele decenii ale secolului al V-lea (aprox. Limbajul său este metaforic. Sicilia etc. care ar fi diferită de reprezentarea pe care oamenii şi-o fac despre ea pe baza informaţiilor furnizate de simţuri. El ar fi fost. După unele interpretări. Xenofan porneşte de la afirmarea existenţei unei realităţi obiectuale. Istoricii filosofiei întâmpină de aceea mari dificultăţi în efortul de reconstituire a fondului viziunii sale filosofice. peregrinând prin Egipt. Ideile poetico-filosofice Ideile de mare originalitate ale lui Xenofan sunt schiţate fugitiv. Această realitate ar fi ceva unic. şi ar fi fost. ceea ce i-a determinat pe unii exegeţi să nici nu-l considere filosof.

întreg aude”. teză care va fi argumentată în continuare de el. gr. zguduie totul”. între zei şi oameni cel mai mare. cf. celălalt pol filosofiei presocratice greceşti. prin opoziţie cu acesta. Platon îl numeşte cu admiraţie „marele Parmenides“ şi „părintele nostru Parmenides” şi în semn de respect va denumi cu numele său unul din cele mai importante dialoguri ale sale. tracii – că au ochi albaştrii şi părul roş…”. aşa cum o concepe Xenofan.66 oamenii îşi reprezintă zeii după felul în care sunt ei: „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. Se poate aprecia. boii asemenea boilor. dar este. cât şi de moderni. henos – „unu” şi theos – „zeu”): „Unul este Zeul. discipolul lui Xenofan. Sensul acestei teze a lui Xenofon este că fiecare popor îşi reprezintă zeii în funcţie de propriile sale trăsături somatice şi psihice. Divinitatea. dar nu a respins existenţa lor. fie că ei sunt altfel decât şi-i reprezintă oamenii. că aparţinea unei familii ilustre şi bogate şi că ar fi elaborat legi pentru concetăţenii săi.3. De aici decurge fie că zeii nu există. El nu a fost însă ateu. fiind invocat şi preţuit drept precursor de toţi ateiştii ulteriori. Această divinitate „întreg. aşa cum am arătat mai sus. unul dintre cei mai profunzi gânditori ai tuturor timpurilor. care „l-a determinat să adopte viaţa liniştită de filosof” şi a cărui concepţie „mai cu seamă” ar fi . cea mai sublimă dialectică ce-a existat vreodată”. astfel. henoteistă (atitudine religioasă conform căreia o divinitate este adorată ca şi când ar fi singura divinitate acceptată. aşa cum au susţinut unii istorici ai filosofiei. heis. când acolo…”. Parmenides a fost considerat. că rapsodul din Colofon a dezvăluit şi criticat pertinent mecanismul antropomorfic al instituirii nu numai a mitologiei greceşti. străină de atributul mişcării: „ veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. 520-460 î. Divinitatea supremă ar fi. Xenofan nu a susţinut-o. eleatul şia legat numele de imobilism şi identitate. Ştim despre el că a fost originar din Elea. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor”. El l-ar fi audiat în tinereţe şi pe pitagoricianul Ameinias. a cunoscut şi el atât gloria cât şi contestarea. fără însă a fi singura divinitate acceptată. mai degrabă. ceea ce atestă prestigiul de care s-a bucurat în cetatea sa. şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare dintre ei îşi are trupul”. Textele care ne-au parvenit de la Xenofan atestă însă că poziţia lui este. întreg gândeşte. ateu. A fost. 6. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. el însuşi. Ea ar fi înzestrată cu capacităţi ce pot fi considerate paranormale: „ci fără trudă. în fine. s-ar caracteriza prin calităţi absolute. unul este considerat suprem. Este evident că el s-a delimitat de reprezentarea antropomorfă a zeilor. S-a considerat şi că el ar fi propus o religie monoteistă dezantropomorfizată. Parmenides „nu i-a urmat concepţiile”. preistoria eleatismului decât debutul său. după aprecierea lui Hegel. poate ceva mai tânăr. Repere bio-bibliografice Despre viaţa lui Parmenides ne-au parvenit foarte puţine informaţii. În timp ce efesianul a impus conştiinţei filosofice occidentale temele devenirii şi contradicţiei.) Parmenides din Elea fost contemporan. cu Heraclit şi întruchipează. în concluzie. adevăratul întemeietor al eleatismului. PARMENIDES DIN ELEA ( aprox. ci a oricărei mitologii. vede. atât de antici. Mai mult decât atât: Xenofan a sesizat cel dintâi în cultura occidentală şi condiţionarea socio-culturală a reprezentărilor religioase: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. mai degrabă. Xenofan a întreprins. prima critică raţionalistă a mitologiei. Hr. Diogenes Laertios afirmă că deşi nu este exclus să fi fost discipolul lui Xenofan. conform textelor care ne-au parvenit. fără a fi fost. „punându-i în gură. teză pe care. şi nici nu i se cade să se mişte când ici. Sub raport strict filosofic el exprimă însă. probabil. Decurge că dintre mai mulţi zei acceptaţi. Ca şi Heraclit. în fond. cu tăria gândului.

iar altceva în afara fiinţei nu există. care părăsesc lăcaşurile nopţii şi năzuiesc spre lumină”. Parmenides afirmă că este purtat de iepe. eventual nefiinţa. ceea ce nu este exclus. Pe de altă parte. numind ochii. adică urmând calea simţurilor. în calitate de principiu. cărora nu le putem acorda niciun credit metafizic. care se întemeiază pe simţuri şi sunt nesigure. iluzii. am fi obligaţi apoi să admitem şi un al treilea ş. diversităţii. Ipotetica discuţie dintre cei doi filosofi este înfăţişată de Platon în dialogul Parmenides. intransformabilă. Şi până la Parmenides unii filosofi se îndoiseră de relevanţa metafizică a mărturiei simţurilor. dar niciunul nu o respinsese atât de categoric. iar recele cu nefiinţa. care ar trebui delimitate unele de altele de altceva. dar altceva în afara ei nu există). care atestă. Parmenides operează în manieră alegorică distincţia dintre perspectiva fizică asupra lumii. de părerile muritorilor. Este evident că în raport cu această metafizică a fiinţei existenţa lucrurilor individuale este imposibilă. ci numai la ceva. care însă nu există. demersul metafizic degenerează în regresie la infinit. că înaintează pe calea mult lăudată a zeiţei. bătrân fiind. Parmenides admite existenţa a două principii: caldul şi recele. Dar condiţia primă de inteligibilitate a principiului este unicitatea. La fel mişcarea. „copile ale Soarelui. Din acelaşi motiv fiinţa este nenăscută (căci. Filosofia lui Parmenides În introducerea poemului Despre natură. dacă am admite şi nefiinţa ar trebui să o admitem ca principiu. ar trebui să se nască din altceva. Dacă această condiţie este încălcată. ceea ce echivalează cu anularea sa. Platon susţine că. dacă ar fi născută. cu care s-ar fi întreţinut îndelung. adică ştiinţa furnizată de raţiune. presupun deplasarea fiinţei dintr-un punct al spaţiului într-altul. aceasta îl învaţă să distingă adevărul. unde l-ar fi cunoscut pe tânărul Socrate. naşterii. Fiinţa lui Parmenides este deci unică. care ne transmite imagini. Parmenides nu poate admite nici pluralitatea şi devenirea. devenire nu reprezintă decât aparenţe. adică senzaţiile. perfect omogenă. naştere. subtilitatea metafizică şi preocuparea sa pentru filosofia naturii. Parmenides a scris în versuri un poem intitulat în mod convenţional de posteritate. asemenea majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. fiinţa. într-un limbaj pronunţat metaforic. dintre care pomeneşte auzul. Despre natură. dar altceva în afara ei nu există) şi nepieritoare (pentru că dacă ar fi pieritoare ar trebui să se treacă în altceva. bazată pe activitatea raţiunii.d. Nonexistenţa acesteia din urmă decurge din faptul că ea nu poate fi gândită: nu te poţi gândi la nimic. Fiinţa ca foc relevă o anumită inconsecvenţă a lui Parmenides. dar.m.a. din moment ce ea este determinată în ordine fizică. eternă. sugerează o perspectivă metafizică. iar acest ceva nu poate fi decât fiinţa. pieire. adică de pornirile iraţionale ale sufletului şi de pofte. deoarece ele presupun şi altceva. Din perspectivă fizică. şi că îl conduc copile. dar intervalul dintre cele două puncte ar trebui să fie „umplut” cu nefiinţă. Una dintre tezele fundamentale ale lui Parmenides afirmă că „totuna este a gândi şi a fi”. Ceea ce simţurile ne înfăţişează drept diversitate fizică. expunându-i în detaliu principiile filosofiei sale. compactă. Imaginând o călătorie iniţiatică fabuloasă. adică la raţiune. Pluralitatea implică divizarea fiinţei în mai multe entităţi. adică pe calea raţiunii. care ne transmite sunetele şi văzul. Din perspectivă metafizică. el conchide că există numai fiinţa. a cărei existenţă am văzut însă că a fost respinsă. adică de nefiinţă. Datorită neacceptării nefiinţei. adică focul şi pământul. Parmenides nu neagă semnificaţia fizică a nefiinţei. Aplicând-o existenţei. devenirea. pentru că dacă am mai admite unul. pieirii şi devenirii. care se întemeiază pe datele furnizate de simţuri. nu şi nefiinţa. dar nu ştim câtă ficţiune şi cât adevăr istoric se îngemănează în acest dialog. ţinând cont de autoritatea de care se bucura în cetăţile greceşti din sudul Italiei filosofia lui Pythagoras. care sunt atestate de . El consideră însă că nu poate fi admis decât un principiu. Parmenides ar fi întreprins împreună cu discipolul său Zenon o călătorie l-a Atena.67 îmbrăţişat-o. Caldul este identificat cu fiinţa. şi cea metafizică. fiinţa este determinată cu ajutorul raţiunii. Ajuns la zeiţă.

în manieră ioniană. el a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le ridică tentativa de înţelegere consecvent metafizică a lumii. se pare. inalterabilă. Nu ştim când şi de ce se va fi stabilit în Elea. • corectarea tezelor lui Parmenides care se dovedeau contradictorii în raport cu principiul ontologic fundamental al eleatismului (fiinţa este şi nu poate să nu fie. Mişcarea. 6. pe care o percepem cu ajutorul simţurilor. În urma analizelor pe care le-a întreprins. incoruptibilă. Melissos a ajuns la concluzia că fiinţa are următoarele atribute: nenăscută. MELISSOS DIN SAMOS (aprox. el a stimulat gândirea filosofică ulterioară să găsească argumente raţionale pentru teoretizarea lor. ceea ce înseamnă că este eternă.68 mărturiile simţurilor. L-ar fi cunoscut pe Heraclit şi le-ar fi atras atenţia efesienilor. asupra valorii filosofiei sale. care pur şi simplu îşi ignorau concetăţeanul.4. ceea ce era. şi s-a bucurat de preţuirea concetăţenilor săi. Repere biografice Melissos s-a născut. eternă. Filosofia lui Melissos Activitatea filosofică a lui Melissos s-a concentrat în trei direcţii complementare: • reiterarea atributelor fiinţei demonstrate corect de către Parmenides. n-ar fi decât o aparenţă. Deşi a distins cele două perspective asupra lumii (fizică şi metafizică). cele două căi de cunoaştere (prin simţuri şi prin raţiune). condusă. de însuşi Pericle. după o relatare aristotelică. iar din această perspectivă nu le poate legitima. unică. Totuşi. infinită. ca şi Pythagoras. dacă fiinţa ar fi fost generată. în insula egeeană Samos în prima jumătate a sec. care i-au încredinţat înalta funcţie de amiral. 480 . identitatea cu sine. şi veşnic va fi”. prima sa generare ar fi trebuit să se facă din nimic. În anii celei de-a 84-a Olimpiade (444-441 î. Eternitatea fiinţei Eternitatea fiinţei este consecinţa evidentă a caracterului nenăscut şi a incoruptibilităţii sale. el are în vedere doar semnificaţia lor metafizică. asemănător sieşi şi plin”. identică cu sine. fiinţa nu ar trebui să existe nici în prezent. cum însă din nimic nu poate rezulta nimic. devenind discipolul lui Parmenides. infinitatea. unic. în pofida faptului că a negat posibilitatea diversităţii şi a devenirii. • demonstrarea riguroasă a atributelor fiinţei pe care Parmenides doar le-a enunţat în manieră mai degrabă poetică decât teoretică.Hr. ba chiar opunând. Sub raport logic.Hr. în timp ce altele (eternitatea. Parmenides lea considerat incompatibile. o iluzie. Melissos notează totuşi că. în timp ce Parmenides deduce din aceeaşi concluzie teza conform căreia fiinţa este încremenită într-o stare atemporală. inalterabilitatea şi imuabilitatea) sunt deduse şi argumentate sub vădită influenţă parmenideană. Unele dintre aceste atribute (caracterul nenăscut. după ce în prima parte a vieţii filosofase. Melissos preferă să afirme că „veşnic era.) în fruntea flotei samite el ar fi zdrobit flota ateniană. filosofia sa nu este decât o suită de variaţiuni ontologice şi gnoseologice pe tema principiului identităţii. Infinitatea şi unicitatea fiinţei . Melissos a susţinut că „universul este nelimitat şi neschimbător şi nemişcat. unicitatea şi necorporalitatea) reprezintă aportul său la consolidarea eleatismului.?) Melissos din Samos fost unul dintre discipolii lui Parmenides şi are meritul de a fi sistematizat raţional tezele fundamentale ale dascălului său şi de a le mai fi adăugat câteva idei demne de interes. În mod paradoxal. separând. Cu toate că nu a putut explica satisfăcător realitatea sensibilă. al V-lea î. Ca şi Parmenides. imuabilă şi necorporală. nefiinţa nu este şi nu poate în mod absolut să fie).

insuficienţa reducerii fiinţei la materialitate. pentru a nu-şi trăda prietenii. adică de nefiinţă. Nu putem însă să nu recunoaştem că el a intuit. Se spune că ar fi complotat împotriva lui Nearchos (sau a lui Diomedon). mai degrabă. cu o subtilitate dialectică ce i-a uimit pe contemporani şi cu o tărie de caracter ce a alimentat în posteritate adevărate legende. critic. şi. imuabilitatea sa. întrucât.69 Spre deosebire de Parmenides. Dacă ar exista două sau mai multe fiinţe ele s-ar limita reciproc şi ar anula atributul infinităţii.430 î. ea nu poate avea însă nici corp. deoarece orice corp este alcătuit întotdeauna din părţi. Necorporalitatea fiinţei Atributul care a generat însă cele mai aprinse dispute printre interpreţi este. Din acelaşi motiv Parmenides a asociat fiinţei forma sferică. ea nu poate avea părţi. învestită de pythagorici cu demnitatea de expresie a perfecţiunii spaţiale. conform căreia infinitul este imperfect. „infinit”.Hr. se impune acceptarea infinităţii fiinţei. Neavând părţi. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. care socotea că fiinţa este „deopotrivă cumpănită faţă de mijloc”. conform principiului ontologic fundamental al eleatismului. ar fi mărturisit că i-au fost complici toţi prietenii tiranului pentru a-l lipsi de susţinători. Zenon şi-ar fi muşcat limba până şi-a tăiat-o şi ar fi scuipat-o în faţa tiranului. expresia unei convingeri caracteristice întregii culturii antice greceşti. Ar fi declarat apoi că mai are să-i spună un secret tiranului şi acesta. cu certitudine. deci finită şi de formă sferică. ci. 6. întrucât este indeterminat. Ce înseamnă însă din perspectiva filosofiei sale „necorporal”? Lipsit de materie? Poate „spiritual”? Plasând teza lui Melissos în contextul filosofic în care ea a fost elaborată răspunsul este. Lui Zenon îi sunt atribuite mai multe lucrări (Desluşire a învăţăturilor lui Empedocles. să piară”. astfel încât despre . Cum aceasta. Către filosofi. Este prezentat de exegeţi ca un individ curajos.). mai degrabă. fiind închis. Despre natură etc. cel al necorporalităţii fiinţei. tiranul cetăţii Elea. primul în filosofia grecească. ZENON DIN ELEA (489. fiinţa trebuie să fie şi nemărginită.) Zenon din Elea este prezentat de tradiţie drept succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii pe care acesta a înfiinţat-o. n-ar mai putea fi una. dornic de libertate.5. imposibilitatea multiplicităţii etc. aflându-şi sfârşitul zdrobit într-o piuă. Repere bio-bibliografice Zenon s-a născut la Elea la sfârşitul secolului al V-lea şi a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate. în acest caz. nu există. Melissos propune următorul raţionament: dacă fiinţa este una. Zenon i-a muşcat-o şi nu i-a mai dat drumul până nu a fost străpuns de suliţe. argumentând că dacă fiinţa ar fi finită ea ar trebui să fie mărginită de nimic. plecându-şi urechea. Din infinitatea fiinţei decurge în mod necesar şi unicitatea sa. Aşa cum vom vedea. Melissos are luciditatea teoretică de a se detaşa de mentalitatea lumii sale. Melissos susţine că „fiind veşnică. conceputul de realitate spirituală va fi o achiziţie a epocii clasice a filosofiei antice greceşti. Conform altei versiuni. el şi-a fixat drept obiectiv prioritar al creaţiei sale apărarea doctrinei maestrului său de criticile pe care le-au determinat paradoxurile empirice generate de viziunea sa ontologică: unicitatea fiinţei. Pentru Melissos „necorporal” pare a echivala cu „ilimitat”. propusă de Parmenides. Teza lui Parmenides nu era rezultatul unei deducţii logice sau al unei argumentaţii raţionale. de vreme ce nu are un început când s-a născut şi niciun sfârşit la care ajungând. negativ. care însă s-au pierdut. nici măcar cea de sferă. întrucât aceasta nu poate fi concepută ca rezultat al unei adiţii. fără formă geometrică determinată.

„impas”. el trebuie să treacă prin punctul aflat la jumătatea acestei jumătăţi (B’’) ş. Pentru problema dată nu are nicio importanţă cât de mare este acest avans şi nici care este distanţa pe care se desfăşoară întrecerea. Eroul homeric se va apropia tot mai mult de . este pus să se întreacă la alergare cu „zăbavnica broască ţestoasă”. Oricine este încredinţat că eroul homeric nu va avea nici o dificultate să-şi întreacă modesta adversară. „dificultate”) şi pot fi sintetizate schematic astfel: Aporiile mişcării Aporiile multiplicităţii 1. Pentru a o întrece el va trebui să ajungă în C. Săgeata 4. un instrument logic foarte puternic: reducerea la absurd. Filosofia lui Zenon Pentru apărarea tezelor fundamentale ale lui Parmenides. deopotrivă. conchide Zenon.a. Întregul şi părţile 4. să ajungă în punctul B. Loc şi mişcare Vom examina în continuare pe scurt unele dintre aceste aporii pentru a evidenţia subtilitatea gândirii lui Zenon şi a înţelege de ce ele n-au încetat. care constă în probarea adevărului unei teze demonstrând că antiteza sa conduce la o contradicţie. Pentru a-şi face credibil argumentul. mai întâi. din moment ce cele mai importante parvin de la Platon şi Aristotel. corpul respectiv va trebui să parcurgă o infinitate de jumătăţi. astfel încât corpul în cauză nu va ajunge niciodată în punctul B.a. s-ar ajunge la concluzia că un corp mai rapid nu va putea ajunge niciodată unul mai lent. Fiinţe infinit de mici şi de mari 1. dar şi pe al amatorilor de filosofie. aporia – „cale fără ieşire”. ea încercând să convingă că. Aporiile mişcării Primul argument împotriva posibilităţii logice a mişcării este aşa-numitul argument al „dihotomiei” (adică al împărţirii la doi). Fiinţe finite şi infinite 2. dar pentru aceasta îi trebuie un interval de timp. Zenon încearcă să ne convingă de faptul că nu este deloc aşa. în punctul ce marchează jumătatea segmentului respectiv (într-un punct B’). pentru a o întrece el va trebui. de cele mai multe ori. să reţină interesul filosofilor. logicienilor şi matematicienilor. Deoarece orice segment are un punct care-i marchează jumătatea. supranumit de Homer în Iliada „cel iute de picior”. Stadionul 5. mai întâi. dar demne de încredere. Dată fiind deosebirea de valoare dintre cei doi competitori. întrucât competiţia a început.d. Pentru ca un corp să parcurgă o distanţă egală cu segmentul AB el trebuie să ajungă. Zenon utilizează. în care Ahile. Negarea spaţiului 3. broasca se va afla într-un punct C. Ahile şi broasca ţestoasă 3. în care broasca va ajunge însă în D. Dar. adică tot înaintea sa ş. Dihotomia 2.d. În momentul în care Ahile va ajunge în B. dar de unde a plecat. este imposibil să se parcurgă o infinitate de puncte într-un timp finit. A B’’ B’ B | | | | | | | Aporia numită „Ahile şi broasca ţestoasă” nu se deosebeşte prea mult de cea precedentă. unde ea s-a aflat iniţial. Înainte de a ajunge însă aici.m. Zenon imaginează un fel de fabulă. dacă mişcarea ar fi posibilă. Argumentele lui Zenon împotriva mişcării şi multiplicităţii sunt numite aporii (gr. deci tot înaintea sa. Abilitatea lui Zenon în mânuirea acestui instrument i-a impresionat pe contemporani şi l-a determinat pe Aristotel să-l considere fondatorul dialecticii (ceea ce astăzi numim logică).70 concepţia sa nu avem decât informaţii indirecte. timp de milenii. adică o infinitate de puncte. iar broasca ţestoasă din punctul B. nu va accepta competiţia decât cu condiţia să-i dea broaştei ţestoase un avans. Iată raţionamentul său: dacă Ahile pleacă dintr-un punct A. orgolios ca orice grec.m. Ahile.

Zenon încearcă să demonstreze în continuare că fiecare dintre alternative conduce la contradicţii insolubile. Pentru a exista multiplicitate trebuie să existe. Rezultă că multiplicitatea este contradictorie. În primul rând. Deci fiinţa este alcătuită dintr-o infinitate de părţi. fără a o ajunge însă niciodată.71 adversara sa. care atestă că fiinţele reale nu sunt infinite. înseamnă că el este o însumare de repausuri. mai întâi. 3. dat fiind că materia este întotdeauna divizibilă în părţi din ce în ce mai mici. ceea ce înseamnă. deci. fiinţa în cauză nu este o unitate. fiecare dintre fiinţele materiale în care se divide fiinţa este. 2. dar. divizibilă. În al doilea rând. iar o sumă de repausuri nu poate reprezenta mişcare. Să presupunem că există o multiplicitate de fiinţe. În acest caz. În fiecare dintre aceste momente săgeata ocupă un spaţiu egal cu ea însăşi. conform căreia fiinţele multiple ar trebui să alcătuiască „unitatea” (căci „unitate” înseamnă. Vom prezenta în continuare doar prima aporie a multiplicităţii. susţine Zenon. Cât despre a o întrece. că ea este imposibilă. adică este imaterială. În acest caz. 2. pe care în tabelul de mai sus am numit-o „fiinţe infinit de mici şi de mari”. Să-i urmăm. În cazul oricăreia dintre ele există două posibilităţi: a. sau are extensiune spaţială şi formă geometrică. ci tot repaus. în timp ce a doua este contrazisă de experienţă (aceeaşi experienţă invocată pentru susţinerea tezei multiplicităţii fiinţei). fiecare dintre ele constituind o unitate. entitate indivizibilă). nici nu se pune problema! Aporia poate fi reprezentată grafic astfel: Ahile A | B | C | D | E | F | Broasca ţestoasă A | B | C | D | E | F | Nu mai puţin insidioasă este aporia „săgeţii”. Dar. în măsura în care este divizibilă. adică fiinţa în cauză coincide . Aşadar. pentru Zenon. mai multe „unităţi”. Ipoteza b: Să presupunem că fiinţa nu ar avea extensiune spaţială şi nici formă geometrică. la două contradicţii: 1. adică este materială. Zenon apreciază că prima concluzie contrazice însăşi premisa raţionamentului. Ajungem însă. şi ea. sau nu are extensiune spaţială şi formă geometrică. o fiinţă lipsită de extensiune spaţială şi de formă geometrică nu reprezintă nimic. un corp care ocupă un spaţiu egal cu el însuşi stă pe loc. Dacă zborul este suma acestor momente. fiinţa la care ne referim este. nu ne mai rămâne decât să luăm în considere cea dea doua ipoteză. adică nu ar fi materială. în realitate. divizibilă. ea stă pe loc! Aporiile multiplicităţii Aporiile multiplicităţii sunt concepute după următoarea schemă logică: 1. Pentru a evita aceste contradicţii. Fiecare dintre acestea are extensiune spaţială şi formă geometrică. argumentează Zenon. Durata în care o săgeată se află în zbor este divizibilă în momente infinitezimale de timp. numai aparent săgeata aflată în zbor este în mişcare. deci fiinţa trebuie să aibă extensiune spaţială infinită. care este şi cea mai interesantă sub raport teoretic. la rândul său. conform logicii lui Zenon. b. Prezenţa mai multor unităţi conduce la contradicţii insurmontabile. după Zenon. adică este materială. raţionamentul examinând fiecare ipoteză: Ipoteza a: Să presupunem că existenţa are extensiune spaţială şi formă geometrică.

dar ea are meritul de a fi atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le implică tentativa de abordare consecvent metafizică a existenţei. în măsura în care semnalează că o mare parte a contradicţiilor multiplicităţii decurge din conceperea fiinţei ca fiind strict materială. Xenofan din Colofon este considerat mai degrabă precursorul eleatismului decât fondatorul său. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei şcoli au fost: Xenofan din Colofon. 4. Conceptul de multiplicitate a fiinţelor se dovedeşte a fi. întrucât nu pot fi legitimate raţional potrivit principiului „este tot una a gândi şi a fi”. Respingerea existenţei nefiinţei are drept consecinţă logică respingerea posibilităţii mişcării.72 cu nefiinţa. Deşi marcată de grave erori logice. compactă. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. Zenon se consideră îndreptăţit să conchidă că dacă admitem existenţa fiinţelor multiple suntem constrânşi să acceptăm că ele sunt sau infinite sau nimic. dar ele sunt exprimate într-un limbaj poetic ce nu denotă efortul de conceptualizare filosofică. al noncontradicţiei şi al terţului exclus. este unică. Ei ilustrează în filosofia grecească antică poziţia ontologică în mod programatic opusă celei reprezentate de Heraclit din Efes. s-au impus în conştiinţa filosofică a posterităţii prin argumentarea subtilă a imposibilităţii mişcării. eternă. Din moment ce ele nu pot fi gândite consecvent logic (adică necontradictoriu). multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. Parmenides din Elea. În urma examinării celor două ipoteze. AUTOEVALUARE A. eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. Care sunt principalele idei prin care Xenofan a anticipat eleatismul? 4. Melissos din Samos a fost unul dintre discipolii lui Parmenides care a încercat să apere doctrina dascălului său de numeroasele atacuri la care era supusă. nu şi nefiinţa. această viziune ontologică părea absurdă. Ele sunt declarate aparenţe. în sprijinul tezelor fundamentale ale filosofiei eleate. întrucât toate au drept postulat admiterea existenţei nefiinţei. Principiul teoretic esenţial al acestei filosofii este cel potrivit căruia există numai fiinţa. cum numeşte Parmenides principiul existenţei. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. Care sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii din Elea? 2. Întrebări 1. De asemenea. Confruntată cu experienţa. Xenofan s-a impus în istoria ideilor prin critica antropomorfismului mitologiei greceşti şi sesizarea condiţionării social-istorice a reprezentărilor religioase. Dacă acesta a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. Din acest punct de vedere. eleaţii au pus sub semnul întrebării relevanţa mărturiilor senzoriale. el a făcut efortul să transpună într-o formă filosofică riguroasă unele teze pe care Parmenides le enunţase în manieră poetică şi a eliminat unele inconsecvenţe ale filosofiei acestuia. deci. în mod deosebit Parmenides. contradictoriu. Parmenides a utilizat cu adevărată virtuozitate dialectică pentru elaborarea viziunii sale ontologice cele trei principii ale logicii clasice care vor fi teoretizate de Aristotel: principiul identităţii. 1. Numai pe această bază se poate ajunge la concluzia că ceea ce este lipsit de extensiune spaţială şi de formă geometrică trebuie să coincidă în mod necesar cu nefiinţa. invocând îndeosebi raţiuni de ordin logic. 2. Zenon din Elea a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate şi are meritul de a fi formulat faimoasele argumente. Este Xenofan din Colofon fondatorul eleatismului? 3. rezultă că ele nu există. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. Ce este henoteismul? . Este Xenofan ateu? 6. care a formulat şi a argumentat într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. 3. REZUMAT Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din Grecia Mare (sudul Italiei). Fiinţa. reprezentanţii Şcolii din Elea. numite aporii. argumentarea lui Zenon nu este mai puţin interesantă. În ontologie el a enunţat o serie de teze care anunţă eleatismul. Parmenides din Elea este personalitatea cea mai proeminentă a şcolii. Melissos din Samos şi Zenon din Elea. imuabilă. Prin ce s-a impus Xenofan în conştiinţa filosofică occidentală? 5. ceea ce contrazice principiul lui Parmenides. perfect omogenă.

Xenofan din Colofon 1. 17. Metafizica. 5. Prezentaţi aporia Săgeata. Criteriul adevărului era pentru el raţiunea.]. 3. dascălul lui Parmenides. Ce este fiinţa lui Parmenides? 8. ci. boii asemenea boilor şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare din ei îşi are trupul”. 194 – 200.2. doctrină. vol. aceştia pot fi lăsaţi la o parte în cercetarea de faţă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 16. Physica. între zei şi oameni cel mai mare. Din acestea caldul îl pune în rândul fiinţei. XENOFAN. „Că principiul e Unu şi Una fiinţa sau Totul (nici mărginită nici nemărginită. 19. din Elea. b 18. Locul lui Parmenides în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. 2. nu a lui Xenofan”… El însuşi îşi înfăţişează învăţătura în versuri. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. Prezentaţi aporia Ahile şi broasca ţestoasă. caldul şi recele. cu gândul la întregul Univers. se mulţumeşte să spună că unitatea e divinitatea… Cum am mai spus-o. a redus şi el totul la unitate (se zice că Parmenides ar fi fost elevul lui) nu şi-a lămurit bine gândul. Motivaţi admiraţia lui Platon pentru „marele Parmenides”. A 5 986 b 18. Consideraţi că opoziţia dintre concepţiile lui Heraclit şi Parmenides este ireconciliabilă? B. nici în mişcare nici în nemişcare). după moarte. întreg gândeşte. ca Hesiod şi Xenofan şi Empedocles. „Auditor al lui Xenofan a fost Parmenides. reprezentanţi. şi nici nu i se cade să se mute când ici. om sărac. Bucureşti. Ce sunt aporiile lui Zenon din Elea? 13. învăţătura nu i-a urmat-o. e adus să susţină existenţa a două cauze şi a două principii. Parmenides versus Heraclit. pentru referate sau eseuri 1.73 7. Dar şi de l-a ascultat pe Xenofan. SIMPLICIUS.n. 5. Xenofan din Colofon între fondarea eleatismului şi critica antropomorfismului mitologic. cum s-ar zice focul şi pământul. pythagoricul.2. Contribuţia lui Melissos la dezvoltarea elatismului. ARISTOTEL. 2. 2. „Propovăduind că Zeul e unul şi incorporal. iar pluralitatea după datele simţurilor. „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini. fiul lui Diochaites. Metafizica. nici nu s-a ocupat de vreunul dintre cele două feluri ale acesteia [mărginirea sau nemărginirea – n. 22. când colo…”. Teme pentru dezbatere în seminar.1. 11. despre senzaţii zicea că-s înşelătoare”. Ce semnificaţie are negarea mişcării. DIOGENES LAERTIOS. doi din ei cu desăvârşire – Xenofan şi Melissos – ca fiind cam prea neciopliţi…” 1.3. pare să fi fost ipoteza lui Xenofan din Colofon. 15. Care sunt principalele contribuţii ale lui Melissos din Samos la dezvoltarea eleatismului? 12.1. a fost prieten cu Ameinias. multiplicităţii şi discontinuităţii în filosofia lui Parmenides? 10. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor»” 24. I. 16. De aceea i-a şi urmat învăţătura şi. 986. care. 4. 14. dar distins. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 2. 21 – 22. Care sunt principalele trăsături ale fiinţei lui Parmenides şi cum au fost ele determinate? 9. Care dintre cele două concepţii filosofice vi se pare mai consistentă sub raport teoretic? Motivaţi-vă opţiunea. Parmenides din Elea 2. 6. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. şi să admită că unitatea există după raţiune. ARISTOTEL. p.]. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare): 15. tracii – că au ochi albaştri şi părul roş”… 23. Semnificaţii logico-filosofice ale aporiilor lui Zenon din Elea. IX. Care este nucleul opoziţiei dintre concepţiile filosofice lui Heraclit şi Parmenides? 18. Xenofan din Colofon se exprimă astfel: «Unul de Zeul. Şcoala din Elea: caracterizare generală. pe celălalt în rândul nefiinţei”. Către viaţa contemplativă s-a îndreptat sub înrâurirea lui Ameinias. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon.n. după spusa lui Teofrast… Acest Unu şi Totul e numit de Xenofan Zeu…” 1. . [Zeul] „Veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. 26. întreg aude»”. Prezentaţi aporia Dihotomia. După spusa lui Sotion. Prezentaţi structura logică a aporiilor multiplicităţii. I. i-a ridicat o capelă. sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. înaintea lor [a lui Parmenides şi Melissos – n. fiul lui Pyres. partea a 2-a. „Xenofan. 1979. „Parmenides pare să fi ajuns la concepţia unităţii potrivit raţiunii… pornind de la ideea că în afara fiinţei nefiinţa nu-i nimic… Constrâns însă să ţină seama de aparenţe. [Zeul] „«Întreg vede.

Fragmente din lucrarea „Despre natură sau despre fiinţă” (preluate din Filosofia greacă până la Platon. i-ar lipsi totul”. de s-ar fi născut. fără capăt. p. aceasta e şi nepieritoare. ar trebui ca înainte de a se fi născut să nu fi fost nimic. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare). pentru că-i toată la fel. „Aşa cum. nu s-a născut. I. 2. aşadar. de fel din Samos. MELISSOS. 3. 29. care afirmă că nu e şi că trebuie să nu fie. slobozind-o din legături. „Veşnic era. A fost şi om politic şi s-a învrednicit de preţuirea concetăţenilor săi. nemişcată în hotarele unor cumplite legături. ca să-şi răzbune faptul că şi atenienii îi însemnaseră pe ei cu o corabie”. Căci de i-ar lipsi ceva. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Despre zei spunea că nu trebuie să emitem vreo părere. vol. astfel se face că nu-i lipseşte nimic. 24. dovedindu-şi astfel spusele: «Ci. nu se poate. Pe fruntea prizonierilor atenieni. „De vreme ce. PLUTARCH. într-adevăr. întreagă. Era de părere că Totul e nesfârşit şi neschimbat şi nemişcat şi unu şi identic cu sine şi plin. 2. ci o ţine bine. cum ar putea să se nască? Căci de s-a născut nu este şi nici nu trebuie să fie cândva în viitor. după el. După ce s-a dat bătălia şi au învins. 1979. SIMPLICIUS. şi veşnic va fi. să piară ceea ce este. Bucureşti. gonite de convingerea cea adevărată. Viaţa lui Pericle. Aceeaşi în aceeaşi stare zăbovind. „Mai rămâne să aduc vorba despre calea ce zice că fiinţa este. Physica. vol. n-a început. veşnic era şi veşnic va fi. plin de dispreţ pentru numărul restrâns al corăbiilor ateniene sau. nici să-l exprimi…”. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. că mişcarea nu există. 3. de vreme ce Naşterea şi Moartea au fost alungate departe. Amarnica Nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile. fiul lui Ithagenes. 26. dar că dă iluzia că există. Hotărârea în această privinţă stă în alternativa: este sau nu este. aceasta. PARMENIDES. iar pierirea e vorbă goală. Din această pricină. e Calea Convingerii (ce întovărăşeşte Adevărul). „…Căci e tot una a fi şi a gândi şi a fi” 8. la fel şi despre cea «veşnic existentă» pretinde că ar fi nemărginită. I. 109. de vreme ce. „Melissos. nici nu era. şi început n-ar. 162. Căci de s-ar fi născut. căci veşnic nu poate fi ce nu e totul”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. e în întregime continuă: în lăuntru-i fiinţa se mărgineşte doar cu fiinţa. Hotărât e însă. ci toată e plină de fiinţă. nici sfârşit. 22. SIMPLICIUS. 109. ţi-o spun. căci o cunoaştere a lor e cu neputinţă”. pe care l-a făcut cunoscut efesienilor neştiutori. 1979. ceea ce era. despre fiinţa «cândva născută». 301 – 306. stă fără început şi fără sfârşit. dacă însă n-ar fi fost nimic. şi n-ar început nici sfârşit. Dreptatea n-a lăsat Fiinţa nici să se nască nici să piară. în nici un chip nu s-ar fi putut naşte ceva din nimic”. afirmă că ar fi de o esenţă nemărginită. la fel şi ca mărime trebuie să fie veşnic nesfârşită». 29. ar fi trebuit să înceapă odată) şi sfârşit (născut ar fi trebuit să sfârşească o dată). DIOGENES LAERTIOS. nenăscută fiind. însă. Cum ar putea. samienii au prins să se afirme pe mare. zace în sine şi astfel neclintită. Ci. Physica. un filosof care era atunci în fruntea samienilor. pentru lipsa de pricepere a comandanţilor. Aristotel susţine că. rămâne locului. IX. De-a lungul ei sunt semne în număr mare cum că. partea a 2-a. şi-a meritat încă şi mai mult admiraţia lor prin destoinicia sa. cum şi trebuie. într-adevăr. În felul acesta. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. Bucureşti. Astfel naşterea se stinge. după cum e veşnică. 24. nici nu va fi. e o cale ce nu poate fi câtuşi de puţin cercetată: căci nici de cunoscut n-ai putea cunoaşte ceea ce nu e (pentru că nu-i posibil). de vreme ce e acum laolaltă una şi neîntreruptă. neclintită. „…Haidem şi am să-ţi spun care sunt singurele căi ce cercetare ce pot fi gândite: una.2. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Şi iarăşi niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. aşa cum Hippocrates l-a făcut cunoscut abderitanilor pe Democrit). ar avea început (născut.1. care afirmă că este şi că nu-i chip să nu fie. într-o bătălie anterioară. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. SIMPLICIUS. că neputând fi nici gândită nici formulată. luând robi mulţi atenieni şi distrugând multe corăbii. şi-a convins concetăţenii să atace.3. Ce obârşie i-ai putea găsi? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n-am să te las să spui nici să gândeşti că (s-ar fi putut ivi) din nefiinţă. spune nici a gândi că ceea ce nu este este. „Pe când Pericle se afla pe mare. 3. Physica. cealaltă. Mărime. una din căi să fie lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată). Căci. nici unde nu se află mai mult ori mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 1. . poate. ci e nesfârşit. este şi veşnic era şi veşnic va fi. A fost elevul lui Parmenides (a fost totuşi în legătură şi cu Heraclit. Melissos din Samos 3. Melissos l-ar fi învins pe însuşi Pericle. de care fuseseră lipsiţi înainte. Nici divizibilă nu-i. Melissos. nici nu s-a sfârşit. fiul lui Ithagenes.3. 3. samienii au însemnat cu fierul roşu câte o bufniţă.74 2. 3. pregătindu-şi toate cele trebuitoare războiului. Ales comandant al flotei. 20. pentru că nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită. partea a 2-a. nu vrea să zică întindere…”. Şi apoi ce nevoie ar fi putut-o face! – ivită din nimic – să se nască mai târziu ori mai devreme? Aşa că trebuie neapărat să credem că este întru totul sau că nu este.

239 b. de aceea e şi comparat cu Pericle. 4. elevul lui Parmenides. 26. Despre acesta în Chronica lui. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. urmează că săgeata zvârlită o în nemişcare. căci tot el arată fiinţa ca fiind indivizibilă: «Dacă fiinţa se împarte. Zenon din Elea 4. iar sufletul e un amestec al elementelor pomenite. Voind să-l răstoarne pe tiranul Nearchos (alţii zic pe Diomedon). i se atribuie cărţi pline de ascuţime. Adv. fie în mişcare (şi nimic nu se mişcă) atâta vreme cât ocupă un loc egal cu sine însuşi. filosof naturalist şi adevărat om politic. Argumentul acesta e tot una cu argumentul împărţirii în două: deosebirea stă în aceea că mărimea succesiv atinsă nu mai e dată în două… Al treilea e cel acum pomenit: că săgeata zvârlită stă pe loc. Primul e cel care tăgăduieşte mişcarea. însemnează că se mişcă. trecute unele prin stările celorlalte. care uneltise împotriva tiranului Demylos fără să izbutească în planul lui. Fizica.zice. femeile şi bărbaţii cu suflet de femeie: într-adevăr. Mărimea e pentru el însăşi sublimiteatea substanţei”. „Patru sunt argumentele lui Zenon în legătură cu mişcarea. întrebat despre complici şi armele transportate la Lipari. a scuipat-o în faţa tiranului”. spunând că are să-i destăinuiască anumite lucruri la ureche şi muscându-i-o. adoptat de Parmenides… Zenon la audiat pe Parmenides şi a devenit iubitul lui. Alcibiade. aşa că în chip obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte. dar dacă se mişcă. orice lucru e fie nemişcat. . „Zenon eleatul. . vid nu există. în sens contrariu cu viteză egală – unele de la sfârşitul stadiului. 25. nu mai poate fi». cu gândul să-l lipsească de tovarăşi. pentru că cel ce urmăreşte trebuie să ajungă în chip obligatoriu acolo de unde a pornit cel ce fuge. „Când vorbeşte de mărime. a pârât pe toţi prietenii tiranului. dacă orice lucru în mişcare se găseşte mereu într-o clipă (şi în fiecare clipă ocupă un spaţiu egal cu sine). „… Zenon eleatul.75 10. „Zenon. zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute. Al patrulea e cel al masselor ce se mişcă în stadiu – în şiruri egale şi paralele. . elev al lui Parmenides. în care nici unul nu precumpăneşte…” 4. Z. 9. DIOGENES LAERTIOS. Acesta se întemeiază pe presupunerea că timpul e alcătuit dintr-o succesiune de prezente: fără ea raţionamentul dă greş. PLATON. apoi. 27. Physica.1. sub cuvânt că..dovedind cu fapte că bărbatului în toată firea nu-i e frică decât de ruşine şi că de durere se tem numai copii. înainte de a ajunge la capăt. Apollodoros spune că era fiul lui Teleutagoras. 4. ce prezintă greutăţi cui vrea să le dezlege. nu înţelege întinderea. 32. Era bine proporţionat. altele de la sfârşitul lui: cu el crede a arăta că timpul jumătate e egal cu timpul îndoit…”. ARISTOTEL. nu i-a dat drumul până ce n-a fost străpuns… Învăţăturile de el propovăduite sunt cele ce urmează: există lumi. IX. Colot. mobilul trebuie să ajungă la jumătate… Al doilea e argumentul zis «Achille». uscat şi umed. după câte scrie Platon în dialogul Parmenides… Aristotel spune despre el că ar fi fost născocitorul dialecticii… S-a arătat bărbat de seamă şi în filosofie şi în politică. obârşia oamenilor e pământul. SIMPLICIUS.4.3. Zenon face un raţionament greşit: dacă. p 1126 D. 32. 4. retezându-şi limba cu dinţii. I.2. considerat omul politic prin excelenţă”. natura tuturor lucrurilor s-a format din cald şi rece. PLUTARCH. a supus învăţătura lui Parmenides încercării focului – aşa cum se încearcă aurul curat şi bun. Potrivit acestuia. a fost prins… Cu acea împrejurare. zice el. 119 A. 109.

O istorie a filosofiei greceşti. p. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. 26 – 27. 1994.. • J. • W. 1995. realitate suprasensibilă. Democrit din Abdera OBIECTIVE • Examinarea presupoziilor logico-teoretice ale celor dintâi tentative de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Empedocles din Agrigent • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Anaxagoras din Clazomene • Prezentarea atomismului ca cea mai amplă şi mai închegată filosofie pluralistă • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE philia – iubire.4. 1999. 80 – 85.I.2. Prelegeri de istorie a filosofiei.3. rizomata – rădăcini ale lucrurilor. limbaj. p. homeomerii. Windelband. Guthrie. Şcoala atomistă 7. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. vol. 1998. p. Empedocles din Agrigent 7. 1995. 65 – 70. vid. Editura Albatros. marele vid. Editura Teora. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Filosofia în Grecia veche. p. Istoria filosofiei greceşti. 95 – 97. Bucureşti. seminţe. I. • Gh. Banu. atomi. CLXXII .1.C. p. Editura Humanitas. dezagregare. 101 – 109. partea I. 73 – 79.W. eidole. Bucureşti. CXXX – CLIII.K. Vlăduţescu. Mirarea filosofică. 2000. 293 – 298. Editura Nemira. Bucureşti.4. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Editura Polirom. neikos – ură. Bucureşti. spèrmata.76 7. • Pierre-Maxime Schuhl. vol. 2. • J. 1979. FILOSOFII PLURALIŞTI STRUCTURA TEMEI 7. 241 – 307. • W. Iaşi. Editura Academiei. Iaşi. nous. ateism. 157 – 161. • G. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. vol. suflet. Bucureşti. p. simboluri lingvistice. Bucureşti. • D. eutimie. Hersch. 1963. Editura Teora. Editura Univers Enciclopedic.CXCVII. 17 – 20. Shand. Bucureşti. originea societăţii. p. Hegel. 276 – 281. Istoria filosofiei europene. Collinson. germeni.1. • I. 186 . 99 – 119. Anaxagoras din Clazomene 7. 1997. agregare. p. p. eidole. Bucureşti. stare precosmică a lumii. . Introducere în filosofia occidentală (filosofie şi filosofi).. Caracterizare generală 7. 29 – 34.199. 145 – 150. 280 – 331.F. Filosofia greacă până la Platon. 93 – 214. p. Editura Moldova. 1984.

specific întregii filosofii greceşti presocratice. aporiile eleate. ele sunt multiple. iar însuşirea devenirii numai celor compuse din aceste elemente. fără a părăsi orizontul fizicalist. Aristotel îl consideră fondatorul retoricii. 7. magician şi profet. cu deosebirea că. dincolo de competenţele şi de meritele sale multiple. care vor atrage atenţia asupra necesităţii punerii problemei fiinţei în alţi termeni şi vor accelera acceptarea existenţei unei realităţi supramateriale. Empedocles din Agrigent (484 . Întrucât au identificat principiul existenţei cu mai multe elemente. dar generează alte dificultăţi. trăsăturile fiinţei parmenideene. Empedocles a avut.2. având. Acesta a fost. să depăşească dilema într-un mod care. bazându-se pe faptul că numeroase mărturii din epocă şi ulterioare îl prezintă drept un orator redutabil. deşi legitima experienţa. Pe această cale. Este vorba despre o tentativă remarcabilă. filosof. cum îi spuneau grecii în antichitate.77 Cursul 7 FILOSOFII PLURALIŞTI 7. iar identificarea sa cu două elemente. pe care le percepem în experienţă. dincolo de deosebirile de detaliu. deci. polis grecesc din sud-vestul Siciliei (actualul oraş italian Agrigento).424 î. nu putea justifica permanenţa lucrurilor (heracliteismul). ei pot fi consideraţi fondatorii pluralismului ontologic occidental (în timp ce identificarea principiului cu un singur element se numeşte monism. dualism. fiecare în parte. în timp ce fiinţa lui Parmenides era unică. pe care însă el l-ar fi refuzat pentru a . conform informaţiilor care ne-au parvent despre el. pluralismul este orientarea ontologică ce identifică principiul cu mai multe elemente). principalul motiv datorită căruia concetăţenii săi i-au oferit rangul de rege. medic. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă serioasă de depăşire a alternativei heracliteism – elatism a fost realizată de doi filosofi presocratici care au meritul de a fi prefigurat gândirea atomistă: Empedocles din Agrigent şi Anaxagoras din Clazomene. se datorează asocierilor sau disocierilor acestor elemente primare. Confruntaţi cu o gândire raţională incapabilă să explice devenirea şi pluralitatea fiinţei (eleatismul) şi cu una care. Akragas). cel puţin în parte.H.1. Naşterea. Empedocles şi Anaxagoras au încercat. poet. preocupări enciclopedice. 2. probabil.) Originar din Agrigent (sau. devenirea. Principiul (arché) este identificat cu anumite elemente imuabile. fiind om de stat. care reuşeşte să depăşească. se întemeiază pe aceeaşi schemă de gândire: 1. ambii filosofi au conferit calitatea de fiinţă numai elementelor primare. dispariţia şi pluralitatea lucrurilor.

m. ci doar ordonatoare şi dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). colonizată în antichitate din vremuri străvechi de greci). polis grecesc din Ionia (zona litorală vestică a Asiei Mici. Din nou intervine însă philia. separând particulele unite care vor putea intra ulterior în compunerea altor lucruri printr-o nouă intervenţie a iubirii ş. care nu sunt însă constitutive lucrurilor individuale. metempsihoza (teoria nemuririi sufletului şi a reîncarnărilor sale succesive) şi afirmă că la început sufletele ar fi locuit în „casa lui Zeus” a cărui nostalgie o au în perioada încarnării. ci doar se amestecă în diferite proporţii. prin combinarea unui număr mic de culori fundamentale. amintind de orfism şi pythagorism. cele de apă cu cele de foc ş. În pofida originii nobile şi a ţinutei sale aristocratice (umbla îmbrăcat. în Univers ar domina philia.m. Adaugă apoi încă două principii contrare. magico-religioase etc. Anaxagoras s-a stabilit din tinereţe la Atena unde s-a bucurat de un mare prestigiu având numeroşi discipoli. care se va ridica din nou la cer odată cu lava vulcanului! Empedocles a scris două lucrări profund contradictorii: Despre natură. într-o stare precosmică a lumii. principii care dăinuie veşnic. Anaxagoras din Clazomene (cca 500-428 î. derivate în raport cu principiile). şi Purificări. să se unească în cantităţi şi dozaje diferite: particulele de aer cu particulele de pământ.a. Euripide şi Socrate. În Despre natură Empedocles explică lumea cu ajutorul celor patru principii cosmologice. artistice. aer. pe care n-a ezitat să le afirme şi să le promoveze. care atestă vocaţia sa de cercetător al naturii. ele fiind tocmai astfel de alcătuiri compozite. De aceea existenţa lor nu este eternă. pământ şi foc. El consideră că iniţial.d. Prin această idee el anticipează atomismul. Prin intervenţia urii (neikos). Empedocles compară naşterea lucrurilor individuale din particulele elementare ale celor patru rădăcini cu meşteşugul pictorului. potrivit relatării lui Diogenes Laertios. la Clazomene. (după alte surse în 433 î. o centruă de aur. Empedocles susţine că înaintea acestora ar fi existat particule foarte mici din ele. mai curând sau mai târziu. care ar face ca particulele foarte mici ale elementelor să stea alături unele de altele în limitele fiecărui element. peste ea. ci doar vremelnică. Personalitatea sa a intrat în legendă şi datorită morţii spectaculoase pe care se pare că el însuşi şi-a înscenat-o: în timpul unei procesiuni religioase desfăşurate la poalele vulcanului Etna el s-a aruncat în craterul vulcanului pentru a-şi convinge concetăţenii că este un zeu coborât printre muritori. În jurul anului 450 î. ca şi Pythagoras. dar de naturi diferite. Empedocles a avut opţiuni politice democratice ferme.d. ca elemente primordiale anterioare elementelor propriu-zise. 7. pe care le numeşte rădăcini ale lucrurilor (rizomata): apă. cei mai faimoşi dintre ei fiind Pericle. care. ele se răspândesc „ca seminţele pe ogor”. Lucrurile individuale au devenit astfel posibile. nu au naştere şi nici pieire. întrucât va interveni din nou ura. În Purificări el susţine. de medicină.78 putea avea răgaz să se consacre numeroaselor sale preocupări teoretice. sandale de bronz şi o coroană delfică de lauri”).a. creează întreaga bogăţie de nuanţe şi forme pe care le înfăţişează prin arta sa. Născute din intervenţia unificatoare a iubirii. cât şi fizic (deoarece sunt realităţi secunde. care face ca particulele separate unele de altele. de la oprirea vânturilor şi declanşarea ploilor. I-a fost atribuită săvârşirea unor fapte magice.) lui Anaxagoras i s-a intentat un proces de impietate datorită afirmaţiei sale „că Soarele este o bucată de metal incandescent şi .Hr. ci şi în animale şi plante. alungate în permanenţă de neikos (ura).Hr.Hr. lucrurile individule vor pieri. Sufletele s-ar reîncarna succesiv nu numai în oameni.3. lucrare cu caracter pronunţat mistic.Hr. Pentru explicarea generării lucrurilor din cele patru rădăcini. cu „o haină de purpură şi. până la învierea morţilor.) Născut la începutul secolului al V-lea î. Lucrurile individuale sunt astfel justificate atât metafizic (întrucât ele sunt alcătuite din principii).

În vremurile istorice Helios a început să se confunde treptat cu zeul olimpian Apollo. Anaxagoras îi conferă o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. Anaxagoras ar fi fost apărat. La răspunsul negativ al judecătorilor. în Tracia. stabilindu-se în ultimii ani ai vieţii la Lampsakos (polis grecesc de pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele). ele nu se puteau mişca şi. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. întrucât homeomeriile (părţi de acelaşi fel). dar căreia exegeţii ulteriori i-au atribuit. dinamizator.4. Anaxagoras a scris o singură carte de filosofia naturii. pământ şi foc. de însuşi Pericle. Anaxagoras afirmă că nous este „cel mai pur dintre toate lucrurile. gândire. al cărei titlu nu ne-a parvenit. un precursor al atomismului. prin majoritatea semnificaţiilor sale. deci. în speţă pentru punerea sub semnul întrebării a reprezentării mitologice a lumii. care i-ar fi întrebat pe judecători dacă lui îi găsesc vreo vină în propria carieră politică. Încredeţi-vă în mine şi eliberaţi-l”. Deoarece homeomeriile. care pierduseră hegemonia la Atena. Întrucât el denumeşte. în cea a lui Anaxagoras determinările calitative ale lucrurilor nu se mai reduc. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. Spre deosebire de concepţia lui Empedocles. De aceea Anaxagoras avea nevoie. voinţă. îndeosebi în insula Rhodos. Ca şi Empedocles şi mai târziu Democrit. Această apreciere a filosofului ar fi fost. cultul său fiind înlocuit cu al acestuia. după altele ar fi fost totuşi condamnat la moarte. unde se afla în vremurile străvechi o magnifică reprezentare statuară a zeului. … eu sunt elevul lui Anaxagoras. După unele surse. pe lângă homeomerii. În greaca veche acest termen avea multiple semnificaţii: inteligenţă. nu puteau genera lucrurile prin ele însele. Ca şi Empedocles. aşa-numitul „Colos din Rhodos”. şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator. Pericle ar fi adăugat: „Ei bine.Hr. Anaxagoras ar fi fost eliberat. deci. La procesul ce i-a fost intentat. liderii aristocraţiei. în timpul vieţii lui Anaxagoras a unui meteorit „mare cât un car”. Anaxagoras considera că lucrurile sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele: „oasele din oscioare foarte mici. care i-a impresionat profund pe greci şi despre care filosoful din Clazomene susţinea că s-ar fi desprins din Soare şi că ar confirma teoria sa. Toate le-a orânduit nous”. aer. o divinitate pre-olimpiană adorată în întreaga lume grecească. carnea din părticele de carne. dorinţă etc. înţelepciune. fiecare. erau considerate intransformabile. potrivit mai multor surse. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. procesul lui Anaxagoras a avut un evident substrat politic. Pericle. şi el. un fel de inteligenţă cosmică. poartă în sine. care instaurase regimul democratic. conform unor mărturii care ne-au parvenit. iar după altele ar fi fost numai amendat şi expulzat. ca şi majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. Decurge că. deci. în calitate de principii. considerat una dintre „cele şapte minuni ale lumii”.79 că-i mai mare decât Peloponezul”. cum va denumi Aristotel aceste elemente primare ale tuturor lucrurilor. titlul convenţional Despre natură. sub denumirea de Phoibos Apollon. modul de a fi al fiecărui lucru determinat. la apă. Anaxagoras a explicat. Anaxagoras este unul dintre primii filosofi greci căruia i s-a intentat un proces pentru ideile sale filosofice. supranumită şi „Insula Soarelui”. o facultate umană. unde s-ar fi bucurat de mare preţuire şi ar fi murit în anul 428 î. în viaţa publică sau în cea privată. 7. apa din stropi de apă”. şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous. spirit. În cultura grecească arhaică Soarele era identificat cu zeul Helios. suflet. Ca şi în cazurile ilustre care vor urma. urmărind să lovească indirect în prietenul lui Anaxagoras. realitatea cu ajutorul unor particule elementare şi datorită acestui fapt este considerat. prilejuită de căderea la Aigospotamoi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de defăimări şi nu-l condamnaţi la moarte. Şcoala atomistă . aşa cum mintea conduce acţiunea omului.

7. care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii de evoluţiile ştiinţei moderne. deosebiri importante între atomismul filosofic antic şi cel ştiinţific modern. AN ≠ NA – ordine 3. De asemenea Leucipp. atomii sunt indeterminaţi calitativ. nimicul. Datorită sărăciei informaţiilor nu se poate opera distincţia dintre aportul lui Leucipp şi cel al lui Democrit la elaborarea atomismului. Ei se mai caracterizează. probabil. unii de alţii prin: 1. Atomismul reprezintă una dintre direcţiile importante şi durabile ale filosofiei antice greceşti. Democrit din Abdera (460. vorbindu-se în mod indistinct despre Leucipp şi Democrit. cam între anii 550 – 440 î. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras. iar în cea romană de către Lucretius. cu atât mai mult.) Întemeietorul şcolii atomiste este considerat de către tradiţie Leucipp.Hr. la Abdera. Este evidentă. în etapa elenistică atomismul va fi ilustrat de către Epicur. în Grecia antică. de asemenea. fizică. Democrit s-a născut în nordul Greciei continentale. literatură. şi a fost discipolul lui Leucipp şi. muzicologie. N ≠ Z – poziţie (Z este un N răsturnat) La atomişti mecanismul generării lucrurilor din principii (atomii şi vidul) este mai . a filosofiei sale. mai întâi. athomos – „indivizibil”). al lui Anaxagoras. medicină etc. Ei pot intra în orice alcătuire ca literele alfabetului în orice cuvânt. ci în sens relativ. nu numai fiinţa. ca loc în care nu se află plinul. Atomiştii consideră că plinul şi vidul au aceeaşi demnitate ontologică. aşa cum am arătat mai sus. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. a trăit tot în epoca preclasică. dar nu în sens absolut.1. ei au segmentat fiinţa omogenă şi compactă a eleaţilor într-o multitudine de părţi delimitate unele de altele prin nefiinţă. ca spirit. mai degrabă epocii presocratice sau preclasice. şi se pare că a fost discipolul lui Parmenides sau poate al lui Zenon. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. dar nu se poate contesta faptul că ideea explicării lumii în ansamblul său cu ajutorul unor particule materiale ultime indeterminate calitativ a apărut. probabil. deci. A≠ N – formă 2. Ca şi Parmenides din Elea. Încă din antichitate au existat dubii în privinţa existenţei sale reale şi.H. dar nu ca epigoni. care a trăit. În acest sens. dar. Astfel. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti.80 Cea mai amplă. care a fost edificat în mod sistematic de către Democrit. Se presupune că Leucipp ar fi schiţat doar contururile generale ale atomismului. atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). Democrit din Abdera a trăit în epoca clasică. Prin comparaţie cu literele alfabetului atomii se deosebesc. matematică. alcătuind împreună ceea ce Aristotel va denumi în lucrarea sa Metafizica „fiinţa ca fiinţă”. în etapa presocratică atomismul i-a avut drept precursori. A avut preocupări enciclopedice fiindu-i atribuite peste o sută de lucrări în cele mai diferite domenii: etică. Există. în toate marile etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti. iar vidul este nefiinţa. care poate fi regăsită. Atomişti admit. În sine ei nu se deosebesc unii de alţii decât prin formă. deci. adică prin opoziţie cu plinul. fondatorul legendar al atomismului. Într-un anumit sens. mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. desigur. ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. Spre deosebire de rădăcinile lui Empedocles şi de homeomeniile lui Anaxagoras. cu diferite particularităţi şi accente. Atomul (gr.370 î. aşa cum vom vedea în cele ce urmează. dar spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa. denumeşte în filosofia lui Democrit plinul sau forma. pe Empedocles din Agrigent şi pe Anaxagoras din Clazomene. şi prin poziţie şi ordine. prin raportare reciprocă.4. În fine. Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. filosofia sa aparţine. ca neant.

atomiştii considerau că într-o stare iniţială precosmică a lumii atomii alcătuiau o masă amorfă în „marele vid”.) au trăsături fundamentale comune. La un moment dat. cât şi genurile şi speciile. acru. ele ar imprima în mod mecanic în acesta forma obiectului respectiv. De o mare importanţă este. astfel că metafizicul este imanent fizicului. O altă problemă pe care a încercat să o explice Democrit a fost perceperea de către organele de simţ. dar nu şi calităţile distincte (genurile şi speciile). „mulaj”). deci.) prin afectarea diferită a organelor de simţ de către atomii de diferite forme.81 coerent decât la filosofii anteriori. fără a-şi pierde însă forma. gustul dulce ar fi determinat de lucruri alcătuite din atomi sferici sau. disipaţi în vid ca entităţi în sine fără a alcătui vreo formă determinată. pământul. deci. Datorită acestor vârtejuri atomii ar începe să se agrege. neputându-l legitima decât pe primul. în primul rând de către văz. ar fi determinate de lucruri alcătuite din atomi foarte mici şi ascuţiţi care ar agresa organul de simţ respectiv determinând senzaţia neplăcută respectivă. foarte fini şi subtili. încercând să ofere o explicaţie materialistă unor fenomene socio-culturale. una dintre primele din lumea antică. care ar determina o senzaţie agreabilă etc. individul este calm. adică să se unească unii cu alţii formând lucrurile individuale. Lucrurile individuale determinate calitativ ar fi agregări de atomi indeterminaţi calitativ. cai etc. fără să-şi piardă condiţia. De exemplu. Democrit a acordat o mare atenţie şi evoluţiei culturale. precum limbajul şi poezia. principiile (atomii şi vidul) alcătuiesc lucrurile fără să se modifice. sociale şi politice a omului. În momentul în care ar ajunge la organul de simţ specializat în receptarea lor. Platon va fi primul filosof occidental care va reuşi să legitimeze ontologic atât indivizii. individul devine furios etc. Pentru explicarea constituirii lucrurilor. deci. Din perspectivă atomistă rămâne o adevărată enigmă de ce indivizii aparţinând aceleiaşi specii (oameni. Aşa cum vom vedea.). când ei sunt agitaţi. Fiind indeterminate calitativ. gustul etc. fără vreo cauză anume. ilimitate şi imuabile. Democrit a integrat şi fenomenele spirituale în explicaţia atomistă a lumii. ceea ce ar explica variabilitatea stărilor de spirit ale omului (când atomii care alcătuiesc sufeltul sunt liniştiţi. El considera că şi sufletul (conştiinţa) ar fi alcătuit din atomi sferici. Democrit imaginează o întreagă mecanică a atomilor în urma căreia ar lua naştere diferitele niveluri şi componente ale existenţei: bolta cerească. Lucrurile individuale ar fi însă vremelnice deoarece agregatele respective de atomi s-ar dezagrega mai devreme sau mai târziu. mirosul. lucrurile individuale nefiind altceva decât agregări de atomi de diferite forme şi mărimi. Atomii eterni şi imuabili eliberaţi astfel ar putea intra ulterior în alte alcătuiri. lipsiţi de colţuri. Şi în acest caz. ca şi a devenirii lor. ei erau. Perceperea lucrurilor s-ar face. în acest context. concepţia democriteană asupra originii societăţii şi a limbajului. atomii au început să se mişte şi să se ciocnească unii de alţii formând nişte vârtejuri. Această stare iniţială precosmică a lumii era identificată cu haosul. . eidola – „simulacru”. Democrit a încercat să explice şi diferite însuşiri ale lucrurilor (culoarea. care ar reproduce fidel forma lucrurilor respective şi s-ar răspândi în spaţiu în toate direcţiile. El consideră că de pe suprafaţa lucrurilor s-ar desprinde în permanenţă nişte pelicule foarte fine de atomi numite eidole (gr. gusturile iute. Dimpotrivă. Atomii ar fi. deci. cu alte cuvinte de ce atomii din care sunt alcătuie lucrurile care aparţin aceleiaşi calităţi se agregă după acelaşi model. atomiştii reuşesc să legitimeze ambele planuri de reconstrucţie teoretică a lumii. aceste pelicule ar fi invizibile în plutirea lor prin spaţiu şi pe măsură ce s-ar îndepărta de suprafaţa lucrurilor s-ar miniaturiza. oricum. amar etc. prin transportul mecanic al formei acestora de la ele la organul de simţ specializat în receptarea lor. Fiind foarte fine. case. lucrurile individuale etc. Atomismul reuşeşte să explice relativ satisfăcător lucrurile individuale. un fel de „cărămizi” ale lumii din care ar fi „construite” toate lucrurile individuale. formând. Dacă eleaţii puseseră în opoziţie metafizicul şi fizicul. asemenea unei ştampile. a unor obiecte foarte mari. informaţiile asupra gândirii sale sunt fragmentare. alte lucruri.

chinuit de foame şi sete. adică cea a conduitei individuale şi sociale corecte. atributele şi forţele. Atomismul a acoperit. al căror exces determină suferinţă. Ei sunt pentru Democrit simple „simboluri lingvistice”. O componentă importantă a filosofiei lui Democrit este şi concepţia sa ateistă. pe care oamenii de rând le consideră a fi reale şi pe care ajung să le venereze. întrucât au reprezentat un model pentru reflecţiile etice ale şcolilor filosofice elenistice. Originea societăţii se află. aer. tot astfel şi etica sa. Maximele lui Democrit au avut. Zeii nu există şi nu pot exista întrucât nu există vreun agregat atomic care să le legitimeze fiinţarea. Dacă zeii nu există. să atribuie denumiri convenţionale lucrurilor. aşa cum am menţionat. deci. marile domenii şi teme ale reflecţiei filosofice din epoca de trecere de la etapa presocratică a filosofiei antice greceşti la cea clasică. Înţeleptul are capacitatea să-şi domine pasiunile. Nu este însă foarte clar – pe baza textelor care ne-au parvenit – raportul dintre teoria materialistă democriteană şi această doctrină etică intens spiritualizată. reprezentări iluzorii despre făpturi fabuloase. la care se ajunge prin eutimie (gr. deoarece numai comunicarea le permite indivizilor să interacţioneze eficient. pentru a se înţelege între ei. 2. euthymia – „linişte sufletească”). Să ne imaginăm. deci. Binele este definit prin raportare la comunitatea căreia îi aparţine individul. fixată într-o serie de maxime. Limbajul s-a născut. problematică pe care Democrit a pus-o într-o manieră nouă. Şi ea îşi are originea şi motivarea în ontologia atomistă. în necesitatea de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de asigurare a securităţii indivizilor pentru garantarea supravieţuirii fiecăruia. REZUMAT 1. Pe parcursul dezvoltării sociale a apărut la un moment dat şi problematica etică. prin convenţie: oamenii s-au obişnuit. omul şi-a format şi dezvoltat capacitatea de comunicare lingvistică din necesitatea de a rezista adversităţilor naturii.82 După Democrit. Limbajul este indispensabil pentru constituirea oricărei societăţi umane. problemele ridicate de vânarea unor animale de dimensiuni mari şi foarte periculoase pentru indivizii unei comunităţi primitive. Ei au conferit atributul fiinţei numai elementelor prime şi pe cel al devenirii numai celor compuse. care reprezintă tot ce ne-a parvenit din doctrina sa etică şi politică. Empedocles din Agrigent Empedocles explică lumea cu ajutorul a patru principii: apă. care dăinuie veşnic. specifică etapei clasice a culturii antice greceşti. Aşa cum gnoseologia sa se bazează pe principiul acordului dintre simţuri şi raţiune. Răul… e dispreţul faţă de lege…”. pământ şi foc. ameninţat de fiare şi de forţele naturii. de exemplu. ci o cucerire a oamenilor înşişi. Obiectivul urmărit de înţelept este atingerea fericirii. incapabilă să pătrundă natura adevărată a lucrurilor şi evenimentelor. astfel. Experienţa arată însă că astfel de reprezentări există. adică prin strădania de a avea sentimente bune. În comunitate el devine însă mai puternic. iar atingerea sa este condiţionată de respectarea legilor: „Este puternic şi senin cel ce acţionează în conformitate cu legea. ca şi ale tezei că civilizaţia nu este un dar al zeilor. datorită identificării principiului (arché) cu mai multe elemente. Democrit le consideră expresii ale asocierii şi disocierii aleatoare a eidole-lor în drumul lor dinspre lucruri spre organele umane de simţ. Apare. individul este slab. nu . adică reprezentări semantice convenţionale constituite la nivelul conştiinţei comune. prin înţelegerea raţională a lumii şi a semenilor. una dintre primele expresii ale ideii istoricităţii fenomenelor socio-culturale. care se va bucura de mare audienţă în epoca elenistică. care prin raţionalitate şi solidaritate şi-au creat o „a doua natură”. astfel. conceput ca un individ capabil să armonizeze în fiinţa sa exigenţele corpului cu cele ale minţii. are în centru figura înţeleptului. o mare importanţă istorică. S-ar naşte. Singur. iar inima senină şi imperturbabilă. astfel. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă de depăşire a dilemei heraclitism – eleatism a fost realizată de filosofii numiţi generic „pluralişti”. n-ar trebui să existe nici reprezentări umane asupra lor.

Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. Sufletul ar fi. Care a fost acuzaţia pentru care a fost judecat Anaxagoras la Atena şi ce temei avea ea? 10. Ce este nous în filosofia lui Anaxagoras şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 12. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Empedocles? 9. care agregă şi dezagregă necontenit cele patru rădăcini. ele nu se puteau mişca şi deci nu puteau genera lucrurile prin ele însele. neamestecându-se cu ele. Ce sunt homeomeriile în ontologia lui Anaxagoras şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 11. AUTOEVALUARE A. Lucrurile individuale n-ar fi decât nişte agregate de atomi. Într-un anumit sens. Ca şi Parmenides din Elea. Fiecare tip de homeomerie poartă în sine modul de a fi al fiecărui gen de lucruri. 3. Ce sunt lucrurile individuale şi cum se nasc. şi el. 4. 5. dar diferite ca formă. dar informaţiile despre personalitatea şi concepţia sa sunt extrem de sărace. care s-ar dezagrega însă în timp. spirit. care nu sunt însă constitutive lucrurilor ci doar dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). Atomişti admit deci atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). El este considerat a fi distinct de lucruri. gândire). şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous (inteligenţă. devin şi dispar ele în filosofia lui Empedocles? 8. Democrit a propus şi o teorie evoluţionistă asupra genezei vieţii sociale. Anaxagoras din Clazomene Anaxagoras considera că toate lucrurile care constituie universul fizic sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele. Anaxagoras îi conferă acestui principiu o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii şi jumătate de evoluţiile ştiinţei moderne. Geneza. Întrebări 1.1. În acest sens ei au segmentat fiinţa omogenă a eleaţilor într-o multitudine de părţi. identice calitativ. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. De aceea el avea nevoie. Ce sunt rădăcinile lui Empedocles? 6. Este evidentă. nu numai fiinţa. alcătuit din atomi foarte mici. Democrit din Abdera Fondatorul atomismului este considerat de tradiţie Leucipp. ci doar se amestecă în diferite proporţii. devenirea şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale sunt explicate prin intervenţia alternativă a iubirii şi urii. impunând mişcarea neîncetată a homeomeriilor. Ce reprezintă cuplul philia – neikos în filosofia lui Empedocles şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 7. Aşa cum mintea conduce acţiunea omului. pe care le numeşte seminţe sau germeni (gr. Care sunt presupoziţiile logico-teoretice comune tuturor filosofiilor pluraliste greceşti? 3. iar Aristotel homeomerii (părţi de acelaşi fel). care determină apariţia şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale. pe lângă homeomerii. Adaugă încă două principii. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Anaxagoras? .83 au naştere şi nici pieire. Prezentaţi principalele motive ale lucrării lui Empedocles Purificări. ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. sferici şi subtili. astfel încât ideile sale nu pot fi distinse de ale discipolului lui Democrit. El numeşte cele patru principii rădăcini ale lucrurilor (rizomata). o etică austeră şi o doctrină ateistă. în calitate de principii. dar nu ca epigoni. similar ca funcţionalitate ontologică cuplului philia – neikos al lui Empedocles. Care este motivaţia teoretică a elaborării filosofiilor pluraliste greceşti? 2. Şcoala atomistă Cea mai amplă. despre care ne-au parvenit relatări mai bogate şi mai sigure. alcătuind deci alte lucruri. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. transportată de la ele la organele de simţ de nişte mulaje de atomi (eidole) invizibile. Gnoseologia atomistă concepe cunoaşterea ca întipărire în organele de simţ a formei obiectelor. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate. întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. erau considerate de Anaxagoras intransformabile. un fel de inteligenţă cosmică. atomii astfel eliberaţi putând intra apoi în alte agregate. mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. Care sunt cele mai importante filosofii pluraliste greceşti? 4. Deoarece homeomeriile. 4. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras şi spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa. delimitate unele de altele prin nefiinţă. de asemenea. – spèrmata). şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator şi dinamizator.

adeseori. focul. 985 a 21. 8.1. 4. „Empedocles consideră Unul sferic. spre a stabili o concordanţă de sistem: la acesta. Alteori Neikos dezbină şi părţile lui le separă…”. 51 şi urm. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. ARISTOTEL. când iarăşi sub acţiunea Philiei. Ce este vidul în ontologia atomistă? 17. Cum explică Democrit geneza societăţii şi a limbajului? 22. ci două şi contradictorii”. cât şi fiecare din celelalte elemente se unesc într-o singură unitate. I. Când Întregul se desparte în patru elemente sub acţiunea Neikos-ului. Materialism şi determinism în ontologia atomistă.2. Philia este cea care desparte şi Neikos cel care uneşte. Toate-uneori se unesc prin Philotes în Unul singur. Cum explică atomismul formarea lucrurilor individuale din atomi? 18. 4. nefăcând un singur principiu al mişcării. într-o cantitate mai mare sau mai mică. ca al patrulea element.5. Pluralismul ontologic – tentativă de depăşire a opoziţiei heraclitism – eleatism. Democrit – filosof al tranziţiei de la etapa presocratică la cea clasică. adăugând la cele trei enunţate (anume apă. 7. astfel încât din mai multe-a ajuns Unul singur. „Empedocles considera ca principii cele patru elemente. Metafizica. 1. Schimbul acesta continuu n-are sfârşit niciodată. pământul. 28. pentru referate sau eseuri 1. aceste elemente dăinuie veşnic şi nu se nasc. Pluralismul ontologic al lui Empedocles din Agrigent.3. ci numai amestec şi disociere De elemente ce-au fost reunite”. Ce este atomul şi care sunt caracteristicile sale fundamentale? 16. foc). unindu-se. DIOGENES LAERTIOS. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi viziunile filosofice ale lui Empedocles şi Anaxagoras? 15. Cum explică Democrit reprezentările oamenilor despre zei? B. în deosebire de înaintaşii săi. I. într-o singură unitate şi iarăşi se dezbină din această unitate”.84 13. Ce sunt eidolele în gnoseologia atomistă? 21. Cum se realizează trecerea de la haos la cosmos în cosmologia atomistă? 19. I. 1. 2. ci doar se amestecă. VIII. 6. „Altceva-acum doresc să-ţi comunic: din tot ce există Nici un lucru naştere n-are. 1. AETIUS. „Empedocles… de obârşie din Agrigent… (Ar fi) fost discipolul lui Pythagoras… Theophrast afirmă că Empedocles era admiratorul lui Parmenides şi imitatorul lui în versurile sale. Teme pentru dezbatere în seminar. aer. veşnic şi imobil şi Unul este necesitatea: materia acesteia o constituie cele patru elemente. 984 a 8. ARISTOTEL. Empedocles. „Două lucruri ţi-oi spune: odată ce Unul proporţii Luat-a. Pluralismul ontologic al lui Anaxagoras din Clazomene. . Care sunt principalele trăsături ale eticii atomiste? 23. 3. „Căci ce-i născut prin unirea elementelor toate şi piere După ce creşte. dar nu îndestulător. Ce este eutimia în etica atomistă? 24. părţile ce provin din fiecare sunt nevoite să se dezbine din nou. 5. căci îşi publicase tratatul Despre natură tot în versuri…” 1. EMPEDOCLES. „Empedocles se foloseşte într-o mai mare măsură de cauzele primordiale (decât Anaxagoras). 3. Ce sunt zeii din perspectivă atomistă? 25. Empedocles din Agrigent 1. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: 5. iar se desface prin dezbinare. a introdus pentru prima oară o distincţie a cauzei (primordiale). ele se unesc laolaltă. iar formele ei sunt Neikos şi Philia”.4. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Care este explicaţia atomistă a diferitelor proprietăţi ale lucrurilor individuale? 20. 21. nici capăt în moartea Distrugătoare. Distincţia dintre principiile constitutive şi cele ordonatoare şi dinamizatoare ale existenţei în ontologiile pluraliste. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi eleatism? 14. Metafizica.

focul sau aerul sunt nenăscute şi nepieritoare. Deosebirile acestea sunt în număr de trei: tipul (rysmós). Admiţând că substanţa lucrurilor este constituită din atomi. Aurul ni se înfăţişează drept acel (corp) în care se găseşte mai mult conţinut de aur.2. Physica. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.1. Au diferite forme. căci e absurd ca două sau mai multe să devină cândva una. Orice altceva ni se pare numai că există. 24. 2. cârligaţi. numai aparent ele se alcătuiesc şi pier prin compunere şi descompunere. suveran şi nu e amestecat cu nici un lucru. existenţă. 413 C. ci elementele care sunt întru-un lucru în cantitate mai mare sunt şi erau în mod evident în fiecare lucru particular”. SIMPLICIUS. 15. Unii dintre ei sunt scaleni. Spune că naşterea şi contrariul ei.1. 6. acelea sunt şi au fost în chipul cel mai manifest fiecare lucru luat în parte»”. de cele despărţite şi divizate. „Anaxagoras… era din Klazomene. toate corpurile sensibile”. Şcoala atomistă 3.3. 2. 3. Dublă e naşterea celor ce mor şi dublă pieirea…”.85 Alteori s-a împărţit şi din Unul ieşit-au mai multe. DIOGENES LAERTIOS. E întradevăr firesc ca ceva asemănător să fie pus în mişcare de ceva asemănător. osul şi altele de acest fel. pe care le numeşte existenţă şi nonexistenţă. se încâlcesc şi produc atâta amestec. întrun cuvânt. 984 a 11. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: SIMPLICIUS. 34 – 49. „Anaxagoras din Klazomene… a modificat cel dintâi părerile despre principiile lucrurilor…. „Democrit crede că natura lucrurilor eterne constă în substanţe mici. Căci dacă n-ar fi izolat în sine. neant. nici nu piere în nefiinţă…”. stăpânesc nu numai fiinţele vii. care posedă felurite chipuri. 28. 34. solid. El crede că substanţele acestea sunt atât de mici încât scapă simţurilor noastre. El a audiat pe Anaximenes… A fost învinuit de impietate pentru că a spus că Soarele e o massă incandescentă”. dar Nous este infinit. culori şi gusturi. ci şi plantele. 2. „Anaxagoras… afirmă că principiile sunt nesfârşite. În mişcarea aceasta ele se lovesc unele de altele.5. deşi cuprinde (particule) din toate celelalte elemente. Nici un alt lucru nu e omogen. precum apa. ci este numai el izolat în sine. De caelo. 13. atât cel mai mare cât şi cel mai mic. ci ar fi amestecat cu altceva. din Milet… Iată părerile lui: principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul. PLATON. 2. SIMPLICIUS. ARISTOTEL. Aproape toate homoiomeriile (precum apa şi focul) pretinde că se nasc astfel şi pier numai întrucât se reunesc şi se desfac… Elementele sunt homoiomere. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. de lucrurile amestecate. numai Nous singur este simplu. neamestecat şi pur. fără să rezulte de aici într-adevăr o singură natură. Nous dirijează şi rotaţia cosmică. contactul reciproc (diathigi) sau cu alte cuvinte: forma (schéma). Dar. ca lucrurile înrudite între ele să . 27. evidentă nu era nici o culoare. 3. „Democrit din Abdera… susţinea că elementele sunt plinul şi vidul. ar participa la toate lucrurile… Căci în orice lucru există parte din toate…Nous este cel mai subtil şi mai pur dintre toate lucrurile. Cratylos.2. „Dintre toate câte există. după spusele unora. 294. fiecare substanţă e numită ceva.3. Faptul că substanţele rămân unite până la un anumit punct îl motivează el prin împletirea şi rezistenţa atomilor. 2. precum şi din ceilalţi germeni. descompunerea. căci toate homoiomeriile. Nous domină toate câte au suflet. din toate existând în toate şi fiecare fiind determinat de ceea ce predomină în el. 2. vreau să spun că sunt întocmai cum ar fi muşchiul.4. „Democrit… era de fel din Abdera sau. 3. pe care îl exprimă prin termenii: vid. înainte ca acestea să se separe. II. Iar aerul şi focul sunt amestecul din toate acestea. lumile şi. datorită amestecului tuturor lucrurilor… Celelalte lucruri toate au parte la toate. încât se stabileşte între ele o apropiere şi un contact strâns. Se frământă şi sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor şi din pricina altor deosebiri specifice. 3. IX. Lumile sunt infinite la număr. I. Anaxagoras din Clazomene 2. Din ele ca din elemente. alţii prezintă nenumărate varietăţi. poziţia (thésis). Alături de ele presupune un spaţiu de o mărime infinită. se nasc şi pier. SIMPLICIUS. ANAXAGORAS. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. iau naştere şi se formează lucrurile vizibile şi obiectele ce se percep cu simţurile. diferite înfăţişări şi diferite mărimi. Physica. concavi sau convecşi. seminţe ale tuturor lucrurilor. astfel că este factorul esenţial al acestei rotiri… De toate a avut cunoştinţă Nous. „… este de presupus că în toate cele se reunesc există nenumărate şi felurite elemente. Anaxagoras spune că «în orice există o parte din tot» şi că «din cele ce există în măsura preponderentă în ceva anumit. stabilind că (principiile) corporale sunt infinite. DIOGENES LAERTIOS. infinit. fie mai mari fie mai mici. când toate erau încă laolaltă. el atribuie diferenţei atomilor naşterea lucrurilor. spunând că Nous mişcă totul”. Metafizica. direcţia (tropi). Crede că rămân uniţi şi durează atâta timp cât nu intervine din afară o necesitate mai puternică pentru a-i sfărâma şi împrăştia. ordinea (táxis). Nimic nu se naşte din ceea ce nu este. Acestui principiu îi conferă două însuşiri: cunoaştere şi mişcare. 28. Physica. 33. căci fiecare din ele este un conglomerat din toate homoiomeriile invizibile”. al căror număr este infinit. 164. Toate le-a orânduit Nous… Nous este omogen în întregime.

6. ci toate sunt afecţiuni ale simţurilor care se schimbă. când sufletul este prea cald sau prea rece. 151.86 încline unele către altele şi ca fiecare formă rânduită în altă combinaţie să dea naştere unei alte stări. ci numai gusturilor şi culorilor. SEXTUS EMPIRICUS. IV.7. Imaginea nu se produce direct pe pupilă. cu numeroase infelxiuni. „Democrit este de părere că chipurile de numire sunt cu multe înţelesuri. de unde şi în ce chip îşi trag obârşia lucrurile. THEOFRAST. oamenii de demult se umplură de spaimă şi crezură că zeii sunt cauza lor”. CLEMENS. Din cauza fineţei sale se răspândeşte repede în toate părţile. cu acelaşi înţeles. iar asprimea datorită unghiurilor contractează şi strânge… Dulcele în schimb este alcătuit din forme rotunde şi nu prea mici. nu există decât schimbare de configuraţie. despre care are o părere proprie. de aici rezultă clar că dispoziţia e cauza reprezentării. De aceea ei susţin că numai pentru cei de admit un număr infinit de elemente poate exista o explicaţie raţională. Dintre acestea explică mai pe larg gusturile… Acidul se datoreşte unei forme unghiulare. 3. fenomenele din înălţimi. nici recele nu au natură obiectivă. 3. 168. De sensibus. gândirea se întunecă… Democrit defineşte greul şi uşorul prin mărime… În privinţa corpurilor compuse. Paidagogós. ca tunetele şi fulgerele. iar aceasta aduce propria noastră schimbare… Dovadă că ele n-au natură obiectivă este faptul că aceleaşi calităţi nu par la fel tuturor fiinţelor.8. spune el. CLEMENS. Nici caldul. IX. Întocmai ca şi pe celelalte. iar cele care au mai puţin sunt mai grele… În ce priveşte celelalte calităţi sensibile. „Medicina vindecă metehnele trupului. spune că ea se produce atunci când sufletul se află într-o stare de echilibru bine proporţionat.5. omonime şi indică prin aceasta originea convenţională a limbajului”.4. Stromata. acru sau astringent pentru ceilalţi şi aşa mai departe. În genere. 6. acid pentru aceştia. I. de părerea aceasta va fi fost Democrit. Aerul acesta ia astfel o formă consistentă şi o culoare deosebită şi se reflectă în lichidul din ochi… În ceea ce priveşte gândirea. din orice corp se desprinde neîntrerupt o anumită emanaţie. de aceea se răspândesc repede în corp…”. CLEMENS. ci ceea ce e dulce pentru noi e amar pentru alţii. niciuna nu are o anumită natură obiectivă. cometele şi eclipsele de soare. ele puteau să dea o explicaţie tuturor fenomenelor şi realităţilor. de unde ia fiinţă reprezentarea. „Unii cred că din cauza unor întâmplări neobişnuite petrecute în Univers am ajuns la admiterea zeilor. . şi pe acestea le pune el pe seama formelor numai că nu le atribuie tuturor anumite forme. dar prin această schimbare îi dă o a doua natură”. Încât. 3. VI. cele care au mai mult vid sunt mai uşoare. 49 – 83. fiinţele îşi schimbă temperamentul din cauza întâmplărilor pe care le au sau din cauza vârstei. ci aerul dinte ochi şi obiect… ia o anumită înfăţişare. „Natura şi educaţia se aseamănă în multe privinţe: educaţia schimbă într-adevăr omul. Afară de aceasta. filosofia pe cele ale sufletului”. Mai spun că numărul de forme al atomilor este infinit”. aceste lucruri trebuie admise în privinţa calităţilor sensibile. „În privinţa percepţiei senzoriale… văzul este pus pe seama imaginii. Paidagogós. deşi principiile erau în număr infinit. 3. 24. 3. Căci văzând. mică şi subţire.

2. 161 – 175. . 215 – 244. • G. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. • Gh. Bucureşti. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Editura Teora. physis – nomos. 124 – 168. Protagoras din Abdera OBIECTIVE • Caracterizarea generală a epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Înţelegerea semnificaţiilor filosofice ale disputei physis – nomos • Prezentarea rolului şi importanţei filosofice a sofiştilor în epoca clasică • Examinarea activităţii şi ideilor filosofice ale lui Protagoras din Abdera • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE războaiele medice. Iaşi. p. Editura Polirom. Omul grec.1. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 8. CLXI – CLXXI. strateg. p.-P. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. p. 1994. Bucureşti. Bucureşti. 1995. 1976. Guthrie. p. • W. p. coord.W.C. 1984. sofişti. 298 – 300. 113 – 133. liga peloponeziacă. democraţie. impietate. I. Editura Academiei. p. 1999.-M. ateism. 1997. Filosofia greacă până la Platon. Banu.1. Flacelière. Editura Albatros.87 8. liga de la Delos. p.. Bucureşti. Iaşi. regimul celor 30 de tirani. 42 – 73. 2001. • I. Prelegeri de istorie a filosofiei. Vlăduţescu. vol. 333 – 363. p. Introducere în filosofie. • L. p. Hegel. diadohi. Cazan. vol. omul – măsură. J. Canfora.I. Filosofia antică. Editura Polirom. 88 – 101. • R. vol.. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în vol. Vernant. • W.F. Sofiştii. Bucureşti. • Gh. individualism antropologic. 1963.156 – 157. Al. Windelband. Iaşi. 30 – 112. Schuhl. Eseu asupra formării gândirii greceşti. 1979. 2000. sofism. Cetăţeanul.K. partea I. p. • P. Bucureşti. Istoria filosofiei greceşti. zoon politicon. CCXII – CCXXXIII. Bucureşti. 147 – 152. Editura Moldova. 2000. Filosofia în Grecia veche. Editura Proarcadia. p. I. Bucureşti. Editura Teora. Editura Humanitas. Caracterizare generală 8. Editura Eminescu. războiul peloponeziac. • Werner Jaeger. relativism gnoseologic. Sofiştii 2. Paideea.

Modelul democraţiei ateniene va fi preluat de numeroase alte cetăţi din întreaga lume grecească. care le va cuceri (în 338 î. mai precis în anul 443. a încheiat campania tatălui său de înglobare a întregii lumi greceşti în Imperiul Macedonean.Hr. în care Alexandru Macedon. Ca urmare a victoriilor strălucite obţinute în războaiele cu perşii (490479 î. Sparta va fi înfrântă de Teba în lupta de la Leuctra (371 î. Sparta. La mijlocul secolului al V-lea î. deci la numai un an de la încheierea războaielor medice.Hr. Pentru contracararea hegemoniei ateniene.Hr. datorită dificultăţilor interne cu care se confrunta Imperiul Persan. V – lV î. impunând aliaţilor săi condiţii mai dure chiar decât Atena. al doilea actor politic şi militar important al Greciei antice. grecii au dobândit conştiinţa forţei. Aceste interminabile războaie fratricide vor ruina polisurile greceşti. care va reuni circa 200 de polisuri din Grecia continentală. Regimul democratic a stimulat la cote fără precedent creativitatea grecilor.88 Cursul 8 ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. Atena va deveni cea mai importantă putere maritimă a Mării Mediterane şi multe alte cetăţi greceşti vor ajunge prospere. declanşând războiul peloponeziac (431-404 î. va utiliza Liga Peloponeziacă. fapt ce atestă prestigiul imens de care el s-a bucurat printre concetăţenii săi) care va instaura regimul politic democratic.Hr. făcând din ele o pradă uşoară pentru regele Filip al II-lea al Macedoniei. în special de cele din sfera sa de influenţă. o alianţă militară cu scop defensiv. Sfârşitul convenţional al epocii clasice este anul 331 î. de fapt. Hr.Hr. La rândul său. astfel încât se înregistrează progrese spectaculoase în toate domeniile de activitate. acaparând-i tezaurul şi utilizându-l în interes propriu. aşa-numitele „războaie medice”). cele două blocuri militare s-au întors unul împotriva celuilalt. în supuşi. În condiţiile în care invazia persană n-a mai avut loc. Atena va transforma însă în scurt timp această alianţă militară în propriul său imperiu. care se va încheia cu victoria Spartei. Caracterizare generală Începutul secolului al V-lea î.Hr. marchează intrarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti în etapa apogeului său. Astfel.. Întrucât o revanşă persană era oricând posibilă.) 8. este ales strateg al Atenei Pericle (care va fi reales anual în această funcţie fără întrerupere până în 429. Atena înfiinţează în anul 478. impunând aliaţilor regimuri politice democratice şi transformându-i.)..). în această perioadă începe procesul de sistematizare urbanistică a Atenei (care fusese în mare parte distrusă de perşi) şi de construire edificiilor publice şi religioase monumentale care vor împodobi Acropola ateniană şi vor deveni simbolul etern al . Liga de la Delos. anul morţii sale. insulele Mării Egee şi de pe coastele occidentale ale Asiei Mici. în urma luptei de la Cheroneea) şi le va îngloba în regatul său din nordul Greciei continentale.Hr. valorii şi superiorităţii civilizaţiei lor. fiul lui Filip al II-lea.1. Atena devine adevărata capitală a lumii greceşti şi făureşte un sistem de valori care va influenţa evoluţia culturii occidentale a următoarelor milenii.

să deţină hegemonia. Aristofan. a dreptului tuturor cetăţenilor de a se manifesta ca „zoon politicon”. ca fiinţe . ordine omenească). În noul context social-politic şi spiritual filosofia era solicitată de problemele stringente pe care le ridica viaţa cetăţii şi ea trebuia să permită înţelegerea problematicii raporturilor dintre individ şi colectivitate. Ar fi. în timp ce demosul îşi întemeia dreptul la hegemonie pe convenţie. pentru a fi funcţional. Myron. medicina şi matematica înregistrează. În filosofia grecească se înregistrează în etapa clasică o deplasare semnificativă a centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului. ca şi cel mai important pictor grec.. şi ele. politice şi ideologice. în cele din urmă. în 442 se încheie edificarea Odeonului. animate de înalte valori morale. problematica moralităţii şi a legalităţii. în Agora este zidit Theseionul etc. În general. Scopas. în timp ce oamenii de rând ar fi dominaţi de pântec. pe legea omenească (nomos). dar şi sfâşiate de orgolii şi de pasiuni mistuitoare. exponenţii intereselor acesteia invocau argumentul naturii (physis). în consecinţă.) În această perioadă trăiesc şi creează marii tragici: Eschil. aceeaşi pentru toţi oamenii şi. sub raport istoric deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre natură spre om se explică prin mutaţiile care au loc în viaţa social-politică şi în planul conştiinţei. În secolul al V-lea î. Artele plastice făuresc tiparele fundamentale care vor configura arta plastică a Occidentului. ar avea ca virtute dominantă raţiunea. fizicalist. prin chiar ordinea lumii. Această mutaţie de accent al interesului filosofic are atât cauze logice cât şi cauze istorice: a. Socotindu-se destinaţi. invocau ideea de mare valoare filosofică. în etapa clasică ea va deveni preponderent antropologică. Tot în epoca clasică trăiesc şi îşi elaborează concepţiile cei mai importanţi filosofi greci: Socrate. trebuia să fie explicită. Dacă filosofia presocratică avusese un pregnant timbru cosmologic. prin tradiţie aristocraţi. asemenea acesteia. împotriva omului însuşi.Hr. Cetatea ar fi asemenea unui organism uman în care dacă mâinile ar refuza să mai asculte de cap. Platon şi Aristotel. Nerespectarea ierarhiei în cetate. trăiesc şi creează opere nemuritoare cei mai valoroşi sculptori greci: Phidias. Susţinătorii nomos-ului (cu accepţia de legământ.. mari dificultăţi datorită rezistenţei dârze. deci. stabilită în mod natural. sub raport logic problematica omului. chiar benefic pentru demos să recunoască şi să accepte hegemonia aristocraţiei. denunţând demosul (poporul) pentru uzurparea puterii. care fusese numai implicită în filosofia presocratică. Procesul de impunere şi de consolidare a regimului democratic a întâmpinat. precum şi cel mai valoros comedian grec. Ştiinţele naturii. orice regim democratic presupune. în 437/436 încep lucrările la Propylee.89 spiritul grecesc (în 448/447 Phidias începe construcţia Parthenonului. Ei trebuiau să fie competenţi pentru a se putea pronunţa în diferite probleme care vizau traiul lor în comun. conştiinţă şi competenţă a indivizilor.Regimul politic democratic instaurat de Pericle reclama participarea tuturor cetăţenilor în cunoştinţă de cauză la viaţa publică. inclusiv ele. ar suferi întregul organism. deci implacabilă. Conducătorii cetăţii. un nivel relativ înalt de cultură. a aristocraţiei răsturnate de la putere. Susţinătorii physis-ului (ordinea naturală) considerau că ordinea din cetate trebuie înţeleasă conform ordinii naturale. progrese notabile. ar afecta armonia întregului organism social. de neschimbat. Militând pentru restauraţia dominaţiei aristocraţiei. capabile de acte supreme de generozitate şi altruism. adică problematica socio-umană. exponenţii intereselor aristocraţiei şi-au pus ofensiva ideologică sub semnul legitimismului. adică va aduce în centrul interesului problematica socioumană. Nesocotirea ei ar atinge ordinea lumii şi s-ar întoarce. a raporturilor dintre state etc. Polygnot. politică şi morală a unei naturi umane. Sofocle şi Euripide. Lysip etc. Praxiteles. pe toată durata epocii clasice. b. Creaţiile lor propun modele umane exemplare.

dar scindate. Este semnificativ în acest sens faptul că dintre cei aproximativ 40 – 50 de mii de cetăţeni. Ei urmăreau să formeze oameni competenţi. iubirea de înţelepciune (philosophia) aveau un caracter oarecum ezoteric. i-au judecat foarte aspru pe sofişti. este intitulată Respingerile sofistice şi este consacrată denunţării raţionamentelor vicioase din punct de vedere logic pe care sofiştii le întrebuinţau pentru a-şi impune punctele de vedere discutabile sau de-a dreptul false. pe nedrept. Prin nomos devine astfel posibil conceptul omului ca om. care reprezentau elita fiecărei cetăţi. care şi-au asumat în contextul social-politic instaurat de regimul politic democratic rolul de educatori publici contra cost. Cartea a VI-a a tratatului de logică al lui Aristotel.Hr. cel puţin în parte. La rândul său. citit şi socotit. mai ales conducători politici. ci şi cea aristocratică avea nevoie de educatori politici. dar. o orientare prodemocratică. Sofiştii cereau bani mulţi pentru lecţiile lor. ci ansamblul calităţilor psiho-intelectuale şi morale care-l fac pe individ eminent şi-i conferă eficacitate şi faimă. cu referire la ei. în conformitate cu structura social-politică a cetăţii. cum sunt cele social-politice. ci şi masa de cetăţeni. – „instrument”). Socrate. care se limita la formarea deprinderilor intelectuale fundamentale de scris. Socrate s-a delimitat şi i-a combătut întreaga viaţă de sofişti. calităţi indispensabile pentru exercitarea îndatoririlor civice în orice regim democratic. Sofiştii Sofiştii au fost gânditori din întreaga lume grecească veniţi la Atena în secolul al V-lea î. Lupta pentru hegemonie politică la Atena nu-i angaja numai pe liderii politici. Platon şi Aristotel. omul devenea în măsură să se identifice cu creatorul vieţii sale politice şi morale. Prodicos din Iulis.2. sofiştii întruchipează cea dintâi formă istorică a umanismului. cu care era adesea confundat. Instituindu-se ca subiect al tuturor acţiunilor sale. Organon (gr. reprezentată de Protagoras din Abdera. a fost utilizat de cele mai multe ori în antichitate cu o accepţie peiorativă. dar în vremea aceea erau singurii care puteau asigura o adevărată cultură generală şi care puteau forma oratori. Platon a scris un dialog intitulat Sofistul în care a ridiculizat un astfel de personaj. dar. în primul rând. precum şi la cunoaşterea poemelor homerice. al unei instituţii de propagandă. Până la ei înţelepciunea (sophia). Gorgias din Leontinoi. Peste aproape o jumătate de mileniu Cicero va scrie despre ei că „o dată cu sofiştii înţelepciunea a coborât din cer pe Pământ”. Noul context social-politic presupunea însă atât capacitatea de înţelegere a unor fenomene complexe. în consecinţă. cât şi capacitatea susţinere şi argumentare a punctelor de vedere în numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. Marii filosofi greci ai etapei clasice. Datorită acestor circumstanţe sofistica îndeplineşte rolul unei ideologii. La greci ca şi la latini mai târziu. Sofiştii aduc înţelepciunea în viaţa publică şi vor să facă din ea o deprindere politică şi morală cotidiană. Hippias din . şi. mai ales. circa 10 mii erau angrenaţi în permanenţă în diferite funcţii publice. distinctă de cea naturală. Sofiştii considerau că virtutea se putea învăţa. excelenţa morală. al omului ca umanitate. Sistemul de învăţământ tradiţional nu asigura decât o pregătire intelectuală precară. juridice şi morale.90 politice (Aristotel). în noul context social politic şi spiritual. de responsabilitate şi de competenţă a cetăţenilor. Termenul cu care ei sunt denumiţi derivă din grecescul sophos („înţelept”). Regimul politic democratic presupunea un înalt nivel de cultură. oameni de stat. În cadrul sofisticii se pot distinge. virtutea nu era. De asemenea. pe care cei mai mulţi dintre greci nu-l aveau. nu numai gruparea democratică. 8. Se dobândeşte astfel conştiinţa istoricităţii ca ordine a lumii umane. De aceea se şi punea atât de acut problema educaţiei politice iar sofistica nu putea să fie o mişcare omogenă. În general. câţi avea Atena secolului al V-lea. ţineau de o şcoală sau de o grupare închisă.

în conformitate cu care fiecare individ are propria sa măsură a lucrurilor. Cel mai important fragment care ne-a parvenit de la Protagoras este cel transmis de Platon. Antiphon şi Callicles.) Primul şi cel mai important dintre sofişti. ba chiar pe cel care acum şi aici percepe întrun fel şi mai târziu sau în alt loc altfel. Aristotel va prelua şi el interpretarea platoniciană individualistă. mai ales.H. Dacă în legătură cu condamnarea la moarte a lui Protagoras sursele nu concordă. despre care un filosof creştin de mai târziu. Într-o formă concentrată această teză este consemnată tot de Platon prin enunţul: „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi a devenit una dintre cele mai celebre propoziţii ale filosofiei occidentale. este dat ca sigur procesul de impietate care i-a fost intentat ca urmare a celor scrise în cartea sa Despre zei. adică un adevăr valabil pentru toţi oamenii. ci prin cauze obiective.2. Totuşi. care au reprezentat în epocă ateismul în sensul său literal. Chiar Platon şi Aristotel nu i-au înţeles concepţia în profunzime. căci numeroase sunt obstacolele care mă împiedică: invizibilitatea lor şi durata prea scurtă a vieţii omeneşti”. adică ea ar viza nu individul singular. prin care sofistul din Abdera poate fi considerat fondator al umanismului occidental: „dintre toate cele ce sunt. Eusebius din Cesarea. nici dacă nu există. simplificându-i-o. Nu se poate vorbi. întrucât ea ar face problematică atingerea adevărului. care nici nu poate fi comparat cu alţi sofişti. a fost elevul lui Democrit.1. 8. se pare că a întemeiat în oraşul său natal din nordul Greciei continentale. Se pare că Protagoras fost condamnat la moarte pentru impietate (necredinţa în zeii tradiţionali ai grecilor) de care ar fi scăpat prin fugă sau ar fi fost numai exilat. reducerea omului la individ. care. nici care sunt şi nici care este forma lor.. reducându-i de două ori sensurile: 1. El a scris numeroase lucrări din care nu ne-au parvenit însă decât câteva fragmente. sub influenţă kantiană. de un ateism al lui Protagoras. în epocă el a fost judecat pentru impietate. propoziţia lui Protagoras a fost interpretată în sens generic. Gomperz. ca Prodicos din Iulis sau Critias. Mai mulţi autori antici susţin că lucrările sale s-ar fi intitulat Arta conversaţiei. individul care percepe diferit de altul. o şcoală filosofică. căci Protagoras este mai degrabă evaziv în problema existenţei zeilor: el nici nu acceptă nici nu contestă explicit existenţa zeilor. fiind şi el originar din Abdera. Platon respinge acest punct de vedere considerând că există un adevăr obiectiv. Despre zei etc. spune că în ea Protagoras ar fi afirmat: „Despre zei eu nu pot să ştiu nici dacă există. Protagoras este mai degrabă sceptic în legătură cu problema existenţei zeilor.91 Elis ş. Protagoras din Abdera (481-411 î. Protagoras a fost foarte preţuit în epoca sa şi în posteritate. Th.a. Despre virtuţi. interpretarea exclusiv gnoseologică după care propoziţia în cauză ar viza omul ca senzaţie. un . Aristotel consideră această teză inacceptabilă. În epoca modernă. iar mai târziu a fost considerat de creştinism chiar ateu. Conform tuturor mărturiilor care ne-au parvenit. nu însă şi înţeles şi. dar a simplificat-o. care eventual i-ar fi putut fi imputate. Despre lucrurile din Hades. ceea ce revine la a spune că ceea ce i se pare fiecăruia este şi în realitate”. În Metafizica el scrie că Protagoras „pretindea că omul este măsura tuturor lucrurilor. şi o orientare proaristocratică reprezentată de Critias. Abţinerea sa nu este motivată prin cauze subiective. în întregime pierdută. Despre ştiinţă. omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există”. ci individul în general. Platon a sesizat importanţa acestei propoziţii. Ca şi dascălul său. Despre stat. acceptat în aceeaşi măsură. 2. toate timpurile şi toate locurile. Protagoras. în niciun caz. Ceea ce uimeşte este totuşi asprimea condamnării sale în raport cu conţinutul acestei aprecieri.

Care sunt cele mai importante realizări ale culturii şi civilizaţiei greceşti ale epocii clasice? 7. „omul este biman”. subiectul afirmaţiei este într-o continuă devenire. fiind una dintre cele mai profunde deschideri de noi orizonturi în filosofie. Care este extensiunea temporală e epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. Noi „măsurăm” lucrurile. şi cu totul alta este să spui „omul este măsura tuturor lucrurilor” pentru că. adevărul ei va spori în permanenţă. Cum se explică polarizarea ideologică a sofiştilor? 11.1. Sofiştii Sofiştii a fost gânditori din întreaga lume grecească care şi-au asumat în Atena epocii clasice rolul de educatori publici contra cost. adevăr incontestabil. Deşi au fost judecaţi foarte aspru de marii filosofi ai timpului. Aceasta este epoca apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti determinat de triumful regimului politic democratic. REZUMAT 1. care atestă accentul antropologic al filosofiei epocii clasice. ei au îndeplinit un rol politic şi cultural extrem de important în Atena epocii clasice prin atenţia pe care au acordat-o problematicii omului şi a vieţii social-politice. adică le valorizăm. Îşi merită „secolul de aur” renumele? 6.92 istoric neokantian al filosofiei greceşti. Ea este şi va rămâne o afirmaţie principal deschisă. Care este caracteristica definitorie a filosofiei greceşti a epocii clasice şi cum se explică ea? 8. Cine au fost sofiştii şi care a fost importanţa lor culturală şi ideologică în epoca clasică? 10. în acest caz. ea se va dovedi una dintre cele mai profunde deschideri metafizice operate de filosofia antică grecească. Omul nu este un lucru asemănător celorlalte. şi 323 î. ca luare în stăpânire a lumii de către om. el este deci altceva decât lucrurile. adică să valorizeze. „măsurăm” toate lucrurile. anul victoriei grecilor în războaiele medice. În ce constă disputa physis – nomos şi care sunt semnificaţiile sale filosofice şi ideologice? 9. ci omul în general”. adică un alt statut existenţial. dar afirmaţia sa le conţine în mod implicit. Şi în acest caz se păstrează însă înţelegerea exclusiv gnoseologică a tezei lui Protagoras. deoarece dintre toate lucrurile existente doar el este capabil să „măsoare”. le conferim sens şi le valorizăm. dar banal şi închis.. cum spunea Protagoras. 2. noi suntem ceea ce suntem şi devenim necontenit numai în măsura în care „luăm în stăpânire” sau. nu este nici măcar un lucru superior celorlalte. Caracterizare generală Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 479 î. adică le numim. având o altă ontologie. Cum explicaţi ostilitatea lui Socrate. adică deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre problematica naturii spre problematica omului. adică le trecem din lumea lor lipsită de sens în lumea noastră. Este foarte probabil ca Protagoras să nu fi avut în vedere toate aceste sensuri. pe măsura sporirii omului însuşi. Deşi această teză a fost respinsă de marii filosofi ai epocii clasice. Platon şi Aristotel faţă de sofişti? . Întrebări 1.. le conferim forma noastră. În sens antropologic. Care au fost principalele evenimente şi procese social-politice ale epocii clasice? 3. Caracteristica definitorie a filosofiei acestei epoci este aşa-numita „revoluţie socratică”.Hr. AUTOEVALUARE A.Hr. adică al considerării omului în generalitatea sa. un alt mod de a fi. În filosofia contemporană prevalează înţelegerea „măsurii” din teza lui Protagoras ca stăpânire. pentru că una este să spui. Cum explicaţi prestigiul imens de care s-a bucurat Pericle în Atena epocii clasice? 5. anul morţii lui Alexandru Macedon. Ce raporturi există între performanţele spiritului grecesc al epocii clasice şi instaurarea regimului politic democratic? 4. le umanizăm. sub raport spiritual. practic nelimitată. 2. de exemplu. aprecia că „nu omul ca senzaţie poate fi măsura tuturor lucrurilor. Protagoras din Abdera Protagoras a rămas în conştiinţa filosofică a Occidentului prin faimoasa sa teză „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.

straturi largi de cetăţeni fără «blazon». care alături de remarcabili poeţi şi dramaturgi. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. e o etapă nouă în istoria observaţiei experimentale. ele sau tradus în politică printr-o creştere a influenţei Areopagului.. În vremea lui Pisistrate. Consideraţi că este moral ca cei care-şi ajută semenii să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi lumea în care trăiesc să fie remuneraţi? B. hippocratică. a logicii. 3. istorici. 37 – 40. II. 1. să aparţii unei familii «onorate prin gloria strămoşilor ei» (Aristotel. Disputa physis – nomos şi semnificaţiile sale filosofice şi ideologice. comportă totuşi un respect unanim consimţit”.93 12. să faci faţă celor care te contraziceau. TUCIDIDE. vol.3. Ephialtes şi Pericle. să înveţe a decide în treburile publice fundamentale ale statului (în consiliul celor 500).000 erau în permanenţă angrenaţi în îndeplinirea unor funcţii publice ale statului. şi nu după categoria socială. 2000. în plus ei treceau mereu unii în locul altora. Socrate. „Începând cu mijlocul secolului al V-lea. de filosofia socială şi ontologie. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti – expresie supremă a geniului grecesc. artişti plastici. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. şi totodată să înveţe să ia cuvântul în adunarea legislativă ca şi în tribunale. după înlăturarea barierelor antidemocratice din trecut. Dar epoca cea nouă.. în timp ce etapa anterioară e denumită presocratică. Aceasta înseamnă că. Statul atenian). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Realizaţi un eseu cu tema „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. de acum. războaiele medice au provocat o reacţie care s-a extins chiar şi în sculptură. democritică. 2. o etapă nouă în istoria cunoaşterii ştiinţifice şi în istoria teoriei societăţii. chibzuim treburile publice. 1979. Atena antică între apogeu şi declin. în orice împrejurare la conducere.1. 1. fără avere şi fără experienţă. CLXXI. ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. de Democrit. şi nu ezităm deloc să comparăm secolul lui Pericle cu cel al lui Voltaire sau chiar cu Renaşterea italiană. Calculul arată că din cei circa 30 – 35 de mii de cetăţeni atenieni maturi. Atmosfera socială şi intelectuală s-a transformat rapid: nu mai era suficient. p. ci mai mult după virtute. cât despre influenţe politice. Care a fost acuzaţia pe baza căreia i-a fost intentat procesul lui Protagoras şi cât de legitimă consideraţi că este ea? 13. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. Teme pentru dezbatere în seminar. deşi nu sunt scrise. Este. cercetători ai naturii şi oameni politici. pentru referate sau eseuri 1. erau presate să se instruiască. p. instaurează un regim pur democratic. „Sistemul democratic nou creat chema masele de oameni liberi la conducerea statului. să aplice justiţia (în tribunalul celor 6000 de heliaşti). 4. pentru a juca un rol în cetate şi pentru a obţine consideraţia tuturor. prin Gorgias. în istoriografia filosofiei. ION BANU. Istoria războiului peloponeziac. Bucureşti. Bucureşti. ceea ce făcea ca numai printr-un accident vreun cetăţean să stea multă vreme în afara oricărei demnităţi. prin Democrit şi Aristotel. şi i-au răspuns în chip remarcabil de productiv”. a dialecticii. sub raportul caracterelor ei specifice generale. o primă înflorire a artelor şi literelor însoţise revigorarea orfismului. partea I. interesele particulare. este faza ciocnirii unor idei noi. după lege. peste un sfert – aproape 10. prin hippocratici. ci trebuia să te impui prin cuvânt. un spirit nou răzbate în Atena. au răspuns unei grandioase chemări sociale. CLXIV – CLXV. Aristotel etc. Nu călcăm legile. Cum explicaţi respingerea tezei fundamentale a lui Protagoras de către Platon şi Aristotel? 15. De obicei. este. Eseu asupra formării gândirii greceşti. . I. Studiu istoric. faza unor cuceriri aparţinând unei pleiade filosofice. Caracterizare generală 1. Noua fază e socratică. Prin Protagoras sau Democrit. unde apăreau tendinţe arhaizante în timp ce abia se încheiase epoca arhaică. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. fără constrângere. să rezolve probleme administrative curente (sunt aproximativ 1000 de mici funcţionari) etc.2. Filosofia greacă până la Platon. cât şi legilor care. este în egală măsură deschisă de Socrate. 156. de Protagoras. apoi a gnoseologiei. o fază superioară în istoria ateismului. Este epoca diferenţierii filosofiei sociale de ontologie. să ai păreri clare despre toate…”. Noua viaţă politică aducea în discuţie o serie de teme cărora exponenţii intelectuali ai taberelor opuse le dădeau soluţii opuse… Se conturează deci o nouă etapă în dezvoltarea filosofiei în vechea Grecie. desăvârşind opera lui Clistene. PIERRE – MAXIME SCHUHL. şi legilor. de hippocratici. de o parte. Editura Teora. ea e legată de numele lui Socrate. un nou moment în istoria gnoseologiei. dar curând. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale tezei lui Protagoras „omul este măsura tuturor lucrurilor”? 14. de altă parte. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. Platon.

) a început să fie folosit. . cu care să poată combate ceea ce susţinuseră sau să susţină ceea ce combătuseră mai înainte”. PLATON. pe când el era liber să se bucure de societatea celor pe care-i alegea singur. bunăoară. însemnătatea cuvântului. 2. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. El susţinea (ştim asta de la Xenofon. ceva proporţionat. despre egalitate. din ce în ce mai mult. p. Se poate traduce. însă în atmosfera intelectuală a secolului al V-lea au ajuns să fie în mod obişnuit considerate opuse şi reciproc exclusive: ceea ce exista «după nomos» nu era «după physis» şi viceversa… Semnificaţia lui physis decurge din studiul presocraticilor. GUTHRIE. este drept. erau datori să-i înveţe meşteşugul de a face faţă oricărei situaţii. privată sau publică… Numele de sofist a luat. dacă stăpânirea unui om asupra altuia (sclavia) sau a unui popor asupra altuia (imperiul) este naturală şi inevitabilă sau doar prin nomos. în legătură cu o categorie particulară.P. şi aşa mai departe”. nomoi) şi physis. „În timpul vieţii lui Socrate. Şi fiindcă împrejurările se puteau schimba pe neaşteptate. prin necesitate naturală sau prin nomos. prin urmare. deşi nu exclusiv. numele de «sofişti». organizarea democratică a statului atenian. Protagoras din Abdera 2.2.P. Pentru oamenii epocii clasice. în găsirea mijloacelor de a face faţă diferitelor situaţii. la origine. aşa cum îmi apar mie lucrurile aşa sunt pentru mine. peste orice aşteptare. distribuit sau împărţit în mod egal. prin «natură». Sofiştii. un rol atât de însemnat. în primul rând. care ia rămas până în timpul nostru… Explicaţia ei trebuie căutată în faptul că sofiştii. Protagoras a fost cel dintâi care a susţinut că «privitor la fiecare lucru există două raţionamente. W. NEGULESCU. pentru care se simţea. „După războaiele medice. dacă împărţirile în cadrul speciei umane sunt naturale sau sunt doar o problemă de nomos.1. Problema cunoaşterii. şi aşa cum îţi apar ţie. Editura Academiei R. care desemna. Sofiştii 2. 2. „(Protagoras) declară că: «dintre toate cele ce sunt. sunt cuvinte-cheie – în secolele al V-lea şi al IV-lea s-ar fi putut spune cuvinte de ordine – ale gândirii greceşti. 53. le impunea obligaţii. Editura Humanitas. „Cei doi termeni. Ceea ce înseamnă că presupune un subiect activ – un credincios. silind şi pe oameni să-şi schimbe. pe toţi cei ce se ilustrau. îndeosebi. 1969. P.K. îndeosebi. caracteristice lui. PLATON. ca profesori ce pregăteau pe tineri pentru viaţa publică. când au început să apară. în public… Profesorilor de acest fel.1. La scriitorii de dinainte. 51. DIOGENES LAERTIOS. „Protagoras s-a născut la Abdera.K. „Cum afirma Protagoras spunând că «omul este măsura tuturor lucrurilor» – şi că. II.2. pp. Editura Humanitas.n. Propriul lor statut le era potrivnic. Înţelepciunea ar fi trebuit să fie împărtăşită de bunăvoie între prieteni şi iubiţi… Aversiunea pe care (sofiştii – n.1. A fost elevul lui Democrit. GUTHRIE. tot atât de repede. tot atât de plauzibile. atitudinile. Erau străini. Atena ajunsese să joace. termenul (sofist – n. o nuanţă pejorativă. tot aşa sunt pentru tine”. printr-o inventivitate puţin comună. Bucureşti. pe toţi cei ce arătau. 50 – 56. ce se puteau ivi în viaţa omenească. cu succes.1.R. dacă statele se nasc prin voinţă divină. argumente pentru sau contra oricărei teze pe care împrejurările îi putea sili s-o susţină sau s-o combată. Nu numai că pretindeau că oferă instrucţie în ceea ce la Atena era considerat un fel de a doua natură pentru oamenii de treabă. a citit-o la Atena în casa lui Euripide…”.C. IX. 385e – 386a. sofiştii se lipseau de libertatea lor: erau constrânşi să discute cu oricine putea plăti taxele. Cratylos. nici măcar cetăţeni. de a găsi. nomos (pl. 1999. provinciali al căror geniu depăşise hotarele cetăţilor lor lipsite de importanţă…”. 2. în activitatea lor. (numai) omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există»”.3. despre organizarea politică.4. li s-a dat. dar ei înşişi nu erau lideri atenieni. rostit când trebuia şi cu meşteşugul cuvenit în discuţiile ce precedau hotărârile adunărilor populare.C. opuse unul altuia»… Prima scriere pe care a citit-o în public a fost Despre zei. Sofiştii. încât sfera de acţiune a cetăţenilor ei se lărgise brusc. 65 – 67.94 1. ceva în care se crede. în lumea grecească. contra plată. mai târziu. nevoia unei pregătiri speciale. nu de la Platon) că. acceptând bani. s-a ivit necesitatea imperioasă a unor dascăli care să-i înveţe pe tineri arta de a vorbi. 36 – 39. anume educatorii profesionişti care le ofereau tinerilor. nomos este nomizetai. practician sau distribuitor de la care emană nomosul… Dezbaterile despre religie s-au îndreptat asupra problemei dacă zeii există prin physis – în realitate – sau doar prin nomos. tinerii ce se pregăteau pentru viaţa publică trebuiau să se deprindă a găsi argumente. ca o distincţie. Bucureşti. deşi atunci când este exprimat în legătură cu nomos cuvântul «realitate» face uneori contrastul mai clar. Bucureşti. Mergea până acolo încât numea aceasta prostituţie. W. ele nu par cu necesitate incompatibile sau în antiteză. 1999. este practicat ori considerat adevărat. chemând mase din ce în ce mai mari de oameni să ia parte la viaţa politică.1. căci a-ţi vinde mintea nu era cu nimic mai presus decât a-ţi vinde trupul.) o stârneau în ochii comunităţii nu se datora numai temelor pe care le predau. Dată fiind. fără teama de a greşi. Scrieri inedite. În acelaşi timp. învăţătură şi expuneri publice de elocvenţă… Temeiurile pentru care critica Socrate faptul că sofiştii luau bani erau altele. 151e – 152a. p.1. calităţi eminente. 2.. termenul originar e nemetai. 2. Theaitetos.n. despre cosmopolitism.

98 – 104. Editura Albatros. partea I. 21 – 27. Bucureşti. Bucureşti. Banu. 1996. metoda socratică (logos sokraticos).W. Cei doi Socrate. 2. Istoria filosofiei greceşti. Bucureşti. Apărarea lui Socrate. Collinson. 363 – 425.2. Istoria filosofiei europene. 1976. Editura Polirom. „(Protagoras) susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor. 7 – 101. ar rezulta că acelaşi lucru este şi nu este. Filosofia socratică OBIECTIVE • Înţelegerea semnificaţiilor multiple ale momentului socratic în evoluţia filosofiei greceşti şi universale • Cunoaşterea personalităţii lui Socrate şi a semnificaţiilor filosofice ale conduitei sale • Evidenţierea implicaţiilor politice ale procesului lui Socrate • Semnalarea dificultăţilor reconstituirii filosofiei socratice • Prezentarea coordonatelor majore ale filosofiei lui Socrate • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE maieutică. Mirarea filosofică. Editura Paideea. ironie. 111 – 119. 6. 1062b 13. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. CCXXXIV – CCLVI. • Gh. conştiinţă morală. Personalitatea şi procesul lui Socrate 9. vol. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 175 – 192. Phaidon. p. ceea ce revine la a zice că tot ce i se pare fiecăruia există în realitate. Bucureşti. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Bucureşti. 1979. Hegel.4. umanism. Editura Eminescu. Editura Humanitas. Bucureşti. Windelband. în Opere. Metafizica. vol. vol. Pritaneu. pentru că acelaşi lucru îi pare frumos unuia. că e bun şi rău. Vlăduţescu..I. • W. „Se zice că el (Protagoras – n. şi ceea ce ne apare fiecăruia dintre noi este măsura lucrurilor”. Filosofia antică. • Platon.1. impietate (asebéia). îndoială. p.F. pe când altuia tocmai dimpotrivă. Prelegeri de istorie a filosofiei. 9. Vlăduţescu. • I. XIV. vol. Editura Cultura Naţională. akmé.1. 1997. 1984. Editura Ştiinţifică.1. Filosofia greacă până la Platon. ARISTOTEL. Iaşi. . nici dacă nu există. daimon. EUSEBIUS. Editura Ştiinţifică.) ar fi spus în introducerea la cartea sa Despre zei: «Despre zei. 7. p. raţionamentele inductive. 1994. 51 – 140. Apologia lui Socrate. IV. Bucureşti. XI.. 23 – 25. p. • Xenofon. Filosofia în Grecia veche. 1994. Bucureşti. 9 – 53. Editura Academiei. 1995. Bucureşti. virtute (areté). • J. suflet (psychè). • Gh. Cazan.n. 15 – 44. Căci numeroase sunt obstacolele care stau în faţa ştiinţei mele: invizibilitatea lor şi scurtimea vieţii omeneşti»”. Editura Moldova. II. Editura Proarcadia. Flacelière. Al. • R. Editura Nemira. Hersch. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.1983. p. intelectualism etic. p. p.95 2. 3. • G. eu nu pot să ştiu nici dacă există. 1974. Praeparatio evangelica. p. definiţii generale. Dacă ar fi aşa. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. p. I. 280 – 302. Bucureşti. • D. Iaşi. 1963.5. p. în Opere. • Platon. Bucureşti. • Gh. p. 1995. Introducere în filosofie. 1925. SOCRATE STRUCTURA TEMEI 9. I. nici care este forma lor. şi că toate afirmaţiile opuse sunt deopotrivă adevărate. 203 – 221.

invocând în acest sens două motive: a. dar l-a nemulţumit importanţa prea mare acordată de acesta. Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă. Sophroniscos. considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine. sub acuzaţia impietate. Phainarete. într-o familie modestă. El susţinea că fiecare cetăţean îşi datorează securitatea. Socrate nu a scris în mod deliberat nimic. era moaşă.96 (469 – 399 î. de asemenea. „urât ca un satir”. ca şi de toţi ceilalţi filosofi presocratici. una dintre sculpturile sale (grupul statuar Graţiile drapate) ar fi fost amplasată pe Acropola ateniană. condamnat la moarte. Pe de altă parte. poziţia socială şi prestigiul. fiind. era pietrar (sculptor). S-a spus despre el – poate exagerat. Socrate s-a născut la Atena în anul 469 î. de altfel. După alte surse.) 9. iar trecerea sa prin această lume a fost comparată cu cea a lui Iisus. Socrate plebeu. pare-se. cert este faptul că până la sfârşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. Socrate a trăit în epoca lui Pericles.1. dar semnificativ! – că ar fi filosoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental. problemelor naturii în raport cu problemele omului. De aceea Socrate declara metaforic mai târziu că la akmé a decis să practice meseria mamei sale într-o formă transfigurată: dacă mama sa ajuta să se nască trupurile. discipolul lui Anaxagoras din Clazomene. motiv pentru care a abandonat-o la această vârstă. epocă în care la Atena a fost instaurat regimul SOCRATE Cursul 9 . astfel încât detaşarea sa de aceasta l-ar denatura. el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele. pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic”) şi deci că nu are despre ce scrie. Pentru a nu se rupe complet de tradiţie. a respectat cu sfinţenie legile cetăţii. conform unor mărturii. el ar fi fost foarte talentat. bogat. dar pare-se fără succes. sărac.Hr. potrivit tradiţiei. legilor. Platon: Platon: aristocrat. care era însă interzisă bărbaţilor la Atena. unii dintre contemporanii săi (Aristofan) i-au zugrăvit un portret caricatural care contrastează flagrant cu cel al discipolului său. Până în jurul vârstei de 40 de ani (vârstă numită de greci akmé – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat.Hr. afirmând în acest sens că „legile sunt părinţii mei”. ca cea asupra căreia s-a pronunţat Anaxagoras. şi de teza lui Anaxagoras potrivit căreia „soarele este o piatră incandescentă de mărimea Peloponezului”. „frumos ca un zeu”. de filosofie încă din tinereţe. iar mama sa. El fusese interesat. teză pentru care Anaxagoras a fost. ar depăşi puterea de înţelegere a omului şi că cercetarea lor „i-ar putea mânia pe zei”. grosolan. distins. Personalitatea si procesul lui Socrate Socrate – filosoful care n-a scris nimic – s-a bucurat în posteritate de o celebritate pe care n-au atins-o alţi autori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci. meseria tatălui său. b. Socrate s-a delimitat. Tatăl său. Socrate considera că o serie de probleme. lui Socrate nu-i mai rămânea decât meseria mamei sale.

Vreme de milenii s-a pus întrebarea dacă fapta celor trei acuzatori a fost doar un act de delaţiune. concepţia relativistă asupra cunoaşterii. erau răi. care face viaţa bărbatului un calvar. Astfel. Socrate considera că prin acest ordin cei 30 de tirani încălcaseră legea. Anytos – un politician obscur şi Lycon – un orator public fără vocaţie. participând la ritualurile religioase organizate de cetate şi fiind văzut adesea aducând jertfe zeilor. care-i interzicea să facă lucrul respectiv. oarecum asemănătoare ca natură şi funcţii „îngerilor păzitori” din creştinismul de mai târziu. De asemenea. când a fost răsturnat pentru scurt timp regimul politic democratic.). Delion (424 î. în anul 404 î. Socrate era foarte religios. adică de necredinţă în zeii tradiţionali ai grecilor. Credinţa în spirite era străveche la greci. care n-au fost atraşi de filosofie. de care s-a delimitat categoric întreaga viaţă şi pe care i-a combătut fără încetare.. Mulţi teoreticieni apreciază că Socrate poate fi considerat unul dintre primii gânditori greci care au pregătit sub raport etico-teologic geneza religiei creştine. să comită o faptă rea auzea în sine vocea unui „daimon”. cât şi a faptului că ea nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. în cadrul acestei acuzaţii. În pofida acestei conduite exemplare. patimă sau slăbiciune omenească. Lui Socrate i-au fost aduse două acuzaţii: a. încă din copilărie.Hr. acuzaţia de impietate (asebéia). Socrate nu a îndeplinit ordinul pe care-l primise de la autorităţi de a pleca împreună cu alţi atenieni în insula Salamina pentru a-l aduce la Atena pentru a fi judecat şi condamnat pe cetăţeanul Leon. Socrate era însă încredinţat că una dintre cele mai importante funcţii sociale ale religiei constă în dimensiunea sa morală. care a rămas în istorie prototipul soţiei cicălitoare. În fond. din ignoranţă. b. în special. Socrate a avut trei acuzatori: Meletos – un poet minor. el s-a comportat ca un adevărat erou în luptele de la: Potideea (430 î. dar numai în măsura în care ele nu contraveneau legilor ori opţiunilor sale morale. remarcându-se prin abnegaţie şi vitejie. adică discipolii săi.). El şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate şi responsabilitate toate însărcinările cu care a fost învestit de cetatea sa. care nu-i limitează libertatea. care a fost acuzatorul principal. Altfel. cât şi la el acasă.Hr. aşa cum îi înfăţişa mitologia. care prevedea că autoritatea ateniană nu se putea exercita decât în limitele statului atenian. refugiat datorită terorii instaurate de cei 30 de tirani. Atât în epocă cât şi în posteritate el a fost adeseori confundat cu sofiştii. Răspunsul la aceste întrebări este problematic. Socrate a fost învinuit şi de faptul că încearcă să introducă în cetate divinităţi noi. iar daimonii erau concepuţi ca entităţi spirituale plasate undeva între zei şi eroi.) şi Amphipolis (422 î. iar sentinţa tribunalului atenian o eroare judiciară. atât la altarele publice. Socrate considera că prin judecarea în bloc a celor zece generali se încălca legea ateniană potrivit căreia fiecare cetăţean avea dreptul la judecată individuală. Pe de altă parte.Hr. ori de câte ori era înclinat. Majoritatea interpreţilor apreciază că prin „daimonul socratic” ar trebui să înţelegem conştiinţa morală a omului. el era însă profund nemulţumit de mitologia grecească. Socrate a fost căsătorit cu Xantipa. lui Socrate i se va intenta un proces în urma căruia va fi condamnat la moarte de un tribunal al demosului. De-a lungul vieţii Socrate a participat la mai multe lupte purtate de cetatea sa pe durata războiului peloponeziac. El afirma adesea că. Zeii. pătimaşi. el s-a opus condamnării în bloc a celor zece generali care conduseseră flota ateniană în bătălia navală de lângă insulele Arginuse împotriva flotei spartane şi care. cu menţiunea că daimonul socratic funcţiona şi ca cenzură morală. . deşi victorioşi. răzbunători. fără să-i impună însă ce anume să facă. acuzaţia de corupere a tinerilor. atât datorită incoerenţei ei doctrinare. nu aduseseră trupurile atenienilor căzuţi în luptă şi nu le îndepliniseră ritualurile prevăzute de tradiţie. Au avut trei copii. fapt ce rezultă din examinarea nuanţată a celor două acuzaţii: a. şi orice faptă ticăloasă a unui muritor se putea revendica dintr-o faptă similară a unui zeu.97 politic democratic.Hr. reproşându-le. adulterini etc. astfel încât adevăraţii copii ai lui Socrate au fost cei spirituali. dar îl obligă să se supună unor norme liber consimţite. Acuzaţia de impietate Formal. instaurânduse cel aristocratic ai celor 30 de tirani. unul dintre liderii demosului. la vârsta de 70 ani.

. probabil o aluzie la incertitudinea destinului postum al individului.. într-una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. care nu agreau regimul democratic. Multe din tradiţiile greceşti erau lipsite însă de un astfel de temei. datorită prestigiului său. iar voi să trăiţi. de ce şi cât i-a atribuit el. deci. unii dintre discipolii săi refuzau să se mai supună normelor respective ori să mai accepte unele tradiţii etc. Socrate îşi învăţa numeroşii discipoli numai lucruri bune: să-şi asculte părinţii. să facă numai fapte bune etc. Invocându-l pe Socrate. astfel încât este foarte probabil ca el să fi fost incapabil să surprindă şi să redea toate subtilităţile teoretice şi nuanţele filosofiei socratice. Este de aceea deosebit de dificil de delimitat în imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre Socrate şi despre filosofia sa. să respecte legile. prin stilul său pedagogic. el îşi îndemna însă discipolii să nu accepte nicio idee. atribuindu-i şi propria sa concepţie. Această ultimă ironie a lui Socrate vizează doctrina sa asupra sufletului şi concepţia sa asupra morţii ca „vindecare” de suferinţa vieţii. adică cele scrise în perioada în care Platon nu-şi desăvârşise încă propria concepţie filosofică. care a consacrat şi el câteva lucrări care ne-au parvenit imortalizării figurii şi ideilor dascălului său. Cele două acuzaţii converg. Aristotel etc.2. Socrate. acesta a fost un filosof destul de obscur. Procesul său a fost. Este evident că Platon a supralicitat valoarea şi importanţa filosofiei socratice.98 b. în primul rând. cu atât mai mult cu cât printre discipolii săi cei mai apropiaţi se aflau şi mulţi tineri din familii aristocratice foarte influente. ce şi cât i-a aparţinut efectiv acestuia. În fond. în fond. În epoca clasică au avut loc în Atena democratică numeroase procese intentate unor filosofi pentru delicte de conştiinţă. dar aveau un rol important în realizarea unităţii demosului. După încheierea procesului şi pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte. Socrate sa adresat judecătorilor săi cu următoarele cuvinte: „Acum eu merg să mor. tradiţie. care nu are un solid fundament raţional. Prodicos. nu ştiu care dintre noi face o alegere mai bună”. Filosofia socratică Socrate nu a scris. cum am precizat şi la începutul prezentării personalităţii şi concepţiei sale. pentru impietate. Aristotel l-a tratat pe Socrate superficial. În ochii multora dintre concetăţenii săi tradiţionalişti şi ataşaţi valorilor demosului. Mai plauzibile pentru reconstituirea personalităţii şi concepţiei lui Socrate sunt dialogurile de tinereţe ale lui Platon. Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetăţii ateniene. supranumite şi dialoguri socratice. în mod deliberat nimic. un proces politic. Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa mitologiei era perceput de autorităţi ca un atac la adresa unităţii poporului. în primul rând. au fost judecaţi şi unii dintre ei chiar condamnaţi: Anaxagoras. El i-a atribuit lui Socrate două descoperiri importante în filosofie: raţionamentele inductive şi definiţiile generale. 9. Acuzaţia de corupere a tinerilor Formal. Dintre contemporani cele mai numeroase şi mai valoroase informaţii ne-au fost transmise de Platon şi Xenofan. Astfel. Protagoras. Dintre gânditorii ulteriori sunt semnificative informaţiile despre Socrate transmise de Aristotel şi de Diogenes Laertios. cât şi de la unii autorii ulteriori. conduită etc. dar observaţiile sale cu privire la filosofia socratică sunt deosebit de pertinente. După ce a băut cupa cu cucută. Platon a făcut din Socrate personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. înainte de a muri. care i-au fost discipoli. În ceea ce-l priveşte pe Xenofan. Informaţii despre personalitatea şi concepţia să ne-au parvenit atât de la câţiva contemporani de-ai săi. discipolilor săi: „Sunteţi datori să-i jertfiţi lui Asclepios un cocoş”. Deşi era un om din popor. Socrate le-a spus. s-a considerat probabil că. Ultima zi de viată a lui Socrate este transfigurată artistico-filosofic în dialogul platonician Phaidon. Socrate apărea ca un personaj subversiv.

Îndoiala socratică nu urmărea renunţarea sceptică sau agnostică la cunoaştere. nepieritor. prin care el înţelegea calea care trebuie . ci. şi l-a tratat pe Socrate arhivistic. preexistă deci naşterii sale. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei înaintea întrupării s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. procedând asemenea moaşei (maieutiké). presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a) INDOIALA – Socrate începea dialogul cu interlocutorul său pe tema convenită de comun acord (de regulă.. Socrate îşi aducea interlocutorul în situaţia de a-şi contrazice premisele sau susţinerile anterioare. Cea mai mare parte a acestora proveneau din cunoaşterea comună. deci. tradiţii. b) IRONIA – După ce identifica prin îndoială cunoştinţele lipsite de temei raţional deţinute de interlocutorul său. El trebuie doar să fie „adus pe lume”. obiceiuri. Metoda socratică (logos socraticos). deci.Hr. nici o logică a definiţiilor generale.99 Descoperindu-le şi utilizându-le cu deplină conştiinţă teoretică. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet. dar el are meritul de a fi înregistrat şi transmis posterităţii foarte multe informaţii despre Socrate care ajunseseră până la el. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. se poate aprecia că Socrate este cel dintâi filosof occidental care a pus problema sufletului în termeni metafizici. în legătură cu competenţele şi/sau performanţele reale sau pretinse ale interlocutorului) pornind de la premisa „ştiu că nu ştiu nimic”. c) MAIEUTICA (arta moşitului) – După ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic. Socrate urmărea prin ironie să-l determine să renunţe benevol la ele. Pentru a-l determina să renunţe de bună voie la ideile lipsite de temei raţional Socrate îşi ridiculiza interlocutorul prin evidenţierea caracterului absurd al consecinţelor susţinerilor sale.. adică erau lipsite. tot prin dialog. trăind în secolul al III-lea d. Ca metodă de consolidare a procesului cunoaşterii. Aceasta este semnificaţia majoră a tezei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu fundamental al filosofiei sale şi care reprezintă una dintre maximele gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Este vorba. Peste aproape două milenii îndoiala va fi reluată şi utilizată ca instrument de fundamentare a cunoaşterii de către fondatorul raţionalismului modern. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. dimpotrivă. Diogenes Laertios este mult ulterior. El începea. Din această perspectivă. René Descartes. de cel mai multe ori. efort care poate fi stimulat de dialog. ci un instrument prin care îşi determina interlocutorul să constate inconsistenţa logico-teoretică a susţinerilor sale. adică lipsite de temei raţional. adică reamintit şi numit. Iată doar câteva dintre ecourile ulterioare ale doctrinei socratice în filosofia occidentală. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii presocratici înzestraseră principiul. fundamentarea ei raţională riguroasă. Scopul major al filosofiei socratice este virtutea. Sufletul este deci considerat a fi nenăscut. el încerca apoi. Ironia socratică îndeplineşte rolul pe care-l va îndeplini în epoca modernă critica cunoştinţei realizată de Immanuel Kant. Asemenea orficilor şi lui Pythagoras. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). Socrate nu a elaborat însă în mod sistematic nici o metodologie a inducţiei. prejudecăţi etc. Printr-un abil sistem de întrebări şi răspunsuri. cât şi de către interlocutorul său pentru a le supune apoi analizei raţionale şi a le identifica pe cele lipsite de temei raţional în vederea eliminării lor. Kierkegaard în lucrarea Asupra conceptului de ironie. să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării. de temei raţional. prin a pune sub semnul întrebării toate cunoştinţele prealabile deţinute atât de către el. despre o îndoială metodică şi metodologică. simplu şi imuabil (neschimbător). Adevărul. ironia va fi examinată în secolul al XIX-lea de filosoful danez S. Ironia socratică nu era însă o expresie a vanităţii filosofului. care doar asistă şi ajută la naşterea copilului. În momentul întrupării sufletul uită tot ce l-au învăţat zeii. asemenea copilului.

Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale. mai ales prin intermediul lui Platon. În jurul vârstei de 40 de ani el a abandonat meseria tatălui său în favoarea filosofiei. În momentul întrupării sufletul ar uita însă tot ce l-au învăţat zeii. procedând asemenea moaşei (maieutiké). considerându-l nenăscut. ignorând drumul invers. c. Scopul practic major al filosofiei socratice este virtutea (areté). Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). de fapt.Hr.100 urmată pentru atingerea binelui. care asistă şi ajută la naşterea copiilor. specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti. spre conduite morale individuale. care poate părea naivă. a credinţei sale aproape religioase a lui Socrate în natura bună a omului şi în posibilitatea sa. Îndoiala – prin care Socrate punea sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de înterlocutor în problema discutată în vederea identificării şi eliminării celor lipsite de temei raţional. Această convingere. nepieritor. 2. care reprezintă obiectivul prioritar al pedagogiei socratice. tot prin dialog. care aduseseră atâtea nenorociri Atenei. b. reprezintă cea dintâi tentativă de teoretizare a umanismului occidental. Cele mai importante surse de care dispunem în acest sens sunt lucrările lui Platon şi Xenofon. la Atena într-o familie modestă: tatăl său era pietrar (sculpltor). Socrate încerca. Cele două acuzaţii converg. efort care poate fi stimulat de dialog. problema sufletului în termeni metafizici. Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori. Adevărul este cel care întemeiază moralitatea. de la valori. Fiind declarat vinovat de tribunalul democratic care l-a judecat. iar mama sa moaşă. precum şi cele ale lui Aristotel şi Diogenes Laertios. Socrate nu era un partizan al regimului democratic..Hr. pentru prima dată în filosofia grecească. dar în anul 399 î. adică este o etică intelectualistă. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. adică deplasarea centrului de intres al filosofiei greceşti dinspre problemele naturii spre problemele omului. orfice şi pythagorice. acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice. dar comit răul din ignoranţă. Deşi se înşela. prin intermediul normelor. Maieutica – prin care. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a. prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui. Filosofia socratică a exercitat. REZUMAT 1. Metoda propusă de Socrate pentru atingerea acestui obiectiv (logos socratikos). Etica socratică este întemeiată deci pe cunoaştere. Socrate a declanşat aşa numita revoluţie socratică în filosofie. Socrate a fost condamnat la moarte. Personalitatea şi procesul lui Socrate Socrate s-a născut în anul 469 î. în concepţia socratică asupra sufletului se resimt şi ecouri arhaice. Ironia – prin care Socrate urmărea să-şi determine interlocutorul să renunţe benevol la cunoştinţele lipsite de temei raţional. care i-au fost discipoli. de progres moral. Întrucât nu a scris în mod deliberat nimic. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. Pe de altă parte. datorită fragilităţii şi disfuncţionalităţilor sale. Socrate pune astfel. i-a fost intentat un proces. AUTOEVALUARE . Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). practic nelimitată. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei. aducându-i-se două acuzaţii: impietatatea şi coruperea tinerilor. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. la vârsta de 70 de ani. Ca şi orficii şi Pythagoras. reconstituirea filosofiei sale este problematică. care sunt indirecte şi ale căror mărturii ridică serioase semne de întrebare. evidenţiindu-i consecinţele absurde ce decurg din ele. pe care i-a combătut întreaga viaţă datorită concepţiei relativiste asupra cunoaşterii. simplu şi imuabil (neschimbător). Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa religiei era perceput ca un atac la adresa unităţii poporului. în una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet (psychè). dar comit răul din ignoranţă. Deşi era un om din popor. Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica. Filosofia socratică Împreună cu sofiştii. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii anteriori înzestraseră principiul. să scoată la iveală cunoştinţele veridice despre problema discutată întipărite de zei înaintea întrupării în sufletul interlocutorului.

Intelectualismul etic socratic. numai el singur a votat achitarea celor zece generali. mâniat. îşi dojenea prietenii care-i plângeau soarta şi le-a adresat în închisoare cuvinte de neuitat… Avea o fire independentă şi mândră… Ştia să dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea niciodată un ban nimănui… Avea dibăcia să scoată argumente din fapte… Există. din acest proces… sună aşa: «Această chemare în judecată şi această declaraţie le-a făcut sub jurământ Meletors… împortiva lui Socrate… Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaşte zeii cetăţii. 3. 6. Consideraţi că sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate a fost dreaptă? Motivaţi-vă opinia. 18 – 47. Ce este daimonul socratic? 5. spunea el. Meletos şi Lycon: Anytos a vorbit. 1997. În ce constă îndoiala socratică şi care este semnificaţia sa filosofică? 19. Procesul lui Socrate.? 4. Care au fost acuzaţiile de care i-au fost aduse lui Socrate în procesul care i-a fost intentat în anul 399 î. deveni elevul lui Archelaos fizicianul… Tăria voinţei lui şi devotamentul faţă de democraţie reies limpede din următoarele fapte: a refuzat sasculte ordinul lui Critias şi al tovarăşilor săi de a-l aduce pe bogatul Leon din Salamis în faţa lor spre a fi executat. Care sunt motivele invocate de Socrate pentru faptul că n-a scris nimic? 12. o singură fericire: ştiinţa şi un singur rău: neştiinţa… Bogăţia şi originea nobilă nu aduc nici un bine celui care le are. cele trei categorii pe care le batjocorise Socrate… Acuzaţia sub jurământ. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.101 A. Cine au fost acuzatorii lui Socrate? 8. ironie şi maieutică în pedagogia socratică. ci dimpotrivă îi dăunează… Au fost trei acuzatori: Anytos. Pedeapsa cerută e moartea».Hr. Este de asemenea vinovat de coruperea tineretului. Cum explicaţi dezinteresul lui Socrate pentru studiul fenomenelor naturii? 17. 2. Concepţia socratică asupra sufletului între mit şi metafizică. Care sunt cele mai importante date biografice ale lui Socrate? 2. din partea meşteşugarilor şi politicienilor. Care a fost adevăratul motiv al procesului lui Socrate? 7. Care sunt principalele surse din care putem reconstitui personalitatea şi filosofia lui Socrate şi care este relevanţa lor? 13. 4. Editura Polirom. Când a fost condamnat. Care este semnificaţia filosofică a ultimelor cuvinte rostite de Socrate înaintea morţii? 11. Care a fost sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate? 9. cu o majoritate de două sute optzeci şi unu de voturi. Care sunt descoperirile filosofice pe care i le atribuie Aristotel lui Socrate şi cât de îndreptăţită este aprecierea sa? 14. „Socrate. Întrebări 1. Personalitatea şi procesul lui Socrate 1. Ce este ironia socratică şi care este rolul său? 20. fiul lui Sophroniscos sculptorul şi al moaşei Phainareta… era cetăţean al Atenei. În ce împrejurări ale vieţii a dat dovadă Socrate de conduită civică exemplară şi de intransigenţă morală? 3. II. Iaşi. a refuzat s-o facă. Care este rolul dialogului în pedagogia socratică? 15. Atena lui Socrate între apogeu şi declin. Scepticism metodologic. pentru referate sau eseuri 1. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 10. atunci când a avut prilejul să fugă din închisoare. Care este semnificaţia filosofică a tezei lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic”? 18. DIOGENES LAERTIOS.1. a fost elevul lui Anaxagoras… După condamnarea lui Anaxagoras. Teme pentru dezbatere în seminar. Ce este virtutea pentru Socrate şi care sunt semnificaţiile etice ale concepţiei sale? B. Care este maxima lui Socrate şi care este semnificaţia sa filosofică? 16. Socrate propuse să plătească douăzeci şi cinci de drahme… . şi judecătorii discutau ce pedeapsă să i se dea sau ce amendă să plătească. Cât de îndreptăţite au fost acuzaţiile care i-au fost aduse lui Socrate? 6. pe care îi cinsteşte cetatea şi de introducerea altor divinităţi. din districtul Alopeke… După unii autori. Lycon din partea retorilor şi Meletos din partea poeţilor. 5. Ce este maieutica socratică şi care sunt semnificaţiile sale filosofice? 21. Semnificaţii filosofice ale maximei lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi”.

fie el om sau Zeu. de nişte lucruri despre care nu ştiu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme şi nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care ştiu sigur că sunt rele”. chiar după spusele lui Xenofon. pentru a se ocupa cu astfel de materii. Iar despre tunete se poate îndoi cineva că glăsuiesc şi că ne sunt cei mai mari prevestitori? Iar preoteasa Pythia nu-şi spune şi ea profeţiile cu glas împrumutat de la zeu? Cât priveşte însă că zeul ştie dinainte viitorul şi că dezvăluie viitorul cui vrea. cred că vorbesc mai adevărat şi mai evlavios decât aceia care pun puterea divină pe socoteala păsărilor. Editura Cultura Naţională. nu este nimic altceva decât să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii. ce curajul şi nemernicia. Căci nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu cumva e cel mai mare bine pentru un om. 1925. el pune ideile sale în gura lui Socrate”. dimpotrivă. m-au văzut – şi mă putea vedea şi Meletos dacă voia – jertfind la sărbătorile obşteşti pe altarele publice. 1. „I. ca celor mai mulţi filosofi. p. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreţ – de a crede că ştii ceea ce nu ştii? Eu însă. dacă nu ştiu mare lucru despre cele din Hades.102 Cum răspunsul pricinui o mare tulburare printre judecători. dacă spun că glasul divinităţii se împotriveşte. „Când duşmanii lui îl învinovăţeau că nu crede în zeii cetăţii. 2. 1. eu însă o numesc divinitate şi. despuind templele. PLATON. şi anume că. el nu aducea nimic nou mai mult decât ceilalţi… Socrate. apoi toţi recunosc acest lucru şi-s de aceeaşi părere cu mine. de o trădare al cărei autor să fi fost Socrate… . fără îndoială. putea să le tăgăduiască existenţa?.1. mai mult ca oricare altul. 11 – 12). Amintiri despre Socrate (Apomnemoneymata). alţii de altă parte multiplicitatea ei nesfârşită. Că nu mint împotriva zeului. de alta. ce va să zică o cârmuire şi omul de guvernământ… I. cel mai răbdător şi atât de obişnuit să trăiască mulţumit cu foarte puţin… Socrate recunoştea că munca este folositoare şi bună pentru om şi că. Apărarea lui Socrate. Apologia lui Socrate. XENOFON. de o revoltă. şi-a arătat părerea lui astfel: «Oameni buni. Aşadar. „Căci să te temi de moarte. Mi se pare vrednic de mirare cum de s-au lăsat unii înduplecaţi să creadă că Socrate strică tineretul. înseamnă să crezi că ştii ceea ce nu ştii. ce este frumos sau urât. unii stabilesc de o parte unitatea fiinţei. a – b. care totuşi declară că s-a ocupat numai cu etica.3. şi nu era o taină pentru nimeni că se slujea de arta prorocirilor. Dar a face nedreptăţi şi a nu te supune celui mai bun. Ci. cetăţeni. Se mira cum de n-au înţeles cât de nepătrunse sunt pentru noi aceste taine. care erau de faţă. ce înseamnă om politic. seamănă cu nişte nebuni. câteva zile mai târziu bău otrava… După părerea mea Socrate s-a ocupat şi de ştiinţele naturii deoarece a avut unele discuţii asupra providenţei. să discute despre natura lucrurilor… ci demonstra că sunt nebuni cei care se îndeletnicesc cu astfel de întrebări. Aruncat în închisoare. De fapt. Căci şi alţii. el le spuse: «Date fiind serviciile mele. într-o parte se pretinde că totul se naşte şi moare. statornicia lor absolută. lenea e vătămătoare şi ruşinoasă… Părerea mea e că un om înzestrat cu o astfel de fire ca Socrate trebuia să se aştepte din partea Atenei mai degrabă la onoruri decât la pedeapsa cu moartea… Legile pedepsesc pe oricine e prins jefuind…. îl face pe Socrate să dezaprobe aceste teorii. alţii îi numesc ghicitori sau proroci. 2. alteori pe altarele obşteşti. poate că tocmai prin aceasta şi în acest punct mă deosebesc de cei mai mulţi (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privinţă sunt mai înţelept decât altul). XENOFON. pe cei care ne arată viitorul. atenieni. 29. Socrate însă. Şi în ce fel introduc divinităţi noi.. Dar când Platon însuşi tratează probleme de fizică. Nu-i plăcea. mai întâi mă prinde mirarea. Niciodată Statul nu s-a putut plânge de o înfrângere în război. ştiu că acestea sunt fapte rele şi ruşinoase. Se răspândise doar vorba că Scortate pretindea că este inspirat de o divinitate.. iar prorocirea lor o numesc oracol sau profeţie. el care era omul cel mai cumpătat. ce e înţelepciunea şi ce nebunia. Mai întâi. căci actul de acuzare era întocmit în felul următor: Socrate este vinovat că nu crede în zeii în care crede cetatea. Adeseori m-au mirat argumentele pe temeiul cărora acuzatorii au înduplecat pe atenieni să creadă că Socrate este vinovat de moarte faţă de cetatea lui. ci că introduce divinităţi noi şi că strică tineretul. adesea la el. 1. care credea în zei. de ce l-au învinuit că introduce divinităţi noi. Hermogene spunea că Socrate. mişcarea veşnică a lucrurilor. dar toţi se tem de ea ca şi cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. căutând ceea este cuvios sau nelegiuit.2. de vreme ce chiar aceia care îşi închipuie că vorbesc mai cu pricepere despre ele. Platon însă în Apologia. de unde a observat Meletos că eu – cum spune el – nu cred în zeii în care crede cetatea. şi că introduce alte divinităţi noi şi că ar corupe tineretul. s-a abţinut de la astfel de nelegiuiri. de o parte. ce e statul. s-a văzut că niciodată n-am fost proroc mincinos»”. aşa cum se deosebesc prin părerile lor… Căci şi cei care studiază legile universului. El cerceta să vadă dacă cei care se ocupau cu studiul naturii adânciseră îndeajuns cunoştinţele omeneşti. după ce aminteşte de Anaxagoras şi de alţi câţiva fizicieni. în alta că nimic nu s-a născut şi că nimic nu va pieri vreodată… Iată ce spunea el de cei ce se îndeletniceau cu asemenea cercetări. cum dovedeau ei că nu crede în zeii în care crede cetatea? Îl vedeau aducând jertfe. robind oameni. iar el vorbea întotdeauna de lucrurile omeneşti. propun recompensa de a fi întreţinut la Prytaneion pe socoteala statului»… Dar judecătorii îl condamnară la moarte cu optzeci de voturi noi în plus. îşi fac presupunerile tot după glasuri. Filosofia socratică 2. îmi şi dau seama că nu ştiu. iată. numind-o astfel. mai am şi această dovadă: deşi adesea am împărtăşit multor prieteni prevestirile divinităţii. Bucureşti. venind în faţa lor. arătându-mi ce trebuie să fac? Căci şi cei care se iau după glasul păsărilor şi după prorocirile oamenilor.

.103 Nu numai că n-a tăgăduit zeilor cinstea cuvenită. nici a definiţiilor”.7. dar când încerc nu fac decât greşeli… IV. 7. „Socrate: Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat. ştiu din auzite… că tu nu faci decât să trezeşti nedumeriri.1. 9.. Iată cum examina el… binele: Un lucru folositor e un bine pentru cel căruia îi foloseşte? Nu e tot aşa şi cu frumosul? Când vorbeşti de frumuseţea unui trup.. Menon. .. „Cum am arătat mai înainte. Dacă pricina era sărăcia. cei care ştiu să se poarte bine în împrejurările primejdioase. PLATON. „Menon: Socrate. îmi pari foarte asemenea… cu acel peşte marin care se numeşte torpilă. acesta pe loc încremeneşte”. Socrate ştia atât de bine să se facă folositor…. Phaidon.. nu sunt oameni curajoşi?. principii care amândouă constituie începutul oricărei ştiinţe. mai poate fi şi pentru altele?. Socoteşti oameni curajoşi pe cei care se poartă bine în mijlocul primejdiilor şi fricoşi pe cei care se poartă rău?. e cel dintâi care a căutat să afle esenţa… De aceea suntem îndreptăţiţi să-i atribuim lui Socrate două descoperiri: procedeul inducţiei şi definiţia generală. 20 d..4..... şi ţie însuşi şi celorlalţi.. 79 e – 80 c. Ar cere multă osteneală să dăm toate definiţiile lui.. Fiecare se poartă în primejdie cum crede că se cuvine?. ARISTOTEL. Ceea ce e frumos pentru o anume folosinţă. Ce zici de cei care se tem de lucruri care nu au nimic grozav în ele?.6. II. 1078 b. Socoteşti că pus în faţa unor primejdii grozave e mai bine să nu le cunoşti?. nu numai că nu le pot făptui... „Socrate a cercetat numai chestiuni de morală. I. Însă dacă nu o cunoaştem. Socrate… n-a despărţit generalul de individuale şi bine a făcut că nu le-a despărţit. lumea l-a văzut stârpind patimile din sufletele oamenilor şi insuflându-le dragoste pentru virtutea aceea aşa de frumoasă şi măreaţă care asigură înflorirea caselor şi a cetăţilor.... XIII. Faptele îi dau dreptate: fără universalii nu poţi să-ţi însuşeşti ştiinţa”.. nu e de mirare că ne înşelăm singuri şi mai înşelăm şi pe ceilalţi. 2. a căutat noţiunile generale.. Apărarea lui Socrate. „(Socrate) omul de bună seamă cel mai cumsecade. sau altceva înţelegi că e frumos pentru orişice folos?. Când tovarăşii lui Socrate se găseau în încurcătură din pricina neştiinţei. Dar cei care cunosc felul de a se purta în mijlocul primejdiilor.. cei care ştiu se şi pot purta bine?.5. iar cei care nu ştiu sunt fricoşi?”... căci dintre naturalişti numai Democrit a atins în treacăt aceste probleme şi a dat oarecum definiţia caldului şi recelui… Socrate. Prin urmare. Acum iată. PLATON. De mi-e îngăduită o glumă. 2. În astfel de împrejurări socoteşti curajoşi pe ceilalţi decât pe cei care ştiu să se poarte bine în primejdii?. Aşadar. Socrate căuta să-i scoată din impas dându-le câte un sfat bun.. Metafizica. se poartă rău în astfel de împrejurări?.. cel mai înţelept şi cel mai drept din câţi am cunoscut vreodată”... că era de ajuns chiar pentru o minte obişnuită ca să vadă limpede că nu era nimic mai folositor decât să stai cu el… Voi încerca acum să arăt cum Socrate deprindea pe prietenii lui în arta dialecticii. Acei care nu se sperie de primejdii fiindcă nu le cunosc.. 118 a. deci. El credea că dacă ajungem să cunoaştem firea fiecărui lucru. iar eu se întâmplă să am o astfel de înţelepciune”. că mă ameţeşti şi cu adevărat mă prinzi în mreje... Vreţi să ştiţi ce ce fel este această înţelepciune? Este desigur o înţelepciune omenească. Metafizica. 2. 2.. Socoteşti curajul ca ceva frumos?. ştiu cum se cade să se poarte?. îndreptându-şi cel dintâi atenţia asupra studiului definiţiilor”. ARISTOTEL. Dar el nu admite o existenţă separată nici a Ideilor generale. Cei care se poartă rău. el îi învăţa să se ajute unul pe altul… El nu despărţea ştiinţa de înţelepciune şi socotea om învăţat şi înţelept pe cel ce cunoştea binele şi cinstea şi le punea în faptă… El ne încredinţa că dreptatea şi celelalte virtuţi sunt şi bune şi frumoase în acelaşi timp. sunt oameni curajoşi.. lăsând la o parte problemele Universului. 4. aşa că mă simt împovărat de nedumeriri. Cei care se poartă rău sunt cei care nu cunosc acest lucru?.. iar cele ce nu le cunosc. 2.. departe de a corupe tineretul. unui vas. ARISTOTEL. PLATON.. 2.2. 1086 b.3. putem să-i învăţăm şi pe alţii. Voi arăta numai pe aceea care după părerea mea ne arată felul cum cerceta el. Metafizica. Iar în ceea ce priveşte morala. Sau e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?. XIII. 987 b. găsesc că mă vrăjeşti. 6. Şi numeşti fricoşi pe cei care se poartă rău când dau de ele?. Nu-i aşa că ceea ce e folositor e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?. „Socrate se mărginea la studiul virtuţilor etice şi cel dintâi a căutat să stabilească definiţii generale pentru aceste virtuţi. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare. dar nimeni n-a fost mai evlavios decât el. prin nimic altceva nu-l merit decât printr-un soi de înţelepciune a mea. De aceea cerceta întotdeauna cu ceilalţi firea lucrurilor. Crezi că nu ne foloseşte la lucrurile mărunte?.

dòxa. V. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene 10. 1984. comunism. Vlăduţescu. Cazan. . 2000. 1997. p. Mirarea filosofică. Filosofia antică. Bucureşti. . 1995. Mureşan. p. Editura Moldova. 128 – 149. • L.3. Teoria social-politică platoniciană OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Platon • Înţelegerea raporturilor dintre mitic şi teoretic în filosofia platoniciană • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei.W. Introducere în filosofie. • V. Teoria reamintirii (anamnesis) 10. mitul peşterii. 1995. 28 – 31. Windelband. lumea esenţelor matematice. 1998.I. vol. Robin. Banchetul. Iaşi. Filosofia platoniciană 10. Editura Nemira. Repere biografice 10. Shand. p. • G. tiranie. anamnesis. p.1. • Gh.3. Iaşi. Editura Humanitas. Editura Albatros. p. p.. • J. 1994. Bucureşti. • Platon. Bucureşti. 28 – 41. 1996.. Bucureşti. vol.F. Platon. în Opere. Istoria filosofiei greceşti. 254 – 282. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Introducere în filosofia occidentală. epistème. 462 – 562.2. 1994. raport de participare. lumea existenţelor sensibile. 37 – 50. Editura Univers Enciclopedic.3. gnoseologiei şi teoriei social-politice elaborate de Platon • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Academia. Prelegeri de istorie a filosofiei. Al. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. timocraţie.1. Bucureşti. utopie politică. Editura Proarcadia. Istoria filosofiei europene. Editura Academiei. Editura Ştiinţifică. Hersch. PLATON STRUCTURA TEMEI 10. • Platon. oligarhie.1986. democraţie. p.104 10. • J. sensibil. Editura Polirom. p. 134 – 180. eidos.1. 1995. Editura Teora. Ontologia platoniciană. Collinson. • W. Editura Metropol.3. Teoria Ideilor 10. Opera platoniciană 10. • D. Hegel. Bucureşti. dialoguri apocrife. III. 1963. lumea Ideilor (Formelor). Bucureşti. Republica. metempsihoză. Editura Humanitas.3. Comentariu la „Republica” lui Platon.3. Filosofia în Grecia veche. 199 – 243. Gnoseologia platoniciană. Bucureşti.2. suprasensibil. teoria Ideilor. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. • Gh. Bucureşti. .

în acest sens. pe care i-au reproşat-o unii dintre ei. cu numele unuia dintre bunicii săi Aristocles.Hr.) Platon este considerat uneori cel mai valoros filosof al tuturor timpurilor. unul dintre cei mai valoroşi exegeţi ai filosofiei antice greceşti. Ariston. S-ar putea adăuga şi eventualele resentimente ale lui Aristotel faţă dascălul său. Sunt semnificative. S-ar părea că. Platon s-a născut la Atena în 427 î. care a stat în preajma sa aproape două decenii. cel puţin în parte.1. iar filosoful şi matematicianul englez Alfred North Whitehead scria admirativ că întreaga istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta decât „note de subsol la filosofia lui Platon”. Tatăl său. căci. deşi i-a fost recunoscută şi preţuită valoarea încă din timpul vieţii. să răstoarne regimul democratic atenian restaurând dominaţia aristocraţiei. descindea din Codros. iar mama sa. Repere biografice Este surprinzător cât de puţine şi de vagi sunt informaţiile contemporane certe care neau parvenit despre viaţa lui Platon. pentru scurtă vreme.Hr. mai ales în cazul unui gânditor de talia lui Platon. n-a făcut în vasta sa operă nici măcar o singură referire la viaţa lui Platon. Să urmărim succint cele mai importante repere ale biografiei sale. confecţionându-i o biografie pe măsura operei sale. Era firesc ca. Unul dintre unchii săi a fost Critias. cel mai strălucit discipol al său. poetul şi legiuitorul atenian care a iniţiat procesul de democratizare a Atenei.Hr. suspectă. Este cert faptul că în imaginea care ne-a parvenit despre cel mai important filosof atenian. „tăcerea” sa în privinţa personalităţii lui Platon este. potrivit tradiţiei aristocratice. 10. într-o veche şi ilustră familie aristocratică. Astfel. Conform acestei tradiţii.105 Cursul 10 PLATON (427 – 347 î. Perictioné era urmaşa lui Solon. chiar luând în considerare convenţia literară invocată. Pierre-Maxime Schuhl. Platon n-a fost prea simpatizat de contemporanii săi. printr-o convenţie literară a vremii sale conform căreia nu se obişnuia să se facă referiri biografice la autorii care erau încă în viaţă. cu greu mai pot fi disociate adevărul istoric de mistificările exegeţilor. limitându-se la a-i analiza minuţios opera. îl considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei”. ultimul rege al Atenei. viitorul filosof a fost botezat. Platon fiind o poreclă pe care el şi-a însuşit-o care i-a fost dată în gimnaziu de profesorul de gimnastică . două aprecieri elogioase ale unor mari gânditori ai secolului al XX-lea care i-au cunoscut temeinic creaţia. aşa cum le-a fixat tradiţia. probabil datorită vanităţii sale. considerat de greci unul din „cei 7 înţelepţi” care fixaseră temeliile civilizaţiei lor. Uimeşte îndeosebi faptul că Aristotel. sofist aristofil şi conducător al regimului „celor 30 de tirani”. Sărăcia informaţiilor contemporane certe despre viaţa lui Platon se poate explica. care în anul 404 î. posteritatea să se străduiască să umple lacunele. totuşi. La 7 zile. a reuşit.

unde şi-a desăvârşit pregătirea matematică cu Theodoros. la Cyrene. Platon a dovedit din adolescenţă un talent literar remarcabil. la Heliopolis (un fel de agenţie comercială grecească din delta Nilului). Platon părăseşte Atena. moravurile şi religia egipteană. Dionisyos cel Bătrân. mai întâi. care aparţinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. stabilindu-se la Tarent. Platon a plecat apoi într-o călătorie mai lungă. anul procesului lui Socrate. În ciclul întâi (7 – 14 ani). în noaptea zilei respective şi-ar fi ars toate creaţiile literare anterioare. într-o grădină. socotit şi se însuşeau cunoştinţele generale despre lume. aproape exclusiv prin studiul poemelor homerice. cel mai important discipol al acestuia. Aici este primit şi tratat ca un oaspete de vază. fiind interesat îndeosebi de ştiinţa. dar. unde se împrieteneşte cu Arkythas. Academia devine în scurt timp celebră atrăgând tineri din toată lumea grecească. temeinic filosofia pythagorică şi atomismul. Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund pe tânărul Platon. platon – plat. a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos. dar. În memoria acestuia. În următorii 20 de ani Platon se va consacra organizării şi conducerii Academiei şi elaborării propriei opere filosofice. La intrarea în Academie se afla o inscripţie pe care scria: „Nu are voie să pătrundă nimeni aici dacă nu stăpâneşte în chip desăvârşit matematicile”. Se stabileşte. care se pare că i-a fost pentru scurt timp dascăl. Aceasta a fost înfiinţată în afara cetăţii. La 18 ani a început să urmărească dezbaterile filosofilor şi lecţiile sofiştilor. Datorită faimei şi competenţei lui Platon. de data acesta la invitaţia lui Dionysos cel Tânăr. scriind numeroase poeme lirice şi tragedii. adică până în 399 î. unul dintre cei mai valoroşi matematicieni greci ai timpului. unde se iniţiază în eristică (teoria argumentaţiei în contradictoriu) cu Euclid din Megara. care în Atena epocii clasice era organizată în două cicluri. care-şi deschisese imediat după moartea dascălului său o şcoală filosofică în oraşul său natal. a fost nedespărţit de acesta. conform concepţiei social-politice platoniciene. citit. La 20 de ani l-a ascultat pentru prima dată pe Socrate şi a avut o revelaţie. În următorii 8 ani. A cunoscut. El a fost şocat de faptul că atenienii au fost capabili să-l execute pe „cel mai bun şi mai drept dintre grecii de atunci”. se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris.Hr. de asemenea. cade în dizgraţie şi ajunge să fie vândut ca sclav la târgul de sclavi din insula Egina pentru suma de 20 de mine. imediat după moartea dascălului său. poate. filosofi. Ea îşi propunea să formeze elite politice. şcoala filosofică a lui Platon va fi numită Academia. devenind cel mai strălucit discipol al său. cum îşi caracterizează el dascălul într-unul dintre dialogurile sale. frunţii sale ample sau poate stilului său grandios (gr. datorită unor intrigi. în primul rând. în nordul Africii. Dezgustat de fapta concetăţenilor săi. Platon se hotărăşte să revină la Atena. Fiind recunoscut de către un cetăţean din Cyrene este răscumpărat şi eliberat. dacă nu chiar în ultimii ani de viaţă ai acestuia. care. începute imediat după moartea lui Socrate. La vârsta de şapte ani viitorul filosof a început şcoala.Hr. lat). de teamă ca procesul lui Socrate să nu se extindă şi asupra discipolilor săi. hotărând să se consacre exclusiv filosofiei. cât şi în vederea formării calităţilor fizice şi morale necesare onorării viitoarelor obligaţii militare ale tuturor cetăţenilor. la Syracusa. şi din prudenţă. nu departe de Atena. Este invitat apoi în Sicilia. Academia era o adevărată universitate. Conform unor mărturii. în anii 366 şi 361 î. Din Egipt Platon a plecat în Grecia Mare. cu intenţia de a-şi pune în aplicare . atât datorită concepţiei greceşti despre necesitatea armoniei dintre spirit şi trup. Va mai întreprinde două călătorii la Syracusa. dar şi dezgustat de ultima. el însuşi fost discipol al lui Socrate. Astfel. Ca şi alţi discipoli ai lui Socrate. trebuiau să fie. decide să-şi deschidă propria şcoală filosofică. Împlinit prin aceste experienţe... de către tiranul cetăţii. De aici pleacă în Egipt. iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica şi filosofia.106 datorită staturii atletice. care era conducătorul cetăţii şi adept al filosofiei pitagorice. S-a iniţiat în filosofia eleată prin intermediul lui Hermogenes. Ciclul al doilea (14 – 18 ani) era consacrat mai ales pregătirii fizice. cum era numit în epocă sudul Italiei. pentru un timp la Megara. cu profesori specializaţi.

Critias. Criton. Menexenos. Philebos. Lahes. interesul pentru problematica antropologică şi metoda socratică a dialogului. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce Platon i-a atribuit lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. Charmides. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. Lysis. Republica (Statul). Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon. o mişcare conti-nuă a gândului. ci şi artistică. 10. Phaidros.2. în special în dialogurile de maturitate şi de bătrâneţe. În dialogurile sale Platon a integrat numeroase mituri. Euthydemos. Platon a murit la Atena în anul 347 î. El nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. în multe privinţe. au constituit puncte majore de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. Legile.Hr. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri şi nu de tratate. Întrucât. 40 de dialoguri. Dialoguri de tinereţe: Hippias minor. El a abordat toate marile domenii şi teme ale filosofiei. au . Gorgias. critica severă pe care i-o va administra discipolul său Aristotel fiind. Timaios. Platon a abordat în creaţia sa toate marile domenii şi teme ale filosofiei. Hippias major. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit incomparabil mai multă consistenţă teoretică. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. El a aprofundat şi a dezvoltat filosofia socratică. 10.3. Cratylos. mai mult puncte de plecare şi pretexte pentru analize personale. adică o mare filosofie. propunând soluţii care. Majoritatea exegeţilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. Protagoras. întotdeauna. oricât de valoroase ar fi acestea. cum va face discipolul său Aristotel. dialogurile fiind considerate atât lucrări de referinţă ale istoriei filosofiei occidentale cât şi capodopere ale literaturii universale. Va reveni de fiecare dată dezamăgit la Atena şi va continua să se ocupe de conducerea Academiei şi de elaborarea propriei opere. parabole şi alegorii. aşa cum am arătat când i-am prezentat concepţia. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion). Creaţia platoniciană are de aceea nu numai nu numai valoare teoretică. mijloace de nuaţare şi de explicitare a unor probleme filosofice dificile sau cu grad înalt de abstractizare. Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate cronologic în trei categorii. 3. cât şi de discontinuitate. Lui Platon i-au fost atribuite cca. dar creează şi mari dificultăţi în descifrarea semnificaţiei lor teoretice. acesta nu a scris în mod deliberat nimic. mult mai blândă decât autocritica sa. Ele reprezintă. Theaitetos. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezul-tate. Alcibiade. care este personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. 2. Entyphron. Politicul. în primul rând. De aceea platonismul este o doctrină deschisă. Menon. de ce şi cât i-a adăugat el. ci i-a atribuit-o lui Socrate. Platon preluând de la dascălul său. celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate îndoielnică).107 concepţia social – politică. Dialoguri de bătrâneţe: Parmenides. Sofistul. Filosofia platoniciană Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice idealistobiective din întreaga istorie a filosofiei. Apărarea lui Socrate. ceea ce le sporeşte valoarea artistică. propunând soluţii care. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori de-a lungul vieţii propria concepţie. Phaidon. corespunzător marilor etape a creaţiei filosofului: 1. fiind deci subordonate unor finalităţi teoretice. Ion.

Prizonierul porneşte pe drumul ce duce spre ieşirea peşterii. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. ei n-ar ezita chiar să-l ucidă.1. care se află în faţa lor. care poate fi considerat o sinteză programatică transfigurată a întregii sale filosofii. intrat în conştiinţa umanităţii drept mitul peşterii. el îşi dă seama că ceea ce crezuse până atunci că este lumea reală nu este decât o umbră. considerat de numeroşi exegeţi capodopera sa. Mai întâi.108 constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. ce permite identificarea coordonatelor fundamentale pe baza cărora îi vom explora în continuare peisajul variat şi complex. nici lateral. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezultate. mult mai blândă decât autocritica sa. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică. în multe privinţe. Platon preluând. din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul peşterii mai prost decât le vedea înainte. critica severă pe care i-o va aplica discipolul său Aristotel fiind. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene La începutul cărţii a VII-a a dialogului Republica. încă de la naştere. în primul rând. eliberat din lanţurile care-l ţintuiau în poziţia descrisă mai sus. se ridică. înălţându-şi privirea către figurinele de deasupra zidului îşi dă seama că şi ele nu sunt decât nişte imitaţii ale altei realităţi. Acestea sunt iluminate de un foc aflat în spatele purtătorilor de figurine şi îşi proiectează umbrele pe peretele din fundul peşterii ca pe un ecran. În fundul unei peşteri sunt legaţi în lanţuri.3. Apoi. se întoarce şi începe să urce spre ieşirea peşterii. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori concepţia. animale etc. se mişcă nişte oameni care. din punct de vedere narativ. Întrucât nu pot întoarce capul să vadă figurinele ale căror umbre le privesc. iar afară străluceşte soarele. dar cu timpul privirea i se acomodează. cu ajutorul unor prăjini ridică deasupra zidului diverse figurine de lemn sau de piatră reprezentând diferite obiecte: oameni. În spatele lor se află un drum mărginit de un zid ce conduce spre ieşirea peşterii. Platon imaginează apoi că unul dintre prizonieri. metoda socratică a dialogului. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică. ci i-a atribuit-o integral lui Socrate. dar în spatele zidului. aşa cum o înţelege Platon. Platon prezintă un mit. În el . În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. Dacă el ar insista să-i călăuzească spre lumina soarelui. Întrucât acesta nu a scris în mod deliberat nimic. iar dacă ar încerca să-i elibereze ei s-ar împotrivi. se poate răspunde că mitul peşterii este o amplă metaforă a filosofiei. el ar fi incapabil să mai vadă umbrele pe care cei rămaşi în peşteră le desluşesc bine. De aceea platonismul este o filosofie dinamică. articulaţiile esenţiale ale mitului platonician. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct de plecare şi pretexte. cât şi de discontinuitate. iar eventualele sunete pe care le scot purtătorii de figurine ei le atribuie umbrelor. considerând că un astfel de efort este inutil. ci numai spre peretele din fundul peşterii. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. De-a lungul acestui drum. mai mulţi prizonieri. Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. orbit în primul moment de lumina soarelui. o mişcare continuă a gândului. Ce tip de lectură solicită ea? Ce sugestii se pot găsi în ea din punctul de vedere al conţinutului filosofiei platoniciene? La modul cel mai general. personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. prizonierii sunt convinşi că aceste umbre sunt adevărata realitate. Aceasta este povestea. Dacă prizonierul care a trăit o astfel de experienţă s-ar întoarce în peşteră. Ei sunt imobilizaţi astfel încât nu pot privi nici înapoi. 10. El este un fel de hartă teoretică. Voi începe prin a reconstrui. În spatele focului se află intrarea peşterii. Abia acum el îşi dă seama că soarele este cauza ultimă a umbrelor pe care le privise până atunci. descoperind adevărata realitate şi putând să privească în cele din urmă chiar la soare. de ce şi cât i-a adăugat el.

4. ci se întoarce în peşteră pentru a-şi ajuta tovarăşii să ajungă şi ei să-l poată contempla. trebuie luat în considerare şi faptul că prizonierul. aceeaşi distincţie sugerează şi dimensiunea gnoseologică a filosofiei platoniciene. În această lume ar exista prototipurile spirituale ale . Ascunsă în limbajul cifrat al mitului. Dintr-o altă perspectivă. Semnificaţia acestei reîntoarceri spre semeni este că Platon conferă politicii o misiune. cât şi pentru a se sublinia demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii). eliberându-se din lanţuri. o întoarcere de la ceva spre altceva. Apoi. De aceea unii istorici ai filosofiei consideră mai corectă formularea teoria Formelor formulării teoria Ideilor. este clară distincţia dintre o cunoaştere probabilă (dòxa) şi una certă (epistème) a realităţii. La început prizonierul poate vedea numai umbrele din fundul peşterii. În fine. pe care pentru prima dată în filosofia occidentală Platon le-a delimitat şi le-a legitimat ontologic. Ontologia platoniciană. individualul (lucrurile concrete). gnoseologică. adică produsele activităţii de reflecţie teoretică. care apare în această sintagmă. se întoarce şi priveşte figurinele. În fine. dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul (genurile şi speciile). Vorbind despre acest proces. reuşise să explice. care îl poartă treptat pe individ spre detaşarea de corp şi contemplarea inteligibilului. chiar dacă pentru a o onora îşi riscă chiar viaţa. componentele acestei lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală). Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor. aceştia s-ar putea chiar să-l omoare. Platon va elabora o viziune ontologică în care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi generalul. atât pentru a-l deosebi de termenul ce desemnează ideile oamenilor. el reuşeşte să vadă adevărata realitate. În spatele metaforei este sugerată asceza morală. distincţia dintre umbre şi obiectele care le produc este o foarte evidentă aluzie la cele două niveluri ale realităţii. întotdeauna cu majusculă. Să le explicităm succint: 1. 10. Platon spune că el este o „convertire”. o datorie. Termenul Idee (scris. 2. 3. cel fizic şi cel supra-fizic. care ar fi o lume transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic. La o examinare mai atentă. drept „răsplată”.109 pot fi reperate accente simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordată gândirea filosofului grec: ontologică.3. care ar conţine prototipurile ideale. nu topologic – de lumea reală. aşa cum a făcut Socrate. chiar dacă. Platon spune că prizonierul eliberat din lanţuri se întoarce spre sine însuşi şi porneşte cu greutate pe drumul care îl duce spre ieşirea peşterii şi vederea soarelui. care sunt cauza acelor umbre. Întreaga filosofie grecească presocratică. Lumea Ideilor (sau a Formelor). nu se mulţumeşte să păstreze adevărul numai pentru sine. căreia filosoful nu i se poate sustrage. în cazul filosofiei platoniciene. perfecte. Acestea sunt principalele coordonate ale gândirii platoniciene care sunt sugerate cu claritate de mitul peşterii. gnoseologia şi teoria social-politică platoniciană. de la Thales până la Democrit. este transliteraţia în limba română a grecescului eidos / ideea care se traduce prin formă sau esenţă. absolute. În acest plan mitul trimite deci la dimensiunea ontologică sau metafizică a gândirii platoniciene. dintre care vom examina în continuare doar ontologia. mai mult sau mai puţin satisfăcător. Teoria Ideilor Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se regăsesc într-o sinteză superioară principalele motive şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. imuabile ale tuturor lucrurilor. care este una dintre temele specifice ale gnoseologiei platoniciene. aflată în afara peşterii şi luminată de soare. şi crede că ele sunt realitatea. fiind ideale.2. Mai întâi. Platon împarte existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi: 1. fiind convins că ele sunt realitatea. etică şi politică. În mitul peşterii este vizată deci şi dimensiunea etică a gândirii platoniciene. al cărui exemplu pare a fi în mod implicit vizat. odată ieşit la lumină.

ci la mai multe. figuri geometrice. Ea cuprinde numere. ele vor avea deci aceleaşi însuşiri fundamentale. Prin această lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre primele două lumi.). în primul rând. dar a dezvoltat-o şi aprofundat-o. concrete. lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă. muritor. relative şi într-o continuă schimbare. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla întrun raport de participare la Idei. prin care îşi dobândeşte însuşirile individuale. de însuşiri şi de relaţii există. Lumea Ideilor este concepută de Platon în manieră eleată. adică aşa cum Parmenides din Elea a conceput fiinţa. În timp ce lumea Ideilor este o lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii). Lumea obiectelor matematice este concepută de Platon în manieră pythagorică. dar participă şi la alte Idei (de bunătate. prin care se deosebeşte de ceilalţi oameni. Orice om participă. Lucrurile care compun această lume sunt materiale. în care trăieşte omul. prin care dobândeşte însuşirile caracteristice tuturor oamenilor. la Ideea de om. Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă. înnăscută (ineism). frumuseţe. Platon a preluat concepţia socratică asupra sufletului. Lucrurile ar fi deci. adică aşa cum Heraclit din Efes concepuse existenţa. cu deosebirea că. 2. constituindu-se astfel însuşirile individuale ale lucrurilor. un fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. Această lume este concepută de Platon în manieră heracliteană. Platon considera că există două tipuri de cunoaştere. Această cunoaştere desăvârşită a Ideilor este posibilă pentru că sufletul este spiritual. Cunoaşterea este deci pentru Platon. Toţi oamenii participă. Platon a adăugat viziunii sale ontologice o a treia lume. Ca şi Socrate. de exemplu. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. proprietăţilor şi relaţiilor. existând atâtea idei câte categorii de lucruri. În ultima perioadă a creaţiei sale. inteligenţă etc. Platon a transfigurat mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul peşterii din dialogul Republica. simboluri matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. adică toate componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor.110 tuturor lucrurilor. fenomenele şi procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le percepe cu ajutorul simţurilor. Fiecare lucru concret nu participă însă la o singură Idee. imperfect. Platon susţine că înaintea întrupării sufletul ar fi sălăşluit în lumea Ideilor (nu a zeilor. numită lumea obiectelor matematice. care reprezintă pentru el o adevărată tendinţă. conferindu-i mai multă consistenţă filosofică. De exemplu. ca şi pentru Socrate. dar mai puţin abstracte decât Ideile. el consideră că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). la Ideea de om. care se deosebesc între ele prin: . Teoria reamintirii (anamnesis) Teoria platoniciană a cunoaşterii este indisolubil legată de ontologia lui Platon şi de teoria sa asupra sufletului. 3. cunoscută de suflet nemijlocit în existenţa sa în lumea Ideilor anterioară întrupării. imperfecte. Întrucât toate obiectele de un anumit tip participă la aceeaşi Idee. Ea ar cuprinde toate obiectele. Gnoseologia platoniciană. etc. de exemplu. Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă. Această uitare se datorează faptului că sufletul este constrâns să trăiască vremelnic într-un trup material. pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit. obiectele matematice sunt deci abstracte. dacă fiinţa lui Parmenides era unică.3. Ideile platoniciene sunt multiple. În momentul întrupării sufletul uită Ideile. cum susţinuse Socrate). Întreaga cunoaştere este pentru Platon reamintire a Ideilor (anamnesis). percepţia unui om din lumea fizică determină reamintirea Ideii de om.3. În raport cu lucrurile individuale. „îmbibându-se” de ele. toate casele la Ideea de casă. Lucrurile concrete sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care le-a cunoscut deplin înaintea întrupării. simplu şi nemuritor asemenea Ideilor. 10. în timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale Ideilor. pe care le-a cunoscut nemijlocit în existenţa sa anterioară întrupării.

nu poate începe decât cu cunoaşterea opiniilor. care ar avea ca formă superioară de realizare curajul. prin voinţa divinităţii: unii superiori. care ar trebui să conducă cetatea. aproximativă. „de natura aurului”. dar numai accidental şi fără a avea conştiinţa sa sau capacitatea de a-l legitima. Tendinţa spre acţiune. 2. fapt atestat şi de zădărnicia strădaniilor repetate ale Platon de a o transpune în realitate la Siracuza. 2. Doxa este o cunoaştere vagă. Datorită acestor idei. Omului i-ar fi proprii trei facultăţi: 1. care ar avea ca formă superioară de realizare înţelepciunea. Opinia (doxa).4. Platon îşi întemeiază concepţia social – politică şi pe psihologia umană. Două precizări se impun în legătură cu organizarea statului propusă de Platon: a. 3. în cazul cărora faptul de a te naşte într-o castă impune în mod iremediabil destinul individului. dominaţi de inteligenţă. cu sediul în piept. cel puţin cel mai important precursor a doctrinei comuniste. 10. dominaţi de tendinţa spre acţiune. Cele două tipuri de cunoaştere sunt: 1. Pentru înfăptuirea dreptăţii. Oamenii ar fi inegali de la natură. clasele care alcătuiesc statul platonician nu sunt caste asemănătoare celor specifice societăţii indiene. Platon consideră că scopul fundamental pe care trebuie să-l urmărească organismul social – politic al societăţii este înfăptuirea dreptăţii. Meşteşugarii şi agricultorii care ar fi dominaţi de dorinţe senzoriale şi ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existenţei cetăţii. care are în mod necesar acces la adevăr şi are capacitatea de a-l legitima. Ea poate ajunge la adevăr. Gardienii sau militarii. organizarea socială ar trebui să se întemeieze pe înţelepciune. ceea ce face ca ei să fie predestinaţi să aparţină uneia din următoarele trei clase: 1. Platon recomandă primelor două clase comunitatea averilor şi a femeilor. c. Teoria social – politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic cel mai important al filosofiei platoniciene. adică spre contemplarea intelectuală a Ideilor. Este o cunoaştere temeinică. care ar trebui să apere cetatea de pericolele externe şi interne. Viziunea social-politică platoniciană expusă în dialogurile Republica şi Legile are un caracter utopic. Inteligenţa cu sediul în creier. Platon consideră că orice proces de cunoaştere autentică. Filosofii. care ar avea ca formă superioară de realizare cumpătarea. Dorinţele senzoriale cu sediul în pântec. 3. certă. b. ar poseda însuşiri psihice superioare. alţii. La nivelul indivizilor predomină una sau alta din facultăţi. 2. facultatea prin intermediul căreia se realizează.111 a. Platon admite o anumită mobilitate în interiorul statului şi o justifică pe baza aptitudinilor naturale ale indivizilor (de exemplu.3. ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. „de natură grosolană”. nu devine în mod fatal . neriguroasă. Modelul social – politic platonician este fundamentat biologic. prin gradul lor de rigoare. riguroasă. care se realizează cu ajutorul simţurilor şi constă în cunoaşterea lucrurilor din lumea existenţelor sensibile. prin regiunea ontică (lumea) cunoscută cu ajutorul fiecăreia dintre ele. pentru ca membrii lor să se poată consacra exclusiv îndeplinirii prerogativelor lor. dacă nu fondatorul. dar trebuie să tindă spre ştiinţă. Societatea ideală imaginată de Platon este una închisă întrucât accesul de la o clasă la alta este considerat imposibil. curaj şi cumpătare. Platon este considerat uneori. Ştiinţa (epistemé) se realizează cu ajutorul raţiunii şi constă în contemplarea intelectuală a Ideilor.

care este ameninţată din acest motiv de grave dezechilibre sociale. 40 de dialoguri. Apărarea lui Socrate. b. că el este unul aristocratic. d. iar după condamnarea acestuia la moarte a părăsit Atena călătorind la Megara. după criteriul cronologic. timocraţia decade în oligarhie. Timocraţia reprezintă primul nivel al degenerării aristocraţiei: o formă de guvernământ în care valoarea intelectuală este substituită de dorinţa de onoruri a guvernanţilor. deci. care. sunt. c. cu certitudine. care le sporesc valoarea artistică. cel mai rău. Dar ce tip de stat este cel platonician? Se poate răspunde. Critias. 3. dincolo de injustiţiile sociale pe care le generează. REZUMAT 1. Ele sunt grupate. ci acea formă de degenerare a statului în care ceea ce este public este confundat cu ceea este privat (adică. Astfel. În anul 387 a întemeiat Academia. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene Platon a integrat în dialogurile sale numeroase mituri. în sensul etimologic al termenului: o „conducere a celor mai buni”. garantându-le în acelaşi timp libertatea. cu tendinţa de confundare nelegitimă a efectului cu cauza. a.). în dialogul Republica el a elaborat mitul peşterii. în care a abordat o mare parte a temelor şi motivelor fundamentale ale filosofiei. 2. Theaitetos. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri. inoportune. A fost cel mai strălucit discipol al lui Socrate. în măsura în care atribuie acestui presupus comunism intenţii teoretice. de către filosoful austriac Karl Popper în volumul întâi al lucrării sale Societatea deschisă şi duşmanii săi) lui Platon pentru interdicţia proprietăţii private ultimelor două clase şi pentru educaţia în comun ca copiilor. ascensiunea tiraniei. cel puţin în parte.1. în fine. Cyrene. Phaidros. absenţa oricărui punct de referinţă. etica şi teoria social-politică. de bătrâneţe (Parmenides. b. gnoseologia. Alcibiade. Criton etc. în trei categorii: de tinereţe (Hippias minor. în măsura în care neagă în mod violent libertatea individuală. fără îndoială. 3. Timaios. Politicul. care configurează imaginea sa negativă simetrică şi sunt dispuse în ordinea crescătoare a degradării lor. .).112 paznic cel care este fiu de paznic. vidul puterii pregătesc. Degenerarea totală a statului. Legată de această imagine a statului ideal este în tradiţia platoniciană şi prezentarea formelor de guvernământ corupte. De la el ne-au parvenit cca.). Grecia Mare şi Sicilia. ceea ce noi numim anarhie). Aristocratic. acuzaţiile de comunism. dintre toate regimurile politice posibile. chiar dacă această aristocraţie este mai degrabă una a spiritului decât una de origine ori de avere. de maturitate (Banchetul Phaidon. Egipt. dar creează şi mari dificultăţi în dezvăluirea semnificaţiei lor teoretice. este. adresate mai ales de critica modernă (de exemplu. Republica etc. care a devenit cea mai importantă şcoală filosofică a timpului. Dorinţa de bani şi de plăceri. Repere biografice Platon (427-347) s-a născut la Atena într-o veche şi ilustră familie aristocratică. explică de ce oligarhia decade uşor în democraţie. ci cel care are dispoziţiile naturale şi abilităţile dobândite prin educaţie pentru a deveni paznic). care reprezintă o parabolă a viziunii sale filosofice şi permite identificarea dominantelor interesului său teoretic: ontologia. deoarece ele se explică exclusiv printr-o utilitate practică (garantarea celei mai bune conduceri a statului). Filosofia platoniciană Platon a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice idealist-obiective din întreaga istorie a filosofiei. Legile etc. Când dorinţa de onoruri este înlocuită de utilizarea puterii politice pentru îmbogăţirea guvernanţilor. în cazul căreia virtutea şi valoarea cetăţenilor constau în raţionalitate. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. În el se regăsesc într-o sinteză superioară toate marile teme şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. prin care Platon nu înţelege ceea ce înţelegem noi astăzi prin acest termen.

113 3.2. Ontologia platoniciană. Teoria Ideilor Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor (sau a Formelor) şi propune împărţirea existenţei în trei regiuni ontice distincte numite lumi: a. lumea Ideilor, concepută în manieră eleată, este o lume inteligibilă ce conţine prototipurile ideale, perfecte, imuabile şi absolute ale tuturor lucrurilor, însuşirilor şi relaţiilor existente în realitatea fizică; b. lumea existenţelor sensibile, concepută în manieră heracliteană, este o lume accesibilă simţurilor ce conţine toate lucrurile, însuşirile şi relaţiile ce alcătuiesc realitatea fizică, ale cărei componente sunt supuse naşterii, devenirii şi dispariţiei; c. lumea esenţelor matematice, concepută în manieră pythagorică, ce conţine numere, figuri geometrice, simboluri matematice şi reprezintă o treaptă intermediară de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Platon a conferit demnitate ontologică superioară Ideilor în raport cu existenţele sensibile, considerând că acestea participă la Ideile corespunzătoare, nefiind decât nişte cópii palide, nişte umbre ale lor. 3.3. Gnoseologia platoniciană. Teoria reamintirii (anamnesis) Concepţia platoniciană asupra cunoaşterii este indisolubil legată de teoria Ideilor şi concepţia sa asupra sufletului. Platon a preluat, ca şi Socrate, din tradiţia mitică orfico-pythagorică motivul metempsihozei. Înaintea întrupării, sufletul ar fi locuit în lumea Ideilor, pe care le-a cunoscut deplin, datorită compatibilităţii sale cu ele, dar în momentul întrupării le-a uitat. Lucrurile din lumea existenţelor sensibile sunt pretextele care-i determină sufletului reamintirea Ideilor. Întreaga cunoaştere este deci reamintire (anamnesis). Platon distinge două forme fundamentale de cunoaştere deosebite între ele prin obiect (lumea cunoscută cu ajutorul fiecăreia), facultatea cognitivă cu ajutorul căreia se realizează şi gradul de rigoare: a. opinia (dòxa) este cunoaşterea lumii existenţelor sensibile cu ajutorul simţurilor şi are caracter imprecis, vag, aproximativ, putând atinge adevărul numai accidental; b. ştiinţa (epistème) este contemplarea lumii Ideilor cu ajutorul raţiunii şi are caracter riguros, având capacitatea de a atinge în mod necesar adevărul şi de a-l legitima. Platon conchide că orice proces cognitiv autentic trebuie să tindă să se înalţe de la opinie la ştiinţă. 3.4. Teoria social-politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic fundamental al filosofiei lui Platon. El a imaginat în Republica o amplă utopie politică, care este o extrapolare a eticii sale la nivel macrosocial. Platon consideră că ţelul major pe care trebuie să-l urmărească statul ideal este înfăptuirea dreptăţii. Pentru aceasta organizarea statului trebuie să ţină seama de cele trei părţi ale sufletului uman: senzitivă, volitivă şi raţională. Corespunzător acestora, Platon consideră că structura socială trebuie să fie alcătuită din următoarele trei clase sociale: a. producătorii (ţăranii, meşteşugarii şi negustorii), care trebuie să aibă ca virtute cumpătarea şi au rolul să asigure subzistenţa statului; b. paznicii, care trebuie să aibă ca virtute curajul şi au rolul să apere statul de pericolele externe şi interne; c. filosofii, care au ca virtute înţelepciunea şi au rolul să conducă statul. Înfăptuirea dreptăţii este condiţionată de exercitarea strictă şi exclusivă de fiecare dintre aceste clase a atribuţiilor sale. Pentru a se putea consacra deplin atribuţiilor lor de înaltă răspundere, ultimelor două clase le este interzisă posesiunea oricărei forme de proprietate privată şi le este impusă deţinerea în comun a femeilor şi copiilor. Datorită acestor idei, critica modernă a reproşat utopiei politice platoniciene că reprezintă prototipul societăţilor închise şi că a prefigurat societatea comunistă.

AUTOEVALUARE A. Întrebări 1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Platon? 2. Cum motivaţi seducţia exercitată de Socrate asupra lui Platon? 3. Ce implicaţii credeţi că a avut execuţia lui Socrate asupra destinului lui Platon? 4. Care au fost cauzele autoexilului pe care şi l-a impus Platon după moartea lui Socrate? 5. Care consideraţi că a fost mobilul celor trei călătorii ale lui Platon la Syracusa? 6. Cum explicaţi faima Academiei platoniciene? 7. Care sunt semnificaţiile enunţului gravat pe frontispiciul Academiei lui Platon? 8. De ce credeţi că şi-a expus Platon concepţia filosofică sub formă de dialoguri? 9. Care sunt cele mai importante dialoguri ale lui Platon? 10. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale mitului peşterii? 11. Enumeraţi şi caracterizaţi cele trei lumi delimitate de Platon în ontologia sa. 12. Care au fost orientările filosofice presocratice care l-au inspirat pe Platon în conceperea celor trei lumi pe care le-a delimitat în ontologia sa?

114 13. Ce este Ideea în filosofia platoniciană? 14. Ce raporturi există între Idei şi lucrurile individuale în ontologia platoniciană? 15. Cum sunt explicate, din perspectiva ontologiei platoniciene, genurile şi speciile, pe de o parte, şi lucrurile individuale, pe de altă parte? 16. Care sunt semnificaţiile metempsihozei în filosofia platoniciană? 17. Ce este anamnesis-ul în filosofia platoniciană? 18. Care sunt formele fundamentale ale cunoaşterii în gnoseologia platoniciană şi care sunt criteriile delimitării lor? 19. Care este traseul pe care trebuie să-l urmeze cunoaşterea autentică? 20. Care este locul teoriei social-politice în cadrul sistemului filosofic platonician? 21. Care este criteriul de organizare a statului ideal platonician? 22. Care sunt clasele care compun statul ideal platonician, ce virtuţi le caracterizează şi care sunt atribuţiile lor? 23. Care sunt raţiunile acuzaţiilor aduse modelului social platonician de a fi prefigurat societatea comunistă? 24. Care sunt, conform teoriei social-politice platoniciene, formele de guvernământ corupte în care poate degenera statul ideal şi care sunt cauzele posibilelor sale degenerări? 25. V-ar plăcea să trăiţi în statul ideal platonician? Motivaţi-vă opinia. B. Teme pentru dezbatere în seminar, pentru referate sau eseuri 1. Platon şi lumea sa 2. Socratismul lui Platon 3. Virtuţile şi limitele ontologiei platoniciene 4. Dòxa şi epistème în gnoseologia platoniciană 5. Utopie şi realism politic în statul platonician 6. Platon – precursor al comunismului? TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Repere biografice 1.1. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, III, 1 – 41. „Platon era fiul lui Ariston şi cetăţean al Atenei. Mama lui era Perictione sau Potone, care-şi trăgea neamul de la Solon. Se spune că şi tatăl său cobora în linie dreaptă din Codros, fiul lui Melanthos… A scris poeme, mai întâi ditirambi, după aceea poeme lirice şi tragedii… Mai târziu, fiind gata să se prezinte la un concurs de tragedie, ascultând pe Socrate… îşi sorti poemele sale flăcărilor… Din momentul acela, având vârsta de douăzeci de ani, se spune, el deveni elevul lui Socrate. După moartea acestuia, trecu la Cratylos, heracliteanul, şi la Hermogenes, care profesa filosofia lui Parmenides. Apoi, spune Hermodor, la vârsta de douăzeci şi opt de ani se duse la Megara, la Eucleides, cu alţi discipoli ai lui Socrate. Apoi plecă la Cyrene să-l viziteze pe Theodoros, matematicianul; de acolo în Italia să vadă pe filosofii pythagorici… iar de acolo în Egipt, să cunoască pe preoţii de acolo… Întors la Atena a locuit la Academie. Aici era un gimnaziu de periferie, într-o dumbravă, numită după un oarecare erou, Hecademos… A făcut trei călătorii în Sicilia: prima ca să vadă insula şi craterele Etnei; cu acest prilej, Dionysios, fiul lui Hermocrates, fiind tiran la Siracuza, l-a silit să devină unul dintre apropiaţii lui. Dar când Platon discută despre tiranie şi susţinu că numai interesul stăpânului nu era scopul cel mai bun, afară numai dacă acesta excelează în virtute, el îl ofensă pe Dionysios, care supărat, îi spuse: «Vorbeşti ca un flecar bătrân». «Iar tu, ca un tiran», îi răspunse Platon. La această vorbă, tiranul se înfurie şi era gata să-l omoare; pe urmă însă, după ce Dion şi Aristomenes îl scoaseră pe acesta din mânie, renunţă la a-l omorî, ci îl încredinţă lui Pollis, lacedemonianul, care tocmai sosise atunci cu o ambasadă, ca să-l vândă ca sclav. Pollis îl luă la Egina şi-l scoase la vânzare… Se întâmplă ca Anniceris din Cyrene, filosoful, să fie de faţă; el îl răscumpără pentru douăzeci de mine – după alţii suma ar fi fost de treizeci de mine – şi-l trimise la Atena, la prietenii săi, care îi înapoiară banii pe dată. Anniceris însă îi refuză, spunând că nu numai atenienii aveau privilegiul de a purta grija lui Platon. Alţii afirmă că Dion a trimis banii şi că Anniceris nu i-a luat, ci a cumpărat pentru Platon mica grădină care se află la Academie… A doua oară a vizitat pe Dionysios cel tânăr, cerându-i pământ pentru realizarea republicii sale. Dionysios îi făgădui, dar nu se ţinu de cuvânt… A treia oară s-a dus să împace pe Dion cu Dionysios, dar neizbutind se întoarse în patrie fără să fi făcut ceva. Aici se ţinu departe de politică, deşi scrierile lui arată că era un om de stat… A fost înmormântat la Academie, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, consacrată filosofiei…”. 1.2. PLATON, Scrisoarea a VII-a. „Mie…, pe cât cercetam mai mult legile şi obiceiurile, înaintând în vârstă, pe atât mi se părea mai greu, în ce mă priveşte, să mi se potrivească a urmări cele politice; căci nu eram în măsură să făptuiesc ceva fără de prieteni şi tovarăşi credincioşi – iar pe aceştia nu era lesne să-i găsesc printre cei în fiinţă, întrucât cetatea noastră nu mai era cârmuită după obiceiurile şi deprinderile părinţilor, pe alţii noi

115 nefiind cu putinţă să-i dobândesc prea lesne – şi, pe de altă parte, litera legilor ca şi moravurile se stricau, îi slăbeau într-atât de uimitor încât eu, care la început eram plin de o mare însufleţire de-a înfăptui ceva în treburile obşteşti, privind către acestea şi văzând totul intrat în nerânduială, sfârşii prin a fi cuprins de ameţeală, fără a înceta totuşi să cercetez cum s-ar putea ivi o stare mai bună în toate acestea, şi fireşte în întreaga cârmuire a statului, şi, fără a înceta să aştept ceasul potrivit făptuirii, ajungând însă la gândul, cu privire la toate cetăţile de până acum, că erau prost cârmuite – căci tot ce priveşte legile lor este aproape de neîndreptat, fără vreo neaşteptată aşezare a lucrurilor în matcă, printr-o întâmplare a soartei – ceea m-a făcut să spun, spre slava dreptei filosofări, cum că doar cu ochii aţintiţi la ea se poate vedea ce însemna dreptatea în viaţa cetăţilor şi a inşilor; că, deci, nu se va curma răul, în ce priveşte neamul oamenilor, mai înainte ca ginta ce filosofează drept şi adevărat să ajungă la stăpânirea politică, sau mai înainte ca ginta celor ce au puterea în sânul cetăţilor să filosofeze cu adevărat, prin cine ştie ce har divin. Cu acest gând am venit în Italia şi Sicilia, atunci când soseam întâia oară. Iar venind, viaţa aşa-zis fericită de acolo, încărcată de ospeţe italiote şi siracuzane, nu-mi plăcu deloc” (325c – 326c). „După aceea am plecat de acolo, spre a reveni mai târziu, chemat cu tot dinadinsul de Dionysios; dar cu ce gând am făcut-o şi tot ce am făptuit acolo, în chip potrivit şi pe bună dreptate, am s-o înfăţişez mai târziu, după ce vă voi fi sfătuit ce trebuie să faceţi faţă de stările de acum… Cel care dă sfaturi unui ins bolnav ce duce un trai dăunător pentru sănătate, nu trebuie să facă altceva, în primul rând, decât să-i schimbe traiul, iar dacă bolnavul înţelege a i se supune, să-i dea şi alte îndemnuri… Acelaşi lucru şi cu o cetate, fie că ea e cârmuită de unul singur, fie că e de mai mulţi: dacă, îndrumată fiind cum trebuie pe calea cea bună a cârmuirii, ea ar cere un sfat în plus cu privire la ceea ce are de întreprins, socotesc că ar fi o dovadă de înţelepciune să i se dea sfaturi; în schimb, celor ce ies din matca bunei cârmuiri şi nu înţeleg de fel să meargă pe făgaşul ei, ci fac cunoscut sfetnicului lor să lase cârmuirea cum este şi să n-o clintească, el plătind cu viaţa dacă o clatină, ba chiar ar cere sfetnicilor să se facă slujitorii dorinţelor şi năzuinţelor lor, dând idei în ce fel s-ar putea îndeplini mai lesne şi mai repede acestea – a se supune unor astfel de oameni şi a le da poveţe, mi se pare că ar fi o faptă nevrednică, iar doar pe cel ce nu se supune l-aş socoti un om adevărat. Stăpânit de astfel de gânduri, dacă îmi cere cineva sfatul cu privire la ceva mai de însemnătate în viaţa sa…, sunt gata să-i dau povaţa mea, şi nu aş înceta s-o fac sau nu iaş da-o doar ca să scap de el. Dacă însă nu mi se cere de fel povaţa, sau dacă e lămurit că nu mi s-ar da nicidecum ascultare ca povăţuitor, nu înţeleg să viu ca un nechemat a da sfaturi unuia ca acesta, căci nu vreau să silesc la ceva pe nimeni, nici măcar pe fiul meu. Ci sclavului, i-aş da sfaturi, şi, fireşte, în cazul că nu mă ascultă, l-aş sili s-o facă; dar pe părintele meu sau pe mama mea nu mi se pare că e lucru legiuit să-i silesc… Iar cu acelaşi cuget trebuie să stea omul chibzuit şi în faţa cetăţii sale: trebuie să vorbească, dacă i se pare că ea nu e bine cârmuită…” (330c – 331a). 1.3. ARISTOTEL, Metafizica. „Discipol în tinereţe al lui Cratylos şi familiarizat cu ideile lui Heraclit, potrivit cărora lucrurile sensibile se găsesc în curgere continuă, aşa că ele nu pot forma obiectul unei ştiinţe, Platon şi-a menţinut părerile acestea şi mai târziu. Apoi se apropie de Socrate, care, fără să se intereseze câtuşi de puţin de problemele Universului, se consacră problemelor etice în care căuta noţiunile generale… Astfel de noţiuni generale ale celor ce există aevea le numi Idei, afirmând că lucrurile sensibile stau în afara acestora şi-şi capătă existenţa doar faptului că participă la Ideile respective” (I, 6, 987a – 988a) „Dintre argumentele cu care noi platonicienii căutăm să dovedim existenţa acestor Idei, nu e nici unul care să fie convingător. Căci unele din ele nu se pot închega într-un silogism din care adevărul să iasă în chip necesar, iar celelalte nu ne conving, pentru că din ele ar reieşi că există Idei şi pentru lucruri pentru care noi nu admitem Idei. Căci dacă ne conducem după principiile ştiinţelor, ar trebui să existe Idei despre orice lucru care formează obiectul ştiinţei; dacă ne luăm după noţiune, concepută ca o pluralitate condensată într-o unitate, ar trebui să admitem că există Idei şi pentru negaţii; iar dacă pornim de la constatarea că putem avea o reprezentare despre ceva dispărut, ar trebui să admitem şi Idei despre lucrurile dispărute… O analiză mai atentă a acestor Idei ne-ar sili să recunoaştem că există Idei şi pentru raporturi pe care noi nu le admitem ca un gen de sine stătător… În cea mai mare nedumerire ne punem întrebarea: de ce folos pot fi Ideile pentru lucrurile sensibile eterne sau pentru cele vremelnice, supuse devenirii. Căci Ideile nu sunt nici cauza mişcării, nici a schimbării lucrurilor. Ele nu contribuie cu nimic nici la cunoaşterea lor… Într-adevăr, ele nu alcătuiesc nici substanţa acestor lucruri, căci în acest caz ele ar trebui să le fie imanente, şi nici nu contribuie la existenţa lor, căci nu sunt prezente în lucrurile care participă la ele. Ele ar putea fi considerate drept cauze numai în felul în care albul, într-un amestec, e cauza culorii albe a unei fiinţe. Dar, acest fel de a judeca… e uşor de combătut. Afară de aceasta, în nici unul din înţelesurile obişnuite nu se poate spune că celelalte lucruri provin din Idei. Intr-adevăr, a spune că ele sunt prototipurile celorlalte lucruri care participă la ele înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică… Apoi, pentru acelaşi obiect ar trebui să existe mai multe prototipuri, adică Idei: aşa de pildă, pentru om ar trebui să existe Ideea de vieţuitoare, de fiinţă cu două picioare şi de Om în sine. Afară de aceasta, Ideile ar trebui să existe nu numai pentru modelele lucrurilor sensibile, ci şi ale Ideilor, cum de pildă, genul pentru speciile cuprinse, în care caz unul şi acelaşi lucru ar fi totodată şi model şi copie. Şi încă ceva: nu se poate admite ca substanţa să fie despărţită de lucrul a cărui substanţă o constituie. Sau cum putem înţelege că Ideile pot să existe deosebit de lucruri, când ele alcătuiesc substanţa acestora?

201d. critica a stabilit autenticitatea doar pentru a VI-a. PLATON. luate împreună. Privitor la dialogul Epinomis părerile sunt împărţite. Philebos. Critias şi Legile)*. iar impietatea nu e oare cu totul potrivnică pietăţii. aşadar. Alcibiade. ce nu-i. frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos. spre exemplu. recurgând apoi la vorbe goale. toate au o însuşire. Pe lângă aceste dialoguri. lui Platon în nici un caz nu-i aparţin. într-alta urât. în mare parte. pentru alţii nu. sau nu-ţi aduci aminte”? 3. Demodocos. în sfârşit. Să admitem însă că Ideile există. * (notă de subsol a autorului) Cronologia dialogurilor este extrem de controversată. ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât în sine. având mereu acelaşi chip unic. E vorba. Despre virtute. frumos ce rămâne el însuşi întru sine. în pământ. Lysis. şi ne închipuim că determinăm substanţa chiar când afirmăm că există alte substanţe. întrucât sunt albine şi întrucât sunt privite ca atare. „Socrate: Oare impietatea nu e în orice împrejurare asemenea sieşi?. câteodată da. Phaidros. este reprodusă cea adoptată de Constantin Noica (în Opera lui Platon. Socrate: Tocmai aşa-i şi cu virtuţile: cât de multe ar fi. Euthyphron. nici vreo altă însuşire de felul acestora?» Întrebat aşa. ceea ce participă la ele nu poate lua fiinţă atâta vreme cât nu există o cauză de mişcare. Banchetul. sunt fel de fel de albine». Căci în ceea ce o priveşte. 1984. Criton. spune ce vei răspunde? Menon: Aş răspunde că. 6e. Timaios. 9. deşi recunoaştem că nu există Idei pentru ele. Politicul. în introducere la Platon. iar cele pioase. Euthyphron. şi la fel. tot ce poate fi nelegiuit nu e oare asemenea sieşi. Gorgias şi Menon) şi trecând prin cele de maturitate (Banchetul. numită Diotima… … «Încearcă acum. Charmides. „Socrate: … Dar Menon… întrebându-te: ce este în esenţă o albină. Socrate: …vreau să vă spun… un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura unei femei din Mantineia. nu se deosebesc între dânsele de loc. Şi totuşi. ce nu se naşte şi nu piere. nu se deosebesc întru nimic una de alta. Minos. de acel frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: un frumos ce trăieşte de-a pururi. Mai păstrându-se sub numele întemeietorului Academiei 13 scrisori. Lahes. cu faţă. aşa-numita participare. fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el să sporească. noi. PLATON. GH. el este o creaţie neîntreruptă”. 9. 2. Hippias maior. dar aşa-numitele Definiţii dacă nu se ştie exact ale cui sunt (probabil ale platonicianului Speusippos). Opera platoniciană 2. Ion. pioase. Eutidemos şi Cratylos) şi până la cele de bătrâneţe (Parmenides. PLATON.1. a VII-a şi a VIII-a”. „Pe scurt. Despre dreptate. căci nu putem spune nimic despre cauză. . Filosofia platoniciană 3. 210e-211c. p. frumos ce nu-i cutare gând. Sisiphos. 72a-d). i s-au mai atribuit altele. astfel încât s-ajungă a pătrunde misterele dragostei până la această treaptă şi cine va contempla pe rând şi cum trebuie lucrurile frumoase. VLĂDUŢESCU. apocrife însă: Alcibiade II.116 În dialogul Phaidon se spune că Ideile sunt cauzele şi ale fiinţei şi ale devenirii. Frumos ce nu se înfăţişează. „În fine. cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti. să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire»”. Socrate. acela. deşi e de datoria ştiinţei să cerceteze cauza fenomenelor. Hiparch. în aer. p. 990b – 992a). Rivalii. Editura Albatros. cutare ştiinţă. care e principiul schimbării. 3. Aici. pentru unii da. Dialoguri. Socrate: Şi dacă după asta ţi-aş spune: «Menon. Protagoras. vedem că multe alte lucruri. Totuşi. ca de exemplu o casă sau un inel. 257. Filosofia în Grecia veche. adăugă ea. când e să arătăm ce raport există între aceea şi acestea din urmă.2. Menon. tocmai pe aceasta o lăsăm la o parte. Sofistul. nici mărimea. că este un cuvânt fără nici un sens” (I. Phaidon. arată-mi acum prin ce anume albinele. va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. într-o privinţă frumos. iau foarte bine fiinţă. 992a – 992b). Eryxeias . 5d. şi cât de felurite. Cine va fi călăuzit metodic. am arătat. XXVII). să-ţi ţii atenţia cât se poate mai trează. sau oriunde aiurea. Bucureşti. ce-ai zice tu dacă ţi-aş pune următoarea întrebare: «Spunând de albine căs multe. Menexenos. şi conform cu impietatea? …Doar ai spus că datorită unui caracter unic faptele nelegiuite sunt nelegiuite. felurite şi deosebite între ele. pururi identic sieşi ca fiind de un singur chip. ce nu creşte şi nu scade. Apologia lui Socrate. platonismul fiind o continuă mişcare de la prima sa expresie din dialogurile de tinereţe (Hippias minor. platonicienii. nici frumuseţea. ci sunt identice?» Mi-ai putea da un răspuns la această întrebare? Menon: Aş putea. Theaitetos. una şi aceeaşi: numai printr-însa virtuţile sunt virtuţi”. 3. Theages. Statul – «Republica». cu siguranţă platoniciene. Axiochos.1. ajuns la capătul iniţierilor în cele ale dragostei. nu rezidă într-un vieţuitor. alteori nu. nu spui asta în măsura în care sunt albine? Ceea ce le deosebeşte nu-i. De unde urmează că şi celelalte lucruri pot să existe şi să se transforme datorită aceluiaşi fel de cauze care explică şi naşterea celor pomenite în exemplul dat” (I. dac-am presupune că-mi răspunzi: «Sunt multe.3.

aceasta se poate scoate şi din cunoscutul principiu… că învăţarea noastră nu-i altceva decât o reamintire. Aşa ceva ar fi însă cu neputinţă dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o întruchipare omenească. de o parte. Acesta fiind faptul. îndată ce se desface de trup şi iese din el.Prin urmare.Dar în privinţa trecerilor dintre viaţă şi moarte? Oare cel puţin una dintre ele nu este sigură? Într-adevăr. zise Socrate. din cele recunoscute mai înainte… . trezirea.Revenirea la viaţă. Ce avem acum de făcut? urmă Socrate. tu însă cată să-mi lămureşti pe a doua.Socrate. zise Socrate. se destramă şi nu mai are fiinţă nicăieri. pe cât cei morţi din cei vii.Dar că se nasc unul din altul? . cât şi în trecerile de la un contrar spre celălalt.Dar Socrate. Dacă n-ar avea sădită în ei o ştiinţă şi o raţiune dreaptă. zise el. . mai cu de-amănuntul. despre care am vorbit. Kebes. ci. nu este îndeajuns dovedit că sufletele celor morţi neapărat există într-un loc de unde iarăşi să se poată ivi? . asupra vieţii şi morţii. că şi atunci el are o anumită putere şi gândire. zise el. de starea de veghe. 70a-77a. . cred că nu suntem înşelaţi recunoscând că există.Cred. de vrei să înţelegi mai uşor. zise Socrate… Să cercetăm deci.Desigur. în alte vremi. o voi lămuri atât în sine. o dată ce sufletul se desprinde de trup. de alta. zise. Şi pe această cale. la tot ce are parte de naştere.117 3. . urmă Socrate. întrerupse Kebes. nu mai există nicăieri. După acest principiu.4. trebuie să cercetezi acest lucru. mai înainte. voi lămuri eu pe una dintre acele perechi de contrarii. despre care ne-ai vorbit adineauri… Dar tocmai aceasta ar avea poate nevoie de o întemeiere şi o crezare mai largă: anume că sufletul există şi după ce omul moare.Ce potrivnic îi dăm? . întocmai ca un abur sau ca o suflare. nu este tocmai ivire din morţi a celor vii? . . cum este frumosul faţă de urât. zise Kebes. acel lucru? . aţipirea. Să privim lucrul mai întâi din următoarea latură: oare sufletele oamenilor ce-au murit mai există în lumea lui Hades. bine înţeles vorbim de cele ce au contrarii. apoi ele se întorc aici. pe de alta. . zise.Putem aşadar recunoaşte şi acest lucru.Se pare.Ce provine din ce este viu? . multe din câte-ai spus îmi par drepte.Aşa se pare. Ei se tem de obicei că. PLATON. dacă în adevăr are loc. Nu vom încuviinţa că există şi trecere potrivnică? Să fie natura în acest punct descumpănită? Nu trebuie să acordăm şi faptului de a muri o anumită trecere contrară? .Prin urmare sufletele noastre există în lumea lui Hades? . . Crezi că faptul de-a trăi e potrivnic celui de-a fi mort? . Este aceasta şi pentru tine. în chip necesar am mai învăţat cândva. atunci unde ar putea sta sufletele noastre decât acolo? De n-ar subzista.Cu totul necesar. destul de lămurit sau nu? . Fireşte că dacă sufletul ar avea o fiinţă în sine. .. . recunoaştem că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru. n-ar putea reveni… Nu numai la oameni.Desigur. el s-ar reculege şi s-ar putea dezbăra de toate acele mari neajunsuri. Zic că din somn izvorăşte starea de veghe şi din veghe starea de somn. Vreau să vorbesc de somn. chiar în ziua când moare un om.Foarte lămurit. este sau nu lămurit faptul de a muri? .Ce este mort. trebuie să fi ştiut cândva. sau nu? Este o veche credinţă de care ne aducem aminte.Revenirea la viaţă. reluă Socrate. într-un cuvânt.Şi eu găsesc Socrate că e necesară o astfel de încheiere. adică din contrariile lor. înseamnă că din cele moarte se nasc cele vii şi cei cu viaţă.Adevărat grăieşti.Iată. că între ele sunt clipele de trecere. şi aşa mai departe… Să cercetăm deci următorul fapt: oare există o necesitate potrivit căreia toate câte au contrarii nu se pot naşte de nicăieri decât din propriul lor contrar?. ca şi la plante şi.Dar din ceea ce este mort? spuse acesta. dacă cei vii renasc din sânul celor moarte. dar cele despre suflet întâmpină printre oameni o mare neîncredere. şi revenire la viaţă din cele moarte şi ivire a celor morţi din cei vii… .. Phaidon. că cei vii întru nimic mai puţin nu provin din cei morţi.Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt numai o reamintire. .Sunt nevoit să recunosc: ceea ce este viu. trebuie să vedem dacă toate câte se nasc se ivesc în acelaşi chip. . deci. Kebes. află singuri toate lucrurile aşa cum sunt. 100b. cele ce ne amintim acum. Iată cum.Spune-mi acum şi tu mie la fel. potrivit căreia sufletele plecate de aici există aievea dincolo.Cred. . dacă vrei. Kebes. ar fi fost în stare să facă aşa ceva? . 102a-104d). dar şi la celelalte vieţuitoare. zise. . că mai presus de orice altă dezlegare trebuie s-o primim pe aceasta. dreptul faţă de nedrept. . . sufletul lui se destramă şi piere. „Kebes luă cuvântul zicând: . sufletul apare ca nemuritor… Oamenii întrebaţi cu meşteşug.Şi aceasta. în realitate. pe de o parte.

în spatele lor şi ceva mai sus decât ei se află un foc şi că între el şi prizonieri.5. mărimea şi toate celelalte. la apropierea căldurii. Eu numesc imagini în primul rând. deţine şi numele…. Iar dacă vei identifica. că undeva departe. 508a-509b (mitul peşterii). nu va mai cuteza să rămână ce era: foc şi rece… Se pare că nu numai contrariile acelea nu se acceptă unele pe altele. 510a-511e. fără a fi între ele contrarii. ai vrea să zici că în Simmias sunt conţinute amândouă. ea este o reamintire. Nu zic că un lemn este egal cu altul. atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi. dar o dată cunoscută trebuie să conchidem că ea este cauza tuturor lucrurilor drepte şi frumoase. nu acestea.Fără îndoială. 514a-517c. Putem susţine că acesta este ceva sau nu? Dar de unde am luat această cunoştinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemne. ..(Phaidon: Pe câte ştiu. el puse următoarea întrebare:) . că ei se găsesc în această peşteră încă din copilărie. produsă de foc. dacă nu cumva. deschisă pe toată lungimea ei către lumină. de asemenea mai sus decât ei. pietre şi alte lucruri egale a răsărit în suflet ideea egalului. căci în clipa în care a primit frigul. punând la bază că există frumosul în sine. iar puterea soarelui cu lumina dintr-însa. ori se retrage ori se nimiceşte? .. cum era. VI...Există. Republica. şi binele în sine şi în genere orice esenţă de acest fel. au şi ele totdeauna contrarii….. a cărui cunoaştere nu e aceeaşi. zise. pe suprafaţa . „Închipuieşte-ţi că nişte oameni ar locui într-o peşteră subpământeană. ci nici ele nu par a primi ideea potrivnică ideii pe care ele însele o au. adăugă Socrate. asemănător perdelelor întinse de scamatori între ei şi public.. care însă e altceva decât însuşi lemnul. dacă la acestea raportăm noi pe cele dobândite prin simţuri. şi contemplarea celor de sus. de piatră şi de lemn… Cel care s-ar găsi într-o asemenea situaţie ar putea să vadă altceva decât umbrele lor şi ale tovarăşilor lor proiectate de foc pe peretele dimpotrivă al peşterii?. iar acum o iau din nou de la început la drum. statui de oameni şi de animale.. nu cunoaşte numai acel lucru. ci alta. binele. vom avea în fiecare parte. ci dacă se apropie ideea contrară lor. că din pricina legăturilor nu se pot mişca din loc şi nu pot privi decât înainte…. se întinde un drum de-a lungul căruia este construit un zid nu prea înalt. afirmând despre Simmias că-i mai mare decât Socrate. vei putea distinge o primă secţiune.Nu cumva ceea ce numim zăpadă şi foc? . . deasupra cărora ei îşi arată minunăţiile… Închipuieşte-ţi acum că pe lângă zid trec nişte oameni care poartă diferite obiecte ce depăşesc înălţimea zidului. luându-şi existenţa prin participare. că ea dă naştere în lumea vizibilă luminii. oare nu zicem pe drept cuvânt de aceasta că-i reamintirea unui lucru ce a fost cândva în mintea noastră?. dar şi toate câte. o piatră cu alta…. niciodată nu va fi şi zăpadă. iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele. recele altceva decât zăpada? . şi caldă. spre acele principii ce-au fost atât de dezbătute. cu picioarele şi grumajii în lanţuri. ci vorbesc de ceva care este în afară de toate acestea. ci. înălţarea sufletelor către lumea inteligibilă. Dacă-mi încuviinţezi şi recunoşti existenţa acestora.Pe Zeus. dar mai mic decât Phaidon.Căldura este deci altceva decât focul.La fel cu focul.. sper să-ţi dovedesc prin ele cauza şi să-ţi descopăr că sufletul este ceva nemuritor. VII. lumea vizibilă şi pe cea inteligibilă. şi mărimea şi micimea?. PLATON. VI. respectiv. . iar în cea inteligibilă ea însăşi stăpână. Dar din obiectele cărate? Văd ei altceva decât umbra acestora?. . apoi reflectarea imaginilor în apă. Ia observă acum. dăruieşte adevărul şi înţelegerea…” „Să presupunem o linie tăiată în două părţi inegale. şi următorul lucru: recunoşti că există ceva pe care-l denumeşti cald şi ceva care se cheamă rece? . Dacă lucrurile stau aşa. de egalul în sine. umbrele. dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul în sine. Urmând claritatea şi obscuritatea din lumea lucrurilor. întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte.. cele ce sunt contrarii nu pot îndura să vină laolaltă”… 3. . el trebuie să se retragă sau să fie nimicit. după ce s-a convenit şi s-a recunoscut împreună cu el că există pentru fiecare gen de lucruri câte o idee de la care fiecare din celelalte lucruri. ele sau se nimicesc. Trebuie ca noi să fi cunoscut egalul mai înainte de a fi văzut pentru prima oară lucruri egale… Oare…. când se apropie frigul. să ştii că nu te vei înşela asupra gândirii mele… Mie aşa mi se pare că Ideea Binelui este ultima care ni se face cunoscută.118 Atunci putem susţine că în clipa când se iveşte în felul acesta o cunoştinţă.Da. Vreau să spun aceasta: dacă cineva.. noi susţinem că egalul este ceva. după ce a primit căldura.Vezi. sau se retrag… Dar în lumea Ideilor.Vei recunoaşte că zăpada. în urcuş. tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe… N-am făcut decât să-ţi arăt felul de cauză ce mă munceşte. Trebuie să aplici această imagine punct cu punct la cele ce ţi le-am relatat: să compari lumea vizibilă cu o închisoare. şi încep chiar cu ele. auzind sau percepând într-un fel oarecare ceva. după ce s-a convenit că în cazul în care îmbrăţişezi aceste păreri. ci gândeşte şi un altul. cea a imaginilor. piatra şi celelalte?.

. din toate plantele. răspunse Socrate. Cum. în ele o Idee. sufletul se serveşte ca de nişte imagini de obiecte care faţă cu cele din secţiunea precedentă erau originale... între ceea ce participă la aceste Idei? Şi socoteşti că asemănarea în sine are o existenţă în sine aparte. tu. Să presupunem că o parte din noi participăm la Ideea de mic.Ce e noţiunea unui lucru?. pe de o parte. când le iei în totalitatea lor. Ideea. şi astfel va rămâne separată de sine însăşi? . Prin urmare. ca fiecare din aceste Idei să nu fie decât un gând ce nu sălăşluieşte nicăieri altundeva decât în suflet… . sau cum?.. deosebită de aceea care se află în noi. tu eşti vrednic de toată lauda pentru râvna ta în aceste discuţii filosofice. în prima parte a acestei secţiuni.. Iată cum am ajunge să vedem că micul în sine este mai mare. ci doar o parte (din Idee) în fiecare lucru?. păstrându-şi unitatea ei.Dar orice participă la o Idee trebuie să participe sau la totalitatea ei sau doar la o parte din ea… Crezi tu că o Idee.Aşa ceva nu se poate. dacă ele nu pot participa nici la o parte nici la întregul lor? 132.Ai dreptate. pe de alta. . nu mai mare decât era înainte de acest adaos. Socrate..Negreşit. a zis Socrate. aşa socot. . în întregimea ei. trebuie mai întâi să le figureze sensibil…” „Gândeşte acelaşi lucru despre suflet: atunci când el priveşte un lucru pe care îl luminează adevărul şi fiinţa pare că l-a văzut. Pe de altă parte. Dar.Da. iată. cât şi lucrurile mari ce participă la această primă Idee)? . fără să fie despărţită de sineşi. fiind una şi aceeaşi va fi prezentă în întregimea ei în multele lucruri sensibile în acelaşi timp.. cum? Nu urmează că.119 corpurilor opace.. descoperi. . . sufletul se serveşte de ele ca de nişte ipoteze. cred. Comparată cu această fracţiune din ea. datorită căreia în chip necesar vor părea prin participare mari şi toate cele de mai sus (adică. atât prima Idee a marelui. nu va mai fi doar câte o Idee în sine relativă la fiecare grup de lucruri.. . rămânând totuşi o unitate?.S-ar putea. fiind una şi aceeaşi. . Ideile n-ar fi divizibile şi atunci n-am mai avea totul în fiecare lucru. şi. ia spune-mi. trebuie mers de la ipoteză la principiul absolut. dacă lucrurile participă la Idei. Dar atunci. 3. frumosul. unică. sufletul îşi desăvârşeşte cercetarea sa în lumea Ideilor… Şi este firesc ca acesta să fie drumul pentru că cine vrea să gândească asupra figurilor geometrice. dacă o asemănăm cu ziua.. este în acelaşi timp prezentă în multe lucruri. prin care toate celelalte de mai sus vor părea mari. păstrându-şi totodată identitatea cu sine însăşi… . Şi deasupra acestora se va ivi alta. e prezentă în fiecare din multele (lucruri sensibile). şi tot aşa cu Ideea de unu şi de multiplu…? .6. a zis Parmenides. Dar acest ce gândit ca o unitate… nu e tocmai Ideea în sine?. PLATON. răspunse Socrate. iar cele ce ţin de dreptate şi frumuseţe se numesc drepte şi frumoase? . lucrul sensibil la care s-ar adăuga partea luată (din Ideea de mic) va ajunge mai mic. – Crezi tu în existenţa unor anume Idei de la care lucrurile acestea (vizibile). .Dar marele în sine şi lucrurile mari în ce raport stau acestea din urmă cu cel dintâi? Când încerci să le cuprinzi cu o privire a sufletului. precum cele ce participă la Ideea de asemănare se numesc asemănătoare. Sau mai de grabă a unei anumite unităţi pe care acest gând (noţiune) o recunoaşte ca prezentă în toate lucrurile?. deci.Oare tot aşa crezi şi despre astfel de lucruri. faci tu însuţi această separaţie între ceea ce numeşti Ideile (Formele) în sine. de a face acelaşi lucru prezent în mai multe lucruri deodată… În acest caz. a răspuns Socrate. decât aceasta care îi este de fapt imagine. prin participarea lor la aceste Idei îşi capătă şi denumirea lor.Aşa se pare. în ce chip se vor împărtăşi din formele eterne lucrurile materiale. ci o mulţime infinită de Idei. înţelege că este cauza ştiinţei şi a adevărului…”. Ideea în unitatea ei este divizibilă. una şi identică… . sau totul constă din gânduri şi toate gândesc sau că toate fiind gânduri sunt totuşi lipsite de gândire? . Parmenides. Socrate.Cum însă.. Fiecare gând (concept) e unul şi totuşi nu este noţiunea niciunui lucru? . Astfel. 130. . însă. care. binele şi altele asemenea? Că ar avea o existenţă de sine stătătoare? . „Parmenides: Socrate. netede şi strălucitoare a unor chipuri şi în genere orice reprezentare de acest fel. nu-ţi vor apărea înainte iarăşi altă Idee a marelui. o nouă Idee de mărime. replică Socrate. – Mai departe… Când îţi apar înainte mai multe lucruri ca mari. O a doua secţiune.Atunci Socrate. în afară de aceea a marelui în sine şi a lucrurilor materiale ce participă la aceasta. e alcătuită din toate fiinţele vii. zise Socrate. din toate cele făcute de oameni… În acelaşi fel trebuie să facem o anume tăietură şi în lumea inteligibilă.Lesnicios lucru. De aceea. Ideea de mic (în întregimea ei) va fi mai mare decât partea ei. zise Socrate. a replicat Parmenides. 131.Ba nu. Tot aşa ar putea şi fiecare Idee să fie prezentă în toate (lucrurile care participă la ea). cele ce se împărtăşesc din mărime se numesc mari. dreptul.Da. că l-a cunoscut… Ideea Binelui este aceea care dă lucrurilor veracitate….Se va ivi.Aceasta este peste putinţă. ca de pildă. răspunse Socrate..

Dar Ideea aceasta noi n-o avem. a zis Socrate.Ba da. aşa că trebuie să căutăm un alt mod de participare… Vezi. Prin urmare.Dar genurile în sine. nefiinţa şi pe cel ce caută s-o respingă îl bagă într-o astfel de încurcătură. 134. Şi iarăşi. de bună seamă. nu e necesar ca şi Ideea să semene copiei? Sau există vreun mijloc ca asemănătorul să nu semene cu ce-i seamănă?. Parmenides. Ideile în sine nici nu le avem în noi şi nici nu pot fi în lumea sensibilă. mod prin care participăm la ele şi care ne face să ne căpătăm şi denumirile respective. după care îşi capătă fiecare numele asemănător… Deci nici lucrurile noastre de aici nu au prin relaţia lor o influenţă asupra celor din lumea Ideilor. sau ca aceasta să semene cu lucrul de care vorbesc. şi dacă aceasta din urmă ar semăna cu ceva ar apărea altă Idee şi aşa fără încetare va răsări mereu altă Idee..Prin urmare.Se pare că nu. PLATON. nici n-ar putea fi cunoscute… Pentru că şi tu. Parmenides. . a zis Parmenides.. Participarea lor la Idei nu constă decât în faptul că lucrurile sunt o copie (imitaţie) după acestea din urmă. Aşa că Ideile se mărginesc la ele însele şi au relaţii doar între ele. şi oricare altul care admite o existenţă în sine aparte pentru orice Idee. încercând să-i atribuim predicatul ar fi să contrazicem cele afirmate deja… Deci nu în modul acesta de a vorbi să căutăm felul de a vorbi corect despre nefiinţă… Încearcă să te rosteşti corect despre nefiinţă.. . şi prin urmare. nici Ideile nu au vreo relaţie cu lucrurile de aici. . În acest caz este peste putinţă ca un lucru să semene cu Ideea. dacă Ideile ar fi aşa cum le definim noi. căci cum ar putea să fie şi în lumea noastră (empirică) şi aparte. a zis Parmenides. Theaitetos: Dar de ce? Str. – (Deci) Socrate. în ce încurcături ne băgăm. dacă ceva seamănă cu Ideea. noi nu putem cunoaşte nici o Idee. 237c-268d.. iar obiectele materiale asemănătoare lor sunt nişte cópii după ele. Socrate.Într-adevăr. căci nu participăm la ştiinţa în sine. altfel n-ar exista neadevărul… Un lucru e limpede: vreunei fiinţe aevea nu i se poate atribui nefiinţa… Fiinţei i se poate adăuga însă altă fiinţă… Dar vom spune că nefiinţei i se poate adăugă vreodată altă fiinţă? Nu e nici drept şi nici nu se cade să împerechem fiinţa cu nefiinţa… Atunci nu e cu putinţă nici să rosteşti. . anume de Ideea ştiinţei? .Ba da.Dar. indicibilă. .Neapărat. . .120 . Căci faptul de a zice că un lucru pare sau face o impresie. a replicat Socrate… Iată care mi se pare acum cea mai bună explicaţie: Ideile acestea stau ca nişte exemple (tipare) în natură. Prin urmare şi toate Ideile care sunt prin relaţia lor reciprocă dintre ele îşi trag existenţa din această relaţie a lor. ne-am vârât într-o problemă grozav de grea. Căci dacă s-ar întâmpla aşa. nu e tocmai Ideea însăşi?. sau a spune ceva care nu e adevărat. Nu e necesar ca asemănătorul să participe la aceeaşi Idee ca şi lucrul care-i seamănă?. nu sunt ele oare recunoscute de o Idee în sine.. Ea e doar incogitabilă. pentru fiecare domeniu al fiinţei în sine. fără să fie în realitate. . Sofistul.: Pentru că acest fel de a vorbi cutează să presupună că nefiinţa există. fără ca spunând aceasta să cazi în contrazicere este un lucru extrem de greu. . nici să exprimi sau să gândeşti nefiinţa în sine. . şi nu din relaţia lor cu ceea ce în lumea noastră le corespunde fie ca nişte cópii sau în oricare alt mod le concepem.Dar. dacă Ideea e asemenea lucrului care participă la ea… Prin urmare. fără să adaugi nici fiinţa. nu asemănarea e aceea ce îngăduie lucrului să participe la Idei.. constituie o exprimare plină de dificultăţi.7. Dar ştiinţa este oare altceva decât ştiinţa adevărului în sine?.Fireşte. A găsi o formulă pentru a spune că un neadevăr exprimat sau doar gândit e totuşi ceva aevea. nu din raportul lor cu Ideile. când admitem existenţa unor Idei de sine stătătoare? 133. anumită.Deci pentru noi rămâne cu neputinţă de cunoscut binele în sine şi frumosul în sine şi tot ceea ce noi admitem că există ca Idei (Forme) în sine. Socrate. 3. nici la unitate… Că este inexprimabilă. nu-i aşa că orice ştiinţă de la noi va fi ştiinţa unui anumit lucru de la noi? . Dacă ar veni cineva şi ar susţine că. după cum recunoşti. inexprimabilă. nici numărul plural sau singular… . iraţională… Voi formula acum cea mai grea problemă cu privire la nefiinţă… Ei bine. orice ştiinţă în sine.Mi-e teamă că-i aşa… 135.Nu. trebuie să mărturisească mai întâi că nici una din aceste Idei nu-şi are lăcaşul ei în lumea empirică. . pe lângă Ideea pomenită ar mai apărea o altă Idee.Nici aceasta…. Dar cel la care participă lucrurile asemănătoare spre a fi asemănătoare între ele. va fi ştiinţa părţii corespunzătoare fiinţei în sine? Ori nu? . … Ideile nu pot fi cunoscute de natura omenească…”. în sine? . Străinul: Cu adevărat.. şi tot aşa şi lucrurile de aici au relaţie doar între ele. încât când încearcă s-o tăgăduiască e silit să spună despre ea lucruri care se bat cap în cap… Am stabilit că nefiinţa nu trebuie să participe nici la pluralitate.. Pe de altă parte. .Iar ştiinţa de aici de la noi (din lumea simţurilor) nu va fi ea ştiinţa adevărului (relativ) din lumea noastră. aceste cópii ale lor în lumea noastră şi care poartă acelaşi nume cu acele Idei (la care participă) îşi trag existenţa lor din relaţia între sineşi.Justă observaţie. nu.

Într-adevăr. pentru că participă la fiinţă. trebuie dusă mai departe diviziunea cu care am lucrat până acum. Să reluăm cercetarea: mişcarea e altceva decât altul... 48b-58c. om şi-i atribuim culori.7. întrucât amândouă sunt fiinţe… Dar este peste putinţă ca identicul şi fiinţa să fie tot una… Atunci suntem îndreptăţiţi să admitem identicul ca a patra Idee (gen) pe lângă cele trei? Însă dintre fiinţe unele se zic în sine. altele în relaţie… Altul nu se spune decât în relaţie cu altceva… Noi ştim că tot ce e altul rezultă în chip necesar că e aşa numai în relaţie cu altceva… Atunci să socotim natura altuia ca al cincilea gen… Şi vom recunoaşte că el este răspândit în toate celelalte genuri… Vom spune despre fiecare dintre cele cinci genuri următoarele: Despre mişcare vom spune că e cu totul altceva decât starea pe loc… Dar este. Prin cel neadevărat înţelegi pe cel contrariu adevărului? Prin urmare ceea ce seamănă este o nefiinţă. totuşi. există. Str.: (Trebuie) să recunoaştem că nefiinţa oarecum există… Va fi neapărat nevoie să luăm în mai de aproape în cercetare teoria lui Parmenides.. determinându-l printr-o mulţime de nume… Se pun următoarele întrebări: … Oare nu e îngăduit să unim fiinţa cu mişcarea şi repausul… socotindu-le ca neamestecabile între ele şi în neputinţă de a participa unele la altele? Sau să le reunim pe toate laolaltă. Dar atunci când spui că există vrei să spui că sunt în stare de repaus?. Dar ce înţelegem prin identic şi diferit? Oare sunt două genuri noi?. PLATON. adică şi mişcarea şi repausul.. de vreme ce afirmi că nu e adevărată. Spunem. totuşi. au caracterul de fiinţă. Deci rezultă existenţa nefiinţei.. nu numai când e vorba de mişcare... vom fi îndreptăţiţi să le numim pe toate nefiinţe şi întrucât participă la fiinţă vom spune că există şi că sunt fiinţă”. dacă ele s-ar reuni între ele… Str.. Mişcarea şi repausul nu sunt oare lucrurile cele mai contrare unul altuia?. înţelegi oare că sunt mişcate şi una şi alta. bunăoară. să stabilim că nefiinţa este în oarecare măsură şi că fiinţa oarecum nu există… Tocmai acum când credem că suntem mai dumiriţi. Astfel.. 3. ele sunt oarecum în aceeaşi situaţie ca literele.: În acest caz. şi fiecare în parte?. după ce leai cuprins laolaltă cu gândul.: Tare mi-e teamă că nefiinţa se împleteşte cu fiinţa într-o împletire cât se poate de ciudată.. unele genuri sunt dispuse să facă această operaţie. „Pentru a începe această nouă explicaţie a lumii. mişcarea ar sta pe loc şi repausul s-ar mişca la rândul său. Theait. atunci când afirmăm că amândouă.: Dar e ceva peste putinţă. totuşi. le priveşti sub aspectul participării lor la existenţă? Fiinţa nu constă în reunirea celor două elemente: mişcarea şi repausul… Prin propria-i fire fiinţa nu este nici mişcare nici repaus… Acum când e vorba de fiinţă ne aflăm într-o încurcătură şi mai mare… În ce chip numim noi unul şi acelaşi lucru de fiecare dată?.: Prin urmare ceea ce numim noi imagine e cu adevărat o nefiinţă? Theait. ci şi de întreaga serie de genuri. Şi. formă.. după cum era alta decât identicul şi decât repausul… Mişcarea este altceva decât fiinţa… Atunci nu e limpede că mişcarea este nefiinţă şi totodată fiinţă?. mişcarea ar sta pe loc şi starea pe loc ar începe să se mişte… Dar amândouă participă şi la identic şi la diferit… Trebuie să concepem fiinţa şi identicul ca fiind una? Dar dacă am spune că fiinţa şi identicul sunt tot una. iar altele nu? Să presupunem mai întâi că nici un lucru nu are vreo posibilitate de întovărăşire cu altul… Nu înseamnă că mişcarea şi repausul vor fi socotite ca nemaiputând să participe în nici un chip la fiinţă? Dar ce se întâmplă dacă lăsăm tuturor lucrurilor puterea de a se uni unele cu altele? Theait. pentru ca. iar altele nu. Mişcarea şi starea pe loc nu sunt tot una cu «identicul» şi «diferitul»… (Altfel). Căci şi dintre acestea unele se potrivesc laolaltă. e acelaşi (aceeaşi) pentru că participă la identic. Nu mai rămâne decât cea de-a treia alternativă… Pentru că aşadar. Timaios. altele nu… Cele mai importante genuri sunt acelea pe care le-am discutat: fiinţa. mărime. ele există deopotrivă amândouă şi fiecare în parte… Dar când recunoşti că există. virtuţi şi altele… Despre fiecare spunem că este unul şi apoi iarăşi. Str. În acest caz… ai afirmat că amândouă există. Şi vom spune iarăşi că mişcarea este altceva decât acelaşiul… Şi. întrucât consideri mişcarea şi repausul ca împrejmuite oarecum de fiinţă şi întrucât. Cele dintâi erau suficiente pentru prima . căci acestea. plutim în cea mai mare neştiinţă privitor la fiinţă. însă e identică cu sine însăşi. îl face prin aceasta să fie o nefiinţă. Fiecare din ele este alta decât celelalte două. Deci mişcarea e acelaşi şi nu e acelaşi. că este o pluralitate.. am spune că amândouă sunt identice. vrând-nevrând. în toate genurile natura altuia făcându-l pe fiecare să fie deosebit de fiinţă. la urma urmelor.: Dar este oarecum (imaginea)..121 Prin adevărat înţelegi ceva care există cu adevărat?. întrucât toate ar putea să participe între ele? Sau să credem că unele au această calitate. repausul şi mişcarea… Acestea două din urmă nu se pot amesteca una cu alta… Dar fiinţa se amestecă cu ele amândouă. Distingeam două planuri. acum este nevoie de un al treilea..

pământul. sau invers după dezagregare în elementele componente. cel construit în al doilea rând (octaedrul) este elementul aerului. pentru a separa mai bine sediul sufletului nemuritor de cel al sufletului muritor. este evident că el a privit modelul etern… Căci lumea este tot ce poate fi mai frumos între cele născute şi autorul ei cea mai minunată dintre cauze”. în schimb. Urmează acum să explicăm forma pe care fiecare corp a primit-o şi combinările care le-au făcut posibile. mai întâi al plăcerii. făcut din patru unghiuri plane… Cea de a treia este formată din combinarea a douăzeci de feţe care sunt triunghiuri echilaterale… (Cea de-a patra figură) este cubul… Aceste patru speţe pot fi asociate focului şi pământului. al patrulea. Cum însă o parte a sufletului muritor este mai bună şi alta mai rea. a modelelor. ceea ce presupune existenţa unor suprafeţe. acestea pot forma un alt corp mai mare ca volum şi mărime. „Toate lucrurile s-au născut urmând necesităţii…”. Ibidem. Distingem acum o a treia speţă… dificilă şi obscură. sunt compuse din triunghiuri… Acum putem explica modul cum se formează cele mai frumoase corpuri care sunt în număr de patru… Să încercăm aceasta. dacă lumea este frumoasă şi autorul ei excelent. Ea are ca element triunghiul a cărui ipotenuză este de două ori mai lungă decât cea mai mică latură… A doua speţă este alcătuită din aceleaşi triunghiuri. iar icosaedrul al apei…” Ibidem. Încep cu prima speţă care este alcătuită din elementele cele mai mici. la rândul lor. Aerul este o speţă de corp intermediară… Zicem aşadar. Cum sunt alcătuite din triunghiuri asemănătoare. 69a-70a. şi alta dedesubtul ei. care este cel al pasiunilor. Cele scalene. cea atât de amăgitoare. îndrăzneala şi teama. făcându-l să fie această fiinţă unică ce are în sine toate lucrurile divine. 68a-70a. „Este o problemă pe care trebuie s-o examinăm şi anume după care model arhitectul lumii a construit-o pe aceasta: după modelul imuabil şi veşnic acelaşi sau după ceea ce este născut. ele au compus un singur unghi solid. în acest corp ei au creat un fel de suflet muritor. fasonate însă în ea într-un fel greu de exprimat. Parcă temători ca nu cumva principiul divin al sufletului să nu fie întinat. 27c-29e. este alcătuit din triunghiuri isoscele. că solidul care a luat forma piramidei este elementul şi germenul focului. le-au divizat. pentru a fi mai aproape de cap şi astfel de a asculta mai mult de . aceasta face să apară când sub o formă când sub alta. Aşa stând lucrurile. altul cu cel patern (modelul) şi natura intermediară cu pruncul… Când Zeul începe ordonarea totului. Partea sufletului care participă la curaj şi mânie. Dar corpuri fiind. care este ceea ce se numeşte trunchi. nu este posibil ca să treacă unele în altele decât cele trei. Este evident pentru oricine că focul. Or. ei au făcut în aşa fel încât cele două suflete să locuiască fiecare în altă parte a corpului. „Zeul este cel care a ordonat acest univers. aceste corpuri când alcătuiesc formaţiuni mari se pot dezagrega. căci distingeam o lume inteligibilă. în schimb. doi sfătuitori imprudenţi. speranţa. apoi durerile care pun binele în dificultate. baza lor este formată din laturi egale.122 noastră expunere. Proprietatea ei de seamă este aceea de a fi receptacul sau. dar mai puţin mobilă decât focul. De aceea. pământul este cel mai consistent dintre corpuri şi cel mai imobil. este hrana pentru tot ceea ce se naşte… Natura sa este de a fi o matrice pentru toate lucrurile. apoi mânia şi. ei au dat astfel legea rasei celei muritoare. şi alta supusă devenirii şi vizibilă: copia acelui model. între cap şi piept. Când ele s-au combinat pentru a forma opt triunghiuri echilaterale. Dăm pământului forma cubică pentru că dintre toate. Lucrurilor divine le-a fost el însuşi artizanul. dându-i această formă. pentru producerea celorlalte şi-a însărcinat propriii fii. pentru a zice altfel. luând modelul de la el. Iată ceea ce am vrut să zic privitor la generarea reciprocă. Ceea ce trebuie deocamdată reţinut este faptul că trebuie să fie admise trei planuri de existenţă. Despre aceasta vom vorbi altă dată. Or. Ea este decupată în figuri de ceea ce intră în ea. Dintre triunghiuri. Ibidem. care. pentru că numai dacă vom înţelege cum se nasc aceste patru specii de corpuri superioare în frumuseţe vom putea zice că am înţeles bine natura. au fasonat în jurul acestuia un corp şi i-au dat corpul ca purtător. o parte fiind localizată deasupra diafragmei. în fine. în triunghiurile pe care noi le-am propus ca alcătuitoare pentru cub. admit un număr infinit… Triunghiurile de care am vorbit alcătuiesc corpurile: trei dintre ele sunt formate din triunghiuri scalene. căci sunt formate din acelaşi fel de triunghiuri. înseamnă că au volum. Apoi. cea care este atât de îndrăzneaţă. el mai întâi dă configuraţie distinctă celor ce apar prin mijlocirea Ideilor şi numerelor. ca şi aerului şi apei. Ei chiar au făcut un fel de istm. Aceştia. ceea ce înseamnă că sunt mult mai stabile decât triunghiurile cu bază inegală… În continuare socotim apa mai mobilă decât pământul. lucrurile care intră şi ies din ea sunt cópii ale fiinţelor eterne. când au primit principiul nemuritor al sufletului. Amestecând pasiunile cu senzaţiile iraţionale şi iubirea. cel isoscele nu admit nici o altă formă. Şi că unul se poate asimila cu elementul matern (receptacolul). care doreşte victoria a fost situată deasupra. aerul şi apa sunt corpuri. cea mai periculoasă momeală a răului. gâtul.

nu pe cele pe care ni le-au spus Homer şi Hesiod. şi ceilalţi pentru plugar şi aşa mai departe…” Ibidem.. într-un stat fie mai mic. „Are sufletul o funcţie pe care nici un alt lucru al lumii n-ar putea s-o îndeplinească. să-şi facă veştminte şi case…”. hotărârea şi toate cele asemenea? Se pot atribui acestea altcuiva decât sufletului? Nu doar sufletul are aceste însuşiri?” Ibidem. II. iar a treia a veştmintelor. Republica. ca unul să fie plugar. Cum va face statul să asigure satisfacerea acestora? Nu cumva stabileşte. cel ce vrea să fie un bun păzitor trebuie să fie şi un adevărat filosof… Acesta trebuind să fie caracterul bunului păzitor. plini de mânie… Dar nu cumva păzitorii (categorie în care Platon îi integrează.. 373a-374b. putere să-l învingă… Mai este nevoie şi de curaj în luptă… Iar în ce priveşte sufletul. altul să facă locuinţe. să le respingem. 353e-d. plugarul să lucreze şi pentru alţii. presupunând existenţa a patru sau cinci.. neîndoielnic.. Deci şi statul cel mai mic are nevoie de câţiva. Acestei întovărăşiri îi spunem stat… Deci oamenii când dau şi când primesc. PLATON. cum îl vom forma? Altă educaţie mai bună decât gimnastica pentru corp şi muzica pentru suflet nu vom afla. iar de nu. pe cea a plugarului. Apoi. „Cred că statul nostru aşa alcătuit va fi şi perfect.n. a fost situată între diafragmă şi ombilic…” 3. Dar dacă pământul unui stat devine insuficient pentru a-şi hrăni membri?. „Statul. 428a-435d. Şi tot la fel nu se cade să recunoaştem şi aici că este vorba de o înclinare firească?. după părea mea. cea a asigurării hranei. . altul încălţăminte?. înţelepciunea… Dar putem numi sfatul înţelept din cauza ştiinţei îndemânării dulgherilor? Sau din cauza ştiinţei tâmplarilor? Dacă nu. de care depinde conservarea vieţii noastre. I. un singur om nu poate să facă mai multe munci… Dar lupta în război nu este şi ea o îndeletnicire distinctă? Oprim pe unul cu o meserie anume să facă în acelaşi timp altă muncă. Şi tot aşa i-am rânduit fiecăruia o singură muncă. În orice caz. este de bună seamă. apoi cu altul în vederea alteia şi tot aşa până ce numărul de trebuinţe adună la un loc mai mulţi oameni care se într-ajutorează. după părerea mea. Prin urmare. Ibidem. iar după ce l-a descoperit. este grija şi nevoia locuinţei. Căci. dacă trecem să le analizăm. de patru sau cinci membri care să lucreze cu folos reciproc… Prin urmare.. II. iuţeală ca să-l urmărească. Deci va fi o datorie să alegem pe cei mai în stare să îndeplinească o asemenea îndeletnicire…”. este de tot evident că numai astfel va putea fi deopotrivă înzestrat cu înţelepciune. Ibidem.. dar cu duşmanii. cu curaj. Nu va trebui ca prin forţă să încalce teritoriul unui stat vecin? Sau dacă alţii din aceleaşi motive vor râvni la pământul nostru… nu va fi deci nevoie de o armată? Cum stabileam. Dar copiilor nu le spunem mai întâi poveşti? Numai că acestea sunt o urzeală de minciuni… De aceea trebuie să supraveghem pe făcătorii de poveşti şi dacă sunt bune să le adoptăm. cea care îi este mai proprie şi pe care trebuie s-o exercite toată viaţa… Oare nu la fel trebuie practicată şi meseria războiului?. 369b-371b. atât pe gardieni. „Considerăm că cea dintâi grijă a oamenilor este să-şi procure hrană.. Vom îndemna pe doice şi pe mame să le spună numai poveştile care ajută la educarea sufletului. 374e-383a. bunăoară conducerea. Cea dintâi dintre trebuinţe. Ibidem. pentru că ei au născocit poveşti mincinoase… Căci în asemenea descrieri zeii şi eroii au fost reprezentaţi ca într-o pictură în care chipurile pictate nu seamănă nicidecum cu obiectele pretins reprezentate”. se asociază cu altul în vederea unei nevoi.. „Nu cumva este vorba de o înclinare firească a unora pentru o asemenea meserie? Dacă da. ca şi alţi poeţi.. pe cea a ţesătorului..) pe lângă mânie mai trebuie să aibă şi o aplicare către filosofie?. s-a născut din neputinţa individului de a-şi fi suficient sie însuşi şi din nevoile lui atât de multe… Astfel. cât şi pe conducători – n. sau pe cea a constructorului de case.8. cea care ocupă primul lor este. cu îndrăzneală. atunci este sfatul nostru o ştiinţă pe care o au numai câţiva şi anume aceia meniţi să dea sfaturi bune pentru cele de obşte în vederea bunei ocârmuiri a întregii noastre comunităţi… Această ştiinţă este acea a celor hotărâţi să aibă grijă de stat… Aşadar. pentru a-i reuşi cât mai bine munca sa.123 raţiune… Cealaltă parte a sufletului care dă pofte carnale şi în genere răspunde de tot ce este necesar trupului. comanda. altul haine. în acest context. fie mai puternic oricare om ar trebui să facă din munca sa o parte pentru ceilalţi. temeiurile lui nu vor fi trebuinţele?. ei nu fac acest schimb decât în vederea interesului lor… Să încercăm acum să întemeiem în gând un stat. acesta trebuie să fie pornit spre mânie… Blânzi cu semenii lor. 372a-b. II... atunci să alegem pe cei care au cu adevărat înclinările cele mai mari… Dar cum trebuie să fie de la natură asemenea oameni? Trebuie să aibă sagacitate pentru a descoperi pe inamic. cu temperanţă şi va fi drept… Şi dintre toate.

. „Să cădem de acord că în sufletul unui individ există tot atâtea şi aceleaşi părţi ca în stat… Să ne aducem aminte că este drept să-ţi faci datoria ta. ori cizmarul pe a dulgherului… n-ar pricinui mare pagubă statului? Nu prea?. adică deplina coordonare a părţilor sufletului. pe cea poftitoare?.… la care alţii poate fi găsit decât la cei care se luptă şi fac război pentru stat? Mai sunt. atunci socotim că noi suntem stăpâni pe noi înşine. aceea care a fost de fapt prescrisă de natură…”... ci ea este răspândită deopotrivă la toţi membrii statului. încă două alte lucruri pe care trebuie să le mai descoperim în cetatea noastă: cumpătarea şi dreptatea… Cumpătarea presupune o bună rânduială şi deci înfrânarea poftelor şi a plăcerilor. fie ei cei mai de jos.. deşi cei mai puţin numeroşi. Ibidem.. după părerea mea. lucrurile stau altfel decât stau cu înţelepciunea şi curajul.. Încât. Când însă. Cu temperanţa. .. printr-o rânduială a firii..124 statul bine condus îşi datorează înţelepciunea acelora care. ca urmare a unei rele educaţii sau a unei societăţi rele. apoi. au ştiinţa guvernării. Şi nu este de datoria amândurora să conducă pe cea de-a treia parte. Aceasta este şi ceea ce se poate numi nedreptate”. de mijloc şi până la cei mai puternici… Mai rămâne. iar curajul trebuie să i se supună?. În acest fel vom putea stabili temeinic dreptatea. expresia aceasta vrea să spună că în sufletul nostru există două părţi: una rea şi alta bună. Deci lipsa de ordine şi nerespectarea condiţiei de către fiecare om ce face parte dintr-un grup sau altul sau celălalt nu se pot numi altfel decât o crimă. partea cea rea trece deasupra celei bune. Dar dacă unul pe care natura l-a făcut meseriaş sau ceva asemănător… ar încerca să se bage printre războinici sau războinicul printre cei meniţi să conducă… nu ar aduce statului mari pagube?. Cât priveşte curajul. atunci spunem că omul în cauză este robul patimilor sale şi că este necumpătat… La fel se poate zice şi despre un stat că este stăpân pe sine. Mi se pare că dreptatea stă în faptul că fiecare trebuie să-şi îndeplinească datoria sa cum se cuvine… Însuşirea aceasta din urmă rivalizează în putere cu toate celelalte… Căci este drept ca fiecare să-şi stăpânească ceea ce este al său şi să-şi împlinească chemarea proprie… Dacă dulgherul ar voi să îndeplinească meseria cizmarului. sau la alta. şi că toţi să şi-o facă asemenea… Atunci raţiunii i se cuvine să poruncească.. Cumpătarea nu se află numai la o parte a statului. pe plăcerile şi pasiunile sale… Din acest motiv mai zicem că acest stat este şi cumpătat… Dar unde stă cumpătarea? În guvernanţi sau în guvernaţi?. în sfârşit. ea fiind cea mai îndreptăţită să îngrijească de tot sufletul. De aici vine expresia «a fi stăpân pe tine»… Dar. 441a-445c. Când partea cea bună este stăpână pe noi. aceştia sunt singurii care merită să fie numiţi înţelepţi şi ştiinţa lor înţelepciune.. dreptatea prin care statul îşi desăvârşeşte virtutea.

1.3. materie (hýle). • G. demagogie. Vlăduţescu. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. p. • Gh. Repere biografice 11. 1994. Introducere în filosofie.I. 168 – 177. cauză eficientă. aristocraţie. Iaşi. Prelegeri de istorie a filosofiei. Editura Humanitas. 304 – 351.3. ARISTOTEL STRUCTURA TEMEI 11. Bucureşti. 42 – 60. 1984. 32 – 36. 1998. eticii. Editura Polirom. 50 – 66. • D. Distincţia filosofie-ştiinţă 11. Editura Teora.2. p. şcoală peripatetică. . p. Cazan. constituţii bune.4. Filosofia în Grecia veche. Mirarea filosofică. esteticii şi logicii elaborate de Aristotel • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Stagiritul. • Gh.3. 180 – 238. Hegel.3. formă (eidos.. 1995.3. Aristotel. 1997. p. peripatetici. Shand. Hadot. p. Filosofia antică. democraţie. Editura Albatros.3. substanţă (ousía). Istoria filosofiei europene. Iaşi. V. 1998 • P. 562 – 660.125 11.D. p. Bucureşti. p.3. Windelband. oligarhie. cauză materială. 1996 • W. Istoria filosofiei greceşti. vol. Opera aristotelică 11. Liceul. Primul Motor. Editura Proarcadia. Al. Aubenque. 1963. monarhie. Editura Polirom. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate 11. Editura Nemira. cauză formală. Metafizica aristotelică 11. act. Mic dicţionar al filosofiei occidentale.5. Editura Academiei. Ce este filosofia antică?. gnoseologiei. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. • W. tiranie. Problema fiinţei la Aristotel. 104 – 118. Teoria social-politică aristotelică 11. Bucureşti. teoriei social-politice. retoricii. • P. • J. potenţă. Editura Humanitas. cauză finală. Bucureşti. constituţii rele.W. 243 – 280. Logica aristotelică OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Aristotel • Precizarea raporturilor dintre filosofia platoniciană şi cea aristotelică • Examinarea trăsăturilor definitorii ale gnoseologiei aristotelice • Înţelegerea semnificaţiilor complexe ale metafizicii aristotelice • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei.2.. Hersch. morphé). Ross. Introducere în filosofia occidentală.1. 1997. Editura Moldova. Editura Univers Enciclopedic. • J. p. 1994. Collinson. Iaşi. 1995.F. p. Filosofia aristotelică 11. categorii.

în nordul Greciei continentale. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos. dacă nu chiar cu puţin timp înainte. în special al celor biologice.1. probabil. moralei. Ele se referă. capitala regatului macedonean. deci. dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei. Afectat de această decizie. dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel. probabil. profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale. în peninsula Chalcidică. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor. medic al curţii macedonene. Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon. Speusip. la dezinteresul manifestat de Platon faţă de studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. educaţiei. că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. unde rămâne circa 18-20 de ani. ceea ce însemnă că el nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Hr. care se vor accentua cu timpul. politicii etc. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că. acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică. eliminând-o pe cea platoniciană. ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale. în Antichitate şi în Evul Mediu. în special. aşa cum era firesc. . Repere biografice Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul). În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual. 11. Tot în această perioadă. După copilăria. Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi.) Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate. în primul rând. atunci când a trebuit să desemneze un succesor la conducerea Academiei. religiei. care era un filosof destul de obscur. între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri. bătrânul Platon nu l-a desemnat pe Aristotel. Cu toate acestea. fiind crescut de un unchi. ca fiu al lui Nicomach. ci pe propriul său nepot. la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană. şi al soţiei sale Phaistis. petrecută. imediat după moartea lui Platon. la Stagira şi la Pella. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează. psihologiei. ci şi Atena. Platon s-a temut. Aristotel a părăsit nu numai Academia. unde va deschide o filială a Academiei. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. considerându-se. înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. în vecinătatea graniţei cu Macedonia antică grecească. Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful. trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii. că. Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate.126 Cursul 11 ARISTOTEL (384 – 322 î.

Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon. nu departe de Academia platoniciană. naţionaliştii atenieni. Peste numai un an. întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nicio şansă de supravieţuire. nu tocmai onorabilă. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat. peripatein – a se plimba). Alexandru avea şi numeroşi duşmani. Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească. Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să desăvârşească educaţia fiului său Alexandru. Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena. întreaga Grecie continentală. încă o dată. Aici decide. unde se refugiase. la vârsta de 62 de ani. ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare. care-l considerau trădător.Hr. Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. abandonându-şi studiile. Aristotel a rămas fără protecţie.. Deşi mulţi greci îl admirau. să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică. care constituise o permanentă ameninţare pentru greci. iar discipolii săi peripatetici (gr. iar grecii nu erau dispuşi să renunţe din proprie iniţiativă la fărâmiţarea lor politică tradiţională. Aristotel a fost. în 323 î. la Chalcis. în special la Atena. Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean. Datorită morţii subite a tatălui său. Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel. ca şi Platon după ce revenise din călătorii. nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. insulară şi microasiatică. astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit încă să răspundă satisfăcător. atrăgând tineri din întreaga lume grecească. care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. Imperiul Persan. motivându-şi fapta. cucerind India şi proclamânduse faraon al Egiptului). prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască. Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase. la numai 33 de ani. Devenit rege. cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. Vreme de câţiva ani. L-a ajuns răzbunarea Atenei. Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. în afara cetăţii. Atâta vreme cât a trăit Alexandru. în insula Eubeea. împotriva filosofiei (aluzie evidentă la condamnarea la moarte a lui Socrate de către atenieni).127 Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene. în insula Lesbos. desfiinţând.. în frunte cu oratorul Demostene. în 322 î. s-a îmbolnăvit. un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru. Imediat după moartea lui Alexandru. Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră. . cel puţin până la un punct. datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. Liceul devine repede celebru.Hr. Şcoala sa va mai fi numită şi peripatetică. Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani. iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate. în plină putere creatoare. începută încă din perioada în care se afla la Academie. Datorită acestor relaţii. În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Academiei şi şia elaborat cea mai mare parte a operei. transformat în scurt timp în imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa. practic. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească. viitorul rege Alexandru Macedon. Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia. În cinstea zeului.

dincolo de lucrurile fizice. de problematica mişcării corpurilor fizice. ci de către editorul operei sale. se mai numeşte şi metafizică). pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor. s-a dovedit inspirată. Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie. această logică n-a putut să mai facă niciun pas înainte! Deşi exagerează (căci chiar în antichitate logica clasică va fi dezvoltată de către stoici). – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus teoria logică. în special. datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. a fost scrisă după lucrarea Fizica. de când a fost elaborată. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. al cărei titlu se pierduse. Şi mai impresionant. fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică. Despre filosofie). şi a fost ultimul conducător al Liceului. concepţia platoniciană asupra sufletului etc. pe astronomul grec Claudiu Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului. Andronicos din Rodhos. Despre nobleţe etc. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor).128 11. Kant sugerează că am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost fundamentată şi elaborată integral de un singur individ. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii. I î. • Despre generare şi distrugere – lucrare de biologie . Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt: • Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare. adaugă Kant. în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii. aprofundate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea şi elaborarea mecanicii clasice. Această denumire. care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării. ea n-a trebuit să facă niciun pas înapoi. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia.). Topica şi Respingerile sofistice.Hr. întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau. • Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că. el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel. Astfel. mai degrabă accidentală. Categoriile. adoptând nu numai o serie de teme şi de motive platoniciene. El a fost preocupat. şi cursuri ezoterice. Analiticile prime. în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică). filosofie (Eudem. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel. care se adresau iniţiaţilor. • Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d. Despre bogăţie. teorie politică (Despre regalitate) etc. dar cele ezoterice – adevărate tratate – s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime. • Organon (gr. numind-o „Cea care urmează după fizica” (Metafizica). este însă faptul că de când a fost creată. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu. etică (Despre iubire. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate.). Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice. fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. Analiticile secunde. pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic.Hr. mai corect.2. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. care a trăit în sec.

3. Aristotel a criticat. dar mai prieten îmi este adevărul”.3. ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care el le considera eronate. 2. Aşa cum am arătat mai sus. Procedând astfel. pentru Aristotel ele le sunt imanente. Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie. cum procedase Platon. Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare. în primul rând. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene. În această etapă el a aderat la principalele teme şi motive ale filosofiei platoniciene. 3. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. Etica nicomahică Etica eudemică – lucrări de etică Marea etică Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor Istoria animalelor – lucrare de biologie Părţile animalelor – lucrare de biologie 11. Dacă Platon considerase că esenţele lucrurilor sunt transcendente acestora. Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborării creaţiei teoretice aristotelice: 1. în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. etapa naturalistă. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate . identificându-se cu ansamblul trăsăturilor lor fundamentale.1. expusă îndeosebi în lucrarea Metafizica. Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care de-a lungul vieţii şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri. 11. când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. care este supusă unei critici sistematice deosebit de severe. În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon. adică teoria Ideilor. ci şi forma literară a operei platoniciene. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. De aceea el va plasa esenţele lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor. etapa platonismului fervent. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon.129 • • • • • • • • • • • Meteorologia – în care se încearcă explicarea fenomenelor meteorologice. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile. ceea ce înseamnă că se considera platonician. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”. Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice. în concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. nucleul filosofiei platoniciene. deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. etapă în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică.

teologia etc. Atât Platon cât şi Aristotel manifestă un viguros optimism gnoseologic. tocmai deoarece în particular subzistă întotdeauna un reziduu de iraţionalitate (materia). mai întâi. Platon. un logos. şi deoarece la Aristotel. în fond. a lumii naturale spre realitatea suprasensibilă. integral accesibil capacităţii cognitive a omului. chiar dacă neîndoielnic mai puternic în gândirea lui Platon. în special în faza maturităţii. se resimte o profundă aspiraţie a sensibilului spre ideal. în momentul în care descoperă esenţa raţională a realităţii. Aristotel acceptă deplin. rămânând în interiorul discursului raţional. deşi l-au considerat constitutiv structurii realităţii. atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel. cu finalităţi şi cu strategii metodologice specifice. Voi examina. la nivel de principiu. Aristotel vorbeşte despre divin drept cauză finală a lumii). dar dificil de gestionat. Adevărata cunoaştere este numai cea a universalului. la cauza sa primă. între cei doi gânditori apar mari diferenţe. a considera că gândirea umană are capacitatea să parcurgă toate etapele prin intermediul cărora realitatea derivă din fiinţă. o realitate care are o ordine internă. Desigur. se fac mai puţin simţite presupoziţiile orfico-pythagorice. propune o cunoaştere articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare. Aristotel va demonstra că Mişcătorul Nemişcat (Divinitatea) este cu precădere entitatea cea mai inteligentă. atrage spre sine toate celelalte existenţe (astfel. îi surprinde şi propria plenitudine. . capacitatea de reducere a realităţii la cauzele sale apropiate şi. tinde să conceapă cunoaşterea ca o ştiinţă unitară (şi totală) a suprasensibilului. este convingerea implicită a inteligibilităţii realităţii. în ultimă instanţă. în momentul determinării concrete a structurii realităţii suprasensibile. cât şi Aristotel sfârşesc prin a propune o „scară a existenţelor”. care de la nivelul său cel mai de jos şi mai puţin inteligibil (materia) ajunge la cel mai înalt (Ideea de Bine la Platon şi Mişcătorul Nemişcat la Aristotel). care se reflectă în convingerea lor că înţeleptul (filosoful). semnificaţia fundamentală a existenţei ei. concepţiile asupra cunoaşterii. îşi află locul şi conceperea diferită a divinului de către cei doi filosofi. Deşi nuanţele cu care această convingere comună este transpusă în termeni teoretici vor fi sensibil diferite. specifică întregii mentalităţi greceşti clasice. Nici din concepţiile ontologice ale celor doi filosofi nu lipsesc elementele comune: în ambele sisteme. Nu este întâmplător faptul că ambii gânditori. ca şi cea mai mare parte a gândirii antice greceşti – cu excepţia tragediei – nu au fost deloc sensibili la problematica răului. Atât Platon.130 Analiza raporturilor dintre Platon şi Aristotel este esenţială pentru înţelegerea premiselor filosofice de la care a pornit discursul aristotelic. A considera realitatea inteligibilă înseamnă. care este în mod fundamental cunoaşterea prin cauze. ambii tind să prezinte dimensiunea suprasensibilă ca cea a adevăratei „plenitudini” a fiinţei. În aceste circumstanţe divinul. deşi s-a arătat adesea foarte critic la adresa lui Platon. În cadrul acestor diferenţe ale modului de structurare a lumii suprasensibile. comună rămâne numai convingerea conform căreia cauza adecvată a lumii sensibile trebuie să constea în mod necesar într-o realitate suprasensibilă. mai atent la lumea fenomenală. În timp ce Platon concepe Ideea de Bine drept entitatea cea mai inteligibilă. Presupoziţia culturală de fond. care îi conduc spre soluţii diferite. strădania lui Platon de legitimare a realităţii suprasensibile. punându-i în evidenţă aporiile de fond. Această presupoziţie culturală comună condiţionează concepţiile despre cunoaştere ale ambilor gânditori. Datorită acestui fapt. dar constructive critici. aspectele de continuitate şi discontinuitate dintre cei doi filosofi în diferite compartimente ale sistemelor lor: presupoziţii culturale. idealul. în timp ce Aristotel. Pe această premisă gnoseologică comună se altoiesc apoi diferenţele antropologice dintre cei doi gânditori. poate mai „înţelept”. prezentă în ambele concepţii. ontologia. care. Cei doi filosofi concordă şi în identificarea esenţei cunoaşterii. dar supune teoria Ideilor unei severe. drept urmare. mai „savant” şi. s-a raportat în permanenţă la el. cunoaşterea veritabilă se află în concept şi nu în sensibilitate. care apare perfect transparentă gândirii umane.

Forma ar fi. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. apare cât se poate de clar că este discutabilă considerarea lui Aristotel ca „depăşire” a lui Platon. – ousia). pentru a invoca exemplul de mai sus. de exemplu. etica. 11.) răspunde aceloraşi criterii. cum ar fi fost de aşteptat. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. statuia ca atare. şi pentru Stagirit tensiunea spre divin este o constantă a întregii realităţi. teologia etc.3. dar el nu pare a avea acea mare „rezonanţă interioară” pentru problematica umană. la ambii este vădit efortul de elaborare a unei viziuni globale asupra realităţii. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. considerată formă pură şi numită forma formelor. care se simte în întreaga operă a lui Platon. în care articularea diferitelor momente din care teoria se compune (ontologia. Cu certitudine. în această diferenţă se manifestă deosebirea dintre două tipuri umane diferite. Cu această convingere este posibil să începem acum examinarea filosofiei lui Aristotel. este vorba mai degrabă de două modele metafizice complementare în care se exprimă valorile fundamentale ale culturii greceşti clasice. este mai puţin prezentă propensiunea mistică a lui Platon. sunt deci substanţe. dar la Aristotel. prin analiză raţională. Desigur. Cele două principii sunt: 1. dintre o mai mare sau mai mică sensibilitate faţă de destinul uman. la ambii înţeleptul este animat de o puternică tensiune existenţială ce are drept obiectiv cunoaşterea. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. sensibilitatea acestuia faţă de problema destinului postum al sufletului. Opţiunile antropologice diferite ale celor doi filosofi determină şi strategii metodologice diferite. – morphé). în timp ce Aristotel al filosofului-savant. forma (gr. materia (gr. gnoseologia. chipul zeului reprezentat de statuie. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile. Substanţa ar fi. Aristotel afirmă că materia ar exista numai ca potenţă. de asemenea. Materia ar fi. dar această afirmaţie mai mult ascunde decât explică rădăcina deosebirilor metodologice dintre ei. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. Ontologia aristotelică În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său. de natură spirituală. dar la Aristotel este prezentă o utilizare mult mai rafinată a procedeelor logice şi lipseşte cu totul apelul la mit. 2. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. cel puţin în etapa de maturitate. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator. în timp ce la Platon subzistă un clar dualism în problema raporturilor dintre suflet şi trup. Prin tradiţie această deosebire se exprimă prin afirmaţia că Platon ar fi prototipul filosofului-poet. blocul inform de marmură din care va fi cioplită o statuie. individuale. subliniind că sufletul ar fi „forma” corpului. În concluzie. El distinge patru tipuri de cauze: . Aristotel corelează mai bine cele două realităţi. şi viziunile antropologice ale celor doi filosofi. cu o singură excepţie. coerentă în părţile sale constitutive. pentru a invoca exemplul de mai sus. al tuturor lucrurilor. lipsită de conţinut material.131 Sunt diferite. Conceptul aristotelic de formă prezintă unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. antropologia.2. Lucrurile concrete. Divinitatea. Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur. inertă şi informă. O a doua deosebire antropologică dintre cei doi filosofi constă în modul diferit de concepere a raportului dintre suflet şi trup. – hylé). ca posibilitate.

prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii. pe de o parte. • practică (ştiinţele practice). există şi un temei obiectiv al delimitării lor. de exemplu. de exemplu. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. o etica. deoarece fiecare tip de ştiinţă circumscrie un anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei. care includ: o poetica. Aristotel va stabili. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu. deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă: • contemplatoare (ştiinţele teoretice). criteriul clasificare propus de el este subiectiv.132 • cauza materială. Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că: 1. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea principială a ştiinţei de filosofie. • cauza finală. o matematica. astronomia etc. cât şi cele specializate – erau înglobate în filosofie. Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. • cauza formală. care includ: o politica. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls. 11. o retorica. criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice. Deşi unele ştiinţe (matematica. • creatoare (ştiinţele creatoare). Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate).3. . 2. care includ: o metafizica (numită de el „filosofie primă”). cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei. • cauza eficientă. de exemplu. ci şi un mare savant. o fizica (numită de el „filosofie secundă”). reprezentată. reprezentată. Distincţia filosofie – ştiinţă Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale. Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general. pe de altă parte. care ar fi. El a propus următorul sistem al ştiinţelor: • ştiinţele teoretice. • ştiinţele poetice (creatoare). Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor. o economia. piatra din care va fi construit un templu. mai întâi.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe. • ştiinţele practice. ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. de proiectul templului ce urmează a fi construit. iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nicio tentativă semnificativă de soluţionare a sa. Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată în mod riguros şi sistematic.3.

• regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ: • tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes. economie etc. primordialitatea societăţii în raport cu orice individ. • democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis. legitimând sclavia (îi numeşte pe sclavi „unelte vorbitoare”) şi superioritatea poporului grec în raport cu „popoarele barbare”. care poate părea la prima vedere stranie. expusă în Politica. Prin această apreciere. În afara acestor idei. cât de cel care poate asigura o gestiune eficientă a problematicii vieţii sociale. în care-i includea. Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. în sensul că nu se poate vorbi despre un individ uman decât în cadrul unei societăţi constituite. Aristotel face în Politica o serie de consideraţii deosebit de pertinente asupra necesităţii separaţiei puterilor în stat pentru stabilitatea regimului politic. El nu mai este însă interesat atât de regimul politic ideal. potrivit mentalităţii greceşti tradiţionale. el vrea să afirme. ci că toate sunt legitime în măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a circa 162 de regimuri politice din lumea grecească. . de constituţii: • bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure. prin care a anticipat evoluţiile teoriei politice din epoca modernă. pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca! Aristotel distinge două tipuri de regimuri politice sau. cum făcuse dascălul său.4. lucrările respective s-au pierdut.133 11. Teoria social-politică aristotelică Ca şi dascălul său Platon. • rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate. aşa cum organismul este anterior părţilor sale. • demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor. etică. Doctrina sa social-politică. de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. particularităţi locale etc.3. de fapt. • oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi. retorică. lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice. • aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. Aristotel a fost şi un om al timpului său. Aristotel defineşte omul ca „zoon politikon” (animal politic) şi consideră că statul (el nu operează distincţia stat – societate) este anterior individului. neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi a sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă. mentalităţi. cum spune el. Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte. Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei: teoria cunoaşterii. asupra importanţei proprietăţii private şi a ponderii majoritare a clasei mijlocii pentru evitarea dezechilibrelor social-politice etc. Din păcate. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii. Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice: • regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ: • monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. conţine mult mai multe elemente realiste în raport cu cea platoniciană. estetică.

– instrument).Hr. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. să-i probeze adevărul aserţiunilor. compusă din opt cărţi. Scrierile sale sunt grupate în două categorii: lucrări exoterice ( Gryllos sau Despre . După moartea prematură a lui Alexandru Macedon. Aristotel a revenit la Atena şi a înfiinţat Liceul. După ce acesta a devenit rege. Categoriile. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. Structura în care ne-a parvenit Organon-ul aristotelic este următoarea: 1. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de tratate reunite sub titlul Organon (gr.134 11. care este. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol. urmărind să-şi desăvârşească formaţia şi să difuzeze spiritul Academiei în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. ca fiu al medicului curţii regale macedonene. Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. datorată însă nu lui Aristotel. în măsură să-i asigure coerenţa şi. ci filosofului grec neoplatonic Porphyrios (cca. unde a rămas aproape două decenii. în acest sens. mai ales. Pe lângă Organon. Despre interpretare. de fapt. în care este prezentat conceptul aristotelic de pro-poziţie (ca atribuire a unui predicat unui subiect) şi este elaborată lista celor zece categorii. atât structura cât şi titlul acestui ansamblu de opere nu sunt datorate lui Aristotel. A fost angajat apoi de regele Filip al II-lea al Macedoniei ca preceptor al fiului său Alexandru Macedon. numeroşi exegeţi consideră că dintre toate cea mai importantă este cartea a IV-a (Γ) a Metafizicii. unde a murit în anul 322 în împrejurări obscure. în care este tra-tat magistral principiul noncontradicţiei. în care este expusă teoria validităţii formale a silogismului. 232-305 d. 6. care porneşte de la „locuri comune” (în greceşte „tópoi). în care este prezentată „demonstraţia”. Introducere. Topica. Aristotel a părăsit Atena după moartea dascălului său. adică aşa-numita argumentare „dialectică”.5. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. care sunt modalităţile în care se poate predica un anumit atribut despre un subiect dat. Repere biografice Născut în anul 384 la Stagira. una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice.Hr.Hr. două cărţi. în care este tratată problema opoziţiei dintre propoziţii. Aristotel a venit la vârsta 17 ani la Atena şi s-a înscris la Academia lui Platon. în insula Eubeea. Analiticile prime. 7. REZUMAT 1. iar o parte considerabilă a ei poate fi socotită. Nefiind desemnat de Platon succesor al său la conducerea Academiei. este semnificativ. în nordul Greciei continentale. cu certitudine. Analiticile secunde. probabil. care analizează silogismul fondat pe premise probabile. şi în alte opere aristotelice se găsesc pasaje semnificative pentru reconstituirea concepţiei sale asupra logicii.). VI d. din păcate. 2. Logica aristotelică Logica reprezintă.3. 4. cea de-a noua carte a Topicii. fiindu-i atribuit un număr impresionant de lucrări. tot ceea ce se poate spune în acest sens este că acest lucru s-a întâmplat aproximativ între anii 270 d. Respingerile sofistice. alte două cărţi. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. şi epoca lui Boetius (sec.). o achiziţie definitivă a spiritului uman. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cei mai prolifici gânditori ai tuturor timpurilor. 3. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. 2. 5. adică acele silogisme care se întemeiază pe premise necesare. Aristotel a fost nevoit să se refugieze la Chalcis. Este dificil de precizat şi când a fost stabilită ordinea în care s-au perpetuat apoi aceste tratate.

diferite modele constituţionale.). 3. Despre regalitate) şi lucrări ezoterice (Metafizica. Despre nobleţe. la Aristotel. Aristotel explică existenţa tot cu ajutorul a două principii: 1. Omul este deci animal social şi. Distincţia filosofie-ştiinţă Aristotel nu a utilizat în lucrările sale termenul metafizică. Parva naturalia. care se referă. materia (gr. oligarhia. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. Marea etică. implicit. Etica nicomahică. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. Eudem. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Aristotel consideră că nu există constituţii ideale în sens absolut: fiecare dintre cele trei constituţii drepte se poate dovedi adecvată în anumite situaţii concrete. reprezentată. Despre suflet. Statul poate adopta. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu.4. El denumea ceea ce ulterior va fi desemnat cu acest termen teologie sau filosofie primă.3. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. putând fi distinse trei mari etape ale elaborării sale: 1. • cauza finală. 3. care vizează o serie de presupoziţii culturale şi teoretice comune. 3. sunt deci substanţe. Poetica etc. de un număr restrâns de cetăţeni sau de toţi. vom avea deci trei tipuri de constituţii drepte. etapa naturalistă. după cum suveranitatea este deţinută de un singur om. Retorica. Lucrurile concrete. dar este semnificativă pentru viziunea sa filosofică şi cea potrivit căreia metafizica este ştiinţa care studiază divinitatea şi realitatea suprasensibilă.135 retorică. care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator. individuale. 2. • cauza eficientă. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. 3. cât şi de discontinuitate. Etica eudemică. Spre deosebire de Platon. Politica. Istoria animalelor. Despre cer. prejudecăţile culturale . prin analiză raţională. reprezentată. etice. Meteorologia. contrapusă filosofiei secunde. Familia şi satul sunt pentru Aristotel suficiente pentru satisfacerea necesităţilor elementare ale omului. Organon. stilurile diferite de concepere a discursului filosofic (Aristotel opune o solidă construcţie logico-teoretică stilului mitico-poetic platonician) şi soluţionarea diferită a unui mare număr de probleme ontologice. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate Între cei doi mari gânditori există atât aspecte de continuitate. Despre iubire. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. care era. – ousia). Despre naştere şi distrugere. de exemplu. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic.1. Ontologia aristotelică În pofida criticii severe făcute ontologiei dascălului său. Despre filosofie. gnoseologice. făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. forma (gr. Despre bogăţie. Teoria social-politică aristotelică Deoarece nu îşi este suficient. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. socialpolitice. • cauza formală. de natură spirituală. inertă şi informă. 3. omul este înclinat în mod natural spre asocierea cu alte fiinţe umane creându-şi astfel structuri de viaţă asociativă. potrivit concepţiei sale. de proiectul templului ce urmează a fi construit. El propune acestei discipline multiple definiţii. piatra din care va fi construit un templu. Fizica. cu degenerările corespunzătoare. la opţiunile filosofice fundamentale (Aristotel opune idealismului platonician un pronunţat spirit realist şi naturalist).2. 2. El distinge patru tipuri de cauze: • cauza materială. care ar fi. aristocraţia şi democraţia). etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică expusă în lucrarea Metafizica. de exemplu. cea mai importantă fiind cea care afirmă că metafizica este ştiinţa care studiază fiinţa ca fiinţă. de exemplu. – hylé). „animal politic” (zoon politikon). cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. estetice etc. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. Sunt bune constituţiile în care puterea este utilizată pentru satisfacerea intereselor generale (monarhia. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. demagogia). fizica. iar rele sau degenerate cele în care puterea este utilizată pentru satisfacerea unor interese particulare (tirania. dar realizarea deplină a esenţei sale solicită existenţa statului (polis). etapa platonismului fervent. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. Deşi teoria social-politică aristotelică este mai realistă decât cea platoniciană. al tuturor lucrurilor. – morphé). cu precădere. 3.

DIOGENES LAERTIOS. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.136 ale epocii l-au influenţat şi pe Aristotel. potrivit filosofiei aristotelice. De ce credeţi că a revenit Aristotel la Atena după ce Alexandru a devenit rege? 6. Repere biografice 1. Teme pentru dezbatere în seminar. Ce influenţă consideraţi că a exercitat Aristotel asupra lui Alexandru Macedon? 5. 3. Care sunt principalele tipuri de ştiinţe deosebite de Aristotel şi care sunt criteriile delimitării lor? 10. 4. în Macedonia. probabil. după lista lui Diogenes Laertios.1. Bucureşti. virtuţii contemplative. 305. în mă-sură să-i asigure coerenţa şi. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol. iar o parte considera-bilă a ei poate fi socotită. 6. pe urmă s-a retras la Chalcis şi a murit de boală la vârsta de şaizeci şi trei de ani…”. Avea pulpele slabe. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Aristotel? 2. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de şase tratate reunite sub titlul Organon (gr. ochii mici şi avea deosebită grijă de îmbrăcăminte. După spusele lui Timotheos. pentru explicarea satisfăcătoare a realităţii şi care este rolul fiecăreia dintre ele? 11. Doctrina aristotelică a cauzalităţii. unde se plimba… filosoful cu discipolii săi… De aici a numele de peripatetic… A stat la curtea lui Filip. S-a despărţit de Academie încă de pe când trăia Platon… În momentul în care Xenocrates deveni şeful Academiei. GHEORGHE VLĂDUŢESCU.5. Virtuţi şi limite ale metafizicii aristotelice. Care sunt cele mai importante lucrări ale lui Aristotel? 7. în acest sens. este semnificativ. Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. că vorbea peltic. Care sunt coordonatele principale ale teoriei politice aristotelice? 12. Despre interpretare. Care sunt principalele tipuri de regimuri politice distinse de Aristotel şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 14. p. Topica. Phaistis. Filosofia în Grecia veche. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. 3. mai ales. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. Se pare însă că opera îi va fi fost încă . Opera aristotelică 2. fiind ambasadorul Atenei la curtea lui Filip. Platon şi Aristotel – continuitate şi discontinuitate. La întoarcere văzând şcoala sub o nouă conducere alese un loc de plimbare publică în Lykeion. „Aristotel. Care sunt principalele etape pe care le-a parcurs creaţia teoretică aristotelică? 8. Care este criteriul de clasificare a regimurilor politice în teoria social-politică aristotelică? 13. menit. s-a născut la Stagira…Aflăm din cartea lui Timotheo atenianul. Care sunt cele mai importante limite ale teoriei social-politice aristotelice? B. unde a avut ca elev pe fiul lui Filip. Care sunt tipurile de cauze necesare. 2. Despre vieţi. Distinţia aristotelică dintre filosofie şi ştiinţă. „(Aristotel) ar fi scris 145 de cărţi. să-i probeze adevărul aserţiunilor. – instrument): Categoriile. V. pe Alexandru… A ţinut lecţii la în Lykeion timp de treisprezece ani. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. el susţine caracterul „natural” al sclaviei şi al supremaţiei grecilor asupra „barbarilor”. de la concubina sa. în contrast cu principiile sale metafizice şi etice. fiul lui Nicomachos şi al soţiei acestuia. Editura Albatros. Herpyllis. o achiziţie definitivă a spiritului uman. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. Virtuţi şi limite ale teoriei social-politice aristotelice. a avut un fiu numit tot Nicomach. Care au fost principalele cauze ale neînţelegerilor dintre Platon şi Aristotel? 3. Respingerile sofistice. Întrebări 1. după cum se spune. 1-35. pentru referate sau eseuri 1. Logica aristotelică Logica reprezintă una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice. Aristotel era absent. AUTOEVALUARE A. 5.1984. inele şi felul de a-şi tăia părul. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Care sunt cele mai importante aspecte de continuitate şi de discontinuitate dintre creaţia teoretică platoniciană şi cea aristotelică? 9. Analiticile secunde. Analiticile prime.1. Aristotel – om al epocii sale sau om universal? 2. prin chiar esenţa sa. De ce consideraţi că Platon nu i-a încredinţat lui Aristotel conducerea Academiei? 4. rămânând deci victima unui tip de rasism care contrastează cu viziunea sa asupra omului (oricărui om).

un iubitor de înţelepciune (filomýthos – filosófos). iar dacă nu. este filosof cel ce alege ştiinţa care este cultivată pentru ea însăşi. 982a-983a. noi nu socotim senzaţia ca fiind ştiinţă. s-a ajuns la descoperirea ştiinţelor pure…. cei de demult ca şi cei de azi au fost determinaţi la filosofare de uimire… Acela care descoperă anumite dificultăţi şi care se miră. 3. Căci medicul nu tratează pe om în general sau doar în calitatea lui de om. Căci. Metafizica. 3. Metafizica. unor lucruri le zicem fiinţe.2. ci pe Callias sau pe Socrate sau pe alt individ. 3.137 mai bogată.5. în celebrul său Liceu (Lykeion) să fie păstrate. XI. posedând ştiinţa. «cursurile» ţinute în şcoală. Astfel. artizanală) se vede din activitatea celor vechi. iar cei de pe urmă nu… Afară de aceasta. Metafizica. Metafizica. III. 2. sau oricum de câteva ori mai bogată. trebuie să filosofezi”. aproape în întregime”. Apoi. nu într-una din părţile sale… Cât despre fizică (filosofia secundă). pentru că sunt substanţe. . Astfel că. Metafizica. iar activitatea practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna în domeniul individualului. Că această ştiinţă nu este una poetică (creatoare. „Trebuie să ne însuşim cunoaşterea primelor cauze. cunoscând generalul fără a cunoaşte particularul subsumat lui.5. fără a ştiinţa fiecărui lucru în parte. Soarta a făcut însă ca lucrările acromatice (àkromatikoi lógoi). Metafizica. recunoaşte prin aceasta că nu ştie. considerată în chip universal. I. Căci o bună parte din ea. „Există o ştiinţă care consideră Fiinţa ca fiinţă. întrucât s-au îndeletnicit cu filosofia pentru a scăpa de neştiinţă. pentru că cei dintâi cunosc cauza. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a şti iar nu în vederea unui scop utilitar. 2. ba chiar observăm că cei ce se bazează pe experienţă îşi ajung mai degrabă scopul decât cei care. În fine. exoterică s-a pierdut.1. IV. am putea să-i atribuim studiul fiinţei nu întrucât fiinţează. IV. în oarecare măsură. este filosof cel ce ajunge la cunoaşterea lucrurilor care mai anevoie pot fi desluşite… În al treilea rând. după câte se pare. „Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte… Celelalte vieţuitoare trăiesc călăuzite de reprezentările lor şi de imaginile prinse în memorie… numai neamului omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea… În practică. pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului. dar nu şi de ce e cald. Încât e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică ce depăşea priceperea comună a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare… Când au fost puse la punct toate aceste născociri. trebuie să filosofezi. Concepţia filosofică şi ştiinţifică 3. iar această descoperire s-a înfăptuit mai întâi în ţările unde oamenii aveau mai mult timp liber la îndemână… Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că. ori ceea ce reprezintă pieirea. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor… au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă”. Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul izolat. Aşa că oamenii. 3. „Trebuie să filosofezi sau nu trebuie să filosofezi. 1003b-1004a. 1. 3. 3. altora pentru că sunt însuşiri ale substanţei. să numim filosof pe cel ce posedă totalitatea cunoştinţelor. sunt lipsiţi de experienţă. este filosof cel care cunoaşte cauzele cu mai multă precizie şi care ştie să-i înveţe pe alţii cu mai multă pricepere. ştiinţa cea mai elevată care este şi cea mai filosofică dintre toate. apoi altora pentru că sunt doar posibile ca substanţă. se pare că experienţa nu se deosebeşte de loc de ştiinţă.7. De aceea şi iubitorul de mituri este. 3. Din cele spuse reiese că denumirea pe care o avem în vedere se aplică la una şi aceeaşi ştiinţă: filosofia. totuşi. după părerea generală. acela care posedă teoria fără experienţă. I. cât şi proprietăţile ei esenţiale…”. întrucât ştiinţa e în funcţie de cunoaştere.6. pentru a arăta că nu trebuie să filosofezi. „Despre fiinţă se vorbeşte. căci numai atunci putem spune că cineva cunoaşte un lucru când suntem încredinţaţi că şi-a însuşit cunoaşterea primei lui cauze…” 3. „E adevărat că şi fizica este o ştiinţă. 1003a. cum de pildă ne spun numai că focul e cald. W. dar ea nu este filosofia primă”. pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi.4. 3. ştiinţa numită iubire de înţelepciune are ca obiect primele cauze şi principiul”. 3. „Deoarece aceasta este ştiinţa pe care o căutăm. 980a-982a. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. „Ştiinţa filosofului are ca obiect fiinţa ca fiinţă. decât vremea a păstrat pentru cei mai dinaintea noastră.D. 1. Metafizica. 1005b. cea publicat. ajungem mai repede la un răspuns la problema ce ne interesează. 1060b-1062a. I. 2 (ed. 983a. Proteptic.3. va fi expus să greşească… Şi. dacă trebuie să filosofezi. Poate dacă luăm în seamă mai întâi opiniile privitoare la filosof. ea fiind aceea care se ocupă cu primele cauze şi principii. Mai întâi. fr. 3. suntem încredinţaţi că cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică. în multe sensuri… dar totdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu. măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de căpetenie prin care ajungem la cunoaşterea particularului… Senzaţiile însă nu ne spun care sunt cauzele lucrurilor. Ross). trebuie să vedem care sunt cauzele şi care principiile care constituie obiectul filosofiei. ci mai degrabă numai în măsura în care fiinţa particulară participă la mişcare”.

Fizica. căci dacă înlăturăm toate celelalte atribute. atunci va trebui ca ceva să provină din altceva. lăţimea şi adâncimea sunt nişte cantităţi. 6. şi că opuse sunt lipsa de formă. 3. Aşadar este evident că. nici altceva”. tot aşa există un raport între materie. adică o parte să consiste din materie. trei sau mai multe. ci ea este aceea pe lângă care celelalte joacă rolul de predicate. iar cealaltă din formă…”. Forma a fost realizată din cutare material. căci în mod permanent obiectul provenit astfel va trebui să fie divizibil. Dar dacă înlăturăm lungimea. iar celelalte locul şi timpul. o sferă de aramă. Eu zic că neinstruit este opus. lipsa de figură. devine din materie. Dar dacă va exista. căci nu cantitatea e o substanţă. privaţiunea şi contrarietatea sunt accidente. urmează că Fiinţa înseamnă acelaşi lucru ca fiecare din aceste categorii…”. alta cantitatea. Forma este însă una. Căci noţiunile lucrului se pot descompune în noţiunile elementelor sale… Ceea ce devine. decât numai prin accident… Căci a produce un lucru înseamnă. datorită naturii sau meşteşugului sau altei putinţe… Dar ceea ce se face este. Fizica. a nu considera decât două principii are o oarecare raţiune… Unii presupun mai multe principii. există pe de o parte lucrul care este generat. 3. sau între alte lucruri dintre cele care au o formă şi materia lor. este non-existenţă prin sine… Materia este distrusă şi . alta relaţia. iar nu substanţe.8. Într-adevăr. Metafizica. şi aceste lucruri au lipsa de formă mai înainte de a primi şi de a intra în posesia formei. 189a-190a. pe când lungimea. existenţă”. 1033a-1034a. Celelalte categorii. I. devine prin ceva şi din altceva. formează predicate ale substanţei. omul instruit este compus din om şi din instruit. atunci orice lucru devine dintr-un subiect şi dintr-o formă. 1028a-1029b. 8.10. iar prin aceasta nu se înţelege privaţiunea. 3. adică forma. care nu sunt suficiente. lipsa de ordine. acţiuni şi potenţialităţi ale corpurilor. „Ceea ce devine.9. Prin aceasta înţeleg că a face aramă rotundă nu înseamnă a produce rotunjimea sau sfera. V. că materia este non-existenţă prin accident. nici nu se naşte. Iar cum factorul care produce ceva nu produce nici substratul. iar cealaltă parte cutare alt lucru. de pildă. 3. I. dar pe baza lor s-ar putea confunda materia cu substanţa. nici o cantitate. I. dacă nu e totuna cu substanţa nu vedem ce altceva ar putea fi substanţa. Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e nici determinat. „Substanţa. căci e făcută din aramă şi din forma sferică.11. „Noi zicem că altceva este materia şi altceva privaţiunea. Ea e una despre care se afirmă toate aceste predicate. În chip accidental. contrariul acesteia este privaţiunea… Căci după cum există un raport între statuie şi bronz sau între pat şi lemn. 1017a-1017b. din acest punct de vedere. din care deduc natura lucrurilor… Cercetând argumentele…. Dacă producem forma. 7. nici nesfârşite. „Despre fiinţă se vorbeşte sau în sensul de fiinţă prin accident sau în sensul de fiinţă în sine. afară de aceea a substanţei. 9. nici nu are vreunul din predicatele prin care e determinată Fiinţa. în genere. adică a produce forma în altceva. tot aşa el nu produce nici sfera. iar substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. de pildă. privaţiunea. individ. mai degrabă prin esenţă decât prin accident. VII. pe de altă parte cel care devine prin generare şi aceasta în dublu sens: căci sau este subiectul sau opusul subiectului. o sferă sau un cerc sau indiferent orice alt lucru. dar şi că într-un fel sunt trei… Materia este deci un principiu… Dar este una aşa cum este gândirea. ca şi în cazul esenţei. care e sfera… Forma sau oricare ar fi numele ce trebuie să dăm figurii realizate în materia sensibilă nu e supusă devenirii. nici o cantitate oarecare. iar cealaltă. aşadar. Dimpotrivă. Metafizica. dar care de dincolo de ele toate. a face o sferă de aramă înseamnă a face din cutare lucru. lăţimea şi adâncimea nu mai rămâne decât ceea ce era determinat de aceste calităţi. căci ea. care e arama. „Tot ce devine este compus. 192a-192b.13.138 privaţia… Spunem doar şi despre Nefiinţă că este Nefiinţă”. când spunem că omul drept este cult sau că omul este cult sau că cel cult este om… Fiinţa în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt. 3. Metafizica. toate. de pildă. ci materia… Ceva devine. dacă există cauze şi principii ale existenţelor din natură…. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat. se poate spune că două sunt principiile. pentru că contrarul nu este unul. 7. substanţă. dintre categorii una indică substanţa. „Dacă principiile sunt două. o producem din ceva deosebit… De pildă. Deoarece. Fizica. iar subiect omul. să produci un lucru determinat. VII. cutare alt lucru. ceea ce nu e predicatul vreunui subiect. Nu este cu putinţă să existe unul singur. faţă de care celelalte joacă rolul de predicate. 3. e aceea ce ia naştere în alt lucru. Nu numai că ele nu sunt clare.12. ci mai degrabă substanţa e substratul prim. materia să apară în chip necesar ca singura substanţă. 190a-191b. un proces de devenire al esenţei sferei. alta calitatea. Aceste celelalte atribute sunt modalităţi. Dar nu trebuie să ne mulţumim doar cu aceste lămuriri. să zicem arama. pentru că astfel existenţa n-ar putea fi inteligibilă… Deoarece principiile sunt în număr finit. ci înseamnă altceva. iar produsul e o sferă de aramă. alta acţiunea sau pasiunea. iar bronzul sau piatra sau aurul sunt subiecte. evident că nu mai rămâne nimic altceva. Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii. cum este ordinea sau muzica… De aceea. ceea ce face ca. plecând de la un subiect luat în sensul plin al cuvântului. Într-adevăr. şi ca o parte din el să fie cutare lucru. iar alta este corespunzătorul formei şi în plus. am putea spune că trei sunt elementele şi că mai mult de trei nu există…”. 3.

ale lucrurilor particulare…”. „Cantitatea este de două ori discretă ori continuă… Exemple de cantităţi . Fizica. dar rezumându-le sunt puţine şi ele. nici faţă de sine. ea nu este una. foarte vădit. „Aceste lucruri fiind determinate. omul ca individ este cuprins în specia om. astfel în ceea ce priveşte cauzele de aceeaşi specie. specia este enunţată despre individ. altă dată rău. cum este sănătatea cauză pentru plimbare… Cam în aceste sensuri deci sunt luate cauzele. ori sunt în ele… Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este niciodată într-un subiect. O altă caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. Toate cauzele pe care le-am menţionat intră. În adevăr. V.16. o dată cald. Căci eu spun că materia este primul substrat care stă la baza fiecărui lucru…”. un anumit om este o dată alb. şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele. nu poate să admită o variaţie de grad. trebuie să cercetăm cauzele. substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor celorlalte. dar se întâmplă uneori ca. dacă Universul este un tot. mai este şi scopul cauză. om. 1. datorită pluralităţii de sensuri ale cauzelor. Metafizica. întrucât nu este enunţată despre ceva. 1020a. pentru că partea distrusă în ea este privaţiunea. pe când substanţele secunde se vede bine… că ele nu sunt într-un subiect. „Obiectul cercetării noastre este substanţa. ci că nici o substanţă nu admite variaţii de grad în esenţa ei. Dar la substanţele secunde. 5. în cel mai însemnat. Căci toate propoziţiile de acest fel au ca subiect individul sau specia. 1969a-1969b. cum este de pildă pentru construcţia unei case constructorul sau constructorul construind… Apoi. o dată bun.14. „Cantitate se numeşte ceva ce este divizibil în două sau mai multe elemente. atunci substanţa este prima parte…. Categoriile. modalităţile cauzelor sunt multe la număr. „Substanţa. materia nu se distruge în sine. nu poate să fie mai mult ori mai puţin om. cauza este forma sau modelul… În alt sens. ea nu poate niciodată forma predicatul unei propoziţii. Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai puţin substanţă decât alta.16. adică lucrul pentru care se face ceva. deşi este unul şi acelaşi…”. 3. În cazul substanţelor secunde… dăm impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat. De exemplu. Într-adevăr. cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului. iar după ea vine calitatea şi cantitatea”. multe sunt cauzele aceluiaşi lucru. cauza se numeşte lucrul din care se face ceva….17. iar în acest fel. Este adevărat că substanţa primă. dar în altul nu. nici nu este într-un subiect… Dar numim speciile secunde speciile în care substanţele prime se cuprind. genurile sunt cauze ale genurilor. Cauzele sunt luate în multe sensuri. şi tot aşa şi genurile care cuprind speciile. Categoriile. Căci dacă s-ar genera în sine. ci în mod necesar este indestructibilă şi negenerată în sine. unul şi determinat”. în patru clase… Acestea şi atâtea sunt cauzele în ceea ce priveşte specia. căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate. altă dată negru. ar trebui mai întâi să subziste o materie din care să fie generată materia. 13. pentru că noi pornim în căutarea principiilor şi cauzelor substanţelor. cauza este lucrul din care porneşte primul început al mişcării şi al repausului… Şi. În cazul substanţei prime. XII. Om este enunţat despre un anumit om. sunt denumite substanţe secunde… Dintre substanţele secunde. ce fel sunt şi câte la număr…. or aceasta este natura materiei. Care ar putea fi contrarul unei substanţe prime. Bunăoară. dintre fiecare este. pentru că omul însuşi nu este în omul individual… Este caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că. dar impresia nu este adevărată. iar genul căruia îi aparţine specia om şi genul animal. aceasta este necontestat adevărat. 194b-196a. deşi este numeric una şi aceeaşi. iar altele posterioare… cum sunt clasele pentru indivizi… Unele sunt înţelese ca fiind când potenţiale.15. unele sunt anterioare. iar noi spunem că ajungem să cunoaştem un lucru numai atunci când putem spune despre ceea ce există de ce există. pentru că o substanţă secundă nu este ceva unic. nici nu este enunţată despre un subiect. 3. II. ca să existe mai înainte de a fi generată. adică atunci când cunoaştem cauza primă… Într-un fel. specia este mai cu adevărat substanţă decât genul fiind mai aproape de substanţa primă… Pe lângă acestea (substanţele secunde). în toate cazurile. ci o calificare. Într-un sens. cum este un anumit om sau un anumit animal? Nu există nici unul… Substanţa. 2a-4b. ca substanţa primă. 3. 3. Metafizica. când în act. 3. cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe subiecte. Căci substanţa primă nu este nici într-un subiect. prin firea sa. nici faţă de alt om… Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei pare să fie că.139 devine într-un sens. iar genul atât despre specie cât şi despre individ… Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat. 4b. ele sunt enunţate sinonim. considerată însă ca potenţialitate. totuşi primeşte calităţi contrarii… Astfel. altă dată rece. ca şi genurile acestora. dar nu este în vreun subiect. ea se distruge în sine. este aceea ce nici nu este enunţat despre un subiect. fiindcă studiul nostru este făcut în vederea cunoaşterii. aşa cum este bronzul pentru statuie şi argintul pentru cupă. în sfârşit. iar cauzele particulare. 6. 3. de asemenea. o substanţă particulară.

3. „Prin calitate. Căci ele n-au însuşirea de a fi doar în chip temporar . despre raportul dintre multiplu şi o fracţiune. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un subiect este o generare… Iar schimbarea dintr-un subiect într-un ne-subiect este distrugere… Dar pentru că orice mişcare este o schimbare oarecare. a cantităţii şi a locului”. Metafizica. Timpul – trecut. VIII. în genere. căci se admite că dacă se mişcă una dintre relaţii. VIII. 3. există trei lucruri: lucrul mişcat. deosebirea substanţei… În alt sens se ia acest cuvânt când e vorba de obiectele matematice nemişcătoare. 3. cantitate. 3. în mod necesar există un lucru veşnic care pune în mişcare cel dintâi. dimpotrivă. binelui şi răului”. 8b. calitate. în genere. Fizica. suprafeţele.25. 14. Rămâne deci stabilit că schimbarea după calitate este alterare… Iar mişcarea după cantitate… este creştere şi descreştere. dar nu este necesar să pună în mişcare. cât şi despre acela dintre ceea ce depăşeşte şi ceea ce e lipsă. despre raportul dintre ceea ce produce căldură şi ceea ce primeşte căldură. „Se cheamă relative acele lucruri care sunt concepute în comparaţie cu altele. de pildă.18. loc. pe lângă acestea. cealaltă nu se mişcă… Nu există nici mişcare a agentului sau a pacientului şi nici a lucrului mişcat sau a motorului (prim). 3. fie mai multe lucruri. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect nu este cu adevărat schimbare. De aceea principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare parte de adevăr. 3. nici a relaţiei. înţeleg aceea datorită căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul…”. 5. 258a-259a. 1020b-1021b. „În mod necesar. Metafizica. timp. acţiune sau pasiune. iar Primul motor este nemişcat…”. dintre activ şi pasiv. dintre ceea ce se poate tăia şi ceea ce poate fi tăiat şi.19. Categoriile. într-un sens. Dar nemişcatul este absolut cu neputinţă să se mişte…”. „Calitate se numeşte. nici a pasiunii. calitatea se aplică virtuţii şi viciului şi. V. iar schimbările amintite sunt trei la număr şi schimbările după generare şi distrugere nu sunt mişcări. 3. V. solidele şi. fie unul. în genere. în mod necesar există trei mişcări: a calităţii. iar eu numesc subiect ceea ce se arată printr-o afirmaţie pozitivă. pentru că nu există nici mişcarea mişcării.24. nici schimbarea schimbării… Dar pentru că nu există mişcare nici a substanţei. cum e căldura şi răceala… În sfârşit. 7. numerele sunt calitativ determinate… Calitatea se mai aplică proprietăţilor substanţelor în mişcare. ceea ce se schimbă s-ar putea schimba în patru sensuri: sau dintr-un subiect într-un subiect sau dintr-un subiect într-un ne-subiect sau dintr-un ne-subiect într-un subiect sau dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect. Fizica. 1. pentru că nu există nici un lucru din cele arătate contrare substanţei. pe de o parte. Metafizica. Astfel.23. în mod necesar există trei schimbări: una dintr-un subiect într-un subiect. prezent şi viitor – formează un tot continuu. „Relativ se spune. a doua dintr-un subiect într-un ne-subiect.140 discrete sunt numărul şi vorbirea. nici a acţiunii. acela dintre dublu şi jumătate sau dintre triplu şi a treia parte. Fizica. după calitate şi după loc pentru că fiecare dintre aceste categorii are un contrar. pentru că nu există contrarietate nici contradicţie. V. liniile. nici generarea generării. 6. 1. dar motorul este nemişcat…”. Relativ se mai numeşte şi raportul dintre ceea poate fi măsurat şi unitatea de măsură. 8. însă lucrul prin care pune în mişcare. pe de altă parte. Fizica. în mod necesar numai schimbarea de la subiect la subiect este mişcare. timpul şi locul… Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se alătură… De aceea numărul este o cantitate discretă. dintre obiectul senzaţiei şi senzaţie…”. 3. Din cele spuse se vede că. rămâne că există mişcare numai după cantitate. 225b-226a. dintre cognoscibil şi ştiinţă. „După substanţă nu există mişcare. de cantităţi continue. este o cantitate continuă… Spaţiul şi timpul aparţin şi ele acestui fel de cantitate. Şi tot aşa spaţiul este cantitate continuă…”. Categoriile.21. în mod necesar pune în mişcare şi este mişcat…. 1020b-1021a.22. O linie. Nu există nici a relaţiei. „Adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza… Cel mai adevărat lucru e acela care e pricina adevărului şi a celorlalte lucruri provenite din el. 993b-994a. ci sunt schimbări după contradicţie. 14. Lucrul mişcat se mişcă cu necesitate. 2. „Pentru că orice schimbare se face din ceva în ceva.20. V. motorul şi lucrul prin care acesta pune în mişcare. Mişcarea după loc n-are nume… Să-i dăm numele comun de transport…Din cele spuse rezultă că nu există decât aceste trei mişcări. Subiectele sunt sau contrarii sau intermediare… Dacă deci toate categoriile s-au deosebit după substanţă. II (a). sau prin raportare la alte lucruri…”.22. „Pentru că este necesar ca în continuu să existe mişcare. despre un raport ca. 256b-257a. şi. iar a treia dintr-un ne-subiect într-un subiect. 6a-b. 3. 225a-225b.

cunoscute mai bine şi mai înainte decât concluzia ale cărei cauze sunt. pe de altă parte.28. Căci în acest chip senzaţia ne dezvăluie adevărul. Acolo unde nu are loc o imagine persistentă. ia naştere amintirea. sunt altele ce se prezintă despărţite şi pe care nu le putem uni nicicum. 10. prime. cum numim imaginea persistentă. anume să ştim. iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie sau negaţie”. iar a nu fi înseamnă a nu fi unit. 71a-71b. alteori. uneori din imaginile persistente se produce o noţiune. animalele nu au o altă cunoaştere decât percepţia. al ştiinţei când este vorba de existenţă. adică a fi multiplu. Procesul de cunoaştere se aseamănă cu o luptă în care toţi fug. În adevăr. iar temeiul adevărului nu stă în afară de ele. Analiticile secunde. 1027b-1028a. deoarece nici o altă facultate. urmează că nu există o ştiinţă a principiilor. principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. Aşadar. aşadar. în timp ce ştiinţa şi intelectul intuitiv sunt întotdeauna adevărate. 3. 3. facultăţile în discuţie nici nu sunt gata înnăscute în suflet. percepţia însăşi se îndreaptă către general. dacă mai sunt unele care admit ambele cazuri. Apoi are loc printre aceste caractere generale prime o nouă persistenţă până ce ajunge la individual şi la general (universal)… Este deci evident că trebuie să cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. care însă nu e superioară principiilor cunoscute. dacă imaginea persistentă s-a repetat. nici nu sunt dobândite din alte facultăţi mai puternice. anume ca fiind cauza lui şi nu a altuia şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie altfel decât este. nu. principiile a ceea se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei. căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară. adică un silogism a cărui posesiune este însăşi ştiinţa. În timp ce facultatea de a percepe este sădită în toate animalele. În ce priveşte această facultate experienţa ne mărturiseşte că este o însuşire a tuturor animalelor. al artei când e vorba de devenire. atunci a fi înseamnă a fi unit şi unu. De asemenea. I. iar altele sunt supuse erorii. Astfel intelectul intuitiv este principiul principiului ştiinţei. ci îşi au originea în senzaţie (percepţie). Este evident că cunoaşterea nu are decât un singur înţeles. Din percepţie. unele sunt adevărate. Fără îndeplinirea acestor condiţii. nemijlocite. 1051b-1052a. Metafizica. intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei. Căci deşi percepem individualul. Premisele trebuie să fie adevărate. nu spre omul Callias.30. „Cunoaştem oare înainte de a face o inducţie ori de a face un silogism? Trebuie să spunem că poate într-un sens ştim. nici nu am dobândit-o dintr-o totală ignoranţă şi fără o anumită facultate. 71b-72b. nu cunoaştem existenţa acestui triunghi. este necesar să dispunem de o facultate de a cunoaşte. IX. prezentându-se când unite când despărţite. Analiticile secunde. mai observăm încă o deosebire. Deoarece printre facultăţile intelectului. la unele din ele se produce o imagine sensibilă care persistă. cum am putea oare să ştim în sens absolut că unghiurile lui sunt egale cu două unghiuri drepte? Nici într-un chip. Dacă în afară de ştiinţă nu posedă nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul. se opreşte apoi altul şi tot aşa un altul. cu ajutorul cărora cunoaştem adevărul. întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor. 3. Aşadar.29. Prin demonstraţie înţeleg un silogism ştiinţific.27. Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă” 3. cunoaşterea demonstrativă trebuie să rezulte din premise adevărate. Este evident acum că cunoaşterea ştiinţifică este de acest fel… Noi cunoaştem şi prin demonstraţie. trebuie să avem în vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi că orice ştiinţă se fundează pe principii. în sensul absolut al termenului a cunoaşte. 2. de pildă opinia şi raţionamentul. ci doar ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. 3. Astfel. Metafizica. dar dacă unul se opreşte. Analiticile secunde. până ce s-a restabilit ordinea de la început… Când un fenomen individual care însă nu este distinct în specia sa persistă. La animalele care sunt capabile să păstreze în suflet o urmă a percepţiei. „Adevărul este afirmaţia despre ceea ce în realitate e unit şi negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit. deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. pentru că ceea ce nu există nu . aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie adevărată sau falsă şi se poate ca ea să fie adevărată sau falsă…”.141 adevărate. atunci sufletul are un prim caracter general. 1. Aceasta este adevărat şi din motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei. „Suntem de părere că avem o cunoaştere absolută despre un lucru… când credem că am cunoscut cauza de care depinde lucrul. din experienţă sau din orice general care persistă în suflet – generalul este unul alături de multiplu. Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa. în general. Admiţând acum că definiţia noastră a cunoaşterii ştiinţifice este corectă. când e vorba de lucruri ce sunt susceptibile de ambele contrarii. din amintirea care s-a repetat adesea se naşte experienţa. Dacă. II. pe care o numim percepţie. care este totuşi unul în toate cazurile particulare – rezultă principiul artei şi al ştiinţei. 19. „Dacă există lucruri ce sunt întotdeauna unite şi pe care este peste putinţă să le despărţim sau dacă. „Este evident că nici nu avem înainte de a ne naşte cunoaşterea principiilor. I. 4. în altul însă nu. VI. 99b-100a. în afară de intelectul intuitiv nu este mai exactă decât ştiinţa.26. acestea posedă de la natură facultatea de a deosebi. de exemplu spre om. În sfârşit. la altele nu. dar nu în chip absolut…”.

corabia. „Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile. „Este clar că toate asocierile năzuiesc spre un bine oarecare. 9. de pildă. cauzele ei. cunoscute mai înainte. văzul însuşi ar fi sufletul lui…”. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei. Despre suflet. spre a arăta ce este şi cărei ştiinţe sau cărei facultăţi îi aparţine. 3. Tocmai cele mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Dar vedem o deosebire a scopurilor. pe când intelectul afectabil (pasiv) este pieritor şi fără el fiinţa gânditoare nu cugetă nimic. iar acest scop al ei va fi deci cel mai înalt bine omenesc”. Există identitate între ştiinţa în act şi obiectul ei. să încercăm a schiţa cel puţin acest scop. mai bine cunoscute decât ea şi anterioarele ei. «Sensibil» se spune în trei înţelesuri. 427b-428a. de pildă. 418a-418b. pe lângă acestea. De acelaşi fel sunt: simţirea.142 poate fi cunoscut… Premisele trebuie să fie prime şi nedemonstrabile. Ea. ea este o potenţă prin care noi discernem şi adeverim. III. opinia.34. „Dacă preţuim ştiinţa… atunci pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. fiind prin natura sa act. să nimerim mai bine ceea ce trebuie? Dacă e aşa. îi sunt subordonate. acea care este cea mai . prescriind prin legiferare ce este de făcut şi ce este oprit. 3. ci şi ca luare de cunoştinţă de existenţa lor. Acum anterior şi mai bine cunoscut sunt termeni cu două înţelesuri. 3. Apoi. iar de alta un altul. Despre suflet. deoarece el este neafectabil. Înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute în ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. Aceasta este fără îndoială politica. Noi nu avem memorie cu intelectul activ. cel al artei economice. iar altă dată nu gândeşte. Despre suflet. prin care se îndeplinesc toate (este vorba de intelectul pasiv şi intelectul activ – n.n. economia. nu este anterioară în timp. senzaţia este sau o potenţă sau un act…. să zicem. Unele scopuri sunt activităţi. anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului. Cunoaşterea lui n-ar trebui să aibă oare şi pentru viaţă o mare însemnătate înlesnindu-ne ca unor ţintaşi care au o ţintă bună. Despre suflet. dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia dintre aceşti factori. cum ea se foloseşte de celelalte ştiinţe practice. Etica nicomahică. neafectabil şi neamestecat. iar celelalte numai de dragul acestuia…. încă şi anumite opere şi lucruri. dar considerată în general. 5. Cunoaşterea lui pare să contribuie în mai mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său. Dacă ochiul ar fi o vietate.37. Prin urmare. celelalte. principiul vieţuitoarelor…”.36. 1. 1094a-1095b. tot aşa şi orice acţiune pare a râvni un bine. „Orice artă şi orice ştiinţă. altfel ele vor avea nevoie de demonstraţie ca să fie cunoscute… Premisele trebuie să fie cauzele concluziei. 402a-402b. cel al strategiei. există şi multe scopuri. iar sufletul ar fi aceasta… Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. pentru că sunt cauze. 1. anterioare. 6. 3. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ…”. dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie… Reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască în noi o imagine. Dar că ea nu e senzaţie este evident din următoarele: de bună seamă. pe când reprezentarea nu”. 3. II. hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii se cuvine să existe în stat şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ. iar celălalt comun tuturor. întrucât premisa primă şi principiu sunt tot una…”. cel al construcţiei de corăbii. căci sufletul este. intelectul. I. întrucât noi avem cunoaşterea ştiinţifică a unui lucru numai atunci când cunoaştem cauza lui. II. Mai vedem că cele mai preţuite îndeletniciri: strategia. oarecum. 430a-430b. III. întocmai cum.33. iar scopul acestora îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales. nu numai ca simplă înţelegere a sensului lor. în vise. biruinţa. Politica. 6. arte şi ştiinţe. I. Există multe acţiuni. Însă separat fiind. de aceea s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. retorica. dar mai ales la cunoaşterea naturii. Totuşi câteodată gândeşte. şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. 1. 1. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit. ca. „(Sufletul) este o substanţă. 1. pe când cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri… Când zic că premisele unei cunoştinţe trebuie să fie prime. 3. dacă o unealtă ar fi un corp natural ar fi. bogăţia… Dacă există un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru sine însuşi. el este numai ceea ce în realitate este. atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine. activitate reală. 10. pentru că există o diferenţă între anterior şi mai bine cunoscut în ordinea naturii şi ceea ce este anterior şi mai bine cunoscut faţă de noi. 7. 3.)… Iar acest intelect este separat. dar şi putem greşi. Dintre cele două unul este sensibil specific fiecărui simţ. în timp ce în fiecare individ. acest scop aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles. I. În schimb cea virtuală este anterioară. Scopul artei medicale este sănătatea. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei.31. senzaţia este totdeauna prezentă. scopul ei fiind superior va trebui să cuprindă scopurile celorlalte. o secure. Despre suflet. ştiinţa. anume.32. „De o parte există un intelect de aşa natură încât să devină toate. iar într-unul sensibile accidental. înţeleg că ele trebuie să fie principii potrivite. 412b-413a. 8. „Reprezentarea e altceva decât simţirea şi gândirea. dintre care în două le afirmăm sensibile «în şi prin ele însele». După toate aparenţele. 3. 12.35.

III. oricare ar fi statul al cărui membru este şi înţeleg prin stat o mulţime de oameni de felul acesta. calităţi ce se găsesc mai lesne decât oriunde în starea mijlocie. care posedă tot ce-i trebuie spre a trăi în mulţumire. De altfel. guvernământul minorităţii este aristocraţia… În sfârşit.143 desăvârşită dintre toate… Aceasta este asocierea politică… Din primele două întovărăşiri (căsătoria şi sclavia) ia fiinţă mai întâi familia (casa)… Iar întâia comunitate a mai multor case este satul. 3.43. mai întâi. fiindcă cetăţenii în oarecare număr sunt chiar elementele statului. Politica. Căci orice stat se compune din case sau familii şi părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. 4. oligarhia. 3-10. precum se spune că făceau statuile lui Daidalos (personaj legendar. 7. „Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii. Deoarece se recunoaşte că măsura şi mijlocirea este tot ce este mai bine în toate lucrurile.) ar cânta singur. IV.41. ori dintr-o minoritate. dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul (instrument muzical grecesc antic – n. să-şi îndeplinească lucrul său. ce construiesc n-ar mai avea nevoie de lucrători şi stăpânii de sclavi. „Când se studiază natura şi specia particulară a deosebitelor forme de guvernământ. este clar că statul este anterior individului. graţie legilor. Grai are numai omul. 1. căruia i se atribuie priceperea de a fi făurit statui mişcătoare – n. urmează că starea mijlocie este cea mai convenabilă dintre toate. I. . căci întrucât individul nu-şi este suficient sieşi. ce este cetăţeanul. „Statul cuprinde trei clase deosebite: cetăţeni foarte avuţi. ca aceea de jurat şi de membru al adunării publice… Nicăieri aiurea decât în democraţie. guvernământul primeşte numele de democraţie. evident. Statul perfect este evident acela care face ca fiecare cetăţean să poată. deşi voce (deşi nearticulată) ca semn al durerii şi al plăcerii au şi celelalte animale. Însă orice casă este alcătuită din sclavi şi liberi… Dacă orice unealtă ar putea. trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ. Cu aceeaşi condiţie. 2. 5. decât numai cu numele… Aşadar.38. VI. Politica. fie din presimţire. 1. Politica.n. şi suprimându-se corpul nu va mai exista nici picior. Politica. 1. Nici una dintre aceste forme (degenerate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc…”. 3. a democraţiei. III.) sau trepiedurile lui Hephaistos. 5. Să cercetăm. când guvernează majoritatea în interesul general. mai întâi. 2. căci este normal ca un guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor… Vom privi ca pe ceva absolut admis că fericirea este totdeauna în proporţie cu virtutea şi cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor…”.Ceea ce trebuie cetăţii sunt fiinţele egale şi asemănătoare. 8. fie la poruncă. 3. 2. 9. care realizează ce mai mare independenţă a tuturor… Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natură o fiinţă socială. cui i se cuvine numele de cetăţean… Cineva nu este cetăţean numai prin faptul domiciliului. Nefiind decât un agregat de elemente trebuie să ne întrebăm în mod vădit. căci domiciliu au şi străinii şi sclavii… Caracteristica adevăratului cetăţean este să ia parte la funcţiunile de judecător şi de magistrat. de sclavi…”. cetăţean este acela care poate avea în adunarea publică şi la tribunal vot deliberativ. trebuie să ignorăm care este guvernământul cel mai bun. cea dintâi chestiune este să se ştie ce se înţelege prin stat. magistraturile pot fi când temporare sau limitate.n. IV. şi demagogia. căci natura nu creează nimic fără scop. Politica. 1. trebuie să vorbim acum despre economia domestică. Politica. ori din masa cetăţenilor… Când guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. „Când studiem problema statului perfect. a aristocraţiei. Mai este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi. a regalităţii.5.42. care stau la mijloc între aceste extreme.39. care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie de familii… Comunitatea formată din mai multe comune este statul. 1. 3. „După ce s-a desluşit din ce părţi este alcătuit statul. 1-4. nu există dreptul comun şi nelimitat de a fi membru al adunării publice şi de a fi judecător… Deci. cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni cu oarecare stare. când generale şi fără limite. 3. el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta…”. 3.40. căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe. trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care merită alegerea noastă… Dacă ignorăm acest lucru. despre care poetul spune că «pătrundeau automat în ceata zeilor». pe când antisocialul este ori supraom ori fiară… Este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară. să practice cel mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”. 3. Deviaţiile acestor guvernări sunt trei: tirania. nici mână.

p. elenizare. soteriologie. Vlăduţescu. p. Mirarea filosofică. materialism. Maximele fundamentale. Se vieţuieşte departe de orice primejdie.1. • B. Bucureşti. Ontologia lui Epicur 12. Istoria filosofiei europene. Istoria filosofiei occidentale. p. Banu. Repere biografice 12. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 12. Editura Polirom. Editura Orientul Latin. Gnomologicum Vaticanum. • P. • Epicur. I. etică. clinamen. plăcere. 45 – 77. Bucureşti.2. Hersch. Editura Humanitas.F. 535 – 543. Civilizaţia elenistică. 1972. Hegel. tetrapharmakon. Ediţia a II-a. Iaşi. vol. p. . • I. canonică. • M. Bucureşti. Constantin. 1984. Filosofia elenismului ca etică. Editura Humanitas. • Gh. evazionism. 7 – 121. Editura Meridiane. 9 – 55. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Ethos elenistic. Vlăduţescu. Cunoaştere şi libertate. I. • F. • M. Grădina. individualism. Caracterizare generală 12.1. Editura Junimea. 1980.2. p. Hadot. Bucureşti. 1976. scepticism. 61 – 67. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.1. p.W. p. Bucureşti. în Epicurea. Iaşi. • Gh. p. Editura Polirom.2. Opera lui Epicur 12. Etica lui Epicur. p. symphilosopheó. Filosofia lui Epicur 12. vol. Bucureşti. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. hellenistes. epicureu. p. atomism. 1964. 140 – 153.2.3. X. ca săracii. 1981. Braşov. Etica lui Epicur OBIECTIVE • Înţelegerea contextului social-istoric şi spiritual al epocii elenistice • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Epicur • Însuşirea celor mai importante contribuţii filosofice ale lui Epicur • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE elenism. Preludiul ideii de libertate morală. 1994.3.3. 1999. vol.2. • G.144 Aceste poziţii mijlocii sunt cele mai sigure pentru indivizi: ei nu poftesc. pesimism. 1997. p. 2005. 262 – 272. 1997. fizică. Prelegeri de istorie a filosofiei. 7 – 23. Editura Albatros. 5 – 77. Editura Ştiinţifică. Trei scrisori. Epicur 12. Bucureşti. 54 – 102. Botezatu.2. Filosofia în Grecia veche.2. Editura Ştiinţifică. • J.2. hedonism. Ce este filosofia antică?. p. pareklisis. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. II. Russell. cosmopolitism. 2000. la averea altuia şi averea lor nu este dorită de către alţii. Civilizaţia elenistică. Bucureşti. 314 – 345. într-o siguranţă adâncă…Este evident că asociaţia politică este cea mai bună când ea este alcătuită din cetăţeni cu avere mijlocie… 12. Chamoux. 14 – 22. 371 – 395. • P. Editura Academiei. Iaşi. Bucureşti. Gramatopol. 1985. 241 – 250.

excepţională. Droysen a încercat să impună teza că. devenită în noul context geopolitic o formă de organizare socialpolitică anacronică. spre cetate.) 12. Acest termen a fost preluat din Biblie. militar şi spiritual. datorită experienţelor istorice nefericite pe care le-a îndurat. care pierzându-şi libertatea şi-au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor. a fost introdus în istoriografie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808-1884). spirituală şi umană. îşi pierde rolul pe care-l exercitase magistral în secolele anterioare de centru a construcţie politică. forţa de expansiune a civilizaţiei greceşti a fost. economice. care au asimilat şi au diseminat în teritoriile pe care le-au anexat spiritul culturii şi civilizaţiei greceşti. refractară contactului cu alte civilizaţii şi ostilă însuşirii limbilor străine. Asia centrală la est. şi 31 î. care a încercat să sugereze prin el forţa de penetraţie a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti. Termenul elenism.145 Cursul 12 ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec.. adică de difuziune amplă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti întru-un areal cuprins între actuala Italie la vest. odată cu colonizarea masivă de către greci a întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre. de declin al cetăţilor greceşti ale epocii clasice. Această epocă este totodată şi una de elenizare.Hr. Criza se manifestă. III – I î. sunt numiţi helenistes evreii care vorbeau greceşte. Propunând acest termen. dacă până şi unii evrei au început să vorbească în aceste secole greceşte. în Faptele apostolilor. unde. la unul centrifug. economică. anul în care ultimul stat a imensului Imperiu Macedonean – Egiptul – a căzut sub stăpânire romană. Cetatea grecească. Procesul de mişcare a oamenilor.Hr. concentrată asupra propriului destin spiritual şi. Imperiul Macedonean şi apoi cel Roman. universalist. Aceste trei secole reprezintă perioada de criză profundă a lumii greceşti tradiţionale. în domeniul economic. Este cunoscut faptul că străvechea civilizaţie ebraică a fost una autarhică. socială. mai întâi. bazinul Mării Negre la nord şi nordul Africii la sud. într-adevăr. dar constituirea imperiilor macedonean şi roman au accelerat şi consolidat circulaţia şi impunerea valorilor greceşti mature.1. civismul şi . Ca urmare a acestei mutaţii. Elenizarea încheia astfel istoria grecească antică prin plasarea valorilor ei în alte contexte politice. deopotrivă. valorilor şi ideilor îşi schimbă sensul de la unul centripet..Hr. Principalii vectori ai acestei expansiuni spirituale au fost. politic. anul încheierii campaniilor lui Alexandru Macedon de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în Regatul (devenit apoi imperiu) Macedonean. Acest proces începuse însă cu mai bine de o jumătate de mileniu în urmă. utilizat pentru denumirea acestei epoci. Caracterizare generală Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 331 î. sociale şi spirituale.

ale cărei ritmuri cosmice sunt considerate a oferi mai multă stabilitate şi securitate. indivizii nu se mai simţeau implicaţi în cetate. el a decis să se consacre studiului filosofiei. Întrucât deciziile ce priveau soarta comunităţilor umane nu se mai luau la nivelul cetăţilor.2. Astfel. se evadează în religie. Prima învăţătură a primit-o în şcoala tatălui său. pe Pamphiles. pe care noua ordine social-politică şi spirituală o făcea problematică. iar conştiinţa nu-l face decât să-şi realizeze neputinţa. ci fie prin retragerea în propria subiectivitate (individualism). cât şi filosofia omului. Locul încrederii în om şi în destinul său îl ia disperarea. Nemulţumit de răspunsul primit de la dascăl. Repere biografice Epicur a fost cetăţean atenian. Nausiphanes. pe al iniţiativei renunţarea. EPICUR (341 – 270 î. Senzaţia de neputinţă este pregnantă. în secolele elenistice se înregistrează tendinţe de reîntoarcere la natură.1. care dobândeşte puternice accente soteriologice (soteriologie – doctrină a mântuirii sufletului prin jertfe benevole). cum se întâmplase în epoca clasică. Se evadează în utopie. făcându-se elogiul vieţii în natură.2. supus legilor ei tiranice. în măsura în care se mai practică. în bucolic. în ei. apoi pe un discipol al legendarului fondator al scepticismului. de asemenea. Problema majoră a filosofiei devine descoperirea unor formule de viaţă care să salvgardeze libertatea şi demnitatea individului într-o lume aflată în criză. nu le mai solicita nimeni părerea şi nu mai aveau capacitatea să influenţeze în vreun fel desfăşurarea evenimentelor. fie prin punerea problemei realizării omului în condiţia de „cetăţean al lumii” (cosmopolitism). numindu-l pe Democrit Leroclit (Flecarul. Dacă religia grecească tradiţională era civică şi raţionalistă. Individul este redus la condiţia de element pasiv al lumii. Ca în toate epocile de criză. considerându-se că oraşul este locul cel mai propice al împlinirii individului. dar i-a dispreţuit pe fondatorii săi. Se evadează. dar niciuna dintre aceste doctrine nu l-a satisfăcut. În astfel de epoci indivizii devin mai preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu ei şi. stoicismul şi scepticismul. cel care vorbeşte mult şi fără sens). Indivizii nu se mai puteau deci realiza prin implicarea în cetate şi participarea la viaţa publică. datorită firii sale rebele şi nonconformiste şi-a făcut şi mulţi duşmani. Cele mai semnificative expresii ale filosofiei elenistice au fost doctrina lui Epicur. Epicur şi-a întrebat dascălul de gramatică despre sensul haosului hesiodic (Hesiod afirmase în Theogonia că „la început a fost haosul”). Atât filosofia naturii. va intra în legătură cu Liceul. Dacă civilizaţia grecească clasică fusese una prin excelenţă citadină. unde tatăl său se stabilise cu mai mult timp în urmă pentru a conduce o şcoală. Se evadează. În aceste circumstanţe social-politice şi spirituale în lumea elenistică evazionismul devine stare de spirit dominantă. mai ales. imaginându-se lumi ideale în care toţi indivizii sunt liberi şi fericiţi. iar accentele pesimiste devin dominante. Aceasta este cauza majoră a sentimentului acut de înstrăinare umană şi de dramatism pe care-l degajă filosofia epocii elenistice.146 naţionalismul tradiţional al grecilor este abandonat în favoarea individualismului şi cosmopolitismului. filosofia dobândeşte un puternic timbru eticist şi individualist. menite să mulţumească simţurile şi să constituie un surogat al fericirii. Pasionat de timpuriu de filosofie. în fine. pe al optimismului pesimismul. cea elenistică este invadată de misticismul oriental. care-l vor . Pyhrron.) 12. în cultivarea plăcerilor. Deşi era un prieten fidel. sunt marcate în epoca elenistică de fatalism şi pesimism. A audiat mai întâi un platonician. născut însă în insula Samos. ci la mari distanţe (în capitalele imperiilor în care ele fuseseră înglobate). dar adept al atomismului lui Democrit.Hr. Aceste mutaţii social-politice şi spirituale se resimt şi în filosofie. departe de teroarea istoriei. 12. Dintre concepţiile filosofice ale timpului n-a apreciat decât atomismul.

ci şi capacitatea de a manifesta într-unul dintre cele mai complexe şi mai dificile domenii ale culturii – filosofia. Aceasta era o comunitate de dascăli şi discipoli care filosofau împreună (symphilosopheó) şi „cultivau” două valori fundamentale: a. de coruperea minţilor tinerilor printr-o morală senzualistă şi de impietate. Epicur a introdus o serie de inovaţii în învăţământul filosofic. considerată de Epicur „cel mai mare bun”. suferind de piatră la vezica biliară şi de o boală de stomac. Epicur ajunge în anul 307 la Atena. la o periferie. prietenia. 12. perpetuându-i concepţia şi modul de viaţă. i-a devenit discipol şi a ajuns un filosof destul de cunoscut în epocă. Unul dintre sclavii săi eliberat de el. Datorită unor conflicte cu fostul său dascăl Nausiphanes şi a intrigilor urzite de acesta va fi acuzat. b. în insula Lesbos. care va deveni Grădina. înţelepciunea. unde cumpără cu 80 de mine. considerând că toţi oamenii trebuie să se străduiască să devină fericiţi. Această decizie a lui Epicur atestă o nouă concepţie asupra condiţiei umane. După moartea lui Epicur numeroşii săi discipoli au continuat să se întâlnească şi să filosofeze în Grădină. Opera lui Epicur În privinţa scrierilor sale. a venit la Atena pentru a-şi satisface. a acceptat şi prezenţa femeilor la dezbaterile filosofice.2. obligaţiile militare. Deşi a fost toată viaţa bolnav. Şi în acest caz avem de-a face cu o adevărată revoluţie.2. care oferea celor ce o frecventau mediul propice comunicării şi afirmării. nu să-i însingureze.Hr. b. nu s-a izolat de semeni. considerată „cel mai mare bun pe care ni-l poate oferi înţelepciunea pentru dobândirea fericirii”. care era un fel de confrerie filosofică bazată pe afinităţi spirituale între dascăli şi discipoli. După alte peregrinări prin lumea grecească. era modest. după ce şi-a rugat prietenii să-şi amintească de învăţăturile lui. în 323 î. o şcoală. două dintre ele reţinând în mod deosebit atenţia: a. Intrigile duşmanilor l-au ajuns însă din urmă şi numai protecţia lui Lysimachos. pe care Atena epocii elenistice nu-l mai putea asigura cetăţenilor săi. o grădină. Pentru a se sustrage procesului care i-a fost intentat. Pentru a-şi împărtăşi celor interesaţi propria concepţie asupra lumii şi a omului Epicur a deschis în anul 311 î. A trăit mult timp în sărăcie şi mărturisea că aceasta a fost adevărata şcoală la care a învăţat filosofia. cumpătat şi generos. care mai târziu îi va împărtăşi doctrina. conform dispoziţiilor sale testamentare. polis grecesc de pe coasta nord-vestică a Asiei Mici.147 hărţui şi ponegri întreaga viaţă. Când a simţit că i se apropie sfârşitul „s-a vârât într-o cadă de bronz cu apă caldă şi a cerut o cupă de vin pe care l-a sorbit. ca şi Socrate. Dacă numai cu câteva decenii în urmă Platon şi Aristotel legitimaseră sclavia. şi-a dat obştescul sfârşit” (Diogenes Laertios. regele Traciei. Deşi duşmanii săi îi vor interpreta decizia ca o confirmare a imoralităţii de care-l acuzau. nu departe de Academie. la salvat.Hr. printre camarazii săi aflându-se şi poetul Menandru. iar prin testament şi-a eliberat toţi sclavii. şcoala filosofică ce-l va face celebru. ţinând cont de misoginismul tradiţional al grecilor. care se ridică la aproape trei sute de suluri (rulouri de papirus pe care grecii îşi scriau lucrările) şi nu cuprinde niciun . unde şi-a reorganizat şcoala. dar nu ezită să-şi elibereze sclavii şi să-i facă partenerii săi. Epicur nu numai că-i consideră pe toţi oamenii egali de la natură. ca efeb. La vârsta de 18 ani. Epicur a fost întreaga viaţă un mare optimist. putem aprecia că „lupta pentru emanciparea femeii” a fost declanşată de un…bărbat – Epicur. care i-a recunoscut pentru prima dată în Occident nu numai dreptul de participare la viaţa publică. s-a refugiat în anul 310 la Lampsakos. Diogenes Laertios afirmă că „Epicur a fost un autor foarte fecund şi i-a întrecut pe toţi cei dinaintea lui în numărul scrierilor. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”). Mys. considerând că filosofia trebuie să-i apropie pe oameni. a admis ca discipoli şi sclavi. Grădina devine astfel un fel de cetate ideală. Deşi era înclinat spre meditaţie. la Mytilene. Îşi copleşea apropiaţii şi discipolii cu bunătatea sa.

se pare. propune termenul latin clinamen). 99-45 î. şi a transcris trei scrisori ale lui Epicur adresate. o reconstituire destul de fidelă a doctrinei sale: 1. 12. – deviaţie. alături de însuşirile stabilite de Democrit. dobândeşte astfel un temei raţional.. pentru denumirea acestui fenomen filosoful roman Lucretius. căci finalitatea majoră a filosofiei este orientarea conduitei umane. adică ontologia sa atomistă. Paréklisis-ul conferea un spor de raţionalitate formării lucrurilor individuale din atomi. care s-au pierdut în cea mai mare parte. Diogenes Laertios ne-a transmis o listă cu 41 de titluri ale „celor mai bune” scrieri ale sale. datorită conciziei lor. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală.148 singur citat din alţi autori. cu felurile de viaţă şi cu scopul vieţii”. 3. adică este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale. Ca şi . cu pieirea şi cu natura”. În conformitate cu orientarea generală a filosofiei lui Epicur. fiind deci un fel de ontologie generală. 2.3. Scrisoarea către Pythocles – care rezumă teoria lui Epicur despre corpurile cereşti. etica – „se ocupă cu lucrurile care trebuie căutate sau evitate. rolul canonicii şi al fizicii este de a asigura fundamentarea teoretică riguroasă a eticii.Hr. Filosofia lui Epicur 12. toate cuprind cuvintele proprii ale lui Epicur” (Ibidem). căci abătându-se de la verticala strictă ei aveau mai multe posibilităţi de întâlnire şi agregare. canonica – „se ocupă cu criteriul. paréklisis-ul permitea legitimarea ontologică a posibilităţii libertăţii umane. care nu fusese menţionată explicit de acesta printre trăsăturile atomului. Această filosofie este structurată în trei părţi: 1. şi greutatea. fiind o filosofie a naturii şi a devenirii sale. ci urmărind dezvoltarea doctrinei lui Democrit şi aducându-i două corective esenţiale: 1. Ontologia Cele mai consistente informaţii pentru reconstituirea personalităţii şi filosofiei lui Epicur ne-au fost transmise de către filosoful roman Titus Lucretius Carus (c. care determină agregarea lucrurilor individuale din atomi. 2. Tendinţa de cădere liberă a atomilor pe verticală.2.3. A adăugat atomului. În fizică Epicur a aderat la atomism. 2. care ne permit.) în lucrarea sa Poemul naturii (De rerum natura) şi de către Diogenes Laertios în Despre vieţile şi operele filosofilor.1. 3. dar nu ca epigon.2. întrucât este firesc ca nişte entităţi dotate cu greutate să tindă să cadă pe verticală. mişcările aerului. continuatorul atomismului în epoca romană. principiul prim şi cu elementele”. adică de constituire a lucrurilor individuale. A depăşit determinismul rigid democritean prin introducerea paréklisis-ului (gr. unor discipoli de-ai săi. fizica – „se ocupă cu devenirea. Din creaţia lui Epicur ne-au mai parvenit lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane (lucrare numită astfel întrucât o copie a sa a fost descoperită în arhivele Vaticanului). Aplicat în etică. Scrisoarea către Herodot – care conţine concepţia lui Epicur asupra naturii. Ţelul filosofiei lui Epicur este descoperirea căii pentru atingerea fericirii. Scrisoarea către Menoiceus – care prezintă fundamentele eticii lui Epicur. meteorologie etc. specifică epocii elenistice.

începe cu una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru filosofie din câte au fost rostite vreodată: „Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa de filosofie şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature de a filosofa. Schema de mai jos încearcă să reprezinte intuitiv această subtilă teorie a atomismului democritean. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. Etica Scrisoarea către Menoiceus. nu are nicio legătură cu noi. ca şi cea a lui Democrit. aşa cum îl concepe Epicur. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”.3. dar el are meritul de a fi sesizat. compatibil cu libertatea umană. B. datorită greutăţii. Din text rezultă că studiul filosofiei asigură „sănătatea sufletului”. Explicitându-şi gândul. au tendinţa de cădere liberă pe verticală α – unghiul posibilităţii abaterii atomilor de la căderea liberă pe verticală (paréklisis sau clinamen) X. Dacă însă la Democrit libertatea umană era imposibilă ontologic (căci atomii sufletului erau supuşi determinismului rigid care guvernează întreaga existenţă. de la căderea implacabilă pe verticală. oferind o marjă în limitele căreia omul poate acţiona liber. deoarece ne permite să dobândim înţelepciunea.2. căci nicio vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. care are atât implicaţii interesante atât în ontologie cât şi în etic A α B α C α A. cum arătam şi mai sus. Y – puncte de întâlnire şi agregare a atomilor în vederea formării lucrurilor individuale • X •Y 12. iar moartea este privaţia de senzaţie. iar când vine ea. Epicur încearcă să ne elibereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut e asemenea unuia care ar spune că timpul fericirii n-a sosit sau că s-a dus. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. este. deci. de aceea. moartea. noi nu mai existăm”.149 Democrit. C – atomi care. doctrina etică. singura în măsură să ne conducă spre atingerea fericirii. sunt fericiţi şi pot fi cunoscuţi. să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute. în care Epicur îşi expune. adică toţi atomii care o compun). De aceea amândoi. la Epicur ea devine posibilă întrucât atomii care compun sufletul se pot abate. „dar nu sunt aşa cum crede mulţimea”. Trebuie să credem în zei. Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este teama lor de moarte. asemenea tuturor atomilor. primul în cultura occidentală. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni”. explicaţia lui Epicur. Determinismul.2. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. este alcătuită din atomi. Evident. cel mai înfricoşător dintre rele. Epicur afirmă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. este mecanicistă. înaintând în bătrâneţe. faptul că determinismul care guvernează actele omului este mai complex şi mai suplu decât cel care guvernează obiectele şi fenomenele naturale. şi tânărul şi bătrânul. . nu fiindcă va suferi când moartea vine. care există. Concluzia lui Epicur este impecabilă sub raport logic: „De aceea. inclusiv sufletul omului. trebuie să caute înţelepciunea. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. Epicur considera că întreaga realitate. cel de-al doilea pentru ca.

bucuria şi veselia). Epicur precizează că „atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii. Epicur consideră că plăcerea este „începutul şi ţelul unei vieţi fericite”. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. dorinţe naturale. fiind adesea sursa unor capricii (de exemplu. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută. care sunt supuse. dorinţe naturale şi necesare – care trebuie satisfăcute şi sunt sursa plăcerilor fundamentale ale trupului (de exemplu. Într-un spirit foarte modern. ci judecata sobră. şi ele. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. Dar „deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute. care sunt grupate de el în mai multe categorii. un tratament medical poate produce suferinţă. dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce. el (Epicur) îl ia în râs. Într-adevăr. pe când pâinea şi apa dau cea mai înaltă plăcere posibilă. Epicur apreciază că. o dată ce suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. pe care unii îl prezintă că stăpân pe toate. totuşi. dorinţa de onoruri şi bogăţii). dorinţe nenaturale. doctrina sa . căci „o mâncare simplă ne face tot atât de multă plăcere. nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale. o plăcere mai mare”. ca urmare. o etică hedonistă (gr. plăceri în stare de repaus (de exemplu. plăceri în stare de mişcare (de exemplu. el vede că necesitatea (destinul) distruge responsabilitatea şi că norocul este nestatornic. unei analize minuţioase. iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi”. care să nu fie şi o viaţă plăcută. El admite două tipuri de plăceri: 1. nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută. 2. Epicur este încredinţat că „înţelepciunea este un bun mai de preţ chiar decât filosofia. dar nenecesare – care trebuie controlate şi satisfăcute cu moderaţie. cele mai mari şi mai înalte hotărâri ale acestuia au fost. ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului”. Un prim criteriu de clasificare a dorinţelor este cel al caracterului natural şi al necesităţii lor. de-a lungul întregii lui vieţi”. Plăcerile trebuie satisfăcute cu moderaţie. De exemplu. dar necesare – care trebuie satisfăcute. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor. Intuind parcă atacurile a numeroase generaţii de detractori. 2. dorinţe nenaturale şi nenecesare – care trebuie combătute. pe când propriile noastre acţiuni sunt libere de stăpân şi numai de ele sunt legate în mod firesc lauda şi dezaprobarea”. ca şi o masă scumpă. Diogenes Laertios precizează că „destinul. Plăcerile sunt determinate de dorinţe. şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă şi dreaptă. Satisfacerea dorinţelor determină plăceri.150 Grecii se temeau nu numai de moarte. Ceea ce trebuie avut în vedere în orice acţiune întreprindem este „asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. fiind sursa viciilor (de exemplu. dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor”. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. ci şi de destin. dorinţa de a mânca o mâncare scumpă). care trebuie însă suportată întrucât vindecarea echivalează cu înlocuirea suferinţei determinate de boală cu plăcerea. fiind adesea sursa unor plăceri spirituale (de exemplu. lipsa de tulburare şi lipsa de suferinţă). altele prin întâmplare. hedoné – plăcere). afirmând mai degrabă că unele lucruri se întâmplă prin necesitate. 4. dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. care-i vor denatura grosolan doctrina etică în posteritate. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. dorinţa de a citi). de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi. dorinţa de a mânca sau de a dormi). sunt şi vor fi luate de raţiune. prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată”. cumsecade şi dreaptă. cum socotesc unii. în funcţie de care distinge: 1. 3. pentru a fi acceptată. În Maximele fundamentale Epicur precizează că „norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. ci adesea trebuie să renunţăm la multe plăceri când din ele decurge o suferinţă mai mare pentru noi. Mai mult decât atât: „cu toate că orice suferinţă e un rău. altele prin acţiunea noastră proprie. deoarece acesta este scopul vieţii fericite”.

spre fericire. cu atât plăcerea este mai mare. Termenul epicureu. în măsura în care cu un simplism dificil de susţinut. nu atât moartea este cea de care omul se teme. iar când vine ea. la această intensitate. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. Concluzia lui Epicur pare impecabilă sub raport logic: „De aceea. în fond. a durerii şi a morţii. noi nu mai existăm”. Aceasta se face dând vieţii nu un timp ne-limitat. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. utilizat de multe ori atît în epocă cît şi în posteritate cu o nuanţă . dar trăită plenar. inclusiv în raporturile cu cei apropiaţi. plăcerea este infinită! Conform acestui raţionament. pe care-l vom examina în capitolele următoare. Epicur eludează complet esenţa problemei morţii: cu certitudine. Asemenea afirmaţii ne lasă perplecşi şi dovedesc că. cum anticipam mai sus. De aici decurge. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. să renunţe la umanitatea sa. Pe de altă parte. Epicur este de părere că acest fapt nu reprezintă o ameninţare la adresa modelului său etic axat pe binomul fericire – plăcere. El se întreabă. Epicur afir-mă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. nu fiindcă va suferi când moartea vine. ar fi suficient să nu te doară nimic. el ar trebui să-şi reprime propriile sentimente şi. trecerea de la viaţă la moarte. pentru a fi cu adevărat fericit. filosoful ignoră. care este suportabilă. Epicur nu a intenţionat de fapt să „explice” realitatea durerii. ci el o elimină pur şi simplu! Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este. conform principiilor eticii sale! Nici realitatea durerii nu anulează. cât „murirea”. ceea ce înseamnă că cu cât durerea este mai mică. Fericirea despre care vorbeşte Epicur mai este oare posibilă în aceste circumstanţe? În ceea ce priveşte curgerea inexorabilă a timpului. Epicur încearcă să ne eli-bereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. mai ales. după Epicur. înţeleptul este cel care reuşeşte să atingă o stare de absenţă a durerii. deci. este infinită. moartea. Această ultimă trăsătură evidenţiază totodată precaritatea umană a înţeleptului epicureu. trece repede. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. ce conduce rapid la moarte. eforturile umane spre atingerea fericirii – plăcere.151 etică trebuie confruntată cu realitatea. pentru a-i identifica eventualele semnificaţii. atunci când există. în măsura în care nu a ignorat-o. cel mai înfricoşător dintre rele. • durerea foarte puternică. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. şi. Filosoful grec poate susţine acest lucru întrucât a definit. că dacă durerea este absentă. pentru a resimţi o plăcere infinită! Dacă nu suntem convinşi de acest lucru – şi pare destul de greu să fim! – este suficient să ne gândim la senzaţia pe care o resimţim la încetarea unei mari dureri. Indiscutabil. În acest punct. de aceea. despre care se susţine că. Aceste trei instanţe par să sortească eşecului definitiv aspiraţia omului spre plăcere şi. faptul că fiinţa umană trăieşte în sine cu dramatism moartea celor pe care-i iubeşte. Epicur încearcă să ne convingă de faptul că o viaţă fără de sfârşit n-ar fi în măsură să ne aducă mai multă fericire decât una finită. filosofia lui Epicur se aseamănă până aproape la identificare cu modelul „înţeleptului” propus de stoicism şi scepticism. • durerea puternică. Aşa cum era de aşteptat. evident. cum anticipam mai sus. dar obţine acest rezultat prin intermediul unei educaţii riguroase a insensibilităţii şi a impasibilităţii. mai degrabă retoric. Înţeleptul epicureu nu se confruntă cu durerea. care atestă existenţa timpului. care pentru Epicur pare a nu exista. iar aceasta depinde de faptul că plăcerea. teama lor de moarte. Explicitându-şi gândul. filosoful distinge trei tipuri de durere: • durerea uşoară. grecii erau mult mai înţelepţi decât suntem noi înclinaţi să credem! Chiar dacă este destul de greu de acceptat că finitudinea vieţii este o „binefacere”. Pentru a se elibera de suferinţă. dacă nu cumva omul. „matematic”. plăcerea ca simplă absenţă a durerii (în greceşte aponìa). ar trebui să dispună de un timp nelimitat? Epicur răspunde negativ. nu are nici o legătură cu noi. argumentând că un timp limitat sau unul nelimitat pot conţine aceeaşi cantitate de plăcere. iar moartea este privaţia de senzaţie.

care era un fel de cetate ideală. nici injustiţie. gnoseologia sa fiind pronunţat fizicalistă. pentru denumirea practicanţilor eticii lui Epicur. Şi-a înfiinţat în anul 307 î. el are mari dificultăţi de conceptualizare. Grădina. în relaţiile lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi… Luată în general. dar cea mai mare parte a operei sale s-a pierdut.Hr. dar. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. 2. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept”. Epicur 2. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. Răul este sau de scurtă durată sau suportabil.) a fost cetăţean atenian. la Atena propria şcoală filosofică. justiţia este aceeaşi pentru toţi. adică se limitează la punerea de întrebări. În fizică Epicur a adoptat ontologia atomistă. Ca gânditor al epocii elenistice. fără a le oferi şi răspunsuri. numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”): 1.Hr. din oarecare teritorii. Pierzândşi libertatea.2. în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări sau la procese de orice fel. îl impun pe Epicur ca cel mai reprezentativ filosof al epocii elenistice. şi sfârşitul secolului I î. ireversibilă. care era cea mai adecvată elaborării unui sistem filosofic consecvent materialist. deoarece moartea este nimicul. El a adus însă două corective importante atomismului democritean: a. Repere biografice Epicur (341 – 270 î. Filosofia sa este structurată în trei părţi: canonica (un amestec de gnoseologie şi metodologie). şi greutatea. 2.Hr. A fost pasionat de timpuriu de filosofie şi a intrat în legătură cu toate ma-rile şcoli filosofice ale timpului. REZUMAT 1. Cetăţile-stat greceşti îşi pierd independenţa. Cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice au fost epicurianismul. Plăcerea (catastematică) este accesibilă tuturor. b. cel mai adesea. Ca urmare a acestui fapt lumea grecească intră într-o criză profundă. 4. alături de însuşirile propuse de Democrit. Filosofia lui Epicur 2. Concepţia filosofică. 2. Din creaţia sa ne-au parvenit trei scrisori. nu există nici justiţie. unde tatăl său conducea o şcoală. Ca urmare a acestui fapt. şi corespunde fazei de declin a civilizaţiei şi culturii antice greceşti. Ontologia Epicur este primul materialist în sensul propriu al termenului din istoria filosofiei occidentale. a adăugat atomului. fizica (un fel de filosofie a naturii şi a devenirii sale) şi etica. grecii au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor. a depăşit determinismul rigid democritean . născut însă în insula Samos. stoicismul şi scepticismul. 3. ce „cultiva” ca valori fundamentale înţelepciunea şi prietenia. În primplanul interesului filosofiei trec problemele etice. anume un mijloc oarecare găsit util. Opera lui Epicur Epicur a fost un autor deosebit de fecund. Scrisoarea către Pythocles (care este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale) şi Scrisoarea către Menoiceus (care rezumă etica lui Epicur). acestea sunt. În Maximele fundamentale el face câteva consideraţii extrem de pertinente. dar niciuna nu l-a satisfăcut. în special doctrina etică. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător sunt în acelaşi caz. iar atunci când încearcă să o facă. 2. poate fi sintetizat. inconsistente. în următoarele patru teze. Nu există justiţie absolută. Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă între sfârşitul secolului al IV-lea î. Teama de lumea de dincolo şi frica de zei sunt cu totul vane. tanscrise de Diognes Laertios: Scrisoarea către Herodot (care prezintă ontologia sa atomistă).152 peiorativă. precum şi lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane.1. pentru relaţiile reciproce.3. Canonica lui Epicur ignoră marile achiziţii logice şi metodologice ale sistemului aristotelic şi rămâne pronunţat aporetică.3. Frica de moarte este absurdă.Hr. este pronunţat individualistă. care se manifestă în toate domeniile vieţii sociale. ci numai un contract încheiat între oameni. dar şi stilul de viaţă pe care l-a teoretizat şi practicat. aşa cu el însuşi a dorit. datorită cărora poate fi considerat un precursor al teoriei contractului social: „Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii.1. fatalistă şi pesimistă. fiind înglobate mai întâi în Imperiul macedonean şi apoi în cel roman. Epicur nu a acordat prea mare atenţie problematicii vieţii sociale.

3. Cum se numeşte şcoala filosofică înfiinţată Epicur şi care erau principalele valori pe care ea le promova? 10. ca şi cei care. 1985. 2.153 prin introducerea paréklisis-ului (gr. Doctrina epicuriană a plăcerii poate fi concentrată în următoarele trei convingeri: a. colorată cu termeni ebraici. în timpul lui Ptolemeu Filadelfos. Fizica lui Epicur între imitaţie şi inovaţie. Hedonism şi evazionism în etica lui Epicur. numită catastematică. Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti 1. Canonica lui Epicur şi precarităţile sale. pentru a desemna perioada de istorie veche ce se întinde de la domnia lui Alexandru cel Mare până la cea a împăratului Augustus. Droysen răspândeşte folosirea termenului Hellenismus. Etica Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. Ce este paréklisis-ul? 17. pentru referate sau eseuri 1. determinismul său devenind astfel mai suplu decât cel inspirator. Acest plăcere. ci în controlul raţional al plăcerii. Care sunt principalele trăsături ale filosofiei elenistice? 7. b. Expresia maximă a plăcerii constă în a nu suferi nicio durere. numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”). este considerată de Epicur superioară celei care poate fi atinsă prin folosirea bunurilor sau prin trăirea situaţiilor plăcute. 5. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. Cine a propus termenul elenism şi care este semnificaţia sa? 3. „deviaţie”. de atunci s-a încetăţenit . Teme pentru dezbatere în seminar.1. pe care o foloseau evreii grecizaţi. Ce este canonica epicuriană? 14. p. Care sunt principalele tipuri de plăceri pe care le distinge Epicur? 22. AUTOEVALUARE A. Bucureşti. o etică hedonistă (gr.G. phrònesis. criteriul diriguitor al vieţii morale nu constă atât în plăcere. clinamen). Elenismul între decadenţa şi difuziunea spiritului grecesc. În fine. Care sunt inovaţiile aduse de Epicur atomismului democritean? 16. Care sunt principalele componente ale sistemului filosofic epicurian? 13. hedoné – plăcere). 2. 14. către mijlocul secolului al XIX-lea. Care sunt principalele caracteristici ale eticii lui Epicur? 19. FRANÇOIS CHAMOUX. Cum motivează Epicur posibilitatea ontologică a libertăţii umane? 18. plăcerile şi suferinţele sufletului sunt superioare celor ale corpului. Afectează finitudinea vieţii aspiraţia omului spre fericire în etica lui Epicur? 23.2. Virtutea supremă. Care sunt principalele lucrări care ne-au parvenit de la Epicur? 12. c. care nu are echivalent direct în limba franceză. Care sunt principalele caracteristici ale fizicii epicuriene? 15. Care au fost principalii vectori ai procesului de elenizare? 5. Ce raporturi există în etica lui Epicur între moarte şi aspiraţia omului spre fericire? B. Ce se înţelege prin elenizare? 4. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. lat. Editura Meridiane. În al doilea rând. Epicur şi lumea sa. Ce inovaţii a adus Epicur în învăţământul filosofic grecesc? 11. Civilizaţia elenistică. Întrebări 1. Care este extensiunea temporală a etapei elenistice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. 4. nu este altceva decât justa evaluare raţională a plăcerilor. 3. Care sunt cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice? 8. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Epicur? 9. savantul german J. au tradus Biblia numită şi Septanta. Apoi. Care au fost cele mai importante procese social-istorice şi spirituale desfăşurate în lumea grecească în epoca elenistică? 6. deşi o astfel de teză se asociază dificil cu presupoziţiile fizice ale sistemului epicurian. „Termenul elenistic a fost folosit mai întâi pentru a desemna limba greacă. Care sunt principalele tipuri de dorinţe pe care le distinge Epicur? 21. Epicur şi-a sintetizat etica în patru teze. Ce este hedonismul? 20.

Neînstare să fie o raţionalitate perfectă ca lumea. amestecul atât de particular între optimism şi renunţare. Îndrăznim însă a crede că acest cult. 2. Avantajul principal era marea mobilitate a elementului uman. zicând ca Pascal. Epicur. pe măsură ce cuceririle sale s-au extins. apostolul elenismului. Căci această încredere disperată în lume venea din pierderea încrederii în sine. dimpreună cu străvechile lor superstiţii. Ca marele univers alcătuit din atomi. Istoria filosofiei occidentale. Editura Humanitas. naturalism şi subiectivism. Şi din această dramă. Firesc este deci cultul pe care epoca îl manifestă pentru zeiţa norocului. p. fericirea. nu-şi are unica explicaţie în nesiguranţa timpurilor. 1984. Dacă. şi cu toate că majoritatea grecilor europeni i s-au supus doar pentru că n-aveau încotro. el a întemeiat oraşe greceşti. iar dialectica încetează de a mai fi un mijloc. omul este mult mai mult decât o aglomerare a elementelor constitutive. Braşov. 2000. temeritate şi evaziune. 1 – . pentru a scoate în evidenţă originalitatea şi importanţa istorică a unei epoci care trece încă prea des în ochii publicului drept o simplă perioadă de tranziţie între strălucirea Atenei clasice şi măreţia Romei imperiale”. Din această nouă stare de lucruri rezultau avantaje. ca şi civilizaţia care s-a dezvoltat în acest timp în lumea locuită de greci. dar şi nimicnicia omului. precum şi formele de civilizaţie ce le sunt specifice. MIHAI GRAMATOPOL. Viaţa şi învăţătura 2. Persia. Peste tot unde a pătruns Alexandru. acesta este mult mai mult decât un sistem în care totul funcţionează perfect. vreun incendiu sau calamitate naturală nu-i spulbera. totuşi cel mai apropiat de mentalitatea tradiţională. BERTRAND RUSSELL. inginerii şi artiştii greci în toate domeniile. 1. În deceniul de la 334 la 324 î. Samarcandul. prin simţire şi gândire. El este şi simţire. „Filosofia epocii elenistice înregistrează şi ea marea mutaţie a vremii: categoriile în care trăia lumea nouă nu mai erau cele ale cetăţenilor şi ale cetăţii-stat. merită să le fie consacrat un studiu special. Cu toate că armata sa era formată în principal de macedoneni. politic. pentru a face mai tolerabilă viaţa în condiţiile ei concrete pe care gânditorii vremii le ocolesc cu prudenţă. pe măsura ce îşi afla reazimul în mecanica ei. Iaşi. temeiul. DIOGENES LAERTIOS.1. prin contemplaţie şi acţiune. atât de grav şi de responsabil trăită de filosofii epocii şi. ci şi într-o atitudine filosofică faţă de deschiderea orizonturilor. p. ci cele ale individului şi ale omenirii. vreun val de barbari năvălitori. cosmopolitism şi individualism. Egiptul.3. moral. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. numeroasele descoperiri făcute de savanţii. Bucureşti. Şi pentru a preciza. „Sprijinindu-se pe lume. infinită. un puternic stăpânitor supărat. Omul acestor timpuri îşi reclamă dreptul la fericire. starea atât de paradoxală a comportamentului filosofic. Bucureşti. începutul şi sensul. şi măreţia. Siria. au devenit familiare curiozităţii greceşti. Treptat însă.. Imperiul persan. era cea a persoanei faţă de propria sa fiinţă – îmbogăţirea. fiindcă simţind. Civilizaţia elenistică. clasică. ateism şi mistică. la fel şi dualismul zoroastrian şi (într-o mică măsură) religiile Indiei. unde nu era decât un simplu átomos. este şi raţiune. Ceea ce îl trece în condiţie superioară faţă de o piatră sau de un copac îl face şi nefericit. răspândirea pe care o cunoaşte acum cultura lor. Editura Albatros. cel mai mare din câte cunoscuse lumea. 1. Grija pentru comportament.2. Editura Polirom. în condiţiile în care din cetăţean al unui mic stat. a adoptat o politică de promovare a fuziunii paşnice între greci şi barbari”. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. bineînţeles (şi aici intrăm în domeniul neajunsurilor). Cel care avea bani şi nicio dorinţă de putere putea să guste din plin roadele acelei lumi.4. este trăsătura dominantă a gândirii greceşti în epoca elenistică”. Fiinţă mult mai complexă. faţă de sporirea universului cauzalităţii. de unde. 241 – 242. mult mai complex. este obligat să trăiască bazându-se pe propriile-i forţe într-o lume largă. Transformarea pe care aventura lui Alexandru cel Mare şi consecinţele ei o produc în mentalitatea grecilor. X. vol. fără a se întreba măcar dacă ele ar putea fi schimbate. omul interioriza reacţiile lumii printr-o ruptură de ea. el s-a considerat. 1. individ. dar şi neajunsuri. 1997. Iar când după mişcarea centrifugă. fireşte.Cr. perfect fizic. religios. devastator neputinţa de a-şi fi el însuşi certitudinea. în care a încercat să reproducă instituţii greceşti şi cărora le-a acordat o anumită autonomie. omul îşi mărturisea dramatic. se întâmpla cealaltă. Babilonia. şi profetism”. omul nu avea cum să-şi afle liniştea deplină. pentru a se transforma într-un scop în sine. gândind are dorinţe şi dorinţele tulbură. în căderea la condiţia de lucru al lumii. trebuie să adăugăm: creaţia. ci şi vaste posibilităţi de canalizare a energiilor sale creatoare. artistic. conservatorism. Chiar şi Epicur. pe malurile râului Iaxartes şi pe afluenţii Indului. „Scurta domnie a lui Alexandru a transformat brusc lumea greacă. dar perfect mecanic. vreo armată duşmană. foarte răspândit. prăda sau confisca agoniseala – viaţa i se depăna în cele mai frumoase culori. Străvechile cunoştinţe ale babilonienilor. căruia i se deschideau nu numai vaste orizonturi geografice. 122 – 124. nu are mijloacele realizării omului ca microcosmos care repetă macrocosmosul. civic. De aici drama. Týhe. ca urmare a alcătuirii sale. a fost nimicit în urma a trei bătălii. până şi în munţii Afganistanului. Bactriana şi Punjabul. unde budismul se îndrepta spre supremaţie. Ediţia a II-a. gânditorii. la început. 2005. are pasiuni. fizica şi metafizica sunt neglijate. mai interdependent… Filosofia este eticizată. p. Editura Orientul Latin.154 obiceiul de a denumi elenistică această perioadă de trei secole. Se disting astfel cu uşurinţă etapele anterioare – Grecia arhaică şi clasică –. 373. în grade diferite de toţi oamenii din epocă. Filosofia în Grecia veche. cu o viaţă colectivă bine definită. el a cucerit Asia Mică. în reducerea. dacă nu paseism. I. înainte de toate.

2. E adevărată dacă e confirmată apoi sau dacă nu e contrazisă de evidenţă şi e falsă dacă nu-i confirmată sau dacă e contrazisă de evidenţă…”. 3.8. Ţie-ţi urmez. epicurienii înţeleg un fel de comprehensiune sau de opinie dreaptă sau de noţiune sau de idee generală depusă în minte. nu puteau să se atingă. I. consideră că reprezentările pornite din intelect sunt criterii. mişcare de tot naturală. care. 6. . 17. anume că ei se abat imperceptibil de la această cădere. dacă n-am cunoaşte lucrul pe care-l căutăm. Partea privitoare la fizică cuprinde întreaga teorie despre natură şi se află în cele treizeci şi şapte de cărţi ale operei Despre natură. Dar observându-se că atomii. cu un oarecare ajutor al raţiunii…».2. că nu se măreşte. De finibus. I. de îndată ce cuvântul «Om» este pronunţat. repaosul. fie prin contact direct. N-am putea numi un lucru. Partea privitoare la etică tratează despre lucrurile pe care trebuie să le alegem şi despre cele pe care trebuie să le evităm. dacă obiectul care se află acolo e un cal sau un bou. „Epicur zice că timpul este accidentul accidentelor. 2. căldura corpului şi elementul nedefinit. diverse cuvinte nenumărate.5. forma unui cal sau a unui bou. deşi limitate la număr. este un amestec de patru elemente: de foc. epicurienii. 4. «Orice senzaţie. De natura deorum. pentru a ne sustrage acestei necesităţi. de pildă. Epicur afirmă că senzaţiile. 2. I. focul. LUCREŢIUS. Nu există nimic care să poată dovedi că senzaţiile sunt greşite… Nici raţiunea nu le poate infirma. o putem găsi în cărţile Despre felurile de viaţă. AETIOS. prin fiecare termen. 2. Obiectul unei păreri depinde de ceva care ne-a fost clarificat mai dinainte şi cu referire la care formăm. LACTANŢIU. se grupează în ordine şi oarecum ca literele. „Epicur socoteşte că atomii sunt purtaţi în cădere pe verticală de propria lor greutate. e lipsită de raţiune şi de puterea de a-şi aminti.10. răsucite şi netede”. deviază uşor”. aerul. zicea că tot ceea ce cade în linie dreaptă. AETIOS. 2. Contra Colotès. PLUTARCH. 25. devine pe urmă înţeles şi clar. nici nu se micşorează”. luându-le ca semne ale celor neevidente. AETIOS. De rerum natura. fiul lui Neocles şi al Chairestratei. 7. 2. era cetăţean al Atenei din demul Gargettos… Alţi autori spun că a fost crescut în Samos. nici nu poate adăuga sau lua ceva. căci nici nu se produce singură. pentru că orice raţionament este dependent de senzaţii… Trebuie să pornim de la lucrurile vizibile. 18-19. „Epicur admitea două feluri de mişcare: pe verticală şi abaterea”. IV. Astfel. 1 – 3. Căci asemenea literelor care au forme diferite. CICERO. când se ordonează. N-am începe niciodată o cercetare.9.7. ne gândim la forma omului. înainte de a forma această opinie a trebuit într-un moment sau altul să fi cunoscut. ceea ce permite conglomerarea lor. fie prin analogie. obiectul de cercetare indicat la început. 23. unde atenienii trimiseseră coloni. 11. după Epicur. elementele primordiale sunt aspre. în genere. PLUTARCH. Afirmaţiile lui Epicur le găsim în Rezumatul adresat lui Herodotos şi în Maximele fundamentale.3. dat fiind faptul că această mişcare este determinată cu necesitate. „Atomii. Opinia epicuriană socoteşte că e o supoziţie şi spune că poate fi adevărată sau falsă. prin anticipaţie. totuşi. III. CICERO. Contra Colotès. III. percepţia…”. I. dacă nu i-am fi învăţat mai întâi forma lui. în Scrisori şi în tratatul Despre scop… În Canon. Epicur a imaginat un mijloc anume. „Epicur zice că nicio culoare nu face parte din corpuri şi că ele vin dintr-o anume ordonare a elementelor şi dintr-o anume poziţie faţă cu vederea…”. căci toate noţiunile noastre derivă din senzaţii. de pildă: «Acesta-i un om». Prin anticipaţie. propoziţia: «De unde ştim noi că acesta este un om?». şi că a venit la Atena la vârsta de optsprezece ani… El împarte (filosofia) în trei: canonica. 2. adică el însoţeşte mişcarea”.4. anticipaţiile şi simţirile noastre sunt criteriul adevărului. printr-un act de anticipaţie care a fost precedat de senzaţii. noi am fi lipsiţi de libertate. Acesta din urmă ar fi organul percepţiei. vestind lămurit tot ce-i bun pentru viaţă. 22. Astfel. dacă socotim că are o cauză externă. „Sufletul. de pildă. 2. prin anticipaţie. „Epicur zice că universul este increat şi indestructibil.155 154. În acest fel s-ar constitui lumea cu tot ceea ce conţine”. zicea el (Epicur). produc. 69. în virtutea greutăţii. 5. căzând toţi în linie dreaptă. „Socotind că dacă atomii ar fi purtaţi în jos numai de propria lor greutate. de aer. asemănare sau compunere. spune el. Prima formează introducerea întregului sistem şi este conţinută într-o singură operă numită Canonul. „Ţie ce-ntâiul putut-ai să-nalţi din adâncile bezne Via lumină. de suflu vital şi dintr-un al patrulea nedefinit. Institutiones dinvine. o! podoabă a neamului grec…”. fizica şi etica. 13. s-a recurs la o ficţiune. Sufletul vital determină mişcarea. 2. adică amintirea unui obiect dinafară înfăţişat de multe ori.6. „Epicur.

Iaşi. fiecare calitate se schimbă. aşa încât toate lucrurile să nu rămână nedovedite şi raţionamentele să nu meargă la nesfârşit sau să nu ne bazăm pe cuvinte goale de înţeles. fie ale intelectului. în unele privinţe semănând cu vântul. AETIOS. În primul rând. iar aceasta explică înfăţişarea de un singur obiect continuu pe care ne-o dau ele şi păstrează proporţiile pe care le aveau în obiect. Aceste elemente sunt insecabile şi neschimbătoare. au emis aerul. Căci pe lângă univers nu există nimic care să pătrundă în el şi să aducă schimbare… Universul constă în corpuri şi vid. Scrisoarea către Herodotos. din vibraţia atomilor în adâncimea obiectului solid de la care vin… Şi oricare ar fi reprezentarea pe care o primim prin contact direct. Aceasta din cauză că atomii din compuşi merg într-o direcţie în timpul continuu cel mai scurt. IV. şi nici mişcarea lor în jos datorită greutăţii lor nu schimbă viteza de translaţie. Când vorbim de acestea. Întradevăr. Si n-ar exista nici eroare. altele sunt elementele din care-s făcute aceste corpuri. asemănarea imaginilor cu ceea ce noi numim lucrurile reale şi adevărate n-ar exista niciodată dacă n-ar fi fost nişte lucruri cu adevărat de felul celor cu care le comparăm. …dacă n-ar fi pătrunderea în noi. trebuie să observăm îndeaproape toate senzaţiile noastre şi tendinţele prezente. deoarece când corpurile se destramă trebuie să rămână ceva solid şi indisociabil. din cauză că sunt de natura plinului şi nu pot fi risipite nicăieri şi nicicum. Fragmente 3. aşa cum vedem clar că se mişcă. „Epicur salută pe Herodotos… Am pregătit eu însumi un rezumat al întregului meu sistem. p. iar nu ca proprietăţi sau accidente ale acestor naturi… Unele corpuri sunt compuse. fie ale oricărui alt criteriu şi la fel şi stările noastre afective… După ce acestea au fost înţelese. graţie sprijinului simetric pe care îl capătă de acolo. în afară de formă. trebuie să recunoaştem că sufletul nostru este un lucru corporal alcătuit din particule foarte fine. Iar dacă tot ceea ce devine invizibil piere şi devine neant. dacă mişcarea nu-i confirmată sau este infirmată.1. fiind trimis de fiecare . care este răspândită peste tot în corp…”. toate lucrurile ar fi pierit. care va face ca transformările să nu se producă prin trecerea în neant şi din neant. pe care le mai numim şi natură impalpabilă. în intelect sau în organele simţurilor. pentru ca. zice Epicur. 6.156 2. Din această mişcare rezultă falsitatea. 321-331. foarte asemănător vântului. ei se mişcă cu o viteză egală. 35-83. deşi se mişcă în direcţii diferite în timpul perceptibil numai de raţiune. având aceeaşi culoare şi formă ca şi lucrurile de la care emană. nimic nu se naşte din neant. Dar ei se ciocnesc deseori între ei. să poţi judeca opiniile. care-şi are sediul în piept. le considerăm în ansamblul lor ca naturi integrale. Într-adevăr. dacă n-am fi experimentat în noi înşine o altă mişcare. în culoare şi formă. 3. împrăştiate în toată masa corpului nostru. nici cea laterală. 1997. fără să fie nevoie de seminţe. Deci este necesar ca principiile lucrurilor să fie insecabile şi elementele naturale ale corpurilor… Când atomii sunt purtaţi în vid şi nu întâlnesc rezistenţă. deşi atomii lor au o viteză egală. corpurile n-ar avea nimic în care se existe şi prin care să se mişte. şi universul era totdeauna aşa cum este acum şi va dăinui la fel în viitor. trebuie să înţelegi lucrurile semnificate în spatele cuvintelor. în DIOGENES LAERTIOS. legată de construcţia imaginativă. Trebuie să ne închipuim că şi natura omenească a fost deprinsă şi silită să ia multe învăţături de la faptele însele şi că. Trebuie ca înţelesul fiecărui cuvânt să fie clar… Pe urmă. e timpul să considerăm lucrurile care sunt clare. Editura Polirom. încât acel ceva în care se risipesc nu există. la fiecare senzaţie suferind anumite afecte şi formându-şi închipuiri specifice. greutate şi mărime şi de proprietăţile legate de formă. „Sufletul. iar dacă e confirmată sau nu e infirmată rezultă adevărul… Denumirile lucrurilor la început n-au fost statornicite prin convenţie. sau ca o formă sau ca nişte calităţi ce revin acesteia. Trebuie să fim convinşi că atomii. datorită ciocnirilor. ci în înseşi firile oamenilor. Atomii mai grei nu se mişcă mai repede decât cei mici şi uşori cât timp nu întâlnesc nimic în calea lor… Nici mişcarea lor în sus. este alcătuit din două părţi: una raţională. lucrurile exterioare nu şi-ar întipări aşa de bine asupra noastră natura lor proprie. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. căci altfel orice s-ar naşte din orice. în altele cu căldura. X. referindu-ne la senzaţiile şi afectele noastre…. raţiunea dezvoltă ceea ce a primit astfel şi face noi descoperiri… Noi trebuie să considerăm că vedem şi concepem lucrurile prin ceva care intră în noi venind de la lucrurile exterioare. cercetările sau problemele. în realitate.11. Nu putem să concepem… că există altceva în afară de corpuri şi vid. şi alta iraţională. Existenţa corpurilor este atestată peste tot de simţuri… Dacă n-ar fi vidul şi spaţiul. referindu-te la ele. a unor imagini ce vin de la lucruri. nu posedă niciuna dintre calităţile aparţinând lucrurilor care cad sub simţurile noastre. ci ele să aibă loc prin schimbări de poziţie a unor atomi şi prin adăugiri şi scoateri de atomi… Când ajungem să avem de-a face cu corpuri compuse. prin urmare. dar totuşi distinctă de ea. unele din aceste corpuri se vor mişca mai repede decât altele. Ele se mişcă repede. dar trebuie ca lucrurile să nu piară în nefiinţă. această formă aşa cum este înfăţişată este însăşi forma obiectului solid şi e datorată unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor… Falsitatea şi eroarea depind întotdeauna de opinia pe care ne-o facem noi… Într-adevăr. dragă Herodotos. 4. până ce continuitatea mişcării lor este percepută de simţuri… După acestea. dar atomii nu se schimbă cu nimic. pentru ca să aibă (cititorul) prezent în minte esenţialul din principalele doctrine… În primul rând. într-o mărime adaptată în ochii şi mintea noastră. atomii sunt destul de tari ca să reziste când lucrurile compuse se desfac. având un amestec de căldură.

scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim liberaţi de suferinţă şi frică şi. De aceea. decât omul ale cărui vederi asupra acestor chestiuni sunt foarte imprecise. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. socotindu-le că sunt elementele unei vieţi fericite. când e sosit. 339-342. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut este asemenea unuia care spune că timpul fericirii n-a sosit încă sau că s-a dus. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. a avea linişte sufletească înseamnă a fi eliberat de toate aceste tulburări şi a avea mereu în minte amintirea celor mai generale şi mai importante adevăruri…”. furtuna sufletului este potolită… Căci atunci avem nevoie de plăcere când din absenţa ei simţim durere… Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii.157 din afecte şi închipuiri într-un fel particular… Mai târziu. avem tot ce ne trebuie. 331-332 „Epicur salută pe Pythocles… În primul rând să socoteşti că a cunoaşte fenomenele cereşti… n-are alt scop decât pacea sufletului şi o convingere fermă… În studiul nostru asupra naturii nu trebuie să ne călăuzim de judecăţi fără sens sau de legi arbitrar stabilite. în acelaşi timp. nu are nicio legătură cu noi. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. De aceea amândoi. Scrisoarea către Pythocles. Într-adevăr. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei.2. la fel ca ideea globală pe care o are majoritatea oamenilor despre divinitate. în DIOGENES LAERTIOS. Editura Polirom. noi nu mai existăm. Pe lângă acestea. cel mai înfricoşător dintre rele. ca şi . anume că cea mai mare tulburare a sufletelor oamenilor ia naştere din credinţa că diferitele corpuri cereşti sunt fericite şi nepieritoare şi că. şi tânărul şi bătrânul. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. Iar dintre dorinţele necesare. 1997. adică de cunoaşterea fenomenelor cereşti şi atmosferice… Aceia care sunt bine informaţi asupra acestora. şi încă. unele sunt necesare.3. X. în Diogenes Laertios. suferă o atât de mare tulburare. dar nu sunt aşa cum crede mulţimea. De aceea moartea. iar unele sunt numai fireşti. p. produce numai o suferinţă lipsită de temei. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsă de teamă faţă de cele ce vor veni. Cele ce spun oamenii despre zei nu sunt anticipaţii. din aşteptarea şi teama unui chin veşnic. căci nici o vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. 1997. Nu omul care neagă zeii adoraţi de mulţime este lipsit de pietate. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat. aşa încât dacă oamenii nu pun stavilă fricii lor. cum socotesc unii. altele sunt lipsite de temei: dintre cele fireşti. iar când vine ea. 3. ci printr-o alunecare iraţională. Cunoaşterea sigură a acestor lucruri ştie să raporteze orice preferinţă şi aversiune la asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. Astfel trebuie să ne îndeletnicim cu lucrurile care ne dau fericirea. nebun este omul care se teme de moarte. ci să urmărim sfatul faptelor. trebuie să caute înţelepciunea. de aceea o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. şi din ajungerea în această stare nu prin convingere. fie din spaima în faţa nesimţirii morţii…. ci presupuneri false… Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. Ea nu are nicio legătură cu cel viu. iar moartea este privaţia de senzaţie. acţiuni şi intervenţii incompatibile cu această idee. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. Iaşi. iar cel mort nu mai există el… Trebuie să ne gândim că unele dorinţe sunt fireşti. Căci ceea ce nu ne aduce niciun rău. moartea nu înspăimântă pe acela care a înţeles temeinic că nu-i nimic înspăimântător în încetarea vieţii. după ce am atins acest ţel. Scrisoarea către Menoiceus. mai sunt de considerat următoarele. nu fiindcă va suferi când moartea vine. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi tulburării din suflet. Zeii există cu adevărat şi cunoaşterea lor este evidentă. Într-adevăr. cel de-al doilea pentru ca la bătrâneţe să se simtă tânăr. Nu trebuie să afirmi nimic despre zeu din cele ce i-ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea. deoarece acesta este scopul unei vieţi fericite. sau din neştiinţă. căci viaţa noastră n-are nevoie de lipsă de raţiune şi de părere greşită. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. graţie amintirii celor trecute. dar nu ştiu ce sunt în realitate corpurile cereşti şi care sunt cele mai importante cauze ale fenomenelor simt tot atâta frică ca şi aceia care n-au o astfel de informaţie specială. „Epicur îl salută pe Menoiceus… Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa cu filosofia şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature a filosofa. X. ci noi avem nevoie de un trai netulburat…”. când mirarea produsă de această cunoaştere nu poate găsi mai departe o soluţie şi nu poate înţelege cauzele supreme ale ordinii universale. p. în aşteptare. altele pentru ca trupul să fie scutit de suferinţă. ba chiar mai multă. Editura Polirom. unele sunt necesare pentru fericirea noastră. 122-135. căci pentru cel viu nu există încă. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. ci acela care ia drept bune părerile mulţimii despre zei. ba poate o frică mai mare. iar dacă ne lipseşte. Într-adevăr. Să faci acele lucruri pe care ţi le-am spus şi să te îndeletniceşti cu ele. iar altele sunt necesare pentru trai. care nu rămâne la noţiunile pe care şi le face despre zei. oamenii au adoptat în comun numirile lor speciale pe fiecare seminţie… Ajungerea la o cunoaştere temeinică a cauzei lucrurilor celor mai importante este preocuparea ştiinţelor naturale şi fericirea depinde de aceasta. 85-87. ci trebuie să crezi despre el orice poate să-i păstreze fericirea. Mai întâi să crezi că Zeul este o vietate nemuritoare şi fericită. fie din bănuiala deşteptată de mituri. Iaşi. li se atribuie voinţă. căci dacă o dobândim. îmbinată cu nemurirea. toate acţiunile noastre sunt îndreptate spre obţinerea ei. ci suprimând năzuinţa către nemurire. ci judecata sobră. nepricepere sau din înţelegere greşită. 3. nici cu cel mort. nu înţelegem plăcerea vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale. nu desfrânarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută.

Este lipsit de sens să te rogi la zei pentru ceva pe care poţi să-l faci singur. este încă mult timp supus la loviturile sorţii. 40. . În acelaşi moment are loc atât geneza binelui. moare din pricina unei activităţi fără răgaz.5. Dar lucrurile care prilejuiesc anumite plăceri pot aduce necazuri mai mari decât plăcerile însele. ci ele provin dintr-o afluenţă de imagini. În domeniul lucrurilor limitate ne convingem că cea mai mare încredere se obţine prin prietenii. 343-345. dar să respingem pe cele dăunătoare. Epicurea. 26. Bucureşti. De aceea fără studiul naturii nu există o desfătare a plăcerilor curate. 33. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 24. 12. sunt şi vor fi luate de raţiune. cele mai multe şi mai mari hotărâri ale acestuia au fost. 3. în vol. ci bătrânul care a trăit o viaţă frumoasă. între timp. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. Ne naştem numai o singură dată. nici injustiţie. Nu avem cum exista în eternitate. Viaţa trece în timp ce noi rămânem nehotărâţi. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător. şi fiecare dintre noi. fie că e sau nu e acelaşi pentru toţi. nu există nici justiţie. anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce. apare atunci când s-a ajuns la sfârşit. orice este probat ca fiind de folos în nevoile relaţiilor mutuale este. 52. 37. „cunoaşterea” este nemijlocit însoţită de bucurie. 115-124. în DIOGENES LAERTIOS. Aceeaşi convingere ne face să avem încredere că nimic teribil nu este etern şi nici de lungă durată. În celelalte preocupări rezultatul final. bătrânul însă ancorează în bătrâneţe ca într-un port şi bunuri pe care mai înainte spera să le obţină greu. în relaţiilor lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi. atunci aceasta nu mai e justă…”. 27. de-a lungul întregii sale vieţi. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. ci numai un contract încheiat între oameni. dacă omul nar cunoaşte natura întregului univers. 8. 1997. ci convinsă. sunt în acelaşi caz. ele intră în aceeaşi categorie. şi în cazul când se face o lege şi nu se dovedeşte potrivită pentru folosul relaţiilor mutuale. Visele nu au nici natură divină şi nici putere profetică. te-ai ridicat prin consideraţiile pe care le-ai făcut asupra naturii spre infinitate şi eternitate… 14. Nu uita că tu care eşti muritor şi ai de trăit o perioadă de timp limitată. deoarece şi acesta din urmă îşi formulează afirmaţia sa bazat tot pe legea necesităţii. Nu există justiţie absolută. 33. Prietenia cutreieră în ritm de dans pământul de jur împrejur şi ne invită pe toţi să ne redeşteptăm întru preamărirea fericirii. nu are nimic de obiectat celui care contestă că totul se întâmplă din necesitate. în plină floare a vârstei sale. Cel care are parte de aceste împliniri şi cel care poate spera să le împlinească. considerat just. cât şi eliberarea de rău. poate să se ia la întrecere cu însuşi Zeus. cu mult cel mai important lucru este dobândirea prieteniei. ei bine. Tu însă. Dintre toate bunurile pe care ni le oferă înţelepciunea. dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel. Maxime fundamentale. Cel ce afirmă că totul se întâmplă din necesitate. înseamnă că nu sunt neapărat necesare. şi le păstrează acum în siguranţă. 27. Luată în sine justiţia este aceeaşi pentru toţi. ci învăţătura şi desfătarea sunt simultane. cât încrederea că ne poate fi dat. 32. Ar fi cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucrurile de cea mai mare importanţă. primul şi cel mai mare lucru dintre bunuri este înţelepciunea. Natura umană nu trebuie forţată. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. X. 1999. nu fi însetat. 42. dimpotrivă. nu te lăsa să îngheţi. 36. Căci desfătarea nu urmează învăţătura. 10. Dacă cele la care râvneşti sunt greu de atins sau dacă lasă impresia că ne vor dăuna. Nicio plăcere nu-i în sine un rău.158 alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului. iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi…”. Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. 16. ci ar trăi în frica a ceea ce ne spun miturile. din oarecare teritorii. şi nici că ducem o viaţă înţeleaptă cumsecade şi dreaptă fără să fie şi o viaţă plăcută. 3. Norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. 139-154. 28. p. Editura Polirom. Printre lucrurile socotite juste. 17. în cel mai bun caz. 21. care nu poţi fi stăpân pe ziua de mâine. Toate poftele omeneşti care nu provoacă durere dacă nu sunt satisfăcute. închise în amintiri pline de mulţumire. Vocea cărnii zice aşa: nu flămânzi. precum şi pe cele naturale întrucât nu ne produc vreun rău. În materie de filosofie. 31.4. căci tânărul. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept. Cu adevărat fericit nu trebuie socotit tânărul. Considerăm ca ajutor din partea prietenilor noştri nu atât ajutorul în sine. De aceea înţelepciunea este un lucru mai de preţ chiar decât filosofia. p. Editura Ştiinţifică. Iaşi. ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieţi. amâni bucuria. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. Maxime (sentenţe) vaticane. Să te naşti pentru a doua oară nu este cu putinţă. Dintre toate acestea. 34. prin aceasta. cumsecade şi dreaptă. şi o vom convinge dacă satisfacem dorinţele necesare. 65.

sufletul se împrăştie. destinată unei lumi în care fericirea aventuroasă devenise practic imposibilă. după ce s-a risipit în elementele lui. în deplina beatitudine de care au parte.159 66. Este convins însă că ei nu se frământă cu ceea ce se întâmplă în lumea noastră omenească. Nu putem fugi de moarte. suntem stăpâni pe destinul nostru. . prevestirile şi alte asemenea practici sunt simple superstiţii. pentru că nu mai sunt legaţi de corp. pentru că altfel nu se poate explica existenţa atât de răspândită a ideii de zei. El l-a urmat pe Democrit în credinţa că lumea constă din atomi şi vid. În oamenii mulţimii vede doar ură. Nu luptă contra lor. nu da ostateci hazardului căsătorindu-te şi făcând copii. Mănâncă puţin. dar preţuind prietenia. urând funcţiile şi riturile publice. era pătruns de întreaga fervoare a unui reformator religios. iar celălalt nemuritor. Trebuie că simţea o adâncă milă pentru suferinţele omenirii şi că împărtăşea o convingere de nezdruncinat că aceste suferinţe ar fi mult alinate dacă oamenii ar adopta filosofia sa. învaţă să contempli plăcerile şi nu durerile.6. conform maximelor lui Epicur. Un suflet nobil se consacră în mod absolut înţelepciunii şi prieteniei: două bunuri dintre care unul muritor. dar pentru omul descumpănit de nefericirea din jur el era suficient ca să inspire entuziasm”. gândurile să fie îndreptate spre lucruri fericite. avem totuşi liber arbitru şi. Bucureşti. I. formarea de vârtejuri etc. 77. între prieteni. „Înţeleptul epicurian e un om liber de orice stăpân (adèspotos). Filosofia elenismului ca etică. Rezultă. cu opulenţă pe cele spirituale. de bună seamă. nu mai are simţire şi ceea ce nu are simţire nu are nici o legătură cu noi». de care ei. supravieţuiesc. Aici. Dacă trăim înţelept. fireşte. deşi altora etica sa li se părea porcească şi lipsită de altitudine morală. p. de teama mahmurelii din dimineaţa următoare. Deşi suntem supuşi forţelor naturii. se abate un pic de la traiectoria dreaptă în jos şi astfel ajunge să se ciocnească cu alţi atomi. Sufletul e material şi este alcătuit din particule aidoma celor ale respiraţiei şi căldurii (la Epicur. va putea fi îndurată prin disciplina spiritului şi prin deprinderea ca. invidie. respiraţia şi vântul diferă. nu mai sunt capabili de senzaţie. ci. liber şi de legături de familie. într-o anumită măsură. Epicur crede ferm în existenţa lor. care. Aceasta e un îndreptar de mântuire modest. p. de durere. un mare rău. De aici mai departe. 3. bea puţin. vol. ci prin grija pe care le-o dovedim. are loc în acelaşi mod ca la Democrit. aşa se explică visele. Să fim părtaşi la nefericirea prietenilor noştri nu prin văicăreli. de aer. Zeii sunt nişte hedonişti raţionali. mânat de ceva de genul liberului arbitru. ION BANU. 3. fie civil. Fireşte. 267 – 268. O face însă cu o intensitate emoţională de care oamenii «de rând» nu ar fi capabili”. e lipsit de raţiune să ne temem că s-ar putea abate asupra noastră mânia zeilor sau că după moarte am putea pătimi în Hades. Senzaţia se datorează unor pelicule subţiri emanate de corpuri şi care se propagă până când vin în atingere cu atomi de-ai sufletului. ghicitul. de amor şi de toate activităţile violent pasionale. căci trupul. Atomii săi aveau greutate şi erau în cădere continuă. 78. ostilitate. că «Moartea nu are nici o legătură cu noi. dar moartea. abordează lucrurile cu adâncă seriozitate… A scris o carte Despre pietate. nu credea că atomii sunt tot timpul supuşi integral unor legi naturale. ne vom putea feri probabil. Aşadar.7. Libertatea este cel mai mare rod al îndestulării şi independenţei de sine. nu se simt de fel ispitiţi. trăieşte în aşa fel încât să eviţi frica. iar dacă durează mult. Aceste pelicule pot să persiste şi după ce corpurile din care au emanat iniţial se destramă. fie religios. care urmează preceptele sale şi nu se amestecă în viaţa publică. Problema evitării fricii e cea care l-a condus pe Epicur spre filosofia naturii. 2005. Din când în când însă. „Epicur. Istoria filosofiei occidentale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. iar atomii săi. ca substanţă. 1980. dar dacă e aprigă va fi scurtă. La moarte. nu este un rău. în cuvintele lui Epicur. fereşte-te de politică. Bucureşti. aşa cum este şi credinţa în Providenţă. care pot fi studiate ştiinţific. de teama indigestiei. În Grecia… concepţia despre necesitate era de origine religioasă şi Epicur avea probabil dreptate să considere că atacul împotriva religiei ar fi incomplet dacă ar lăsa să supravieţuiască necesitatea. gustă plăcerile vieţii: cu parcimonie pe cele trupeşti. ci în jos într-un sens absolut. în ciuda ei. O filosofie valetudinară. între anumite limite. BERTRAND RUSSELL. Editura Humanitas. Atomii sufletului sunt răspândiţi prin tot corpul. câte un atom. 76. Cât despre zei. guvernarea ar fi o trudă de prisos. nu spre centrul pământului. corect înţeleasă. Mai presus de toate. condus de intelect. se retrage în lăcaşul său. în viaţa sufletească. ele nu sunt doar aer în mişcare). dar spre deosebire de Democrit. urând gloata. Durerea fizică este.

Iaşi. Editura Humanitas. p. p. Bucureşti. 12 – 45. Contur general 13. • M. Filosofia elenismului ca etică. 1997. 2005. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria filosofiei europene. 1980. 153 – 169. Banu. 1985. 255 – 257. • Gh. p. Ediţia a II-a. Iaşi. Hersch. 68 – 74.1. Editura Polirom.160 13. II. Editura Junimea. 56 – 98. 273 – 290. VII. • F. 1984.2. fantastón. 2000. ataraxia. providenţă. 258 – 265. • G. confatale. 78 – 131. p. fantasia. Editura Academiei. Editura Humanitas. • I. Editura Meridiane. destin. Civilizaţia elenistică. 1976. Bucureşti. Prelegeri de istorie a filosofiei. Hegel. Cunoaştere şi libertate. p. • P. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. apatea. • J. 1997. Editura Polirom. 1964. Mirarea filosofică. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Preludiul ideii de libertate morală. STOICISMUL STRUCTURA TEMEI 13. logică propoziţională. I. p. Vlăduţescu. 134 –143. Editura Albatros. Braşov. Ethos elenistic. Botezatu. Bucureşti. 96 – 111. p. Gramatopol. Hadot. Civilizaţia elenistică. p. 404 – 425. Bucureşti. • Marin Constantin. 535 – 543. conflagraţie universală. Istoria filosofiei occidentale. • B. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. p.F. Iaşi. 1994. Chamoux. p. Ce este filosofia antică?.W. vol. 219 – 252. 1981. Filosofia în Grecia veche. Bucureşti. argumentul leneş. Filosofia stoică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării stoice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea principalilor reprezentanţi ai stoicismului şi a contribuţiilor lor filosofice • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei stoice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE portic (stoa). Russell. • P. Editura Orientul Latin. Bucureşti. p. I. vol. vol. . Bucureşti.

Epictet (cca.Hr.Poseidonios din Apamena (135 – 51 î.).Hr.) 2. ale cărui figuri reprezentative sunt: ..Hr.Hr. o şcoală filosofică. Principalele contribuţii doctrinare au fost realizate deci de: • Zenon din Cittium considera că lumea se întemeiază pe principii materiale perceptibile.Hr. dar stabilit din tinereţe la Atena. rolul dinamizator revenindu-i focului. ce va fi numită stoică. Caracterizare generală Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î. susţinută de coloane.Hr.Hr. care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d.). Acesta a întemeiat în jurul anului 300 î. 281 – 204 î. 13.1.) .Hr. Stoicismul mediu.Hr. Filosofia stoică Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă.Hr.Hr.Cleanthes din Assos (cca. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î. deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. născut însă în insula Cipru. şi sfârşitul secolului al III-lea î.)..) . în jurul unei grădini sau al unei pieţe) pictat de Polygnot cu scene din războiul troian şi din bătălia de la Marathon. înţeles ca raţiune divină (logos). A fost fondat de Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru).Hr. Stoicismul vechi.) .Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca.Lucius Annaeus Seneca (4 î. se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice: 1.). fenician de origine. Stoicismul târziu. dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d.) . mai ales de către: .Zenon din Cittium (cca. ai cărui principali reprezentanţi sunt: .2.Hr. 331 – 232 î. În gnoseologie el a considerat reprezentările senzoriale ca „întipăriri” ale lucrurilor în . – 65 d.) . stoa – galerie acoperită deschisă.Hr. 333 – 262 î.Panaitios din Rhodos (185 –112 î. care se întinde de-a lungul unei clădiri.Hr.) 3. cuprins între secolele II – I î.161 Cursul 13 STOICISMUL 13. 50 – 138 d. Sub raport istoric.Hr. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei.Marcus Aurelius (121 – 180 d. în celelalte realizânduse numai dezvoltări.

Din acestea nu ne-au parvenit decât câteva titluri (Despre timp. reprezentativă pentru mentalitatea elenistică. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. Stoicii considerau Destinul ca o putere de neînvins. făcea ca lumea să-şi încheie un ciclu de viaţă în „conflagraţia universală” (influenţă a filosofiei lui Heraclit din Efes). de Zenon ca şi de Cleanthes” (Diogenes Laertios). el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel. din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. ea n-ar fi alta decât cea a lui Hrysippos”. Lumea este asemenea unei ape curgătoare în care totul se schimbă fără încetare (Heraclit). Despre filosofia naturală a lui Zenon. Despre instinct sau despre natura omului. Reprezentarea obiectelor (fantasia) rezultă din afectarea organelor de simţ şi chiar a raţiunii de obiectul reprezentat (fantastón). mor câte puţin în fiecare zi. Deşi era „peste măsură de încet”. Despre viaţa în conformitate cu natura. Potrivit eticii sale. Etica etc. 2. Despre lege. Fizica – ce ar studia „universul. în care se resimt certe influenţe aristotelice. scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea”. Despre raţiune. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. Cleanthes din Assos. care este considerat a avea existenţă de sine stătătoare în raport cu subiectul cunoscător. în care legitimează posibilitatea libertăţii umane prin teoria „confatalelor”. care „ordonează şi conduce totul în univers”. elementele şi cauzele”. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. Despre libertate. Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită profundei sale originalităţi: „arăta cea mai mare pătrundere în orice fel de subiect. Prin eforturi susţinute „el s-a ridicat deasupra multora” şi a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes Laertios le apreciază ca „foarte bune”. conceput ca o înlănţuire implacabilă de cauze şi efecte. nu să se opună cursului ei. Despre datorie. Despre univers. 3. Orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Despre zei. mor când hotărăşte Destinul implacabil şi între naştere şi moarte se mişcă mânaţi dintr-un loc într-altul de o necesitate pe care nici atunci când ajung s-o cunoască n-o pot controla. Despre artă. iar oamenii sunt aruncaţi în această apă şi trebuie să se lase purtaţi de ea. în foarte multe puncte. Mai puţin original în fizică decât în etică. Etica stoică este fundamentată în fizică. anihilarea pasiunilor şi dobândirea independenţei faţă de împrejurările exterioare. pentru ca apoi să-şi reia cu aceeaşi necesitate istoria. Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi: 1. pugilist convertit de Zenon la filosofie. În semn de preţuire a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţii atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-au ridicat o statuie de bronz. el se justifica spunând că „din cauza asta rar greşesc”. Despre dialectică etc. Destinul stoic. fiind considerat fondatorul logicii propoziţiilor. În acest univers guvernat de fatalitate oamenii se nasc fără să fi voit. Diogenes Laertios scria în acest sens că: „dacă zeii ar face dialectică (logică). a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice.) şi foarte puţine fragmente. care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon numeroase lucrări: Republica. Despre îndatorire. etică şi teologie. Contra lui Democrit. logică (dialectică). fiind o justificare a fatalismului. Despre stil.162 • • suflet. Interpretări la Heraclit. Despre pasiuni. Fatalismul stoic a fost criticat încă din antichitate imputându-i-se aşa-numitul . Oamenii se tem de moarte deoarece nu îşi dau seama că. Logica – reprezintă din perspectivă stoică o teorie a cunoaşterii. fiind „raţiunea lumii sau legea tuturor lucrurilor”. de fapt. Din titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică. în ultima făcând o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii. până într-atât încât avea păreri deosebite.

nu numai de cea în care este integrat Socrate. dar intersecţia la celor două lanţuri fatale determină un rezultat ontologic diferit de evenimentele determinate de fiecare dintre ele. 2. Intenţia lui Hrysippos a fost să demonstreze că fatalismul ce guvernează existenţa umană este mai complex decât cel ce guvernează natura.163 „argument leneş”: „dacă eşti bolnav. taraxis – tulburare) – definită ca starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul. ele nu sunt fatale.Hr. Socrate se va întâlni mâine cu Platon – judecată care vizează o asociere. Stoicii combăteau pasiunile care contravin necesităţii. Existenţa umană este astfel individualizată ontologic. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: a.Hr.. şi sfârşitul secolului al III-lea î. considerată starea psihică spre care trebuie să tindă individul. S-a replicat însă în posteritate că acest înţelept n-ar fi decât un sclav conştient de condiţia sa precară. concepută ca necesitate înţeleasă. Stoicismul vechi. a – fără. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. El a parcurs trei mari etape: 1. pathos – pasiune) – concepută ca indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său. el este liber şi atotputernic şi tot ce vrea el se înfăptuieşte. ci confatale. stoicii ajung la un concept al libertăţii.Hr. 2. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel. şi reprezentat de Zenon din Citium. ridicându-se deasupra lucrurilor şi evenimentelor şi eliberându-se de orice servitute fizică. Marcus Tullius Cicero etc. Poseidonios din Apamena. îndeosebi de Lucius Annaeus Seneca. Apateia (gr. teoria lor fiind incapabilă să facă vreo predicţie. Cleanthes din Assos. considerat întruchiparea conduitei morale exemplare. El propune distincţia dintre judecăţile: a. Atitudinea stoică în faţa lumii. eliberându-se de pasiunile iraţionale şi contemplând cu detaşare spectacolul lumii. 3. Ataraxia (gr. senină. va deveni asemenea Zeului: „Înţeleptul posedă suprema fericire. ca în prima judecată. sau poate tocmai datorită lui. Contur general Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. căci el ajunge la perfecţiunea umană. Înţelegând şi asumându-şi necesitatea care guvernează lumea şi actele sale. considerându-le iraţionale. Înţeleptul stoic scapă astfel de constrângerile necesităţii fizice prin asumare şi nu prin refuz. a – fără. Epictet şi Marcus Aurelius. Filosofia stoică . preocupată îndeosebi de logică şi de etică. Stoicismul târziu. pentru că el nu vrea decât ceea ce trebuie să se înfăptuiască”. Împotriva acestui argument Hrysippos va formula „argumentul confatatelor”. b. este fatal fie să te vindeci. Ei susţineau că înţeleptul nu trebuie să se izoleze de semeni. Cele două serii cauzale pot să se intersecteze sau nu. Socrate va muri într-o zi – judecată care vizează în fapt simplu şi nu avem nicio îndoială asupra adevărului său. REZUMAT 1. dezvoltat între secolele I – III d.) şi întinzându-se până în epoca imperială a Romei antice (se-colul III d. cuprins între secolele II – I î. Stoicismul mediu. Fiecare în sine este fatală.Hr. În pofida fatalismului. b. care i-a avut ca principali repre-zentanţi pe Panaitios din Rhodos. pe care şi-o asumă cu orgoliu. ci să se implice în cetate pentru a combate viciul şi a promova virtutea. Hrysippos din Soloi..). înţeleptul ajunge la o fericire calmă. căci totul se întâmplă conform unei necesităţi căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi. vieţii şi semenilor a fost transfigurată artistic în Glossa lui Mihai Eminescu. Acest argument este numit „leneş” deoarece stoicii se limitau la legitimarea a ceea ce se întâmplă. fie să mori”. iar adevărul sau falsitatea sa depinde şi de seria cauzală în care este integrat Platon. Ei considerau că înţeleptul stoic.Hr.

Despre stil. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. Teme pentru dezbatere în seminar. Ariston… care a introdus doctrina lucrurilor indiferente din punct de vedere moral. VII. urmaşul lui Zenon la conducerea . Ce este stoicismul? 1. În pofida fatalismului. ce se afla în Cypru. Etica… Poporul atenian îl cinstea foarte mult pe Zenon… (s-a dat următorul decret) cu privire la el: «Întrucât Zenon s-a dedicat de mulţi ani filosofiei în cetate şi a trăit ca un om vrednic în toate privinţele îndemnând la virtute şi cumpătare pe tinerii care veneau la el să înveţe. Întrebări 1. e originar din Citium.164 Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei stoice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. Care este contribuţia logică majoră a stoicilor? 19. sau poate tocmai datorită lui. fiind o justificare a fatalismului. etica stoică este fundamentată în fizică. Stoicii concepeau Destinul ca o putere de neînvins. Reprezentanţi Zenon din Citium 1. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. 1 – 37. Cleanthes din Assos. Care sunt trăsăturile esenţiale ale filosofiei stoice? 4. pentru referate sau eseuri 1. şi dând tuturor prin propria sa purtare un model de urmat… poporul a găsit cu cale să-i aducă laude şi să-l încununeze cu o cunună de aur… şi să-i ridice un monument funerar pe cheltuiala publică…». în fizică ei considerau că orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. Ce este conflagraţia universală în cosmogonia stoică? 22. Despre instinct sau despre natura omului. Stoicii considerau că filosofia este alcătuită din trei părţi: fizica. Sphairos din Bospor. AUTOEVALUARE A. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 2. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. Despre univers. logica şi etica. Dintre numeroşii discipoli ai lui Zenon: Persaios. domenii în care ei au adus contribuţii demne de interes. „Zenon. Respingeri. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel. care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. Care sunt cele mai importante limite ale filosofiei stoice? B. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. Despre lege. Care este statutul existenţei umane în antropologia stoică? 28. Despre pasiuni. îndreptându-i spre ce era mai bine. Astfel. fiul lui Demetrios din Citium…. 5. Hrysippos versus Aristotel. concepută ca necesitate înţeleasă. care a afirmat că scopul este cunoaşterea…. Stoicismul ca antropologie şi etică. Care sunt cele mai importante realizări filosofice ale stoicismului? 30. Stoicismul – expresie filosofică tipică a lumii elenistice. Despre raţiune. Despre datorie. Se spune că după aceea a urmat zece ani lecţiile lui Stilpon şi Xenocrates… În afară de Republica a mai scris: Despre viaţa în conformitate cu natura. Împliniri şi limite ale logicii stoice. Care este spaţiul libertăţii umane din perspectivă stoică? 21. Logica stoică este de fapt o teorie a cunoaşterii. Ce este apatia stoică? 29. un oraş grecesc care avea colonişti fenicieni… A fost elevul lui Crates. căreia nu i se poate împotrivi nimeni şi nimic. Care sunt principalele domenii filosofice abordate de stoici? 10. 6. stoicii ajung la un concept al libertăţii. fiul lui Mnaseas sau al lui Demeas. Destinul stoic între fizică şi etică. Aporiile fizicii stoice. în celelalte realizându-se numai dezvoltări. 3. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: apateia (indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său) şi ataraxia (starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul). În fine. 4. DIOGENES LAERTIOS. Herillos din Cartagina.

este sau identic sau apropiat cu folosul. în acord cu propria noastră natură. în alte cuvinte. căci virtutea e acea stare a spiritului care tinde să facă armonioasă întreaga noastră viaţă… Binele. care-i etica. De aceea. părţilor cărnoase. deşi calul nu este prezent… În rubrica ce se ocupă cu lucrurile ca atare şi cu lucrurile semnificative este pusă şi doctrina despre exprimabilele complete. 5) acela despre scop. şi aceea despre expresiile eliptice. pofta şi plăcerea… . DIOGENES LAERTIOS. iar fizica sufletului. etica recolta. spun ei. spun stoicii. Virtutea. 9) despre îndemnuri la acţiune şi opriri… Zenon. O altă comparaţie făcută de ei este aceea cu un ou: coaja este logica. logica corespunzând oaselor şi tendoanelor. 39 – 160. Sunt două feluri de reprezentări: comprehensive şi necomprehensive. imprimată şi presată în felul unei peceţi pe suflet. logica şi etica. nici o calitate. se divide în trei părţi: fizica. mai special. în timp ce reprezentarea este actul de imprimare în suflet. cum sunt judecăţile şi silogismele. frica. drept scop «viaţa în acord cu natura». virtutea fiind scopul către care ne mână natura. acesta din urmă este o aparenţă din minte. scopul poate fi definit ca o viaţă în acord cu natura sau. Doctrina 2. dar nu e în conformitate cu acel obiect. este o mişcare neraţională şi contra firii. cât mai ales natura omului. 6) acela despre valoarea supremă. care sunt tot atâtea cauze de tulburare. Ramura filosofiei care e etica. nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară. fiind imprimată şi întipărită în conformitate cu acel obiect. totuşi ea este ca şi o substanţă şi este ca şi o calitate. adică aceea care vine de la un obiect real… O noţiune este o reprezentare a minţii. 7) acela despre acţiuni. adică o schimbare. indică cel dintâi. imaginea unui cal ne poate apărea în minte. „Doctrina filosofică. de la unul şi acelaşi obiect. fără să adauge natura individului. 3) studiul despre pasiuni. în măsura în care lucrurile sunt înţelese cu ajutorul noţiunilor generale… Reprezentarea este o imprimare asupra sufletului: numele este foarte potrivit împrumutat de la imprimarea făcută de pecetea unui inel pe ceară. este asemenea unui animal. cum spune Hrysippos…. care concordă cu acest obiect şi a fost întipărită. ceea ce e acelaşi lucru cu o viaţă virtuoasă. Reprezentarea este înţeleasă ca aceea a obiectului real. pe urmă vine albuşul. nu trebuie să luăm «imprimarea» în sensul literal al cuvântului. Prin exprimabil. deoarece în cursul acestei părţi. cum nu s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi venit de la un obiect nereal… Stoicienii declară că criteriul adevărului este reprezentarea comprehensivă. în general.1. sau cu o cetate bine apărată de ziduri şi cârmuită de raţiune… Ei admit ca mijloc de descoperire a adevărului partea care se ocupă cu canoanele sau criteriile. ca tiparul unui sigiliu. în tratatul său Despre natura omului. Cea necomprehensivă e reprezentarea care nu provine de la un obiect real sau care provine de la un obiect real. iar gălbenuşul din centru este fizica. spun ei. în timp ce Cleanthes spune că numai natura universului trebuie urmată. Astfel. VII. căci natura noastră individuală este o parte a naturii întregului univers. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Pentru că. ei determină deosebirile dintre reprezentările pe care le avem. despre predicate directe şi indirecte. oprită de legea comună pentru toate lucrurile şi este identică cu acel Zeus conducător care orânduieşte tot ce există. ca şi cu aceea a universului. spune el. care deşi nu-i o substanţă. a sufletului sau un impuls ce creşte în mod exagerat… Există patru genuri de pasiuni: durerea. ei o împart în felul următor: 1) studiul despre instinct. iar fizica solul sau copacii. Comprehensivă numesc ei reprezentarea care e criteriul de judecare a lucrurilor şi e produsă de un obiect real. Mai asemuiesc filosofia cu un câmp purtător de roade: logica fiind gardul care îl înconjoară. 2. este o dispoziţie armonioasă. aşa cum se întâmplă în somn. anume reprezentarea care nu e nici clară nici distinctă… Există o diferenţă între reprezentare şi obiectul reprezentat. este lucrul care are un folos şi. ei înţeleg expresia care corespunde unei reprezentări raţionale. o viaţă în care să ne abţinem de la orice acţiune. iar din această perversiune se nasc multe pasiuni. etica. aşa cum este arătat de Hrysippos. Mai mult. şi acelaşi lucru l-a făcut şi Hrysippos. De aici urmează că binele este virtutea însăşi şi ceea ce participă la virtute… Motivul pentru care ei caracterizează binele suprem ca frumos este că el posedă pe deplin proporţiile numerice cerute de natură sau are o armonie desăvârşită…Mai spun că numai frumosul moral e bun… Ei susţin că frumosul e virtutea şi tot ce participă la virtute… După părerea stoicienilor… din falsitate rezultă perversiunea care se întinde şi asupra minţii. Pasiunea. Hrysippos înţelege atât natura universală. La fel spune şi Cleanthes în tratatul său Despre plăcere… Tot aşa. 2) rubrica despre lucrurile bune şi rele.165 şcolii…”. La fel partea referitoare la definiţii este acceptată ca un mijloc de recunoaştere a adevărului. aşa cum o defineşte Zenon. în prima carte a operei sale Despre raţiune şi în prima carte a Fizicii sale… Filosofia. deoarece nu-i cu putinţă să presupunem că un număr de asemenea imprimări se pot face în unul şi acelaşi loc. fericirea noastră constă în virtute. Cel dintâi care a făcut această împărţire a fost Zenon din Citium în lucrarea sa Despre raţiune. un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi. Şi acelaşi lucru constituie virtutea omului fericit şi cursul paşnic al vieţii… Prin natura cu care viaţa noastră trebuie să fie de acord. a trăi în conformitate cu virtutea este deopotrivă cu a trăi în acord cu experienţa mersului naturii. 4) acela despre virtuţi.

Principiul pasiv este o substanţă fără calitate. din pricină că nu caută plăcerile pentru ei şi nici nu le admit la alţii… Mai spun că înţeleptul este liber. întrucât este născută prin analogie cu lucrurile care sunt percepute de simţuri. de care putem sau nu dispune. iar pământul elementul uscat. Timpul trecut şi cel viitor sunt infinite. iar lucrul ale cărui părţi sunt pieritoare. ci totul formează un întreg unit. este şi el pieritor. apa cel umed. dacă e condusă de providenţă şi alte chestiuni… Stoicienii supun că există două principii în univers. se preface în pământ. Istoria filosofiei europene. să-şi asume responsabilităţi şi să . 3) elementele. subţiindu-se şi mai mult. în timp ce cel activ este raţiunea imanentă din această substanţă. altă virtute.2. El creează mai întâi cele patru elemente: focul. căci este indiferent şi la faimă şi la defăimare… Oamenii înţelepţi sunt austeri. condensându-se. 2) dau numele de univers aşezării ordonate a corpurilor cereşti. 2. în sensul că-i o fiinţă însufleţită. 5) limitele. 4) zeii. el a existat în el însuşi şi a transformat întreaga substanţă prin aer. deoarece libertatea este puterea de a acţiona cum vrea. 2) principiile. În afara acestei lumi este răspândit vidul infinit care este incorporal. aerul cel rece. forma aceasta fiind cea mai potrivită pentru mişcare. după părerea lor. principiile sunt incorporale şi lipsite de formă. părţile lumii sunt pieritoare. virtutea şi fericirea. iar acesta. or. dotat cu artă…”. să fie politiceşte activi. JEANNE HERSCH. adică zeul. adică materia. care aparţine numai fizicienilor. deci lumea este un animal. alt bine decât acest acord. calitatea specifică din fiecare substanţă. dacă Soarele şi stele au o materie şi o formă. apa. Aceasta cuprinde problema referitoare la substanţa universului. De aceea. pe când sclavia înseamnă lipsa acestei puteri… Înţeleptul nu va trăi în singurătate. Este înzestrată cu suflet.166 După ei. Termenul de univers este folosit de ei în trei înţelesuri: 1) acela de zeul însuşi. lumea întreagă este o fiinţă vie. Incorporal se numeşte ceea ce e capabil să fie ocupat de un corp. cu destinul şi cu Zeus… La început. pe când oamenii răi sunt sclavi. trebuie să ne devină puţin câte puţin indiferente. este guvernată de raţiune şi de providenţă…. Editura Humanitas. Cleanthes însă susţine că este soarele… Poseidonios şi Antipatros cu discipolii săi spun că lumea este sferică. iar în al treilea rând întregului constituit din acestea două… Lumea. Cele patru elemente împreunate constituie substanţa necalificată care e materia. raţiunea pătrunzând fiecare parte a ei. cele dintâi n-au fost nici generate. aerul şi pământul… Elementul e definit ca lucrul din care mai întâi se nasc lucrurile particulare şi în care se desfac în cele din urmă. nici nu vor fi distruse. fără a fi totuşi ocupat. întocmai cum face sufletul în noi… Astfel. Mai mult. 6) spaţiul şi 7) golul. El este indestructibil şi n-a fost creat. întrucât tratează chestiuni privitoare la stelele fixe şi la planete… Dar mai este şi o altă parte sau domeniu al cercetării cosmologice. în timp ce partea subţire se preface în aer. Acest acord exprimă deopotrivă binele. având în vedere că ele se transformă unele în altele. prin aer. din amestecul acestor elemente s-au format plantele şi animalele şi toate celelalte din natură… Doctrina că lumea e un animal dotat cu raţiune. Împărţirea aceasta este pe specii. din ceea ce reiese că sufletele noastre sunt frânturi din sufletul lumii… Stoicienii susţin că materia primară este substanţa tuturor lucrurilor… Prin materie se înţelege substanţa din care se naşte orice lucru… După părerea stoicienilor. 72. tot aşa zeul care este raţiunea seminală a universului. natura este un foc artist ce păşeşte pe calea spre creaţie. animalul e superior celui ce nu-i animal şi nimic nu-i superior lumii. în apă. Stoicienii susţin că lumea este pieritoare. 1994. Focul este elementul cald. el e făcut pentru societate şi acţiune. căci. Stoicienii împart fizica în diferite rubrici: 1) corpurile. lumea însăşi este pieritoare… Lumea se naşte atunci când substanţa ei se produce din foc. dacă lumea a avut un început în timp sau nu. împărţirea pe genuri e făcută însă în trei: prima parte se ocupă cu universul. Bucureşti. Ei cer cetăţenilor să participe la viaţa societăţii. fiind distanţa mişcării lumii. „Binele suprem constă în acordul cu sine. dă naştere la foc. viaţă şi inteligenţă este exprimată de Hrysippos în prima carte a tratatului său Despre providenţă… Este un animal. rămâne în umiditate. După aceasta. iar prin aceasta în acordul cu Raţiunea universală şi cu legea divină. lăţime şi adâncime… Zeul este unul şi acelaşi lucru cu raţiunea. a doua cu elementele şi a treia cu cauzele. unul activ şi altul pasiv. numai timpul prezent e finit. căci el este veşnic şi făuritorul oricărui lucru din întregul cuprins al materiei… Există o deosebire între principii şi elemente. ceea ce-i tot una cu un suflu de foc. p. fiind ziditorul acestei orânduiri a lumii. Corp este ceea se extinde în trei dimensiuni: lungime. în timp ce elementele sunt înzestrate cu formă. Acesta-i rezultatul necesar al armoniei şi al tensiunii care unesc la un loc lucrurile din cer şi cele de pe pământ… Şi timpul este un incorporal. în mod firesc. în apă şi întocmai cum în sămânţă e cuprins germenul. Toate celelalte lucruri pe care le putem poseda. iar partea consistentă din apă. Stoicii spun că omul care doreşte ceea ce nu depinde de el este un sclav. Mirarea filosofică. înţeleptul e lipsit de pasiuni… E lipsit de trufie. În univers nu există spaţiu gol. face maleabilă materia în vederea creaţiei care va urma. el care în anumite perioade absoarbe în sine întreaga substanţă şi din nou o creează din el însuşi. Ei spun că partea care se ocupă cu universul se divide în două: cu una se ocupă şi matematicienii. înzestrată cu senzaţie. în timp ce elementele vor pieri în conflagraţia universală. Nu există altă fericire. dacă e destructibilă sau nu. înzestrată cu suflet şi raţiune… Hrysippos şi Poseidonios supun că cerul este raţiunea conducătoare a lumii. Într-adevăr.

lucruri precum sănătatea. întreg procesul se va repeta la nesfârşit. Alţi oameni pot avea putere asupra lui doar în ceea ce priveşte lucrurile exterioare. frumuseţea şi urâţenia. Pentru pyrrhonian. Zenon credea că nu există hazard şi că mersul naturii este rigid determinat de legi naturale. Indiferenţa constă în a nu face diferenţă. sensul pe care îl dăm evenimentelor. sunt fără valoare”. Singurul lucru care depinde de noi este. vol. va practica o activitate politică sau o meserie.4. în care judecăţile noastre depind de convenţiile sociale sau de pasiunile noastre. dar ce contează? Poate fi virtuos şi fiind sărac. plăcerea şi suferinţa. Bucureşti. omul e cu desăvârşire liber. „Principalele doctrine pe care şcoala [stoică] le-a profesat pe toată durata ei au fost determinismul cosmic şi libertatea umană. Iaşi. Tot în acest scop. Prin urmare. mersul naturii este orânduit de un Legiuitor care este totodată o Providenţă binefăcătoare. Numai un singur lucru nu este indiferent şi anume indiferenţa însăşi. p. sănătatea şi boala. Dar mai devreme sau mai târziu va avea loc o conflagraţie cosmică şi totul va redeveni foc. BERTRAND RUSSELL. dar poate muri în chip nobil. adică bun sau rău. Istoria filosofiei occidentale. fericirea. I. Dat fiind că virtutea rezidă în voinţă. 1997. Ordinea statului. la fel ca în teologia secolului al XVIII-lea. ceea ce depinde de noi şi va fi indiferent ceea ce nu depinde de noi. în principiu. structura sa raţională trebuie să se afle în acord cu Raţiunea universală. dacă este bun sau rău. La început a existat doar focul. adică destinului. evoluţiei naturii şi acţiunii altor oameni. nobleţea şi originea umilă. tot ce e cu adevărat bun sau rău în viaţa unui om depinde doar de el însuşi. Această teorie va permite voinţei bune să găsească materia asupra căreia să se exercite. dar asta nu-l va împiedica să trăiască mai departe în armonie cu Natura. apa. în vederea realizării anumitor scopuri prin mijloace naturale… În viaţa individului uman virtutea e singurul bine. pentru că nu se poate şti. Aceasta e intenţia fundamentală a dreptului roman: să creeze o ordine care să fie conformă cu însăşi ideea de ordine şi deci şi cu raţiunea. Trebuie. să fie condusă de un cod de conduită practică şi să atribuie o valoare relativă lucrurilor indiferente. ci doar încheierea unui ciclu. . intenţia noastră morală. să ne fie indiferente. Editura Humanitas. carierele politice. Întregul a fost proiectat. puterea şi slăbiciunea. apoi s-au ivit celelalte elemente – aerul. Indiferenţa stoică este cu totul deosebită de cea pyrrhoniană. Şi pentru stoic un singur lucru nu este indiferent. celor care. Se trece de la o viziune «omenească» a realităţii. a iubi chiar. însă a voi. tocmai stoicii au participat cel mai mult la crearea dreptului roman. însă acesta este intenţia morală. „Putem defini deci opoziţia dintre domeniul «moralului» şi cel al «indiferentului». 2. Dar acesta nu este decât un aspect al ei. conform majorităţii stoicilor. nu este un sfârşit definitiv. de felul celui din învăţătura creştină. Un tiran îl poate băga la închisoare. pământul. 2. totul este indiferent. pentru că nicio forţă din afară nu-l poate lipsi de virtute”. Ne vom întreba atunci cum se va orienta stoicul în viaţă. în principiu. la o viziune «naturală». cu condiţia de a se fi emancipat de dorinţele lumeşti. 2005.167 se achite de toate îndatoririle lor. deopotrivă tot ceea ce este dorit de destin. 275 – 276. Ar putea fi condamnat la moarte. ci să acceptăm ce se întâmplă ca dat al destinului… Există aici o răsturnare totală a manierei de a vedea lucrurile. de felul celui al lui Democrit. PIERRE HADOT. în afara intenţiei morale. până la cele mai mici detalii. de exemplu. Până aici doctrina stoică ar putea să pară sumbră şi cu nimic mai consolatoare decât materialismul obişnuit. Astfel de dorinţe triumfă doar din pricina judecăţilor false. «fizică» a lucrurilor. nu o dată. Editura Polirom. îşi va servi patria? Apare aici un element esenţial al doctrinei morale stoice: teoria «obligaţiilor» (nu a obligaţiei în general) sau a «acţiunilor apropriate». în fond. Ceea ce nu depinde de noi corespunde înlănţuirii necesare a cauzelor şi efectelor. ale cărui importanţă şi influenţă au dăinuit prin veacuri până în zilele noastre. p. Astfel. sunt indiferente viaţa şi moartea. virtutea.3. este stăpân pe destinul său în tot ceea ce consideră de valoare. ci de nenumărate ori. adică nu trebuie să introducem diferenţe. să vegheze la ordinea statului – şi nu întâmplător. 159 – 161. Astfel. pentru că niciuna nu depinde de noi. cetăţenii trebuie să fie angajaţi politic şi să ia parte la dezbaterile publice”. Tot ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. ce rataşează fiecare eveniment în perspectiva naturii şi a Raţiunii universale. în această ordine. ţine doar de individ. În stoicism. ale cărui judecăţi sunt adevărate. El ar putea ajunge sărac. înţeleptul. bogăţia şi sărăcia. Această conflagraţie. care este singurul bine veritabil. dacă. totul este indiferent? Se va căsători. Ce este filosofia antică?. va fi moral. precum Socrate. avuţia nu contează defel. care se dă pe sine ca bună şi invită omul la a se schimba el însuşi şi atitudinea sa faţă de lume. în legătură cu niciun lucru.

Editura Humanitas. p. • F. vol. Bucureşti. Bucureşti. 301 – 312. • I.1. Chamoux. 2005. • Aram M. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. • G. • B. în Scrieri filosofice. suspendarea judecăţii (epoché). Editura Orientul Latin. Opere filosofice. ataraxie. 251 – 261. Iaşi. îndoiala. p. Ediţia a II-a. • M. vol. Bucureşti. p. Ethos elenistic. • Sextus Empiricus. p. Editura Humanitas. I. gymnosofişti. Istoria filosofiei occidentale. Bucureşti. Filosofia în Grecia veche. Editura Junimea. 132 – 156. 535 – 543. Editura Polirom. p. tropi. I. p. I. Editura Antet. Bucureşti. Hadot. Filosofia sceptică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării sceptice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea contribuţiilor filosofice majore ale principalilor reprezentanţi ai scepticismului • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei sceptice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE skeptikos.W. Bucureşti. Civilizaţia elenistică. p. Hegel. • Marin Constantin. Gramatopol. Caracterizare generală 14. Iaşi. Editura Academiei. 1980. 81 – 123. Editura Albatros. 1997. Editura Academiei. vol. • Sextus Empiricus. Ce este filosofia antică?. p. Hersch.2. 99 – 164. 1988. 1985. Editura Polirom. p. 1994. p. Preludiul ideii de libertate morală. Filosofia elenismului ca etică. Botezatu. Scepticismul grec şi filosofia indiană. Prelegeri de istorie a filosofiei. vol. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. forma mentis. p. . 1984. 1981. Bucureşti. • Gh. Bucureşti. Frenkian. Civilizaţia elenistică. Editura Meridiane. 1964. 78 – 135. Mirarea filosofică. 129 –133. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. sensibilitate filosofică. • P. 462 – 468. II. Braşov.169 – 172. • J. Expunere a filosofiei sceptice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria filosofiei europene. Russell. Banu.F. 432 – 455. Iaşi. 1965.168 14. SCEPTICISMUL STRUCTURA TEMEI 14. • P. vol. 1976. I. Vlăduţescu. 124 – 143. 68 – 74. p. 1997. IX. Cunoaştere şi libertate. 2000. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

3. Este vorba deci despre posibilitatea elaborării unei filosofii lipsite de fundament. Este vorba de o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii.169 Cursul 14 SCEPTICISMUL 14. Academia medie a lui Arcesilau din Pitane – polis grecesc din Asia Mică (cca. mişcarea sceptică se integrează perfect în climatul cultural elenistic. 4. în sens riguros. 360 – 270 î.).1. nu atât despre o filosofie. Agripa (secolul I d. pe de altă parte. de lansare a .Hr. unele dintre obiecţiile de fond. la sceptici se întâlnesc. Într-un sens mai general. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate în perioade istorice diferite: 1. Noua Academie a lui Carneade din Cyrene – polis grecesc din nordul Africii (cca. să propună o cale de salvare a omului într-o lume aflată în criză. fără a fi însă neapărat necesar ca el să propună alte valori. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos (polis grecesc din insula Creta (secolul I î. despre o antifilosofie. iar această caracteristică face mişcarea pe care o examinăm deosebit de interesantă sub raport teoretic. deci. 2. un mod de viaţă. susţinute cu mare subtilitate dialectică. asemenea epicurismului şi stoicismului. de neîncredere faţă de ceva.). mai degrabă. o forma mentis. acest termen a devenit sinonim cu atitudinea de îndoială. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane.Hr. cât.Hr. se pare că este vorba despre teme sofistice.) etc. Cu referire la scepticism se poate vorbi. o sensibilitate filosofică. Denumirea acestei orientări filosofice provine de la termenul grecesc skeptikos – cel care examinează.Hr.Hr. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. de a elabora teorii consistente asupra lumii în ansamblul său sau asupra diferitelor sale domenii sau categorii de fenomene. pentru prima dată. Şcoala lui Pyrrhon din Elis – polis grecesc din Peloponez (cca. Caracterizare generală Scepticismul nu reprezintă atât o şcoală filosofică. La prima vedere. încercând. care analizează. marea provocare pe care scepticismul a lansat-o oamenilor epocii sale – dar şi posterităţii! – poate fi concentrată în teza potrivit căreia fericirea şi pacea sufletului pot fi atinse de înţelept în pofida prăbuşirii sistemului tradiţional de valori. În fond.). cât.).Hr. mai degrabă.). referitoare la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul şi. de rezervă. 315 – 240 î. 214 – 129 î. ce vor fi reluate de-a lungul evoluţiei filosofiei occidentale. Sextus Empiricus (secolul II d.

pilitura de argint pare albă. un turn pătrat văzut de la distanţă pare rotund. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de poziţiile. care a formulat celebrele argumente sceptice de îndoială cu finalitate etică în privinţa posibilităţii oricărei cunoştinţe certe. distanţele şi locurile unde se află obiectele pe care le percep. tròps – mod. a fost până în jurul vârstei de 40 de ani sculptor (dar. ca şi acesta s-a consacrat ulterior filosofiei şi nu a lăsat nimic scris. orice interes faţă de lucruri şi fixându-şi drept obiectiv ultim al practicii lor impasibilitatea.Hr. excepţie. care propuneau un ideal de viaţă ce tindea spre depăşirea tuturor necesităţilor umane. numite tropi (gr. Informaţii despre Pyrrhon şi filosofia sa ne-au parvenit de la urmaşii săi. boli etc. Datorită acestor deosebiri nu putem şti opiniile cui sunt adevărate şi ale cui false. Prin aceşti tropi se urmărea abţinerea de la orice afirmaţie sau negaţie. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită relaţiilor dintre lucruri. fel. Astfel. dar se deosebeşte de ceilalţi din ambele puncte de vedere. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor dintre animale şi. adică suspendarea judecăţii (èpohé). Astfel. La rigoare. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită constituţiei obiectelor percepute. şi pictor). un fel de sectă de înţelepţi orientali (indieni).170 unei meditaţii existenţiale ce face în mod programatic abstracţie de coordonarea comportamentului indivizilor cu valorile grupurilor sociale din care ei fac parte. dar sensul acestui termen în contextul scepticismului este de motiv de îndoială). Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de amestecuri. dar amară pentru cei bolnavi de ficat etc. Un lucru perceput individual pare diferit de acelaşi lucru perceput în ansamblul relaţiilor în care este .2. căci dacă nu poate fi probat adevărul niciunei teorii. 7. Orice om este alcătuit din trup şi suflet. la expediţia lui Alexandru Macedon în Asia. Filosofia sceptică Fondatorul scepticismului este considerat Pyrrhon din Elis. evident. mai ales de la Anaesidemos din Cnosos. dar fiecare părticică din care este alcătuită este neagră etc. nici al său nu poate face. ele percep diferit aceleaşi obiecte şi nu putem şti care percepţii sunt adecvate şi care nu. ca şi Socrate. Cei zece tropi sceptici sunt: 1. o corabie văzută de departe pare mică. filosofia sceptică se autodesfiinţează. La filosofie a ajuns ascultând un yoghin indian în timpul participării între 334 şi 323 î. 4. suprimând. Ca urmare a acestor deosebiri. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor existente intre oameni. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep diferit în funcţie de dispoziţii. modalitate. 14. mai ales. O deosebită impresie a făcut asupra sa şi a suitei lui Alexandru Macedon episodul relatat de Diogenes Laertios în care unul dintre gymnosofiştii pe care căpeteniile macedonene i-au întâlnit în India şi-a dat foc suportând impasibil acea moarte atroce. dar de aproape mare etc. când a intrat în legătură cu gymnosofiştii. Astfel. în consecinţă. 3. dintre organele lor de simţ. 5. care. vârstă. 6. Astfel. 8. S-ar putea să existe şi alte proprietăţi ale obiectelor pe care nu le putem percepe întrucât nu avem organe de simţ adecvate lor. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că fiecare simţ percepe altceva şi altfel decât celelalte. mierea este dulce pentru indivizii sănătoşi. 2. un sunet izolat pare diferit de acelaşi sunet auzit într-un context de sunete etc. spre deosebire de Socrate. Deci nu putem să ştim dacă imaginile pe care ni le transmit simţurile sunt corespunzătoare obiectelor lor. demonstrând astfel celor prezenţi deplinul control pe care înţeleptul îl poate exercita asupra propriei sale suferinţe fizice. stări afective.

Academia medie a lui Arcesilau din Pitane. o sensibilitate filosofică. adică faptul că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei sceptice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. moştenire filosofiei Occidentului se referă îndeosebi la semnalarea limitelor constitutive ale raţiunii logice. AUTOEVALUARE A. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. la conceperea cunoaşterii ca proces deschis.171 integrat. dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic. Aşa este. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane. iar aurul frecvent ca pietrele scara valorilor umane ar fi diferită etc. dar întrucât aceasta apare mai rar îi acordăm mai multă atenţie. 4. îndeosebi. adesea ignorat. Ca şi în cazul stoicilor. o forma mentis. Întrebări 1. Principalele achiziţii gnoseologice pe care scepticismul le-a lăsat. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi la accentuarea caracterului global al cunoaşterii. 3. un mod de viaţă. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi au accentuat teza caracterului global al cunoaşterii. adesea ignorat. Nu putem cunoaşte nimic cert întrucât cunoaşterea este influenţată de regulile de viaţă. teoria sceptică a tropilor. cel puţin în formă embrionară. Este vorba. legende. asemenea tuturor doctrinelor filosofice elenistice. opţiuni filosofice etc. Agrippa. Şi ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. ei au adus contribuţii deosebit de interesante în gnoseologie. Care dintre cei zeci tropi ai lui Aenesidemos vi se par mai pertinenţi? 5. 2. ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. Astfel. Ce sunt tropii lui Aenesidemos? 4. soarele este mai spectaculos decât o cometă. Aenesidemos din Cnosos a formulat opt tropi prin care a susţinut că orice explicaţie cauzală este numai probabilă. credinţe. au conceput cunoaşterea ca proces deschis. Dacă apa ar fi rară. mai degrabă. au subliniat faptul. adică a faptului că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. cât. ei au semnalat limitele constitutive ale raţiunii logice. Noua Academie a lui Carneade din Cyrene. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită rarităţii sau frecvenţei mari a lucrurilor. dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic. obiceiuri. 10. 9. Nici asupra cauzelor lucrurilor nu ne putem pronunţa cu certitudine. REZUMAT 1. Caracterizare generală Scepticismul reprezintă nu atât o şcoală filosofică. de exemplu. finalitatea analizelor filosofice ale scepticilor este etică. la sublinierea faptului. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu: 1. Filosofia sceptică Deşi. Ca şi stoicii. Ce este scepticismul? 2. În spiritul epocii lor. Şcoala lui Pyrrhon din Elis. Sextus Empiricus etc. Concluzia acestor subtile analize gnoseologice este că trebuie să ne îndoim de orice cunoştinţă întrucât nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra niciuneia. ei căutau să întemeieze cel mai înţelept mod de viaţă. De asemenea. despre o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii. 2. În ce constă provocarea lansată de scepticism filosofiei occidentale ulterioare? . finalitatea demersurilor teoretice ale scepticilor este etică. care se referă la motivele principiale de îndoială cu privire la adevărul sau falsitatea oricărei cunoştinţe.

S-a retras din lume şi a trăit în singurătate. proprie fiecărui individ. cu privire la corpul lor…. Din cauza predominării deosebite a umorilor devin deosebite şi reprezentările lor… Întrucât există atâtea schimbări în oameni. Noi spunem că principiul generator al scepticismului este faptul de a spera să ajungem la netulburare… Principiul atitudinii sceptice este. Că senzaţiile diferă unele de altele este neîndoielnic. ca şi Nausiphanes din Teos… 2. el. Ni s-au transmis în mod obişnuit de la vechii sceptici moduri din care se pare că se ajunge la suspendarea judecăţii. Timon din Phlios. altele îi au albi şi altele de altă culoare. Care sunt cele mai importante achiziţii gnoseologice ale scepticismului? B. Acestea sunt următoarele: . este normal ca oamenii să difere unii de alţii şi în ce priveşte sufletul luat în mod izolat. Căci sufletul este un fel de amprentă a corpului… Cea mai mare probă a deosebirilor multe şi fără de sfârşit ale felului de a gândi al oamenilor sunt nepotrivirile arătate de către filosofii dogmatici cu privire la feluritele lucruri şi cu privire la ceea ce se cuvine ca ei să aleagă şi ce să evite. Reprezentanţi 1. 12. DIOGENES LAERTIOS. 3. . nici urâtul. dar noi dăm cuvântului dogmă sensul pe care îl dau cei care spun că dogmă este aprobarea – într-o formă generalizatoare – acordată unui lucru anume (căci şi scepticismul acceptă stările impuse de reprezentări. nu va spune când îi este cald sau frig. moduri în număr de zece. 36 – 163.Primul argument zicem că este acela după care (din cauza) deosebirii dintre animale. iar diferenţa o produce predominanţa umorilor. şi anume în privinţa corpului ne deosebim prin forma lui şi prin alcătuirea lui.1. iar noi ne deosebim unii de alţii în ambele privinţe. spunându-i că niciodată nu va fi în stare să înveţe pe un altul ce este binele atâta timp cât el însuşi făcea anticameră la curţile regilor… Printre discipolii lui Pyrrhon se află şi Hecataios din Abdera. 13 – 15. „Pyrrhon din Elis… spunea că nu există nici frumosul. apoi. . căci orice lucru nu-i mai mult într-un fel decât în altul. 25 – 26. în gimnaziul din Elis. „Şcoala sceptică e numită şi căutătoare (zetetică). cât şi lucrurile inteligibile în toate felurile. deşi obiectele sunt aceleaşi… Cei bolnavi de gălbinare spun că sunt galbene lucrurile care nouă ni se par albe. pentru că se îndoieşte… I. se mai numeşte şi suspensivă (ephektică) după starea ce se produce în căutător după cercetare. Spunem că scepticismul nu are atitudine dogmatică. bunăoară. Scepticismul este posibilitatea de a opune – prin antiteze – atât lucrurile sensibile. dar nu şi pentru pipăit.Modul al treilea… acesta este un rezultat al deosebirii dintre senzaţii.Al doilea mod rezultă din deosebirile care există între oameni… Se afirmă că omul este alcătuit din două părţi: sufletul şi corpul. 2. mai întâi la suspendarea judecăţii şi. că nu crede că-i este cald sau frig)… I. o însuşire datorită căreia noi ajungem. care mai poartă şi denumirile de argumente sau tipuri. reprezentând nişte purtători de torţe. altele o au extrem de umedă… . Putem susţine că scopul scepticismului consistă în netulburarea raportată la opinii. Scepticismul – expresie filosofică emblematică a lumii elenistice. la netulburare… I. Suspendarea judecăţii este o stare a intelectului prin care nici nu negăm. convingerea că fiecărui argument i se împotriveşte un argument tot atât de valabil. atunci când este vorba de lucruri pe care suntem siliţi să le îndurăm. în simţire echilibrată. IX. 10. determinată de lucruri şi aserţiuni opuse. nici dreptatea. Picturile pentru vederea noastă par a avea adâncituri şi reliefuri. prin excelenţă. „Lecţia” scepticismului. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. nici nu afirmăm un lucru. Doctrina 2. Teme pentru dezbatere în seminar. arareori arătându-se rudelor. 4. iar cei care au ochii congestionaţi le văd de culoarea sângelui. I. 7. Suspendarea judecăţii şi temeiurile sale. Schiţe pyrrhoniene. Netulburarea înseamnă lipsa de nelinişte şi seninătatea sufletească… I. Mai poartă şi numele de dubitativă (aporetică). Se deosebeşte ca formă corpul unui scit de cel al unui indian. 8. Deoarece unele animale au ochii galbeni. întrucât unele animale au limba aspră şi uscată.1. SEXTUS EMPIRICUS. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. I. I. în virtutea forţei egale de argumentare. pare-se. trebuie să aibă o percepţie diferită a culorilor… Şi mirosul se deosebeşte dacă ne raportăm la un animal sau la altul… La fel şi gusturile. La fel cu privire la toate lucrurile susţinea că nu există nimic adevărat şi că oamenii săvârşesc fapte în conformitate cu obiceiul şi cu convenţia. A făcut acest lucru pentru că auzise pe un indian cum îl mustra pe Anaxarh. Actualitatea tropilor lui Aenesidemos. autorul lucrării Silloi…. reprezentările lor nu se produc la fel. 61 – 116. de la activitatea ei consacrată căutării şi cercetării. altele au ochii injectaţi de sânge. Pornind de aici. neabătându-se pentru nimic din calea sa… La început a fost un pictor sărac şi necunoscut şi se mai află încă. o pictură de-a lui acceptabilă. A dus o viaţă în conformitate cu această părere a sa. pentru referate sau eseuri 1.172 6. încetăm să mai avem opinii dogmatice. nici nedreptatea.

este necesar să ne suspendăm judecata despre natura adevărată a lucrurilor care se află în afară de noi. trebuie să ne abţinem de a judeca cu privire la ce este un lucru în mod absolut şi în natura lui reală… Toate lucrurile sunt relaţii… (Dar dacă) toate lucrurile sunt relaţii. Concepţia dogmatică este acceptarea unui lucru. Primul este acela după care genul în explicaţia cauzală. Spre exemplu: opunem un obicei altui obicei în modul următor: … La romani. pe obiceiuri.Modul al zecelea de suspendare a judecăţii care este mai cu seamă pus în legătură cu morala.Al şaptelea mod de suspendare a judecăţii este întemeiat pe cantitatea şi constituţia obiectelor supuse cunoaşterii noastre… Spre exemplu. primul cel din contrazicere. aceeaşi atmosferă apare celor bătrâni rece vara. căci din cauza fiecăruia din acestea aceleaşi obiecte apar ca deosebite… Lumina opaiţului la soare pare întunecată.Al optulea mod de abţinere se întemeiază pe ideea relaţiei dintre lucruri… deoarece potrivit acestui mod toate lucrurile sunt relaţii ale unora cu altele.Al patrulea mod… este denumit cel referitor la împrejurări. Unii filosofi declară că există un singur element. credinţe legendare şi presupuneri dogmatice. dar nu suntem în situaţia de a spune care este exact natura realităţii exterioare în sine… Acelaşi sunet într-un fel pare când se combină cu aerul rar şi altfel când se combină cu aerul dens. 164 – 177. Acestea sunt crezute de către mulţi oameni ca adevărate. răzăturile cornului par albe dacă sunt considerate pur şi simplu fără compunere. unii îi dau o explicaţie cauzală de un singur fel. suntem impresionaţi de aceasta şi ne închipuim că este un semn trimis de Zeus. Căci dacă lucrul prin care un anume obiect e înţeles va trebui întotdeauna să fie înţeles prin alt lucru. iar celor în puterea vârstei de o căldură bine dozată… De aici rezultă că suntem aduşi la suspendarea judecăţii cu privire la natura realităţilor exterioare (obiecte ale senzaţiei) şi în privinţa modului acestuia de suspendare a judecăţii. lucrurile având loc într-o ordine dată. turnată pe părţile inflamate ale corpului cuiva. Iliada. dar e lipsită de dulceaţă pentru văz. iar în obscuritate ca luminoasă… Sunetul pare altul într-un fluier. Al treilea mod este acela după care. . un grup de oameni sau un popor… Legea este o convenţie scrisă între cetăţenii unui stat… Deprinderea sau obiceiul este acceptarea în comun de către mai mulţi oameni a unui lucru… Credinţa în mituri este acceptarea unor lucruri neîntâmplate şi plăsmuite. poate este cu neputinţă să stabilim natura amestecului rezultând din unirea obiectului exterior şi ceea ce se combină cu el pentru a fi perceput. al treilea cel întemeiat pe relaţie. Ne sunt transmise şi alte două moduri de suspendare a judecăţii. care pare întărită de un raţionament sau de o demonstraţie… Noi opunem fiecare din acestea. ci întotdeauna în unitate cu alt lucru. De asemenea. din controversa ce există în sânul filosofilor naturalişti cu privire la toate lucrurile sensibile şi inteligibile. de care spuneam că e al nouălea mod… vom da următoarele explicaţii: soarele este desigur mai surprinzător decât o cometă. Partizanii acestor două moduri… spun că nimic nu se înţelege de la sine. Aenesidemos ne transmite opt moduri prin care el crede că poate dovedi că orice explicaţie cauzală a dogmaticilor este eronată. dar reunite pentru a forma substanţa cornului apar negre. alţii că elementele sunt infinite la număr… Aşadar. legi. pare fierbinte. este întemeiat pe regulile de viaţă. care este de domeniul lucrurilor non-aparente. iar în alta se spune că: «Okeanos este obârşia zeilor…» (Homer. 180 – 186. cine îşi propune să dea preferinţă unora din aceste reprezentări va încerca imposibilul… . nici la cel inteligibil. o dată lui însuşi. iar cometa rar de tot.Al cincilea mod este cel care provine din poziţii. Al doilea este acela după care existând o puternică înclinaţie de a atribui lucrului cercetat cauze de mai multe feluri. 178 – 179. cum sunt printre altele miturile privitoare la Cronos. Această controversă nu admite rezolvare din cauză că noi nu putem recurge nici la argumentul criteriului sensibil. e limpede că nu vom putea spune ce fel este fiecare lucru în natura sa şi în realitate. O regulă de conduită este alegerea unui fel de viaţă sau a unei acţiuni izolate pe care o face un individ.173 De asemenea. I. Este. deoarece niciun lucru real nu ne impresionează simţurile în sine. pe câtă vreme soarele nu ne uimeşte de loc… . imposibil de a susţine că e dulce sau că e lipsită de dulceaţă… . altă dată fiecăruia din celelalte lucruri.Al şaselea mod se întemeiază pe amestecuri şi de aici concludem că. deci. I. dar pentru cei bolnavi de gălbinare ea pare amară… După vârste. mierea pare dulce gustului nostru. Desigur. deoarece orice criteriu am adopta este controversat şi nevrednic de încrederea noastră. al patrulea cel care provine din presupunere şi al cincilea din cercul vicios.Despre modul de abţinere care rezultă din întâlnirea frecventă sau rară a unui fenomen. stările noastre sufleteşti… Aceeaşi apă. ci cum apar în funcţie de caracterul lor relativ. distanţe şi locuri. vom fi aduşi la cercul vicios sau la argumentul regresiunii la infinit… I. cei care dau explicaţiile . ceea ce este evident. acela care a renunţat la averea părintească nu plăteşte datoriile părintelui. parfumurile în baie şi la soare par mai pătrunzătoare decât în aerul rece… . 201). pe când noi nu simţim nimic… Aceeaşi miere mie mi se pare dulce. . al doilea cel al regresiunii la nesfârşit. înţelegând prin împrejurări dispoziţiile. Scepticii mai noi ne transmit aceste cinci moduri de abţinere. XIV. cred eu. nu are o confirmare recunoscută de senzaţii. la rodieni însă plăteşte în orice caz… Într-o povestire afirmăm că Zeus este reprezentat în unele mituri ca tatăl oamenilor şi al zeilor. Dar deoarece soarele îl vedem necontenit. şi piliturile argintului luate izolat par negre… . altul într-un flaut şi altul în aer pur şi simplu.

anume la cel de refuz. Bucureşti. legilor. El arată cu nu există nici criteriu. Ce este filosofia antică?. Scepticismul academic s-a dezvoltat în luptă mai ales cu stoicismul.5. Nu e. Din aceste motive. ci un curent. adesea. 1997. 2. Scepticul filosof spune: «nimeni nu ştie şi nimeni nu va putea şti vreodată». Toate contrariile sunt egale ca valoare de adevăr. prin discursul filosofic? Un mod de viaţă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. scepticismul a avut parte de un considerabil succes popular. Deci. E temerara sarcină de a propune vieţii. scepticismul era atrăgător pentru multe din spiritele nefilosofice. negările lor însă nu sunt foarte convingătoare”. resursele sale naturale. O morală. 2. căci ce va urma este încă nesigur. simţeau nevoia unei dogme. din penumbra conştiinţei meditative deliberative. Omul de ştiinţă spune: «Cred că lucrurile stau în cutare fel. Un «dincolo» care-şi exercită înrâurirea asupra meditaţiei.e. Al patrulea mod este acela după care cercetătorii. dar sper să aflu». fără să urmeze o anumită metodă de demonstraţie comună şi admisă de toţi. 1980. Filosofia elenismului ca etică. Totuşi. „… scepticismul lui Pyrrhon este radical. Al şaselea mod este acela după care adesea ei iau explicaţiile care sunt în acord cu propriile lor presupuneri de la care pleacă. Cei pe care-i numim sceptici invocă variate paternităţi în sfera cugetării. căutată dincolo de ele. Scepticismul era o consolare pentru insul leneş. dar şi cu propriile lor ipoteze. p.n. deşi atât lucrurile date prin senzaţii. dar nu sunt sigur». fondatorul şcolii stoiciene. Editura Humanitas. ci la un comportament. asemeni tuturor doctrinelor din perioada elenistică. Istoria filosofiei occidentale. Este. sistemul sceptic e vulnerabil. Bucureşti. prin firea lor. acesta se recomanda ca antidot împotriva neliniştii. dar neglijează pe acelea care contrazic ipotezele de unde au pornit. Bucureşti. sferă a subiectivităţii pure. ci o anumită conduită ce angajează filosofi de orientări câteodată mult distanţate între ele. dogmaticii îşi construiesc învăţătura cu privire la lucrurile îndoielnice pornind de la alte lucruri îndoielnice… 2. Omul animat de curiozitate intelectuală spune: «Nu ştiu care-i adevărul. când de fapt aceasta era inaccesibilă. ci ceea ce s-ar putea numi îndoială dogmatică. Mai bine bucură-te de prezent. 132 – 133. I. De observat că scepticismul ca filosofie înseamnă nu simplă îndoială. Intrăm astfel în zona structuralului. El atacă două dintre doctrinele fundamentale ale stoicienilor: 1) existenţa unui criteriu al adevărului şi 2) existenţa reprezentărilor comprehensive. instituţiilor ţării sale.4. I. ce n-ar putea fi decât tăria morală.2.174 cauzei nu le prezintă în nicio ordine. pentru că-i arăta că ignoranţii sunt la fel de înţelepţi ca oamenii cu reputaţia de învăţaţi. vol. precum profanii. ARAM FRENKIAN. evident. Arcesilaos este adversarul lui Zenon. pentru viaţa practică. „În mod firesc. scepticismul putea să le pară nesatisfăcător. De ce să te frămânţi cu privire la viitor? Acesta e cu totul incert. dar. p. în Scrieri filosofice. Iaşi. Al şaptelea mod este acela după care adesea filosofii dau explicaţii cauzale în contrazicere nu numai cu aparenţele. luând fenomenele aşa cum se produc. vol. p. şi trăgeau concluzia că toate se pretindeau deţinătoare de cunoaştere. Noi nu putem afirma că un lucru e adevărat. cât şi cele care sunt obiecte ale cercetării sunt deopotrivă de îndoielnice. după această eliminare a discursului filosofic. Editura Polirom. în adevăr. singura atitudine justă a scepticului este refuzul de a se pronunţa în favoarea unuia din contrarii. Semnificaţia faptului. neagă că ar susţine în chip dogmatic imposibilitatea cunoaşterii. el admite drept criteriu «rezonabilul» (eýlogon). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. Scepticismul grec şi filosofia indiană. ci o atitudine practică. deci. adică viaţa de toate zilele. PIERRE HADOT. care voise până acum să se proptească în cunoştinţe teoretice ancorate în obiectualitate – declarate de astă dată iluzorii – alt punct de sprijin. nu la unul dintre punctele de vedere teoretice posibile. simţurile şi inteligenţa. 2. „Ce mai rămâne atunci. ce va fi de altminteri un mod de viaţă nonfilosofic. al oricărui punct de vedere în teorie. „Termenul scepticism nu vizează… o continuitate teoretică în interiorul unei şcoli determinate. acesta e scepticismul integral”. prinse în dispute acerbe. drept succedaneu al gnoseologiei. a se conforma obiceiurilor. proclamaţii care înregistrează în chip mai perceptibil solicitările existenţei sociale a timpului. este regula de viaţă a scepticului: a utiliza pur şi simplu. 85. Celor care. nici reprezentare comprehensivă. «A fi sceptic» se referă. ION BANU. care apare în Grecia la finele secolului al IV-lea î. o şcoală. deşi au o egală probabilitate. iar contrariul lui fals. Al optulea mod este acela după care. fireşte. Este viaţa însăşi. 1988. sau niciuna. 171 – 172. foarte elenistică desemnarea unui curent filosofic printr-un termen ce nu vizează o direcţie teoretică. Scepticii. Cine va adopta atitudinea sceptică de nepronunţare (afasía) va fi fără suferinţă şi fericit. 2005. 256. Oamenii observau diversitatea şcolilor filosofice. socotesc că şi lucrurile non-aparente le-au înţeles aşa cum se produc… Al cincilea mod este acela după care toţi dau explicaţii cauzale după presupuneri proprii cu privire la elemente. trebuie. a-şi urma dispoziţiile şi . Tocmai din pricina acestui element dogmatic. BERTRAND RUSSELL. ce depăşeşte una sau alta dintre şcoli. mai mult sau mai puţin complet de la un gânditor la altul.3. viaţa care îi conduce pe toţi oamenii. acolo unde proclamaţiile epistèmei se aud mai limpede decât cele ale filosofilor.

Editura Orator. Editura Ştiinţifică. Gânduri şi chipuri din lumea antică. 1994 CHAMOUX. în Omul grec. Editura Cultura Naţională. J. Editura Casa Şcoalelor. în Teatru. 1997 DEMOCRIT. 1979 BAGDASAR. 1950 . Editura Univers Enciclopedic. NARLY. 1973 CICERO. Fizica. Ştii să citeşti filosofie?.. 1985 CHIRIŢĂ. 1999 BEZDECHI. 1983 BANU. 2008 CICERO. 2000 CHIRIŢĂ. 1968 DESPRE PYTHAGORA ŞI PYTHAGOREI. Civilizaţia greacă. Ştefan. vol. 1988 ARISTOTEL. Civilizaţia greacă. 1980 BLACKBURN. Filosofia antică. 1976 CANFORA. Cunoaştere şi libertate. Editura Ştiinţifică. Editura Ştiinţifică. Opere alese. Lecţii de filosofie. Ion. 1966 ARISTOTEL. Editura Dacia. Ion.. Editura Ştiinţifică. 1998 DEVAMBEZ.A. Editura Meridiane. Istoria filosofiei antice. 1970 DIDIER. Norii. Bucureşti. ediţia a II-a. Literatura elină. vol. Organon.. Preludiul ideii de libertate morală. Platon heracliticul. Romulus. Studiu istoric la Filosofia greacă până la Platon. vol. împiedicându-l să adauge durerii sau încercării sorţii. Simon. 1999 BONNARD. coord. Editura Paideia. 1924 ARISTOTEL. Întoarcere naivă la simplitate? Poate. Editura Universităţii Transilvania. I – II. François. François. graţie suspendării oricărei judecăţi de valoare asupra lucrurilor. I – III. Editura Polirom. André. 1980 BANU. Editura Sport – Turism. 2001 CAZAN.175 tendinţele naturale: a mânca atunci când îţi este foame. Întrucât. Metafizica. Antologie filosofică. Editura Tineretului. scepticul va fi neclintit în pacea sufletului. Editura Academiei. I.-P. 1943 BEAUFRET. Julia. VERNANT. Civilizaţia elenistică. Dicţionar de filosofie Larousse. Texte filosofice. 1956 ARISTOTEL. Editura Academiei.P. Dicţionar de filosofie Oxford. Heraclit din Efes. 1985 CHAMOUX. Editura Meridiane. 1. Poetica. Editura Junimea. Editura Meridiane. I – III. Nicolae.L. 1–2. 1996 DIODOR DIN SICILIA. Editura Academiei. 1965 ARISTOTEL. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • ARISTOFAN. Etica nicomahică. Editura de stat. 1965 AUBENQUE. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Enciclopedia civilizaţiei greceşti. Problema fiinţei la Aristotel. 1995 CONSTANTIN. V. convins că este imposibil să ştim dacă un lucru sau un eveniment este mai bun decât un alt lucru sau un alt eveniment. Ethos elenistic. Editura Institutului Biblic. Al. Editura Amarcord.S. De la Platon la Heidegeer. 1963 BANU. Politica. Jean. Editura Ştiinţifică. 1983 COLLINSON. Despre suflet. 1972 BANU. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Editura Proarcadia. Biblioteca istorică. dar a unui filosof care nu este deloc naiv. Despre supremul bine şi supremul rău. Luciano. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. 1967 – 1969 BOTEZATU. Braşov. Pierre. Editura Ştiinţifică. Gheorghe. 1957 – 1963 ARISTOTEL. 1981 DIOGENES LAERTIOS. Editura Polirom. C. Introducere în filosofie. Editura Univers. Romulus. I – II. Petre. I. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E. 1981 DEFRADES. Ion. Marin. Ion. BOGDAN. Pierre. suspendare care va diminua durerile şi suferinţele sale. Editura Ştiinţifică. Editura Ştiinţifică. a bea când îţi este sete. Editura Univers Enciclopedic. Editura Nemira. N. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Jean. Fragmente. Istoria didactică a filosofiei greceşti.. dacă este nevoit să le suporte. Parva naturalia. Filosofia elenismului ca etică. Diane. 1969 ARISTOTEL. 1996 BALICA. 1972 ARISTOTEL. revăzută şi adăugită. I – IV. Editura Teora. Cetăţeanul. ideea torturantă că este vorba de un rău”.

Editura Humanitas. D. 1994 HERODOT. 1963 – 1964 HERSCH. Istoria filosofiei europene. Editura Institutului Biblic. Platon. Istoria gândirii antice. vol. „Minune” greacă. Editura Metropol. 2002 MUREŞAN. 1993 PORPHYRIOS. 1998 TEOFRAST. I. 1998 ROŞCA. Dicţionar de mitologie generală. Mircea. W. în Stoicii. Editura Polirom.. 1988 ELIADE. 1999 GUTHRIE. Emilian. Dumitru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria culturii şi civilizaţiei. Opere filosofice.M.. Editura Meridiane. 1993 EPICTET. Studii de istorie a religiilor antice. 1993 PIPPIDI. vol. Editura Ştiinţifică. Sofiştii. Editura didactică şi pedagogică. Editura pentru literatură. Editura Academiei. 1961 HESIOD.. 1970 JAEGER.. W. Mit şi gândire în Grecia antică. Vechii greci. Grecia epocii întunecate. D. Editura Incitatus. Editura Univers enciclopedic.. Termenii filosofiei greceşti. vol. Civilizaţia elenistică. Prelegeri de istorie a filosofiei. Scrieri filosofice. Cosmologie greacă. 1984 DUMÉZIL. I – II. Frumosul în filosofia clasică greacă. 1998 GLOTZ.. 1969 ELIADE. Manualul. Viaţa lui Plotin. Mircea. 2001 .K. Viaţa lui Pitagora. 1968 PLATON. Bucureşti. Metafizica. Editura Meridiane. 1995 VERNANT. 1998 ROBIN. O istorie a filosofiei greceşti. în Opere. vol. 1992 GRAMATOPOL. Editura Dacia. Editura Ştiinţifică. Editura Teora. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Valentin. I. vol. M. Platon. Editura Meridiane. 1998 SNODGRASS. 1976 FLEW. 1981 PLATON. Editura Eminescu. John. Editura Univers Enciclopedic. Editura Meridiane. E. Mirarea filosofică. 1981.. Francis E. Munci şi zile. Scrisori către Luciliu. Omul grec. Istoria credinţelor şi ideilor religioase.. Paideea. 1996 FLORIAN. Vol. Pierre.. Editura Humanitas. Pierre – Maxime. I. Editura Univers.). Dialoguri. I. 1998 VASILESCU. 2000 SENECA.L. în Stoicii. Editura Ştiinţifică. 1981 MARCUS. Editura Minerva. Istorii. Editura Univers. Editura Teora. Editura Academiei. Editura Univers. Gnomologicum Vaticanum. 1967 SEXTUS.R. Victor.M. I – VII. Editura Polirom. vol. Bucureşti. în Epicurea. Alexandru. Empiricus. Cetatea greacă.W. Filosofia dialogurilor. Editura Polirom. 2000 PAGINI ALESE DIN ORATORII GRECI. Editura Teora. Reynal. 1979 FINLEY. Athanase.K. Editura Teora. G. 1969 PIPPIDI. Cugetări şi dialoguri. Editura Humanitas. Religia greacă. Mircea. 1993 DUMITRIU Anton.I. 1971 ROBERT. Editura Eminescu. Editura Humanitas.. Editura Incitatus. Aristotel. Bucureşti. Jean – Pierre. D. I – II Editura Academiei. I – II. Editura Ştiinţifică. Jean – Pierre (coord. 2000 JOJA.. 1957 FRENKIAN. vol. Georges. Poemul naturii. Variaţii de teme clasice. Jean – Pierre. Ovidiu.. Ion Petru.. Léon. I. Editura Eminescu. Editura Orientul Latin. Istoria religiilor. Matila C. 1965 SEXTUS. Teogonia. Ce este filosofia antică? Editura Polirom. Filosofia şi mistica numărului. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Comentariu la Republica lui Platon. vol. Editura Antet SHAND. 2002 EPICUR. 1980 KERNBACH. Empiricus. Istoria literară a Greciei antice. Editura Humanitas. Ediţia a II-a. Introducere în filosofia occidentală. Scepticismul grec şi filosofia indiană. 1995 VERNANT. 1994 SOREL. Opere.. Meditaţii. Vraja lui Platon. Robert. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle.C. 2000 GUTHRIE. Mit şi religie în Grecia antică. Editura Humanitas.176 • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • DODDS. Dicţionar de filosofie şi logică. Aram. Mircea. 1989 LUCREŢIU.R. Fernand.D. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică. orice ediţie ISAC. 1998 POSESCU. Aram. I – II. 1988 GHYKA. vol.. Istoria logicii. 1929 FRENKIAN. 1999 HADOT. Aurelius. Robert. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Jeanne.D. 1999 FILOSOFIA GREACĂ PÂNĂ LA PLATON. Editura Ştiinţifică. Maximele fundamentale. 1986. 1998 DRÎMBA. Editura Ştiinţifică.U. I – III. 1975 VERNANT. Antony. W. Mit şi epopee. Orfeu şi orfismul. Grecii şi iraţionalul. 1996 ROSS.F. Aspecte ale mitului. 1978 ELIADE. A. vol. Institutul de Arte Grafice Bucovina. Jaeger. 1974 FLACELIÈRE. M. Dicţionar al religiilor. E. Editura Teora. 1997 HEGEL. 1969 PETERS. CULIANU. Expunere a filosofiei sceptice. în Studii şi eseuri filosofice. vol. Editura Paideea. Editura Ştiinţifică. 1970 SCHUHL. 1973 HOMER. Iliada. Trei scrisori. Editura Ştiinţifică 1976 – 1993 POPPER. Editura Teora.M. I. Societatea deschisă şi duşmanii ei. G. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.C. 1970 FLACELIÈRE. Odiseea. K. Către mine însumi. Editura Humanitas.

ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI…………………………………………. Gheorghe.3.. Filosofia lui Pythagoras ………………………………………………………………………….1.2..……………………………………………….. Editura Albatros. 1972 VLĂDUŢESCU..33 3. Preistoria Greciei………………………………………………………………………………12 1. Creaţia lui Hesiod………………….2.10 1.34 3. Amintiri despre Socrate.. Vânătorul negru. Geneza filosofiei……………………………………………………………………………………33 3.27 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………28 3.45 4. Filosofia în Grecia veche.37 Rezumat…………………………………………………………………………………………38 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ. 1996 VLĂDUŢESCU.……………………………………………………….22 2..…………………………………………………….51 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………51 . Poemele homerice…………………………………………………………………………………. 1925 XENOFON. 1984 VLĂDUŢESCU.4.3. „Miracolul” grecesc………………...177 • • • • • • • • VIDAL-NAQUET. Gheorghe.…………….. Şcoala lui Pythagoras……………………………………………………………………………….16 Rezumat……………………………………………………………………………………………16 Autoevaluare……………………………………………………………………………………….. Anaximandros din Milet. Editura Paideia..39 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………39 4. Caracterizare generală…………………………………………………………………………….43 4.34 3.. Editura Ştiinţifică.………………………………………………………………24 2. O istorie a ideilor filosofice.. Gheorghe. Pierre..18 2... Wilhelm.…………………………………………………………………………20 2.....50 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Anaximenes din Milet………………. Cei doi Socrate. Orfismul………………………………………………………………………………………….. 1990 WINDELBAND...3. Editura Cultura Naţională..2.2....32 3. 1985 VLĂDUŢESCU.1. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti…………………………………………………..1.46 Rezumat……………………………………………………………………………………………. Epoca istorică a antichităţii greceşti……………………………………………………………….…………………………………………………..26 Autoevaluare……………………………………………………………………………………….21 2. Editura Moldova.1.3..……………. Gheorghe.. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI…………………. 1965 CUPRINS PREFAŢĂ………………………………………………………………………………………………………. Editura Eminescu.3.. Istoria filosofiei greceşti. 1995 XENOFON. Personalitatea lui Pythagoras……………………………………………………………………….. Helenicile.3 INTRODUCERE: Obiectul şi problematica filosofiei………………………………………………………4 1.1.17 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………..3. Thales din Milet.36 3.3.. Etica lui Epicur. Editura Ştiinţifică. Editura Ştiinţifică....25 Rezumat…………………………………………………………………………………………….3. PYTHAGORAS………………………………………………………………………………………………42 4.. Milesienii…………………………………………………………………………………………...2.………………………………………………………………11 1..

55 5. Caracterizare generală………………………………………………………………………………64 6. Opera platoniciană……………….……………………………………………………………………………………………72 Autoevaluare………………………………………………………………………………………72 Texte pentru analiză şi interpretare………………….………………………………………………………………………….93 9. Xenofan din Colofon………………………………………………………………………………. HERACLIT DIN EFES………………….. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene…….56 5.80 Rezumat.56 5.…………………………………………………………………………….79 7.…………………………………………………………………………..105 10.63 6. Teoria social-politică platoniciană……………….1.101 10.. Empedocles din Agrigent……….………………………………………………..3.……………………………………………………………………………………………82 Autoevaluare.113 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….2..……108 10.…………………………………………………………………….2..………………………………109 10.129 11... Filosofia platoniciană…………….2..5..... Caracterizare generală...………………………………………………………………………98 Rezumat…………………………………………………………………………………………100 Autoevaluare…………………………………………………………………………………100 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………...89 8. Democrit din Abdera…………………………………………………………………….. Filosofia socratică………..…………. Teoria reamintirii (anamnesis)……………….....2..88 8.77 7..3..1.2.4..64 6.……………………………………………………………………54 5.114 11...3. Opera aristotelică………………...92 Autoevaluare……………………………………………………………………………………. Anaxagoras din Clazomene……………………………………………………………………….……………………………………………………………………………….1. Protagoras din Abdera. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate……………….……………………………………………73 7..87 8...112 Autoevaluare…………………………………………………………………………………. Personalitatea şi procesul lui Socrate.....………….126 11. Filosofia lui Heraclit. FILOSOFII PLURALIŞTI……………………………………………………………………………………76 7..3. Problema principiului…………………………………………………………...4.....…. Melissos din Samos…………………………………………………………………………………68 6...90 Rezumat……………. Filosofia aristotelică……………………………………………………………………………129 11.2.3. Ontologia aristotelică……………..125 11.1.2.………………..2. SOCRATE………………….1..1...77 7.60 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………60 6...... PLATON………………….………………………………………………………………..2......3. Ontologia platoniciană. Personalitatea şi opera lui Heraclit……………….1.66 6.………………………………………………………………127 11..104 10....………………………………………………………………………………………83 Texte pentru analiză şi interpretare. Repere biografice………………………………………………………………………………...107 10..………………………………………………..1.1.69 Rezumat. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI………………….……………………………….………………………………………………….78 7......1..178 5..1. Şcoala atomistă…………………………………………………………………………………….…………………………………………………………….....…………………………………………………131 ..………………………………………………………. Sofiştii..……………….111 Rezumat……………………………………………………………………………………….84 8.4. ŞCOALA DIN ELEA………………….3.…………………...3.………………………………….92 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….110 10..4.. Teoria Ideilor……………….3.3.…………………………………………………………………………….2.…………………………………………………….96 9.………………………………………………………………………..2..95 9... Dialectica devenirii universale…………………………………………………………57 Rezumat…………………………………………………………………………………………….2. Gnoseologia platoniciană..59 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Caracterizare generală…………………………………………………………………………….…………106 10. ARISTOTEL…………………...………………………………………………………………………………...3... Repere biografice………………………………………………………………………………. Zenon din Elea…………………………………………………………………………………….2. Parmenides din Elea……………………………………………………………………………….1.

…………………………………………………………………………..3. Filosofia sceptică………………………………………………………………………169 Rezumat…………………………………………………………………………………………171 Autoevaluare……………………………………………………………………………………171 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………..171 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ………………………………………………………………………………....3.3. Filosofia stoică………………………. Repere biografice………………...148 12. Etica……………………………………………………………………...153 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………153 13..4.175 .152 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….……………………………………………………... STOICISMUL…………………..……………………………………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………169 14.…………………………144 12. Teoria social-politică aristotelică……………….3. Filosofia lui Epicur……………….. Epicur…………………………………………………………………………………………….5.……………………………………132 11..136 12.2.136 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….……………………………………………………146 12..3..1.…………………………………………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………161 13.2.3.132 11. Caracterizare generală……………………………………………………………………………145 12.2.168 14.1..2.1. SCEPTICISMUL……………………………………………………………………………….1.2.134 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….. Logica aristotelică……………….………….………………………………………………161 Rezumat…………………………………………………………………………………………163 Autoevaluare……………………………………………………………………………………164 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………….3..146 12.1.Ontologia…………………………………………………………………..2.………. Distincţia filosofie – ştiinţă …..149 Rezumat…………………………………………………………………………………………..2.164 14.. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI………………….147 12.2..148 12. Opera lui Epicur……………….…………………………………………………133 Rezumat…………………………………………………………………………………………...………….2..2.179 11.160 13...