UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI COMUNICARE CATEDRA DE SOCIOLOGIE ŞI FILOSOFIE

Romulus CHIRIŢĂ

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA OCCIDENTALĂ
(suport de curs pentru programul de studii SOCIOLOGIE, anul I, semestrul I)

3

2010 BRAŞOV PREFAŢĂ
Valoarea filosofiei se plasează exclusiv printre bunurile spiritului şi numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasă indiferenţi pot înţelege că studiul filosofiei nu este o pierdere de timp. Bertrand Russell

Această lucrare este un curs universitar destinat studenţilor Universităţii Transilvania din Braşov care au prevăzută în planurile de învăţământ ale facultăţilor pe care le urmează ca disciplină de studiu Istoria filosofiei. El poate fi consultat cu folos şi de elevi şi profesori, ca şi de oricine doreşte să-şi formeze, amplifice, aprofundeze sau reactualizeze cultura istoricofilosofică generală. Principalul său obiectiv este să contribuie la formarea şi consolidarea culturii filosofice a celor care îl parcurg. Fiind destinat, cu precădere, unor studenţi care nu se specializează în domeniul filosofiei, prezentul curs are caracter introductiv, limitându-se la prezentarea celor mai importante achiziţii ale principalelor etape ale evoluţiei istorice a filosofiei antice greceşti. Pentru conturarea specificului fiecărei etape analizate, la începutul prezentării ei i-am făcut o caracterizare generală, pe care am ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai proeminente viziuni filosofice din perimetrul său. Chiar şi în examinarea acestora, perspectiva este preponderent sintetică, urmărindu-se doar evidenţierea contribuţiilor lor teoretice majore. Am redus referinţele exegetice la minimum, reţinându-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna înţelegere a problemelor examinate şi care şi-au câştigat o autoritate semnificativă în mediile filosofice. Consider că cititorul unei lucrări introductive de istoria filosofiei este interesat în mai mare măsură de ideile filosofilor prezentaţi, decât de opiniile despre ele ale diferiţilor exegeţi. Fiecare temă a cursului este precedată de prezentarea structurii ei, de enumerarea obiectivelor operaţionale urmărite, a termenilor cheie în jurul cărora se structurează demersul teoretic propus de fiecare concepţie examinată şi de bibliografia minimală recomandată pentru amplificarea informaţiei referitoare la tema respectivă. În finalul fiecărei teme este prezentat un rezumat al ei, sunt propuse întrebări şi teme pentru seminar sau pentru activităţi tutoriale şi sunt selectate texte pentru analiză şi interpretare din operele filosofilor analizaţi şi din lucrările de exegeză care le-au fost consacrate. Datorită acestei organizări didactice a informaţiei, ce permite studiul individual şi autoevaluarea continuă, cursul încorporează şi un îndrumar de seminar şi poate fi utilizat şi de studenţii învăţământului la distanţă. Satisfacţia autorului ar fi deplină dacă acest curs ar declanşa sau ar stimula interesul constant pentru filosofie al celor care îl parcurg şi le-ar forma convingerea că ea este o componentă esenţială a formaţiei spirituale a oricărui intelectual. În fond, cultura filosofică nu este decât un drum către noi înşine, călăuzit de cele mai alese spirite ale umanităţii. În fine, dar nu în ultimul rând, doresc să le mulţumesc studenţilor mei, care, prin interesul constant pe care l-au manifestat de-a lungul anilor pentru această disciplină şi prin sugestiile pertinente pe care mi le-au făcut, au contribuit la structurarea şi definitivarea acestei forme a cursului. Autorul

4

Introducere

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philos – iubitor şi sophia – înţelepciune1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui să înţelegem deci o dragoste, o iubire de înţelepciune. Deşi sugestivă, această etimologie este vagă şi insuficientă pentru înţelegerea specificului filosofiei. Se impune de aceea o abordare ceva mai analitică a obiectului şi problematicii filosofiei. Studiul istoriei filosofiei nu poate începe fără (re)amintirea şi clarificarea prealabilă a unor probleme privind trăsăturile definitorii ale acestei forme a culturii. La modul cel mai general, filosofia poate fi definită ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, despre locul şi rolul omului în Univers. Ea răspunde nevoii omului de înţelegere raţională a lumii şi a propriei sale condiţii, de descifrare a sensului şi a perspectivelor existenţei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind anterioară constituirii ştiinţelor şi devansată în ordine istorică doar de religie. Din această caracterizare decurge că filosofia nu este o ştiinţă, aşa cum se afirmă sau se consideră de multe ori în mod eronat, ci o formă distinctă şi autonomă a culturii, alături de ştiinţă, artă, religie, politică, drept etc. Conform dicţionarului de filosofie Oxford, cultura reprezintă modul de viaţă al unui popor, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, ştiinţele, modurile de percepere a realităţii, obiceiurile de gândire şi de acţiune ale acestuia. Trăsăturile culturale sau formele de viaţă sunt învăţate, însă cel mai adesea suntem marcaţi de ele atât de profund, încât ne este dificil să le sesizăm din interior. Cele mai vechi creaţii filosofice care ne-au parvenit integral sau parţial datează din mileniile III – II î.Hr. şi sunt localizate în Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc. Aşa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgameş, Vedele, Upanişadele etc. În ele ideile filosofice – unele dintre ele de mare profunzime – sunt intim corelate cu străvechi credinţe şi reprezentări mitico-religioase, ceea ce înseamnă că gândul filosofic nu este încă epurat de elementele mitice, din care s-a desprins şi s-a constituit la un moment dat filosofia. Datorită acestui fapt, numeroşi istorici ai filosofiei apreciază că, în accepţia sa consacrată în cultura occidentală, filosofia a apărut în Grecia antică în secolul al VI-lea î. Hr., cel dintâi filosof fiind considerat Thales din Milet. Termenul filosofie a început să fie întrebuinţat începând din secolul al VI-lea î.Hr., fiind introdus fie de Pythagoras fie de Heraclit din Efes. Potrivit unei relatări a filosofului roman Cicero (106-43 î.Hr.) făcută în lucrarea sa Tusculane, aflându-se în vizită la Phliunte (cetate grecească din nord-vestul peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducătorul cetăţii, cu înţelepciunea sa. La întrebarea lui Leon care este îndeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi răspuns că el nu posedă nicio ştiinţă anume, dar că este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi cerut detalii. Pythagoras i-a spus că filosofii pun contemplarea dezinteresată a lumii şi cercetarea naturii mai presus de orice activitate. Ei nu se consideră înţelepţi, căci înţelept nu poate fi
1

Conform ediţiei 2005 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) în limba română sunt acceptate ca fiind corecte două forme de scriere a acestui termen: filosofie şi filozofie. Toate dicţionarele anterioare de limbă română admiteau drept corectă doar forma filozofie (deşi se utilizau ambele forme!), motivată lingvistic prin faptul că acest termen a pătruns în limba română prin filieră franceză unde, deşi se scrie philosophie, se citeşte filozofí şi aplicându-se norma etimologică (cum scriem aşa citim) proprie limbii române. Filosofii şi unii filologi au obiectat că această grafie trădează etimologia termenului, adică nu mai trimite la sophia, ci la zophon, care în greaca veche înseamnă întuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma astfel din dragoste de înţelepciune, care a fost asociată întotdeauna cu lumina şi claritatea, în opusul său, dragoste de întuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar şi pronunţă filosofie şi filosof, ceea ce este, desigur, corect, dar mie mi se pare pedant.

Este evident faptul că „filosofia primă” corespunde filosofiei propriu-zise. căreia i-a aparţinut Pythagoras. domeniile şi formele sale. dând ascultare naturii lucrurilor. adăugând însă că mulţimea cunoştinţelor – polymatia – nu te învaţă să ai minte. gr. Cele mai importante dintre ele sunt: • Ontologia (din gr. Dacă până în epoca modernă filosofia a existat şi a evoluat ca o disciplină unitară. centros – centru) asupra existenţei. criteriile adevărului etc.5 decât Zeul. on. după titlul lucrării fundamentale de filosofie a lui Aristotel. adică ea nu are nicio utilitate practică. gnosis – cunoaştere şi logos – cuvânt. adică plasează omul şi problemele sale în centrul interesului său. problematica omului. metafizica este numai teoria principiilor generale ale existenţei şi ale cunoaşterii. Din relatarea lui Cicero despre concepţia lui Pythagoras asupra filosofiei decurg două trăsături ale acesteia. ci şi un mare savant. fiind consacrat de Platon şi Aristotel. trăsătură caracteristică îndeosebi etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. • Epistemologia (din gr. Este semnificativ. structura şi dinamica cunoaşterii ştiinţifice. iubitor de înţelepciune. filosofia este o activitate dezinteresată. explicit sau implicit. care a condus la constituirea unui mare număr de discipline filosofice relativ autonome. căci studiul tuturor celorlalte probleme nu are relevanţă decât din perspectiva intereselor.Hr. şi este legat îndeosebi de numele lui Aristotel. deşi.Hr. teorie) sau teoria existenţei este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a existenţei: natura şi esenţa existenţei. teoria ştiinţifică şi problematica sa etc. dar nu abordată din perspectiva aspectelor sale particulare. el a intrat în uzul curent abia în secolul al IV-lea î. problematica adevărului. antropos – om şi lat. şi faptul că el distingea o filosofie primă.). şi o filosofie secundă. mişcarea etc. Filosofia mai este numită uneori şi metafizică. ştiinţelor. b. dinamica sa. Se spune de aceea că filosofia propune o viziune antropocentică (cf. cel mult. Procesul de desprindere a ştiinţelor din filosofie şi de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a început în secolul al IV-lea î. nu numai unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Obiectul filosofiei este. omul nu poate fi decât.. în ultimele secole a început un proces de specializare în cadrul său. • Gnoseologia (din gr. deci. În centrul interesului său se află. atât pe cele cu caracter general (care vor rămâne apanajul ei). La începuturi filosofia includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume.Hr. Filosofia nu se identifică deci cu erudiţia. căci înţelepciunea autentică înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului.. cât şi pe cele cu caracter particular (care vor trece în competenţa ştiinţelor). aspiraţiilor şi idealurilor sale. precisă şi logos – cuvânt. La rândul său. lumea ca totalitate. filosofia se ocupă cu cercetarea naturii. în acest context. sensul devenirii existenţei etc. gratuită. ce vor caracteriza îndeosebi modul în care au conceput-o grecii: a. ontos – existenţă şi logos – cuvânt. În ultimul secol în cadrul epistemologiei s-au constituit o serie de discipline înalt specializate care studiază particularităţile procesului cognitiv în diferite domenii ale cunoaşterii ştiinţifice: . fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. Heraclit din Efes vorbeşte în fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea sa Despre natură despre bărbaţii iubitori de înţelepciune – filósofoi andres – care trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri. teorie) sau teoria cunoaşterii este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a cunoaşterii: natura şi structura procesului cunoaşterii. care ar studia aspectele particulare ale existenţei. încă din secolul al VI-lea î. cum vom vedea când îi vom examina concepţia. cum am arătat mai sus. teorie) sau teoria cunoaşterii ştiinţifice este disciplina filosofică ce studiază problematica filosofică a cunoaşterii ştiinţifice: natura. în timp ce „filosofia secundă”. Acesta a fost. care ar studia fiinţa ca fiinţă şi trăsăturile sale generale. Deşi termenul filosofie a fost creat. în mod riguros. timpul. ci a celor generale. episteme – cunoaştere riguroasă. adică filosof. existenţa în ansamblul său. atributele fundamentale ale existenţei (spaţiul.

teorie) este disciplina ce studiază problematica generală a omului: natura şi esenţa existenţei umane. • Filosofia politică – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale vieţii politice. ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială. între filosofie şi ştiinţă există o serie de asemănări. ci o formă distinctă şi autonomă a culturii. • Filosofia istoriei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale devenii istorice. Asemănările dintre ele de referă îndeosebi la metodele şi procedeele pe care le utilizează. constă în faptul că în timp ce cu privire la un anumit fenomen sau proces există o singură teorie • . realizarea umană etc. • Axiologia (gr. există şi o antropologie fizică ce studiază problemele omului cu ajutorul unor metode şi concepte proprii ştiinţelor. deosebiri şi influenţe reciproce. Ca şi ştiinţele. În timp ce filosofia. psihologia. Ca şi teoriile ştiinţifice. corelaţiile dintre ele. În timp ce demersurile ştiinţifice pot fi probate. filosofia nu este o ştiinţă. care este adesea reproşată celei din urmă. în primul rând. exigenţe de coerenţă logică. a ştiinţelor umane etc. nimeni nu poate contesta faptul că multe dintre problemele pe care ele le studiază au fost puse şi abordate pentru prima dată în cadrul unor viziuni filosofice. spre demonstrarea ori argumentarea cât mai consistentă a problemelor pe care le studiază. • Antropologia filosofică (din antropos – om şi logos – cuvânt. a biologiei. problemele pe care ea le abordează nu se pretează la proceduri de testare şi de verificare la fel de puternice ca cele utilizate de ştiinţe. filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor ştiinţelor. Evident. a fizicii. de cele mai multe ori. cunoaşterea. existenţa în ansamblul său. în sensul că atât filosofia cât şi ştiinţele folosesc metode şi procedee raţionale cu ajutorul cărora urmăresc soluţionarea cât mai riguroasă a problemelor pe care le abordează. fericirea. în acest context. adică să nu includă propoziţii care se exclud reciproc. în primul rând datorită faptului că. Pentru mai buna înţelegere a specificului filosofiei este instructivă şi analiza succintă a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii. realizarea. la analiza raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă şi dintre filosofie şi religie. deci. îndeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect. în primul rând. la obiectele lor de studiu. vizând cel puţin implicit totalitatea. inclusiv pe cele care au intrat ulterior în competenţa ştiinţelor. enunţ cu enunţ. vizează. Deosebirile dintre filosofie şi ştiinţe sunt importante şi se referă. teorie) – disciplină filosofică ce studiază geneza. relativ şi în termeni de plauzibilitate. libertatea. politologia etc. În afara antropologiei filosofice. care la originile sale includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume. estetica logica. cum arătam mai sus. filosofia tinde. axia – valoare şi logos – cuvânt. sociologia. • Filosofia moralei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale moralităţii. tot din filosofie s-au desprins şi s-au constituit ca discipline relativ autonome şi etica. structura. lumea ca totalitate. spre rigoare. sensul existenţei umane. dinamica sistemelor de valori etc. În mod firesc. De-a lungul evoluţiei sale istorice. Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă Aşa cum am arătat mai sus. • Filosofia dreptului – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale domeniului juridic. Mă voi limita. Cu certitudine că revenirea lor periodică la originile filosofice s-a dovedi benefică pentru evoluţiile lor. • Filosofia religiei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale fenomenului religios etc.6 epistemologia matematicii. spre clarificarea raţională. problematică ori metode. Deşi unele dintre ele nu-şi mai recunosc (sau poate că nu-şi cunosc!) ori îşi ignoră originea filosofică. O altă deosebire dintre ştiinţe şi filosofie. ştiinţele cercetează domenii sau categorii de fenomene mai mult sau mai puţin ample – dar întotdeauna finite – ale existenţei. concepţiile filosofice trebuie să satisfacă. interacţiunea. doctrinele filosofice sunt probate numai global.

Raporturile dintre filosofie şi religie Dacă este adevărat că filosofia este o concepţie generală despre lume şi viaţă. cum spuneam. în filosofie contează mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. că niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. despre locul şi rolul omului în univers este filosofie. aspiraţiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. mai devreme sau mai târziu unul sau mai mulţi filosofi îi vor găsi soluţia corectă. să fixeze norme etice şi axiologice ale cercetării ştiinţifice etc. În filosofie problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul românesc. în timp ce în ştiinţe sunt importante soluţiile corecte ale problemelor abordate (un savant este considerat cu atât mai important cu cât a rezolvat probleme mai dificile. filosofia explorează şi încearcă să impună şi ceea ce consideră că trebuie să fie sau ar fi de dorit să fie. Platon a fost. este şi. în timp ce apa (soluţiile) trece. acelaşi fenomen sau proces poate face obiectul mai multor concepţii filosofice plauzibile. Dacă vom examina. cel puţin implicit. coerentă şi consecventă. Ea nu doar operează cu valori. fiecare cu îndreptăţirea sa. Şi religia oferă o • . care rămân. tot filosofia este cea în măsură să evalueze semnificaţiile şi implicaţiile umane şi sociale ale descoperirilor sau evoluţiilor ştiinţei. întrucât problemele pe care el le-a introdus în filosofie stimulează şi astăzi reflecţia filosofică. concepţie despre lume). Dacă ştiinţele se limitează la ceea ce este. evoluţionismul biologic etc. filosofia raportează întotdeauna problemele pe care le abordează la om şi la interesele. de exemplu. mai ales în epoca contemporană. Ea nu se limitează însă la simpla juxtapunere a datelor ştiinţelor.). despre locul şi rolul omului în univers. pe care încearcă să le legitimeze şi să le impună existenţei. Influenţele reciproce dintre filosofie şi ştiinţă sunt şi ele importante. filosofia ia în considerare întotdeauna (chiar şi atunci când nu conştientizează sau nu recunoaşte acest lucru) şi valori. cel puţin unele dintre metodele şi procedeele pe care le utilizează ştiinţele au fost fundamentate în cadrul unor viziuni filosofice. va fi. În fine. un weltanschauung (germ. vom constata. mai importante sau mai numeroase). Prin problemele pe care le-a pus. În timp ce ştiinţa operează aproape în exclusivitate cu fapte. fiecare cu partea sa de adevăr. întotdeauna. care. filosofia vizează întotdeauna. adică să propună. De asemenea. nu poate face obiectul unor proceduri de verificare foarte riguroase. ci trebuie să le integreze într-o viziune unitară. aspiraţiile şi idealurile sale. filosofia lui Platon din perspectiva soluţiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus în filosofie. concepţia generală despre lume pe care o propune făcând abstracţie de achiziţiile ştiinţelor. reciproca nu este adevărată: nu orice concepţie generală despre lume şi viaţă. Este mai puţin important faptul că filosoful respectiv nu a reuşit să ofere şi soluţia corectă problemei veritabile pe care a pus-o. totalitatea. teoretice ori metodologice etc.7 ştiinţifică adevărată. De asemenea. care sunt expresii ale intereselor. aspiraţiilor etc. cercetătorului ori a altor persoane sau grupuri sociale). lumea în ansamblul său. multe descoperiri ştiinţifice dintre cele mai importante (atomismul. să realizeze controlul epistemologic al demersurilor sale. dorinţelor. probabil. Şi ştiinţele au de câştigat din conlucrarea cu filosofia. unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor. filosofia nu-şi poate elabora. în filosofie ea este destul de frecventă şi se explică prin faptul că. În fine. evident cu condiţia ca ele să satisfacă exigenţele demersului teoretic (adică să nu fie autocontradictorii. cu certitudine. ci propune şi ierarhii de valori. fel de a privi lumea. Astfel. să nu comită erori logice. cum spun filosofii germani. desubiectivizată (adică le ia în consideraţie aşa cum sunt ele în realitate. să nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv. în timp ce ştiinţele abordează problemele pe care le studiază într-o manieră obiectivă. Evident. eliminând din activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor. Dacă această situaţie este inacceptabilă din perspectiva ştiinţei. A pune o problemă veritabilă în filosofie (ca şi în orice alt domeniu) înseamnă a deschide un nou orizont teoretic.) au fost au fost anticipate în cadrul unor concepţii filosofice. chiar şi atunci când abordează probleme particulare.

8

astfel concepţie, fără a se identifica, evident, cu filosofia. Ca şi în cazul raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă, şi în cel al raporturilor dintre filosofie şi religie există asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Asemănările dintre filosofie şi religie se referă îndeosebi la obiectul lor de studiu: atât filosofia, cât şi religia cercetează existenţa în ansamblul său, lumea ca totalitate. Ca şi filosofia, orice religie conţine consideraţii, mai mult sau mai puţin consistente, asupra genezei, structurii şi viitorului lumii. De exemplu, în creştinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza), prezintă, aşa cum sugerează şi denumirea sa, o viziune creaţionistă asupra originii şi structurii lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un „scenariu” escatologic1. Asemenea filosofiei, şi religia plasează în centrul interesului său omul şi problematica sa, încercând să dezlege câte ceva din misterul trecerii sale prin această lume. Decalogul biblic constituie, de exemplu, un veritabil cod etic, în măsură călăuzească conduita umană, dar în Biblie există şi numeroase alte pilde, proverbe, recomandări etc. asupra modului în care omul trebuie să se comporte în cele mai diferite situaţii de viaţă pentru a putea spera la mântuire etc. Nu trebuie ignorat nici faptul că filosofia s-a născut pe fondul unor viziuni mitico-religioase şi că de-a lungul istoriei sale ea a interferat în diferite grade şi modalităţi cu religia. Deosebirile dintre filosofie şi religie sunt însă numeroase şi importante. Ele se referă, îndeosebi, la metodele şi procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. În timp ce filosofia, asemenea ştiinţei, se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – raţiunii şi utilizează metode şi procedee raţionale, religia se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – credinţei şi utilizează, de multe ori, dogme, adică enunţuri nedemonstrate şi adesea nedemonstrabile, solicitând acceptarea lor necondiţionată de către credincioşi. Ele sunt declarate adesea adevăruri revelate, adică adevăruri obţinute pe o altă cale, presupusă ca fiind infailibilă, decât raţiunea. Filosofia este preocupată mai mult de existenţa terestră a omului şi de sensul existenţei sale în această lume, în timp ce religia este interesată mai mult de destinul postum al omului, de căile mântuirii sale. Dacă filosofia este elaborată, de regulă, conceptual şi într-o formă teoretică riguroasă, fiind accesibilă doar persoanelor cu un grad înalt de instrucţie, religia este elaborată, în cea mai mare parte, în termenii limbajului comun (adesea arhaic, datorită forţei tradiţiei în religie şi unei anumite rezistenţe a sa la înnoire), fiind accesibilă şi persoanelor mai puţin instruite. „Oferta” filosofiei este însă categoric inferioară celei a religiei. Dacă filosofia încearcă să-l ajute pe om să înţeleagă raţional lumea în care trăieşte şi propria sa natură, să se acomodeze cu condiţia sa finită şi să şi-o asume, religia propune omului o cale de salvare, de evadare din finitudine şi de atingere a absolutului. Dacă opţiunea pentru filosofie este cu precădere raţională, cea pentru religie este pronunţat afectivă. Deşi în multe privinţe sunt opuse, cele două modalităţi de raportare la existenţă sunt considerate de multe persoane ca fiind complementare, putând fi adoptate de una şi aceeaşi persoană. Este semnificativ, în acest context, faimosul „pariu” al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat în termenii unui raţionament pragmatic: dacă Dumnezeu nu există şi credem în el nu pierdem nimic, dar dacă există şi credem în el, câştigăm totul! Influenţele reciproce dintre filosofie şi religie sunt şi ele importante. Cum spuneam şi mai sus, filosofia a apărut pe un fond mitico-religios preexistent. De asemenea, în multe dintre formele sale, ea a coexistat cu diferite religii şi chiar a încercat să le legitimeze raţional. Îndeosebi în Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronunţată coloratură religioasă, fiind redusă la condiţia de ancilla theologiae, adică se servitoare a teologiei, conform faimoasei formule a lui Toma d’Aquino. În toate epocile au existat orientări filosofice care au încercat să concilieze filosofia cu religia, dat tot atât de adevărat este şi faptul că ateismul a fost legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La rândul său, religia a beneficiat de multe ori de achiziţiile filosofiei. De exemplu, teologia creştină
1

Escatologie (gr. eschatos – ultim şi logos – cuvânt, teorie) – totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfârşitul lumii”, la „judecata de apoi”, „rai” şi „iad”.

9

elaborată pe parcursul Evului Mediu este de neconceput fără împrumuturile conceptuale şi teoretice din filosofia antică greco-romană. Decurge că filosofia, ştiinţa şi religia, deşi sunt forme distincte ale culturii, au multiple elemente comune şi interferenţe, putând fi considerate modalităţi complementare de raportare a omului la existenţă, răspunzând unor necesităţi, aspiraţii şi idealuri umane relativ distincte.

10

1. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 1.1. „Miracolul” grecesc 1.2. Preistoria Greciei 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti OBIECTIVE • Prezentarea succintă a aportului grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale • Reactualizarea informaţiei despre preistoria Greciei • Sistematizarea informaţiei despre etapa istorică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE hellen – Hellas, aheeni, barbari, pelasgi, ionieni – Ionia, ahei, eoli, dorieni, colonizare (în sens antic grecesc), Grecia Mare, liniarul B, civilizaţie miceniană, popoarele mării, epoca obscură, polis – acropolis, alfabetul grecesc. BIBLIOGRAFIE • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 115 – 128. • M.I. Finley, Vechii greci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 21 – 71. • A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 19 – 47. • G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 5 – 140. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 19 – 93. • D.D. Roşca, „Minune” greacă, în vol. Studii şi eseuri filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 9 – 30. • L. Canfora, Cetăţeanul, în vol. Omul grec, coord. J.-P. Vernant, Editura Polirom, 2001, p. 113 – 141.

de forma unei elipse aplatizate (căci în afara Greciei propriu-zise civilizaţia greacă n-a depăşit decât în puţine cazuri zonele litorale). pentru prima oară. deci. se considerau „de-un neam şi de-o limbă.. de exemplu. fapt atestat şi de poemele homerice. punând bazele ştiinţei politice şi pe ale moralei şi „inventând“ cea mai rezonabilă formă de organizare politică a societăţii din câte a cunoscut istoria – democraţia. Ar exista. Hegel. ci şi conştiinţa faptei tot la ei a prins. mai întâi. creştinătatea pentru Evul Mediu ori lumea arabă pentru epoca noastră. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei. ci şi matricea configuratoare fundamentală în Grecia antică. ca urmare. au gândit primii în termeni teoretici raporturile dintre individ şi colectivitate. în acest sens. pe cel european.Hr. Tot grecii au descoperit demnitatea individului şi valoarea libertăţii. nu numai izvoarele. În favoarea acestei teze pledează convingător faptul că ştiinţa. au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale. începând din anul 776 î. iar Hellas devenise denominativul care desemna arealul pe care-l ocupau. mai ales. Hellas nu s-a limitat în antichitate la Grecia continentală şi la insulele din Marea Egee. XV-XII î. coastele vestice ale Asiei Mici. incluzând şi litoralul Mării Negre. ci şi pe al întregii umanităţi? Să precizăm.) creaţii literare greceşti care ne-au parvenit. au preţuit frumuseţea corpului şi virtuţile spiritului uman. a fărâmiţării politice şi a numeroaselor războaie pe care le-au purtat între ei. Hr. ci.F. o abstracţie. Herodot scria. toate. cât şi pe cel practic. sudul Italiei şi cea mai mare parte a Siciliei. Au creat alfabetul grecesc. cu sanctuare ale zeilor şi ritualuri comune. grecii s-au caracterizat în întreaga antichitate printr-o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală şi au avut conştiinţa unităţii lor etnice fundamentale. au stimulat competiţia liberă a valorilor şi au cinstit spiritul sportiv. în epoca miceniană (aprox. cel mai important reprezenant al idealismului german modern. mai degrabă. începe secţiunea consacrată filosofiei antice greceşti din lucrarea sa Prelegeri de istoria filosofiei cu observaţia că toţi oamenii cultivaţi din Europa „se simt în largul lor“ când vine vorba despre Grecia. La sfârşitul epocii obscure (secolul VIII î. sec. care a marcat atât de profund nu doar destinul Occidentului.. ci a cuprins o arie teritorială imensă. grecii. indiferent unde locuiau.1. căci nu numai rigoarea gândului. că toţi grecii. Datorăm grecilor atât spiritul teoretic.) ei erau cunoscuţi. au „cântărit“ binefacerile şi constrângerii traiului oamenilor în comun. au întemeiat un număr impresionant de ştiinţe. o consonanţă spirituală ancestrală care-i face pe occidentali „să se simtă la ei acasă“ ori de câte ori aud vorbindu-se despre Grecia. a cărei expresie şi simbol au devenit. cele mai timpurii (aprox. sub numele de ahei sau aheeni. pe care-l va prelua apoi aproape întregul Occident.Hr. căci grecii nau fost niciodată uniţi din punct de vedere teritorial sau politic. cu obiceiuri . de fapt. că grecii nu s-au numit niciodată pe ei înşişi greci (vor fi „botezaţi“ graeci mult mai târziu de către romani). arta. au făurit tiparele logice definitive în care va gândi umanitatea.Hr. În întreaga antichitate Hellas n-a denumit însă o ţară. sec. pe malul african şi până la Marsilia şi sudul Spaniei.) toţi termenii anteriori care-i denumeau fuseseră deja înlocuiţi de hellen. a colonizărilor timpurii masive.11 Cursul 1 GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI 1. VIII î. consistenţă teoretică. acest admirabil popor. până la Cirene şi Libia. Jocurile olimpice. morala şi filosofia occidentală îşi au. Datorită răspândirii grecilor în întregul bazin mediteranean şi al Mării Negre. cum va fi.W. Miracolul grecesc G. În pofida acestei ample dispersii.. mai ales. Gândul filosofului german sugerează că matca spiritului occidental este vechea Eladă. Cine sunt.

000 ani s-au stabilit aici primele grupuri de oameni de Neanderthal (localitate din Germania unde au fost descoperite în 1856 fosilele unoa dintre cei mai îndepărtaţi strămoşi ai omului) veniţi din Asia Mică. în cea mai mare parte. venind dinspre nord.. locale. Preistoria Greciei Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neîntrerupt de la sfârşitul paleoliticului. Zgârcenia naturii i-a făcut pe greci inventivi şi cumpătaţi. Cele două grupuri de populaţii elenice (care s-au contopit. Prosperitatea grecilor. Acest izolaţionism relativ a determinat. separaţi de văi înguste.) şi îi socoteau a fi nu numai diferiţi de ei. fie unor civilizaţii mai puţin evoluate. printr-o permanentă încleştare cu natura şi cu propriile lor limite. în întreaga antichitate. cel mai puternic ferment al creativităţii. legată în acele vremuri străvechi de Europa printr-o punte terestră.. Ele s-au succedat în trei mari valuri: 1. credinţe. Primul val a fost cel al ionienilor – care au introdus în peninsulă calul şi roata olarului şi au construit primele sanctuare şi aşezări fortificate începând din jurul anului 2000 î. Căci nu spiritul de aventură (care nici el nu le-a lipsit!) i-a împins să-şi părăsească meleagurile natale şi să cutreiere lumea. ci a fost cucerită pas cu pas. după model oriental. ci sărăcia. al căror debut istoric promiţător a fost curmat de invazii străine devastatoare. Vechii locuitori ai acestei zone aride vor fi numiţi de grecii de mai târziu pelasgi. cel mai adesea.. părând a repeta la nesfârşit o singură silabă „bar-bar-bar. care le furniza o mare parte a articolelor de export).12 asemănătoare”. în care s-au concentrat aşezările umane. În 1600 î. sărăcia (cele mai importante „bogăţii“ naturale ale Greciei antice erau: măslinul. sub numele de ahei sau aheeni.Hr. Acestea aparţineau grupului de populaţii indo-europene. a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explică. cel puţin în parte. În jurul anului 2000 î. o mare diversitate de tradiţii. Ei îi numeau pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca barbari (deoarece li se părea că vorbirea lor era aspră şi de neînţeles. din munţi înalţi. spre deosebire de alte popoare ale antichităţii.. din care a rămas la suprafaţă puzderia de insule din Marea Egee. 2. peste munţii Balcani.Hr. ca sciţii sau tracii. ca pentru alte popoare (Herodot spunea inspirat în acest sens că Egiptul este un dar al Nilului). ulterior scufundată în urma unui cataclism. fie că era vorba de indivizi aparţinând unor civilizaţii evoluate. locuitorii ei n-au reuşit în întreaga antichitate să formeze un stat unitar. caprele. Acest al doilea val migrator era alcătuit din ahei si eoli.. devenind. Primele populaţii umane primitive au creat pe teritoriul Greciei continentale civilizaţia neolitică şi pe cea a bronzului. cât şi pentru păstorit. În urmă cu aproximativ 80..Hr. sărac. să ocolească Grecia continentală. în pofida conştiinţei timpurii a unităţii etnice. iar diversitatea culturală constituie. inferiori de la natură. lutul. triburile elenice. Posibilităţile de comunicaţie terestră limitate au izolat comunităţile umane şi le-au obligat să dezvolte navigaţia. vorbeau o limbă protogreacă şi se pare că erau originare din stepele actualei Rusii meridionale. au început să pătrundă în peninsula grecească. ca egiptenii ori perşii. Ionia) de către al doilea val elenic venit tot dinspre nord. 1. viţa de vie şi. sterp. Grecii au avut astfel răgazul să-şi împlinească destinul. Acest relief este alcătuit. pe fondul unităţii etnice fundamentale. indistincte) au . Această ariditate a mediului natural a făcut ca populaţiile migratoare. în mod semnificativ. nu a fost un dar al naturii. din care ei au dezvoltat încă din preistorie o veritabilă industrie ceramică. i-a determinat să facă comerţ şi să întemeieze colonii. neprielnic atât pentru agricultură. rămânând divizaţi într-o puzderie de oraşe-stat. puţin accesibili. Paradoxal. la care se poate adăuga. Grecia a fost dintotdeauna un ţinut muntos. ci şi. cu calităţi plastice într-adevăr excepţionale.2. obiceiuri etc. civilizaţia ioniană va fi subjugată sau silită să se refugieze în insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zonă care va fi denumită. care s-au revărsat în întreaga antichitate dinspre Asia. atâta câtă a existat în antichitate. şi faptul că. se ştie. preferându-i câmpiile mănoase din centrul Europei.

Tirint. care a exprimat cel mai bine în întreaga antichitate grecească spiritul dorian. Agamemnon. după aprecieri ulterioare. orgolioşi. Priam. erau receptivi la nou. Prosperitatea aheilor se datorase. Cea mai importantă şi ultima campanie militară desfăşurată de ahei a fost războiul troian. începând din jurul anului 1200 î. devenind cea mai importantă forţă maritimă a spaţiului mediteranean. care va rezista. aheii au cucerit şi jefuit insula Creta. numărând. oraşul Micene. un război tipic de jaf.Hr. considerată milenii de-a rândul un tărâm legendar. În jurul anului 1400 î. comerţului maritim pe care îl practicau pe scară largă în întregul bazin mediteraneean. Conform mitologiei greceşti.13 ocupat întreaga peninsulă şi au creat o civilizaţie înfloritoare denumită civilizaţia miceniană. cât şi bogatei zone agricole limitrofe. au cucerit-o (recurgând pentru a sfărâma dârza rezistenţă troiană la ingenioasa stratagemă imaginată de Ulise a calului troian). cu certitudine exagerate. au jefuit-o. Troia îşi datora prosperitatea atât poziţiei geografice (aflându-se intersecţia drumurilor comerciale terestre şi maritime care legau Europa de Asia şi bazinul Mării Negre de cel al Mării Mediterane percepea taxele vamale aferente).Hr. în mare parte. Nu este însă exclus ca dorienii să fi curmat la venirea lor în peninsulă doar agonia unei lumi intrată de mai multă vreme în declin. De la cretani aheii au deprins şi arta navigaţiei. ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale civilizaţiei miceniene. aveau maniere rafinate şi erau dotaţi cu un remarcabil simţ artistic. 100. Ruinele Troiei. soţia lui Menelaus.Hr. Pylos. Erau viteji. Opulenţa Troiei a stârnit invidia aheilor.200 corăbii. nu numai cu produse proprii. iar aportul lor cultural şi civilizatoriu aproape nul. ci şi în serviciul altor state din zonă. cu excepţia Atenei. Dorienii se aflau pe o treaptă de civilizaţie inferioară celei atinse de ahei şi se deosebeau radical de aceştia ca factură psihică. aheii erau firi deschise. 3. La scurt timp după victoria împotriva Troiei civilizaţia miceniană se va prăbuşi sub loviturile ultimului val elenic – dorienii. care au asediat Troia vreme de 10 ani. cunoscut sub denumirea de „liniarul B”. unde vor fonda oraşul Sparta. Dorienii se vor stabili. dar vor suferi în secolele următoare influenţa culturală şi civilizatorie a acesteia. ce lega Marea Egee de Marea Neagră.000 de oameni îmbarcaţi pe 1. Ei începuseră să pătrundă în peninsulă tot prin nord. în peninsula Peloponez. Ei vor crea primul sistem de scriere european. au fost descoperite în 1871 de arheologul german Heinich Schliemann pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele. curioase. În întreaga peninsulă grecească au fost descoperite mii de tăbliţe ceramice gravate cu acest alfabet. Aheii au organizat sub comanda bazileului Micenei. după numele celui mai important centru politic şi administrativ pe care l-au întemeiat. dar unii istorici împing data sa cu până la două secole înapoi. taciturni şi manifestau dispreţ pentru cultură.. fiul regelui Troiei. războiul troian fiind. În pofida temperamentului lor belicos. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei miceniene au fost dezastruoase. acest război ar fi izbucnit datorită faptului că Paris. o cetate înfloritoare care controla strâmtoarea Helespontului (actuala strâmtoare Dardanele).Hr. Aveau plăcerea dialogului. îndeosebi. Supremaţia lor maritimă a fost pare-se întreruptă de ascensiunea misterioaselor „popoare ale mării” (populaţii eterogene de piraţi şi mercenari din zona euro-asiatică . Troia era în a doua jumătate a mileniului al II-lea î. Argos. Teba etc. ar fi răpit-o pe Elena. ceea ce ar fi stârnit mânia aheilor şi dorinţa lor de răzbunare. comunicative. derivată din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A”). va conserva şi transmite spre epoca istorică spiritul civilizaţiei miceniene. în pofida idealizării sale de către poemele homerice. o coaliţie militară formată din 28 de cetăţi greceşti. ale cărui mobiluri. dar care transcria texte din limba protogreacă. Ei vor fonda şi oraşele Atena. regele Spartei. proporţii şi semnificaţii au fost mult exagerate şi transfigurate mitico-poetic de poemele homerice. care se va manifesta în special în artă şi religie. Acesta era o scriere silabică. „Liniarul B” avea un uz exclusiv administrativ şi a fost descifrat abia în anul 1953 de cercetătorii britanici Michaël Ventris şi John Chadwick. în cele din urmă. Războiul troian a avut loc după datarea istoricului grec Eratostene în anul 1183 î. în Tesalia (Grecia centrală) şi. au distrus-o şi s-au retras. În circa un secol ei au cucerit şi distrus toate cetăţile aheene.

14

mediteraneană, printre care nu este exclus să se fi aflat şi mulţi ahei, care nu se abţineau de la astfel de îndeletniciri), care, prin acţiuni piratereşti şi de jaf al regiunilor de coastă, au perturbat grav echilibrul politic din Orientul Apropiat şi au pus capăt comerţului maritim intens din Marea Mediterană. Fiind obişnuite cu bunăstarea, iar resursele interne ale Greciei nefiind în măsură, în întreaga lor istorie, să le-o asigure, cetăţile aheene se vor fi întors, probabil, unele împotriva altora (cum se va întâmpla, în atâtea rânduri, şi în viitor), purtând războaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizaţia miceniană. Palatele au fost distruse, formaţiunile politice s-au destrămat, meşteşugurile s-au restrâns ca urmare a diminuării drastice a comerţului, sărăcia s-a generalizat şi a determinat reducerea populaţiei prin migraţia masivă spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel încât, conform unor estimări din ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii să fi găsit la venirea lor în Grecia nu o lume înfloritoare, cum fusese cea a apogeului civilizaţiei miceniene, ci una muribundă, al cărei sfârşit doar l-au grăbit. Indiferent de cauzele prăbuşirii civilizaţiei miceniene, în istoria Greciei urmează o perioadă de decădere (cca 1100-800 î.Hr.), cunoscută sub denumirea de epoca obscură. Ea este numită aşa, în primul rând, deoarece lipsesc informaţiile scrise despre ea, întrucât în aceste secole grecii uită să scrie. „Liniarul B” avusese un uz exclusiv administrativ şi întrucât, în urma invaziei doriene sau poate a atacurilor „popoarelor mării”, activităţile economicosociale s-au restrâns drastic, el a fost tot mai puţin folosit, dispărând treptat. În al doilea rând, „obscuritatea” acestei epoci constă în faptul că ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii şi civilizaţiei, în raport cu epocile anterioară şi ulterioară. Ea a fost comparată adesea în posteritate cu Evul Mediu occidental, delimitat, şi el, de două epoci înfloritoare: antichitatea greco-romană şi Renaşterea. Deşi a fost analfabetă, epoca obscură n-a fost lipsită de progrese lente, atât în planul civilizaţiei cât şi în cel al culturii, cât şi al. Astfel, în această epocă a apărut metalurgia fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele şi uneltele lor fiind făurite din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creată o ceramică stilizată foarte fină (datorită decorării acestei ceramici cu motive geometrice, această epocă mai este denumită şi epoca geometrică) etc. Tot acum grecii reinventează scrierea, inspirându-se, de această dată, din alfabetul fenician, dar introducând semne şi pentru vocale, pe care modelul semit inspirator nu le conţinea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetică (nu silabică, cum fusese liniarul B), alcătuit din 27 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Alfabetul grecesc va fi preluat, mai întâi, de limba latină şi apoi, prin intermediul acesteia, de majoritatea alfabetelor occidentale. Şi, ca o încununare a întregii preistorii greceşti, spre finalul „epocii obscure“ se conturează în întregul spaţiu elenic acea admirabilă formă de organizare social-politică, creaţie originală a grecilor, care este cetatea-stat – polisul (cuvânt ce însemna iniţial „fortăreaţă“, care, dacă se afla pe o înălţime, se numea akropolis – „fortăreaţa de sus“). Anticipând evoluţii care se vor derula, în cea mai mare parte, în perioada istorică, dar care îşi au originile la sfârşitul „epocii obscure“, vom constata că regii locali ai comunităţilor tradiţionale vor dispărea discret, fără a lăsa în memoria colectivă amintiri durabile despre împrejurările înlăturării lor, iar atunci când vor supravieţui, aşa cum va fi cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrânge drastic, devenind generali sau/şi preoţi ereditari. Cea mai mare parte a pământului arabil va fi acaparată de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor instituţii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de puţine ori contestată, se legitima nu atât prin avere, cât prin ascendenţa nobilă, care putea urca până la un erou legendar, dacă nu chiar până la un zeu. Ca urmare a posibilităţilor limitate ale unei economii preponderent agrare şi cu productivitate scăzută de a satisface necesităţile unei populaţii în continuă creştere, conflictele dintre această aristocraţie dominantă şi masa oamenilor liberi, dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă, vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai acute. Ele vor conduce, nu fără momente de acalmie

15

şi în forme ce diferă de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi care vor limita puterea aristocraţiei şi vor preciza drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Treptat, pe fondul acestor încleştări, în cea mai mare parte a lumii greceşti va căpăta o largă adeziune dictonul „legea e rege“, care diminua abuzurile aristocraţiei şi consfinţea egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor în faţa legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau nu, în funcţie de o multitudine de împrejurări, tradiţii şi condiţii locale. Impus de particularităţile geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei şi-o formaseră în îndelungata lor experienţă de viaţă comunitară despre relaţiile dintre individ şi colectivitatea căreia-i aparţinea, polisul va fi patria căreia grecii îi vor închina întreaga lor energie şi inteligenţă. Restrâns la oraşul fortificat propriu-zis, care îndeplinea rolul de centru politic, administrativ, comercial, religios şi cultural, şi la satele şi zona agricolă limitrofă, oraşul-stat constituia cadrul ideal de afirmare şi de manifestare a individului, era sursa libertăţii şi a demnităţii sale. Pentru a le putea garanta, el trebuia să dispună de autonomie, care, la rândul ei, era condiţionată de autarhie1. Alături de condiţiile geografice şi de patriotismul local, această convingere cvasiunanimă a grecilor asupra caracteristicilor organizării politice ideale, explică de ce, atâta vreme cât şi-au decis singuri destinul, ei n-au reuşit şi nici măcar n-au aspirat să-şi creeze un stat unitar ori un imperiu după model asiatic ori egiptean, chiar şi atunci când le-a fost ameninţată nu doar independenţa, ci chiar existenţa. Polisul reprezenta, după aprecierea lui Pericle din faimosul discurs în care a făcut elogiul Atenei (discrurs relatat Tucidide în Istoria războiului peloponeziac), în primul rând, „un mod de viaţă“. El era, deci, nu atât o realitate geografică, cât una umană. Se spunea de aceea „mă duc la Atena“, dar comerţ se făcea nu cu Atena, ci „cu atenienii“. În întreaga lume grecească (adică atât în Grecia continentală şi în insulele greceşti, cât şi în coloniile pe care ei le-au fondat pe coastele occidentale ale Asiei Mici, în bazinul Mării Negre, în sudul actualei Italii şi în Sicilia, în sudul Franţei şi al Spaniei, în nordul Africii) vor fiinţa peste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare excepţii, nu vor depăşi câteva zeci de mii de locuitori. Platon fixa numărul optim al cetăţenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va imagina în dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formă de guvernământ cu organismele aferente ale puterii, proprii săi zei minori (zeii olimpieni erau veneraţi în întreaga lume grecească, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia importanţă şi chiar prerogative diferite, le adăuga divinităţi locale etc.), propria monedă, armată şi, de multe ori, chiar propriul calendar şi sistem de măsuri şi greutăţi! Spre deosebire de locuitorii cetăţilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor şi imperiilor întregii antichităţi asiatice, erau supuşii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetăţeni, cu drept de decizie şi de control asupra tuturor problemelor şi instituţiilor puterii care priveau traiul lor în comun. Grecul a fost, după celebra formulă a lui Aristotel, cel dintâi zoon politicon („fiinţă politică“) din istorie. Chiar şi în timpul regimurilor tiranice, care au inspirat mai totdeauna oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decât în cazuri rarisime şi pentru perioade scurte arbitrară, urmărindu-se realizarea unui consens social minimal, în absenţa căruia exercitarea puterii n-ar fi fost posibilă. Polisul îşi va da măsura sa deplină atunci când va adopta forme politice democratice, care vor stimula la cote fără precedent inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor şi care explică, cel puţin în parte, de ce Grecia reprezintă apogeul culturii şi civilizaţiei antice. Trebuie să adăugăm însă că drepturile politice se limitau, chiar şi în cele mai avansate democraţii antice greceşti, numai la cetăţenii polisului respectiv, femeile, rezidenţii străini (regimul de acordare a cetăţeniei celor care nu aveau unul sau chiar ambii părinţi originari din cetatea în cauză fiind excesiv de restrictiv) şi, cu atât mai puţin, sclavii (cărora cele mai strălucite spirite ale antichităţii – Platon şi Aristotel – nu le recunoşteau nici măcar condiţia umană, numindu-i „unelte vorbitoare“!) neavând niciun drept politic. De aceea supralicitarea virtuţilor democraţiei antice greceşti este tot atât de păguboasă ca şi minimalizarea lor. Este însă indubitabil faptul că civilizaţia antică grecească a marcat un progres remarcabil în organizarea
1

Autarhie – politică economică prin care se urmăreşte satisfacerea tuturor necesităţilor economice ale unei comunităţi sau ale unui stat prin resurse şi activităţi proprii, fără a se recurge la importuri.

16

politică a societăţii. Dacă prin scriere grecii au depăşit „epoca obscură“, prin polis ei vor intra în istorie. Spiritul grec era, în datele sale fundamentale, deplin format şi-şi începea marea aventură. 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti Istoria antică grecească este în mod convenţional împărţită în următoarele mari etape: 1. Etapa arhaică sau veche este cuprinsă aproximativ între anii 800 î.Hr. sau, după alţi istorici, 750 î.Hr. şi 500 î.Hr., adică din perioada în care configuraţia politică a Greciei continentale, insulare şi a coastei greceşti a Asiei Mici (numită în antichitate, cum am menţionat mai sus, Ionia) a devenit suficient de stabilă, până în momentul în care au început războaiele cu perşii. Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfăşurat în această etapă au fost consolidarea structurilor politice, administrative şi social-economice ale polisurilor şi „colonizarea“ masivă a întregului bazin mediteranean. Aceasta din urmă a fost determinată, în primul rând, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale şi microasiatice de a întreţine o populaţie în continuă creştere. Termenul „colonizare“, utilizat pentru denumirea acestui proces, este relativ impropriu, întrucât sugerează similitudini cu cel iniţiat în Europa epocii moderne. „Coloniile“ întemeiate de polisurile greceşti în întregul bazin mediteraneean şi al Mării Negre, după o politică articulată în cele mai mici detalii, erau oraşe-state deplin independente, iar cetăţenii lor oameni tot atât de liberi ca şi cei ai „metropolelor“ care le fondaseră, cu care întreţineau, în mod firesc, relaţii economice, politice şi interumane preferenţiale, fără a avea însă niciun fel de obligaţii, limitări sau interdicţii în raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La rândul lor, noile polisuri puteau fonda propriile lor „colonii“ etc. Grecii s-au impus în zonele pe care le-au colonizat prin forţă sau pe cale paşnică, în funcţie de atitudinea faţă de ei a băştinaşilor, pe care i-au influenţat în plan cultural şi civilizatoriu datorită nivelului lor superior de dezvoltare, au întreţinut relaţii comerciale cu ei şi i-au antrenat în activităţile economice pe care le-au iniţiat. „Colonizarea“ a lărgit imens experienţa de viaţă şi orizontul de cultură al grecilor şi a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii şi civilizaţiei lor în întreaga antichitate. Marea Mediterană a devenit în această perioadă, după o apreciere antică sugestivă, „un lac grecesc“! 2. Etapa clasică, întinsă pe durata secolelor V şi IV î.Hr., a dat măsura deplină a spiritului grec. Războaiele cu perşii i-au coalizat pe greci împotriva duşmanului comun, iar victoriile repurtate le-au amplificat sentimentul forţei şi valorii civilizaţiei lor. Timp de aproape două secole ei vor fi stăpânii necontestaţi şi incontestabili ai spaţiului mediteranean. Este epoca apogeului polisurilor greceşti, a triumfului regimului politic democratic în multe dintre ele, a înfloririi artei, ştiinţei şi filosofiei greceşti. 3. Etapa elenistică, cuprinsă între 331 î.Hr., anul cuceririi cetăţilor greceşti de către Alexandru Macedon (sau, după alţi istorici, 323, anul în care faimosul rege, devenit împărat, murea) şi anul 31 î.Hr., când ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cădea sub stăpânire romană. Este perioada de declin al cetăţilor greceşti clasice, care, pierzându-şi independenţa, şi-au pierdut cel mai adânc resort al forţei şi creativităţii lor. Este, prin urmare, perioada de criză profundă şi ireversibilă a lumii greceşti tradiţionale, care se manifestă, deopotrivă, în plan economic, social, politic şi spiritual. Ea este, totodată, şi epoca de elenizare, adică de difuzare largă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti în întreaga lume antică. 1. etapa romană (secolele I-V d.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman, care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale.

REZUMAT

1. Miracolul grecesc

etapa arhaică sau veche (secolele VIII – VI î. au pătruns în Grecia continentală dinspre nord începând din anii 2000 î. cursul ascendent al culturii şi civilizaţiei antice greceşti a fost reluat ca urmare a stabilizării situaţiei geopolitice a Greciei continentale. Ultima mare expediţie militară a aheilor a fost războiul troian. aheii au făurit primul sistem de scriere din Occident. iar aportul lor cultural aproape nul.Hr. ei au cucerit toate cetăţile greceşti. Aflaţi pe o treaptă de cultură şi civilizaţie inferioară celei atinse de ahei. consolidarea structurilor social-politice.17 Aportul grecilor la făurirea tiparelor fundamentale ale culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale este enorm. nu numai izvoarele.Hr. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei greceşti au fost dezastruoase. etapa romană (secolele I-V d. cultura şi civilizaţia antică grecească a avut o serie de premise şi de condiţii care au făcut-o posibilă. dar au suferit influenţa culturală a străvechii civilizaţii minoice. Cele mai importante procese care au avut loc în această perioadă au fost: migraţia masivă a grecilor prin colonizarea întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre. în acest sens. Aheii au făurit o civilizaţie înfloritoare. Care au fost principalele etape ale epocii istorice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? . Explicaţi cauzele şi amploarea migraţiei greceşti de la sfârşitul epocii „obscure”. filosofia. şi au construit primele aşezări fortificate şi sanctuare. 3. care poate fi sesizată îndeosebi în artă şi religie.Hr. Explicaţi cauzele. 2. înregistrarea unor progrese economice semnificative etc. insulare şi microasiatice. Ei au cucerit insula Creta. toate. amploarea şi deznodământul războiului troian. Caracterizaţi civilizaţia miceniană. 3. Cum explicaţi fărâmiţarea politică a lumii antice greceşti? 10. 2. au ocupat întreaga Grecie şi i-au supus pe ionieni sau i-au obligat să se refugieze în insulele Mării Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici. care aparţineau grupului de populaţii indo-europene. Tot sub influenţă cretană. dorienii – au început să pătrundă în Grecia tot prin nord în jurul anului 1200 î. Se vorbeşte.Hr. arta.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman. AUTOEVALUARE A.) – în care au fost puse bazele culturii şi civilizaţiei istorice antice greceşti.Hr. 4. numită civilizaţia miceniană. 7. mistica şi morala Occidentului îşi au.Hr. când au pătruns ele în Grecia şi care a fost aportul lor la făurirea civilizaţiei greceşti preistorice? 4.). 2. care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale. 6. dar. etapa elenistică (secolele III – I î. Care au fost principalele valuri migratoare elenice. Preistoria Greciei Cei mai vechi locuitori ai Greciei au fost pelasgii. asemenea tuturor „miracolelor” sau „minunilor”. ci şi pe cel pragmatic. Caracterizaţi epoca „obscură”. Ştiinţa. etapa clasică (secolele V – IV) – este etapa apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. 5. Umanitatea le datorează grecilor nu numai spiritul teoretic. în trei mari valuri: 1. 9. numit „liniarul B”. cu excepţia Atenei. Ei au fost asimilaţi şi supuşi de invazia triburilor elenice. Epoca istorică a antichităţii greceşti Începând cu anii 800 î.Hr. Evaluaţi aportul grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale. ci şi matricea lor configuratoare în Grecia antică. Principalele etape ale istoriei antice greceşti au fost: 1. În ce măsură se poate vorbi despre un „miracol” grecesc sau despre o „minune” grecească pentru explicarea rolului grecilor în istoria culturii şi civilizaţiei universale? 3. despre un miracol grecesc sau despre o minune grecească.. ionienii – au început să pătrundă în Grecia din jurul anilor 2000 î. În preistoria Greciei urmează apoi o epocă de decădere cunoscută sub denumirea de epoca obscură (cuprinsă aproximativ între anii 1100 şi 800 î. administrative şi spirituale ale polisului (cetatea-stat). 3. Întrebări 1.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti ca urmare a cuceririi şi înglobării Greciei mai întâi de către Regatul Macedonean şi apoi de către Imperiul Roman. şi au devenit cea mai importantă forţă maritimă a Mării Mediterane. care a rezistat şi a transmis epocii istorice spiritul civilizaţiei miceniene. 2.Hr. Care au fost principalii factori care au contribuit la depăşirea epocii „obscure” şi intrarea civilizaţiei greceşti în faza sa istorică? 8. aheii şi eolii – au venit pe aceeaşi cale în jurul anului 1600 î.

Editura Meridiane. În Orient. şi gânditori. Grandoare şi declin în istoria antică grecească. Studii şi eseuri filosofice. de la greci încoace o numim «filosofie». vol. Pentru el există două feluri de fiinţe omeneşti: acelea care zac în seminţii amorfe şi sălbatice sau formează turme uriaşe în cadrul unor monarhii de proporţii monstruoase şi acelea care trăiesc armonios asociate în cadrul cetăţilor. Categoriile gândirii. depozitar al secretelor cerului. Aici. p. drept «un animal politic».I. şi în general puteri sufleteşti în aparenţă potrivnice. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. M. 4. 1992. ROŞCA. Editura Meridiane. chibzuim treburile publice. sudul Italiei şi cea mai mare parte din Sicilia. Civilizaţia greacă. fără constrângere. 2. II. cauza profundă a tuturor măreţiilor şi a tuturor slăbiciunilor sale. Hellas a cuprins o arie enormă. 3. Geneza civilizaţiei preistorice greceşti. Lista marilor centre poate fi enumerată. „Caracteristica cea mai izbitoare a Greciei antice. 3. stăpână şi călăuză a Occidentului. zonele de coastă ale Asiei Mici. ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. făcând abstracţie de ideea unei aplicaţii imediate şi posibile. Grecia propriu-zisă. căci civilizaţia greacă a crescut şi a înflorit pe malul mării. Editura Eminescu. 1. mag. Nu călcăm legile. de un «miracol» elen”. 5. FINLEY. nu era nici mag. Bucureşti.18 B. primele s-au născut pentru sclavie. Îi datorăm esenţialul instrumentarului intelectual şi deopotrivă principiile morale. Mai mult: înţelepţii Eladei au ştiut împăca în chipul cel mai fericit gândirea cu viaţa… În sensul consideraţiilor până acum făcute. după lege. „Datoria lumii moderne faţă de poporul grec este imensă. Locul şi rolul grecilor în istoria umanităţii. încât în secolul al IV-lea spiritele cele mai chibzuite considerau existenţa polis-ului ca fiind un lucru firesc. interesele particulare. „În ce sens se poate deci vorbi de un «miracol» elen? Mai întâi. această arie poate fi reprezentată ca o uriaşă elipsă cu Mediterana (şi cu Marea Neagră în prelungirea ei) constituind axul longitudinal. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. 11. cugetătorii elini au ştiut să concilieze. Vechii greci. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. În al doilea rând. ca să îngăduie celorlalte să-şi facă o organizare superioară”. Nimeni nu pune la îndoială că din moştenirea comună pe care gânditorii şi artiştii noştri au sporit-o vreme de cincisprezece veacuri. Pentru noi.D. 4. 5. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. se poate vorbi. nici făcător de minuni aliat cu zeii sau cu alte puteri oculte. Însuşi Aristotel ajunge să ia efectul drept cauză şi să definească omul. comportă totuşi un respect unanim consimţit”. Roma a jucat mai întâi un rol secundar înainte de a prelua ştafeta şi a deveni în cele din urmă. în Grecia a gândit omul pentru prima dată şi în chip dezinteresat. incluzând litoralul Mării Negre spre est. abstracţia cu imaginaţia. 1974. Bucureşti. insulele egeene. TUCIDIDE. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. şi legilor. în vol. GLOTZ. „În anume condiţii. constă în aceea că a fost împărţită într-o infinitate de cetăţi care formau tot atâtea state. pentru referate sau eseuri 1. a gândit pentru simpla plăcere de a gândi. taumaturg. Teme pentru dezbatere în seminar. ci mai mult după virtute. 1985. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. pp. cu felurite rezultate. G. p. la conducere. Tot ce se afla dincolo de această centură era socotit periferic. fiind în acelaşi timp şi-n măsură mai mare. În mare. Lumea nu-şi putea închipui o altă împărţire pentru oamenii cu adevărat demni de acest nume. în Elada a văzut pentru întâia oară lumina realitatea pe care. europenii. partea elenismului este de prim ordin”. FRANÇOIS CHAMOUX. D. Elada a dat pentru întâia oară viaţă tipului uman care. 26 – 27. şi nu pe grec. cât despre influenţe politice. 1970. prin urmare. în grad neatins până azi de alţii. ca şi în alte domenii. 24. şi nu după categoria socială. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. ţinuturi . în orice împrejurare. 37 – 40. ni s-a transmis prin intermediul gândirii greceşti care i-a elaborat şi sistematizat datele fundamentale. şi nu în interiorul continentului. fără a pătrunde mai adânc de douăzeci – douăzeci şi cinci de mile de la mare spre interior. p. Editura Ştiinţifică. Epoca „obscură”. Aceasta din urmă a făcut inteligibil pentru toţi caracterul universal al creştinismului. cel ce ştia era poet. pe rând. care ne aparţin încă au fost definite de el întâia oară. care stă şi astăzi la baza întregii civilizaţii occidentale. Istoria războiului peloponeziac. 5. graţie contribuţiei propriului ei geniu. 2. devenind agentul său de propagare rapidă şi eficientă: să nu uităm că limba greacă a fost limba începuturilor Bisericii. şi artişti. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei până la Cirene în Libia şi până la Marsilia şi la câteva aşezări de pe coasta spaniolă. Cetatea greacă. „Minune” greacă. Bucureşti. o elipsă foarte plată. Toate concepţiile pe care le presupune o asemenea împărţire erau atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa elenă. cât şi legilor care. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. deşi nu sunt scrise. Chiar învăţătura creştină. deşi ştia. „Miracolul” grecesc.

ori pentru a primi produse meşteşugăreşti de la greci. vol. dar nu pentru a fi locuite de aceştia. iar din amestecul lor a apărut fenomenul Eului individualizat. Şi acolo unde acest Eu devine conştient. 20 – 21. Editura Polirom. Este cetăţean şi face parte cu titlu deplin din comunitate prin intermediul participării la adunările unde se iau deciziile cel care este apt să exercite principala funcţie a bărbatului adult liber. Jean – Pierre Vernant. 2000. în fine. 6. acţiune şi toate speciile de artă este strâns legat de această observare a structurii naturale. căci acestea nu proveneau dintr-o copiere exterioară a câtorva poziţii individuale ale obiectului surprinse întâmplător. La aceasta s-au adăugat influenţele romane şi creştine. într-o anumită măsură femeile”. „Democraţia antică este deci regimul în care contează. pornind de la acest punct de vedere modern.). Dar. Pentru a o face. Numim acest mod de a privi lucrurile organic. Cu munca se ocupă în primul rând sclavii şi. a metalelor şi sclavilor. cu condiţia ca părinţii lor să fie atenieni şi liberi prin naştere. Bucureşti. dacă ţinem cont de faptul că. Cu mult înainte ca spiritul lor să fi produs această idee. în al treilea rând similarele declin sau dispariţie în ce priveşte artele mai elevate. Conceptul de natură. „Din punct de vedere istoric nu poate fi pus la îndoială faptul că. SNODGRASS. 1994. întrucât au acces la adunarea constituantă. pp. nu putem realiza cu o claritate principială rolul spiritului grec în istoria formării culturale a omului. prin descoperirea unor norme şi legi obiective a căror cunoaştere a procurat pentru prima oară omului o nouă siguranţă a gândirii şi acţiunilor sale. la fel. vorbire. LUCIANO CANFORA. 2001. Editura Teora. aşa încât istoria personalităţii europene trebuie să pornească neîndoios de la ei.19 bune pentru dobândirea hranei. toţi cei ce au cetăţenie. raportul dintre oamenii liberi şi sclavi era de unu la patru. în măsura în care aşa ceva se putea evita”. cel mai bine este să pornim de la forma specifică rasială a spiritului grec. WERNER JAEGER. Problema este: cine deţine cetăţenie în cetatea antică? Dacă luăm în considerare exemplul cel mai cunoscut şi. în vol. Grecii au nu simţ înnăscut pentru ceea ce corespunde «naturii». Vioiciunea spontană. printre care evidenta dispariţie a artei scrisului este cea mai izbitoare pentru noi. ale proporţiilor şi mişcării. cu toate că de contemporani atare nevoie nu va fi fost la fel resimţită. ajunşi la apogeul evoluţiei lor filosofice. deoarece consideră individualul ca parte a unui întreg. p. lucrul se petrece pe căi spirituale ocolite. Aceasta este limitarea cea mai severă. în al cincilea rând o rupere generală a contactelor comerciale şi de altă natură cu majoritatea populaţiilor din afara arealului egeean şi chiar cu unele dinăuntrul său. ci întotdeauna aparţinând structurii vii a unui ansamblu care îi determina locul şi sensul. în al patrulea rând o scădere a nivelurilor de viaţă şi poate a cuantumului bogăţiei. Acestor caracteristici unii le adaugă şi accentuarea lipsei de securitate”. A. 117. istoricii moderni discută încă dacă într-adevăr în vremea lui Solon – aşa cum susţine Aristotel în Constituţia Atenei – dreptul de a ajunge în adunare fusese extins şi la cei lipsiţi de drepturi. Într-un cuvânt. Editura Meridiane. Grecia epocii întunecate. împlinite. De asemenea. în al doilea rând se înregistrează declinul sau dispariţia anumitor îndemânări pur materiale. Instinctul care determina spiritul grec să formuleze conştient legile realităţii şi care se manifestă în toate domeniile vieţii spirituale: gândire. şi pe care le admirăm de fiecare dată când venim în contact cu autorii greci. bune pentru raiduri de pradă. adică războiul. ochiul lor privea deja lumea cu acea privire căreia nici o parte a universului nu i se înfăţişa separată. „Concepţia modernă susţine că epoca postmiceniană avea următoarele caracteristici: în primul rând o scădere a populaţiei. constatăm că relativ puţini oameni deţin acest bun inestimabil: bărbaţii adulţi. 7. grecii puneau deja problema individualităţii umane. ci dintr-o înţelegere clară a legilor universale ale structurii corporale. că drepturile politice depline – al căror conţinut coincide cu cel al cetăţeniei – nu li se acordă celor cu totul lipsiţi de posesii.Hr. îşi are fără îndoială originea în structura lor spirituală particulară. desigur. cel mai tipic. viziunea asupra cetăţeniei se rezumă în epoca clasică la identitatea cetăţean – războinic. în izolarea sa. . Mai trebuie ţinut cont.M. 8. şi după calculele cele mai prudente. cel puţin până în epoca lui Solon (secolul al VI-lea î. pe care ei l-au formulat mai întâi. Spiritul oriental nu putea înţelege aerul degajat şi libertatea corpului omenesc în reprezentările artiştilor greci. şi anume Atena. chiar cu cei ai epocilor arhaice – nu îşi au nicidecum originea în subiectivitatea modernă conştientă. Paideea. ci sunt chiar natura omului grec. uşoara versatilitate şi libertatea interioară a omului grec – care par a fi premisele dezvoltării rapide ale acestei naţiuni într-un univers de forme contradictorii de o bogăţie şi varietate inepuizabilă. 15. 1. organice a firii”. trebuie să luăm în considerare numărul de loc neglijabil al celor născuţi dintr-un singur părinte «pur-sânge» într-o cetate deschisă comerţului şi unor continue contacte cu lumea exterioară. p. scădere detectabilă în mod cert şi care va fi fost dezastruoasă. Omul grec. coord. uşurinţa manifestată şi libertatea spiritului grec se explică prin faptul că grecii – spre deosebire de popoarele epocilor anterioare lor – au avut conştiinţa clară a legităţii existente în lucruri. Cetăţeanul.

20

2. PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ STRUCTURA TEMEI 2.1. Caracterizare generală 2.2. Poemele homerice 2.3. Hesiod 2.4. Orfismul OBIECTIVE • Precizarea distincţiei şi a corelaţiilor dintre gândirea mitică şi cea filosofică • Caracterizarea generală a protofilosofiei • Prezentarea semnificaţiilor filosofice ale poemelor homerice, creaţiei lui Hesiod şi orfismului • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE mit, gândire mitică, protofilosofie, problema homerică, basileu, Moira (destin), etică eroică, areté (virtute), model cosmologic, cele cinci vârste, psyché (suflet), orfism, menade, mistere orfice, metempsihoză. BIBLIOGRAFIE • Homer, Iliada, Odiseea, orice ediţie. • Hesiod, Munci şi zile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. • Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 7 – 21. • Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, I, Filosofia antică, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1994, p. 89 – 102. • I. Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. XVII – XXXI. • M. Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 5 – 6. • J.-P. Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 31 – 57. • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 528 – 532. • Şt. Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca1980, p. 45 – 90. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 323 – 333. • E.R. Dodds, Grecii şi iraţionalul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 13 – 27. • F. Robert, Religia greacă, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 121 – 131. • R. Sorel, Orfeu şi orfismul, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 28 – 44.

21

Cursul 2

PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ
2.1. Caracterizare generală Filosofia grecească n-a apărut dintr-o dată deplin formată, precum spune legenda că s-ar fi ivit zeiţa Atena, complet echipată de război, din capul tatălui său Zeus, ci a fost precedată şi pregătită de o experienţă de gândire imemorială, ce se confundă practic cu etnogeneza grecească. Şi ea, asemenea întregii culturi şi civilizaţii a căror expresie emblematică este, a fost adesea considerată în posteritate o enigmă sau un miracol, dar, asemenea lor, a avut o serie de premise care au făcut-o posibilă. Ceea ce se va numi mai târziu filosofie nu a fost la origini o formă de gândire distinctă şi bine articulată, ci s-a constituit treptat, pe măsura emancipării spiritului grecesc de formele de gândire tradiţionale. Deşi termenul filosofie a început să circule din secolul al VI-lea î.Hr., fiind atribuit fie lui Pythagoras, fie lui Heraclit din Efes, abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Platon şi Aristotel îl vor consacra definitiv. Filosofia grecească îşi are rădăcinile în străvechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizaţiei greceşti. La începuturi filosofia nu-şi punea probleme noi, ci le găsea ca atare în cultura timpului său, dar le oferea răspunsuri ce se îndepărtau tot mai mult de reprezentarea mitică a lumii. În lucrarea Aspecte ale mitului Mircea Eliade propune o definiţie a mitului, despre care afirmă că i se pare „cea mai puţin imperfectă, întrucât este cea mai lungă”. El semnalează, astfel, dificultatea definirii mitului datorită complexităţii şi bogăţiei încărcăturii sale spirituale: „mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începutului; altfel spus, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, cosmosul, fie de o insulă, o comportare umană, o instituţie; e aşadar întotdeauna povestea unei faceri; ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început sa fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ce s-a întâmplat realmente, despre ce s-a întâmplat deplin. Personajele mitului sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor…” Mitul are o anumită raţionalitate, în pofida faptului că evenimentele pe care le narează sunt plasate în contexte fantastice. El răspunde nevoii omului de înţelegere a lumii, chiar dacă o face într-o modalitate transfigurată poetic. Tocmai această raţionalitate a mitului era avută în vedere de Aristotel în Metafizica, atunci când afirma că: „şi iubitorul de mituri este într-un fel un iubitor de înţelepciune („filosofus”) căci mitul a fost creat pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor”. Nucleul mitologiei greceşti este reprezentat de miturile teogonice, adică de miturile ce relatează naşterea generaţilor succesive de zei şi conflictele dintre ei, proces încheiat prin victoria lui Zeus asupra forţelor divine mai vechi, victorie prin care ar fi fost instaurată actuala ordine a lumii. O particularitate a culturii greceşti, esenţială pentru naşterea filosofiei, este reprezentată de faptul că spre sfârşitul epocii obscure (aprox. sec. VIII î.Hr.) s-a înregistrat o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii, care, fără a fi încă filosofie, a reprezentat un pas decisiv spre ea. Majoritatea istoricilor filosofiei preferă pentru denumirea acestei etape prealabile naşterii filosofiei propriu-zise termenul protofilosofie (termen format cu ajutorul prefixului de origine grecească protos – „primul”, „cel dintâi”)

22

termenului prefilosofie (format cu ajutorul latinescului pre – „anterior”, „înainte de”), pentru a sugera faptul că această etapă nu este doar anterioară naşterii filosofiei, ci întruchipează şi o primă întruchipare, evident încă rudimentară şi confuză, a acesteia. Protofilosofia reprezintă, deci, termenul mediu ce leagă mitologia propriu-zisă (pentru denumirea căreia este potrivit şi termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisă şi evidenţiază complexitatea şi caracterul procesual al genezei filosofiei. Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei greceşti sunt : poemele homerice, creaţia lui Hesiod şi orfismul. 2.2. Poemele homerice Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte greceşti şi occidentale care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de legende reunite în două epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa expresia supremă a artei, religiei, moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei în era creştină (comparabilă, dar nu identică, din moment ce o serie de filosofi ca Heraclit din Efes, Xenoafan din Colofon şi Platon, nu numai că s-au îndoit de această autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer, dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi, incerte si contradictorii. Problema homerică Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer, în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”, cu antecedente încă în antichitatea grecească, ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iată numai câteva dintre ele: • Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii, mai mult sau mai puţin convingătoare, în favoarea ambelor variante. În antichitatea grecească nimeni nu se îndoia serios de existanţa lui Homer, din moment ce nu mai puţin de şapte cetăţi, printre care şi Atena, îşi disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios. • În cazul în care Homer a existat cu adevărat, când a trăit? Au fost propuse date cuprinse între secolul al XII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate în cele două epopei care-i sunt atribuite sau ar fi trăit la scurt timp de la consumarea lor) şi secolul al VII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi trăit cu puţin înaintea consemnării în scris a faimoaselor epopei). Poemele homerice au fost consemnate în scris după tradiţia orală în secolul al VI-lea î.Hr. la Atena în timpul tiraniei lui Pisistrate, dar au circulat oral din timpuri străvechi. Majoritatea cercetărilor contemporani fixează ca data cea mai probabilă a vieţuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea î.Hr. Este însă cert că el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si legende ce circulau oral cu multă vreme înainte. • Dacă poemele homerice sunt creaţii folclorice sau culte? În epoca modernă o serie de reprezentanţi ai mişcării romantice au propus şi argumentat, mai mult pasional decât raţional, ipoteza caracterului folcloric al poemelor homerice, dar ea este în prezent complet abandonată. Majoritatea cercetătorilor contemporani susţin caracterul lor cult şi invocă numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate: • Elemente de prozodie: cele două poeme sunt compuse din versuri lungi, în timp ce majoritatea creaţiilor folclorice sunt alcătuite din versuri scurte; particularităţi stilistice, vocabular elevat etc. • Relatarea unor detalii de la curţile basileilor (regii micenieni), cum ar fi

fie de cealaltă a beligeranţilor. conturată deosebit de expresiv. cum o face ipotetica autoare a Odiseei) etc. unul dintre personajele Iliadei. mâna morţii” (Odiseea).. • Concepţia despre zei implicată în cele două poeme: unele personaje nu numai că nu sunt obediente. Dacă Iliada şi Odiseea au fost create de singur autor. fie ca o forţă telurică mai presus chiar şi decât „părintele zeilor şi-al omenirii”: „Ce-i drept că nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea firească / Pe cine lor li-i drag. pe drumul de întoarcere de la războiul troian spre patria sa. Ithaka. al cărei bazileu era. niveluri şi stiluri ale scriiturii. în acest sens. ci si zei. iar Odiseea una de maturitate sau chiar de bătrâneţe. Destinul eroului homeric este închis între limitele vieţii sale. Grecii erau încredinţaţi că destinul poate fi cel . grandioasă. dacă-l doboară / Neîndurata soartă.23 • descrierea interioarelor palatelor miceniene şi a vestimentaţiei celor care locuiau în ele. Viziunea despre lume conturată în Odiseea este mai puţin amplă (ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să o considere o operă de maturitate sau chiar de bătrâneţe a prezumtivului său autor). este amplă. centrată în jurul valorii supreme a virtuţii. dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris Odiseea) să fi fost o femeie (s-a susţinut. care ar pleda pentru ipoteza a doi sau mai mulţi autori diferiţi. când s-a desfăşurat războiul troian. alături de calităţile personajelor Iliadei. invocarea unor reguli de „protocol” şi a moravurilor aristocratice etc. al războiului aheilor împotriva Troiei (numită de greci Ilion). Destinul. iar la evenimentele povestite participă nu numai oameni. În primplanul acţiunii ambelor poeme se află eroul aristocrat. apare cu deosebită pregnanţă în poemele homerice. o înfruntă pe zeiţa Afrodita: „… Ci strigă vârtos Diomede: / Lasă războiul. Astfel. Ideea destinului implacabil (Moira sau Aisa). care nu existau în lumea grecească în epoca miceniană. referiri la arme de fier. asaltată de peţitorii care râvneau tronul Ithakăi. Iliada fiind o operă de tinereţe. Iliada relatează mai multe episoade dramatice din ultimul an. mistuite de patimi arzătoare şi animate de o morală aristocratică. pe Homer. care foloseşte orice prilej pentru a-şi pune în valoare curajul şi a-şi apăra demnitatea. ceea ce înseamnă că ele au fost compuse după ce astfel de arme au început să fie folosie) etc. unde îl aştepta răbdătoare şi iubitoare soţia sa Penelopa. care este una dintre notele definitorii ale întregii spiritualităţi antice greceşti. căci după moarte nu mai este nimic de sperat sau de aşteptat. şi inteligenţa pragmatică. oamenii şi chiar zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. de doi sau de mai mulţi? Filologii au identificat mai multe straturi. dar Ulise pune în joc. războiul însuşi fiind mai mult o suită de confruntări individuale între aristocraţii celor două tabere. Odiseea continuă într-un fel acţiunea Iliadei. al zecelea. atitudine care nu este caracteristică oamenilor simpli. Diomede. La revenirea eroului aheean în Ithaka însăşi zeiţa Atena i se adresează admirativ: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie”! Etica homerică este o etică eroică. că un bărbat n-ar fi niciodată capabil să pătrundă atât de intim sufletul femeii. este conceput fie ca fiind impus de Zeus însuşi. care nu puteau fi accesibile sau nu puteau fi sesizate de oamenii din popor. ci se manifestă de-a dreptul ireverenţios faţă de diferite divinităţi. Valoarea morală supremă promovată de cele mai importante personaje ale Iliadei este virtutea („areté”): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon – „să fii întotdeauna cel mai bun şi mereu deasupra celorlalţi”. o adevărată artă machiavelică avant la lettre de a utiliza împrejurările. Oamenii din popor implicaţi în evenimentele povestite au doar rol decorativ.. tu fiic-a lui Zeus şi du-te”. fie de o parte. decât o luptă între două armate. au sesizat interpolări operate în momente despărţite de câteva secole (de exemplu.! Cei mai mulţi cercetători actuali sunt de părere că cele două poeme au un singur autor. căruia îi este supusă întreaga creaţie. povestind peripeţiile eroului aheean Ulise (Odysseus). Sunt evocate caractere puternice. dar aceasta este mai degrabă o convenţie decât o certitudine etc. Viziunea despre lume.

în special. acesta i se impune exact în forma în care-i fusese prezis. Este semnificativ. haos. stăpânită doar de cei iniţiaţi. dar. Ştiind că îi sunt date zile puţine. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a fost considerabilă.). care. Numeroşi termeni filosofici ulteriori sunt resemnificări ale unor cuvinte care apar în Iliada şi Odiseea (de exemplu: aperion. contradictorii.). face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a-l evita. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. El a compus două poeme care. Astfel. Tocmai aceste elemente vor fi reţinute. pe loc în văzduh se roteşte. zeiţa Thetis. eroul aheean Ahile nu precupeţeşte niciun efort pentru a le da cât mai multă strălucire. Hesiod a delimitat atribuţiile zeilor olimpieni. căruia. ba chiar să şi-l asume. arché. anulat şi nici măcar schimbat. la Ascra în Beoţia (provincie a Greciei situată la nord de Attica. încercând să raţionalizeze religia grecească timpurie. de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine. despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure şi mai consistente. alături de creaţia homerică. poziţia „fixă” pe cer a unor constelaţii (Orionul) etc. Hiadele şi Orionul / Cel luminos. De asemenea. o umbră palidă lipsită de eficacitate. dar. ale cerului zodii şi mândra cunună. ba şi Ursa. Cloşca cu puii. pe când se afla cu turma de oi pe muntele Helicona. în primul rând. / Care. cercetarea stării organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul diferitelor manifestări religioase. Deşi este saturat de elemente fantastice.3. cu curaj şi cu demnitate. în multe privinţe. ci a procedat călăuzit de un veritabil simţ teologic. Soarele-n veci călător şi Luna rotată şi plină / Stelele toate. ca parte a omului pregnant conturată. dar să-şi trăiască viaţa. în cele din urmă. Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebită importanţă pentru constituirea spiritualităţii greceşti istorice întrucât ea a realizat o primă sistematizare a legendelor. provincia din care face parte şi oraşul Atena). cu următoarele cuvinte: „Mamă. În poemele homerice nu este încă prezentă ideea de „suflet”. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei. / Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”. 2. prin interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc. Acest model cosmologic va influenţa primele cosmologii filosofice. ochind Orionul. să . cu care comunică mai ales în timpul somnului prin vise. deoarece se prezintă el însuşi în poemele sale. în Iliada este schiţat un model cosmologic. Personajele homerice colaborează sau se înfruntă cu zeii. cosmos. gravat de Hefaistos însuşi pe scutul lui Achille. în niciun caz. atâta câtă îi este dată. Omul trebuie. Visele sunt întotdeauna premonitorii. distingerea mai multor niveluri ale existentei. ca în filosofia grecească de mai târziu. în Theogonia el se descrie ca un tânăr păstor beoţian. ele au reprezentat un adevărat rezervor pentru terminologia filosofică. să se supună destinului. Zeul focului şi al meşteşugurilor „făureşte pământul şi cerul şi marea. le-a fixat ierarhia şi i-a conturat fiecăruia personalitatea. el conţine şi o serie de elemente raţionale ca: forma sferică a universului. incerte şi contradictorii. cazul bazileului Thebei. În primul rând. Dacă informaţiile despre Homer sunt sărace. aflându-şi destinul tragic prin consultarea Oracolului din Delphi. cea mai bogată regiune a Greciei continentale. pretându-se la o adevărată hermeneutică mitică. ce-i zice şi Carul cel mare. Oedip.Hr. astfel încât faima să-i supravieţuiască. care circulau oral din vremuri străvechi şi erau. i s-au arătat „copilele divine” (muzele) care l-au înzestrat cu darul de a tălmăci oamenilor adevărul. / Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-împăratul olimpic”. El se adresează mamei sale. Creaţia lui Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. deci. considerându-se că după moarte din om nu mai rămâne decât un suflet fantomatic. în acest sens.24 mult cunoscut înaintea împlinirii sale (prin consultarea oracolelor. psyché etc. demitizate şi dezvoltate de primii filosofi.

La început ar fi apărut haosul. ce i-a inspirat. căruia nu-i prea plăcea munca. oamenii fiecărei vârste fiind pedepsiţi. Viziunea despre lume schiţată în acest poem este umilă. aşa cum experienţa milenară a ţăranilor greci le fixase. întrucât conţine numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui său. căci. dar mai aplicat decât acesta. în mod evident. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. dar preferă să n-aibă de-a face cu ei. căci „Fi-vei asemeni cu zeii. limitele omeneşti încercând să-şi afle temeiul în ei înşişi. cu ajutorul unor judecători corupţi („mâncători de daruri”). pe „Tethys cea iubitoare” şi. coerentă şi consecventă. Ca şi Homer. deci. Gigantomahia – o epopee despre războiul dintre zeii olimpieni şi giganţi. de argint. pe primii filosofi. de bronz. rânduielilor economice arhaice şi denunţă drept decădere amplificarea schimbului de mărfuri. vor fi aprig pedepsiţi. cum făceau eroii homerici. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. El este ataşat. Munci şi zile este un poem agrotehnic şi didactic ce înfăţişează amănunţit modul de viaţă al ţăranului grec din epoca arhaică. din care s-au desprins pe rând „Pământul cu largile-i coapse”. în cazul în care au existat într-adevăr. căci ţăranul este copleşit de griji şi necazuri. şi nici nu îi înfruntă când destinul i se arată nedrept. aşa cum sugerează şi degradarea succesivă a nobleţei metalelor care le denumesc pe patru dintre ele. Argonautica – un poem ce povesteşte peripeţiile argonauţilor în căutarea lânii de aur etc. de exemplu. pe care el o opune celui negustoreşti. dar. Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promiţător deoarece moravurile se pervertesc încontinuu. Tăbliţele sacre – un tratat de medicină şi psihologie. „Eros… ce supune pe oameni şi zei deopotrivă”. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. El îşi îndeplineşte cu sfinţenie îndatoririle faţă de zei. iar acest motiv prezintă similitudini formale cu mitul biblic al căderii omului în păcat. de fiecare dată. reuşise să-l deposedeze de o parte din moştenirea ce-i revenea de drept. Atmosfera generală ce se degajă din poem este pronunţat pesimistă. deoarece prezintă calendarul muncilor agricole şi oferă numeroase detalii asupra diferitelor tehnologii agricole. pe Hiperion „zeul luminii”. Numai munca l-ar putea ajuta pe om să-şi recapete măreţia pierdută din vina sa. Lumea ar fi fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori de zei.4. omul se poate ridica. la sfârşit. Hesiod îşi îndeamnă fratele şi pe cei asemenea lui să respecte dreptatea lui Zeus. Perses. iar oamenii devin tot mai răi. suspectată de înşelăciune. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea pierdută din vina sa. niciuna dintre ele nu ne-a parvenit.25 integreze legendele despre zei într-o viziune unitară. Lumea ar fi într-o continuă decădere. pe care progresele tehnologice îl impuneau. pe „Febe cu-aleasă cunună”. nu se întovărăşeşte cu zeii pentru a-şi atinge scopurile. De asemenea. pe „Cronos cel cu gânduri ascunse”. Căzut prin voinţa divină. iar Geea (pământul) „născu asemenea şieşi / Cerul cu stele-mpânzit”. deci să munceşti e mai bine”. fapt ilustrat. Mulţi filologi şi istorici ai filosofiei îl . Hesiod a schiţat în Theogonia şi un model cosmogonic mitic. dacă o încalcă.. Lui Orfeu îi sunt atribuite mai multe lucrări: Legendele sacre – o teogonie diferită de cea homerico-hesiodică oficială. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). Munci şi zile este un adevărat tratat agrotehnic. a eroilor şi de fier. 2. „Munţii înalţi a născut” şi „marea cea stearpă”. ultima fiind cea în care trăia el. „pe-nspumatul Okeanos”. „Tartarul întunecat”. prin propriile-i forţe. Din împreunarea nopţii cu „întunecatul Ereb” s-ar fi născut ziua şi Eterul. Poemele ţăranului beoţian au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. întrucât şi-au depăşit. Munca elogiată de Hesiod este cea agricolă. poemul lui Hesiod este şi didactic. şi el. dar. „Noaptea cea neagră şi Erebos apoi se iscară”. aşa cum au fost fixate de tradiţie. de motivul celor cinci vârste ale umanităţii: de aur.

ca pedeapsă pentru cei răi. Socrate şi Platon. este iubirea sa absolută pentru soţia sa Euridice (Eurydike). Orfeu va reveni pe Pământ şi va avea un sfârşit la fel de tragic ca şi iubirea sa. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). o nimfă întâlnită de poet în Tracia natală după întoarcerea sa din expediţia argonautică. reuşind. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşa-numitele mistere sau misterii (gr. Pentru a-şi câştiga mântuirea sufletului orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin curmarea altor vieţi. REZUMAT 1. patronul oracolelor şi ocrotitorul oraşelor) i-ar fi dăruit propria sa liră. Îndurerat de această a doua pierdere a iubitei sale. dar atingerea acestui ţel presupunea o instrucţie amănunţită (învăţarea unor formule obscure. şi Tartaros. pe care marinarii nefericiţi în dragoste îl mai aud şi azi. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă. Datorită morţii premature a lui Euridice (muşcată. Prin ele se urmărea eliberarea sufletului de blestemul reîncarnărilor succesive. dar îi interzic să o privească pană la ieşirea din tărâmul morţii. epopeea) şi a elocvenţei (puterea de convingere prin cuvânt) Calliope şi al zeului-fluviu trac Oiagros. ceea ce se traducea în alimentaţia riguros vegetariană şi în evitarea a tot ceea ce poate consolida „închisoarea corporală” a sufletului. potolind cu cântecul lirei sale furia valurilor şi acoperind chemarea irezistibilă a sirenelor. să i-o restituie. prin cântul tânguitor al lirei sale. transformându-se în constelaţia omonimă. Bănuind că a fost înşelat de zei sau poate mistuit de dor. care a devenit astfel patria poeziei lirice. el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia. Capul retezat şi lira i-au fost aruncate în râul Herbus şi au plutit pe ape până în insula Lesbos. în primul rând. care a inspirat în arta antică. Potrivit tradiţiei mitice. de un şarpe în chiar ziua nunţii). Caracterizare generală . potrivit altei variante a legendei.26 consideră pe Orfeu un personaj legendar. Hades si Persefone. ca răsplată pentru cei buni. trebuind să fie strunit şi chiar mortificat printr-un mod de viaţă ascetic. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. aceştia îl îndeamnă să pornească spre Pământ. motiv valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari filosofi ca Pythagoras. iar Apollo (zeul luminii şi al artelor. deci. căci Euridice îl va urma. Lira lui Orfeu a fost recuperată de muze şi proiectată pe cer.). Protofilosofia grecească a însemnat. pierzând-o astfel pentru totdeauna. ar fi fost iniţiat de muze. divinitate profetică şi tămăduitoare. să-i înduplece pe zeii infernali. trupul fiind considerat principala impuritate a omului. „iniţiere secretă”) orfice. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. de femeile trace. El ar fi fost unul dintre cei 50 (sau 53) de participanţi la expediţia argonauţilor pentru capturarea „lânii de aur” şi ar fi jucat un rol important în succesul expediţiei. devenind un cap oracular autonom. un ansamblu de ritualuri de iniţiere secretă practicate în lumea grecească. La sfârşitul iniţierii de purificare sufletul ar fi fost primit în lumea divină a veşnicei fericiri. cu al cărei cântec Orfeu ar fi reuşit să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. care ar fi trebuit să fie rostite de orficii decedaţi pentru obţinerea mântuirii etc. Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. de sorginte probabil orientală. misterion – „ceremonie misterioasă”. potrivit unei variante a legendei. Impresionaţi de suferinţa şi de harul său. întrucât le-ar fi respins ofertele de iubire. modernă şi contemporană numeroase capodopere. Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu. o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii şi a acumulat premisele spirituale necesare apariţiei filosofiei. Orfeu întoarce capul cu numai câţiva paşi înainte de ieşirea din Infern şi o vede în urma sa pe Euridice alunecând înapoi în Infern şi destrămându-se ca o nălucă. fiind sfâşiat de menade (nimfe bântuite de furii mistice ce însoţeau în transă cortegiul lui Dionysos) sau. Orfeu va coborî în Infern. iar capul a continuat să plutească pe mări cântând un cântec de jale.

Poemele homerice înfăţişează valorile societăţii greceşti de la începuturile epocii arhaice. ca pedeapsă pentru cei răi. 4. cauzele diferitelor fenomene şi evenimente etc. AUTOEVALUARE A. chiar dacă ele sunt integrate într-un context fantastic. de sorginte probabil orientală. în primul rând. un ansamblu de ritualuri secrete de iniţiere practicate în lumea grecească. 7. Una dintre particularităţile culturii antice greceşti. dar evenimentele narate sunt plasate într-un trecut mult mai îndepărtat. fără a fi încă filosofie. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea. ordinea existenţei. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. motiv care va fi valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari gânditori precum Pythagoras. personalitatea şi creaţia sa există numeroase incertitudini. primele cosmologii filosofice se vor inspira din modelul cosmologic schiţat de Homer în Iliada. Aceste forme de gândire intermediare ce fac trecerea de la gândirea mitică la filosofie alcătuiesc protofilosofia. esenţială pentru naşterea filosofiei. Care sunt principalele caracteristici ale gândirii mitice? 2. 13. Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. Explicaţia mitică a lumii conţine o serie de elemente raţionale. marchează un pas decisiv spre ea. iar Munci şi zile un poem agrotehnic şi didactic despre viaţa şi munca ţăranilor. creaţia lui Hesiod şi orfismul. Care a fost importanţa poemelor lui Hesiod pentru viitoarea filosofie grecească? 11. Prezentaţi pe scurt legenda lui Orfeu. ca răsplată pentru cei buni. Care a fost importanţa poemelor homerice pentru viitoarea filosofie grecească? 8. Teogonia este un catalog al zeilor olimpici. Ce este orfismul? 12. Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. misterion – „ceremonie misterioasă”. Aceasta oferea explicaţii supranaturale. Prezentaţi şi caracterizaţi creaţia lui Hesiod? 10. Prezentaţi pe scurt conţinutul Iliadei şi Odiseei. Ce deosebiri şi ce raporturi există între gândirea mitică şi protofilosofie? 4. Poemele lui Hesiod au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. Ce deosebiri şi ce raporturi există între protofilosofie şi filosofie? 5. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). „iniţiere secretă”) orfice. din perspectivă istorică. care au generat în epoca modernă aşa-numita „problemă homerică”.Hr. Cele două epopei au fost atribuite de tradiţia antică poetului orb Homer. Ce este problema homerică? 6. Cum explicaţi marele succes a legendei lui Orfeu în cultura occidentală? 14. în primul rând. este aceea că în epoca arhaică se înregistrează o îndepărtare sensibilă de modalitatea mitologică tradiţională de concepere a lumii. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. Ce sunt misterele sau misteriile orfice? 15. fanteziste întrebărilor pe care şi le puneau oamenii timpurilor arhaice privind geneza lumii şi a omului. 2. Poemele homerice Iliada şi Odiseea sunt cele mai vechi expresii ale literaturii culte greceşti care ne-au parvenit.Hr. Cine a fost Hesiod? 9. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşanumitele mistere sau misterii (gr. în special. Ce este protofilosofia? 3. alături de creaţia homerică. dar în legătură cu existenţa. în care. Cele mai importante expresii ale protofilosofiei greceşti sunt poemele homerice. care. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a constat. De asemenea. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. recunoaştem. 3. care reprezintă veriga de legătură dintre mitologia propriu-zisă şi filosofia propriu-zisă. şi Tartaros. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. Întrebări 1.27 Originile filosofiei greceşti se află în gândirea mitică. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă.). în faptul că primii termeni filosofici vor fi resemantizări filosofice ale unor cuvinte care apar în ele. Socrate şi Platon. şi a compus două poeme care. Care a fost importanţa orfismului pentru viitoarea filosofie grecească? . că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). perioada regilor micenieni (sfârşitul mileniului II î.

4. din ea e născută. VIII. cel mai neferice Din muritori! Crăiasa morţii. de ursită nu poate să scape nici unul. Dar nu mai chinui. 6. 3.28 B. Căci oasele şi carnea se destramă Şi praf s-alege ea topită-n focul Puternic arzător. Problema homerică şi enigmele sale. XI. Cele mai primejdioase femei. Iliada. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. doică. Orfismul şi misterele sale. tu. Osia-ţi frângi. nu te-nşală. 3. . dacă nu-i scris. 4. În toate mai bun e prilejul”. 2. 498 – 503 [Odiseu] „Oprind-o şi strunindu-i gura-i zise: …Taci. HESIOD. Când zărit-au momeala vicleană dată năpastă Omului. că doar asta I-a oamenilor stare după moarte. 7. de cum se duce Din oase albe viaţa. Mitul lui Orfeu şi semnificaţiile sale culturale. Iliada. Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă Temniţa oarbă cu poarta de fier şi cu pragul de-aramă Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul”. Tu să păstrezi o măsură. pentru referate sau eseuri 1. 280 – 288 [Anticleia către Odiseu:] „Vai. Fie voinic sau mişel. ficţiune poetică şi realitate istorică în creaţia lui Homer. 2. că nu-i a bine Să te mândreşti cu moartea unor oameni. XXII. sărmană femeie. 481 – 484 [Hector către Andromaca:] „… Sufletul nu-ţi amărî fără cumpăt. prea multă povară punând în căruţă. Odiseea. HOMER. Că lor le puse capăt doar ursita Ce-a fost de sus şi-a lor nelegiuire”. iară marfa ţi se prăpădeşte zadarnic. Mit. 5. Lumea lui Hesiod. odată ce-n lume se naşte”. Odiseea. Theogonia. HOMER. Nimenea. 600 – 612 [Despre prima femeie] „Încremenit-au vremelnicii oameni şi nemuritorii. HESIOD. 13 – 16 [Ameninţarea lui Zeus către cel ce ce-i nesocoteşte poruncile:] „… îl apuc si-i dau drumul în bezna Tartarului negru. căci seminţia femeilor ispititoare. Mit – protofilosofie – filosofie. viaţa nu-mi poate răpune. Analiză comparată a creaţiei lui Homer şi Hesiod. Doar e ştiut. HOMER. şi ca visul Se-naripează sufletul şi zboară”. fiica Lui Zeus. HOMER. 5. Teme pentru dezbatere în seminar. 6. VI. Munci şi zile. şi te bucură în tine. fătul meu. 685 – 688 [Tema măsurii] „Căci e cumplit ca-n a mării talazuri să dai de urgie Şi e cumplit când.

Munci şi zile. era şi o chestiune de convenţie socială. Câtă vreme Vergiliu putea hotărî. mai bine munceşte cu râvnă Ca. aceasta era o chestiune doar de tehnică şi depinzând de limitele severe impuse de compoziţia orală. ticăloşii. prieten. ca un act de voinţă. Tatăl nu fi-va cu fiii asemenea. cu câteva excepţii. 11. 8. Nimeni nu ştia cu certitudine când a trăit el şi unde (dar insula Chios ridica. că luatu-le-a glasul Zeus în a sa-nţelepciune. Atât subiectul cât şi maniera compoziţiei erau prestabilite. să vezi de felul de trai ce ţi-l laud”. Zeus. Limba era bogată. pretenţiile cele mai adesea luate în seamă). HESIOD. „Grecii. în aceeaşi măsură însă. şi putea să-l facă să fie cât voia el de sofisticat. iar zeii le-or da necurmat doar mâhnire şi grijă. de la bunuri străine gândul deşert întorcându-ţi Numai spre muncă. Temele aparţineau unui trecut «eroic». Frate însuşi nu fi-va. HESIOD. structură şi idei. totuşi. stricăciunii Daţi. Munci şi zile. de durere şi trudă. Nenorociri aducând pe capul sărmanilor oameni. Munci şi zile. În parte. Vechii greci. Homer. În spatele Iliadei şi Odiseei stau secole de poezie orală. Şi ocărî-vor pe dânşii. HESIOD. ce-aduc după ele sfârşitul”. socoteau că Iliada şi Odiseea sunt opera unui singur poet. şi ziua şi noaptea avea-vor Parte. 10. să aleagă povestea lui Aeneas ca subiect al unui lung poem epic. bardul nu dispunea de o atare libertate. M. recitată şi transmisă de barzi profesionişti fără ajutorul vreunui singur cuvânt scris. cât şi asupra datei lor. Munci şi zile. cum fost-a-nainte. nici fiii cu dânsul: Nici musafirul cu gazda şi nici un tovarăş cu celălalt. decât o ficţiune ori o creaţie” . 1974. Molcom. Le pregăteşte pedeapsa Cronidul ce toate le vede. HESIOD. pp. bântuie ziua şi noaptea. povestit de poet. de savant şi de complicat ca limbaj. Boli ce răsar de la sine.I. cu grele cuvinte-agrăindu-i”. 89 – 91 [Vârstele omenirii] „Căci mai-nainte trăiau pe pământ obşteştile neamuri Fără necazuri şi rele şi fără trudnică muncă Fără de boli dureroase. Totuşi. Dar prăvăli-va şi neamul acesta de oameni vrednici. 231 – 234 [Răspunderea colectivă pentru vina individuală] „Însă acelor ce-n rele şi nelegiuiri se desfată. FINLEY. când chiar din născare ei fi-vor cărunţi pe la tâmple. toată lumea e de acord că nu ni-l putem închipui pe autorul – sau pe autorii – lor asemeni poeţilor epici de mai târziu. Munci şi zile. 306 – 308 [Despre muncă] „Dacă aceasta-ţi fu soarta. Cercetătorii moderni au opinii diferite atât în chestiunea de a şti dacă cele două poeme au fost sau nu compuse de un singur poet. stilizată şi artificială. Care urzeşte păcate şi nelegiuiri unelteşte”. Însă cu relele-acestea ei amesteca-vor şi bunuri. Astfel că nu e cu putinţă să fugi de-a lui Zeus voinţă”. 27 – 28. Târgul întreg fu adesea prăpădit pentr-un singur nemernic. compusă. 97 – 102 [Răul din lume] „Astfel nenumărate necazuri purced printre oameni Plină de ele e marea şi plin e de ele pământul. 9. răspunzând admirabil nevoilor compoziţiei orale. Dante sau Milton. socotit în egală măsură de către barzi şi de către ascultătorii lor a fi fost mai degrabă un trecut real. Editura Eminescu.29 Cruntă osândă ce-şi face lăcaşul cu muritorii Ea ocolind pe săraci. ca Vergiliu. 169 – 179 „Neamul de-acum e de fier şi oamenii de azi. doar pe bogaţi îndrăgeşte” 7. HESIOD. Ba pe bătrânii părinţi chiar îi vor necinsti.

mulţi din cititorii contemporani nouă îşi dau bine seama de rigoarea construcţiei pe care ambele poeme o vădesc celui ce le studiază fără prejudecăţi… Chiar dacă stilul epic. completând considerabil imaginea pe care ne-am format-o despre viaţa populară primitivă greacă din Ionia lui Homer. sunt datate astăzi de majoritatea savanţilor într-al nouălea ori mai degrabă într-al optulea veac. 1. pp. Dar certurile de familie sau cu vecinii dau loc la procese pe care regii. Apelul continuu făcut la atare abstracţiune divinizată dovedeşte cel puţin forţa unei exigenţe morale ce începuse să mijească în sufletele cetăţenilor nevoiaşi. Munca este legea sa. Editura Teora. mai aspru şi mai puţin ademenitor: Hesiod. numai în aspectul lui interior: la el totul devine o imagine completă a existenţei concrete. 14. Bucureşti. vol. Erga (Munci şi zile). „Prin Homer şi prin ceramica geometrică attică. Cealaltă faţă e reprezentată de alt poet. 60. Dar. 62. 1. în spaţiul vast al devenirii universale. despre gândurile şi grijile lui. În cel de al doilea ne vorbeşte adesea despre sine. 2000. adică cei mari. Homer îşi plasează fiecare personaj în propria lume înconjurătoare aşa cum. această operă este de o importanţă deosebită pentru cunoaşterea evoluţiei culturii greceşti. încât pare că îi avem în faţa ochilor. Ţăranul trudeşte din greu pe peticul lui de pământ. nesatisfăcuţi de starea lor şi conştienţi că merită altceva. 1. după părerea lui. În ciuda extremei complexităţi a problemei homerice. aristocraţie aflată sau nu în jurul unui rege. Editura Meridiane. Hesiod invocă cu ardoare Justiţia şi-şi afirmă încrederea în dreptatea lui Zeus. la poalele Heliconului. vol. dă cea mai plastică imagine a vieţii rurale din patria mamă a grecilor la sfârşitul secolului al VIII-lea. bogăţia singură făcându-l să se bucure de consideraţie. această justiţie. făcând din el rivalul contemporan al primului. Dacă Homer pune în lumină principiul fundamental. Aşa cum între actele şi gândirea lor există o coerenţă interioară fără nici o falie. 49 – 50. prin caracterul lui formularistic. ele posedau o organizare socială solidă. Editura Meridiane. foarte la modă prin şcoli. Dintre cele două texte păstrate de la Hesiod. creaţia lui Hesiod. societatea grecească din veacul VIII ne-a apărut sub aspectul ei cel mai atrăgător. să fie ispitite de acte dramatice. al cărei element esenţial îl constituia aristocraţia marilor proprietari de pământ care deţinea în realitate puterea. Hesiod ne dezvăluie cea de-a doua sursă principală a culturii: universul muncii. este sigur că poetul şi-a compus poemele în lumea cetăţilor ioniene din Asia Mică. unite prin afinităţi de limbă şi religie. Nu numai lupta cavalerească e eroului cu rivalul său pe câmpul de luptă. Fie că a văzut lumina zilei la Chios. FRANÇOIS CHAMOUX. Hesiod nu a trăit la curţile celor puternici: era un ţăran din Beoţia. vol. acestea se aflau în secolul VIII în plină prosperitate. păstrează încă trăsăturile stilului oral. Editura Teora. la fel existenţa lor se află în cea mai strânsă relaţie cu lumea exterioară… Secretul forţei plastice a personajelor homerice se bazează pe faptul că ele sunt plasate într-un sistem de coordonate precis al unui spaţiu vital de o intuiţie şi o claritate matematică” 15. şi-a transcris încă de la început marile sale compoziţii… Numeroase oraşe îşi disputau cinstea de a fi fost locul naşterii sale. Oamenii lui Homer sunt atât de reali. „Neîndoielnic că nu întâmplător primele două opere literare de largă respiraţie. WERNER JAEGER. la Smirna. vol. p. În vreme ce personalitatea lui Homer dispare cu totul în spatele operei. la Colofon. întâmplător. „În general. Cunoştea opera lui Homer pe care uneori îl imită cu exactitate. după ce s-au lăsat înduplecaţi cu daruri. poartă o foarte personală amprentă. pp. creaţia poetică mai târzie şi totodată mai puternic legată de pământ. Paideea. dacă nu ceva mai târziu. pentru ca apoi să încremenească brusc iarăşi. posesorul unei bucăţi de pământ în apropierea satului întărit al Ascrei. 2000. vor duce la înfăptuirea marii colonizări în ţinuturi îndepărtate şi la profunde tulburări politice”. p. nu departe de o vale micuţă închinată Muzelor.30 12. informândune cu exactitate asupra soartei populaţiei rurale de jos. divinitatea supremă: dar tocmai prin aceasta ne arată cât de rar era respectată. Paideea. Spre deosebire de poetul ionian. în ciuda formularităţii stilului şi a unor forme stângace. legate de Atena din motive sentimentale şi prin amintiri istorice. care a trăit probabil în a doua jumătate a secolului. conform căruia orice cultură spirituală îşi are originea în formarea unui ideal uman aristocrat. ca de pildă cultul comun dedicat lui Poseidon în sanctuarul panionic de la capul Micale. Figurile lui nu sunt scheme goale care. După greutăţile începuturilor. conflicte care. În caz de reuşită poate ajunge bogat. În palatele acestor mari bogătaşi ai Ioniei au fost recitate pentru întâia oară Iliada şi Odiseea”. 13. în cursul perioadei următoare. poem agricol şi didactic. din Grecia epocii geometrice. 1. Aici îşi aveau obârşia conflictele sociale din cetăţile greceşti. să se înalţe până la efecte monstruoase sau gesturi exacerbate. 1985. WERNER JAEGER. Grupate toate douăsprezece într-o ligă. la Ios ori la Kyme. Cu el ni se deschide o sferă socială foarte diferită de lumea aristocraţiei şi cultura ei. 52 – 53. Ni s-au păstrat două dintre poemele sale. ambele redactate în limba epică: Theogonia ori genealogia zeilor şi Munci şi zile. le rezolvă prea adesea prin sentinţe strâmbe. trebuie să admitem că autorul Iliadei şi Odiseei. „Cel mai mare poet după Homer era considerat de greci Hesiod din Beoţia. Desigur. Iliada şi Odiseea. 1985. supus tuturor vicisitudinilor anotimpurilor. încadrează destinul omului ca pe o imagine strict delimitată a lumii. El nu consideră niciodată omul abstract în sine. că i-am putea atinge cu mâna. Civilizaţia greacă. o legendă ulterioară. Civilizaţia greacă. care apare printr-o cultivare conştientă a însuşirilor eroice şi nobiliare. Titlul Munci şi zile pe care posteritatea l-a dat poemului popular didactic al lui Hesiod exprimă pe deplin aceasta. ci şi confruntarea tăcută şi dârză a . adică în momentul în care elenii au început a se folosi de scrierea alfabetică. Bucureşti. această soartă nu este câtuşi de puţin de invidiat. cu toate că o legendă târzie ni-l înfăţişează drept orb. FRANÇOIS CHAMOUX.

Atunci când sacrificiul consacră depărtarea prin care zeul se recunoaşte diferit de muritor. legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime şi iniţiatorul unei adevărate religii. orfismul rămânea însă total diferit şi infinit superior cultului dionysiac. JEAN-PIERRE VERNANT. REYNAL SOREL. ţinând cont de această echivalenţă misterico-soteriologică. care cu farmecul lirei lui îmblânzea fiarele. în drumul său spre fericirea eternă sufletul este pândit la tot pasul de ispite şi de primejdii. în vol. cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice”). la origine numele unui zeu trac. inventator al lirei şi născocitorul magiei. Istoria culturii şi civilizaţiei. Aici se adunaseră probabil ecourile tradiţiei şamanice apărute în lumea scitică. MARIO VEGETTI. ci ca o alternativă radicală la formele religiozităţii olimpiene şi citadine”. pentru a fi pregătiţi să le ocolească sau să le învingă iniţiaţii trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. vol. Asociindu-şi figura lui Dionysos. o cosmogonie şi o antropogeneză bine articulate. Editura Teora. sunt ceremonii de iniţiere la sfârşitul cărora participantul se trezea în experienţa extatică şi inexprimabilă a divinului şi era convins de propria sa soartă fericită în lumea de dincolo. 16. 2001. păcatul strămoşesc pe care trebuie să şi-l ispăşească prin suferinţe. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în Creta şi în sudul Italiei. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era concepţia despre păcat (ideea păcatului originar va reapare şi în creştinism) şi răscumpărare. aceste mişcări religioase de protest par să se refere la zonele de excludere şi de privaţiuni produse de formarea universului politizat al cetăţii: femei.Hr. încât acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice. de Samotrace sau de Phlyeis. 18. p.31 bărbatului muncitor cu pământul arid şi cu elementele are eroismul său şi cultivă virtuţi de o valoare eternă în formarea spirituală a omului. care acţionau şi în ritualitatea misterică. 1998. OVIDIU DRÎMBA. Omul şi zeii. coord. cântăreţ legendar. „Mişcarea orfică – de la Orfeu. . poet şi teolog căruia i se atribuia o coborâre în Infern – ia naştere în Grecia secolului al VI-lea î. Nu întâmplător a devenit Grecia leagănul unui umanism în care preţuirea muncii are un loc privilegiat”. comunităţi periferice. 17. 253 – 254. Din punct de vedere social. cât şi pe plan individual. cu o teogonie. Orfeu şi orfismul. dându-le totuşi răspunsuri mai explicite. nu ca o integrare. Aceste adevărate ghiduri de comportare morală au fost găsite. Bucureşti. în fine. că tradiţia l-a considerat pe Orfeu întemeietorul misterelor prin excelenţă”. Dar şi după moarte. pentru a se sustrage deci acestui destin şi a găsi calea mântuirii – care era supremul scop al vieţii – iniţiatului nu îi rămâne – pe lângă rugăciunile şi purificările rituale – decât să se realizeze într-o viaţă morală. pe care în mormânt defunctul le avea atârnate la gât ca nişte amulete”. Potrivit doctrinei orfice omul poartă încă de la naştere. scrise pe mici plăci de aur. Omul grec. propunându-se. figuri de intelectuali marginalizaţi. străini. mai articulate atât pe plan religios. reluându-i-o apoi. moştenit din timpurile Titanilor. Era o mişcare religioasă. lumea între o seminţie a sacrificatorilor şi a celor sacrificaţi de cei dintâi. 1984. pp. îl fermecase şi pe zeul Infernului. elaborată în detalii. adică dogmatic. de îndeplinire a ritualurilor purificatoare. migraţiei continui a sufletelor de-a lungul altor existenţe (idee identică metempsihozei buddhiste). Aşa că nu este de mirare. în acelaşi mediu cultural şi social unde s-au dezvoltat cultele dionisiace. Sufletul omului este întemniţat în trup întocmai ca într-o închisoare. Pentru a-şi elibera şi salva sufletul. o viaţă de renunţări şi abstinenţă de la orice hrană animală. iniţierea garantează aspirantului apropierea sa de divin. deschizând în lumea profană o paranteză în interiorul căreia omul se asigura de fericita sa nemurire.. „Orfeu. 548. ca şi ale credinţelor indo-iraniene despre nemurire. „Misterele. Editura Polirom. era după tradiţie un cântăreţ de dinaintea lui Homer. Bucureşti. cu asociaţii secrete. 1. precum şi cu o doctrină a salvării. de ispăşire prin acte purificatoare şi prin ascetism. Poet şi cântăreţ. fie că este vorba de Eleusis. Ei ofereau posibilitatea de a transgresa dihotomia ce se afla la baza religiei olimpiene (oficială şi publică) care scinda categoric. mişcările sectare răspund aceloraşi exigenţe ale straturilor celor mai individuale şi mai profunde ale experienţei religioase. Din punct de psihologic. pentru a pune capăt ciclului etern de renaşteri succesive.

Bucureşti. 1999. Bucureşti.F. eticist.. p. Schuhl. apeiron. p. 1. O istorie a filosofiei greceşti. p. 49 – 113.LIV. Filosofia în Grecia veche. 1979. 15 – 24. Bucureşti. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti 3. partea I. p. Editura Humanitas. 1984. Istoria filosofiei greceşti. • W. Shand. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1994. p. gnomon. Iaşi. Windelband. 69 – 74. 1984. Introducere în filosofia occidentală.W. Editura Academiei. Anaximandros şi Anaximenes din Milet • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE cosmologic. Geneza filosofiei 3. 1995. 2000.K. Istoria filosofiei europene. p. aer. Milesienii OBIECTIVE • Prezentarea condiţiilor şi particularităţilor apariţiei filosofiei antice greceşti • Delimitarea celor mai importante etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti şi precizarea specificului lor • Prezentarea primelor viziuni filosofice greceşti elaborate de Thales. p. Vlăduţescu. Banu. cei şapte înţelepţi. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Drîmba. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1997.2. 39 – 46. fizicalist. Bucureşti. • I. • J. 556 – 560. vol. Hersch. 7 – 9. Hegel. 94 – 95. Editura Univers Enciclopedic. • G. Editura Albatros.I. Editura Polirom. . 21 – 34. Prelegeri de istorie a filosofiei. principiu. vol. Bucureşti. Editura Moldova.32 3. p.. 156 – 176. • W.3. p. • P. Guthrie. 1963. ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 3. physis. Istoria culturii şi civilizaţiei. p.-M. I. 1998. Iaşi. antropologic. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. apă. Bucureşti. Eseu asupra formării gândirii greceşti. • O. XXXII . Editura Teora.C. • Gh. Editura Teora.1. Filosofia greacă până la Platon. • J. arché. 86 – 100. Bucureşti. vol. vol. Mirarea filosofică. I.

fapt demonstrat. Ca urmare a prosperităţii pentru unii dintre grecii din colonii va apărea acel „răgaz pentru meditaţie”. actuala coastă mediteraniană a Anatoliei turceşti). În general. întreprinzători.33 Cursul 3 ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI 3. Geneza filosofiei La prima vedere pare surprinzător faptul că filosofia n-a apărut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. această situaţie are o motivaţie complexă.1. Călătorind mult ei vor cunoaşte oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite de a lor. Acelaşi Aristotel afirma. de curajul lor de a-şi părăsi locurile de baştină şi a se stabili în zone atât de îndepărtate. în plină epocă clasică. în special. spre deosebire de locuitorii cetăţilor din Grecia continentală. că „filosofia s-a născut din mirare”. al VI-lea î. aventurieri chiar. şi au încriminat ca delict punerea sub semnul întrebării de către acuzaţi a reprezentării mitice a lumii. vor deveni mai toleranţi faţă de alte credinţe şi moduri de reprezentare a lumii şi a vieţii. cu atât mai mult. De asemenea. socialpolitică şi spirituală. în acest sens. pe care Aristotel îl considera în lucrarea sa Metafizica una dintre condiţiile prealabile necesare naşterii filosofiei. Aceste regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic şi spiritual pronunţat. din sudul Italiei şi din Sicilia se creează astfel condiţiile obiective şi subiective necesare naşterii filosofiei. grecii din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare decât cei rămaşi acasă. a căror principală îndeletnicire va rămâne agricultura.Hr. Departe de a fi o simplă expresie a hazardului. zone colonizate de timpuriu de greci.Hr. Chiar şi în zonele litorale ale Greciei continentale situaţia nu era mult diferită datorită presiunii tradiţionaliste a continentului. al cărei relief accidentat îngreuna nu numai schimburile de mărfuri ci şi pe cele de idei.. în acest sens. regiunile continentale situate în afara marilor fluxuri comerciale terestre şi maritime au ritmuri evolutive lente şi sunt prin excelenţă conservatoare. În coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta. în cazul Greciei continentale. Spre sfârşitul epocii arhaice (sec. ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului în care s-au răspândit grecii în antichitate o sugerează. geografică. faptul că primele procese intentate unor filosofi vor avea loc în Atena secolului al V-lea î. din sudul actualei Italii şi din sud-estul Siciliei. Această tendinţă generală este valabilă. grecii din colonii scăpând de sărăcia tradiţională a celor rămaşi acasă. Datorită rentabilităţii economice sporite a meşteşugurilor şi a comerţului în raport cu agricultura. adică în matca în care s-a plămădit spiritul grecesc. Coloniştii erau oameni activi. multe colonii greceşti vor ajunge relativ rapid prospere. în primul rând. în care fuzionează factori de natură economică. călătorind mult. meşteşugurile şi comerţul maritim. . cunoscând civilizaţii şi oameni cu mentalităţi diferite de ale lor. Este semnificativ.) într-o serie de cetăţi greceşti de pe coastele egeene ale Asiei Mici. Cu totul diferită era însă situaţia cetăţilor greceşti de pe coastele occidentale ale Asiei Mici (Ionia antică gecească.

Hr. I-IV d. dar mai ales în bazinul Mării Negre.) – este etapa apogeului filosofiei antice greceşti şi a avut un caracter pronunţat antropologic. inclusiv a filosofiei. Zenon din Elea). problemele omului.2. Critias. dar de această dată al Imperiului roman. 3. Grecii erau încredinţaţi că fundamentele culturii şi civilizaţiei lor ar fi fost fixate de şapte bărbaţi iluştri . De asemenea. Cei mai importanţi filosofi ai acestei etape au fost: milesienii (Thales din Milet. fiind considerat unul dintre „cei şapte înţelepţi”. Asia şi Africa. care s-a realizat pe fondul constituirii şi răspândirii rapide a religiei creştine. Parmenides din Elea. Milesienii Spre sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc de pe coasta occidentală a Asiei Mici. Seneca.Hr. 2.) – întrucât romanii n-au dat dovadă de prea mare originalitate în filosofie. Thales din Milet (cca 640-550 î. Etapa presocratică sau preclasică – desfăşurată pe parcursul secolului al VI-lea î. Filosofia acestei epoci a avut un caracter pronunţat eticist şi pesimist. Aici s-au acumulat pentru prima dată premisele obiective şi subiective necesare genezei filosofiei. Gorgias din Leontinoi. datorat. în această epocă a avut loc fuziunea dintre spiritul grecesc şi cel roman. dar şi de elenizare. care va influenţa decisiv evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. Etapa romană (sec. Etapa elenistică (sec. Cei mai importanţi filosofi romani: Cicero. problemele omului şi ale vieţii sociale au fost subordonate aceleiaşi perspective fizicaliste.) şi cei mai valoroşi filosofi greci: Socrate.Hr. Întreaga zonă se caracteriza printr-un înalt dinamism social-economic şi spiritual. etc. colonizată de timpuriu de ionieni (primul val migrator elenic). Pythagoras. Anaximandros din Milet şi Anaximenes din Milet). cărora li se alăturaseră în timp şi alţi greci atraşi de prosperitatea polisurilor de aici. stoicii şi scepticii. Ea a avut un caracter pronunţat cosmologic. III-I î. 3. Lucretius – au împrumutat majoritatea temelor şi motivelor pe care le-au abordat din filosofia grecească. Callicles. V-IV î.3. aflându-se la intersecţia fluxurilor comerciale maritime şi terestre care legau trei continente: Europa. următorului mileniu si jumătate. Hippias din Iulis. Melissos din Samos. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti Filosofia antică grecească a parcurs în evoluţia sa istorică următoarele patru mari etape: 1. Şi în această etapă filosofia a avut un caracter eticist şi pesimist întrucât epoca respectivă era o epocă de declin. fizicalist. adică de difuziune amplă a valorilor greceşti în întreaga lume antică. cu precădere. Marc Aureliu. El s-a bucurat de o mare preţuire în întreaga antichitate grecească. declanşată de cucerirea macedoneană. avântului meşteşugurilor şi comerţului maritim. adică în prim-planul interesului filosofilor au trecut. ale naturii (physis – natură). fiind supranumit „podoaba Ioniei”. în urma aşa-numitei „revoluţii socratice”. Etapa clasică (sec. Heraclit din Efes. reprezentanţii Şcolii din Elea (Xenofan din Colofon. Empedocles din Agrigent). Cei mai importanţi filosofi ai epocii clasice au fost: sofiştii (Protagoras din Abdeba. filosofia romană este considerată adesea ca ultima etapă a filosofiei greceşti. Miletul îşi datora prosperitatea. ci şi cel dintâi filosof pe plan universal. 3.Hr. adică în centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului. filosofii pluralişti (Anaxagoras din Clazomene. Prosperitatea Miletului este atestată şi de faptul că locuitorii săi vor fonda pe parcursul câtorva secole peste 80 de colonii în toate zonele colonizate de greci. 4.34 3.Hr. În măsura în care au fost abordate. poziţiei sale geografice favorabile. Platon şi Aristotel. Ionia era numită în antichitatea grecească întreaga coastă egeeană a Asiei Mici (aflată pe teritoriul actualei Turcii).) – este considerat în mod unanim nu doar primul filosof grec.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. Principali reprezentanţi: Epicur. reprezentanţii atomismului ( Leucipp şi Democrit).1. cu precădere.3.

mai niciuna dintre aceste condiţii nu puteau fi satisfăcute de apa lui Thales. El a arătat că pământul stă pe Apă. Această afirmare i-a fost. primul. principial diferit de ele). dar nimic din ceea ce. Căci. ridicată la rangul de principiu. poeţi.Hr. Se pare că el a întreprins numeroase călătorii în Egipt. „Despre echinocţii”. A avut. temeiul. la adoptarea ei l-a determinat şi observaţia că seminţele tuturor lucrurilor sunt umede prin . inteligenţei. el trebuie să fie nenăscut şi nepieritor. prilejuită de observaţia că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că chiar căldura ia naştere din această umezeală. Afirmând că „apa este începutul tuturor lucrurilor“. care întemeiază totul şi la care totul revine. Aristotel e de părere că Thales a învestit apa cu statutul de principiu pe baza unor observaţii şi generalizări empirice: „…Thales. că acest plan permite un alt tip de reconstrucţie mentală a lumii decât cel ce are ca obiect exclusiv existenţele individuale. în pofida diversităţii sale sensibile. Thales intuieşte că principiul întemeietor aparţine altui plan al existenţei decât cel al lucrurilor întemeiate. El a folosit această teoremă pentru determinarea distanţei corăbiilor faţă de ţărm. apa fiind arché-ul. cel puţin. ajungând la concluzia că acel lucru din care iau naştere toate este totodată principiul tuturor lucrurilor. Fenicia. el trebuie să fie unic şi ilimitat. sugera mai degrabă confuzia celor două planuri decât distincţia lor. Trebuie să existe deci un factor de unitate. din care totul decurge. ceea ce a permis orientarea mai sigură a corăbiilor pe mare în absenţa oricăror repere terestre. lui Thales îi sunt atribuite două teze. Thales a fost un bun economist. în primul rând. Intuiţie grea de consecinţe. Thales operează cea dintâi deschidere metafizică din cultura occidentală. el trebuie să fie indeterminat (sau. Pentru a putea funcţiona universal principiul întemeietor trebuie să aibă o altă natură decât lucrurile întemeiate. conform căreia unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. El a pus. În Egipt Thales a calculat pentru prima dată cu exactitate înălţimea piramidelor în funcţie de umbra acestora pe pământ. faptul că cel dintâi nu este suficient pentru înţelegerea lumii ca totalitate. Căci. afirmă că acest principiu este Apa. o componentă a universului fizic. cel dintâi filosof. oameni de stat. el a înscris pentru prima dată un triunghi dreptunghic într-un cerc. culturii şi preocupărilor sale enciclopedice. primul reprezentant al unei astfel de filosofii. De asemenea. Evident. problema începutului în ordine absolută. descoperind constelaţia Ursa Mică. Dacă aceasta a fost pricina părerii sale. dar care. Babilon. circumscriindu-şi astfel demersul orizontului filosofiei. de asemenea. Prima sa teză este expresia unei generalizări empirice. Ca filosof. Thales nu are conceptul principiului – arché – şi nici măcar pe cel al filosofiei. nu-şi află încă o expresie satisfăcătoare. apa. etc. de bună seamă. elementul prim din care provin toate lucrurile. dacă ele sunt multiple şi limitate (fie şi numai întrucât se limitează reciproc) şi multiple. adică principiul. socotite de unii istorici ai filosofiei contradictorii: „Doctrina lui era că apa este începutul tuturor lucrurilor şi că lumea e însufleţită şi plină de zei“. dacă ele au naştere şi pieire.35 care au fost legiuitori. Ca matematician Thales a elaborat teorema care-i poartă numele. lumea este unică şi unitară. Tradiţia îi atribuie trei lucrări integral pierdute: „Astrologie nautică”. Dacă acestea sunt determinate calitativ. ca orice intuiţie ori presimţire. dar el este. Este semnificativ pentru prestigiul de care s-a bucurat Thales în antichitatea grecească faptul că pe toate listele cu „cei şapte înţelepţi” care ne-au parvenit din antichitate el este nominalizat primul. şi preocupări hidrotehnice. Posteritatea i-a atribuit mai multe lucrări. consilier politic perspicace şi moralist sever. Această preţuire unanimă de care a avut parte Thales s-a datorat. presimţire a ceea ce avea să vină. Numărul lor a fost fixat la şapte. indubitabil. „Despre solstiţii”. eventual. El presimte parcă distincţia dintre nivelul fizic şi cel metafizic de explicaţie a lumii. a scris el nu ne-a parvenit. A fixat cu mare precizie datele solstiţiilor şi echinocţiilor şi a prevăzut eclipsa totală de soare din 28 mai 585 î. datorită virtuţilor magice ale acestei cifre (printre care se afla şi „înţelepciunea”) în tradiţia orfică şi pythagorică. A avut şi preocupări de astronomie.

Astfel. cu deosebirea că el este epurat de elementele mitice. diminuând corespunzător îndepărtarea lui Thales de gândirea mitică. Raţiunile sale nu erau atât de ordin religios – deşi vor fi existat şi dintre acestea! – cât de ordin ştiinţific. ci în urma strădaniei de explicare a unor fenomene fizice. să se amplifice şi să se amelioreze. Thales nu a creat o şcoală filosofică în sensul propriu al termenului. O serie de istorici ai filosofiei consideră însă că aşa-numitul „suflet al lumii“. în fond. pe care Thales le-a extrapolat la întreaga existenţă. dar a avut mai mulţi discipoli. Thales a ajuns la o astfel de concluzie nu prin adeziunea la animismul mitic.3. care susţine că lumea este „ plină de zei“. de organizare a existenţei. considerându-le caracteristice şi lucrurilor la care ele nu sunt manifeste. primul în cultura grecească şi occidentală. diferiţi de cei mitologici. privaţi de atributele lor mitice. în măsura în care se poate vorbi despre ştiinţă în epoca respectivă. pe care le vor decela şi teoretiza abia ştiinţele moderne. fapt din care a tras încheierea că Apa constituie pentru lucrurile umede principiul naturii lor“ (Metafizica. căci. sau. considerând-o un fel de metaforă a dinamismului intrinsec naturii. complementare.Hr. Unele interpretări i-au exagerat importanţa. Chiar dacă demersul său era hazardat. în primul rând. faptul că viziunea lui Thales n-a rămas izolată în contextul cultural al epocii. „zeii“ erau reduşi de el la condiţia de simple forţe ale naturii. ar fi o expresie a dinamismului intrinsec apei. nu numai că nu va mai fi abandonată niciodată. care accentuează aspectul de discontinuitate în procesul trecerii de la protofilosofie la filosofie. a faptului că ea nu este mişcată. Pythagoras. 3. îi este atribuită inventarea gnomonului. Ea pare a o contrazice pe cea dintâi întrucât sugerează o revenire la modalitatea mitică de reprezentare a lumii. ci ea a inaugurat o nouă modalitate de înţelegere a lumii. cel dintâi fiind Anaximandros.2. cum ar fi magnetismul şi electricitatea statică. dar nu va înceta să se adâncească. el este deplin explicabil dacă ţinem cont de faptul că celor vechi lumea le apărea mult mai unitară decât nouă. descris în Iliada. plasticitatea apei. Altele. aşa cum va face. instrument rudimentar de . Anaximandros din Milet (610-546 î. întrucât ei nu aveau conştiinţa distincţiilor calitative dintre nivelurile fizic. pur şi simplu. Aceşti „zei“ sunt. pe care îl sugerează formularea lui Thales. Oricum. chimic. ea a stârnit cele mai mari controverse. din acest moment. iar apa umple întregul univers.36 firea lor. modelul cosmologic sugerat de viziunea sa asupra universului atestă delimitarea sa de maniera mitologică de concepere a lumii. Cât priveşte ultima parte a tezei. Acest model cosmologic prezintă similitudini cu cel homeric. O serie de surse antice menţionează interesul său pentru proprietăţile magnetului şi ale chihlimbarului. în mod evident.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Thales. cea de-a doua subliniază dinamismul intrinsec naturii. Cea de-a doua teză atribuită lui Thales susţine „…că lumea e însufleţită şi plină de zei“. Dacă ţinem seama de implicaţiile primei sale teze. anorganic. În favoarea acestei interpretări pledează. sesizarea forţei vitalizatoare a Nilului în contrast cu ariditatea deşertului învecinat şi a efectelor miraculoase ale ploii asupra naturii. cele două teze pot fi considerate. dar nu s-a bucurat de preţuirea de care a avut parte Thales. care ia forma vaselor în care este ţinută etc. organic. Aceste materiale naturale evidenţiau forţe misterioase. că spiritul grecesc nu s-a mai mulţumit după el numai cu mitul. Aristotel era aşadar încredinţat că identificarea de către Thales a principiului cu apa a fost expresia integrării unor observaţii şi reflecţii minuţioase asupra naturii într-o viziune de ansamblu despre lume prin care universalul (principiul) era pus în condiţia de a da seama de individual (lucrurile individuale). Fără îndoială că minimalizarea saltului calitativ marcat de concepţia lui Thales în devenirea culturii occidentale este păgubitoare. ci se mişcă prin sine. 983 b). care. interesul său pentru hidrotehnică. Şi acesta a avut preocupări enciclopedice. Astfel. îi minimalizează importanţa. ne dăm seama că. I. ignorând-o. S-ar mai putea adăuga şi luarea în consideraţie de către Thales a importanţei mării pentru civilizaţia greacă. biologic etc. dacă prima fixează principiul. 3.

În timp ce majoritatea animalelor se hrănesc singure şi sunt autonome imediat după naştere. dar cele distruse. şi pentru ploaie. Această estimaţie. stelele). această teorie are meritul de a fi integrat viaţa şi omul în unitatea materială a lumii şi de a fi încercat să le ofere o explicaţie raţională pe baza observaţiilor empirice şi a comparării diverselor forme de viaţă. De aici viaţa s-ar fi răspândit în mediile terestru şi aerian. El a introdus termenul de arché pentru denumirea principiului explicativ al întregii existenţe. principiul care le întemeiază şi le explică aparţine planului metafizic. întrucât li se conferă existenţă. În timp ce lucrurile individuale sunt concrete. după un ciclu de metamorfoze. Lună. Anaximandros nu a mai identificat principiul cu un element determinat al naturii. planetele cunoscute. ca şi cele încă nenăscute. dar plauzibile pentru stadiul preştiinţific de înţelegere a lumii. Primele vieţuitoare apărute astfel ar fi fost peştii şi celelalte vieţuitorare acvatice. El considera că viaţa ar fi apărut în mediul acvatic. Acestora li se face astfel dreptate. Ei s-ar fi desprins apoi de aceştia. sau nenumărat. El integrează într-o viziune unitară cu remarcabilă capacitate explicativă un mare număr de date de observaţie. Această dreptate înseamnă însă o nedreptate făcută lucrurilor încă nenăscute. vânt. aşa cum procedase Thales. a cărei înălţime reprezintă o treime din lăţime. nesprijinindu-se pe nimic. Din tensiunile acestor contrarii s-ar naşte toate lucrurile şi tot ele ar explica devenirea lor. principiul este indeterminat. El ar avea forma unei coloane de piatră. cutremure etc. în virtutea aceleiaşi „justiţii universale” ele vor trebui să fie distruse etc. Termenul apăruse şi în poemele homerice având semnificaţia de nemărginit. În plan metafizic. atestă strădania lui Anaximandros de descifrare a determinărilor cantitative ale existenţei. Apeironul întemeiază şi ingeniosul model cosmologic imaginat de Anaximandros. Anaximandros apreciază că lumea se schimbă neîncetat datorită acţiunii unui alt cuplu de contrarii: dreptate-nedreptate. iar aştrii ar fi nişte orificii ale acestor inele. unde ar fi rămas până la maturizare. sunt nedreptăţite. Anaximandros îl resemnifică filosofic şi denumeşte cu ajutorul său principiul din care toate lucrurile provin şi la care ele revin. Mitului îi erau opuse astfel alternative naturaliste de înţelegere a . În jurul Pământului s-ar învârti la diferite distanţe mai multe inele formate din apeiron. Pământul ar sta în suspensie în centrul Universului. ci cu unul indeterminat. imens (în sens spaţial). determinate. Când. În plan fizic.37 măsurat timpul. din indeterminarea apeironului. Se oferă explicaţii naturaliste fanteziste. El marchează astfel mult mai evident decât dascălul său distincţia dintre planul fizic şi cel metafizic de reconstrucţie mentală a lumii: în timp ce lucrurile concrete perceptibile cu ajutorul simţurilor aparţin planului fizic. sunt generate lucrurile individuale acestora li se face dreptate. care este primul termen al limbajului filosofic occidental. în Odiseea. mişcările aparente distincte ale diferitelor categorii de corpuri cereşti (Soare. prin încălzirea mâlului de pe fundul apelor de razele soarelui. aerul. tunete. omul are nevoie de o îngrijire îndelungată şi anevoioasă. O dată format. ar fi adoptat viaţa terestră şi ar fi început să se hrănească şi să se înmulţească singuri. deşi hazardată. principiul era conceput de Anaximandros ca un fel de amestec primordial al celor patru elemente cosmologice: apa. fulgere. eclipsele. Tot Anaximandros a elaborat şi cea dintâi teorie evoluţionistă asupra originii vieţii din cultura occidentală. nedreptate pentru care prima serie de lucruri generate va fi distrusă pentru a face astfel posibilă generarea unei a doua serii de lucruri individuale. Din această deosebire Anaximandros a tras concluzia că primii oameni nu s-ar fi putut naşte autonomi. deosebirile de mărime ale aştrilor etc. Întregul Univers ar fi luat naştere din apeiron. Deşi este naivă. Anaximandros explică generarea lucrurilor şi dinamismul lor prin delimitarea în cadrul apeironului a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer). Concepţia sa filosofică marchează un progres semnificativ în raport cu cea a lui Thales. ci ar fi apărut în burţile peştilor. întrucât se află la distanţă egală de ceilalţi aştri. cum ar fi forma circulară şi luminozitatea aştrilor. prin care s-ar vedea focul aflat dincolo de ele etc. pământul şi focul. şi anume cu apeironul. Concret. în Iliada. motiv datorită căruia.

Este vorba. El încerca astfel să explice generarea lucrurilor prin transformarea principiului însăşi şi nu prin cupluri de contrarii constituite ulterior în cadrul principiului.3. Aici a apărut prima mişcare filosofică din Occident. în care fuzionează factori de natură economică. aerul este cel mai puţin determinat şi deci satisface în cea mai mare măsură condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească principiul. prin comprimarea aerului s-ar naşte succesiv apa. de prosperitatea şi dinamismul social-economic şi spiritual al coloniilor fondate de greci.3. adică cu revenirea la modalitatea de filosofare thalesiană. aer. 3. În felul acesta pentru prima dată fenomenele psihice erau integrate în viziunea filosofică naturalistă asupra lumii. o explicaţie naturalistă fenomenelor psihice. pământ şi foc –. Anaximandros din Milet a fost discipolul şi continuatorul lui Thales. un pronunţat caracter eticist. concepte împrumutate din sfera relaţiilor interumane. 2. toate regiuni colonizate de timpuriu de greci. Prin rarefierea aerului ar lua naştere aerul comun şi focul. apa fiind elementul predominant. care a avut un caracter pronunţat cosmologic. S-ar părea că avem de-a face cu un regres. în sudul Italiei şi în Sicilia. 2. Deşi nu a utilizat termenul principiu (arché). se pare că Anaximenes deosebea aerul ca principiu de aerul comun. Anaximenes era de părere că generarea lucrurilor individuale s-ar realiza printr-o mişcare a principiului însuşi. sufletului. Universul ar fi alcătuit exclusiv din componente fizice. a depăşit pentru prima dată reprezentarea mitică a lumii.). geografică. El aprecia că. fizicalist.). Mai precis. Etapa presocratică sau preclasică (secolul al VI-lea î. cum procedase Anaximandros prin cuplurile de contrarii cald – rece. este epurat de elemente mitice.Hr. Este semnificativ pentru viziunea sa filosofică şi modelul cosmologic pe care Thales l-a elaborat. 3. Caracterizare generală Filosofia antică grecească nu s-a născut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. respectiv dreptate – nedreptate.Hr. El afirmă că „şi sufletul este tot aer”. 4. Astfel. a fost o expresie a fuziunii spiritului grecesc cu cel roman şi a evoluat pe fondul apariţiei şi răspândirii rapide a religiei creştine.Hr. în primul rând. social-politică şi spirituală. care. Etapa clasică (secolele V – IV î. umed – uscat. prin combinarea lor. dintre cele patru elemente cosmologice – apă. 3. pesimist şi individualist.Hr). care a avut un pronunţat caracter eticist. ai cărei reprezentanţi au fost: Thales din Milet. Anaximenes din Milet (585-525 î. Apariţia şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale este explicată printr-un alt cuplu de contrarii: dreptate – nedreptate. În realitate. deşi este inspirat de cel homeric. datorită cunoştinţelor şi preocupărilor sale enciclopedice. toate celelalte lucruri caracterizate prin consistenţă fizică. Etapa romană (secolele I – IV d. cum era denumită de greci coasta occidentală a Asiei Mici (pe teritoriul Anatoliei turceşti actuale). Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti În evoluţia sa istorică filosofia antică grecească a parcurs următoarele etape: 1. Generarea lucrurilor din principiu sar face prin constituirea în cadrul său a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer). aşa cum făcuse dascălul său. el a explicat pentru prima dată întreaga existenţă prin intermediul unui element material ultim – apa. pentru prima dată în cultura occidentală. primul dintre „cei şapte înţelepţi”. care a permis depăşirea reprezentării mitice tradiţionale a lumii. Anaximenes are şi meritul de a fi încercat să ofere.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Anaximandros. Acest fapt are o motivaţie complexă. ci pe coastele occidentale ale Asiei Mici. care a avut un caracter preponderent antropologic. Etapa elenistică (secolele III – I î.). care a avut. dar cărora li se conferă o . şi nu printr-o serie de determinaţii apărute ulterior în cadrul său. dar nu l-a mai conceput ca fiind indeterminat ci determinat. pietrele şi. El a preluat de la acesta termenul de apeiron pentru denumirea principiului. REZUMAT 1. Milesienii La sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc al Ioniei. Anaximenes consideră că lucrurile individuale s-ar naşte din principiu printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. identificându-l cu aerul. pământul. propunând cea dintâi viziune filosofică occidentală.38 două dintre cele mai complexe fenomene ale existenţei: viaţa şi omul. pesimist şi individualist. El explică existenţa cu ajutorul unui element nedeterminat pe care-l numeşte apeiron (indefinit sau infinit). ca şi cea elenistică. considerat de greci.Hr.

Editura Teora. Care sunt motivele pentru care Thales este considerat în mod unanim primul filosof occidental? 7. PIERRE-MAXIME SCHUHL. se căutau vase umplute . pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi… Toate celelalte ştiinţe sunt mai necesare decât aceasta. şi nu în vederea unui folos oarecare. tirania şi totuşi. 4. Care credeţi că sunt temeiurile convingerii vechilor greci că Thales a fost primul dintre „cei şapte înţelepţi”? 5. Anaximenes a elaborat un model cosmologic asemănător celui thalesian. Ce este apeironul? 10. 2. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra condiţiilor prealabile necesare naşterii filosofiei. cretani şi fenicieni. El are meritul de a fi făcut şi prima tentativă de integrare a fenomenelor psihice în viziunea sa filosofică. B. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru o dobândi o pricepere a lucrurilor. I. 982 b – 983 a. în urma războaielor civile. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. nu pentru altul. 3. Milesienii prelucrau pieile şi metalele preţioase din Lydia. Întrebări 1. 6. Ce semnificaţii are concepţia lui Anaximenes asupra naturii sufletului? 15. 87. ARISTOTEL. Primele cosmologii filosofice. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Anaximandros şi Anaximenes. Anaximenes din Milet a fost discipolul şi urmaşul lui Anaximandros. sudul Italiei şi Sicilia şi nu în Grecia continentală. exceptând Grecia propriu-zisă. Mit. 3. Acela care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. a comodităţii şi a plăcerilor lor au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă. lâna din Frigia şi cânepa din Colchida. 2000. Teoria aristotelică asupra genezei filosofiei. Regalităţii i-a urmat oligarhia. AUTOEVALUARE A. vom găsi o atmosferă cu totul nouă în acest oraş în care aheii şi ionienii i-au întâlnit pe carieni. Cum explică Anaximandros geneza lucrurilor individuale din principiu? 11. îndeosebi paturi. Indicaţi cauzele social-politice. El a identificat principiul cu aerul şi a explicat generarea lucrurilor printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. de pildă. Concepţia filosofică a lui Anaximenes. 2. Cum explicaţi prosperitatea Miletului şi faptul că aici au fost întrunite pentru prima dată condiţiile social-economice şi spirituale favorabile naşterii filosofiei? 4. Geneza filosofiei occidentale. tot aşa spunem despre această ştiinţă că ea singură este liberă. p. Prezentaţi şi evaluaţi concepţia lui Anaximandros asupra originii şi evoluţiei vieţii? 12. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Thales şi Anaximandros. dar n-a fost satisfăcut de viziunea filosofică a dascălului său. Anaximandros a elaborat şi el un model cosmologic. însă nici una nu îi e superioară”. Care este principiul cu ajutorul căruia Anaximenes explică existenţa? 13. când au început să filosofeze au fost mânaţi de mirare. Teme pentru dezbatere în seminar. Concepţia filosofică a lui Anaximandros. produceau mobilă în serie. pretutindeni. cum sunt. precum spunem despre om că e liber când există pentru el. apoi. faţă de problemele mai mari. Cum explică Anaximenes generarea lucrurilor individuale din principiu? 14. fazele Lunii. mult mai complicat decât cel propus de Thales. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. pentru referate sau eseuri 1.39 semnificaţie cosmică pentru a se legitima raţional devenirea continuă a existenţei. Metafizica. nici un alt oraş n-a fost atât de activ şi de populat înaintea războaielor medice. „Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri. Astfel e limpede că ei nu o cultivă în vederea vreunui folos. Bucureşti. ci. 5. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor. Consideraţi că există vreo legătură între preocupările ştiinţifice ale lui Thales şi filosofia sa? 6. Aşa că dacă oamenii s-au ocupat cu filosofia spre a evita neştiinţa. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor. apreciind că şi sufletul ar fi o metamorfoză a aerului. cu deosebirea că locul apei este luat de aer. mai întâi faţă de problemele mai la îndemână. El o propus şi cea dintâi explicaţie evoluţionistă a originii şi devenirii lumii vii din cultura occidentală. „Dacă descindem în Miletul secolului al VI-lea. 9. Care sunt cele mai importante teze filosofice ale lui Thales? 8. progresând încetul cu încetul. 2. 2. Ca şi predecesorii săi milesieni. ştiinţă şi filosofie în concepţia lui Thales. cursul Soarelui şi al aştrilor şi naşterea Universului. fierul de la calibi. economice şi spirituale ale apariţiei filosofiei în polisurile greceşti din Asia Mică.

Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. după cum ne informează Platon… Cei mai mulţi scriitori spun că era de fel din Milet şi dintr-o familie ilustră… Doctrina lui era că apa este la începutul tuturor lucrurilor şi că lumea este însufleţită şi plină de zei. sclavi. la Sybaris. 21. Editura Polirom.1. spun ei. Se zice că el a descoperit anotimpurile şi că a împărţit anul în trei sute şaizeci şi cinci de zile”. 10. foarte apreciat în întreaga Grecie. ci şi pentru a se instrui…”. 157. 4. Metafizica. Duris şi Democrit sunt de acord că Thales era fiul lui Examyes şi al Cleobulinei. În fine. de asemenea. spunea el. În Egipt ei au construit. Prin urmare. 3. In Euclidem. p. 4. „Anaximandros… a afirmat că apeiron-ul este cauza oricărei naşteri şi pieiri. El a demonstrat că pieirea şi. acela este principiul tuturor)”. s-a diferenţiat în procesul de naştere al acestei lumi şi alcătuieşte la periferia ei o sferă de foc care înconjoară atmosfera din jurul pământului. animale cornute. formulând. Activitatea portuară era la fel de intensă ca şi activitatea atelierelor. nici nu piere. PROCLOS. Physica. seminţele tuturor lucrurilor sunt umede şi tot ce reprezintă hrană musteşte. este apeironul (infinitul). ca de pildă Thales şi Hippon – acesta din urmă părând a fi şi ateu. această ipoteză în urma observaţiei că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că însăşi căldura se iveşte şi se menţine din apă (căci ceea ce le dă naştere. potârnichi. I. căci ele trebuie să dea socoteală unele altora. întemeietorul acestui mod de a filosofa. susţinea că părţile sunt supuse schimbării. că luna. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 2. De asemenea. ei deţineau nouăzeci de centre comerciale. (După părerea lor) caldul se menţine prin umiditate. ci Thales. Iaşi. strălucind cu o lumină de împrumut. De acolo de unde provin toate – de acolo se hrănesc şi cum apa este principiul naturii umede. învârtindu-se toate în cerc. plătind în aur. 24. Iaşi. „Se spune că Thales a demonstrat pentru prima oară că cercul este divizat în părţi egale de către diametru… El este indicat ca primul (învăţat) care a ştiut şi a arătat că unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. 3. ambra care venea din Nord pe marile fluvii. cai. tot de acolo le vine şi pieirea. s-au desprins cerurile şi. cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauze materiale. despre cantitatea şi înfăţişarea unui asemenea element primordial nu toţi spun acelaşi lucru. cu mult înaintea acesteia. întemeind antrepozite sau colonii. că soarele nu e mai mic decât pământul şi-i alcătuit din cel mai curat foc”. că pământul. 13. naşterea. ei au pătruns peste tot. 70 – 71. DIOGENES LAERTIOS. Principiul şi elementul. „Anaximandru. care exportau grâu. DIOGENES LAERTIOS. ocupând locul în centru. spune el.4. că aparţinea neamului Thelizilor. fierul calibilor. fiul lui Praxides. ei considerau apa ca principiul tuturor lucrurilor şi demonstrau că pământul este aşezat pe apă”. aceasta. bogata clientelă a Greciei Mari îşi disputa. fie mai multe decât una singură. 20. în general. dintre cei mai nobili urmaşi ai lui Agenor şi Cadmos. pe braţul bolbitin al Nilului Zidul milesienilor. Stromata. milesienii au căpătat avânt.2. Într-adevăr o substanţă anume trebuie să existe. din care. îşi trag obârşia din eternitatea infinită. le înglobează pe toate.3. Afirmă că pământul este de formă cilindrică şi că înălţimea lui ar reprezenta o treime din lăţime. ei susţin că principiul (lucrurilor) este apa . 94. stă în mijlocul lumii. „Dintre cei care susţin că principiul este unic şi în mişcare – filosofi pe care el (Aristotel) îi numeşte în particular şi physiologi – unii spun că acest principiu este limitat. Ei nu călătoreau numai pentru a se îmbogăţi. acest «Shanghai antic». întocmai scoarţei care cuprinde tulpina copacului. toate lucrurile infinite. 963 b 6. fără să definească de era aer. în vreme ce ea rămâne eternă. Soarele. luna şi stelele s-au format după ce sfera de foc s-a rupt în bucăţi. 1997. s-a născut în Milet. ARISTOTEL. Pe întreg litoralul Pontului Euxin. PLUTARH. Spune. iar focul a fost prins într-o serie de inele. fenicieni. 1997. „Herodot. frumoasele lor covoare şi stofele vopsite în purpură. SIMPLICIUS. iar tot ce este mort se usucă. De aceea consideră că nimic nu se naşte (din nimic). potrivit cu rânduiala . 3. aurul smuls grifonilor de către arimaspi. care-i de formă sferică. 4.3. apă sau altceva. desigur. din care se nasc celelalte.1.40 cu vinul sau uleiul lor. fie una singulară. Anaximandros 4. dar că întregul rămâne neschimbat. folosind într-o manieră mai veche cuvântul «egale» pentru identice”. urmând traseele legendarilor cuceritori ai Lânii de Aur. lemnul din Bithynia. SIMPLICIUS. p. Totuşi. acolo deţineau un întreg cartier în Naucratis. potrivit cu necesitatea. susţine că este apa…. „Dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de filosofie. de vreme ce o substanţă rămâne veşnică. De unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pieirea – în vreme ce substanţa persistă în ciuda schimbărilor suferite. 3. Thales 3. „Anaximandros a afirmat că: «începutul tuturor lucrurilor este apeiron-ul… De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor. apoi. El era unul dintre cei şapte înţelepţi. au pătruns în Grecia Mare. sarea extrasă din salinele din Olbia. 3. Phisica. îşi ia lumina de la soare. Editura Polirom. susţine că omul s-a născut dintru început din vieţuitoare de altă specie”. s-au instalat peste tot. ajungând la această opinie în urma observaţiilor empirice. că forţa care generează dintotdeauna căldura şi frigul. este elementul şi totodată principiul lucrurilor. 250. peşte sărat sau uscat.2. pentru nedreptatea făcută. 23.

„Anaximenes… a arătat că aerul este originea tuturor lucrurilor. focul şi din ele totul”. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. acesta diferă după gradul de rarefiere şi comprimare de la o substanţă la alta. tot astfel şi întregul Univers este cuprins de suflare şi aer (aer şi suflare sunt întrebuinţate ca sinonime)”. 37.41 timpului».4. 3. se nasc. 24. cum a afirmat acesta. ci. „După acesta (Anaximandros). p. pământul. Precum sufletul nostru.2. apoi în nor şi mai departe în apă. AETIUS. Iar că toate câte se nasc din el sunt definite. 94.1. în pietre şi în celelalte lucruri care sunt formate din acestea. 5. Academica. 5. numindu-l aer. Editura Polirom. discipolul acestuia. Anaximenes din Milet… a afirmat şi el că lucrurile au un substrat unic şi infinit (apeiron). fiul lui Eurystratos. 1997. iar când se comprimă se transformă în aer. Când se rarefiază devine foc. Anaximenes. care este aer ne stăpâneşte pe noi. DIOGENES LAERTIOS. a afirmat că aerul este infinit.3. zice el. Iaşi. Physica.4. definit. apa. II. ca şi Anaximandros. apoi în pământ. 5. CICERO. într-adevăr. Î . exprimându-se astfel în termeni poetici”. 118. Anaximenes din Milet. Anaximenes 5. căci din el se produc toate şi din nou în el se absorb. 26. dar nu indefinit. I. 5. Şi acesta (Anaximenes) consideră mişcarea ca fiind veşnică şi că datorită ei are loc devenirea”. a audiat învăţătura lui Anaximandros… El a susţinut că obârşia tuturor lucrurilor este aerul…”. SIMPLICIUS.

supranumăr. Editura Teora. vol. Editura Paideea. număr. Bucureşti. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1997. Schuhl. Şcoala lui Pythagoras 4. 1998.F. vol. p.39 . 1999. pythagorici. Mic dicţionar al filosofiei occidentale.1.. partea I.58.. Editura Teora. kosmos. Bucureşti. Viaţa lui Pitagora. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. traducere şi note de Mihai Nasta. • Gh. vol. cicluri iniţiatice. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.W. tronul lui Zeus. esoterici. Bucureşti. organizare. O istorie a filosofiei greceşti. Iaşi. p. kairos. Editura Nemira. bios pythagoricos. 31 – 60. pythogorişti. 177 – 222. phithagorei. • G.3. Fragmente. Filosofia greacă până la Platon. Personalitatea lui Pythagoras 4. Bucureşti. 1. Collinson.I. I. Filosofia în Grecia veche. discipoli • Reconstituirea filosofiei pythagorice din mărturiile care ne-au parvenit despre ea • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE magi. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Guthrie.115 . focul central. reducţie matematică. matematici (mathematikoi). p. p. şamani. Iaşi. 2000. tetradă (tetractys).42 4. p. • Porphyrios. p. Bucureşti. . Bucureşti. auditori (akusticoi).120 .K. acusmatici. antipământ (antichton). Hegel.2.132. Editura Albatros. Editura Polirom. • W.276. LXXVII – XCI. Banu. PYTHAGORAS STRUCTURA TEMEI 4. aristofil. 1963. 1979. Prelegeri de istorie a filosofiei. Viaţa lui Plotin. aidemones. 1998. număr de aur. 1995. p. 266 . Editura Academiei. armonie. 13 – 15.220. 1984. Vlăduţescu.C. Editura Polirom. Filosofia pythagorică OBIECTIVE • Încercarea de delimitare a realităţii istorice de încărcătura mitică a legendei lui Pythagoras • Prezentarea şcolii lui Pythagoras: admitere. paidee. • D. p. • P. • I. exoterici. fizicieni (fisikoi).-M. muzica sferelor. secţiune de aur. punct material. acusmate. • Despre Phytagora şi pythagorei.

Diogenes Laertios afirmă că până la Pythagoras cei cu astfel de preocupări erau numiţi „înţelepţi” (sophos). susţinând că-şi putea reaminti de toate reîncarnările anterioare ale sufletului său – câte una la fiecare 216 ani (durată care reprezintă cubul lui 6. în jurul anului 480. săvârşirea unor miracole etc. Legenda îi atribuie şi calităţi premonitorii. mai profundă şi mai durabilă influenţă asupra spiritului occidental. ci numai Zeul”. Aristotel prefera. „iubitor de înţelepciune” – philosophos. dar n-a fost adusă nicio dovadă convingătoare în acest sens. estomparea realităţii istorice a fost însoţită de o spectaculoasă amplificare a dimensiunii mitice a personalităţii şi activităţii lui Pythagoras. Invocându-l pe Heracleides din Pont. cu acribia care-l caracterizează. cifră înzestrată de pythagorici cu conotaţii mistice. cel mult. 4. mistica şi morala şi.Hr. la doar un veac şi jumătate de la moartea filosofului. ci despre „aşa-numiţii pythagorei“. dar că acesta era convins că „niciun om nu este înţelept. desigur. care l-ar fi înzestrat cu darul memoriei veşnice. Ar fi . Această înrâurire incontestabilă stă însă sub semnul paradoxului: ea izvorăşte mai degrabă din legende şi mărturii târzii îndoielnice decât din opere personale transmise posterităţii ori din informaţii contemporane certe. cu siguranţă. Este semnificativ. pythagoreilor.1. Ştiinţa şi arta. pe care el însuşi a cultivat-o cu perseverenţă întreaga viaţă. El însuşi şi-a atribuit o ascendenţă divină. ca şi operaţia aritmetică a ridicării la cub). toate.43 Cursul 4 PYTHAGORAS (aprox. filosofia Occidentului îşi află. 580-500 î. Zelul pythagoricilor. pythagoriştilor şi al altor grupuscule de prozeliţi au sfârşit prin a copleşi nucleul doctrinar originar al creaţiei lui Pythagoras. ubicuitate. socotindu-se fiul zeului Hermes. Cicero susţine că Pythagoras ar fi fost cel dintâi gânditor care s-a numit pe sine însuşi filosof (philosophos – gr. omul n-ar putea fi decât. făcând practic imposibilă disocierea acestuia de adausurile ori corectivele descendenţilor. fiind fiul lui Mnesarchos. ceea ce atestă sporirea neîncetată a legendei sale pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu! Tot atât de problematică este şi calitatea sa de creator al termenilor filosofie şi filosof. S-a susţinut şi originea barbară – etruscă sau feniciană – a viitorului filosof. în acest context.Hr. să vorbească nu despre Pythagoras. – „iubitor de înţelepciune”) şi ar fi caracterizat această îndeletnicire drept contemplarea dezinteresată a lumii.) Pythagoras este. şi faptul că biografiile consacrate lui Pythagoras în primele secole creştine sunt vădit influenţate de reprezentările epocii despre viaţa şi faptele lui Isus. Unii dintre discipolii săi erau convinşi că Pythagoras este însuşi zeul Apollo coborât printre muritori şi că avea o coapsă de aur. Pe măsura trecerii timpului. în insula Samos din vecinătatea coastei egeene a Asiei Mici într-o familie aristocratică.. gânditorul presocratic care a exercitat cea mai amplă. Datorită tuturor acestor ambiguităţi şi incertitudini. Pythagoras s-a născut în prima jumătate a secolului al VI-lea î. Personalitatea lui Pythagoras Potrivit mărturiilor care ne-au parvenit despre personalitatea şi creaţia sa. rădăcini viguroase în tradiţia de gândire pe care el a inaugurat-o sau care îi este atribuită.

stabilindu-se la Crotona. unde ar fi murit la vârsta de nouăzeci de ani. fapt ce ar explica persistenţa regimurilor politice aristocratice în cetăţile greceşti din sudul Italiei în întreaga antichitate preromană. cam la mijlocul „talpei” „cizmei” italice). în Egipt (unde datorită erudiţiei sale şi abnegaţiei în desluşirea tainelor străvechii înţelepciuni egiptene şi-ar fi atras admiraţia preoţilor egipteni) etc.. de inspiraţie orientală. dându-le de înţeles conaţionalilor săi când a revenit printre ei – la fel de intempestiv cum dispăruse! – că a fost la zei pentru a le încredinţa doleanţele lor) Zamolxis a fost zeificat de traci. funcţionarea. a restrâns drastic privilegiile aristocraţiei. după opinia sa. fiind interesat. iar mulţi dintre discipolii lui Pythagoras vor pieri în flăcări. În cartea a IV-a a Istoriilor sale Herodot relatează că a aflat de la grecii din Helespont şi din Pont că unul dintre sclavii lui Pythagoras ar fi fost tracul Zamolxis. se pare că în perioada sa de formare a călătorit foarte mult. reformatorul religiei persane arhaice şi fondatorul castei magilor şamani). obligaţiile discipolilor. şcoala va fi incendiată. în Fenicia. în spiritul unui despotism luminat. dar. care. care. devenind un fel de erou civilizator. lângă Pythagoras…“). şcolii lui Pythagoras a înflorit. Pythagoras însuşi şi-ar fi aflat sfârşitul în incendiul din Crotona. Potrivit unor surse. probabil. printre altele. ci şi în posteritate. conectând astfel spiritualitatea tracă la una dintre cele mai importante direcţii ale filosofiei greceşti timpurii. o bogată anecdotică. cei scăpaţi refugiindu-se prin polisurile din sudul Italiei. Deşi discutabilă. ci şi în Persia (unde l-ar fi cunoscut pe Zarathustra sau. Încredinţat că un om liber nu poate suporta un astfel de regim politic. el însuşi a cizelat-o). cât legenda dascălului lor. în Grecia Mare (sudul actualei Italii. dar suntem înclinaţi să credem că stăpânul său i-a sesizat şi i-a răsplătit inteligenţa. Revenit în insula natală. decide să-şi părăsească patria definitiv. ceea ce înseamnă că era la curent cu filosofia milesiană. Datorită înţelepciunii sale (căci „trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. ambele foarte probabil de provenienţă sau. El este considerat şi fondatorul teoriei armoniei muzicale. pe care. în timp ce alte surse susţin că în momentul incidentului filosoful ar fi fost plecat din cetate sau că ar fi scăpat şi s-ar fi refugiat la Metapont (polis grecesc tot din sudul Italiei). relatarea „părintelui istoriei” (el însuşi se îndoieşte de ea. fiind practic imposibilă discernerea adevărului de mistificare. În matematică lui Pythagoras îi sunt atribuite teorema care îi poartă numele şi tabla înmulţirii. Ei vor răspândi în întreaga lume grecească nu atât învăţătura. care va dăinui şi va spori în secolele următoare. nu numai în lumea grecească. de unde se vor răspândi apoi în întreaga lume grecească. un syrian – dar nu din Siria. Potrivit unor relatări târzii. parese şi datorită opţiunii ori numai simpatiilor sale politice prodemocratice). dar şi unui vicleşug (s-ar fi ascuns vreme de patru ani într-un fel de subsol al casei impunătoare pe care şi-o construise în Tracia după model grecesc. din moment ce îi vor fi consacrate practici de cult cu mistere. şcoala lui Pythagoras ar fi exercitat o puternică influenţă asupra regimurilor politice ale polisurilor din Grecia Mare. învăţătura etc. Prestigiul de care se va bucura învăţătura sa în întreaga antichitate va fi enorm. de ştiinţa şi de mistica orientală. afirmând. fiind cel dintâi care a fixat intervalele . nu doar în epocă. Aici îşi deschide propria şcoală filosofică.44 fost elevul lui Pherekydes. practicate la început în Templul Muzelor din Crotona. cum îl numeau grecii. Revenind la Pythagoras. dar fusese respins. cel puţin. mai precis. prima din lumea grecească în sensul didactic al termenului. Zoroastru. Este de presupus că această influenţă – în măsura în care nu este şi ea o invenţie ulterioară! – a fost proaristocratică. că. Zamolxis ar fi trăit înaintea lui Pythagoras) sugerează interesante corelaţii între filosofia lui Pythagoras şi religia lui Zamolxis. din Sicilia şi chiar din Grecia continentală. după ce „şi-a câştigat libertatea“ (nu ni se spune cum. iniţiate probabil de el însuşi. a fost neplăcut impresionat de instaurarea tiraniei lui Polycrates. şi dispreţului faţă de oamenii de rând. În urma unui conflict cu un oarecare Kylon (care dorise să-i devină discipol. e de presupus. În legătură cu organizarea. a strâns o mare avere (încă o dovadă a calităţilor sale!) şi s-a întors printre ai săi. ci din Syros. deopotrivă. una dintre insulele care alcătuiesc arhipelagul Cicladelor – şi l-ar fi întâlnit în peregrinările sale pe Anaximenes din Milet.

3. în care se numeau matematici (mathematikoi). considerându-se că natura adâncă a omului este întipărită în trăsăturile feţei. mimică. totodată. ci. jertfe. singura certitudine este că. mai cu seamă. Ei trebuiau să-şi lămurească singuri neînţelegerile. În fine. în acest stadiu ei nu aveau voie nici măcar să-l vadă pe maestru. să găsească răspunsuri personale – fără a li se permite însă. Potrivit unor surse. ca mai toţi meridionalii. grecii fiind. care varia de la caz la caz. discipolii treceau în cel de-al doilea ciclu de învăţământ. ci doar să-i asculte glasul „din afara” (gr. Despre politică şi Despre natură. dar le era cu desăvârşire interzis să pună întrebări ori să comenteze cele auzite. ca şi facţiune politică aristofilă. aritmetica şi muzica (în întreaga antichitate greacă muzica a fost considerată o disciplină matematică). învăţământul prin strunirea firii celor ce urmau să-i devină discipoli. aşadar. erau vorbăreţi. mers etc. Este de presupus că tot acum se însuşeau cosmologia. o paidee (educaţie a spiritului uman prin cultivarea ştiinţei. cunoştinţele despre natură şi filosofia pythagorică propriu-zisă. dar şi un fel de sectă religioasă cu practici cultuale oculte. Astfel. nu nea parvenit nimic din ea. în cel de-a treilea ciclu de învăţământ se studiau alcătuirea Universului şi principiile naturii. Impresia pe care o făceau discipolii lui Pythagoras când apăreau printre ceilalţi greci era amplificată de ţinuta lor impunătoare (datorată atât selecţiei iniţiale. În stagiul de tăcere discipolii aveau voie să asiste la anumite lecţii şi dezbateri. III-IV d. care nu se ştie cât de riguros erau delimitate de învăţătura matematică şi de mistica şcolii. apelându-se la „corecţiile şi tăieturile executate cu focul şi cu fierul”! 2. stimularea autocunoaşterii prin interiorizarea discipolilor. discipolii numindu-se fizicieni (fisikoi).) ai lui Pythagoras. susţine că novicii erau supuşi şi la o serie de „probe” care urmăreau să înfrângă „lipsa de stăpânire şi aviditatea de posesiune. probabil cu caracter introductiv. care era organizată pe trei cilcuri de învăţământ. purificări etc. să pună întrebări şi să răspundă la întrebările altora. căci cel ce tace este mai aproape de fiinţa sa autentică.2. un mod de viaţă (bios pythagoricos). care. În acest stadiu al iniţierii ei aveau voie să pătrundă „înăuntru” (gr. fiind numiţi şi esoterici sau ezoterici. putându-se prelungi până la cinci ani! Pythagoras îşi începea. titlurilor şi conţinutului lor. sursele antice târzii sunt discordante în privinţa numărului. În privinţa operei lui Pythagoras. ţinută. ci şi ştiinţifică. proprii naturii omeneşti”. Admiterea în şcoală se făcea după obscure criterii fizionomice. dar nu era niciodată mai scurt de doi ani. De aceea ei vor mai fi numiţi şi exoterici. participau la diferite ritualuri. matematicii aveau dreptul să se pronunţe asupra învăţăturii însuşite. artei şi filosofiei). cât şi exerciţiilor fizice pe care le practicau în mod sistematic) şi de mantiile albe lungi cu care erau înveşmântaţi – prima uniformă şcolară din învăţământul occidental. unul dintre biografii târzii (sec. Şcoala lui Pythagoras Şcoala înfiinţată de Pythagoras la Crotona era nu doar filosofică. Iamblichos. Se urmărea. exo) încăperii în care vorbea. sub ameninţarea unor sancţiuni drastice. În primul ciclu discipolii erau numiţi acusmatici sau acustici (akusticoi – auditori) şi trebuiau să înveţe „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. cvintă şi octavă. 1. În urma „testului” fizionomic fiecărui candidat admis i se prescria un anumit timp de tăcere. concepute ca tot atâtea trepte iniţiatice. eso) încăperii în care maestrul îşi expunea doctrina şi să-l vadă. adesea chiar flecari.45 muzicale armonice de cvartă. Deşi îi atribuie numeroase lucrări. în caz că a existat. După . să le împărtăşească cuiva! – la eventualele nedumeriri. 4. de la disciplinele pe care le studiau: geometria. Ea funcţiona ca o comunitate închisă (inspirând în posteritate organizarea primelor ordine monahale creştine) şi oferea discipolilor nu numai o învăţătură. Diogenes Laertios susţine că Pythagoras ar fi scris trei cărţi: Despre educaţie. De asemenea. După expirarea timpului de tăcere fixat fiecăruia. Hr. Cei dovediţi apţi în urma cercetării fizionomice erau admişi în şcoală. posturi.

ca şi Heraclit din Efes. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1. unele plante ca bobul. Se urmărea astfel eliminarea deosebirilor datorate condiţiei materiale a discipolilor. atât în lumea grecească cât şi în cea romană. deoarece a trădat secretul înscrierii a douăsprezece pentagoane într-o sferă! Discipolii lui Pythagoras trebuiau să se supună unui mare număr de acusmate („precepte de ascultare”). conduite şi situaţii de viaţă. 3. în primul rând. Ameinias. preocupări de cosmologie) şi Archytas din Tarent (conducător politic şi matematicianmecanician. Kerkops. pythagoreii – elevi ai discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. primele două cicluri de învăţământ . dintre care s-au remarcat mai ales Philolaos din Crotona (contemporan cu Socrate şi cu Democrit. care deveneau un fel de patrimoniu indivizibil al comunităţii. ca şi după încheierea ei. Sărăcia informaţiilor certe transmise posterităţii despre personalitatea. matematicii – care au accentuat şi au dezvoltat latura ştiinţifică a învăţăturii pythagorice. Boidas. Bro(n)tinos. de a te împreuna cu o femeie care poartă vreo podoabă de aur. după moartea lui Pythagoras s-au delimitat în rândul adepţilor doctrinei sale şi două orientări ideologice. Aşa erau. la care va adăuga însă. adică oameni cu sfială. fără a avea însă vreo legătură cu comunitatea pythagorică originară sau cu urmaşii săi. fără a reuşi însă să se individualizeze. pe de-o parte. Paron. armonia spirituală fiind considerată indisolubil legată de cea fizică. Ei au fost pare-se numeroşi. semnificând. Despre ceilalţi pythagorici (Parmenicos. 2. erau nelipsite exerciţiile fizice. acusmaticii – care au preluat şi au amplificat dimensiunea mistică a doctrinei pythagorice minimalizând importanţa creaţiei sale ştiinţifice.) informaţiile care ne-au parvenit sunt extrem de sărace.). de a te aşeza pe o baniţă de grâne. de a te lăsa cuprins de o veselie nestăpânită. divulgarea cunoştinţelor respective fiind sancţionată drastic. de pildă. în multe cazuri limitându-se doar la menţionarea lor. În posteritatea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei clase. discipolii erau consideraţi deplin iniţiaţi şi declaraţi aidemones. îndepărtându-se de încărcătura sa mistică. Xuthos. Demokedes etc. având. ca discipoli ai lui Pythagoras. De observat că termenii acusmatici şi matematici au funcţionat în tradiţia pythagorică cu câte două accepţii diferite. potrivit principiilor pythagorice care proclamau că „prietenii au toate lucrurile în comun” şi că „prietenia înseamnă egalitate”. Ikkos. de a urina cu faţa la soare etc. de a călca peste un jug. în funcţie de modul în care ei s-au raportat la moştenirea sa spirituală: 1. cu cuviinţă. de a aţâţa focul cu o sabie. unul dintre cei mai importanţi discipoli ai lui Pythagoras. prin interdicţia comunicării lor în afara şcolii. întreţinând legenda lui Pythagoras şi interesul pentru studiile matematice.46 parcurgerea şi a acestui ultim ciclu. 2. care reglementau cele mai diferite atitudini. asemenea dascălului său. Cei admişi în şcoală trebuiau să pună în comun toate bunurile personale şi toţi banii pe care-i posedau. focul. şi-ar fi aflat sfârşitul în mare (a fost înecat?). O mare parte a învăţăturii pythagorice avea caracter secret. de a lăsa o rândunică săşi facă cuib sub streaşina casei tale. Cea mai mare parte a acestora nu era motivată raţional şi solicita supunere necondiţionată. În afara acestor grupări. Menester. cei mai cunoscuţi fiind Hippasos din Metapont (care va fi interesat de filosofia naturii şi va propune ca principiu al existenţei. pythagoriştii – cei care adoptau doctrina şi modul de viaţă pythagoric. mai ales. acusmatele care impuneau interdicţii dintre cele mai bizare: de a mânca anumite alimente (carne. şi numărul) şi Petron din Himera (care a imaginat un model cosmologic alcătuit din 183 de lumi dispuse în formă de triunghi – câte 60 de-a lungul fiecărei laturi şi câte una în dreptul fiecărui unghi – şi aflate în mişcare de rotaţie uniformă împrejurul respectivei forme triunghiulare). Pe durata întregii iniţieri. în texte cel mai adesea târzii. învăţătura şi şcoala lui Pythagoras se explică. pythagorici(eni)i – discipolii direcţi ai lui Pythagoras. mai degrabă instituţionale. nalba etc. contemporan şi prieten cu Platon). Surse antice târzii relatează că Hippasos din Metapont.

a fost caracterizată de Aristotel astfel: „…aşanumiţii pythagorei. Esenţa acestei filosofii. deci este reductibilă la linie. 4. cum am arătat mai sus. supralicitată întrucât mărturiile care ne-au parvenit atestă faptul că pythagoricii concepeau numărul în manieră arhaică. Această îndepărtare de universul fizic perceptibil nemijlocit nu trebuie să fie. Saltul ilicit făcut de pythagorici de la realitatea fizică la abstracţia matematică a fost sesizat şi sancţionat de Aristotel în . considerarea doctrinei pythagorice ca fiind „idealistă” şi declararea lui Pythagoras „fondatorul idealismului occidental” sunt exagerate. cel puţin dacă termenului „idealism” i se conferă accepţia filosofică consacrată. deci. altul cu sufletul şi inteligenţa.3. deci este reductibil la volum. Despre „idealism”. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. spre deosebire de milesieni. deoarece armonia sunetului produs de o coardă care vibrează este dependentă de lungimea şi de grosimea sa. Pytagoras a ajuns la concluzia identificării principiului cu numărul printr-o succesiune de reducţii matematice. Filosofia lui Pythagoras Concepţia filosofică atribuită lui Pythagoras marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. totuşi. s-au crezut îndreptăţiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe. Astfel înţeles. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). Elementul fundamental care stă la baza întregii construcţii ontologice pythagorice este. se poate aprecia că.47 din şcoală şi.orice linie este alcătuită din puncte. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –. altul cu timpul şi aşa mai departe cu fiecare lucru.orice volum este alcătuit pe cele trei dimensiuni ale spaţiului din suprafeţe. Pythagoras şi descendenţii săi n-au mai identificat principiul cu diferitele componente calitative fundamentale ale universului fizic (apă. ajunseseră la concluzia că elementele numerelor sunt elementele tuturor lucrurilor şi că întregul univers se reduce la număr şi armonie” (Metafizica).orice suprafaţă este alcătuită din linii. considerându-l o entitate corporală cu extensiune spaţială asimilabilă punctului material şi nu o abstracţie. Demersul lor reprezenta. în această accepţie. nu se poate vorbi la greci decât începând cu epoca clasică. concepută ca fiind reductibilă la raporturi numerice determinate. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. deci. . care cei dintâi s-au îndeletnicit cu matematica. în ultimă instanţă. este deci reductibilă la punct. iar ei erau încredinţaţi că găsesc în ele mai multe asemănări cu lucrurile permanente şi cu cele ce sunt în devenire decât ar fi găsit în elementele Foc. primul loc. pe de altă parte. de a „aşa-numiţilor pythagorei”. Iar când băgară de seamă că raporturile şi legile armoniei muzicale se pot reda prin numere. cum este el pentru matematica propriu-zisă. Armonia era considerată însă şi ea. cu certitudine. iar numerele sunt lucrul cel mai de seamă în lume. imposibil de delimitat. ajunseseră să identifice cutare număr cu dreptatea. Pământ şi Apă. Şi. punctul material. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. . cele două orientări ideologice constituite în posteritatea filosofului din Samos. Ca urmare a acestor particularităţi. un important pas înainte în înţelegerea filosofică a lumii.orice lucru individual existent în realitatea fizică are un anumit volum. tot număr. . atât prin amploare şi profunzime. Rezultă că. Întrucât armonia era. că celelalte lucruri sunt făcute în natura lor după asemănarea numerelor. prin firea lucrurilor. pythagoricii au făcut tentativa de explicare a existenţei în ansamblul său prin intermediul unui singur principiu: numărul. care este identificat cu numărul. pornind de la lucrurile individuale: . ambele fiind exprimabile numeric. deci este reductibil la suprafaţă. făcând-o să propăşească şi dedicându-se cu totul ei. cum în studiile matematice numerele ocupă. în ultimă instanţă. căci estimarea cantitativă presupune o capacitate de abstractizare superioară celei reclamate de estimarea calitativă.

necesare întrucât orice lucru individual are existenţă spaţială. ce ar fi necesară pentru ca orice lucru. 6 – era principiul însufleţirii sau potenţa creatoare de viaţă. Punctul – Linia – Suprafaţa – Volumul – erau considerate principii ale extensiunii spaţiale. Numerele erau integrate astfel într-un fel de structuri. Cifra patru avea. a considera corpurile compuse din numere. implică unităţi abstracte. Dar pentru pythagorei numărul înseamnă lucruri cu existenţă «reală»”. bioritmurile. El considera că fiecărui număr îi sunt asociate anumite calităţi şi că toate lucrurile. 9 – apa. aer. numit „părintele tuturor numerelor” şi identificat uneori cu divinitatea. ea era reprezentată ca un fel de acord lăuntric al multiplicităţii parametrilor numerici ce caracterizează orice lucru. simbolul perfecţiunii. 10 – perfecţiunea (decada sacră). Numerele – reprezentau principiul multiplicităţii. În privinţa armoniei. de asemenea. ci ca un fel de supranumăr. fenomen sau proces. 210 – corpul etc. vieţuitoare sau eveniment să se împlinească. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. chibzuinţa. exprimată numeric. „decada sacră”. sănătatea. pe de altă parte. Doimea – deoarece unitatea. a introdus conceptul de KAIROS (timp critic). nu poate genera nimic. prietenia (philia). Substanţele concret-sensibile (apă. fiindu-şi suficientă. pentru ca multiplicitatea să devină posibilă este nevoie de cel puţin o dublare. este ceva imposibil… Cel puţin numărul aritmetic. care ar reprezenta durata de timp optimă. lumina primordială. pythagoricii l-au considerat deci adevăratul substrat metafizic al lumii. un statut privilegiat întrucât prin însumarea primelor patru numere naturale se obţine cifra zece. 7 – semnifica inteligenţa. 13 – aerul. Concepând numărul în această manieră arhaică. Pythagoras a conferit numerelor semnificaţii mistice şi conotaţii magice. pământ) – erau concepute drept principiile calitative fundamentale care fac posibilă diversitatea calitativă a lucrurilor. însă. Până la ei aceste termen denumise doar ordinea din cetate. în absenţa căruia nu este posibilă mulţimea. adică de un principiu al doi-ului. Pentru a include şi succesiunea şi armonia temporală. foc. cifra 5 – semnifica culoarea şi calitatea. luat ca atare. 8 – dragostea (eros). ce ar individualiza fiecare formă a existenţei. 11 – focul. Pythagoras. principiul vieţii. Pythagoricii au utilizat primii termenul kosmos pentru a denumi armonia universală. cu numerele respective s-ar fi caracterizat prin aceleaşi calităţi sau însuşiri. într-un fel sau altul.48 Metafizica: „Să concepi numărul ca fiind neseparat «de lucruri» suprimă multe din consecinţele imposibile. De aceea . Diognes Laertios ne-a transmis următorul tablou ontologic al reconstrucţiei pythagorice a existenţei pornindu-se de la unitate: Unitatea – era considerată principiul primordial de simplitate şi armonie. nefiind concepută ca un număr asemănător celorlalte. De exemplu. Kosmosul – principiul organizării universale raţionale în care toate lucrurile sunt integrate. fiinţele sau fenomenele asociabile. UNITATEA – DOIMEA NUMERELE ________________________________________ PUNCT LINIE SUPRAFAŢĂ VOLUM _________________________________________ APĂ AER PĂMÂNT FOC _______________________________________ KOSMOS ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Acest model cosmologic nu surprinde decât organizarea spaţială a lumii.

Oamenii de rând nu aud această muzică deoarece ea este permanentă. ar ● ● rezulta din faptul că prin dispunerea spaţială triunghiulară ● ● ● progresivă a primelor patru cifre sub formă de puncte ● ● ● ● s-ar obţine prin însumarea lor. Din aceste motive ele par a fi. şi ea. pentru a rezulta cifra zece. ce ar exprima. învestită. prin care urmăreau. ceea ce înseamnă că stabilirea lor s-a bazat pe o adâncă înţelegere a raporturilor matematice ce guvernează organizarea spaţială a lumii. în primul rând eclipsele de Soare şi de Lună. Pythagoricii au conceput şi o anumită proporţie geometrică. a condus la realizarea unor capodopere. pe criteriul observaţiei empirice a universului. AB perfecţiunea. decât perfect. De asemenea. într-adevăr. Pythagoricii au imaginat şi un model cosmologic. conform acestei concepţii. producând o muzică sublimă. pătrat – oblong (dreptunghi). „decada sacră”. care nu se află într-o conexiune contradictorie necesară. Ei considerau că toate corpurile cereşti. numită de ei „proporţia de aur” sau „secţiunea de aur”. drept – stâng. Aceste opoziţii nu puteau fi. Soare. de asemenea. Deoarece în vremea respectivă nu se cunoşteau decât nouă corpuri cereşti (Pamânt. finit – infinit). ci pe proporţii matematice armonice şi pe virtuţile magice ale cifrei zece. numit „numărul de aur”. evident. masculin – feminin. bun – rău. pe care a numit-o „muzica sferelor”. decât zece: finit – infinit. având formă sferică (forma geometrică spaţială „perfectă”. iar Universul nu putea fi. pe care l-a numit „antichton” (antipământ). probabil. mai degrabă. Astronomii apreciază că nu avem de-a face cu un model cosmologic heliocentric. care avea valoarea: AC AC = . Ea era reprezentată grafic astfel: CB A C B 5−1 şi 2 întruchipa. repaus – mişcare. altele sunt simple polarităţi exterioare (drept – curb. cu semnificaţii magice. în sensul că se presupun şi se exclud reciproc (unitate – pluralitate. compensarea imobilismului pe care modelul matematic al lumii îl sugera. unu – plural. şi deci caracterul sacru al tetractys-ului. care s-ar produce în momentul în care aceşti aştri ar fi acoperiţi de „antichton”. aşa cum cineva care locuieşte la malul mării nu mai aude sunetul valurilor întrucât este obişnuit Ei au propus şi un număr. care nu se mai întemeiază. aceste proporţii şi numere exprimă. raporturi armonioase care se regăsesc în organizarea fundamentală a existenţei. luminos – întunecos. luminos – întunecos. cifra zece. ● Perfecţiunea. firmamentul stelar + încă cinci planete cunoscute = nouă). În pofida caracterului fantezist al acestui corp ceresc. din moment ce acesta era considerat a se roti şi el în jurul „focului central”. expresii ale unui sentiment mistic ancestral al opoziţiilor. pythagoricii au explicat raţional cu ajutorul său o serie de fenomene astronomice. pereche – nepereche. artele plastice etc. iar respectarea lor în arhitectură. aşa cum cercul era considerat forma geometrică plană „perfectă”). decât ale identificării factorilor fundamentali care guvernează dinamismul existenţei. drept – curb. adică guvernat de cifra zece. ca cele concepute de milesieni. ei au „inventat” încă un corp ceresc invizibil. întrucât „focul central” nu este Soarele. armonia la nivel pur aritmetic. s-ar afla la distanţe armonice unele de altele şi s-ar roti în jurul „focului central” sau „tronului lui Zeus”. aceste opoziţii nu sunt stabilite pe baza unui criteriu comun şi nici nu sunt integrate într-o structură unitară. Dincolo de caracterul speculativ şi de conotaţiile mistice. pătrat – oblong).49 primele patru cifre erau reprezentate spaţial într-o modalitate specifică numită tetractys (tetrada). dinspre orice latură sau Tetractys-ul unghi am porni. Pythagoricii au conceput şi un ansamblu de opoziţii. Dacă unele dintre ele sunt contradicţii veritabile. care avea valoarea . în concepţia lor. pereche – nepereche. Lună.

filosofia pythagorică reprezintă un progres semnificativ în înţelegerea filosofică a lumii. discipolii lui Pythagoras parcurgeau următoarele trei cicluri de învăţământ: 1. fără a avea vreo legătură cu Pythagoras sau cu discipolii săi. discipolii erau numiţi matematici şi studiau matematica şi teoria muzicală pythagorică. în Grecia Mare. dacă nu chiar fondatorul. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1. ci şi matrice a organizării spaţiale a realităţii. spre deosebire de ei. precum şi facţiune politică filoaristocratică. 2. Personalitatea şi creaţia sa sunt însă învăluite în legendă. ceea ce ar putea explica menţinerea în această zonă a lumii greceşti până în epoca clasică târzie a unor regimuri politice tiranice. principiu al timpului critic şi substrat al valorilor morale. secţiunea de aur. În acord cu ascendenţa şi cu opţiunile social-politice ale lui Pythagoras. ar fi argumente serioase în acest sens. discipolii se numeau acusmatici şi învăţau „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. Nu avem prea multe informaţii despre ideile social-politice şi etice ale pythagoricilor. Chiar dacă este conceput în manieră arhaică şi este încărcat de obscure semnificaţii mistice. 2. 2. numărul de aur. Ideile sale despre armonie. pythagorişti – cei care au adoptat învăţătura şi modul de viaţă pythagoric. După moartea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei categorii. Personalitatea lui Pythagoras Pythagoras este considerat unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai etapei presocratice a filosofiei antice greceşti datorită multiplelor influenţe pe care doctrina care îi este atribuită de tradiţie le-a exercitat în posteritate. dar era şi un fel de sectă religioasă. iar învăţătura avea caracter secret.50 cu el. REZUMAT 1. În ultimul ciclu de învăţământ discipolii erau numiţi fizicieni şi studiau cosmologia şi fizica pythagorică. Surse antice târzii susţin că ideile social-politice pythagorice au exercitat o puternică înrâurire asupra regimurilor politice ale polisurilor greceşti din sudul Italiei. Adepţii lui Pythagoras cultivau virtuţile morale ale înţeleptului şi manifestau dispreţ faţă de oamenii de rând. Şcoala lui Pythagoras Pythagoras a întemeiat la Crotona. Doar marii artişti. muzica sferelor. o paidee. estetice şi religioase. caracteristic întregii doctrine pythagorice. Filosofia pythagorică Ca şi milesienii. 3. îndoielnice şi contradictorii. După admiterea în şcoală. 3. pythagorei – discipolii discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. Dincolo de toate aceste limite. inerente epocii aurorale în care a fost elaborată. în special muzicienii şi poeţii ar fi capabili să audă această muzică divină şi să o redea în operele lor. prima şcoală filosofică a antichităţii occidentale. numărul nu este pentru pythagorici doar temeiul metafizic al lumii. ci şi un mod de viaţă ( bios pythagoricos). dar. pythagorici – discipolii direcţi ai lui Pythagoras. Nu putem însă să nu remarcăm că aceste idei nu au fost integrate într-o viziune unitară şi au fost pătrunse de acelaşi spirit mistic. După expirarea perioadei de tăcere. nu l-au mai identificat cu diferitele componente calitative . fixarea intervalelor muzicale armonice etc. O serie de esteticieni şi istorici ai culturii îl consideră pe Pythagoras. Ea avea şi caracter ştiinţific. cel puţin cel mai important precursor al esteticii occidentale. În primul ciclu. Pythagoras şi descendenţii săi au pus în centrul demersului lor filosofic problema principiului (arché). Nu putem să nu subliniem multiplele planuri în care se constituie şi pe care încearcă să le raţionalizeze teoria pythagorică a numărului. este de presupus că ele au fost proaristocratice şi că au exercitat o influenţă conservatoare. Admiterea se făcea după obscure criterii fizionomice. Discipolilor li se impunea o perioadă de tăcere cuprinsă între doi şi cinci ani prin care se urmărea interiorizarea lor şi formarea deprinderilor de meditaţie solitară. Şcoala lui Pythagoras oferea discipolilor nu numai o învăţătură. în condiţiile în care ideile democratice începuseră să câştige teren în lumea grecească. 3. cele mai multe mărturii care ne-au parvenit despre ele fiind târzii.

Întregul univers fizic (kosmos – termen utilizat pentru prima dată de pythagorici pentru desemnarea ordinii şi raţionalităţii întregii existenţe) era deci derivat din număr. Întrebări 1. Ce rol au îndeplinit ideile social-politice pythagorice? 19. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. p. Cât de plauzibilă consideraţi că este relatarea lui Herodot despre legăturile dintre Pythagoras şi Zalmoxis? 3. 3. Ce legături consideraţi că există între filosofia. Ce este tetractys-ul şi de ce era considerat „sacru” de pythagorici? 13. Arbitrar şi rigoare didactică în organizarea şcolii lui Pythagoras. în ultimă instanţă. fenomen sau proces pentru a se împlini. Apoi. Viziunea lor ontologică marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. prin asemănare cu armonia sunetului produs de o coardă ce vibrează. ei au conferit numerelor semnificaţii mistice şi obscure conotaţii magice. Teme pentru dezbatere în seminar. tot număr. pentru referate sau eseuri 1. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. ştiinţă şi mistică în doctrina pythagorică a numărului. Cum credeţi că au fost stabilite numărul de aur şi proporţia de aur şi cum explicaţi faptul că ele exprimă raporturi cantitative armonioase ale existenţei? 15. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). AUTOEVALUARE A. Ce este kairos-ul şi ce rol avea el în filosofia pythagorică? 14. recomandat fiind de Policrate lui Amasis printr-o scrisoare. Armonia era considerată însă şi ea. a coborât în peştera Idei. Cum explicaţi seducţia pe care a exercitat-o filosofia pythagorică asupra posterităţii? B. Pythagoricii au conceput însă numărul în manieră arhaică şi nu ca abstracţie matematică. necesară oricărui obiect. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. Toate sunt îmbibate însă de un pronunţat spirit mistic. Cum a ajuns Pythagoras la învestirea numărului cu statutul de principiu al existenţei? 9. Astfel înţeles. ştiinţa şi mistica pythagorică? 8. Ce este armonia în filosofia pythagorică? 12. ci şi ale ţărilor străine. 4. 5. în Creta. estetică. atât prin amploare şi profunzime. Ce reprezenta în cosmologia pythagorică muzica sferelor? 16. Cum apreciaţi mistica pythagorică a numerelor? 11. care este dependentă de lungimea şi grosimea sa. 7. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. înzestrându-l extensiune spaţială şi considerându-l similar punctului material. etică etc. nu numai ale Greciei. Se afla în Egipt.266. Cât de îndreptăţită consideraţi că este compararea personalităţii şi filosofiei lui Pythagoras cu personalitatea şi învăţătura lui Isus? 4. Iaşi. Tradiţia îi atribuie lui Pythagoras şi descendenţilor săi şi preocupări de cosmologie. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –. În ce măsură apreciaţi că poate fi considerat Pythagoras fondatorul esteticii occidentale? 20. Cum apreciaţi sistemul de admitere în şcoala lui Pythagoras? 5. a învăţat limba egipteană. De asemenea. era aşa dornic de învăţătură. Care erau treptele iniţiatice pe care trebuiau să le parcurgă discipolii lui Pythagoras şi ce virtuţi formative avea fiecare dintre ele? 6. [Pythagoras] „încă de tânăr. împreună cu Epimenide. Provocarea lui Herodot: Pythagoras şi Zalmoxis. 1997. cum aflăm din cartea lui Antiphon Despre oamenii cu merit deosebit. evaluată numeric. pythagoricii au utilizat termenul kairos – durata optimă. Pythagoras între legendă şi adevăr istoric. Ce era şi ce rol îndeplinea antichton-ul în cosmologia pythagorică? 18. Implicaţii estetice ale filosofiei pythagorice. Filosofie. şi a călătorit şi la chaldeeni şi magi.51 fundamentale ale universului fizic (apă. ambele fiind exprimabile numeric. Exprimaţi-vă punctul de vedere asupra primei trepte iniţiatice pe care trebuiau să o parcurgă discipolii lui Pythagoras. În ce măsură consideraţi că poate fi delimitat adevărul istoric despre personalitatea şi doctrina lui Pythagoras de legendele care au înflorit în jurul lor? 2. dar conţin şi uimitoare observaţii şi intuiţii. care vor influenţa cultura occidentală ulterioară. Este modelul cosmologic pythagoric heliocentric? 17. Editura Polirom. 2. numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. Cum concepeau Pythagoras şi discipolii săi numărul? 10. a . încât îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate misterele şi ritualurile. Pentru includerea în această viziune şi a dimensiunii temporale a existenţei. DIOGENES LAERTIOS.

Nimic nu este simplu. ci se vor muta într-un alt loc unde. Editura Polirom. ca unul care trăise printre greci şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. acest Zalmoxis. Fie că Zalmoxis n-a fost decât un om. se făcu nevăzut din mijlocul tracilor. Dar pentru pythagorei numerele înseamnă lucruri cu existenţă (reală). p. care-l iubea pe băiat. Astfel se naşte Universul (Kosmos). şi acolo a scris o constituţie pentru grecii din Italia şi. PORPHYRIOS. Ei adaugă că barbarii i se închinau ca unui zeu. În afară de concetăţeni de prin împrejurimi. ARISTOTEL. În privinţa celor rostite de către oamenii ce-l înconjurau îndeaproape. numit Zalmoxis. „După câte am aflat eu de la grecii care locuiesc în Hellespont şi Pont. în afară de acestea că. ca şi cum ar fi alcătuite din acele numere”. 8. cele ce s-au întâmplat vreodată se întâmplă din nou. XIII. Iaşi. Iaşi. însufleţit. 44. este imposibil… Cel puţin numărul aritmetic luat ca atare. implică unităţi abstracte. p. 8. 6. dar de natură diferită.270. îl instrui în ştiinţa astronomiei. care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia. cel puţin una. 4. Atunci s-a hotărât să se îmbarce pentru Italia”. câştigându-şi libertatea. unde stătu ascuns vreme de trei ani. ARISTOTEL. Acest nume i-a fost dat deoarece de îndată ce s-a născut a fost învelit într-o piele de urs. Totuşi ei discută tot ceea ce se referă la natură. dobândind avere. Ei aplică deci enunţuri teoretice lucrurilor. înzestrat cu raţiune. „În preajma sa [a lui Pythagoras] se mai afla un tânăr. 43. nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ. DIOGENES LAERTIOS. p. însă. PORPHYRIOS. Viaţa lui Plotin. fiind robul lui Pythagoras. Apoi. regi şi dinaşti de neam barbar. a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi ospăta pe cetăţenii de frunte. Să consideri numărul ca fiind neseparat (de lucruri) suprimă multe din consecinţele imposibile. atât el cât şi discipolii lui au fost ţinuţi în mare cinste. 989 b 29 – 990 a. 1998. socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pitagora.52 vizitat şi sanctuarele egiptene şi a învăţat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei. Iaşi. vor avea parte de toate bunătăţile. [În doctrina lui Pythagoras] „principiul tuturor lucrurilor este unitatea. Editura Polirom. ce acţiuni suferă şi cum lucrează (părţile). 1998. Editura Polirom. Din unitate şi din doimea nedefinită se trag numerele. ci şi femei. Metafizica. Editura Polirom. după anumite perioade de timp. adevărat este. asimilându-l cu Heracles”. doctrina lor se ocupă de geneza Cerului şi supun observaţiei părţile sale: ce se întâmplă cu ele. fiul lui Mnesarchos. 95. a plecat la Crotona. Erau în număr de aproape trei sute şi aşa de bine au condus statul. fiind om (ca toţi oamenii). şi-a câştigat un frumos renume. Viaţa lui Pitagora. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. „După toate acestea. ca şi cum ar fi de acord cu . IV. „Modalitatea de explicare din doctrina pythagoreilor într-o anumită privinţă comportă dificultăţi mai mici. a considera lucrurile compuse din numere. Trebuie să considerăm toate câte sunt drept o singură specie”. încât guvernarea lor a fost o adevărată conducere a celor buni” 2. Iaşi. că migrează în alte specii animale. din aceeaşi cetate. 3. Folosesc principiile şi cauzele pentru a explica exclusiv aceste fenomene. în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el. de altfel. când tirania lui Polycrates deveni insuportabilă în Samos. În al patrulea an se ivi iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui… Cât despre mine. tracii numesc o asemenea piele zalmos. „Datorită acestei activităţi faima lui crescu şi. PORPHYRIOS. 1083. lângă Pitagora. sferic şi cuprinzând la mijloc pământul”. nimeni nu este în stare să le redea exact deoarece. pe de altă parte. iar din această unitate provine doimea nedefinită servind ca suport material unităţii care e cauza. Viaţa lui Plotin. nici nu pun la îndoială. pământul şi aerul. dintre care. în aceea a cultului sacru şi a ritualurilor datorate zeilor. b 8. Într-adevăr. Tracii fură cuprinşi de părere de rău despre el şi-l jeliră ca pe un mort. ar fi dobândit avuţie multă şi. şi erau lipsiţi de învăţătură. în Italia. 1998. provenit din Tracia. se admite fără rezerve afirmaţia prioritară a magistrului că sufletul este nemuritor. din numere punctele. Acestea trec pe rând în toate lucrurile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel. din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente sunt patru la număr: focul. fie c-o fi fost (întradevăr) vreun zeu de prin părţile Geţiei. pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. câştigă de partea lui mulţi adepţi. „Cei ce se numesc pythagorei operează cu principii şi elemente mai neobişnuite decât cele pe care le deosebeau primii cercetători ai naturii. HERODOT. între ei se lăsa o tăcere rituală. apa. din puncte liniile. în al doilea rând. 7. nu numai bărbaţi. coborând în adâncul încăperilor subpământene. trăind de-a pururi. 8. p. Când locuinţa fu gata. Istorii. 45. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Într-adevăr. Unii afirmă că numele tânărului era Thales. Viaţa lui Plotin. 1997. s-a întors bogat printre ai lui. Theano. din linii figurile plane. Zalmoxis acesta. deoarece obiectelor matematice le lipseşte mişcarea. I. Metafizica. Viaţa lui Pitagora. din figurile plane figurile solide. Pitagora socoti că nu se mai cade pentru un filosof să-şi ducă traiul într-o asemenea cetate. Viaţa lui Pitagora. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă. După ce s-a întors la Samos şi şi-a găsit ţara sub tirania lui Policrate. Crotona. Cu toate acestea. ar fi trăit în robie la Samos. îl las cu bine”. 5. nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri. Pricina unei asemenea situaţii se datoreşte faptului că au preluat principiile din afara domeniului sensibil. Pitagora.

. Editura Academiei R.I. p.R. β) apoi trebuie să fie stabilite acum determinaţiile [absolutului]: ceea ce este prim (das Erste) este ce e cu totul nedeterminat (απειρον)..I.P. „…Pitagora a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a introdus în Grecia învăţarea ştiinţelor. sistemul naturii astfel rezultat trebuie să ofere acest ajutor.F. Prelegeri de istorie a filosofiei. filosofia avea să fie în primul rând temeiul unui mod de viaţă: mai mult decât atât. vol. p. Nici Tales.53 ceilalţi filosofi ai naturii cum că există numai ceea ce cade sub simţuri şi este cuprins de aşa-numitul Cer. fără să existe vreun alt număr în afară de acesta din care se alcătuieşte Universul?” 9.R. GUTHRIE. 137. G. „Filosofia pitagoreică face trecerea de la filosofia realistă la filosofia intelectuală. şi nici Anaximandru nu au predat în mod ştiinţific. 1963.. Editura Teora. 1999. fiind mai potrivite pentru explicarea lor decât pentru discuţiile referitoare la natură… Şi apoi cum ar trebui să luăm drept o explicaţie coerentă ideea că modificările numărului.W. vol.K. Dar aceste cauze şi principii ei susţin că sunt capabile să se ridice până la lucrurile suprasensibile. şi se întâmplă în ceruri. a naturii sufletului uman şi a relaţiilor sale cu celelalte forme de viaţă. vol.W.C. 1.F.. care a trăit înaintea lui. 11. Determinarea care urmează este: α) absolutul nu este conceput în formă naturală. 1963.P. Când studiul omului şi al cosmosului este socotit mijlocul necesar îndrumării către un mod de viaţă just. . de natură materială. Pentru pitagoricieni cea mi importantă parte a filosofiei era aceea care trata în problema omului. Bucureşti. HEGEL. Această dublă sarcină a fost îndeplinită de filosofia pitagoreică”. G. 185. W. vol. principiul. la fel cu numărul însuşi. ar fi cauzele celor ce fiinţează. Prelegeri de istorie a filosofiei. „Pentru Pitagora şi discipolii săi. al unui mod de mântuire veşnică. 10. Ionienii spuneau că esenţa. Ei şi-au comunicat ideile prietenilor lor”. O istorie a filosofiei greceşti. HEGEL.. 190. de la primele începuturi până astăzi. ci în forma unei determinaţii de gândire. 1. este ceva determinat.1. vol. dar şi cu ansamblul existenţei”. p. Editura Academiei R..

2.2. • J.C. partea I. 126 – 148. • W. I. 1984. vol.K. . • I. Editura Teora. • Gh. contradicţie. 271 – 322. p. Filosofia lui Heraclit 5.I. 1963. p. 2000. formă.2. Bucureşti.61 – 73. Istoria filosofiei europene. Bucureşti. p. Schuhl. CVIII – CXXII. Bucureşti.-M. 260 – 280. 10 – 16. Istoria filosofiei greceşti. Banu.136 – 139. dialectică. 1997. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Problema principiului 5. 1. Iaşi. p. suflet. vol. • G. Bucureşti. Windelband. Bucureşti. principiu. Hegel. Editura Academiei. Filosofia în Grecia veche.1. p. p. Editura Ştiinţifică. 1. logos. Filosofia greacă până la Platon. • Werner Jaeger. O istorie a filosofiei greceşti. Editura Teora. • P. 286 – 289. foc (to pyr). Bucureşti. devenire. p. drumul în jos. 52 – 58. Editura Albatros. categorii. lipsă. Iaşi. Guthrie. substanţă. vol. Vlăduţescu. 2000. prisos.. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Prelegeri de istorie a filosofiei. Heraclit din Efes. Bucureşti. drumul în sus.F. Editura Humanitas.W. Eseu asupra formării gândirii greceşti.2. Editura Moldova. 1999. Banu. Hersch. 1995. Editura Teora. • I. HERACLIT DIN EFES STRUCTURA TEMEI 5. Paideea. Personalitatea şi opera lui Heraclit 5. stingere. aprindere. Bucureşti. vol. Editura Polirom. schemă ontologică. p. p. 1994. Mirarea filosofică. 1963. relativism. Dialectica devenirii OBIECTIVE • Evidenţierea importanţei filosofiei lui Heraclit şi a preţuirii de care ea s-a bucurat în posteritate • Prezentarea personalităţii stranii şi a operei lui Heraclit • Examinarea modului de punere şi de soluţionare a problemei principiului • Analiza multiplelor modalităţi de abordare a dialecticii devenirii în filosofia lui Heraclit • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Pantha rei.54 5. 1979. • W. I.

49).W. este circumspect în recunoaşterea meritelor celorlalţi filosofi.F. Marx.. cel de-al doilea a explicitat. Efesul întreţinea strânse legături cu celelalte colonii greceşti din Ionia. pe coastele occidentale ale Asiei Mici. El susţinea că şi-a elaborat filosofia pe baza propriilor meditaţii asupra lumii şi omului: „M-am căutat pe mine însumi” (fragm. – „toate curg”). Dacă primul a intuit în mod genial la începuturile filosofiei occidentale dinamismul întregii existenţe şi a făcut o primă tentativă de raţionalizare a sa. Crezul său asupra valorii semenilor a fost unul elitist: „Unul singur face în ochii mei cât zece mii. K. Heraclit aparţinea unei familii aristocratice şi a manifestat întreaga viaţă dispreţ faţă de oamenii de rând: „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor. a refuzat să participe la viaţa politică şi s-a izolat de concetăţenii săi. nu pentru că Heraclit nu le-ar merita. Heraclit a fost autodidact.55 Cursul 5 HERACLIT DIN EFES (539-470 î. Cea mai cunoscută teză a sa. Hegel o va elabora în mod sistematic în epoca modernă. îşi vor exprima admiraţia faţă de filosofia lui Heraclit. Fr. ci deoarece ele aprţin unui filosof care. care exprimă într-o formulare concentrată întreaga sa filosofie şi îi individualizează poziţia în istoria filosofiei greceşti şi universale. 121). dezvoltat şi aprofundat intuiţia marelui său înaintaş. Hegel. afirma despre Heraclit că „…la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă”. Hr. precum A. Nietzsche. cu polisurile din Grecia continentală. Aprecierile lui Hegel sunt surprinzătoare. la nord de Milet. 5. polis grecesc înfloritor. este Panta rhéi (gr. iar despre filosofia sa declara admirativ: „Nu există nicio teză a lui Heraclit pe care să nu o fi încorporat în Logica mea”. la Efes. Heidegger.1. Şi alţi mari filosofi ulteriori. dacă este cel mai bun” (fragm. Ca şi Miletul. de obicei. etc. Explicaţia entuziasmului filosofului german constă în filiaţia de idei dintre cei doi gânditori despărţiţi de mai bine de două milenii: în timp ce Heraclit a pus bazele metodei dialectice în filosofie. Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit s-a născut în anul 539 î. M. Prin această teză el s-a impus ca cel dintâi gânditor grec care a conştientizat şi a încercat să conceptualizeze devenirea permanentă a întregii existenţe. A manifestat dispreţ faţă de toţi filosofii . după propria-i mărturisire. Schopenhauer. pe care i-a dispreţuit: „Toţi oamenii maturi din Efes ar face bine să se spânzure şi să lase cetatea băieţilor imberbi…” (fragm. nefiind. situat în Ionia. cel mai important reprezentant al idealismului german modern. 29). ce-i revenea de drept.) Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. din bazinul Mării Negre şi chiar cu cele din sudul Italiei şi din Sicilia. cei mulţi se mulţumesc însă să se ghiftuiască întocmai ca vitele” (fragm. discipolul niciunui alt filosof. G. 101). port la Marea Egee.Hr. fenomenelor şi proceselor. Efesianul a renunţat în favoarea fratelui său la o importantă funcţie publică.

Filosofia lui Heraclit 5. divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. Creaţionismul mitologic primea astfel o a doua lovitură. fiind dependente de purtătorii lor: „pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul” (fragm. ci în „capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)” (fragm. accesibil doar raţiunii. fapt ce i-a atras porecla „Obscurul”.56 anteriori sau contemporani lui. Heraclit era încredinţat că înţelepciunea autentică nu constă în mulţimea cunoştinţelor. distincţia dintre planul fizic al existenţei. iar ca adult că le ştie deplin pe toate. în primul rând. 112). fondatorul atomismului. ca şi milesienii. Problema principiului Ca si milesienii. Tradiţia susţine că Heraclit şi-ar fi scris opera în mod deliberat criptic pentru a nu fi accesibilă decât de celor capabili. apoi. principiu din care decurg. Aceste texte şi altele care vor fi prezentate în continuare atestă remarcabila sa vocaţie filosofică. Deşi „iubitorii de înţelepciune trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri” (fragm. nici vreunul din oameni. ataşat valorilor religiei tradiţionale greceşti. Ca adolescent pretindea că nu ştie nimic. Datorită acestui fapt distanţarea sa faţă de modalitatea protofilosofică de concepere a existenţei este considerabilă. Gravitatea şi caracterul emfatic al textelor sale i-au atras şi supranumele de „filosoful care plânge”. Şi el marchează. dată fiind mizantropia sa. susţinându-se că lumea a existat dintotdeauna. 9). ale cărui expresii sunt şi la care revin toate lucrurile individuale. altfel i-ar fi dat-o lui Hesiod şi Pitagora şi iarăşi lui Xenofanes si Hecateu” (fragm. caracterul etern al lumii. deci. există şi va exista. din faptul că el a resemnificat foarte mulţi termeni ai limbajului comun pentru a exprima cu ajutorul lor gânduri filosofice. pe care-l identifică. 41) şi. 123). „o judecată sănătoasă este cea mai mare virtute. ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. Unul dintre cele mai semnificative şi mai dense texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. Heraclit se pronunţă. punând. integrându-se manierei fizicaliste de raportare la existenţă. A fost. mai întâi. intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. Deşi a fost ataşat mitologiei greceşti. în special faţă de cei care reduceau filosofia la erudiţie: „Erudiţia nu dă cuminţenie. 40). se pare. 42). şi cel metafizic. problema principiului (arché). n-a făurit-o nici vreunul din zei. el i-a deposedat pe zei de cel mai important atribut al lor: cel de creatori ai lumii. Din opera sa. 35). căci „naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă” (fragm. caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. ajungând la concluzia că acestea sunt relative. aşa cum am anticipat mai . faptul că lumea în care trăim nu este creaţia vreunei divinităţi şi.2. a doua despre politică şi a treia despre teologie. în continuarea acestui fragment. asupra naturii existenţei. 13). iar înţelepciunea înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. Heraclit va identifica principiul existenţei cu focul (to pyr). iar „porcii se desfată mai degrabă în mocirlă decât în apa curată” (fragm. este şi va fi un foc veşnic viu. deci. dificultatea textelor lui Heraclit decurge. din moment ce afirma că pentru felul în care i-a înfăţişat pe zei „Homer ar fi meritat să fie izgonit de la întrecerile poetice şi să fie bătut cu nuielele” (fragm. tocmai efortul de pătrundere a fondului metafizic al lumii. Ea era. sentenţios şi aforistic. aceeaşi pentru toţi. Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché) întregii existenţe. Limbajul său este pronunţat metaforizant. se pare. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. dând ascultare naturii lucrurilor” (fragm. cu atât mai puţin. prin opoziţie cu Democrit din Abdera.1. care va fi supranumit „filosoful care râde”. Este afirmat. Filosofia este. după opinia sa. a vreunui om. Fără ca acest mobil să fie exclus.2. după un ciclu de metamorfoze. accesibil nemijlocit simţurilor. În acest fragment Heraclit susţine. 5. Heraclit a stârnit uimire încă din copilărie. Ea a fost întotdeauna. La bătrâneţe el sa retras în sihăstrie şi a meditat la oameni şi la plăcerile lor.

distruge lucrurile combustibile. totul se schimbă fără încetare. Ea nu conduce. fenomenele şi procesele sunt supuse unei ordini. oamenii. În finalul fragmentului 30. mai devreme sau mai târziu. ceea ce revine la a spune că în fondul său metafizic lumea este armonioasă. deci. adică potrivit unei legităţi universale. întrucât este temeiul lor. 91). [toate se nasc din luptă]” (fragm. aer. ele vor trebui distruse. 72). generatoare. căci prin stingere el nu-şi pierde decât forma. la înnoire. deoarece ea face posibilă generarea ulterioară a altor lucruri. Lucrurile individuale nu pot lua deci naştere decât atunci când focul se stinge.57 sus. chiar dacă uneori prefacerile nu sunt evidente. cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul neîntrerupt al întregii existenţe: el este „veşnic viu”. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. deci. în primul rând. în sensul că apa în care ne-am „cufundat” prima oară a curs. dar Heraclit îl resemnifică filosofic. 54). El are efecte multiple. cei care ne „cufundăm” a doua oară în apa râului. „suntem”. este afirmată ideea că schimbările ce caracterizează toate obiectele. la „armonie”. Ideea de schimbare. Prin reaprindere focul îşi redobândeşte şi forma. Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele.2. deoarece ne păstrăm atât timp cât trăim identitatea. în sensul că „arde” lucrurile individuale. pentru că substanţa sa a existat şi în lucrurile . iar focul veşnic. El afirma într-un alt fragment că „… Logosul le gospodăreşte pe toate (lucrurile)…” (fragm. Principala problemă pe care trebuia să o rezolve el era: cum iau naştere toate lucrurile individuale din foc? Datorită faptului că acesta arde tot ceea ce cuprinde. şi noi. Când ne vom „cufunda” a doua oară. Generarea lucrurilor individuale. metamorfoze ale acestuia. nu are niciun moment de identitate cu sine însuşi. 49). adică toate obiectele. de Heraclit prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. nu şi substanţa. este regele tuturor” (fragm. „motorul” dinamismului universal. Stingându-se el îşi trece substanţa în lucrurile individuale pe care le generează şi îmbracă forma lor. dar întăreşte lutul etc. Acestea sunt. pe care el o numeşte logos. cum se consideră adesea. prin reaprinderea focului. evaporă apa. Heraclit distinge aici între o armonie „vizibilă” (fizică) şi una „invizibilă” (metafizică). de devenire necontenită a întregii existenţe este sugerată şi de un alte fragmente celebre: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. de exemplu. suntem şi nu suntem” (fragm. focul era. transformările şi dispariţia lor sunt explicate. şi „nu suntem”. conferindu-i semnificaţia de măsură. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. Distrugerea lucrurilor existente la un moment dat are însă şi un rol constructiv. vom fi alţii. cu precădere. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. după opinia sa.2. 5. în filosofia lui Heraclit. chiar dacă între cele două „cufundări” s-au scurs doar câteva clipe. legitate a întregii lumi. foc şi pământ). ci. focul are nu doar funcţie distructivă. Stingerea focului nu înseamnă însă dispariţia lui. ci. Ca principiu. mai întâi. cu focul. Deoarece lucrurile sunt vremelnice. în primul rând. generarea lucrurilor nu este posibilă atâta timp cât el rămâne aprins. 53). Mai mult decât atât: „armonia invizibilă este mai puternică decât armonia vizibilă” (fragm. Dintre cele patru elemente cosmologice (apă. Dialectica devenirii universale Heraclit a încercat să explice mecanismul devenirii universale în mai multe forme. ceea din urmă fiind considerată de el „mai puternică”. 8). „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. ordine. Asemenea tuturor celorlalte lucruri. „cele discordante se acordă. Contradicţia este. ci se realizează după o anumită „măsură”. la disoluţie. creatoare. 51). Acest termen avea semnificaţia originară de cuvânt. deoarece ne schimbăm de la moment la moment. râul va fi altul. topeşte ceara. unei legităţi universale. Nimic şi nimeni nu rămâne aşa cum este la un moment dat. Chiar şi noi. ca substanţă tot foc.

Această sporire a sufletului înseamnă că el devine cu atât mai bogat cu cât individul devine mai înţelept. în care şi el trebuie să se integreze. are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. prisosul acestuia se atenuează. dar. sufletul ar fi deci. Când focul este aprins el este în prisos. Cele două „drumuri” ar fi parcurse alternativ. în final. iar lucrurile. el o face în cunoştinţă de cauză. dar se atenuează şi lipsa lucrurilor individuale. înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una” (fragm. Heraclit considera însă că „distanţa” ontologică dintre principiu şi lucrurile individuale este atât de mare încât acestea nu pot fi generate nemijlocit de foc. (moartea) aerului înseamnă foc şi invers” (fragm. Atât de adânc logos are” (fragm. prin intermediul celorlalte trei elemente cosmologice (aer. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. ci logos-ului. După generarea lucrurilor individuale rolurile se inversează: ele devin în prisos. care îndeplinesc. transformarea şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale: „drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi” (fragm. Acelaşi mecanism este exprimat de Heraclit şi prin cuplul de termeni prisos şi lipsă. adică transformarea succesivă a lucrurilor individuale în „categorii”. În trecerea de la principiu la lucrurile individuale şi invers pot fi distinse. potrivit conceptualizării ulterioare a lui Aristotel. moartea apei înseamnă ivirea aerului. oamenii vor să trăiască şi să-şi . ceea ce înseamnă că el poate cuprinde în sine întreaga lume: „Cercetând hotarele sufletului. guvernat de logos. 115)”. ci numai mijlocit. şi. 45). apa trăieşte moartea aerului. 60). 50). pe care primii filosofi îl numeau suflet. sunt în lipsă. în primul rând. ceea ce ar explica apariţia. 76). spre deosebire de celelalte forme ale existenţei. Pe baza acestor fragmente poate fi imaginată următoarea schemă ontologică: PRISOS D R U M U S L T I Î N N G E J R O E S D R U A M P U R L I N Î D N E R S E U S LIPSĂ FOCUL – universalul (arché) ↨ AER ↨ APĂ – generalul ↨ (categorii) PĂMÂNT ↨ LUCRURI INDIVIDUALE – individualul LIPSĂ PRISOS Heraclit are meritul de a fi sesizat şi faptul că psihicul uman. Heraclit exprimă acest proces în limbajul metaforic caracteristic filosofiei sale: „…aerul trăieşte moartea focului. care înseamnă reaprinderea focului. Sufletul se caracterizează. oricare ar fi cărarea pe care ai merge. deci. prin nemărginire. pe om la înţelegerea unităţii şi armoniei lumii. astfel. adică ajunge să înţeleagă logosul şi să i se conformeze: „Dându-mi nu mie ascultare. şi el. Heraclit şi-a devansat epoca nu numai prin interesul arătat fenomenelor spirituale. adică totul este reductibil la principiu. rolul de „categorii”. care devin posibile progresiv.58 individuale. „arderea” lor de către focul reaprins. n-ai putea să le găseşti. ci şi prin sesizarea dramatismului condiţiei umane: „odată născuţi. Logos-ul sufletului îl conduce. procesul reluându-se la nesfârşit. iar focul în lipsă. apă. şi pământul pe cea a apei…Moartea pământului înseamnă naşterea apei. în ordinea inversă „stingerii”. pământ). două „drumuri”: „drumul în jos”. care acum nu sunt posibile. Pe măsura stingerii focului. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi (fragm. care corespunde stingerii focului şi genezei (mijlocite de celelalte trei elemente cosmologice) lucrurilor individuale şi „drumul în sus”.

Deşi. situat la nord de Milet. Heraclit a avut un singur discipol. REZUMAT 1. Ştim despre el că a trăit la Atena la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al IV-lea şi că a fost apropiat de cercurile sofistice. Contradicţia este. care spusese că nu este cu putinţă să te scufunzi de două ori în aceeaşi apă. focul i s-a părut cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul existenţei. 8). fiind cel dintâi filosof grec care a încercat să teoretizeze devenirea permanentă a întregii existenţe. polis grecesc din Ionia. Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché). Concepţia sa este pronunţat aforistică şi metaforizantă. Unul dintre cele mai semnificative texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. Filosofia lui Heraclit 2. apa şi pământul. Problema principiului Asemenea milesienilor şi lui Pythagoras. a existenţei. Ea a fost întotdeauna. aceeaşi pentru toţi. divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. Acest termen avea în greaca veche semnificaţia originară de cuvânt. Heraclit nu s-a implicat în viaţa politică. inclusiv pe ceilalţi filosofi. Ea era. Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. dar Heraclit îl resemnifică . ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. Informaţiile care ne-au parvenit despre el sunt foarte sărace. pe care o numeşte logos. mai bine spus. suntem şi nu suntem” (fragm. „motorul” dinamismului universal. limitându-se la prezentarea câtorva dintre ideile sale. este regele tuturor” (fragm. El a expus-o în multiple modalităţi. n-a făurit-o nici vreunul din zei. fenomenelor şi proceselor. Dialectica devenirii Ideea prin care Heraclit s-a impus în filosofia grecească şi universală este cea a devenirii întregii existenţe. Formulările sale sunt deosebit de expresive şi au intrat ca atare în conştiinţa filosofică occidentală: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. El consideră că schimbările ce caracterizează toate obiectele. 1010 a 7). fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. fie ea şi relativă. pe care l-a identificat cu focul. prisosul şi lipsa. aşa cum am arătat când i-au prezentat principalele repere biografice. 91). există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. a doua despre politică şi a treia despre teologie. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. care-i va fi dascăl tânărului Platon şi prin mijlocirea căruia acesta va lua cunoştinţă de filosofia heracliteană.2. intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. dispreţuindu-şi concetăţenii şi contemporanii.59 împlinească menirea morţii sau. Aristotel scrie despre Cratylos că acesta „îl critica însă pe Heraclit. fiind considerat adesea el însuşi sofist. el era încredinţat că armonia socială nu se poate întemeia decât pe legalitate: „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)” (fragm. moartea şi naşterea. deci. 1. Din opera sa. Dintre cele patru elemente cosmologice. 44). meniţi şi ei morţii” (fragm. nici vreunul din oameni. 2. să-şi găsească odihna. „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. IV. este şi va fi un foc veşnic viu. Părerea lui era că nu-i cu putinţă să te scufunzi nici măcar o dată” (Metafizica. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. pe Cratylos. 53). Ca şi alţi sofişti. A fost autodidact şi elitist. 51). ci se realizează după o anumită măsură. 2. cele mai importante fiind: dialectica stingerii şi aprinderii focului. şi în urma lor lasă copii. considerând că fluxul devenirii este atât de rapid încât nu ar exista nici măcar un moment de stabilitate. adică potrivit unei legităţi universale. El a explicat generarea lucrurilor individuale din principiu prin mijlocirea celorlalte trei elemente cosmologice: aerul. 49). Heraclit s-a născut şi a trăit întreaga viaţă la Efes. Cratylos a împins dialectica lui Heraclit până la relativism. el a fost preocupat de problematica originii limbajului. Multe dintre atacurile nedrepte ale posterităţii la adresa filosofiei lui Heraclit şi-au avut originea în receptarea sa prin prisma deformatoare a lui Cratylos. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. „cele discordante se acordă. Chiar Platon în dialogul pe care l-a intitulat cu numele său nu face nicio referire la biografia sau la activitatea sa. [toate se nasc din luptă]” (fragm. 20). Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor. se pare. 5. drumul în jos şi drumul în sus.

286 – 287. statutul său ontic aparte în ansamblul existenţei.. fiul lui Bloson…. 4. Explicitaţi metafora războiului în filosofia lui Heraclit. Cum a conceput Heraclit principiul şi cum poate fi motivată opţiunea sa? 5. 5. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica drumului în jos şi drumului în sus. Cratylos. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. de teamă ca un stil accesibil tuturor să nu dea loc la deprecierea ei… Iată. 10. Ecouri în posteritate ale filosofiei lui Heraclit. Ce este logosul în filosofia lui Heraclit? 7. Heraclit şi enigmele sale. 9. Semnificaţii ale logos-ului în filosofia lui Heraclit. 1997. AUTOEVALUARE A. aşa cum curge un râu… Schimbarea e numită drumul în sus şi-n jos. adică toate fenomenele. El afirma într-un alt fragment că „…Logosul le gospodăreşte pe toate…” (fragm. 2. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica prisosului şi lipsei. I. 1963. conferindu-i semnificaţia de măsură. 14. Toate lucrurile sunt pline de suflete şi zei… Toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg. 30 al lucrării lui Heraclit Despre natură? 6. 1005 b 23. Toate se petrec în conformitate cu destinul şi lucrurile se menţin în armonie prin transformări contrarii. Întrebări 1. De ce a fost supranumit Heraclit Obscurul? 4. sufletul ar fi guvernat de logos. vol. 115). „Heraclit. Care este cauza devenirii universale în filosofia lui Heraclit? 12. „Dialectica este: α) dialectică exterioară.. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra devenirii cu cea a discipolului său Cratylos. DIOGENES LAERTIOS. Metafizica. Editura Academiei R. cum numeau presocraticii psihicul uman. Iaşi. pentru ca numai cei capabili s-o citească. în linii generale. ARISTOTEL. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra sufletului cu cea a lui Anaximenes. după părerea unora. s-a căznit s-o scrie mai neclar.P. El a intuit complexitatea sufletului. nu sufletul lucrului dizolvându-se el însuşi..R. Viaţa şi învăţătura 1. 2. p. B. asemănând existenţa cu un fluviu care curge. vol. 4. Prelegeri de istorie a filosofiei. spunea că nu ştie nimic. Focul ca principiu. γ) obiectivitatea . β) dialectică imanentă a obiectului. „Este peste putinţă să admitem că acelaşi lucru există şi nu există. are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. III. 3. Nu a fost discipolul nimănui. 260. susţine că e cu neputinţă să te cufunzi de două ori în acelaşi fluviu” 3. în conformitate cu care se naşte lumea”. când era adolescent. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica morţii şi naşterii. că nimic nu rămâne cum a fost şi. 8. alta la politică şi a treia la teologie… Această carte a consacrat-o în templul zeiţei Artemis şi. „Heraclit spune undeva că toate sunt trecătoare.W. un rezumat al părerilor lui: toate lucrurile sunt alcătuite din foc şi se dizolvă tot în foc. iar când a devenit matur afirma că ştie totul. căzând însă în modul de considerare al subiectului. 3. p. pentru referate sau eseuri 1. Heraclit a considerat că sufletul. PLATON. Cum explicaţi preţuirea de care s-a bucurat în posteritate filosofia lui Heraclit? 2. 11. 72). ea tratează mai cu seamă Despre natură şi e divizată în trei părţi: una cu privire la univers. Editura Polirom. Care sunt principalele repere biografice ale lui Heraclit? 3.I.F. lucrurile şi procesele sunt supuse unei ordini. Teme pentru dezbatere în seminar. ordine. aşa cum unii cred că a susţinut Heraclit”. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale fragmentului nr. Dialectica heracliteană a devenirii.60 filosofic. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE I. era originar din Efes… Încă din copilărie a fost uimitor. 402 a. HEGEL. 13. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi” (fragm. G. unei legităţi universale. ci spunea că s-a cercetat pe sine şi a învăţat toate de la el însuşi… În ce priveşte scrierea lui care ni s-a transmis. raţionare la întâmplare. legitate a întregii lumi.

aceeaşi pentru toţi. somn?»”. a 7. porneşte chiar din epoca aurorală în care alături de milesieni.61 lui Heraclit. anume că «măgarii preferă paie faţă de aur». oricare ar fi cărarea pe care ai merge. n-ai putea să le găseşti. III. 7. dar metaforic întrucât este în plin proces de specializare. Fiinţa este Unul. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 8. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. al doilea e devenirea. „Oare Heraclit nu numeşte naşterea moarte… în pasajul în care spune: «toate câte le vedem când suntem treji înseamnă moarte. de eleaţi. DIOGENES LAERTIOS. 10). IX. CLEMENS. 23). „După Heraclit. 350 – 368. „Alta este plăcerea calului. Aici ne găsim pe pământ ferm. adică dialectica înţeleasă chiar ca principiu. Ea a fost întotdeauna. 1. „Pe cât se pare. căci pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul”. . „Această lume. cei mulţi. „Cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. 1. nu sunt luate în sensul obişnuit. drumul în sus şi drumul în jos etc. 9. 1176. 2. iubitorii de înţelepciune. ARISTOTEL. III. 21. 29. Atât de adânc logos are”. raţionamentele lui Parmenide şi ale lui Zenon ţin de intelectul abstract. V. mai bine spus. CLEMENS. ca unul ce conţine în el unitatea contrariilor. 5. DIOGENES LAERTIOS. 141 (II. Stromat. pentru a folosi un cuvânt al lui Constantin Noica. „Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte. focul. DIOGENES LAERTIOS. 7). p. nu există nici o teză a lui Heraclit pe care să n-o fi încorporat în Logica mea”. aşa cum afirmă şi Heraclit. să-şi găsească odihna. 44. alta a câinelui. Nici comun. X. Căci limbajul ulterior. de pythagorei străluceşte ca «un foc veşnic viu» Heraclit din Efes”. 1984. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. Heraclit creează un nou limbaj. 1155 b 4. simboluri cu funcţie conceptuală. 60 (II. 30. p. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. procesul de constituire a unei «rostiri» proprii. „Înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)”. prea metaforic poate. [toate se nasc din luptă]”. însă. creându-se semnificaţii şi în ordine fizică şi în ordine metafizică. dar a fost şi ponegrit. CLEMENS. I. 1979. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 421. Bucureşti. oamenii vor să trăiască şi să-şi împlinească menirea morţii sau. 1. Stromat. „Cercetând hotarele sufletului. Etica nicomahică. 63. 42. V. se mulţumesc să se ghiftuiască întocmai ca vitele”. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. 45. 20. IX. II. 2. el este deja angajat pe un drum pe care se va înainta neabătut. Stromat. „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare. ARISTOTEL. DIOGENES LAERTIOS. Stromat. 396. meniţi şi ei morţii»”. (Heraclit) „… spunea că Homer ar fi meritat să fie izgonit din întrecerile poetice şi bătut cu vergile…”. vol. Bucureşti. altfel i-ar fi învăţat pe Hesiod şi pe Pythagoras. 105 (II. 21 (II. 5. 201. Filosofia în Grecia veche. nici însă filosofic. absolutul. Editura Albatros. Prin urmare. partea a 2-a. 11). Heraclit consideră naşterea drept o nenorocire atunci când spune: «odată născuţi. cel al lui Platon şi Aristotel şi mai departe limbajul filosofic modern şi cel în condiţie contemporană. prin ele. Heraclit a şi fost astfel considerat pretudindenea ca filosof care a gândit profund. VIII. trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri”. totuşi. Aceasta este primul concret. ceea ce e prim. „Şi. IX. 40. n-a făurit-o nici vreunul dintre zei. CLEMENS. de asemenea pe Xenofan şi pe Hekataios”. V. 14 (II. Stromat. IX. „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)”. 4). 35. 205. nici vreunul dintre oameni. este şi va fi un foc veşnic viu. 41. CLEMENS. Etica nicomahică. şi este cel pe care l-a realizat Heraclit. alta a omului. pe scurt. Acesta este progresul necesar. şi în urma lor lasă copii. IX. la această determinaţie a înaintat Heraclit. la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă. iar câte ni se arată în timp ce dormim. DIOGENES LAERTIOS. 366.

„Unul singur face în ochii mei cât zece mii. 4. 1118 C. p. 10. IV. pe unii îi face sclavi. la rândul lor. IV. 52. VI. iar lucrurile de care se lovesc zilnic. 112. p. 76. fără să ştie că cei mulţi sunt răi şi puţini sunt oamenii buni”. 84. HIPPOLYTOS. Refutationes. Refutationes. 10. Coriolanus. IX. 61. după Heraclit”. 101. Enneade. 20. 46. MARCUS AURELIUS. PROCLOS. 85. PLUTARCH. iar prisosul. „Nu trebuie să ne purtăm (ca) nişte «copii ai părinţilor noştri». ei îi ucide”. „Trebuie să se ştie că războiul este comun. comparat cu divinitatea. 9. PLUTARCH. va părea o maimuţă în privinţa înţelepciunii. suntem şi nu suntem”. 525. adică. 53. iar ca dascăl îşi iau mulţimea. căci tot ce doreşte se cumpără cu preţul sufletului”. 54.. „… Îl numeşte «lipsă şi prisos». „Focul trăieşte moartea pământului şi aerul trăieşte moartea focului. „Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu. afirmă el. 8. deşi sunt în neîntreruptă comunicare cu Logos-ul care le gospodăreşte pe toate. IX. 489. HIPPOLYTOS. 178. Adversus Coloten. 104. 73. 80. 9. IX. 60. tinereţea şi bătrâneţea. 88. „Coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. Allegoriae. devin primele. MAXIMUS DIN TYR. dacă este cel mai bun”. le par străine”. p. HIPPOLYTOS. GALENOS. printr-o nouă schimbare. 72. pe alţii liberi”. Contra Celsum. (moartea) aerului însemnă foc şi invers”. 51. HIPPOLYTOS. ultimele preschimbându-se. HERACLEITOS. după Heraclit. IX. [Heraclit] îi mustră în felul următor: «ei nu înţeleg cum cele discordante se acordă. „Oamenii. „Deoarece cu toţii nu ştiu ce este acest lucru şi nici nu cad de acord asupra lui. 91. 289 B. 9. datorită lui unii apar zei. IX. 106. 21. PLUTARCH. IX. IV. «Căci pe toate. 46. De dign. aşa cum am apucat din familie”. „Drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi”. 10. HIPPOLYTOS. „Marea: iată o apă foarte pură şi foarte impură. 46. se află în discordanţă cu acesta. 18. mutând mereu pietrele de joc. 1. XII. 9. îşi află odihna”. I. moartea apei înseamnă ivirea aerului. Refutationes. MARCUS AURELIUS. „Ca unul şi acelaşi lucru coexistă în noi viaţa şi moartea. devin ultimele”. ORIGENES. „Războiul este părintele tuturor. 24. 42. Refutationes. 10. ea le asigură viaţa. 392 B. „Armonia invizibilă este mai puternică decât cea vizibilă”. Consolatio ad Apollonium. incendiul universal. MARCUS AURELIUS. „E greu să lupţi împotriva inimii. 22. 64 – 65. STOBAIOS. I. „Care e de fapt raţiunea şi mintea lor? Dau ascultare aezilor populari. Refutationes. le va judeca şi le va mistui»”. Refutationes. IX. că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate”. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră»”. este formarea lumii. 733 K. PLOTIN. frumuseţii şi în toate celelalte”. veghea şi somnul. „Moartea pământului înseamnă naşterea apei. 83. iar primele. VIII. In Alcibiadem.62 49. Lipsa. Florilegium. HIPPOLYTOS. De E apud Delphos. puls. PLUTARCH. Refutationes. „M-am căutat pe mine însumi”. bună de băut pentru peşti. alţii oameni. la venirea sa. simplu spus. PLATON. „Timpul este un copil care se joacă. Hippias Maior. „O judecată sănătoasă este cea mai mare virtute iar înţelepciune . apa trăieşte moartea aerului şi pământul pe cea a apei”. de nebăut pentru oameni. „Omul cel mai înţelept. este domnia unui copil”. 49 a. regele tuturor. HIPPOLYTOS. „ Transformându-se. IV.

70 – 73. Editura Teora. p. p. 1995. 69. • D. 5. Unu. Geografia. vol. p. 1979. Banu. Orationes. Bucureşti. 17 – 90. • W. 25. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. I.. spunând: «printre noi să nu fie unul cel mai vrednic. THEMISTIOS. p. antropomorfism religios. panteism. momentul sofist. Editura Moldova. „Bine ar face efesienii dacă s-ar spânzura cu toţii şi ar încredinţa cetatea în mâinile celor nevârstnici. Vlăduţescu. fiinţă. procedeul reducerii la absurd.I. dialectică. ŞCOALA DIN ELEA STRUCTURA TEMEI 1. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 79 – 80. Editura Nemira. Hersch. Mirarea filosofică. Xenofan din Colofon 3. 1994. 1995. 59 – 63. iar dacă este. partea I. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. STRABON. Windelband. p. Hegel. 1963. • Gh. 1997. rapsod. XIV. Editura Humanitas. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. p. 139 – 145. O istorie a filosofiei greceşti. 75 – 95. relativism gnoseologic. • G. Filosofia greacă până la Platon. Iaşi.63 înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. nefiinţă. 115. aporie – aporii. Parmenides din Elea 4. 1984. XCII – CVII. Melissos din Samos 5. 642. imuabil. Prelegeri de istorie a filosofiei. Editura Albatros. p. 2000. Bucureşti. 121. 1999. vol. 2. operelor şi viziunilor filosofice ale principalilor reprezentanţi ai Şcolii din Elea • Examinarea sistematică a opoziţiei şi complementarităţii dintre filosofia eleată şi cea heracliteană • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE eleatism. 19 . silli. asimptotic. 6. • W.22.K. p. henoteism. Guthrie. • I. 134 – 136. vol.W. 49 – 51. religie monoteistă dezantropomorfizată. să plece unde o şti şi să se adune cu alţii»”. p. 289 – 293. Collinson. necorporalitate. Iaşi. Editura Teora.C. Filosofia în Grecia veche. 1. ei.. Editura Polirom. cel mai vrednic din mijlocul lor. Istoria filosofiei greceşti. observaţii şi generalizări empirice.-M. Bucureşti. care l-au izgonit pe Hermodoros. I. Bucureşti. 247 – 270. 223 – 259.F. • J. Schuhl. dihotomie. • P. „După Heraclit. Istoria filosofiei europene. STOBAIOS. Eseu asupra formării gândirii greceşti. dând ascultare naturii lucrurilor”. p. „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi”. naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă”. p. Caracterizare generală 2. Florilegium. 123. realitate obiectuală. vol. 10 – 16. Bucureşti. Zenon din Elea OBIECTIVE • Evidenţierea modalităţii inedite de punere şi soluţionare a problematicii principiului de reprezentanţii Şcolii din Elea • Prezentarea personalităţilor. 180 A. Bucureşti. . Editura Academiei.

2. Zenon din Elea a adus noi şi subtile argumente în sprijinul ideilor fundamentale formulate de Parmenides. pur şi simplu. raţiuni de ordin logic. situat la nord de Efes).) Încă din antichitate au existat controverse în legătură cu calitatea lui Xenofan din Colofon de fondator al eleatismului. 6. se va stabili şi el la Elea. Diogenes Laertios l-a considerat dascălul lui Parmenides. iar Platon. 570-480 î. îndeosebi. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. reprezentată de momentul sofist. cel puţin precursorul eleatismului. care se va stabili la Elea şi va elabora o concepţie poetico-filosofică. Cele două orientări ontologice opuse vor reprezenta polii între care va evolua în continuare filosofia grecească. în timp ce Heraclit din Efes l-a enumerat cu dispreţ printre cei care au redus filosofia erudiţie. eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli filosofice au fost: Xenofan din Colofon (Colofonul era un polis grecesc din Ionia. port la Marea Tireniană. în mod deosebit Parmenides din Elea. Melissos din Samos. născut în insula Samos (locul de baştină şi al lui Pythagoras) din Marea Egee. fundamentează şi argumentează într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. răspunzătoare de apariţia primei forme a relativismului gnoseologic. „simplistă”. în aşa-numita Grecie Mare. El a anticipat unele teze ale viziunii eleate asupra lumii. XENOFAN DIN COLOFON (aprox. fără a se remarca însă în mod deosebit prin originalitate. Parmenides din Elea. fără a reuşi însă să le şi aprofundeze. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. datorită căreia este considerat. prin unele dintre ideile pe care le-a susţinut. Din acest punct de vedere. Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din sudul Italiei. dacă nu fondatorul. Cât despre Aristotel. Xenofan a anticipat tezele şcolii eleate. situat la sud de actualul oraş Napoli. vor fi integrate în marile sinteze platoniciană şi aristotelică şi vor fi. el îi consideră concepţia ca fiind.Hr. nici măcar nu l-a pomenit. Incertitudinea este şi mai mare printre istoricii contemporani ai filosofiei. figura cea mai reprezentativă a şcolii. în mare parte. va sistematiza ideile lui Parmenides şi chiar le va dezvolta pe unele dintre ele. . reprezentanţii Şcolii din Elea. Caracterizare generală Dacă Heraclit din Efes a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. s-au impus prin argumentarea subtilă a tezei imposibilităţii mişcării. Ceea ce este indubitabil este însă faptul că. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale perioadei presocratice a filosofiei antice greceşti. eleaţii au negat relevanţa mărturiilor senzoriale invocând.64 Cursul 6 ŞCOALA DIN ELEA 6.1. mare admirator al lui Parmenides.

la Elea. nenăscută şi nepieritoare. La fel. Diogenes Laertios (istoric al filosofiei antice greceşti care a trăit în secolul al III-lea d. Istoricul filosofiei antice greceşti Diogenes Laertius scrie în lucrarea sa Despre vieţile şi operele filosofilor că Xenofan „îi atacă pe Hesiod şi Homer şi critică cele afirmate de ei despre zei”. El susţine că dacă realitatea în cauză s-ar naşte din ceva asemenea ei. ea nu se poate naşte nici din ceva diferit de ea.65 Repere bio-bibliografice Xenofan a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi în primele decenii ale secolului al V-lea (aprox. el poate fi considerat divin. Xenofan a combătut reprezentarea mitologică tradiţională grecească asupra lumii şi asupra zeilor.Hr. ea trebuie să fie şi nepieritoare. Istoricii filosofiei întâmpină de aceea mari dificultăţi în efortul de reconstituire a fondului viziunii sale filosofice. Şi-a părăsit ţinuturile natale din cauza ameninţării persane (care va culmina cu distrugerea de către perşi în anul 494 î. S-a născut la Colofon. Această entitate care include totul ar fi imuabilă. elaborate într-un limbaj poetic ce nu denotă strădania de conceptualizare filosofică. care s-a opus expansiunii persane). având formă sferică. iar ideile filosofice sunt exprimate în forme poetice. adică lipsită de atributul mişcării. ar trebui să se nască fie din ceva asemenea ei. cum numeşte Xenofan realitatea primordială. entitatea în cauză ar fi şi corporală. 570-480 î. peregrinând prin Egipt. După unele interpretări. adică a faptului că . căci aceasta ar însemna ca fiinţa să se nască din nefiinţă (deoarece ea ar trebui să aibă însuşiri pe care realitatea născătoare nu le are). Limbajul său este metaforic. Fiind absolut. aşa cum aceasta fusese sistematizată de către Homer şi Hesiod. Xenofan ar fi identificat această realitate cu pământul.) i-a atribuit lui Xenofan două poeme: Întemeierea cetăţii Colofon şi Colonizarea Eleei din Italia. Această realitate ar fi ceva unic. îndeosebi. Identificând realitatea cu divinitatea. în critica antropomorfismului religios. care ar fi diferită de reprezentarea pe care oamenii şi-o fac despre ea pe baza informaţiilor furnizate de simţuri. fie din ceva diferit de ea. ceea ce este imposibil. care ar fi totalizat împreună circa două mii de versuri. El ar fi fost. Fiind reală.Hr în semn de represalii a Miletului. De la el ne-au parvenit foarte puţine texte. ceea ce i-a determinat pe unii exegeţi să nici nu-l considere filosof. imuabilă şi nu ar putea produce nimic ce n-a existat dintotdeauna.Hr. ideea de realitate spirituală fiind o achiziţie a etapei clasice. în care ar fi ironizat reprezentările curente despre realitate şi opiniile celorlalţi filosofi. conform altor surse. singular. în Ionia. Există discordanţe în mărturiile antice cu privire la conţinutul concepţiei sale. Acest Unu. Fiind nenăscută. Xenofan poate fi considerat cel dintâi gânditor panteist (panteismul – termen format din cuvintele greceşti pan – „tot” şi theos – „zeu” – este orientarea filosofică ce identifică divinitatea cu realitatea obiectivă) din filosofia occidentală. Identitatea realitate – corporalitate este caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. Ambele posibilităţi sunt însă excluse de Xenofan. discipolul lui Anaximandros sau al lui Archelaos. Xenofan porneşte de la afirmarea existenţei unei realităţi obiectuale. şi stabilindu-se. Ideile poetico-filosofice Ideile de mare originalitate ale lui Xenofan sunt schiţate fugitiv. şi autor de Elegii şi de Silli (Parodii). Xenofan a excelat. şi ar fi fost. Se pare că posteritatea i-a atribuit şi teze care nu i-au aparţinut. fără discontinuitate. El motivează atributele acestei realităţi primordiale susţinând că dacă ea s-ar naşte din altceva. inteligibil şi epuizând lumea. în cele din urmă. adică nu poate fi decât veşnică. conform unor surse incerte.). ci numai rapsod. a cărei întemeiere (la care. fără a fi aprofundate. iar după altele cu pământul şi apa. după anumite surse. ar fi şi participat) a relatat-o într-unul dintre poemele sale. ar poseda sensibilitate şi raţiune. Sicilia etc. nu există niciun temei pentru care ea să se nască din acest ceva şi nu invers.

Repere bio-bibliografice Despre viaţa lui Parmenides ne-au parvenit foarte puţine informaţii. în fine. ci a oricărei mitologii. Această divinitate „întreg. străină de atributul mişcării: „ veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. conform textelor care ne-au parvenit. aşa cum o concepe Xenofan. fiind invocat şi preţuit drept precursor de toţi ateiştii ulteriori. dar nu a respins existenţa lor. că aparţinea unei familii ilustre şi bogate şi că ar fi elaborat legi pentru concetăţenii săi. poate ceva mai tânăr. când acolo…”. Sub raport strict filosofic el exprimă însă. henos – „unu” şi theos – „zeu”): „Unul este Zeul. dar este. Platon îl numeşte cu admiraţie „marele Parmenides“ şi „părintele nostru Parmenides” şi în semn de respect va denumi cu numele său unul din cele mai importante dialoguri ale sale. mai degrabă. Se poate aprecia. Hr. ceea ce atestă prestigiul de care s-a bucurat în cetatea sa. Mai mult decât atât: Xenofan a sesizat cel dintâi în cultura occidentală şi condiţionarea socio-culturală a reprezentărilor religioase: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. În timp ce efesianul a impus conştiinţei filosofice occidentale temele devenirii şi contradicţiei. unul dintre cei mai profunzi gânditori ai tuturor timpurilor. că rapsodul din Colofon a dezvăluit şi criticat pertinent mecanismul antropomorfic al instituirii nu numai a mitologiei greceşti.66 oamenii îşi reprezintă zeii după felul în care sunt ei: „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. întreg gândeşte. teză pe care. şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare dintre ei îşi are trupul”. teză care va fi argumentată în continuare de el. 6. fie că ei sunt altfel decât şi-i reprezintă oamenii. Textele care ne-au parvenit de la Xenofan atestă însă că poziţia lui este. aşa cum au susţinut unii istorici ai filosofiei. eleatul şia legat numele de imobilism şi identitate. în fond. mai degrabă. El nu a fost însă ateu. probabil.) Parmenides din Elea fost contemporan. Diogenes Laertios afirmă că deşi nu este exclus să fi fost discipolul lui Xenofan. A fost. a cunoscut şi el atât gloria cât şi contestarea. henoteistă (atitudine religioasă conform căreia o divinitate este adorată ca şi când ar fi singura divinitate acceptată. El l-ar fi audiat în tinereţe şi pe pitagoricianul Ameinias. prin opoziţie cu acesta. cu tăria gândului.3. cât şi de moderni. S-a considerat şi că el ar fi propus o religie monoteistă dezantropomorfizată. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. între zei şi oameni cel mai mare. Xenofan nu a susţinut-o. „punându-i în gură. cu Heraclit şi întruchipează. aşa cum am arătat mai sus. prima critică raţionalistă a mitologiei. întreg aude”. Divinitatea. Parmenides a fost considerat. astfel. preistoria eleatismului decât debutul său. cf. Xenofan a întreprins. 520-460 î. şi nici nu i se cade să se mişte când ici. De aici decurge fie că zeii nu există. celălalt pol filosofiei presocratice greceşti. discipolul lui Xenofan. Ca şi Heraclit. Divinitatea supremă ar fi. unul este considerat suprem. tracii – că au ochi albaştrii şi părul roş…”. heis. fără însă a fi singura divinitate acceptată. Sensul acestei teze a lui Xenofon este că fiecare popor îşi reprezintă zeii în funcţie de propriile sale trăsături somatice şi psihice. Parmenides „nu i-a urmat concepţiile”. ateu. el însuşi. PARMENIDES DIN ELEA ( aprox. adevăratul întemeietor al eleatismului. în concluzie. Decurge că dintre mai mulţi zei acceptaţi. cea mai sublimă dialectică ce-a existat vreodată”. Ştim despre el că a fost originar din Elea. gr. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor”. care „l-a determinat să adopte viaţa liniştită de filosof” şi a cărui concepţie „mai cu seamă” ar fi . atât de antici. zguduie totul”. Este evident că el s-a delimitat de reprezentarea antropomorfă a zeilor. după aprecierea lui Hegel. Ea ar fi înzestrată cu capacităţi ce pot fi considerate paranormale: „ci fără trudă. boii asemenea boilor. s-ar caracteriza prin calităţi absolute. vede. fără a fi fost.

că înaintează pe calea mult lăudată a zeiţei. Parmenides afirmă că este purtat de iepe. dar nu ştim câtă ficţiune şi cât adevăr istoric se îngemănează în acest dialog. ci numai la ceva. naşterii. pentru că dacă am mai admite unul. Parmenides ar fi întreprins împreună cu discipolul său Zenon o călătorie l-a Atena. nu şi nefiinţa. Datorită neacceptării nefiinţei. ceea ce nu este exclus. Parmenides admite existenţa a două principii: caldul şi recele. care se întemeiază pe simţuri şi sunt nesigure. a cărei existenţă am văzut însă că a fost respinsă. cu care s-ar fi întreţinut îndelung. care sunt atestate de . dar altceva în afara ei nu există). numind ochii. adică focul şi pământul. Aplicând-o existenţei. Ipotetica discuţie dintre cei doi filosofi este înfăţişată de Platon în dialogul Parmenides. dacă am admite şi nefiinţa ar trebui să o admitem ca principiu. în calitate de principiu. Fiinţa ca foc relevă o anumită inconsecvenţă a lui Parmenides. care ne transmite sunetele şi văzul. aceasta îl învaţă să distingă adevărul. adică de nefiinţă. diversităţii.d.a. el conchide că există numai fiinţa. iar acest ceva nu poate fi decât fiinţa. care părăsesc lăcaşurile nopţii şi năzuiesc spre lumină”. Ajuns la zeiţă. ceea ce echivalează cu anularea sa. Despre natură. adică pe calea raţiunii. cărora nu le putem acorda niciun credit metafizic. Dar condiţia primă de inteligibilitate a principiului este unicitatea. Platon susţine că. intransformabilă. şi cea metafizică. dar altceva în afara ei nu există) şi nepieritoare (pentru că dacă ar fi pieritoare ar trebui să se treacă în altceva. demersul metafizic degenerează în regresie la infinit. expunându-i în detaliu principiile filosofiei sale. asemenea majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. compactă. eventual nefiinţa. am fi obligaţi apoi să admitem şi un al treilea ş. care ar trebui delimitate unele de altele de altceva. care ne transmite imagini. adică ştiinţa furnizată de raţiune. care însă nu există. iar altceva în afara fiinţei nu există. ar trebui să se nască din altceva. La fel mişcarea. Filosofia lui Parmenides În introducerea poemului Despre natură. Este evident că în raport cu această metafizică a fiinţei existenţa lucrurilor individuale este imposibilă. adică urmând calea simţurilor. fiinţa. Pe de altă parte. dar intervalul dintre cele două puncte ar trebui să fie „umplut” cu nefiinţă.m. fiinţa este determinată cu ajutorul raţiunii. Parmenides operează în manieră alegorică distincţia dintre perspectiva fizică asupra lumii. dacă ar fi născută. care atestă. Parmenides a scris în versuri un poem intitulat în mod convenţional de posteritate. perfect omogenă. naştere. Fiinţa lui Parmenides este deci unică. Şi până la Parmenides unii filosofi se îndoiseră de relevanţa metafizică a mărturiei simţurilor. Caldul este identificat cu fiinţa. Din acelaşi motiv fiinţa este nenăscută (căci. devenirea. Dacă această condiţie este încălcată. El consideră însă că nu poate fi admis decât un principiu. „copile ale Soarelui. şi că îl conduc copile. deoarece ele presupun şi altceva. sugerează o perspectivă metafizică. Din perspectivă fizică. subtilitatea metafizică şi preocuparea sa pentru filosofia naturii. de părerile muritorilor. eternă. Nonexistenţa acesteia din urmă decurge din faptul că ea nu poate fi gândită: nu te poţi gândi la nimic. Una dintre tezele fundamentale ale lui Parmenides afirmă că „totuna este a gândi şi a fi”. din moment ce ea este determinată în ordine fizică.67 îmbrăţişat-o. adică senzaţiile. Parmenides nu neagă semnificaţia fizică a nefiinţei. care se întemeiază pe datele furnizate de simţuri. ţinând cont de autoritatea de care se bucura în cetăţile greceşti din sudul Italiei filosofia lui Pythagoras. Pluralitatea implică divizarea fiinţei în mai multe entităţi. bazată pe activitatea raţiunii. Ceea ce simţurile ne înfăţişează drept diversitate fizică. dar niciunul nu o respinsese atât de categoric. Imaginând o călătorie iniţiatică fabuloasă. pieirii şi devenirii. dintre care pomeneşte auzul. adică de pornirile iraţionale ale sufletului şi de pofte. iar recele cu nefiinţa. presupun deplasarea fiinţei dintr-un punct al spaţiului într-altul. Din perspectivă metafizică. devenire nu reprezintă decât aparenţe. unde l-ar fi cunoscut pe tânărul Socrate. bătrân fiind. Parmenides nu poate admite nici pluralitatea şi devenirea. pieire. dar. într-un limbaj pronunţat metaforic. adică la raţiune. iluzii.

filosofia sa nu este decât o suită de variaţiuni ontologice şi gnoseologice pe tema principiului identităţii. Totuşi. inalterabilă. şi veşnic va fi”. Cu toate că nu a putut explica satisfăcător realitatea sensibilă. • corectarea tezelor lui Parmenides care se dovedeau contradictorii în raport cu principiul ontologic fundamental al eleatismului (fiinţa este şi nu poate să nu fie. Repere biografice Melissos s-a născut. L-ar fi cunoscut pe Heraclit şi le-ar fi atras atenţia efesienilor. unic.Hr. iar din această perspectivă nu le poate legitima. dacă fiinţa ar fi fost generată. unică. Ca şi Parmenides. identică cu sine. asemănător sieşi şi plin”. inalterabilitatea şi imuabilitatea) sunt deduse şi argumentate sub vădită influenţă parmenideană. de însuşi Pericle. MELISSOS DIN SAMOS (aprox. el are în vedere doar semnificaţia lor metafizică.?) Melissos din Samos fost unul dintre discipolii lui Parmenides şi are meritul de a fi sistematizat raţional tezele fundamentale ale dascălului său şi de a le mai fi adăugat câteva idei demne de interes. şi s-a bucurat de preţuirea concetăţenilor săi. el a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le ridică tentativa de înţelegere consecvent metafizică a lumii. în timp ce Parmenides deduce din aceeaşi concluzie teza conform căreia fiinţa este încremenită într-o stare atemporală. devenind discipolul lui Parmenides. Melissos notează totuşi că. ceea ce era. ca şi Pythagoras. în insula egeeană Samos în prima jumătate a sec. infinită. Infinitatea şi unicitatea fiinţei . Melissos a susţinut că „universul este nelimitat şi neschimbător şi nemişcat. Sub raport logic. după ce în prima parte a vieţii filosofase.Hr. În anii celei de-a 84-a Olimpiade (444-441 î. o iluzie. cum însă din nimic nu poate rezulta nimic. Nu ştim când şi de ce se va fi stabilit în Elea. cele două căi de cunoaştere (prin simţuri şi prin raţiune). în timp ce altele (eternitatea. eternă.) în fruntea flotei samite el ar fi zdrobit flota ateniană. în pofida faptului că a negat posibilitatea diversităţii şi a devenirii. condusă. în manieră ioniană. Eternitatea fiinţei Eternitatea fiinţei este consecinţa evidentă a caracterului nenăscut şi a incoruptibilităţii sale. fiinţa nu ar trebui să existe nici în prezent. identitatea cu sine. incoruptibilă. pe care o percepem cu ajutorul simţurilor. se pare. Filosofia lui Melissos Activitatea filosofică a lui Melissos s-a concentrat în trei direcţii complementare: • reiterarea atributelor fiinţei demonstrate corect de către Parmenides. după o relatare aristotelică. imuabilă şi necorporală. ceea ce înseamnă că este eternă. 6. ba chiar opunând. infinitatea. prima sa generare ar fi trebuit să se facă din nimic. Melissos a ajuns la concluzia că fiinţa are următoarele atribute: nenăscută. Mişcarea. asupra valorii filosofiei sale. n-ar fi decât o aparenţă. 480 . Parmenides lea considerat incompatibile. nefiinţa nu este şi nu poate în mod absolut să fie). Unele dintre aceste atribute (caracterul nenăscut. care pur şi simplu îşi ignorau concetăţeanul. el a stimulat gândirea filosofică ulterioară să găsească argumente raţionale pentru teoretizarea lor. separând. care i-au încredinţat înalta funcţie de amiral.68 mărturiile simţurilor.4. În urma analizelor pe care le-a întreprins. Deşi a distins cele două perspective asupra lumii (fizică şi metafizică). unicitatea şi necorporalitatea) reprezintă aportul său la consolidarea eleatismului. Melissos preferă să afirme că „veşnic era. În mod paradoxal. al V-lea î. • demonstrarea riguroasă a atributelor fiinţei pe care Parmenides doar le-a enunţat în manieră mai degrabă poetică decât teoretică.

n-ar mai putea fi una. tiranul cetăţii Elea. Melissos are luciditatea teoretică de a se detaşa de mentalitatea lumii sale. întrucât este indeterminat. Zenon i-a muşcat-o şi nu i-a mai dat drumul până nu a fost străpuns de suliţe. Se spune că ar fi complotat împotriva lui Nearchos (sau a lui Diomedon). expresia unei convingeri caracteristice întregii culturii antice greceşti. primul în filosofia grecească. ZENON DIN ELEA (489. ar fi mărturisit că i-au fost complici toţi prietenii tiranului pentru a-l lipsi de susţinători. mai degrabă.). insuficienţa reducerii fiinţei la materialitate. Din infinitatea fiinţei decurge în mod necesar şi unicitatea sa. el şi-a fixat drept obiectiv prioritar al creaţiei sale apărarea doctrinei maestrului său de criticile pe care le-au determinat paradoxurile empirice generate de viziunea sa ontologică: unicitatea fiinţei. Către filosofi. care însă s-au pierdut. Melissos propune următorul raţionament: dacă fiinţa este una. Aşa cum vom vedea. Repere bio-bibliografice Zenon s-a născut la Elea la sfârşitul secolului al V-lea şi a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate. de vreme ce nu are un început când s-a născut şi niciun sfârşit la care ajungând. fără formă geometrică determinată. Teza lui Parmenides nu era rezultatul unei deducţii logice sau al unei argumentaţii raţionale. Zenon şi-ar fi muşcat limba până şi-a tăiat-o şi ar fi scuipat-o în faţa tiranului. să piară”. în acest caz. Conform altei versiuni. Pentru Melissos „necorporal” pare a echivala cu „ilimitat”.430 î. propusă de Parmenides. învestită de pythagorici cu demnitatea de expresie a perfecţiunii spaţiale. imuabilitatea sa. Neavând părţi. nici măcar cea de sferă. Melissos susţine că „fiind veşnică.5. nu există. fiind închis. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Ar fi declarat apoi că mai are să-i spună un secret tiranului şi acesta. ea nu poate avea părţi. se impune acceptarea infinităţii fiinţei. astfel încât despre . Lui Zenon îi sunt atribuite mai multe lucrări (Desluşire a învăţăturilor lui Empedocles. negativ. conform principiului ontologic fundamental al eleatismului. cel al necorporalităţii fiinţei. 6. Necorporalitatea fiinţei Atributul care a generat însă cele mai aprinse dispute printre interpreţi este. „infinit”. argumentând că dacă fiinţa ar fi finită ea ar trebui să fie mărginită de nimic. conform căreia infinitul este imperfect. ea nu poate avea însă nici corp.69 Spre deosebire de Parmenides. şi. deci finită şi de formă sferică. Cum aceasta. cu certitudine. adică de nefiinţă. critic. deoarece orice corp este alcătuit întotdeauna din părţi. plecându-şi urechea. Nu putem însă să nu recunoaştem că el a intuit. întrucât. ci. pentru a nu-şi trăda prietenii.) Zenon din Elea este prezentat de tradiţie drept succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii pe care acesta a înfiinţat-o. întrucât aceasta nu poate fi concepută ca rezultat al unei adiţii. fiinţa trebuie să fie şi nemărginită. aflându-şi sfârşitul zdrobit într-o piuă. mai degrabă. imposibilitatea multiplicităţii etc. care socotea că fiinţa este „deopotrivă cumpănită faţă de mijloc”. Ce înseamnă însă din perspectiva filosofiei sale „necorporal”? Lipsit de materie? Poate „spiritual”? Plasând teza lui Melissos în contextul filosofic în care ea a fost elaborată răspunsul este.Hr. Din acelaşi motiv Parmenides a asociat fiinţei forma sferică. conceputul de realitate spirituală va fi o achiziţie a epocii clasice a filosofiei antice greceşti. Dacă ar exista două sau mai multe fiinţe ele s-ar limita reciproc şi ar anula atributul infinităţii. cu o subtilitate dialectică ce i-a uimit pe contemporani şi cu o tărie de caracter ce a alimentat în posteritate adevărate legende. Este prezentat de exegeţi ca un individ curajos. Despre natură etc. dornic de libertate.

Iată raţionamentul său: dacă Ahile pleacă dintr-un punct A. este imposibil să se parcurgă o infinitate de puncte într-un timp finit. adică tot înaintea sa ş. Ahile şi broasca ţestoasă 3. de cele mai multe ori. să reţină interesul filosofilor. Loc şi mişcare Vom examina în continuare pe scurt unele dintre aceste aporii pentru a evidenţia subtilitatea gândirii lui Zenon şi a înţelege de ce ele n-au încetat. Pentru a-şi face credibil argumentul. Dihotomia 2. Zenon imaginează un fel de fabulă. unde ea s-a aflat iniţial. adică o infinitate de puncte.d. este pus să se întreacă la alergare cu „zăbavnica broască ţestoasă”. Întregul şi părţile 4. dar şi pe al amatorilor de filosofie. Fiinţe finite şi infinite 2.m. Deoarece orice segment are un punct care-i marchează jumătatea. aporia – „cale fără ieşire”. iar broasca ţestoasă din punctul B. astfel încât corpul în cauză nu va ajunge niciodată în punctul B. nu va accepta competiţia decât cu condiţia să-i dea broaştei ţestoase un avans. Dar. el trebuie să treacă prin punctul aflat la jumătatea acestei jumătăţi (B’’) ş. Săgeata 4. broasca se va afla într-un punct C. dar de unde a plecat. care constă în probarea adevărului unei teze demonstrând că antiteza sa conduce la o contradicţie. timp de milenii. în punctul ce marchează jumătatea segmentului respectiv (într-un punct B’). Aporiile mişcării Primul argument împotriva posibilităţii logice a mişcării este aşa-numitul argument al „dihotomiei” (adică al împărţirii la doi). logicienilor şi matematicienilor. dar demne de încredere. în care Ahile. În momentul în care Ahile va ajunge în B. Negarea spaţiului 3. Pentru ca un corp să parcurgă o distanţă egală cu segmentul AB el trebuie să ajungă.a. deci tot înaintea sa. corpul respectiv va trebui să parcurgă o infinitate de jumătăţi. Înainte de a ajunge însă aici. Fiinţe infinit de mici şi de mari 1. mai întâi. s-ar ajunge la concluzia că un corp mai rapid nu va putea ajunge niciodată unul mai lent. A B’’ B’ B | | | | | | | Aporia numită „Ahile şi broasca ţestoasă” nu se deosebeşte prea mult de cea precedentă. Dată fiind deosebirea de valoare dintre cei doi competitori. Pentru problema dată nu are nicio importanţă cât de mare este acest avans şi nici care este distanţa pe care se desfăşoară întrecerea. Zenon utilizează. orgolios ca orice grec. conchide Zenon. dar pentru aceasta îi trebuie un interval de timp. ea încercând să convingă că. Zenon încearcă să ne convingă de faptul că nu este deloc aşa.a. din moment ce cele mai importante parvin de la Platon şi Aristotel. Argumentele lui Zenon împotriva mişcării şi multiplicităţii sunt numite aporii (gr.m. Oricine este încredinţat că eroul homeric nu va avea nici o dificultate să-şi întreacă modesta adversară. supranumit de Homer în Iliada „cel iute de picior”. în care broasca va ajunge însă în D. un instrument logic foarte puternic: reducerea la absurd. întrucât competiţia a început. „dificultate”) şi pot fi sintetizate schematic astfel: Aporiile mişcării Aporiile multiplicităţii 1.d. dacă mişcarea ar fi posibilă. mai întâi. Stadionul 5. Filosofia lui Zenon Pentru apărarea tezelor fundamentale ale lui Parmenides.70 concepţia sa nu avem decât informaţii indirecte. „impas”. Abilitatea lui Zenon în mânuirea acestui instrument i-a impresionat pe contemporani şi l-a determinat pe Aristotel să-l considere fondatorul dialecticii (ceea ce astăzi numim logică). deopotrivă. Eroul homeric se va apropia tot mai mult de . să ajungă în punctul B. Pentru a o întrece el va trebui să ajungă în C. pentru a o întrece el va trebui. Ahile.

2. Durata în care o săgeată se află în zbor este divizibilă în momente infinitezimale de timp. deci. adică este materială. În acest caz. mai întâi. un corp care ocupă un spaţiu egal cu el însuşi stă pe loc. b. Să presupunem că există o multiplicitate de fiinţe. Dar. raţionamentul examinând fiecare ipoteză: Ipoteza a: Să presupunem că existenţa are extensiune spaţială şi formă geometrică. Pentru a exista multiplicitate trebuie să existe. înseamnă că el este o însumare de repausuri. 3. ea stă pe loc! Aporiile multiplicităţii Aporiile multiplicităţii sunt concepute după următoarea schemă logică: 1. care este şi cea mai interesantă sub raport teoretic. Rezultă că multiplicitatea este contradictorie. Ipoteza b: Să presupunem că fiinţa nu ar avea extensiune spaţială şi nici formă geometrică. În fiecare dintre aceste momente săgeata ocupă un spaţiu egal cu ea însăşi. În cazul oricăreia dintre ele există două posibilităţi: a. fără a o ajunge însă niciodată. fiinţa în cauză nu este o unitate. adică este imaterială. nici nu se pune problema! Aporia poate fi reprezentată grafic astfel: Ahile A | B | C | D | E | F | Broasca ţestoasă A | B | C | D | E | F | Nu mai puţin insidioasă este aporia „săgeţii”. entitate indivizibilă). numai aparent săgeata aflată în zbor este în mişcare. sau are extensiune spaţială şi formă geometrică. conform logicii lui Zenon. adică fiinţa în cauză coincide . susţine Zenon. care atestă că fiinţele reale nu sunt infinite. Vom prezenta în continuare doar prima aporie a multiplicităţii. o fiinţă lipsită de extensiune spaţială şi de formă geometrică nu reprezintă nimic. În al doilea rând. fiinţa la care ne referim este. dat fiind că materia este întotdeauna divizibilă în părţi din ce în ce mai mici. ceea ce înseamnă. Dacă zborul este suma acestor momente. ci tot repaus. nu ne mai rămâne decât să luăm în considere cea dea doua ipoteză. fiecare dintre ele constituind o unitate. divizibilă. la două contradicţii: 1. în realitate. fiecare dintre fiinţele materiale în care se divide fiinţa este. că ea este imposibilă. Ajungem însă. Deci fiinţa este alcătuită dintr-o infinitate de părţi. pentru Zenon. deci fiinţa trebuie să aibă extensiune spaţială infinită. argumentează Zenon. divizibilă. În acest caz. Fiecare dintre acestea are extensiune spaţială şi formă geometrică. adică nu ar fi materială. pe care în tabelul de mai sus am numit-o „fiinţe infinit de mici şi de mari”. Zenon apreciază că prima concluzie contrazice însăşi premisa raţionamentului. 2. în măsura în care este divizibilă. Aşadar. Pentru a evita aceste contradicţii. şi ea. Cât despre a o întrece. dar. În primul rând. iar o sumă de repausuri nu poate reprezenta mişcare. Să-i urmăm. mai multe „unităţi”. după Zenon. la rândul său. Zenon încearcă să demonstreze în continuare că fiecare dintre alternative conduce la contradicţii insolubile. sau nu are extensiune spaţială şi formă geometrică. conform căreia fiinţele multiple ar trebui să alcătuiască „unitatea” (căci „unitate” înseamnă. Prezenţa mai multor unităţi conduce la contradicţii insurmontabile.71 adversara sa. în timp ce a doua este contrazisă de experienţă (aceeaşi experienţă invocată pentru susţinerea tezei multiplicităţii fiinţei). adică este materială.

întrucât nu pot fi legitimate raţional potrivit principiului „este tot una a gândi şi a fi”. Ce este henoteismul? . în sprijinul tezelor fundamentale ale filosofiei eleate. deci. 1.72 cu nefiinţa. În urma examinării celor două ipoteze. nu şi nefiinţa. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. Numai pe această bază se poate ajunge la concluzia că ceea ce este lipsit de extensiune spaţială şi de formă geometrică trebuie să coincidă în mod necesar cu nefiinţa. imuabilă. Ei ilustrează în filosofia grecească antică poziţia ontologică în mod programatic opusă celei reprezentate de Heraclit din Efes. Melissos din Samos şi Zenon din Elea. 2. Confruntată cu experienţa. Din moment ce ele nu pot fi gândite consecvent logic (adică necontradictoriu). cum numeşte Parmenides principiul existenţei. care a formulat şi a argumentat într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. compactă. contradictoriu. numite aporii. Care sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii din Elea? 2. AUTOEVALUARE A. Fiinţa. al noncontradicţiei şi al terţului exclus. Melissos din Samos a fost unul dintre discipolii lui Parmenides care a încercat să apere doctrina dascălului său de numeroasele atacuri la care era supusă. Parmenides din Elea. în mod deosebit Parmenides. Xenofan din Colofon este considerat mai degrabă precursorul eleatismului decât fondatorul său. 3. Principiul teoretic esenţial al acestei filosofii este cel potrivit căruia există numai fiinţa. el a făcut efortul să transpună într-o formă filosofică riguroasă unele teze pe care Parmenides le enunţase în manieră poetică şi a eliminat unele inconsecvenţe ale filosofiei acestuia. Ele sunt declarate aparenţe. s-au impus în conştiinţa filosofică a posterităţii prin argumentarea subtilă a imposibilităţii mişcării. Conceptul de multiplicitate a fiinţelor se dovedeşte a fi. reprezentanţii Şcolii din Elea. ceea ce contrazice principiul lui Parmenides. rezultă că ele nu există. Respingerea existenţei nefiinţei are drept consecinţă logică respingerea posibilităţii mişcării. Zenon se consideră îndreptăţit să conchidă că dacă admitem existenţa fiinţelor multiple suntem constrânşi să acceptăm că ele sunt sau infinite sau nimic. REZUMAT Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din Grecia Mare (sudul Italiei). întrucât toate au drept postulat admiterea existenţei nefiinţei. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei şcoli au fost: Xenofan din Colofon. în măsura în care semnalează că o mare parte a contradicţiilor multiplicităţii decurge din conceperea fiinţei ca fiind strict materială. Deşi marcată de grave erori logice. Parmenides a utilizat cu adevărată virtuozitate dialectică pentru elaborarea viziunii sale ontologice cele trei principii ale logicii clasice care vor fi teoretizate de Aristotel: principiul identităţii. Parmenides din Elea este personalitatea cea mai proeminentă a şcolii. Întrebări 1. dar ele sunt exprimate într-un limbaj poetic ce nu denotă efortul de conceptualizare filosofică. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. eternă. perfect omogenă. este unică. Zenon din Elea a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate şi are meritul de a fi formulat faimoasele argumente. eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. 4. eleaţii au pus sub semnul întrebării relevanţa mărturiilor senzoriale. dar ea are meritul de a fi atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le implică tentativa de abordare consecvent metafizică a existenţei. În ontologie el a enunţat o serie de teze care anunţă eleatismul. argumentarea lui Zenon nu este mai puţin interesantă. De asemenea. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. invocând îndeosebi raţiuni de ordin logic. Este Xenofan ateu? 6. Este Xenofan din Colofon fondatorul eleatismului? 3. Xenofan s-a impus în istoria ideilor prin critica antropomorfismului mitologiei greceşti şi sesizarea condiţionării social-istorice a reprezentărilor religioase. Care sunt principalele idei prin care Xenofan a anticipat eleatismul? 4. Dacă acesta a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. Prin ce s-a impus Xenofan în conştiinţa filosofică occidentală? 5. această viziune ontologică părea absurdă. Din acest punct de vedere.

vol. ci. 3. I. doi din ei cu desăvârşire – Xenofan şi Melissos – ca fiind cam prea neciopliţi…” 1. despre senzaţii zicea că-s înşelătoare”. fiul lui Diochaites.1. iar pluralitatea după datele simţurilor. 15.n. pe celălalt în rândul nefiinţei”. 5. şi să admită că unitatea există după raţiune. 986. 194 – 200. 16. Dar şi de l-a ascultat pe Xenofan. 17. 11. 2. Ce este fiinţa lui Parmenides? 8. Prezentaţi structura logică a aporiilor multiplicităţii. Consideraţi că opoziţia dintre concepţiile lui Heraclit şi Parmenides este ireconciliabilă? B. aceştia pot fi lăsaţi la o parte în cercetarea de faţă. „Propovăduind că Zeul e unul şi incorporal. şi nici nu i se cade să se mute când ici. întreg aude»”. „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. se mulţumeşte să spună că unitatea e divinitatea… Cum am mai spus-o. partea a 2-a. Care sunt principalele trăsături ale fiinţei lui Parmenides şi cum au fost ele determinate? 9. XENOFAN. Teme pentru dezbatere în seminar. 5. De aceea i-a şi urmat învăţătura şi.73 7. Către viaţa contemplativă s-a îndreptat sub înrâurirea lui Ameinias. 14. a fost prieten cu Ameinias. ca Hesiod şi Xenofan şi Empedocles. pare să fi fost ipoteza lui Xenofan din Colofon. 21 – 22. 4. Care sunt principalele contribuţii ale lui Melissos din Samos la dezvoltarea eleatismului? 12. 2. [Zeul] „«Întreg vede.n. Parmenides versus Heraclit. SIMPLICIUS. care. Prezentaţi aporia Ahile şi broasca ţestoasă. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare): 15. pythagoricul. nici în mişcare nici în nemişcare). Xenofan din Colofon 1. i-a ridicat o capelă. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. DIOGENES LAERTIOS. Prezentaţi aporia Săgeata. tracii – că au ochi albaştri şi părul roş”… 23. Care este nucleul opoziţiei dintre concepţiile filosofice lui Heraclit şi Parmenides? 18. nu a lui Xenofan”… El însuşi îşi înfăţişează învăţătura în versuri. Metafizica. Care dintre cele două concepţii filosofice vi se pare mai consistentă sub raport teoretic? Motivaţi-vă opţiunea. Semnificaţii logico-filosofice ale aporiilor lui Zenon din Elea. p.2. reprezentanţi.2. Criteriul adevărului era pentru el raţiunea. Metafizica. „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini. întreg gândeşte.]. multiplicităţii şi discontinuităţii în filosofia lui Parmenides? 10. caldul şi recele. [Zeul] „Veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. După spusa lui Sotion.]. Din acestea caldul îl pune în rândul fiinţei. b 18. cu gândul la întregul Univers. . învăţătura nu i-a urmat-o. boii asemenea boilor şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare din ei îşi are trupul”. dascălul lui Parmenides. când colo…”. Prezentaţi aporia Dihotomia. după spusa lui Teofrast… Acest Unu şi Totul e numit de Xenofan Zeu…” 1. Contribuţia lui Melissos la dezvoltarea elatismului. om sărac. „Parmenides pare să fi ajuns la concepţia unităţii potrivit raţiunii… pornind de la ideea că în afara fiinţei nefiinţa nu-i nimic… Constrâns însă să ţină seama de aparenţe. „Că principiul e Unu şi Una fiinţa sau Totul (nici mărginită nici nemărginită. sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. 6. Şcoala din Elea: caracterizare generală. 22. ARISTOTEL. 1979. pentru referate sau eseuri 1. ARISTOTEL. „Auditor al lui Xenofan a fost Parmenides. Motivaţi admiraţia lui Platon pentru „marele Parmenides”. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Physica. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. după moarte. Bucureşti. 19. 2.3. 2. I. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. e adus să susţină existenţa a două cauze şi a două principii. înaintea lor [a lui Parmenides şi Melissos – n. Ce sunt aporiile lui Zenon din Elea? 13. doctrină. 16. Xenofan din Colofon se exprimă astfel: «Unul de Zeul. cum s-ar zice focul şi pământul. nici nu s-a ocupat de vreunul dintre cele două feluri ale acesteia [mărginirea sau nemărginirea – n. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor»” 24. dar distins. Xenofan din Colofon între fondarea eleatismului şi critica antropomorfismului mitologic. Ce semnificaţie are negarea mişcării. din Elea. Parmenides din Elea 2. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. a redus şi el totul la unitate (se zice că Parmenides ar fi fost elevul lui) nu şi-a lămurit bine gândul. Locul lui Parmenides în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. fiul lui Pyres. „Xenofan. 26. între zei şi oameni cel mai mare. IX.1. A 5 986 b 18.

Bucureşti. „Melissos. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. dar că dă iluzia că există. Căci de i-ar lipsi ceva. căci o cunoaştere a lor e cu neputinţă”. după el. slobozind-o din legături. Şi apoi ce nevoie ar fi putut-o face! – ivită din nimic – să se nască mai târziu ori mai devreme? Aşa că trebuie neapărat să credem că este întru totul sau că nu este. nici nu s-a sfârşit. 2. Despre zei spunea că nu trebuie să emitem vreo părere. de s-ar fi născut. într-adevăr. A fost elevul lui Parmenides (a fost totuşi în legătură şi cu Heraclit.3. i-ar lipsi totul”. ţi-o spun. este şi veşnic era şi veşnic va fi. „…Haidem şi am să-ţi spun care sunt singurele căi ce cercetare ce pot fi gândite: una. Hotărârea în această privinţă stă în alternativa: este sau nu este. şi-a convins concetăţenii să atace. Dreptatea n-a lăsat Fiinţa nici să se nască nici să piară. Căci. plin de dispreţ pentru numărul restrâns al corăbiilor ateniene sau. veşnic era şi veşnic va fi. nici nu era. şi n-ar început nici sfârşit. . nenăscută fiind. Din această pricină. Aristotel susţine că. care afirmă că este şi că nu-i chip să nu fie. aşa cum Hippocrates l-a făcut cunoscut abderitanilor pe Democrit). ci toată e plină de fiinţă. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu.3. samienii au însemnat cu fierul roşu câte o bufniţă. 22. de care fuseseră lipsiţi înainte. SIMPLICIUS. care afirmă că nu e şi că trebuie să nu fie. nici să-l exprimi…”. aşadar. 3. la fel şi despre cea «veşnic existentă» pretinde că ar fi nemărginită. rămâne locului. Era de părere că Totul e nesfârşit şi neschimbat şi nemişcat şi unu şi identic cu sine şi plin.74 2. Melissos. luând robi mulţi atenieni şi distrugând multe corăbii. samienii au prins să se afirme pe mare. ar trebui ca înainte de a se fi născut să nu fi fost nimic. partea a 2-a. DIOGENES LAERTIOS. aceasta. ci e nesfârşit. 3. „Aşa cum. pe care l-a făcut cunoscut efesienilor neştiutori. de vreme ce e acum laolaltă una şi neîntreruptă. fără capăt. fiul lui Ithagenes. Physica. ceea ce era. 109. dovedindu-şi astfel spusele: «Ci. „Pe când Pericle se afla pe mare. nici nu va fi. SIMPLICIUS. Viaţa lui Pericle. să piară ceea ce este. pentru lipsa de pricepere a comandanţilor. ar fi trebuit să înceapă odată) şi sfârşit (născut ar fi trebuit să sfârşească o dată). am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 1. 24. I. 24. 301 – 306.2. astfel se face că nu-i lipseşte nimic. în nici un chip nu s-ar fi putut naşte ceva din nimic”. nici unde nu se află mai mult ori mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea. şi veşnic va fi. Mărime. I. nemişcată în hotarele unor cumplite legături. Melissos din Samos 3. un filosof care era atunci în fruntea samienilor. 20. după cum e veşnică. de fel din Samos. vol. În felul acesta. de vreme ce Naşterea şi Moartea au fost alungate departe. A fost şi om politic şi s-a învrednicit de preţuirea concetăţenilor săi. 1979. 3. aceasta e şi nepieritoare. Fragmente din lucrarea „Despre natură sau despre fiinţă” (preluate din Filosofia greacă până la Platon. „Veşnic era. fiul lui Ithagenes. e Calea Convingerii (ce întovărăşeşte Adevărul). 29. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Nici divizibilă nu-i. nu se poate. neclintită. căci veşnic nu poate fi ce nu e totul”. cum ar putea să se nască? Căci de s-a născut nu este şi nici nu trebuie să fie cândva în viitor. 3. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. De-a lungul ei sunt semne în număr mare cum că. cealaltă. de vreme ce. Amarnica Nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile. După ce s-a dat bătălia şi au învins. „Mai rămâne să aduc vorba despre calea ce zice că fiinţa este. PLUTARCH. Physica. „De vreme ce. nu s-a născut. dacă însă n-ar fi fost nimic. e o cale ce nu poate fi câtuşi de puţin cercetată: căci nici de cunoscut n-ai putea cunoaşte ceea ce nu e (pentru că nu-i posibil). întreagă. zace în sine şi astfel neclintită.1. spune nici a gândi că ceea ce nu este este. 2. e în întregime continuă: în lăuntru-i fiinţa se mărgineşte doar cu fiinţa. nici sfârşit. şi-a meritat încă şi mai mult admiraţia lor prin destoinicia sa. că neputând fi nici gândită nici formulată. una din căi să fie lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată). IX. iar pierirea e vorbă goală. Ci. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. PARMENIDES. Bucureşti. pregătindu-şi toate cele trebuitoare războiului. într-adevăr. poate. gonite de convingerea cea adevărată. cum şi trebuie. 1979. 3. Aceeaşi în aceeaşi stare zăbovind. 29. SIMPLICIUS. pentru că-i toată la fel. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare). 109. într-o bătălie anterioară. Melissos l-ar fi învins pe însuşi Pericle. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. că mişcarea nu există. Ales comandant al flotei. vol. însă. Şi iarăşi niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. MELISSOS. afirmă că ar fi de o esenţă nemărginită. Hotărât e însă. ci o ţine bine. şi început n-ar. partea a 2-a. nu vrea să zică întindere…”. „…Căci e tot una a fi şi a gândi şi a fi” 8. Physica. Pe fruntea prizonierilor atenieni. n-a început. ca să-şi răzbune faptul că şi atenienii îi însemnaseră pe ei cu o corabie”. 26. stă fără început şi fără sfârşit. Ce obârşie i-ai putea găsi? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n-am să te las să spui nici să gândeşti că (s-ar fi putut ivi) din nefiinţă. Astfel naşterea se stinge. despre fiinţa «cândva născută». p. la fel şi ca mărime trebuie să fie veşnic nesfârşită». Cum ar putea. 162. ar avea început (născut. pentru că nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită. Căci de s-ar fi născut.

Zenon face un raţionament greşit: dacă. Al patrulea e cel al masselor ce se mişcă în stadiu – în şiruri egale şi paralele. Physica. a supus învăţătura lui Parmenides încercării focului – aşa cum se încearcă aurul curat şi bun.1. natura tuturor lucrurilor s-a format din cald şi rece. ARISTOTEL. Mărimea e pentru el însăşi sublimiteatea substanţei”. dacă orice lucru în mişcare se găseşte mereu într-o clipă (şi în fiecare clipă ocupă un spaţiu egal cu sine). spunând că are să-i destăinuiască anumite lucruri la ureche şi muscându-i-o. vid nu există. în sens contrariu cu viteză egală – unele de la sfârşitul stadiului. PLUTARCH. 9. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Potrivit acestuia. fie în mişcare (şi nimic nu se mişcă) atâta vreme cât ocupă un loc egal cu sine însuşi. dar dacă se mişcă. Voind să-l răstoarne pe tiranul Nearchos (alţii zic pe Diomedon). PLATON. după câte scrie Platon în dialogul Parmenides… Aristotel spune despre el că ar fi fost născocitorul dialecticii… S-a arătat bărbat de seamă şi în filosofie şi în politică. i se atribuie cărţi pline de ascuţime. însemnează că se mişcă. . Adv.dovedind cu fapte că bărbatului în toată firea nu-i e frică decât de ruşine şi că de durere se tem numai copii. I. adoptat de Parmenides… Zenon la audiat pe Parmenides şi a devenit iubitul lui. a fost prins… Cu acea împrejurare. cu gândul să-l lipsească de tovarăşi. 4. DIOGENES LAERTIOS. Z. mobilul trebuie să ajungă la jumătate… Al doilea e argumentul zis «Achille». elevul lui Parmenides. zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute. care uneltise împotriva tiranului Demylos fără să izbutească în planul lui. Era bine proporţionat. urmează că săgeata zvârlită o în nemişcare.2. sub cuvânt că. ce prezintă greutăţi cui vrea să le dezlege. în care nici unul nu precumpăneşte…” 4.4. 26. . a pârât pe toţi prietenii tiranului. întrebat despre complici şi armele transportate la Lipari. Fizica. „Când vorbeşte de mărime. 27. iar sufletul e un amestec al elementelor pomenite. trecute unele prin stările celorlalte.. 32. „… Zenon eleatul. retezându-şi limba cu dinţii. 4. 4. p 1126 D. considerat omul politic prin excelenţă”. de aceea e şi comparat cu Pericle. pentru că cel ce urmăreşte trebuie să ajungă în chip obligatoriu acolo de unde a pornit cel ce fuge. orice lucru e fie nemişcat.3. SIMPLICIUS.zice. apoi. Apollodoros spune că era fiul lui Teleutagoras. femeile şi bărbaţii cu suflet de femeie: într-adevăr. Colot. Zenon din Elea 4. . 109. căci tot el arată fiinţa ca fiind indivizibilă: «Dacă fiinţa se împarte. Despre acesta în Chronica lui. nu înţelege întinderea. 119 A. „Patru sunt argumentele lui Zenon în legătură cu mişcarea. „Zenon. IX. uscat şi umed. 239 b. elev al lui Parmenides. Alcibiade. Primul e cel care tăgăduieşte mişcarea. 25. a scuipat-o în faţa tiranului”. nu mai poate fi». obârşia oamenilor e pământul. filosof naturalist şi adevărat om politic. altele de la sfârşitul lui: cu el crede a arăta că timpul jumătate e egal cu timpul îndoit…”. nu i-a dat drumul până ce n-a fost străpuns… Învăţăturile de el propovăduite sunt cele ce urmează: există lumi.75 10. aşa că în chip obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte. Argumentul acesta e tot una cu argumentul împărţirii în două: deosebirea stă în aceea că mărimea succesiv atinsă nu mai e dată în două… Al treilea e cel acum pomenit: că săgeata zvârlită stă pe loc. zice el. înainte de a ajunge la capăt. Acesta se întemeiază pe presupunerea că timpul e alcătuit dintr-o succesiune de prezente: fără ea raţionamentul dă greş. 32. „Zenon eleatul.

simboluri lingvistice. Democrit din Abdera OBIECTIVE • Examinarea presupoziilor logico-teoretice ale celor dintâi tentative de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Empedocles din Agrigent • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Anaxagoras din Clazomene • Prezentarea atomismului ca cea mai amplă şi mai închegată filosofie pluralistă • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE philia – iubire. 1979. vol. p. 1995. rizomata – rădăcini ale lucrurilor. Bucureşti. CXXX – CLIII. limbaj. 99 – 119. 2. 95 – 97.199. • D. Anaxagoras din Clazomene 7.. . Empedocles din Agrigent 7. 1998. Istoria filosofiei europene. p. Windelband. 1963. Bucureşti. dezagregare. suflet. CLXXII . • G. p. Editura Academiei. Bucureşti. realitate suprasensibilă. nous. Caracterizare generală 7. 1995. • W. 73 – 79. 65 – 70. Prelegeri de istorie a filosofiei. 186 . Banu. germeni. p. 1994. eidole. Iaşi. Editura Albatros. Eseu asupra formării gândirii greceşti. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Iaşi. atomi. • J. Shand. Editura Univers Enciclopedic. • Pierre-Maxime Schuhl. Editura Moldova. 93 – 214. Editura Polirom. p.K. homeomerii.4. 241 – 307. Filosofia în Grecia veche. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Vlăduţescu. 101 – 109. 80 – 85. agregare. 276 – 281.W. 17 – 20.F. Şcoala atomistă 7. seminţe. stare precosmică a lumii. Bucureşti. vid.I. p. Filosofia greacă până la Platon. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Editura Humanitas. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 29 – 34. 26 – 27. Editura Teora. p.4. 145 – 150.1. 293 – 298. • Gh. Collinson. 1999. Editura Nemira. • J. 2000. originea societăţii. Bucureşti. 1984.C. 157 – 161.3. p. neikos – ură.2. Hersch. • I.. spèrmata. 1997.1. Introducere în filosofia occidentală (filosofie şi filosofi). Istoria filosofiei greceşti.76 7. Mirarea filosofică. ateism. p. partea I. eidole. • W. Editura Teora. I. vol. Bucureşti.CXCVII. Guthrie. 280 – 331. vol. Bucureşti. eutimie. Hegel. marele vid. p. FILOSOFII PLURALIŞTI STRUCTURA TEMEI 7. O istorie a filosofiei greceşti.

trăsăturile fiinţei parmenideene. se datorează asocierilor sau disocierilor acestor elemente primare. ei pot fi consideraţi fondatorii pluralismului ontologic occidental (în timp ce identificarea principiului cu un singur element se numeşte monism. dualism. devenirea. dincolo de competenţele şi de meritele sale multiple. dispariţia şi pluralitatea lucrurilor. să depăşească dilema într-un mod care. Akragas). Este vorba despre o tentativă remarcabilă. pe care le percepem în experienţă. poet. ambii filosofi au conferit calitatea de fiinţă numai elementelor primare. principalul motiv datorită căruia concetăţenii săi i-au oferit rangul de rege. Empedocles a avut. Pe această cale. pe care însă el l-ar fi refuzat pentru a . care vor atrage atenţia asupra necesităţii punerii problemei fiinţei în alţi termeni şi vor accelera acceptarea existenţei unei realităţi supramateriale. probabil. cel puţin în parte. Empedocles şi Anaxagoras au încercat. dar generează alte dificultăţi. ele sunt multiple. filosof. medic. bazându-se pe faptul că numeroase mărturii din epocă şi ulterioare îl prezintă drept un orator redutabil. iar însuşirea devenirii numai celor compuse din aceste elemente. cum îi spuneau grecii în antichitate. nu putea justifica permanenţa lucrurilor (heracliteismul). Confruntaţi cu o gândire raţională incapabilă să explice devenirea şi pluralitatea fiinţei (eleatismul) şi cu una care. fiind om de stat. cu deosebirea că. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă serioasă de depăşire a alternativei heracliteism – elatism a fost realizată de doi filosofi presocratici care au meritul de a fi prefigurat gândirea atomistă: Empedocles din Agrigent şi Anaxagoras din Clazomene. Empedocles din Agrigent (484 .2.H. preocupări enciclopedice. deci. magician şi profet. aporiile eleate. care reuşeşte să depăşească. având. 7. 2. iar identificarea sa cu două elemente. Acesta a fost. Principiul (arché) este identificat cu anumite elemente imuabile. conform informaţiilor care ne-au parvent despre el. în timp ce fiinţa lui Parmenides era unică.77 Cursul 7 FILOSOFII PLURALIŞTI 7. fiecare în parte.1. dincolo de deosebirile de detaliu. Întrucât au identificat principiul existenţei cu mai multe elemente. deşi legitima experienţa. specific întregii filosofii greceşti presocratice. fără a părăsi orizontul fizicalist. se întemeiază pe aceeaşi schemă de gândire: 1. pluralismul este orientarea ontologică ce identifică principiul cu mai multe elemente).424 î. polis grecesc din sud-vestul Siciliei (actualul oraş italian Agrigento). Naşterea. Aristotel îl consideră fondatorul retoricii.) Originar din Agrigent (sau.

o centruă de aur. cei mai faimoşi dintre ei fiind Pericle. ele fiind tocmai astfel de alcătuiri compozite. care nu sunt însă constitutive lucrurilor individuale.d. Anaxagoras din Clazomene (cca 500-428 î. ci doar se amestecă în diferite proporţii. amintind de orfism şi pythagorism.78 putea avea răgaz să se consacre numeroaselor sale preocupări teoretice. ca şi Pythagoras. de medicină. care face ca particulele separate unele de altele. Din nou intervine însă philia.m. în Univers ar domina philia. şi Purificări. cât şi fizic (deoarece sunt realităţi secunde. colonizată în antichitate din vremuri străvechi de greci). Pentru explicarea generării lucrurilor din cele patru rădăcini. Empedocles a avut opţiuni politice democratice ferme. ci şi în animale şi plante. În pofida originii nobile şi a ţinutei sale aristocratice (umbla îmbrăcat.Hr. sandale de bronz şi o coroană delfică de lauri”). aer. (după alte surse în 433 î.Hr. potrivit relatării lui Diogenes Laertios. nu au naştere şi nici pieire. pe care le numeşte rădăcini ale lucrurilor (rizomata): apă.d. lucrurile individule vor pieri.3. Prin intervenţia urii (neikos). care ar face ca particulele foarte mici ale elementelor să stea alături unele de altele în limitele fiecărui element. Adaugă apoi încă două principii contrare. la Clazomene. Prin această idee el anticipează atomismul. Empedocles compară naşterea lucrurilor individuale din particulele elementare ale celor patru rădăcini cu meşteşugul pictorului. creează întreaga bogăţie de nuanţe şi forme pe care le înfăţişează prin arta sa. ci doar ordonatoare şi dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). I-a fost atribuită săvârşirea unor fapte magice. cele de apă cu cele de foc ş. În jurul anului 450 î. peste ea. dar de naturi diferite. să se unească în cantităţi şi dozaje diferite: particulele de aer cu particulele de pământ. care se va ridica din nou la cer odată cu lava vulcanului! Empedocles a scris două lucrări profund contradictorii: Despre natură. Lucrurile individuale au devenit astfel posibile. polis grecesc din Ionia (zona litorală vestică a Asiei Mici. mai curând sau mai târziu.m.a. Lucrurile individuale sunt astfel justificate atât metafizic (întrucât ele sunt alcătuite din principii). întrucât va interveni din nou ura. care atestă vocaţia sa de cercetător al naturii. artistice. Euripide şi Socrate. Anaxagoras s-a stabilit din tinereţe la Atena unde s-a bucurat de un mare prestigiu având numeroşi discipoli. până la învierea morţilor. magico-religioase etc. ci doar vremelnică. cu „o haină de purpură şi. metempsihoza (teoria nemuririi sufletului şi a reîncarnărilor sale succesive) şi afirmă că la început sufletele ar fi locuit în „casa lui Zeus” a cărui nostalgie o au în perioada încarnării. Empedocles susţine că înaintea acestora ar fi existat particule foarte mici din ele. În Despre natură Empedocles explică lumea cu ajutorul celor patru principii cosmologice. separând particulele unite care vor putea intra ulterior în compunerea altor lucruri printr-o nouă intervenţie a iubirii ş.) lui Anaxagoras i s-a intentat un proces de impietate datorită afirmaţiei sale „că Soarele este o bucată de metal incandescent şi .) Născut la începutul secolului al V-lea î.Hr. În Purificări el susţine. prin combinarea unui număr mic de culori fundamentale. ele se răspândesc „ca seminţele pe ogor”. Născute din intervenţia unificatoare a iubirii. într-o stare precosmică a lumii.Hr. derivate în raport cu principiile). El consideră că iniţial. de la oprirea vânturilor şi declanşarea ploilor. care. Personalitatea sa a intrat în legendă şi datorită morţii spectaculoase pe care se pare că el însuşi şi-a înscenat-o: în timpul unei procesiuni religioase desfăşurate la poalele vulcanului Etna el s-a aruncat în craterul vulcanului pentru a-şi convinge concetăţenii că este un zeu coborât printre muritori. pământ şi foc. pe care n-a ezitat să le afirme şi să le promoveze. ca elemente primordiale anterioare elementelor propriu-zise. De aceea existenţa lor nu este eternă. lucrare cu caracter pronunţat mistic. principii care dăinuie veşnic. 7. Sufletele s-ar reîncarna succesiv nu numai în oameni. alungate în permanenţă de neikos (ura).a.

sub denumirea de Phoibos Apollon.4. La răspunsul negativ al judecătorilor. deci. cum va denumi Aristotel aceste elemente primare ale tuturor lucrurilor. În greaca veche acest termen avea multiple semnificaţii: inteligenţă. poartă în sine. şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. deci. Întrucât el denumeşte.Hr. … eu sunt elevul lui Anaxagoras. dar căreia exegeţii ulteriori i-au atribuit. Anaxagoras a scris o singură carte de filosofia naturii. conform unor mărturii care ne-au parvenit. unde se afla în vremurile străvechi o magnifică reprezentare statuară a zeului. În cultura grecească arhaică Soarele era identificat cu zeul Helios. aşa cum mintea conduce acţiunea omului. potrivit mai multor surse. în viaţa publică sau în cea privată. fiecare. dinamizator. carnea din părticele de carne. 7. întrucât homeomeriile (părţi de acelaşi fel). Pericle. realitatea cu ajutorul unor particule elementare şi datorită acestui fapt este considerat. Anaxagoras considera că lucrurile sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele: „oasele din oscioare foarte mici. pe lângă homeomerii. După unele surse. apa din stropi de apă”. Anaxagoras a explicat. În vremurile istorice Helios a început să se confunde treptat cu zeul olimpian Apollo. erau considerate intransformabile. dorinţă etc. considerat una dintre „cele şapte minuni ale lumii”. în calitate de principii. supranumită şi „Insula Soarelui”. înţelepciune. şi el. şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. Nu vă lăsaţi înşelaţi de defăimări şi nu-l condamnaţi la moarte. Anaxagoras ar fi fost eliberat. prin majoritatea semnificaţiilor sale. după altele ar fi fost totuşi condamnat la moarte. îndeosebi în insula Rhodos. procesul lui Anaxagoras a avut un evident substrat politic. unde s-ar fi bucurat de mare preţuire şi ar fi murit în anul 428 î.79 că-i mai mare decât Peloponezul”. urmărind să lovească indirect în prietenul lui Anaxagoras. în cea a lui Anaxagoras determinările calitative ale lucrurilor nu se mai reduc. care instaurase regimul democratic. Această apreciere a filosofului ar fi fost. al cărei titlu nu ne-a parvenit. un fel de inteligenţă cosmică. Încredeţi-vă în mine şi eliberaţi-l”. Ca şi Empedocles şi mai târziu Democrit. care i-a impresionat profund pe greci şi despre care filosoful din Clazomene susţinea că s-ar fi desprins din Soare şi că ar confirma teoria sa. Ca şi Empedocles. în Tracia. aşa-numitul „Colos din Rhodos”. un precursor al atomismului. iar după altele ar fi fost numai amendat şi expulzat. Anaxagoras afirmă că nous este „cel mai pur dintre toate lucrurile. Anaxagoras îi conferă o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. De aceea Anaxagoras avea nevoie. prilejuită de căderea la Aigospotamoi. stabilindu-se în ultimii ani ai vieţii la Lampsakos (polis grecesc de pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele). în speţă pentru punerea sub semnul întrebării a reprezentării mitologice a lumii. Ca şi în cazurile ilustre care vor urma. de însuşi Pericle. modul de a fi al fiecărui lucru determinat. la apă. liderii aristocraţiei. o facultate umană. voinţă. cultul său fiind înlocuit cu al acestuia. Deoarece homeomeriile. care i-ar fi întrebat pe judecători dacă lui îi găsesc vreo vină în propria carieră politică. nu puteau genera lucrurile prin ele însele. aer. o divinitate pre-olimpiană adorată în întreaga lume grecească. deci. Anaxagoras este unul dintre primii filosofi greci căruia i s-a intentat un proces pentru ideile sale filosofice. ca şi majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. suflet. ele nu se puteau mişca şi. Pericle ar fi adăugat: „Ei bine. Spre deosebire de concepţia lui Empedocles. pământ şi foc. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. Şcoala atomistă . Anaxagoras ar fi fost apărat. gândire. Toate le-a orânduit nous”. în timpul vieţii lui Anaxagoras a unui meteorit „mare cât un car”. Decurge că. La procesul ce i-a fost intentat. spirit. care pierduseră hegemonia la Atena. titlul convenţional Despre natură.

fizică. Atomişti admit. nu numai fiinţa. a filosofiei sale. mai întâi. Ei se mai caracterizează. şi a fost discipolul lui Leucipp şi. unii de alţii prin: 1. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. cu atât mai mult. aşa cum am arătat mai sus. dar spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa.1. atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). dar nu se poate contesta faptul că ideea explicării lumii în ansamblul său cu ajutorul unor particule materiale ultime indeterminate calitativ a apărut. dar nu în sens absolut. vorbindu-se în mod indistinct despre Leucipp şi Democrit. mai degrabă epocii presocratice sau preclasice. Ca şi Parmenides din Elea. adică prin opoziţie cu plinul.Hr. alcătuind împreună ceea ce Aristotel va denumi în lucrarea sa Metafizica „fiinţa ca fiinţă”. Atomismul reprezintă una dintre direcţiile importante şi durabile ale filosofiei antice greceşti. dar. Într-un anumit sens. Democrit din Abdera a trăit în epoca clasică. Atomiştii consideră că plinul şi vidul au aceeaşi demnitate ontologică. Există. Se presupune că Leucipp ar fi schiţat doar contururile generale ale atomismului. nimicul. Prin comparaţie cu literele alfabetului atomii se deosebesc. athomos – „indivizibil”). şi se pare că a fost discipolul lui Parmenides sau poate al lui Zenon. de asemenea. deosebiri importante între atomismul filosofic antic şi cel ştiinţific modern. care poate fi regăsită. deci. Spre deosebire de rădăcinile lui Empedocles şi de homeomeniile lui Anaxagoras. pe Empedocles din Agrigent şi pe Anaxagoras din Clazomene. Ei pot intra în orice alcătuire ca literele alfabetului în orice cuvânt. dar nu ca epigoni. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti. muzicologie. probabil. ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. Democrit din Abdera (460. N ≠ Z – poziţie (Z este un N răsturnat) La atomişti mecanismul generării lucrurilor din principii (atomii şi vidul) este mai . iar în cea romană de către Lucretius. AN ≠ NA – ordine 3. al lui Anaxagoras. desigur. matematică. medicină etc. prin raportare reciprocă. ci în sens relativ. Atomul (gr. În fine. iar vidul este nefiinţa. care a fost edificat în mod sistematic de către Democrit. mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. în toate marile etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti.) Întemeietorul şcolii atomiste este considerat de către tradiţie Leucipp. Astfel. filosofia sa aparţine.H. Este evidentă.80 Cea mai amplă. probabil. De asemenea Leucipp. ca loc în care nu se află plinul. atomii sunt indeterminaţi calitativ. Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. a trăit tot în epoca preclasică. ei au segmentat fiinţa omogenă şi compactă a eleaţilor într-o multitudine de părţi delimitate unele de altele prin nefiinţă. A avut preocupări enciclopedice fiindu-i atribuite peste o sută de lucrări în cele mai diferite domenii: etică. fondatorul legendar al atomismului. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. 7. la Abdera. în etapa elenistică atomismul va fi ilustrat de către Epicur. în etapa presocratică atomismul i-a avut drept precursori. ca neant. deci. În sine ei nu se deosebesc unii de alţii decât prin formă. ca spirit.4. cam între anii 550 – 440 î. Democrit s-a născut în nordul Greciei continentale. în Grecia antică. În acest sens. Datorită sărăciei informaţiilor nu se poate opera distincţia dintre aportul lui Leucipp şi cel al lui Democrit la elaborarea atomismului. aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Încă din antichitate au existat dubii în privinţa existenţei sale reale şi. care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii de evoluţiile ştiinţei moderne. denumeşte în filosofia lui Democrit plinul sau forma. cu diferite particularităţi şi accente. literatură. şi prin poziţie şi ordine. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras. A≠ N – formă 2.370 î. care a trăit.

Atomismul reuşeşte să explice relativ satisfăcător lucrurile individuale. ei erau. disipaţi în vid ca entităţi în sine fără a alcătui vreo formă determinată. O altă problemă pe care a încercat să o explice Democrit a fost perceperea de către organele de simţ. oricum. Atomii ar fi. Dimpotrivă. El considera că şi sufletul (conştiinţa) ar fi alcătuit din atomi sferici. foarte fini şi subtili. cai etc. concepţia democriteană asupra originii societăţii şi a limbajului. Lucrurile individuale ar fi însă vremelnice deoarece agregatele respective de atomi s-ar dezagrega mai devreme sau mai târziu. ele ar imprima în mod mecanic în acesta forma obiectului respectiv. De exemplu. dar nu şi calităţile distincte (genurile şi speciile). adică să se unească unii cu alţii formând lucrurile individuale. fără vreo cauză anume. formând. sociale şi politice a omului. pământul. Aşa cum vom vedea. Atomii eterni şi imuabili eliberaţi astfel ar putea intra ulterior în alte alcătuiri. Democrit a încercat să explice şi diferite însuşiri ale lucrurilor (culoarea. prin transportul mecanic al formei acestora de la ele la organul de simţ specializat în receptarea lor. Fiind indeterminate calitativ. deci. eidola – „simulacru”. lucrurile individuale nefiind altceva decât agregări de atomi de diferite forme şi mărimi. gusturile iute. Dacă eleaţii puseseră în opoziţie metafizicul şi fizicul. De o mare importanţă este. „mulaj”). Lucrurile individuale determinate calitativ ar fi agregări de atomi indeterminaţi calitativ. atomii au început să se mişte şi să se ciocnească unii de alţii formând nişte vârtejuri. principiile (atomii şi vidul) alcătuiesc lucrurile fără să se modifice. lucrurile individuale etc.) prin afectarea diferită a organelor de simţ de către atomii de diferite forme. ca şi a devenirii lor. când ei sunt agitaţi. gustul etc. gustul dulce ar fi determinat de lucruri alcătuite din atomi sferici sau. în primul rând de către văz. fără să-şi piardă condiţia. Şi în acest caz. încercând să ofere o explicaţie materialistă unor fenomene socio-culturale. care ar determina o senzaţie agreabilă etc. cât şi genurile şi speciile. Democrit a acordat o mare atenţie şi evoluţiei culturale. astfel că metafizicul este imanent fizicului. Platon va fi primul filosof occidental care va reuşi să legitimeze ontologic atât indivizii. Democrit imaginează o întreagă mecanică a atomilor în urma căreia ar lua naştere diferitele niveluri şi componente ale existenţei: bolta cerească. fără a-şi pierde însă forma. Democrit a integrat şi fenomenele spirituale în explicaţia atomistă a lumii. amar etc. alte lucruri. ceea ce ar explica variabilitatea stărilor de spirit ale omului (când atomii care alcătuiesc sufeltul sunt liniştiţi. acru. atomiştii reuşesc să legitimeze ambele planuri de reconstrucţie teoretică a lumii. cu alte cuvinte de ce atomii din care sunt alcătuie lucrurile care aparţin aceleiaşi calităţi se agregă după acelaşi model. una dintre primele din lumea antică. un fel de „cărămizi” ale lumii din care ar fi „construite” toate lucrurile individuale. informaţiile asupra gândirii sale sunt fragmentare. deci. case. individul devine furios etc. La un moment dat. asemenea unei ştampile. Această stare iniţială precosmică a lumii era identificată cu haosul. Pentru explicarea constituirii lucrurilor. Din perspectivă atomistă rămâne o adevărată enigmă de ce indivizii aparţinând aceleiaşi specii (oameni. În momentul în care ar ajunge la organul de simţ specializat în receptarea lor. care ar reproduce fidel forma lucrurilor respective şi s-ar răspândi în spaţiu în toate direcţiile.) au trăsături fundamentale comune.). Perceperea lucrurilor s-ar face. în acest context. a unor obiecte foarte mari. ar fi determinate de lucruri alcătuite din atomi foarte mici şi ascuţiţi care ar agresa organul de simţ respectiv determinând senzaţia neplăcută respectivă. aceste pelicule ar fi invizibile în plutirea lor prin spaţiu şi pe măsură ce s-ar îndepărta de suprafaţa lucrurilor s-ar miniaturiza. lipsiţi de colţuri. Datorită acestor vârtejuri atomii ar începe să se agrege. ilimitate şi imuabile. .81 coerent decât la filosofii anteriori. mirosul. deci. individul este calm. El consideră că de pe suprafaţa lucrurilor s-ar desprinde în permanenţă nişte pelicule foarte fine de atomi numite eidole (gr. precum limbajul şi poezia. Fiind foarte fine. deci. neputându-l legitima decât pe primul. atomiştii considerau că într-o stare iniţială precosmică a lumii atomii alcătuiau o masă amorfă în „marele vid”.

iar atingerea sa este condiţionată de respectarea legilor: „Este puternic şi senin cel ce acţionează în conformitate cu legea. întrucât au reprezentat un model pentru reflecţiile etice ale şcolilor filosofice elenistice. conceput ca un individ capabil să armonizeze în fiinţa sa exigenţele corpului cu cele ale minţii. nu . 2. Experienţa arată însă că astfel de reprezentări există. S-ar naşte. Maximele lui Democrit au avut. Atomismul a acoperit. prin înţelegerea raţională a lumii şi a semenilor. astfel. Aşa cum gnoseologia sa se bazează pe principiul acordului dintre simţuri şi raţiune. ameninţat de fiare şi de forţele naturii. la care se ajunge prin eutimie (gr. Să ne imaginăm. care se va bucura de mare audienţă în epoca elenistică. care reprezintă tot ce ne-a parvenit din doctrina sa etică şi politică. o mare importanţă istorică. astfel. atributele şi forţele. tot astfel şi etica sa. chinuit de foame şi sete. Empedocles din Agrigent Empedocles explică lumea cu ajutorul a patru principii: apă. în necesitatea de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de asigurare a securităţii indivizilor pentru garantarea supravieţuirii fiecăruia. marile domenii şi teme ale reflecţiei filosofice din epoca de trecere de la etapa presocratică a filosofiei antice greceşti la cea clasică. ca şi ale tezei că civilizaţia nu este un dar al zeilor. Zeii nu există şi nu pot exista întrucât nu există vreun agregat atomic care să le legitimeze fiinţarea. deci.82 După Democrit. Nu este însă foarte clar – pe baza textelor care ne-au parvenit – raportul dintre teoria materialistă democriteană şi această doctrină etică intens spiritualizată. pentru a se înţelege între ei. să atribuie denumiri convenţionale lucrurilor. reprezentări iluzorii despre făpturi fabuloase. de exemplu. adică reprezentări semantice convenţionale constituite la nivelul conştiinţei comune. are în centru figura înţeleptului. deoarece numai comunicarea le permite indivizilor să interacţioneze eficient. REZUMAT 1. iar inima senină şi imperturbabilă. individul este slab. euthymia – „linişte sufletească”). Ei sunt pentru Democrit simple „simboluri lingvistice”. Dacă zeii nu există. al căror exces determină suferinţă. Singur. omul şi-a format şi dezvoltat capacitatea de comunicare lingvistică din necesitatea de a rezista adversităţilor naturii. n-ar trebui să existe nici reprezentări umane asupra lor. Şi ea îşi are originea şi motivarea în ontologia atomistă. Pe parcursul dezvoltării sociale a apărut la un moment dat şi problematica etică. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă de depăşire a dilemei heraclitism – eleatism a fost realizată de filosofii numiţi generic „pluralişti”. Limbajul este indispensabil pentru constituirea oricărei societăţi umane. Democrit le consideră expresii ale asocierii şi disocierii aleatoare a eidole-lor în drumul lor dinspre lucruri spre organele umane de simţ. aşa cum am menţionat. adică cea a conduitei individuale şi sociale corecte. ci o cucerire a oamenilor înşişi. Originea societăţii se află. O componentă importantă a filosofiei lui Democrit este şi concepţia sa ateistă. care prin raţionalitate şi solidaritate şi-au creat o „a doua natură”. specifică etapei clasice a culturii antice greceşti. Răul… e dispreţul faţă de lege…”. fixată într-o serie de maxime. Apare. Binele este definit prin raportare la comunitatea căreia îi aparţine individul. pământ şi foc. Înţeleptul are capacitatea să-şi domine pasiunile. Ei au conferit atributul fiinţei numai elementelor prime şi pe cel al devenirii numai celor compuse. prin convenţie: oamenii s-au obişnuit. astfel. În comunitate el devine însă mai puternic. problemele ridicate de vânarea unor animale de dimensiuni mari şi foarte periculoase pentru indivizii unei comunităţi primitive. adică prin strădania de a avea sentimente bune. una dintre primele expresii ale ideii istoricităţii fenomenelor socio-culturale. Limbajul s-a născut. datorită identificării principiului (arché) cu mai multe elemente. care dăinuie veşnic. deci. problematică pe care Democrit a pus-o într-o manieră nouă. pe care oamenii de rând le consideră a fi reale şi pe care ajung să le venereze. Obiectivul urmărit de înţelept este atingerea fericirii. aer. incapabilă să pătrundă natura adevărată a lucrurilor şi evenimentelor.

care determină apariţia şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale. despre care ne-au parvenit relatări mai bogate şi mai sigure. 4. Care sunt cele mai importante filosofii pluraliste greceşti? 4. şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous (inteligenţă. în calitate de principii. delimitate unele de altele prin nefiinţă. Ce sunt homeomeriile în ontologia lui Anaxagoras şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 11. Ce sunt rădăcinile lui Empedocles? 6. Geneza. Este evidentă. Anaxagoras îi conferă acestui principiu o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. ele nu se puteau mişca şi deci nu puteau genera lucrurile prin ele însele. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Empedocles? 9. El numeşte cele patru principii rădăcini ale lucrurilor (rizomata). Într-un anumit sens. un fel de inteligenţă cosmică. Gnoseologia atomistă concepe cunoaşterea ca întipărire în organele de simţ a formei obiectelor. Ce reprezintă cuplul philia – neikos în filosofia lui Empedocles şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 7. 3. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. identice calitativ. De aceea el avea nevoie. – spèrmata). Lucrurile individuale n-ar fi decât nişte agregate de atomi. În acest sens ei au segmentat fiinţa omogenă a eleaţilor într-o multitudine de părţi. pe care le numeşte seminţe sau germeni (gr. sferici şi subtili. Care sunt presupoziţiile logico-teoretice comune tuturor filosofiilor pluraliste greceşti? 3. ci doar se amestecă în diferite proporţii. Şcoala atomistă Cea mai amplă. 5. Care este motivaţia teoretică a elaborării filosofiilor pluraliste greceşti? 2. dar diferite ca formă. pe lângă homeomerii. Adaugă încă două principii. şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator şi dinamizator. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. de asemenea. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate. Întrebări 1. alcătuit din atomi foarte mici. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. atomii astfel eliberaţi putând intra apoi în alte agregate. transportată de la ele la organele de simţ de nişte mulaje de atomi (eidole) invizibile. Ce este nous în filosofia lui Anaxagoras şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 12. întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. alcătuind deci alte lucruri. AUTOEVALUARE A. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Anaxagoras? . mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. El este considerat a fi distinct de lucruri.1. Democrit a propus şi o teorie evoluţionistă asupra genezei vieţii sociale. iar Aristotel homeomerii (părţi de acelaşi fel). ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras şi spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa. dar informaţiile despre personalitatea şi concepţia sa sunt extrem de sărace. Aşa cum mintea conduce acţiunea omului. Ca şi Parmenides din Elea. nu numai fiinţa. 4. Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. spirit. Sufletul ar fi.83 au naştere şi nici pieire. care nu sunt însă constitutive lucrurilor ci doar dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). dar nu ca epigoni. Deoarece homeomeriile. erau considerate de Anaxagoras intransformabile. neamestecându-se cu ele. astfel încât ideile sale nu pot fi distinse de ale discipolului lui Democrit. Democrit din Abdera Fondatorul atomismului este considerat de tradiţie Leucipp. care agregă şi dezagregă necontenit cele patru rădăcini. Anaxagoras din Clazomene Anaxagoras considera că toate lucrurile care constituie universul fizic sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele. devin şi dispar ele în filosofia lui Empedocles? 8. Ce sunt lucrurile individuale şi cum se nasc. şi el. similar ca funcţionalitate ontologică cuplului philia – neikos al lui Empedocles. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii şi jumătate de evoluţiile ştiinţei moderne. Prezentaţi principalele motive ale lucrării lui Empedocles Purificări. Atomişti admit deci atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). impunând mişcarea neîncetată a homeomeriilor. care s-ar dezagrega însă în timp. devenirea şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale sunt explicate prin intervenţia alternativă a iubirii şi urii. Care a fost acuzaţia pentru care a fost judecat Anaxagoras la Atena şi ce temei avea ea? 10. gândire). o etică austeră şi o doctrină ateistă. Fiecare tip de homeomerie poartă în sine modul de a fi al fiecărui gen de lucruri.

3. Pluralismul ontologic – tentativă de depăşire a opoziţiei heraclitism – eleatism. adeseori. pământul. VIII. 7. Alteori Neikos dezbină şi părţile lui le separă…”. iar se desface prin dezbinare.1. 1. I. I. căci îşi publicase tratatul Despre natură tot în versuri…” 1. „Căci ce-i născut prin unirea elementelor toate şi piere După ce creşte. Care sunt principalele trăsături ale eticii atomiste? 23. 1. 21. „Empedocles considera ca principii cele patru elemente.84 13. Ce este atomul şi care sunt caracteristicile sale fundamentale? 16. 4. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: 5. Teme pentru dezbatere în seminar. nici capăt în moartea Distrugătoare. „Două lucruri ţi-oi spune: odată ce Unul proporţii Luat-a. 2. „Empedocles se foloseşte într-o mai mare măsură de cauzele primordiale (decât Anaxagoras). „Empedocles… de obârşie din Agrigent… (Ar fi) fost discipolul lui Pythagoras… Theophrast afirmă că Empedocles era admiratorul lui Parmenides şi imitatorul lui în versurile sale. pentru referate sau eseuri 1. I. Ce este eutimia în etica atomistă? 24. focul. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi eleatism? 14. Philia este cea care desparte şi Neikos cel care uneşte. DIOGENES LAERTIOS. 5. Când Întregul se desparte în patru elemente sub acţiunea Neikos-ului. Cum explică Democrit geneza societăţii şi a limbajului? 22. ci doar se amestecă. „Empedocles consideră Unul sferic. Materialism şi determinism în ontologia atomistă. Cum explică atomismul formarea lucrurilor individuale din atomi? 18. aceste elemente dăinuie veşnic şi nu se nasc. 1. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Toate-uneori se unesc prin Philotes în Unul singur. Schimbul acesta continuu n-are sfârşit niciodată. într-o cantitate mai mare sau mai mică. Empedocles. 4. spre a stabili o concordanţă de sistem: la acesta. ele se unesc laolaltă. EMPEDOCLES. aer. ca al patrulea element.2. nefăcând un singur principiu al mişcării. Ce sunt zeii din perspectivă atomistă? 25. 51 şi urm. astfel încât din mai multe-a ajuns Unul singur. Cum explică Democrit reprezentările oamenilor despre zei? B. adăugând la cele trei enunţate (anume apă. Ce este vidul în ontologia atomistă? 17. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 985 a 21.4. dar nu îndestulător. Cum se realizează trecerea de la haos la cosmos în cosmologia atomistă? 19. iar formele ei sunt Neikos şi Philia”. veşnic şi imobil şi Unul este necesitatea: materia acesteia o constituie cele patru elemente. 3. 6. Democrit – filosof al tranziţiei de la etapa presocratică la cea clasică. Pluralismul ontologic al lui Anaxagoras din Clazomene. în deosebire de înaintaşii săi. cât şi fiecare din celelalte elemente se unesc într-o singură unitate. 28. 984 a 8. foc). Ce sunt eidolele în gnoseologia atomistă? 21.5.3. ARISTOTEL. ARISTOTEL. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi viziunile filosofice ale lui Empedocles şi Anaxagoras? 15. Care este explicaţia atomistă a diferitelor proprietăţi ale lucrurilor individuale? 20. ci două şi contradictorii”. ci numai amestec şi disociere De elemente ce-au fost reunite”. . Distincţia dintre principiile constitutive şi cele ordonatoare şi dinamizatoare ale existenţei în ontologiile pluraliste. AETIUS. Metafizica. „Altceva-acum doresc să-ţi comunic: din tot ce există Nici un lucru naştere n-are. Empedocles din Agrigent 1. 8. părţile ce provin din fiecare sunt nevoite să se dezbine din nou. Metafizica. Pluralismul ontologic al lui Empedocles din Agrigent. a introdus pentru prima oară o distincţie a cauzei (primordiale). unindu-se. când iarăşi sub acţiunea Philiei. într-o singură unitate şi iarăşi se dezbină din această unitate”.

5. solid. de cele despărţite şi divizate.2. SIMPLICIUS. Nous dirijează şi rotaţia cosmică. „Democrit din Abdera… susţinea că elementele sunt plinul şi vidul. al căror număr este infinit. Toate le-a orânduit Nous… Nous este omogen în întregime. SIMPLICIUS. spunând că Nous mişcă totul”. culori şi gusturi. Physica. precum apa. căci fiecare din ele este un conglomerat din toate homoiomeriile invizibile”. ARISTOTEL. Orice altceva ni se pare numai că există. 2. DIOGENES LAERTIOS. ordinea (táxis). Spune că naşterea şi contrariul ei. IX. Se frământă şi sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor şi din pricina altor deosebiri specifice. astfel că este factorul esenţial al acestei rotiri… De toate a avut cunoştinţă Nous.2. 294. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. Unii dintre ei sunt scaleni. seminţe ale tuturor lucrurilor. 164. 27. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. el atribuie diferenţei atomilor naşterea lucrurilor. de lucrurile amestecate. neamestecat şi pur. alţii prezintă nenumărate varietăţi. Din ele ca din elemente. Physica. „Anaxagoras… era din Klazomene. dar Nous este infinit. Aproape toate homoiomeriile (precum apa şi focul) pretinde că se nasc astfel şi pier numai întrucât se reunesc şi se desfac… Elementele sunt homoiomere. diferite înfăţişări şi diferite mărimi. Nous domină toate câte au suflet. 2. 13. ca lucrurile înrudite între ele să .3. „… este de presupus că în toate cele se reunesc există nenumărate şi felurite elemente. contactul reciproc (diathigi) sau cu alte cuvinte: forma (schéma). neant. după spusele unora. evidentă nu era nici o culoare. care posedă felurite chipuri. Nici un alt lucru nu e omogen. vreau să spun că sunt întocmai cum ar fi muşchiul. numai aparent ele se alcătuiesc şi pier prin compunere şi descompunere. Şcoala atomistă 3. pe care îl exprimă prin termenii: vid. „Democrit crede că natura lucrurilor eterne constă în substanţe mici.1. 2. Admiţând că substanţa lucrurilor este constituită din atomi. Dar. 6. El a audiat pe Anaximenes… A fost învinuit de impietate pentru că a spus că Soarele e o massă incandescentă”. ci ar fi amestecat cu altceva. 24. „Anaxagoras din Klazomene… a modificat cel dintâi părerile despre principiile lucrurilor….3. ci elementele care sunt întru-un lucru în cantitate mai mare sunt şi erau în mod evident în fiecare lucru particular”.85 Alteori s-a împărţit şi din Unul ieşit-au mai multe. „Democrit… era de fel din Abdera sau. Alături de ele presupune un spaţiu de o mărime infinită. Crede că rămân uniţi şi durează atâta timp cât nu intervine din afară o necesitate mai puternică pentru a-i sfărâma şi împrăştia. întrun cuvânt. ci şi plantele. ar participa la toate lucrurile… Căci în orice lucru există parte din toate…Nous este cel mai subtil şi mai pur dintre toate lucrurile. DIOGENES LAERTIOS. Lumile sunt infinite la număr. În mişcarea aceasta ele se lovesc unele de altele. 2. poziţia (thésis). fără să rezulte de aici într-adevăr o singură natură. căci e absurd ca două sau mai multe să devină cândva una. înainte ca acestea să se separe. din toate existând în toate şi fiecare fiind determinat de ceea ce predomină în el. 34 – 49. 28. 413 C. De caelo. încât se stabileşte între ele o apropiere şi un contact strâns. nici nu piere în nefiinţă…”. infinit. Metafizica. Au diferite forme. „Anaxagoras… afirmă că principiile sunt nesfârşite. se încâlcesc şi produc atâta amestec. 3. Physica. deşi cuprinde (particule) din toate celelalte elemente. 15. „Dintre toate câte există. 984 a 11. numai Nous singur este simplu. Faptul că substanţele rămân unite până la un anumit punct îl motivează el prin împletirea şi rezistenţa atomilor. El crede că substanţele acestea sunt atât de mici încât scapă simţurilor noastre. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 3. se nasc şi pier. când toate erau încă laolaltă. 34. datorită amestecului tuturor lucrurilor… Celelalte lucruri toate au parte la toate. stabilind că (principiile) corporale sunt infinite. 28. din Milet… Iată părerile lui: principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul. căci toate homoiomeriile. descompunerea. osul şi altele de acest fel. 2. 3. stăpânesc nu numai fiinţele vii.1. Dublă e naşterea celor ce mor şi dublă pieirea…”. suveran şi nu e amestecat cu nici un lucru. 2. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: SIMPLICIUS. I. lumile şi. direcţia (tropi). Acestui principiu îi conferă două însuşiri: cunoaştere şi mişcare. acelea sunt şi au fost în chipul cel mai manifest fiecare lucru luat în parte»”. 3.4. focul sau aerul sunt nenăscute şi nepieritoare. SIMPLICIUS. iau naştere şi se formează lucrurile vizibile şi obiectele ce se percep cu simţurile. Deosebirile acestea sunt în număr de trei: tipul (rysmós). E întradevăr firesc ca ceva asemănător să fie pus în mişcare de ceva asemănător. Anaxagoras din Clazomene 2. fiecare substanţă e numită ceva. Anaxagoras spune că «în orice există o parte din tot» şi că «din cele ce există în măsura preponderentă în ceva anumit. existenţă. precum şi din ceilalţi germeni. Nimic nu se naşte din ceea ce nu este. cârligaţi. Iar aerul şi focul sunt amestecul din toate acestea. pe care le numeşte existenţă şi nonexistenţă. ANAXAGORAS. Cratylos. fie mai mari fie mai mici. II. ci este numai el izolat în sine. toate corpurile sensibile”. PLATON. concavi sau convecşi. atât cel mai mare cât şi cel mai mic. Căci dacă n-ar fi izolat în sine. 33. Aurul ni se înfăţişează drept acel (corp) în care se găseşte mai mult conţinut de aur.

spune el. ci aerul dinte ochi şi obiect… ia o anumită înfăţişare. „Unii cred că din cauza unor întâmplări neobişnuite petrecute în Univers am ajuns la admiterea zeilor.5. 3. „Medicina vindecă metehnele trupului. IV. CLEMENS. Paidagogós. Dintre acestea explică mai pe larg gusturile… Acidul se datoreşte unei forme unghiulare. IX. „În privinţa percepţiei senzoriale… văzul este pus pe seama imaginii. 3. de unde şi în ce chip îşi trag obârşia lucrurile. Aerul acesta ia astfel o formă consistentă şi o culoare deosebită şi se reflectă în lichidul din ochi… În ceea ce priveşte gândirea.4. cu acelaşi înţeles. Nici caldul. iar cele care au mai puţin sunt mai grele… În ce priveşte celelalte calităţi sensibile. omonime şi indică prin aceasta originea convenţională a limbajului”.86 încline unele către altele şi ca fiecare formă rânduită în altă combinaţie să dea naştere unei alte stări. ci toate sunt afecţiuni ale simţurilor care se schimbă. Mai spun că numărul de forme al atomilor este infinit”. din orice corp se desprinde neîntrerupt o anumită emanaţie. „Natura şi educaţia se aseamănă în multe privinţe: educaţia schimbă într-adevăr omul. „Democrit este de părere că chipurile de numire sunt cu multe înţelesuri. . ele puteau să dea o explicaţie tuturor fenomenelor şi realităţilor. 3. mică şi subţire. Afară de aceasta.8. cele care au mai mult vid sunt mai uşoare. De sensibus. iar aceasta aduce propria noastră schimbare… Dovadă că ele n-au natură obiectivă este faptul că aceleaşi calităţi nu par la fel tuturor fiinţelor. aceste lucruri trebuie admise în privinţa calităţilor sensibile. de unde ia fiinţă reprezentarea. Paidagogós. cu numeroase infelxiuni. ca tunetele şi fulgerele. CLEMENS. când sufletul este prea cald sau prea rece. Stromata. nu există decât schimbare de configuraţie. deşi principiile erau în număr infinit. 6. 168. cometele şi eclipsele de soare. CLEMENS. 3. 151. de aceea se răspândesc repede în corp…”. Căci văzând. oamenii de demult se umplură de spaimă şi crezură că zeii sunt cauza lor”. Din cauza fineţei sale se răspândeşte repede în toate părţile. despre care are o părere proprie. dar prin această schimbare îi dă o a doua natură”. filosofia pe cele ale sufletului”. nici recele nu au natură obiectivă.7. Imaginea nu se produce direct pe pupilă. Întocmai ca şi pe celelalte. 49 – 83. De aceea ei susţin că numai pentru cei de admit un număr infinit de elemente poate exista o explicaţie raţională. acid pentru aceştia. Încât. de aici rezultă clar că dispoziţia e cauza reprezentării. I. ci numai gusturilor şi culorilor. gândirea se întunecă… Democrit defineşte greul şi uşorul prin mărime… În privinţa corpurilor compuse.6. SEXTUS EMPIRICUS. 24. VI. fenomenele din înălţimi. iar asprimea datorită unghiurilor contractează şi strânge… Dulcele în schimb este alcătuit din forme rotunde şi nu prea mici. de părerea aceasta va fi fost Democrit. ci ceea ce e dulce pentru noi e amar pentru alţii. 3. acru sau astringent pentru ceilalţi şi aşa mai departe. fiinţele îşi schimbă temperamentul din cauza întâmplărilor pe care le au sau din cauza vârstei. şi pe acestea le pune el pe seama formelor numai că nu le atribuie tuturor anumite forme. niciuna nu are o anumită natură obiectivă. În genere. spune că ea se produce atunci când sufletul se află într-o stare de echilibru bine proporţionat. THEOFRAST.

W. Hegel. I. Vlăduţescu. sofism. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 1979. • Werner Jaeger. în vol. • G. 2000. CLXI – CLXXI.I. • Gh. Introducere în filosofie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1997. vol. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.1. Editura Humanitas.K. p. . Filosofia antică. 1984.-M. omul – măsură. Editura Polirom. Editura Academiei. Bucureşti. Sofiştii. 42 – 73. Caracterizare generală 8. 2000.156 – 157. regimul celor 30 de tirani. 88 – 101. Al. Filosofia în Grecia veche. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. 124 – 168. Editura Albatros. Bucureşti. Vernant. p.. liga peloponeziacă. coord. Editura Eminescu. vol. Paideea. p. Filosofia greacă până la Platon. p. relativism gnoseologic. vol. 2001. Iaşi. Editura Teora. Editura Teora. Iaşi. p. războiul peloponeziac.F. p. Guthrie. sofişti. democraţie. individualism antropologic. • P. Prelegeri de istorie a filosofiei. • W.2. 298 – 300. 1995. Bucureşti. • R. • L. 30 – 112. 333 – 363. Sofiştii 2. p.-P. liga de la Delos. 1999. Istoria filosofiei greceşti. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 8. 215 – 244. • W. p. J. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Bucureşti.1. Windelband. p. Protagoras din Abdera OBIECTIVE • Caracterizarea generală a epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Înţelegerea semnificaţiilor filosofice ale disputei physis – nomos • Prezentarea rolului şi importanţei filosofice a sofiştilor în epoca clasică • Examinarea activităţii şi ideilor filosofice ale lui Protagoras din Abdera • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE războaiele medice. Canfora. impietate. strateg. 1963. 147 – 152.. Bucureşti. Editura Moldova. 161 – 175. 113 – 133. Banu. p. Schuhl. physis – nomos. p. Editura Proarcadia. Bucureşti. Bucureşti.C. Iaşi.87 8. Flacelière. 1976. I. • I. Editura Polirom. Cetăţeanul. ateism. Cazan. Omul grec. partea I. Bucureşti. 1994. diadohi. CCXII – CCXXXIII. zoon politicon. • Gh.

Modelul democraţiei ateniene va fi preluat de numeroase alte cetăţi din întreaga lume grecească. aşa-numitele „războaie medice”). Pentru contracararea hegemoniei ateniene. este ales strateg al Atenei Pericle (care va fi reales anual în această funcţie fără întrerupere până în 429. astfel încât se înregistrează progrese spectaculoase în toate domeniile de activitate. Aceste interminabile războaie fratricide vor ruina polisurile greceşti. Întrucât o revanşă persană era oricând posibilă. fapt ce atestă prestigiul imens de care el s-a bucurat printre concetăţenii săi) care va instaura regimul politic democratic.. datorită dificultăţilor interne cu care se confrunta Imperiul Persan. în special de cele din sfera sa de influenţă. deci la numai un an de la încheierea războaielor medice.Hr. Sparta va fi înfrântă de Teba în lupta de la Leuctra (371 î. care va reuni circa 200 de polisuri din Grecia continentală. în această perioadă începe procesul de sistematizare urbanistică a Atenei (care fusese în mare parte distrusă de perşi) şi de construire edificiilor publice şi religioase monumentale care vor împodobi Acropola ateniană şi vor deveni simbolul etern al .Hr. al doilea actor politic şi militar important al Greciei antice. în supuşi.Hr.88 Cursul 8 ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. La rândul său. Caracterizare generală Începutul secolului al V-lea î. a încheiat campania tatălui său de înglobare a întregii lumi greceşti în Imperiul Macedonean.Hr. impunând aliaţilor regimuri politice democratice şi transformându-i. care le va cuceri (în 338 î. Hr. anul morţii sale. Sfârşitul convenţional al epocii clasice este anul 331 î. Atena va transforma însă în scurt timp această alianţă militară în propriul său imperiu. Atena devine adevărata capitală a lumii greceşti şi făureşte un sistem de valori care va influenţa evoluţia culturii occidentale a următoarelor milenii. care se va încheia cu victoria Spartei. Astfel. Ca urmare a victoriilor strălucite obţinute în războaiele cu perşii (490479 î. Liga de la Delos. Sparta. cele două blocuri militare s-au întors unul împotriva celuilalt. va utiliza Liga Peloponeziacă.1. V – lV î. în urma luptei de la Cheroneea) şi le va îngloba în regatul său din nordul Greciei continentale. Atena înfiinţează în anul 478. impunând aliaţilor săi condiţii mai dure chiar decât Atena. acaparând-i tezaurul şi utilizându-l în interes propriu. valorii şi superiorităţii civilizaţiei lor. de fapt. Regimul democratic a stimulat la cote fără precedent creativitatea grecilor.). Atena va deveni cea mai importantă putere maritimă a Mării Mediterane şi multe alte cetăţi greceşti vor ajunge prospere. În condiţiile în care invazia persană n-a mai avut loc.). fiul lui Filip al II-lea.Hr. o alianţă militară cu scop defensiv.Hr. grecii au dobândit conştiinţa forţei.. în care Alexandru Macedon. insulele Mării Egee şi de pe coastele occidentale ale Asiei Mici. făcând din ele o pradă uşoară pentru regele Filip al II-lea al Macedoniei.) 8.Hr. declanşând războiul peloponeziac (431-404 î. La mijlocul secolului al V-lea î. mai precis în anul 443. marchează intrarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti în etapa apogeului său.

Regimul politic democratic instaurat de Pericle reclama participarea tuturor cetăţenilor în cunoştinţă de cauză la viaţa publică. în timp ce demosul îşi întemeia dreptul la hegemonie pe convenţie. să deţină hegemonia. inclusiv ele. invocau ideea de mare valoare filosofică. Dacă filosofia presocratică avusese un pregnant timbru cosmologic. exponenţii intereselor aristocraţiei şi-au pus ofensiva ideologică sub semnul legitimismului. în Agora este zidit Theseionul etc. Praxiteles. Polygnot.. a raporturilor dintre state etc. asemenea acesteia. capabile de acte supreme de generozitate şi altruism. Sofocle şi Euripide. animate de înalte valori morale. orice regim democratic presupune. Procesul de impunere şi de consolidare a regimului democratic a întâmpinat. ar suferi întregul organism. deci implacabilă. sub raport istoric deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre natură spre om se explică prin mutaţiile care au loc în viaţa social-politică şi în planul conştiinţei. precum şi cel mai valoros comedian grec. în cele din urmă. de neschimbat. dar şi sfâşiate de orgolii şi de pasiuni mistuitoare. Cetatea ar fi asemenea unui organism uman în care dacă mâinile ar refuza să mai asculte de cap. Platon şi Aristotel. prin chiar ordinea lumii. În filosofia grecească se înregistrează în etapa clasică o deplasare semnificativă a centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului. a aristocraţiei răsturnate de la putere. sub raport logic problematica omului. Lysip etc. ca fiinţe . în consecinţă. Nesocotirea ei ar atinge ordinea lumii şi s-ar întoarce. un nivel relativ înalt de cultură. Ar fi. Susţinătorii nomos-ului (cu accepţia de legământ. mari dificultăţi datorită rezistenţei dârze. politice şi ideologice. Myron. Nerespectarea ierarhiei în cetate. Creaţiile lor propun modele umane exemplare.Hr. Socotindu-se destinaţi. prin tradiţie aristocraţi. ca şi cel mai important pictor grec.) În această perioadă trăiesc şi creează marii tragici: Eschil. în 442 se încheie edificarea Odeonului. în timp ce oamenii de rând ar fi dominaţi de pântec. deci. Militând pentru restauraţia dominaţiei aristocraţiei. În noul context social-politic şi spiritual filosofia era solicitată de problemele stringente pe care le ridica viaţa cetăţii şi ea trebuia să permită înţelegerea problematicii raporturilor dintre individ şi colectivitate. problematica moralităţii şi a legalităţii. politică şi morală a unei naturi umane. ar avea ca virtute dominantă raţiunea. pe legea omenească (nomos). În secolul al V-lea î.. Această mutaţie de accent al interesului filosofic are atât cauze logice cât şi cauze istorice: a. pentru a fi funcţional. Ei trebuiau să fie competenţi pentru a se putea pronunţa în diferite probleme care vizau traiul lor în comun. care fusese numai implicită în filosofia presocratică. denunţând demosul (poporul) pentru uzurparea puterii. împotriva omului însuşi. ar afecta armonia întregului organism social. şi ele.89 spiritul grecesc (în 448/447 Phidias începe construcţia Parthenonului. Tot în epoca clasică trăiesc şi îşi elaborează concepţiile cei mai importanţi filosofi greci: Socrate. adică problematica socio-umană. aceeaşi pentru toţi oamenii şi. în 437/436 încep lucrările la Propylee. Aristofan. b. exponenţii intereselor acesteia invocau argumentul naturii (physis). Susţinătorii physis-ului (ordinea naturală) considerau că ordinea din cetate trebuie înţeleasă conform ordinii naturale. Ştiinţele naturii. pe toată durata epocii clasice. Conducătorii cetăţii. conştiinţă şi competenţă a indivizilor. În general. trăiesc şi creează opere nemuritoare cei mai valoroşi sculptori greci: Phidias. progrese notabile. Scopas. medicina şi matematica înregistrează. trebuia să fie explicită. Artele plastice făuresc tiparele fundamentale care vor configura arta plastică a Occidentului. în etapa clasică ea va deveni preponderent antropologică. adică va aduce în centrul interesului problematica socioumană. ordine omenească). a dreptului tuturor cetăţenilor de a se manifesta ca „zoon politicon”. chiar benefic pentru demos să recunoască şi să accepte hegemonia aristocraţiei. fizicalist. stabilită în mod natural.

în noul context social politic şi spiritual. Prin nomos devine astfel posibil conceptul omului ca om. şi. virtutea nu era. Regimul politic democratic presupunea un înalt nivel de cultură. Sofiştii considerau că virtutea se putea învăţa. sofiştii întruchipează cea dintâi formă istorică a umanismului. al omului ca umanitate. pe nedrept. ci ansamblul calităţilor psiho-intelectuale şi morale care-l fac pe individ eminent şi-i conferă eficacitate şi faimă. În general. este intitulată Respingerile sofistice şi este consacrată denunţării raţionamentelor vicioase din punct de vedere logic pe care sofiştii le întrebuinţau pentru a-şi impune punctele de vedere discutabile sau de-a dreptul false. Socrate s-a delimitat şi i-a combătut întreaga viaţă de sofişti. calităţi indispensabile pentru exercitarea îndatoririlor civice în orice regim democratic. Hippias din . care reprezentau elita fiecărei cetăţi. Este semnificativ în acest sens faptul că dintre cei aproximativ 40 – 50 de mii de cetăţeni. De asemenea. – „instrument”). cel puţin în parte. excelenţa morală. Lupta pentru hegemonie politică la Atena nu-i angaja numai pe liderii politici. Sofiştii aduc înţelepciunea în viaţa publică şi vor să facă din ea o deprindere politică şi morală cotidiană. În cadrul sofisticii se pot distinge. i-au judecat foarte aspru pe sofişti. ţineau de o şcoală sau de o grupare închisă. Se dobândeşte astfel conştiinţa istoricităţii ca ordine a lumii umane. Gorgias din Leontinoi. al unei instituţii de propagandă. Socrate. La greci ca şi la latini mai târziu. reprezentată de Protagoras din Abdera. De aceea se şi punea atât de acut problema educaţiei politice iar sofistica nu putea să fie o mişcare omogenă. câţi avea Atena secolului al V-lea. Până la ei înţelepciunea (sophia). ci şi cea aristocratică avea nevoie de educatori politici. Platon şi Aristotel. cu care era adesea confundat. care se limita la formarea deprinderilor intelectuale fundamentale de scris.2. Sofiştii cereau bani mulţi pentru lecţiile lor. dar în vremea aceea erau singurii care puteau asigura o adevărată cultură generală şi care puteau forma oratori. oameni de stat. pe care cei mai mulţi dintre greci nu-l aveau. Sistemul de învăţământ tradiţional nu asigura decât o pregătire intelectuală precară. precum şi la cunoaşterea poemelor homerice.Hr. Sofiştii Sofiştii au fost gânditori din întreaga lume grecească veniţi la Atena în secolul al V-lea î. Peste aproape o jumătate de mileniu Cicero va scrie despre ei că „o dată cu sofiştii înţelepciunea a coborât din cer pe Pământ”. nu numai gruparea democratică. cu referire la ei. omul devenea în măsură să se identifice cu creatorul vieţii sale politice şi morale. Cartea a VI-a a tratatului de logică al lui Aristotel. în consecinţă. dar scindate. circa 10 mii erau angrenaţi în permanenţă în diferite funcţii publice. iubirea de înţelepciune (philosophia) aveau un caracter oarecum ezoteric. mai ales. Ei urmăreau să formeze oameni competenţi. ci şi masa de cetăţeni. cât şi capacitatea susţinere şi argumentare a punctelor de vedere în numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. 8. Instituindu-se ca subiect al tuturor acţiunilor sale. mai ales conducători politici. dar. o orientare prodemocratică. a fost utilizat de cele mai multe ori în antichitate cu o accepţie peiorativă. Prodicos din Iulis. citit şi socotit. Noul context social-politic presupunea însă atât capacitatea de înţelegere a unor fenomene complexe. dar. Platon a scris un dialog intitulat Sofistul în care a ridiculizat un astfel de personaj. Datorită acestor circumstanţe sofistica îndeplineşte rolul unei ideologii. în conformitate cu structura social-politică a cetăţii. Marii filosofi greci ai etapei clasice.90 politice (Aristotel). distinctă de cea naturală. Organon (gr. juridice şi morale. care şi-au asumat în contextul social-politic instaurat de regimul politic democratic rolul de educatori publici contra cost. La rândul său. în primul rând. de responsabilitate şi de competenţă a cetăţenilor. Termenul cu care ei sunt denumiţi derivă din grecescul sophos („înţelept”). cum sunt cele social-politice.

Despre zei etc. care au reprezentat în epocă ateismul în sensul său literal. Antiphon şi Callicles. Dacă în legătură cu condamnarea la moarte a lui Protagoras sursele nu concordă.91 Elis ş. fiind şi el originar din Abdera. despre care un filosof creştin de mai târziu. în niciun caz. reducându-i de două ori sensurile: 1. Gomperz. căci Protagoras este mai degrabă evaziv în problema existenţei zeilor: el nici nu acceptă nici nu contestă explicit existenţa zeilor. Ceea ce uimeşte este totuşi asprimea condamnării sale în raport cu conţinutul acestei aprecieri. Se pare că Protagoras fost condamnat la moarte pentru impietate (necredinţa în zeii tradiţionali ai grecilor) de care ar fi scăpat prin fugă sau ar fi fost numai exilat. Mai mulţi autori antici susţin că lucrările sale s-ar fi intitulat Arta conversaţiei. întrucât ea ar face problematică atingerea adevărului. de un ateism al lui Protagoras. în epocă el a fost judecat pentru impietate. nu însă şi înţeles şi. Despre lucrurile din Hades. ca Prodicos din Iulis sau Critias. În epoca modernă. Nu se poate vorbi. Platon a sesizat importanţa acestei propoziţii. ba chiar pe cel care acum şi aici percepe întrun fel şi mai târziu sau în alt loc altfel. în întregime pierdută. Aristotel va prelua şi el interpretarea platoniciană individualistă. sub influenţă kantiană. adică ea ar viza nu individul singular. care eventual i-ar fi putut fi imputate. nici care sunt şi nici care este forma lor. este dat ca sigur procesul de impietate care i-a fost intentat ca urmare a celor scrise în cartea sa Despre zei. dar a simplificat-o. şi o orientare proaristocratică reprezentată de Critias. 2. acceptat în aceeaşi măsură. care nici nu poate fi comparat cu alţi sofişti. iar mai târziu a fost considerat de creştinism chiar ateu. toate timpurile şi toate locurile. El a scris numeroase lucrări din care nu ne-au parvenit însă decât câteva fragmente. Aristotel consideră această teză inacceptabilă. Despre ştiinţă. Platon respinge acest punct de vedere considerând că există un adevăr obiectiv. a fost elevul lui Democrit. simplificându-i-o. spune că în ea Protagoras ar fi afirmat: „Despre zei eu nu pot să ştiu nici dacă există. interpretarea exclusiv gnoseologică după care propoziţia în cauză ar viza omul ca senzaţie. omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există”. Chiar Platon şi Aristotel nu i-au înţeles concepţia în profunzime. prin care sofistul din Abdera poate fi considerat fondator al umanismului occidental: „dintre toate cele ce sunt.H.) Primul şi cel mai important dintre sofişti. propoziţia lui Protagoras a fost interpretată în sens generic. În Metafizica el scrie că Protagoras „pretindea că omul este măsura tuturor lucrurilor.2. Abţinerea sa nu este motivată prin cauze subiective. se pare că a întemeiat în oraşul său natal din nordul Greciei continentale. Totuşi. nici dacă nu există. individul care percepe diferit de altul. în conformitate cu care fiecare individ are propria sa măsură a lucrurilor. ceea ce revine la a spune că ceea ce i se pare fiecăruia este şi în realitate”. Protagoras este mai degrabă sceptic în legătură cu problema existenţei zeilor. care. Conform tuturor mărturiilor care ne-au parvenit. Protagoras. căci numeroase sunt obstacolele care mă împiedică: invizibilitatea lor şi durata prea scurtă a vieţii omeneşti”. Protagoras a fost foarte preţuit în epoca sa şi în posteritate. o şcoală filosofică..1. Ca şi dascălul său. mai ales. Despre stat. Eusebius din Cesarea. un . Protagoras din Abdera (481-411 î.a. reducerea omului la individ. adică un adevăr valabil pentru toţi oamenii. ci individul în general. Th. ci prin cauze obiective. 8. Despre virtuţi. Cel mai important fragment care ne-a parvenit de la Protagoras este cel transmis de Platon. Într-o formă concentrată această teză este consemnată tot de Platon prin enunţul: „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi a devenit una dintre cele mai celebre propoziţii ale filosofiei occidentale.

Care au fost principalele evenimente şi procese social-politice ale epocii clasice? 3. Noi „măsurăm” lucrurile. pentru că una este să spui. Îşi merită „secolul de aur” renumele? 6. Întrebări 1. pe măsura sporirii omului însuşi. el este deci altceva decât lucrurile. 2. „măsurăm” toate lucrurile. şi cu totul alta este să spui „omul este măsura tuturor lucrurilor” pentru că.92 istoric neokantian al filosofiei greceşti. În sens antropologic. şi 323 î. În ce constă disputa physis – nomos şi care sunt semnificaţiile sale filosofice şi ideologice? 9. noi suntem ceea ce suntem şi devenim necontenit numai în măsura în care „luăm în stăpânire” sau. adică să valorizeze. dar banal şi închis. adică le numim. le conferim sens şi le valorizăm. Caracterizare generală Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 479 î. cum spunea Protagoras. aprecia că „nu omul ca senzaţie poate fi măsura tuturor lucrurilor. ei au îndeplinit un rol politic şi cultural extrem de important în Atena epocii clasice prin atenţia pe care au acordat-o problematicii omului şi a vieţii social-politice. dar afirmaţia sa le conţine în mod implicit. adică le trecem din lumea lor lipsită de sens în lumea noastră. un alt mod de a fi. fiind una dintre cele mai profunde deschideri de noi orizonturi în filosofie. Deşi această teză a fost respinsă de marii filosofi ai epocii clasice. Sofiştii Sofiştii a fost gânditori din întreaga lume grecească care şi-au asumat în Atena epocii clasice rolul de educatori publici contra cost. Este foarte probabil ca Protagoras să nu fi avut în vedere toate aceste sensuri. adevăr incontestabil. subiectul afirmaţiei este într-o continuă devenire. sub raport spiritual.. Ea este şi va rămâne o afirmaţie principal deschisă. ci omul în general”. În filosofia contemporană prevalează înţelegerea „măsurii” din teza lui Protagoras ca stăpânire. deoarece dintre toate lucrurile existente doar el este capabil să „măsoare”. le conferim forma noastră. Cine au fost sofiştii şi care a fost importanţa lor culturală şi ideologică în epoca clasică? 10. REZUMAT 1. în acest caz. ea se va dovedi una dintre cele mai profunde deschideri metafizice operate de filosofia antică grecească. adică al considerării omului în generalitatea sa.1. care atestă accentul antropologic al filosofiei epocii clasice. Caracteristica definitorie a filosofiei acestei epoci este aşa-numita „revoluţie socratică”. Aceasta este epoca apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti determinat de triumful regimului politic democratic. Care sunt cele mai importante realizări ale culturii şi civilizaţiei greceşti ale epocii clasice? 7. Platon şi Aristotel faţă de sofişti? . le umanizăm.Hr. Care este caracteristica definitorie a filosofiei greceşti a epocii clasice şi cum se explică ea? 8. AUTOEVALUARE A.Hr. „omul este biman”. având o altă ontologie. adevărul ei va spori în permanenţă. Protagoras din Abdera Protagoras a rămas în conştiinţa filosofică a Occidentului prin faimoasa sa teză „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Care este extensiunea temporală e epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. Cum se explică polarizarea ideologică a sofiştilor? 11. practic nelimitată. Cum explicaţi ostilitatea lui Socrate. Deşi au fost judecaţi foarte aspru de marii filosofi ai timpului. adică deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre problematica naturii spre problematica omului. de exemplu. anul morţii lui Alexandru Macedon. adică le valorizăm. ca luare în stăpânire a lumii de către om. anul victoriei grecilor în războaiele medice.. adică un alt statut existenţial. nu este nici măcar un lucru superior celorlalte. Ce raporturi există între performanţele spiritului grecesc al epocii clasice şi instaurarea regimului politic democratic? 4. Şi în acest caz se păstrează însă înţelegerea exclusiv gnoseologică a tezei lui Protagoras. 2. Cum explicaţi prestigiul imens de care s-a bucurat Pericle în Atena epocii clasice? 5. Omul nu este un lucru asemănător celorlalte.

de Democrit.000 erau în permanenţă angrenaţi în îndeplinirea unor funcţii publice ale statului. Aristotel etc. Eseu asupra formării gândirii greceşti. prin Gorgias. să rezolve probleme administrative curente (sunt aproximativ 1000 de mici funcţionari) etc. ele sau tradus în politică printr-o creştere a influenţei Areopagului. Teme pentru dezbatere în seminar. de acum. apoi a gnoseologiei. Atena antică între apogeu şi declin. 1979. istorici. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.3. a logicii. chibzuim treburile publice. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. să ai păreri clare despre toate…”. şi nu după categoria socială. să înveţe a decide în treburile publice fundamentale ale statului (în consiliul celor 500). în timp ce etapa anterioară e denumită presocratică. Statul atenian). şi legilor. dar curând. pentru referate sau eseuri 1.2. de altă parte. Ephialtes şi Pericle. interesele particulare. faza unor cuceriri aparţinând unei pleiade filosofice. a dialecticii. e o etapă nouă în istoria observaţiei experimentale. instaurează un regim pur democratic. 3. au răspuns unei grandioase chemări sociale. pentru a juca un rol în cetate şi pentru a obţine consideraţia tuturor. „Sistemul democratic nou creat chema masele de oameni liberi la conducerea statului. p. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. ci mai mult după virtute. să aparţii unei familii «onorate prin gloria strămoşilor ei» (Aristotel. Atmosfera socială şi intelectuală s-a transformat rapid: nu mai era suficient. comportă totuşi un respect unanim consimţit”. Noua fază e socratică. „Începând cu mijlocul secolului al V-lea. 37 – 40. 1. De obicei. deşi nu sunt scrise. artişti plastici. 4. TUCIDIDE. Aceasta înseamnă că. prin hippocratici. 2000. Filosofia greacă până la Platon. cercetători ai naturii şi oameni politici. şi nu ezităm deloc să comparăm secolul lui Pericle cu cel al lui Voltaire sau chiar cu Renaşterea italiană. CLXXI. ceea ce făcea ca numai printr-un accident vreun cetăţean să stea multă vreme în afara oricărei demnităţi. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. 1. după lege. să aplice justiţia (în tribunalul celor 6000 de heliaşti). ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. după înlăturarea barierelor antidemocratice din trecut. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. II. în plus ei treceau mereu unii în locul altora. Realizaţi un eseu cu tema „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Bucureşti. Bucureşti. ION BANU. hippocratică. 156. p.. să faci faţă celor care te contraziceau. Nu călcăm legile. ea e legată de numele lui Socrate.93 12. Cum explicaţi respingerea tezei fundamentale a lui Protagoras de către Platon şi Aristotel? 15. Este epoca diferenţierii filosofiei sociale de ontologie. fără constrângere. o etapă nouă în istoria cunoaşterii ştiinţifice şi în istoria teoriei societăţii. de o parte. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. şi totodată să înveţe să ia cuvântul în adunarea legislativă ca şi în tribunale.1. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale tezei lui Protagoras „omul este măsura tuturor lucrurilor”? 14. care alături de remarcabili poeţi şi dramaturgi. Studiu istoric. Calculul arată că din cei circa 30 – 35 de mii de cetăţeni atenieni maturi. Prin Protagoras sau Democrit. Dar epoca cea nouă. peste un sfert – aproape 10. este în egală măsură deschisă de Socrate. Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti – expresie supremă a geniului grecesc. fără avere şi fără experienţă. prin Democrit şi Aristotel. 2. erau presate să se instruiască. unde apăreau tendinţe arhaizante în timp ce abia se încheiase epoca arhaică. un spirit nou răzbate în Atena. este faza ciocnirii unor idei noi. de filosofia socială şi ontologie. Care a fost acuzaţia pe baza căreia i-a fost intentat procesul lui Protagoras şi cât de legitimă consideraţi că este ea? 13. o fază superioară în istoria ateismului. vol. cât şi legilor care. Istoria războiului peloponeziac. Caracterizare generală 1. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. Disputa physis – nomos şi semnificaţiile sale filosofice şi ideologice. în istoriografia filosofiei. CLXIV – CLXV. Socrate. partea I. Platon. sub raportul caracterelor ei specifice generale. Consideraţi că este moral ca cei care-şi ajută semenii să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi lumea în care trăiesc să fie remuneraţi? B. şi i-au răspuns în chip remarcabil de productiv”. cât despre influenţe politice. desăvârşind opera lui Clistene. În vremea lui Pisistrate. o primă înflorire a artelor şi literelor însoţise revigorarea orfismului. este. Este. PIERRE – MAXIME SCHUHL. de hippocratici. un nou moment în istoria gnoseologiei. .. în orice împrejurare la conducere. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. războaiele medice au provocat o reacţie care s-a extins chiar şi în sculptură. democritică. ci trebuia să te impui prin cuvânt. straturi largi de cetăţeni fără «blazon». de Protagoras. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. Editura Teora. Noua viaţă politică aducea în discuţie o serie de teme cărora exponenţii intelectuali ai taberelor opuse le dădeau soluţii opuse… Se conturează deci o nouă etapă în dezvoltarea filosofiei în vechea Grecie. I.

C. despre cosmopolitism.1. „După războaiele medice. II. cu succes. în public… Profesorilor de acest fel. Mergea până acolo încât numea aceasta prostituţie. pentru care se simţea. anume educatorii profesionişti care le ofereau tinerilor. căci a-ţi vinde mintea nu era cu nimic mai presus decât a-ţi vinde trupul. care desemna. în lumea grecească.3. P. pe toţi cei ce arătau. practician sau distribuitor de la care emană nomosul… Dezbaterile despre religie s-au îndreptat asupra problemei dacă zeii există prin physis – în realitate – sau doar prin nomos. Bucureşti. chemând mase din ce în ce mai mari de oameni să ia parte la viaţa politică. . Şi fiindcă împrejurările se puteau schimba pe neaşteptate.. atitudinile.n.4. Sofiştii.) o stârneau în ochii comunităţii nu se datora numai temelor pe care le predau. 50 – 56.1. şi aşa mai departe”. 53. „Cei doi termeni. W. nici măcar cetăţeni.2. p. printr-o inventivitate puţin comună. 2. deşi atunci când este exprimat în legătură cu nomos cuvântul «realitate» face uneori contrastul mai clar. 1969. Theaitetos. Atena ajunsese să joace. „Cum afirma Protagoras spunând că «omul este măsura tuturor lucrurilor» – şi că. PLATON. Protagoras din Abdera 2. Nu numai că pretindeau că oferă instrucţie în ceea ce la Atena era considerat un fel de a doua natură pentru oamenii de treabă. nu de la Platon) că. tot atât de repede. „Protagoras s-a născut la Abdera. A fost elevul lui Democrit. pe când el era liber să se bucure de societatea celor pe care-i alegea singur. nomos (pl. Problema cunoaşterii.1. dacă statele se nasc prin voinţă divină. 2.94 1. termenul originar e nemetai. 2. La scriitorii de dinainte. nomoi) şi physis. în găsirea mijloacelor de a face faţă diferitelor situaţii. când au început să apară. însă în atmosfera intelectuală a secolului al V-lea au ajuns să fie în mod obişnuit considerate opuse şi reciproc exclusive: ceea ce exista «după nomos» nu era «după physis» şi viceversa… Semnificaţia lui physis decurge din studiul presocraticilor.1. caracteristice lui. W. Erau străini. care ia rămas până în timpul nostru… Explicaţia ei trebuie căutată în faptul că sofiştii. prin necesitate naturală sau prin nomos. DIOGENES LAERTIOS. mai târziu. de a găsi. Sofiştii. este drept. peste orice aşteptare. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. ca o distincţie. o nuanţă pejorativă. contra plată. p. din ce în ce mai mult. în primul rând. la origine. „(Protagoras) declară că: «dintre toate cele ce sunt.P. Ceea ce înseamnă că presupune un subiect activ – un credincios. Editura Humanitas. a citit-o la Atena în casa lui Euripide…”. deşi nu exclusiv. şi aşa cum îţi apar ţie.) a început să fie folosit. opuse unul altuia»… Prima scriere pe care a citit-o în public a fost Despre zei. Editura Humanitas. aşa cum îmi apar mie lucrurile aşa sunt pentru mine. (numai) omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există»”. PLATON. prin «natură». organizarea democratică a statului atenian. calităţi eminente. Pentru oamenii epocii clasice. 385e – 386a.P. însemnătatea cuvântului. Bucureşti. rostit când trebuia şi cu meşteşugul cuvenit în discuţiile ce precedau hotărârile adunărilor populare.1. Scrieri inedite. bunăoară. despre egalitate. dar ei înşişi nu erau lideri atenieni. 51. 2. 65 – 67. acceptând bani. ceva în care se crede. despre organizarea politică. El susţinea (ştim asta de la Xenofon. „În timpul vieţii lui Socrate.1.R. erau datori să-i înveţe meşteşugul de a face faţă oricărei situaţii. IX. 36 – 39. Cratylos. tinerii ce se pregăteau pentru viaţa publică trebuiau să se deprindă a găsi argumente. NEGULESCU. privată sau publică… Numele de sofist a luat. li s-a dat. sunt cuvinte-cheie – în secolele al V-lea şi al IV-lea s-ar fi putut spune cuvinte de ordine – ale gândirii greceşti. încât sfera de acţiune a cetăţenilor ei se lărgise brusc. ceva proporţionat. îndeosebi. în legătură cu o categorie particulară. 151e – 152a. nomos este nomizetai. le impunea obligaţii.K. ce se puteau ivi în viaţa omenească. tot atât de plauzibile. 1999. dacă împărţirile în cadrul speciei umane sunt naturale sau sunt doar o problemă de nomos. Bucureşti.C. s-a ivit necesitatea imperioasă a unor dascăli care să-i înveţe pe tineri arta de a vorbi. 1999. 2. GUTHRIE. ca profesori ce pregăteau pe tineri pentru viaţa publică.K. Editura Academiei R. învăţătură şi expuneri publice de elocvenţă… Temeiurile pentru care critica Socrate faptul că sofiştii luau bani erau altele. termenul (sofist – n. silind şi pe oameni să-şi schimbe. Sofiştii 2. ele nu par cu necesitate incompatibile sau în antiteză. sofiştii se lipseau de libertatea lor: erau constrânşi să discute cu oricine putea plăti taxele. este practicat ori considerat adevărat. fără teama de a greşi.n. numele de «sofişti». Dată fiind. Înţelepciunea ar fi trebuit să fie împărtăşită de bunăvoie între prieteni şi iubiţi… Aversiunea pe care (sofiştii – n. pp.2. tot aşa sunt pentru tine”. nevoia unei pregătiri speciale. provinciali al căror geniu depăşise hotarele cetăţilor lor lipsite de importanţă…”. În acelaşi timp. Protagoras a fost cel dintâi care a susţinut că «privitor la fiecare lucru există două raţionamente. argumente pentru sau contra oricărei teze pe care împrejurările îi putea sili s-o susţină sau s-o combată. pe toţi cei ce se ilustrau. dacă stăpânirea unui om asupra altuia (sclavia) sau a unui popor asupra altuia (imperiul) este naturală şi inevitabilă sau doar prin nomos. îndeosebi. distribuit sau împărţit în mod egal. Se poate traduce. GUTHRIE. prin urmare. Propriul lor statut le era potrivnic. cu care să poată combate ceea ce susţinuseră sau să susţină ceea ce combătuseră mai înainte”. un rol atât de însemnat. în activitatea lor.

intelectualism etic. Dacă ar fi aşa. • J. • R. Editura Cultura Naţională. ARISTOTEL.. Mirarea filosofică. • D. Bucureşti. 1974. • Gh. 1994. 280 – 302. „Se zice că el (Protagoras – n.4. că e bun şi rău.1983.95 2. 111 – 119. Căci numeroase sunt obstacolele care stau în faţa ştiinţei mele: invizibilitatea lor şi scurtimea vieţii omeneşti»”. 15 – 44. 1925. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Bucureşti. Editura Moldova. I. şi că toate afirmaţiile opuse sunt deopotrivă adevărate. în Opere. Editura Academiei. Bucureşti. p. Banu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. impietate (asebéia). Metafizica. îndoială. p. „(Protagoras) susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor.) ar fi spus în introducerea la cartea sa Despre zei: «Despre zei. Iaşi. Introducere în filosofie. vol.1.W. • W. 1996. Bucureşti. Bucureşti. pentru că acelaşi lucru îi pare frumos unuia. Editura Humanitas. 51 – 140. 2. conştiinţă morală.5. • Xenofon. 1994. p. Editura Ştiinţifică. Editura Polirom.2. Bucureşti. II. Filosofia antică. akmé. SOCRATE STRUCTURA TEMEI 9. Praeparatio evangelica. • G. 1995. . vol. Hegel. 175 – 192. 3. I. XIV. Apărarea lui Socrate.1. p. • Platon.. daimon. eu nu pot să ştiu nici dacă există. ar rezulta că acelaşi lucru este şi nu este.n. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. Cazan. Bucureşti. p. 1997. suflet (psychè). Editura Proarcadia. Windelband. XI. Hersch. • Gh. 23 – 25. 21 – 27. Filosofia greacă până la Platon. raţionamentele inductive.F. 1979. 9. 9 – 53. Apologia lui Socrate. p. virtute (areté). 7 – 101. 98 – 104. 6. 7. Filosofia în Grecia veche.1. p. definiţii generale. • Platon. Flacelière. Editura Nemira. Iaşi. metoda socratică (logos sokraticos). p. pe când altuia tocmai dimpotrivă. Collinson. Editura Paideea. Vlăduţescu. Istoria filosofiei europene. ironie. Vlăduţescu.I. IV. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 1984. EUSEBIUS. Bucureşti. nici care este forma lor. • Gh. p. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Cei doi Socrate. Pritaneu. 1963. 203 – 221. vol. 1976. p. Bucureşti. p. Editura Eminescu. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Al. 1062b 13. nici dacă nu există. în Opere. ceea ce revine la a zice că tot ce i se pare fiecăruia există în realitate. p. CCXXXIV – CCLVI. umanism. Istoria filosofiei greceşti. Editura Albatros. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1995. Personalitatea şi procesul lui Socrate 9. • I. 363 – 425. vol. şi ceea ce ne apare fiecăruia dintre noi este măsura lucrurilor”. Filosofia socratică OBIECTIVE • Înţelegerea semnificaţiilor multiple ale momentului socratic în evoluţia filosofiei greceşti şi universale • Cunoaşterea personalităţii lui Socrate şi a semnificaţiilor filosofice ale conduitei sale • Evidenţierea implicaţiilor politice ale procesului lui Socrate • Semnalarea dificultăţilor reconstituirii filosofiei socratice • Prezentarea coordonatelor majore ale filosofiei lui Socrate • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE maieutică. partea I. Phaidon.

ca şi de toţi ceilalţi filosofi presocratici. sub acuzaţia impietate. Socrate s-a născut la Atena în anul 469 î. Socrate plebeu. una dintre sculpturile sale (grupul statuar Graţiile drapate) ar fi fost amplasată pe Acropola ateniană. care era însă interzisă bărbaţilor la Atena. dar pare-se fără succes. El fusese interesat. de filosofie încă din tinereţe. „frumos ca un zeu”. poziţia socială şi prestigiul. De aceea Socrate declara metaforic mai târziu că la akmé a decis să practice meseria mamei sale într-o formă transfigurată: dacă mama sa ajuta să se nască trupurile. invocând în acest sens două motive: a. considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine. iar trecerea sa prin această lume a fost comparată cu cea a lui Iisus. Socrate s-a delimitat. teză pentru care Anaxagoras a fost. bogat. discipolul lui Anaxagoras din Clazomene. într-o familie modestă. ar depăşi puterea de înţelegere a omului şi că cercetarea lor „i-ar putea mânia pe zei”. Socrate nu a scris în mod deliberat nimic. fiind. astfel încât detaşarea sa de aceasta l-ar denatura. epocă în care la Atena a fost instaurat regimul SOCRATE Cursul 9 . şi de teza lui Anaxagoras potrivit căreia „soarele este o piatră incandescentă de mărimea Peloponezului”. distins. motiv pentru care a abandonat-o la această vârstă. Pe de altă parte. Socrate a trăit în epoca lui Pericles. problemelor naturii în raport cu problemele omului. condamnat la moarte. Platon: Platon: aristocrat. a respectat cu sfinţenie legile cetăţii. Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă. afirmând în acest sens că „legile sunt părinţii mei”. S-a spus despre el – poate exagerat. b. el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele. Sophroniscos.96 (469 – 399 î. de altfel. unii dintre contemporanii săi (Aristofan) i-au zugrăvit un portret caricatural care contrastează flagrant cu cel al discipolului său. iar mama sa. După alte surse.) 9. Personalitatea si procesul lui Socrate Socrate – filosoful care n-a scris nimic – s-a bucurat în posteritate de o celebritate pe care n-au atins-o alţi autori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci. Până în jurul vârstei de 40 de ani (vârstă numită de greci akmé – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat. grosolan. dar l-a nemulţumit importanţa prea mare acordată de acesta. Tatăl său. lui Socrate nu-i mai rămânea decât meseria mamei sale. Socrate considera că o serie de probleme. sărac. Phainarete. El susţinea că fiecare cetăţean îşi datorează securitatea.Hr. ca cea asupra căreia s-a pronunţat Anaxagoras. cert este faptul că până la sfârşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. dar semnificativ! – că ar fi filosoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental. „urât ca un satir”. pare-se.1. conform unor mărturii.Hr. potrivit tradiţiei. era moaşă. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. el ar fi fost foarte talentat. de asemenea. Pentru a nu se rupe complet de tradiţie. meseria tatălui său. pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic”) şi deci că nu are despre ce scrie. legilor. era pietrar (sculptor).

El afirma adesea că. Acuzaţia de impietate Formal. Credinţa în spirite era străveche la greci. De asemenea. când a fost răsturnat pentru scurt timp regimul politic democratic. care prevedea că autoritatea ateniană nu se putea exercita decât în limitele statului atenian.Hr. . Socrate a fost căsătorit cu Xantipa. El şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate şi responsabilitate toate însărcinările cu care a fost învestit de cetatea sa. lui Socrate i se va intenta un proces în urma căruia va fi condamnat la moarte de un tribunal al demosului. acuzaţia de impietate (asebéia). Atât în epocă cât şi în posteritate el a fost adeseori confundat cu sofiştii. fapt ce rezultă din examinarea nuanţată a celor două acuzaţii: a. Răspunsul la aceste întrebări este problematic. dar numai în măsura în care ele nu contraveneau legilor ori opţiunilor sale morale. Socrate a avut trei acuzatori: Meletos – un poet minor. Altfel. instaurânduse cel aristocratic ai celor 30 de tirani. care face viaţa bărbatului un calvar. fără să-i impună însă ce anume să facă. el s-a comportat ca un adevărat erou în luptele de la: Potideea (430 î. cât şi a faptului că ea nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. În pofida acestei conduite exemplare.) şi Amphipolis (422 î. acuzaţia de corupere a tinerilor. Socrate a fost învinuit şi de faptul că încearcă să introducă în cetate divinităţi noi. În fond.Hr.Hr. care a rămas în istorie prototipul soţiei cicălitoare. atât datorită incoerenţei ei doctrinare. răzbunători. oarecum asemănătoare ca natură şi funcţii „îngerilor păzitori” din creştinismul de mai târziu. care n-au fost atraşi de filosofie. reproşându-le. în anul 404 î. cu menţiunea că daimonul socratic funcţiona şi ca cenzură morală. care-i interzicea să facă lucrul respectiv. remarcându-se prin abnegaţie şi vitejie. unul dintre liderii demosului. patimă sau slăbiciune omenească. Socrate considera că prin acest ordin cei 30 de tirani încălcaseră legea. participând la ritualurile religioase organizate de cetate şi fiind văzut adesea aducând jertfe zeilor. din ignoranţă. Au avut trei copii. adulterini etc. Vreme de milenii s-a pus întrebarea dacă fapta celor trei acuzatori a fost doar un act de delaţiune. concepţia relativistă asupra cunoaşterii. Socrate era însă încredinţat că una dintre cele mai importante funcţii sociale ale religiei constă în dimensiunea sa morală. încă din copilărie. iar daimonii erau concepuţi ca entităţi spirituale plasate undeva între zei şi eroi. Zeii. Delion (424 î. care a fost acuzatorul principal. în cadrul acestei acuzaţii. Socrate era foarte religios. Mulţi teoreticieni apreciază că Socrate poate fi considerat unul dintre primii gânditori greci care au pregătit sub raport etico-teologic geneza religiei creştine. Socrate considera că prin judecarea în bloc a celor zece generali se încălca legea ateniană potrivit căreia fiecare cetăţean avea dreptul la judecată individuală. dar îl obligă să se supună unor norme liber consimţite. el era însă profund nemulţumit de mitologia grecească.). el s-a opus condamnării în bloc a celor zece generali care conduseseră flota ateniană în bătălia navală de lângă insulele Arginuse împotriva flotei spartane şi care. Pe de altă parte. Majoritatea interpreţilor apreciază că prin „daimonul socratic” ar trebui să înţelegem conştiinţa morală a omului.Hr. astfel încât adevăraţii copii ai lui Socrate au fost cei spirituali. la vârsta de 70 ani. Astfel. cât şi la el acasă. adică de necredinţă în zeii tradiţionali ai grecilor. şi orice faptă ticăloasă a unui muritor se putea revendica dintr-o faptă similară a unui zeu.97 politic democratic. b. aşa cum îi înfăţişa mitologia. care nu-i limitează libertatea. ori de câte ori era înclinat. iar sentinţa tribunalului atenian o eroare judiciară. adică discipolii săi. Socrate nu a îndeplinit ordinul pe care-l primise de la autorităţi de a pleca împreună cu alţi atenieni în insula Salamina pentru a-l aduce la Atena pentru a fi judecat şi condamnat pe cetăţeanul Leon. deşi victorioşi. pătimaşi. să comită o faptă rea auzea în sine vocea unui „daimon”.. nu aduseseră trupurile atenienilor căzuţi în luptă şi nu le îndepliniseră ritualurile prevăzute de tradiţie. Anytos – un politician obscur şi Lycon – un orator public fără vocaţie. Lui Socrate i-au fost aduse două acuzaţii: a. refugiat datorită terorii instaurate de cei 30 de tirani. de care s-a delimitat categoric întreaga viaţă şi pe care i-a combătut fără încetare. în special. De-a lungul vieţii Socrate a participat la mai multe lupte purtate de cetatea sa pe durata războiului peloponeziac.). erau răi. atât la altarele publice.

Multe din tradiţiile greceşti erau lipsite însă de un astfel de temei. Aristotel etc. conduită etc. în mod deliberat nimic. Acuzaţia de corupere a tinerilor Formal. Mai plauzibile pentru reconstituirea personalităţii şi concepţiei lui Socrate sunt dialogurile de tinereţe ale lui Platon. care a consacrat şi el câteva lucrări care ne-au parvenit imortalizării figurii şi ideilor dascălului său. În fond. Deşi era un om din popor. ce şi cât i-a aparţinut efectiv acestuia. Această ultimă ironie a lui Socrate vizează doctrina sa asupra sufletului şi concepţia sa asupra morţii ca „vindecare” de suferinţa vieţii. deci. Socrate. în primul rând. Platon a făcut din Socrate personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. 9. într-una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. datorită prestigiului său. el îşi îndemna însă discipolii să nu accepte nicio idee. Ultima zi de viată a lui Socrate este transfigurată artistico-filosofic în dialogul platonician Phaidon. Prodicos. Cele două acuzaţii converg. După încheierea procesului şi pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte. să respecte legile. Socrate apărea ca un personaj subversiv. Astfel. care nu agreau regimul democratic. cum am precizat şi la începutul prezentării personalităţii şi concepţiei sale.98 b. adică cele scrise în perioada în care Platon nu-şi desăvârşise încă propria concepţie filosofică. Socrate sa adresat judecătorilor săi cu următoarele cuvinte: „Acum eu merg să mor. Filosofia socratică Socrate nu a scris. în primul rând. acesta a fost un filosof destul de obscur. cu atât mai mult cu cât printre discipolii săi cei mai apropiaţi se aflau şi mulţi tineri din familii aristocratice foarte influente.2. cât şi de la unii autorii ulteriori. de ce şi cât i-a atribuit el. astfel încât este foarte probabil ca el să fi fost incapabil să surprindă şi să redea toate subtilităţile teoretice şi nuanţele filosofiei socratice. prin stilul său pedagogic. un proces politic. În ochii multora dintre concetăţenii săi tradiţionalişti şi ataşaţi valorilor demosului. în fond. dar aveau un rol important în realizarea unităţii demosului. Procesul său a fost. Socrate le-a spus. s-a considerat probabil că. Protagoras. Este de aceea deosebit de dificil de delimitat în imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre Socrate şi despre filosofia sa. Dintre gânditorii ulteriori sunt semnificative informaţiile despre Socrate transmise de Aristotel şi de Diogenes Laertios. înainte de a muri. Informaţii despre personalitatea şi concepţia să ne-au parvenit atât de la câţiva contemporani de-ai săi. nu ştiu care dintre noi face o alegere mai bună”. pentru impietate. probabil o aluzie la incertitudinea destinului postum al individului. Socrate îşi învăţa numeroşii discipoli numai lucruri bune: să-şi asculte părinţii. iar voi să trăiţi. Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa mitologiei era perceput de autorităţi ca un atac la adresa unităţii poporului. supranumite şi dialoguri socratice. Este evident că Platon a supralicitat valoarea şi importanţa filosofiei socratice. În epoca clasică au avut loc în Atena democratică numeroase procese intentate unor filosofi pentru delicte de conştiinţă. După ce a băut cupa cu cucută. să facă numai fapte bune etc. unii dintre discipolii săi refuzau să se mai supună normelor respective ori să mai accepte unele tradiţii etc. discipolilor săi: „Sunteţi datori să-i jertfiţi lui Asclepios un cocoş”. atribuindu-i şi propria sa concepţie. care nu are un solid fundament raţional. Aristotel l-a tratat pe Socrate superficial. au fost judecaţi şi unii dintre ei chiar condamnaţi: Anaxagoras. care i-au fost discipoli. Invocându-l pe Socrate. tradiţie. El i-a atribuit lui Socrate două descoperiri importante în filosofie: raţionamentele inductive şi definiţiile generale. dar observaţiile sale cu privire la filosofia socratică sunt deosebit de pertinente. În ceea ce-l priveşte pe Xenofan. . Dintre contemporani cele mai numeroase şi mai valoroase informaţii ne-au fost transmise de Platon şi Xenofan.. Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetăţii ateniene.

Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. nepieritor. dimpotrivă. el încerca apoi.99 Descoperindu-le şi utilizându-le cu deplină conştiinţă teoretică. c) MAIEUTICA (arta moşitului) – După ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic. să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării. obiceiuri. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). fundamentarea ei raţională riguroasă. dar el are meritul de a fi înregistrat şi transmis posterităţii foarte multe informaţii despre Socrate care ajunseseră până la el. tot prin dialog. Ironia socratică îndeplineşte rolul pe care-l va îndeplini în epoca modernă critica cunoştinţei realizată de Immanuel Kant. se poate aprecia că Socrate este cel dintâi filosof occidental care a pus problema sufletului în termeni metafizici. Printr-un abil sistem de întrebări şi răspunsuri. deci. adică erau lipsite. Adevărul. ci. asemenea copilului. Este vorba. care doar asistă şi ajută la naşterea copilului. El trebuie doar să fie „adus pe lume”. tradiţii. Scopul major al filosofiei socratice este virtutea. Socrate urmărea prin ironie să-l determine să renunţe benevol la ele. Pentru a-l determina să renunţe de bună voie la ideile lipsite de temei raţional Socrate îşi ridiculiza interlocutorul prin evidenţierea caracterului absurd al consecinţelor susţinerilor sale. de temei raţional. Socrate îşi aducea interlocutorul în situaţia de a-şi contrazice premisele sau susţinerile anterioare. în legătură cu competenţele şi/sau performanţele reale sau pretinse ale interlocutorului) pornind de la premisa „ştiu că nu ştiu nimic”. prejudecăţi etc. Peste aproape două milenii îndoiala va fi reluată şi utilizată ca instrument de fundamentare a cunoaşterii de către fondatorul raţionalismului modern. b) IRONIA – După ce identifica prin îndoială cunoştinţele lipsite de temei raţional deţinute de interlocutorul său. Kierkegaard în lucrarea Asupra conceptului de ironie.. preexistă deci naşterii sale. trăind în secolul al III-lea d. de cel mai multe ori. procedând asemenea moaşei (maieutiké).. În momentul întrupării sufletul uită tot ce l-au învăţat zeii. Ironia socratică nu era însă o expresie a vanităţii filosofului. Asemenea orficilor şi lui Pythagoras. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei înaintea întrupării s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. ironia va fi examinată în secolul al XIX-lea de filosoful danez S. Diogenes Laertios este mult ulterior. ci un instrument prin care îşi determina interlocutorul să constate inconsistenţa logico-teoretică a susţinerilor sale.Hr. prin care el înţelegea calea care trebuie . deci. Socrate nu a elaborat însă în mod sistematic nici o metodologie a inducţiei. prin a pune sub semnul întrebării toate cunoştinţele prealabile deţinute atât de către el. şi l-a tratat pe Socrate arhivistic. Iată doar câteva dintre ecourile ulterioare ale doctrinei socratice în filosofia occidentală. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a) INDOIALA – Socrate începea dialogul cu interlocutorul său pe tema convenită de comun acord (de regulă. adică lipsite de temei raţional. Îndoiala socratică nu urmărea renunţarea sceptică sau agnostică la cunoaştere. efort care poate fi stimulat de dialog. adică reamintit şi numit. Cea mai mare parte a acestora proveneau din cunoaşterea comună. despre o îndoială metodică şi metodologică. René Descartes. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet. simplu şi imuabil (neschimbător). nici o logică a definiţiilor generale. Sufletul este deci considerat a fi nenăscut. Aceasta este semnificaţia majoră a tezei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu fundamental al filosofiei sale şi care reprezintă una dintre maximele gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. El începea. Din această perspectivă. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii presocratici înzestraseră principiul. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. cât şi de către interlocutorul său pentru a le supune apoi analizei raţionale şi a le identifica pe cele lipsite de temei raţional în vederea eliminării lor. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. Ca metodă de consolidare a procesului cunoaşterii. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Metoda socratică (logos socraticos).

Socrate nu era un partizan al regimului democratic. datorită fragilităţii şi disfuncţionalităţilor sale. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. dar în anul 399 î. b. Socrate încerca. Fiind declarat vinovat de tribunalul democratic care l-a judecat. practic nelimitată. Pe de altă parte. pentru prima dată în filosofia grecească. Etica socratică este întemeiată deci pe cunoaştere. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). ignorând drumul invers. acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice. AUTOEVALUARE . prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui. Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori. care asistă şi ajută la naşterea copiilor. să scoată la iveală cunoştinţele veridice despre problema discutată întipărite de zei înaintea întrupării în sufletul interlocutorului. Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. efort care poate fi stimulat de dialog. mai ales prin intermediul lui Platon. reprezintă cea dintâi tentativă de teoretizare a umanismului occidental. Filosofia socratică Împreună cu sofiştii. Întrucât nu a scris în mod deliberat nimic. Socrate a fost condamnat la moarte. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet (psychè). Deşi era un om din popor. în concepţia socratică asupra sufletului se resimt şi ecouri arhaice. iar mama sa moaşă. Metoda propusă de Socrate pentru atingerea acestui obiectiv (logos socratikos). care reprezintă obiectivul prioritar al pedagogiei socratice. în una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. care sunt indirecte şi ale căror mărturii ridică serioase semne de întrebare. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii anteriori înzestraseră principiul. adică este o etică intelectualistă. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a. Această convingere.. prin intermediul normelor. simplu şi imuabil (neschimbător).100 urmată pentru atingerea binelui. care aduseseră atâtea nenorociri Atenei. adică deplasarea centrului de intres al filosofiei greceşti dinspre problemele naturii spre problemele omului. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei. c. precum şi cele ale lui Aristotel şi Diogenes Laertios. tot prin dialog. de la valori. Adevărul este cel care întemeiază moralitatea. considerându-l nenăscut. i-a fost intentat un proces. Scopul practic major al filosofiei socratice este virtutea (areté). evidenţiindu-i consecinţele absurde ce decurg din ele. În momentul întrupării sufletul ar uita însă tot ce l-au învăţat zeii. În jurul vârstei de 40 de ani el a abandonat meseria tatălui său în favoarea filosofiei. Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa religiei era perceput ca un atac la adresa unităţii poporului. Maieutica – prin care. specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti. REZUMAT 1. procedând asemenea moaşei (maieutiké). care poate părea naivă. 2. Filosofia socratică a exercitat. spre conduite morale individuale. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). reconstituirea filosofiei sale este problematică. Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. Cele mai importante surse de care dispunem în acest sens sunt lucrările lui Platon şi Xenofon. Îndoiala – prin care Socrate punea sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de înterlocutor în problema discutată în vederea identificării şi eliminării celor lipsite de temei raţional. Ironia – prin care Socrate urmărea să-şi determine interlocutorul să renunţe benevol la cunoştinţele lipsite de temei raţional. Personalitatea şi procesul lui Socrate Socrate s-a născut în anul 469 î. Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica. Ca şi orficii şi Pythagoras. de fapt. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. dar comit răul din ignoranţă.Hr. a credinţei sale aproape religioase a lui Socrate în natura bună a omului şi în posibilitatea sa. o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. Deşi se înşela. la Atena într-o familie modestă: tatăl său era pietrar (sculpltor). la vârsta de 70 de ani. orfice şi pythagorice. dar comit răul din ignoranţă. Cele două acuzaţii converg. aducându-i-se două acuzaţii: impietatatea şi coruperea tinerilor. Socrate pune astfel.Hr. Socrate a declanşat aşa numita revoluţie socratică în filosofie. s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. de progres moral. nepieritor. pe care i-a combătut întreaga viaţă datorită concepţiei relativiste asupra cunoaşterii. problema sufletului în termeni metafizici. care i-au fost discipoli.

Procesul lui Socrate. deveni elevul lui Archelaos fizicianul… Tăria voinţei lui şi devotamentul faţă de democraţie reies limpede din următoarele fapte: a refuzat sasculte ordinul lui Critias şi al tovarăşilor săi de a-l aduce pe bogatul Leon din Salamis în faţa lor spre a fi executat. Scepticism metodologic. Meletos şi Lycon: Anytos a vorbit. pentru referate sau eseuri 1. atunci când a avut prilejul să fugă din închisoare. a fost elevul lui Anaxagoras… După condamnarea lui Anaxagoras. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. numai el singur a votat achitarea celor zece generali.Hr. 3. Socrate propuse să plătească douăzeci şi cinci de drahme… . cele trei categorii pe care le batjocorise Socrate… Acuzaţia sub jurământ. şi judecătorii discutau ce pedeapsă să i se dea sau ce amendă să plătească. pe care îi cinsteşte cetatea şi de introducerea altor divinităţi. Care a fost sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate? 9. 18 – 47. Concepţia socratică asupra sufletului între mit şi metafizică.? 4. a refuzat s-o facă. 1997. Consideraţi că sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate a fost dreaptă? Motivaţi-vă opinia. Cum explicaţi dezinteresul lui Socrate pentru studiul fenomenelor naturii? 17. îşi dojenea prietenii care-i plângeau soarta şi le-a adresat în închisoare cuvinte de neuitat… Avea o fire independentă şi mândră… Ştia să dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. Cine au fost acuzatorii lui Socrate? 8. Care sunt principalele surse din care putem reconstitui personalitatea şi filosofia lui Socrate şi care este relevanţa lor? 13. Personalitatea şi procesul lui Socrate 1. fiul lui Sophroniscos sculptorul şi al moaşei Phainareta… era cetăţean al Atenei. din acest proces… sună aşa: «Această chemare în judecată şi această declaraţie le-a făcut sub jurământ Meletors… împortiva lui Socrate… Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaşte zeii cetăţii. II. Întrebări 1. Semnificaţii filosofice ale maximei lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi”. Atena lui Socrate între apogeu şi declin. ci dimpotrivă îi dăunează… Au fost trei acuzatori: Anytos. o singură fericire: ştiinţa şi un singur rău: neştiinţa… Bogăţia şi originea nobilă nu aduc nici un bine celui care le are. spunea el. Ce este virtutea pentru Socrate şi care sunt semnificaţiile etice ale concepţiei sale? B. ironie şi maieutică în pedagogia socratică. cu o majoritate de două sute optzeci şi unu de voturi. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea niciodată un ban nimănui… Avea dibăcia să scoată argumente din fapte… Există. Intelectualismul etic socratic. Teme pentru dezbatere în seminar. 4. DIOGENES LAERTIOS. Care sunt motivele invocate de Socrate pentru faptul că n-a scris nimic? 12. Iaşi. Este de asemenea vinovat de coruperea tineretului. Editura Polirom. 10. 2. În ce împrejurări ale vieţii a dat dovadă Socrate de conduită civică exemplară şi de intransigenţă morală? 3. Care sunt descoperirile filosofice pe care i le atribuie Aristotel lui Socrate şi cât de îndreptăţită este aprecierea sa? 14. din districtul Alopeke… După unii autori. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1.101 A. Care sunt cele mai importante date biografice ale lui Socrate? 2. Cât de îndreptăţite au fost acuzaţiile care i-au fost aduse lui Socrate? 6. „Socrate. 6. Când a fost condamnat. 5. Care este maxima lui Socrate şi care este semnificaţia sa filosofică? 16. Care au fost acuzaţiile de care i-au fost aduse lui Socrate în procesul care i-a fost intentat în anul 399 î. mâniat. În ce constă îndoiala socratică şi care este semnificaţia sa filosofică? 19. Care este semnificaţia filosofică a tezei lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic”? 18.1. din partea meşteşugarilor şi politicienilor. Ce este daimonul socratic? 5. Care este semnificaţia filosofică a ultimelor cuvinte rostite de Socrate înaintea morţii? 11. Pedeapsa cerută e moartea». Care este rolul dialogului în pedagogia socratică? 15. Ce este ironia socratică şi care este rolul său? 20. Ce este maieutica socratică şi care sunt semnificaţiile sale filosofice? 21. Lycon din partea retorilor şi Meletos din partea poeţilor. Care a fost adevăratul motiv al procesului lui Socrate? 7.

XENOFON. Aruncat în închisoare.. Mi se pare vrednic de mirare cum de s-au lăsat unii înduplecaţi să creadă că Socrate strică tineretul. căci actul de acuzare era întocmit în felul următor: Socrate este vinovat că nu crede în zeii în care crede cetatea. de o parte. căutând ceea este cuvios sau nelegiuit. şi anume că. să discute despre natura lucrurilor… ci demonstra că sunt nebuni cei care se îndeletnicesc cu astfel de întrebări. cel mai răbdător şi atât de obişnuit să trăiască mulţumit cu foarte puţin… Socrate recunoştea că munca este folositoare şi bună pentru om şi că. Apologia lui Socrate. „Când duşmanii lui îl învinovăţeau că nu crede în zeii cetăţii. El cerceta să vadă dacă cei care se ocupau cu studiul naturii adânciseră îndeajuns cunoştinţele omeneşti. de ce l-au învinuit că introduce divinităţi noi. aşa cum se deosebesc prin părerile lor… Căci şi cei care studiază legile universului. ci că introduce divinităţi noi şi că strică tineretul. înseamnă să crezi că ştii ceea ce nu ştii.2. dacă nu ştiu mare lucru despre cele din Hades. de o revoltă. 29. dacă spun că glasul divinităţii se împotriveşte. 1. Filosofia socratică 2. s-a văzut că niciodată n-am fost proroc mincinos»”. fie el om sau Zeu. mai întâi mă prinde mirarea. de unde a observat Meletos că eu – cum spune el – nu cred în zeii în care crede cetatea. Hermogene spunea că Socrate. ce e statul. mai mult ca oricare altul. Şi în ce fel introduc divinităţi noi. 11 – 12). câteva zile mai târziu bău otrava… După părerea mea Socrate s-a ocupat şi de ştiinţele naturii deoarece a avut unele discuţii asupra providenţei. iar prorocirea lor o numesc oracol sau profeţie. el care era omul cel mai cumpătat. ce curajul şi nemernicia. de nişte lucruri despre care nu ştiu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme şi nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care ştiu sigur că sunt rele”. ştiu că acestea sunt fapte rele şi ruşinoase. iar el vorbea întotdeauna de lucrurile omeneşti. Căci nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu cumva e cel mai mare bine pentru un om. De fapt. Dar a face nedreptăţi şi a nu te supune celui mai bun. despuind templele.1. Amintiri despre Socrate (Apomnemoneymata). Niciodată Statul nu s-a putut plânge de o înfrângere în război. putea să le tăgăduiască existenţa?. ce e înţelepciunea şi ce nebunia. ca celor mai mulţi filosofi. cum dovedeau ei că nu crede în zeii în care crede cetatea? Îl vedeau aducând jertfe. şi nu era o taină pentru nimeni că se slujea de arta prorocirilor. alţii de altă parte multiplicitatea ei nesfârşită. a – b. 1925. alţii îi numesc ghicitori sau proroci. Platon însă în Apologia. Editura Cultura Naţională. care credea în zei. s-a abţinut de la astfel de nelegiuiri. XENOFON. Se mira cum de n-au înţeles cât de nepătrunse sunt pentru noi aceste taine. apoi toţi recunosc acest lucru şi-s de aceeaşi părere cu mine. Căci şi alţii. Adeseori m-au mirat argumentele pe temeiul cărora acuzatorii au înduplecat pe atenieni să creadă că Socrate este vinovat de moarte faţă de cetatea lui. propun recompensa de a fi întreţinut la Prytaneion pe socoteala statului»… Dar judecătorii îl condamnară la moarte cu optzeci de voturi noi în plus. atenieni. 1. Că nu mint împotriva zeului. ce înseamnă om politic. eu însă o numesc divinitate şi. cetăţeni. 1. într-o parte se pretinde că totul se naşte şi moare. arătându-mi ce trebuie să fac? Căci şi cei care se iau după glasul păsărilor şi după prorocirile oamenilor. Bucureşti. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreţ – de a crede că ştii ceea ce nu ştii? Eu însă. îl face pe Socrate să dezaprobe aceste teorii. Socrate însă.102 Cum răspunsul pricinui o mare tulburare printre judecători. Nu-i plăcea.3. nu este nimic altceva decât să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii. PLATON. el pune ideile sale în gura lui Socrate”. lenea e vătămătoare şi ruşinoasă… Părerea mea e că un om înzestrat cu o astfel de fire ca Socrate trebuia să se aştepte din partea Atenei mai degrabă la onoruri decât la pedeapsa cu moartea… Legile pedepsesc pe oricine e prins jefuind…. pe cei care ne arată viitorul. unii stabilesc de o parte unitatea fiinţei. „I. Apărarea lui Socrate. şi că introduce alte divinităţi noi şi că ar corupe tineretul. 2. p. venind în faţa lor. 2. de vreme ce chiar aceia care îşi închipuie că vorbesc mai cu pricepere despre ele. şi-a arătat părerea lui astfel: «Oameni buni. statornicia lor absolută. Se răspândise doar vorba că Scortate pretindea că este inspirat de o divinitate. de alta. dimpotrivă. el le spuse: «Date fiind serviciile mele. numind-o astfel. el nu aducea nimic nou mai mult decât ceilalţi… Socrate. „Căci să te temi de moarte. mişcarea veşnică a lucrurilor. care erau de faţă. Aşadar. Iar despre tunete se poate îndoi cineva că glăsuiesc şi că ne sunt cei mai mari prevestitori? Iar preoteasa Pythia nu-şi spune şi ea profeţiile cu glas împrumutat de la zeu? Cât priveşte însă că zeul ştie dinainte viitorul şi că dezvăluie viitorul cui vrea. poate că tocmai prin aceasta şi în acest punct mă deosebesc de cei mai mulţi (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privinţă sunt mai înţelept decât altul). seamănă cu nişte nebuni. după ce aminteşte de Anaxagoras şi de alţi câţiva fizicieni. alteori pe altarele obşteşti. dar toţi se tem de ea ca şi cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. Ci. fără îndoială. m-au văzut – şi mă putea vedea şi Meletos dacă voia – jertfind la sărbătorile obşteşti pe altarele publice. robind oameni. pentru a se ocupa cu astfel de materii. de o trădare al cărei autor să fi fost Socrate… . mai am şi această dovadă: deşi adesea am împărtăşit multor prieteni prevestirile divinităţii. îmi şi dau seama că nu ştiu. cred că vorbesc mai adevărat şi mai evlavios decât aceia care pun puterea divină pe socoteala păsărilor. ce este frumos sau urât.. ce va să zică o cârmuire şi omul de guvernământ… I. Mai întâi. care totuşi declară că s-a ocupat numai cu etica. îşi fac presupunerile tot după glasuri. chiar după spusele lui Xenofon. în alta că nimic nu s-a născut şi că nimic nu va pieri vreodată… Iată ce spunea el de cei ce se îndeletniceau cu asemenea cercetări. Dar când Platon însuşi tratează probleme de fizică. adesea la el. iată.

nu e de mirare că ne înşelăm singuri şi mai înşelăm şi pe ceilalţi.. Iar în ceea ce priveşte morala. îndreptându-şi cel dintâi atenţia asupra studiului definiţiilor”.7. 987 b. Cei care se poartă rău sunt cei care nu cunosc acest lucru?. găsesc că mă vrăjeşti.1. Socoteşti curajul ca ceva frumos?. .2. Voi arăta numai pe aceea care după părerea mea ne arată felul cum cerceta el. principii care amândouă constituie începutul oricărei ştiinţe. De mi-e îngăduită o glumă. Şi numeşti fricoşi pe cei care se poartă rău când dau de ele?... II. „Socrate se mărginea la studiul virtuţilor etice şi cel dintâi a căutat să stabilească definiţii generale pentru aceste virtuţi. iar eu se întâmplă să am o astfel de înţelepciune”... departe de a corupe tineretul. iar cei care nu ştiu sunt fricoşi?”. Ce zici de cei care se tem de lucruri care nu au nimic grozav în ele?. XIII. Aşadar.. Crezi că nu ne foloseşte la lucrurile mărunte?. Nu-i aşa că ceea ce e folositor e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?. unui vas.. ştiu din auzite… că tu nu faci decât să trezeşti nedumeriri. Metafizica. e cel dintâi care a căutat să afle esenţa… De aceea suntem îndreptăţiţi să-i atribuim lui Socrate două descoperiri: procedeul inducţiei şi definiţia generală. Menon. 20 d.. Cei care se poartă rău. cei care ştiu să se poarte bine în împrejurările primejdioase.. Fiecare se poartă în primejdie cum crede că se cuvine?. el îi învăţa să se ajute unul pe altul… El nu despărţea ştiinţa de înţelepciune şi socotea om învăţat şi înţelept pe cel ce cunoştea binele şi cinstea şi le punea în faptă… El ne încredinţa că dreptatea şi celelalte virtuţi sunt şi bune şi frumoase în acelaşi timp. „Socrate a cercetat numai chestiuni de morală. 2.103 Nu numai că n-a tăgăduit zeilor cinstea cuvenită. ARISTOTEL. cei care ştiu se şi pot purta bine?.3. Faptele îi dau dreptate: fără universalii nu poţi să-ţi însuşeşti ştiinţa”. El credea că dacă ajungem să cunoaştem firea fiecărui lucru.. sau altceva înţelegi că e frumos pentru orişice folos?. 118 a. putem să-i învăţăm şi pe alţii. 2. cel mai înţelept şi cel mai drept din câţi am cunoscut vreodată”.5. „Socrate: Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat.. dar nimeni n-a fost mai evlavios decât el. Acum iată.. 2... Prin urmare.4. Metafizica. În astfel de împrejurări socoteşti curajoşi pe ceilalţi decât pe cei care ştiu să se poarte bine în primejdii?. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare. Iată cum examina el… binele: Un lucru folositor e un bine pentru cel căruia îi foloseşte? Nu e tot aşa şi cu frumosul? Când vorbeşti de frumuseţea unui trup.. Ceea ce e frumos pentru o anume folosinţă.. că mă ameţeşti şi cu adevărat mă prinzi în mreje. nici a definiţiilor”... iar cele ce nu le cunosc. a căutat noţiunile generale. 7.. 1078 b. ARISTOTEL. PLATON. PLATON.. „Menon: Socrate. îmi pari foarte asemenea… cu acel peşte marin care se numeşte torpilă. deci. nu numai că nu le pot făptui. nu sunt oameni curajoşi?. căci dintre naturalişti numai Democrit a atins în treacăt aceste probleme şi a dat oarecum definiţia caldului şi recelui… Socrate. Dar cei care cunosc felul de a se purta în mijlocul primejdiilor. lumea l-a văzut stârpind patimile din sufletele oamenilor şi insuflându-le dragoste pentru virtutea aceea aşa de frumoasă şi măreaţă care asigură înflorirea caselor şi a cetăţilor. 9. Apărarea lui Socrate. Dacă pricina era sărăcia. lăsând la o parte problemele Universului.. acesta pe loc încremeneşte”. ARISTOTEL. 6. Socoteşti oameni curajoşi pe cei care se poartă bine în mijlocul primejdiilor şi fricoşi pe cei care se poartă rău?. De aceea cerceta întotdeauna cu ceilalţi firea lucrurilor. sunt oameni curajoşi.. Însă dacă nu o cunoaştem. Acei care nu se sperie de primejdii fiindcă nu le cunosc. că era de ajuns chiar pentru o minte obişnuită ca să vadă limpede că nu era nimic mai folositor decât să stai cu el… Voi încerca acum să arăt cum Socrate deprindea pe prietenii lui în arta dialecticii. Ar cere multă osteneală să dăm toate definiţiile lui. Phaidon. Sau e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?. Socrate căuta să-i scoată din impas dându-le câte un sfat bun. PLATON.. Vreţi să ştiţi ce ce fel este această înţelepciune? Este desigur o înţelepciune omenească. 79 e – 80 c. 2. 4. se poartă rău în astfel de împrejurări?. Socoteşti că pus în faţa unor primejdii grozave e mai bine să nu le cunoşti?. Dar el nu admite o existenţă separată nici a Ideilor generale. mai poate fi şi pentru altele?. 2. I..... „(Socrate) omul de bună seamă cel mai cumsecade. 1086 b. Metafizica. ştiu cum se cade să se poarte?. şi ţie însuşi şi celorlalţi. dar când încerc nu fac decât greşeli… IV.. Când tovarăşii lui Socrate se găseau în încurcătură din pricina neştiinţei. aşa că mă simt împovărat de nedumeriri. „Cum am arătat mai înainte. prin nimic altceva nu-l merit decât printr-un soi de înţelepciune a mea.6.. XIII. Socrate… n-a despărţit generalul de individuale şi bine a făcut că nu le-a despărţit. Socrate ştia atât de bine să se facă folositor…... 2....

• D. lumea existenţelor sensibile. anamnesis. suprasensibil. 28 – 41. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Repere biografice 10. Vlăduţescu. Editura Metropol. Editura Nemira. Shand. . tiranie.3.3. democraţie. 1995. Banchetul. Prelegeri de istorie a filosofiei. • Platon. Ontologia platoniciană. Bucureşti. mitul peşterii.3. Introducere în filosofie. p. PLATON STRUCTURA TEMEI 10. 134 – 180. comunism. Istoria filosofiei europene. • G. Istoria filosofiei greceşti. . dòxa. p. oligarhie. 1963. Mureşan. 254 – 282. Editura Albatros.1986. raport de participare. Teoria reamintirii (anamnesis) 10. Editura Moldova. Filosofia antică. 28 – 31.. Editura Univers Enciclopedic. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene 10. vol. 37 – 50. Gnoseologia platoniciană. teoria Ideilor. Bucureşti.F. • V. • J. 1994. • Platon. Mirarea filosofică.1.1. 1984. Editura Ştiinţifică. Windelband. • W. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. timocraţie. • L.104 10. Editura Humanitas.. Bucureşti. Bucureşti. • J. Republica. Bucureşti. • Gh. Platon. Editura Academiei. p. 1998. Cazan. gnoseologiei şi teoriei social-politice elaborate de Platon • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Academia. 199 – 243.3.2. 2000. Editura Polirom.3. Filosofia platoniciană 10. 462 – 562. epistème. Editura Humanitas. sensibil. eidos. Bucureşti. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1994.I. Bucureşti. Hersch. Teoria social-politică platoniciană OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Platon • Înţelegerea raporturilor dintre mitic şi teoretic în filosofia platoniciană • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei. 1995. III. 1995. 1996. Bucureşti.1. p. Hegel. metempsihoză. . Opera platoniciană 10.2. Bucureşti. lumea esenţelor matematice. Collinson. utopie politică. Robin. • Gh. Comentariu la „Republica” lui Platon. Iaşi. Editura Teora. 128 – 149. 1997.3. p. Editura Proarcadia. în Opere. p. V. Iaşi. p. Al. Filosofia în Grecia veche.W. vol. Introducere în filosofia occidentală. p. Teoria Ideilor 10. lumea Ideilor (Formelor). dialoguri apocrife.

Astfel. Pierre-Maxime Schuhl. posteritatea să se străduiască să umple lacunele. „tăcerea” sa în privinţa personalităţii lui Platon este. Să urmărim succint cele mai importante repere ale biografiei sale.) Platon este considerat uneori cel mai valoros filosof al tuturor timpurilor. Unul dintre unchii săi a fost Critias. considerat de greci unul din „cei 7 înţelepţi” care fixaseră temeliile civilizaţiei lor. ultimul rege al Atenei. a reuşit.Hr. cu numele unuia dintre bunicii săi Aristocles. Era firesc ca. viitorul filosof a fost botezat. unul dintre cei mai valoroşi exegeţi ai filosofiei antice greceşti. căci. n-a făcut în vasta sa operă nici măcar o singură referire la viaţa lui Platon. pentru scurtă vreme. Repere biografice Este surprinzător cât de puţine şi de vagi sunt informaţiile contemporane certe care neau parvenit despre viaţa lui Platon. cu greu mai pot fi disociate adevărul istoric de mistificările exegeţilor. probabil datorită vanităţii sale. confecţionându-i o biografie pe măsura operei sale. Tatăl său. care în anul 404 î. Conform acestei tradiţii. două aprecieri elogioase ale unor mari gânditori ai secolului al XX-lea care i-au cunoscut temeinic creaţia. Uimeşte îndeosebi faptul că Aristotel. Platon s-a născut la Atena în 427 î. cel puţin în parte. La 7 zile. poetul şi legiuitorul atenian care a iniţiat procesul de democratizare a Atenei. Platon fiind o poreclă pe care el şi-a însuşit-o care i-a fost dată în gimnaziu de profesorul de gimnastică . 10.Hr. care a stat în preajma sa aproape două decenii. aşa cum le-a fixat tradiţia. în acest sens. suspectă. Ariston.105 Cursul 10 PLATON (427 – 347 î.Hr. pe care i-au reproşat-o unii dintre ei. potrivit tradiţiei aristocratice. deşi i-a fost recunoscută şi preţuită valoarea încă din timpul vieţii. iar mama sa. Perictioné era urmaşa lui Solon.1. îl considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei”. totuşi. chiar luând în considerare convenţia literară invocată. S-ar părea că. Sărăcia informaţiilor contemporane certe despre viaţa lui Platon se poate explica. S-ar putea adăuga şi eventualele resentimente ale lui Aristotel faţă dascălul său. într-o veche şi ilustră familie aristocratică. descindea din Codros. mai ales în cazul unui gânditor de talia lui Platon. printr-o convenţie literară a vremii sale conform căreia nu se obişnuia să se facă referiri biografice la autorii care erau încă în viaţă. sofist aristofil şi conducător al regimului „celor 30 de tirani”. Este cert faptul că în imaginea care ne-a parvenit despre cel mai important filosof atenian. Platon n-a fost prea simpatizat de contemporanii săi. iar filosoful şi matematicianul englez Alfred North Whitehead scria admirativ că întreaga istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta decât „note de subsol la filosofia lui Platon”. să răstoarne regimul democratic atenian restaurând dominaţia aristocraţiei. Sunt semnificative. limitându-se la a-i analiza minuţios opera. cel mai strălucit discipol al său.

care aparţinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos.Hr. Conform unor mărturii. Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund pe tânărul Platon. filosofi. La vârsta de şapte ani viitorul filosof a început şcoala. Platon a plecat apoi într-o călătorie mai lungă. socotit şi se însuşeau cunoştinţele generale despre lume. Dezgustat de fapta concetăţenilor săi. Datorită faimei şi competenţei lui Platon. conform concepţiei social-politice platoniciene. S-a iniţiat în filosofia eleată prin intermediul lui Hermogenes. el însuşi fost discipol al lui Socrate. Se stabileşte. într-o grădină.. care în Atena epocii clasice era organizată în două cicluri. unde se împrieteneşte cu Arkythas. în noaptea zilei respective şi-ar fi ars toate creaţiile literare anterioare. nu departe de Atena. citit. Academia era o adevărată universitate. Dionisyos cel Bătrân. cu intenţia de a-şi pune în aplicare . se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris. A cunoscut. imediat după moartea dascălului său. aproape exclusiv prin studiul poemelor homerice. scriind numeroase poeme lirice şi tragedii. cel mai important discipol al acestuia.Hr. dacă nu chiar în ultimii ani de viaţă ai acestuia. în nordul Africii. în primul rând. de teamă ca procesul lui Socrate să nu se extindă şi asupra discipolilor săi. devenind cel mai strălucit discipol al său. Academia devine în scurt timp celebră atrăgând tineri din toată lumea grecească. Împlinit prin aceste experienţe. lat). unde şi-a desăvârşit pregătirea matematică cu Theodoros. În ciclul întâi (7 – 14 ani). care se pare că i-a fost pentru scurt timp dascăl. Din Egipt Platon a plecat în Grecia Mare. cu profesori specializaţi. La 18 ani a început să urmărească dezbaterile filosofilor şi lecţiile sofiştilor. hotărând să se consacre exclusiv filosofiei. iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica şi filosofia. unde se iniţiază în eristică (teoria argumentaţiei în contradictoriu) cu Euclid din Megara.106 datorită staturii atletice. atât datorită concepţiei greceşti despre necesitatea armoniei dintre spirit şi trup. decide să-şi deschidă propria şcoală filosofică. Ca şi alţi discipoli ai lui Socrate. Aceasta a fost înfiinţată în afara cetăţii. cum era numit în epocă sudul Italiei. şcoala filosofică a lui Platon va fi numită Academia. În memoria acestuia.. a fost nedespărţit de acesta. Ea îşi propunea să formeze elite politice. Este invitat apoi în Sicilia. frunţii sale ample sau poate stilului său grandios (gr. în anii 366 şi 361 î. de asemenea. La 20 de ani l-a ascultat pentru prima dată pe Socrate şi a avut o revelaţie. Ciclul al doilea (14 – 18 ani) era consacrat mai ales pregătirii fizice. stabilindu-se la Tarent. fiind interesat îndeosebi de ştiinţa. Fiind recunoscut de către un cetăţean din Cyrene este răscumpărat şi eliberat. Aici este primit şi tratat ca un oaspete de vază. unul dintre cei mai valoroşi matematicieni greci ai timpului. de data acesta la invitaţia lui Dionysos cel Tânăr. moravurile şi religia egipteană. dar şi dezgustat de ultima. anul procesului lui Socrate. de către tiranul cetăţii. În următorii 8 ani. cum îşi caracterizează el dascălul într-unul dintre dialogurile sale. platon – plat. Platon a dovedit din adolescenţă un talent literar remarcabil. La intrarea în Academie se afla o inscripţie pe care scria: „Nu are voie să pătrundă nimeni aici dacă nu stăpâneşte în chip desăvârşit matematicile”. la Heliopolis (un fel de agenţie comercială grecească din delta Nilului). care-şi deschisese imediat după moartea dascălului său o şcoală filosofică în oraşul său natal. pentru un timp la Megara. adică până în 399 î. Astfel. care. şi din prudenţă. În următorii 20 de ani Platon se va consacra organizării şi conducerii Academiei şi elaborării propriei opere filosofice. Platon se hotărăşte să revină la Atena. dar. a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos. El a fost şocat de faptul că atenienii au fost capabili să-l execute pe „cel mai bun şi mai drept dintre grecii de atunci”. temeinic filosofia pythagorică şi atomismul. De aici pleacă în Egipt. Va mai întreprinde două călătorii la Syracusa. la Syracusa. la Cyrene. cât şi în vederea formării calităţilor fizice şi morale necesare onorării viitoarelor obligaţii militare ale tuturor cetăţenilor. cade în dizgraţie şi ajunge să fie vândut ca sclav la târgul de sclavi din insula Egina pentru suma de 20 de mine. datorită unor intrigi. dar. poate. trebuiau să fie. Platon părăseşte Atena. mai întâi. începute imediat după moartea lui Socrate. care era conducătorul cetăţii şi adept al filosofiei pitagorice.

acesta nu a scris în mod deliberat nimic. De aceea platonismul este o doctrină deschisă. Gorgias. de ce şi cât i-a adăugat el. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion). au constituit puncte majore de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri şi nu de tratate. dar creează şi mari dificultăţi în descifrarea semnificaţiei lor teoretice.2. Filosofia platoniciană Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice idealistobiective din întreaga istorie a filosofiei. Entyphron. propunând soluţii care. mult mai blândă decât autocritica sa. fiind deci subordonate unor finalităţi teoretice. Apărarea lui Socrate. mijloace de nuaţare şi de explicitare a unor probleme filosofice dificile sau cu grad înalt de abstractizare. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit incomparabil mai multă consistenţă teoretică. Phaidon. Criton. Politicul. Phaidros. Charmides. Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate cronologic în trei categorii. Lysis. El a abordat toate marile domenii şi teme ale filosofiei. o mişcare conti-nuă a gândului. cum va face discipolul său Aristotel. 10. Platon a abordat în creaţia sa toate marile domenii şi teme ale filosofiei. interesul pentru problematica antropologică şi metoda socratică a dialogului.Hr.3. cât şi de discontinuitate. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate îndoielnică). este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezul-tate. Menexenos. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce Platon i-a atribuit lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. întotdeauna. 2. Creaţia platoniciană are de aceea nu numai nu numai valoare teoretică. Sofistul. Lui Platon i-au fost atribuite cca. Legile. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori de-a lungul vieţii propria concepţie. Platon a murit la Atena în anul 347 î. Republica (Statul). Menon. mai mult puncte de plecare şi pretexte pentru analize personale. au . în multe privinţe. Ele reprezintă. 40 de dialoguri. Majoritatea exegeţilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. Cratylos. El a aprofundat şi a dezvoltat filosofia socratică. parabole şi alegorii. în special în dialogurile de maturitate şi de bătrâneţe. Alcibiade. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. Lahes. Dialoguri de tinereţe: Hippias minor. în primul rând. Întrucât. Hippias major. ci i-a atribuit-o lui Socrate.107 concepţia social – politică. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. ci şi artistică. Euthydemos. oricât de valoroase ar fi acestea. adică o mare filosofie. aşa cum am arătat când i-am prezentat concepţia. Protagoras. critica severă pe care i-o va administra discipolul său Aristotel fiind. propunând soluţii care. ceea ce le sporeşte valoarea artistică. corespunzător marilor etape a creaţiei filosofului: 1. Timaios. Va reveni de fiecare dată dezamăgit la Atena şi va continua să se ocupe de conducerea Academiei şi de elaborarea propriei opere. 3. dialogurile fiind considerate atât lucrări de referinţă ale istoriei filosofiei occidentale cât şi capodopere ale literaturii universale. În dialogurile sale Platon a integrat numeroase mituri. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. Theaitetos. Dialoguri de bătrâneţe: Parmenides. Philebos. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon. Critias. care este personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. 10. El nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. Platon preluând de la dascălul său. Ion.

critica severă pe care i-o va aplica discipolul său Aristotel fiind. Ei sunt imobilizaţi astfel încât nu pot privi nici înapoi. articulaţiile esenţiale ale mitului platonician. ci i-a atribuit-o integral lui Socrate. încă de la naştere. În spatele focului se află intrarea peşterii. Dacă el ar insista să-i călăuzească spre lumina soarelui. iar dacă ar încerca să-i elibereze ei s-ar împotrivi. în multe privinţe. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică. considerând că un astfel de efort este inutil. din punct de vedere narativ. se ridică. metoda socratică a dialogului. se întoarce şi începe să urce spre ieşirea peşterii. intrat în conştiinţa umanităţii drept mitul peşterii. care poate fi considerat o sinteză programatică transfigurată a întregii sale filosofii. Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. Prizonierul porneşte pe drumul ce duce spre ieşirea peşterii. Ce tip de lectură solicită ea? Ce sugestii se pot găsi în ea din punctul de vedere al conţinutului filosofiei platoniciene? La modul cel mai general. care se află în faţa lor.108 constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. se mişcă nişte oameni care. cu ajutorul unor prăjini ridică deasupra zidului diverse figurine de lemn sau de piatră reprezentând diferite obiecte: oameni. personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. considerat de numeroşi exegeţi capodopera sa. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. Platon imaginează apoi că unul dintre prizonieri. înălţându-şi privirea către figurinele de deasupra zidului îşi dă seama că şi ele nu sunt decât nişte imitaţii ale altei realităţi. se poate răspunde că mitul peşterii este o amplă metaforă a filosofiei. din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul peşterii mai prost decât le vedea înainte. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene La începutul cărţii a VII-a a dialogului Republica. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. 10. el îşi dă seama că ceea ce crezuse până atunci că este lumea reală nu este decât o umbră. cât şi de discontinuitate. ce permite identificarea coordonatelor fundamentale pe baza cărora îi vom explora în continuare peisajul variat şi complex. de ce şi cât i-a adăugat el. mai mulţi prizonieri. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct de plecare şi pretexte. mult mai blândă decât autocritica sa. Întrucât acesta nu a scris în mod deliberat nimic. animale etc.3. ci numai spre peretele din fundul peşterii. iar eventualele sunete pe care le scot purtătorii de figurine ei le atribuie umbrelor. Platon prezintă un mit. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori concepţia. Platon preluând. De-a lungul acestui drum. nici lateral. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezultate. aşa cum o înţelege Platon. În el . Dacă prizonierul care a trăit o astfel de experienţă s-ar întoarce în peşteră. descoperind adevărata realitate şi putând să privească în cele din urmă chiar la soare. În fundul unei peşteri sunt legaţi în lanţuri. Acestea sunt iluminate de un foc aflat în spatele purtătorilor de figurine şi îşi proiectează umbrele pe peretele din fundul peşterii ca pe un ecran. Apoi. De aceea platonismul este o filosofie dinamică. prizonierii sunt convinşi că aceste umbre sunt adevărata realitate. iar afară străluceşte soarele. Aceasta este povestea. el ar fi incapabil să mai vadă umbrele pe care cei rămaşi în peşteră le desluşesc bine. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică. orbit în primul moment de lumina soarelui. dar cu timpul privirea i se acomodează. Mai întâi. Abia acum el îşi dă seama că soarele este cauza ultimă a umbrelor pe care le privise până atunci. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. în primul rând. eliberat din lanţurile care-l ţintuiau în poziţia descrisă mai sus. El este un fel de hartă teoretică. dar în spatele zidului.1. Voi începe prin a reconstrui. Întrucât nu pot întoarce capul să vadă figurinele ale căror umbre le privesc. În spatele lor se află un drum mărginit de un zid ce conduce spre ieşirea peşterii. o mişcare continuă a gândului. ei n-ar ezita chiar să-l ucidă.

În această lume ar exista prototipurile spirituale ale .109 pot fi reperate accente simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordată gândirea filosofului grec: ontologică. drept „răsplată”. perfecte. Platon spune că prizonierul eliberat din lanţuri se întoarce spre sine însuşi şi porneşte cu greutate pe drumul care îl duce spre ieşirea peşterii şi vederea soarelui. o datorie. căreia filosoful nu i se poate sustrage. Acestea sunt principalele coordonate ale gândirii platoniciene care sunt sugerate cu claritate de mitul peşterii. Ontologia platoniciană. odată ieşit la lumină. care ar conţine prototipurile ideale. gnoseologia şi teoria social-politică platoniciană. dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul (genurile şi speciile). şi crede că ele sunt realitatea. Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor. 10. etică şi politică. Platon împarte existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi: 1. Ascunsă în limbajul cifrat al mitului. ci se întoarce în peşteră pentru a-şi ajuta tovarăşii să ajungă şi ei să-l poată contempla. nu se mulţumeşte să păstreze adevărul numai pentru sine. gnoseologică. este transliteraţia în limba română a grecescului eidos / ideea care se traduce prin formă sau esenţă. eliberându-se din lanţuri. chiar dacă pentru a o onora îşi riscă chiar viaţa. chiar dacă. adică produsele activităţii de reflecţie teoretică. care ar fi o lume transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic. Lumea Ideilor (sau a Formelor). Platon spune că el este o „convertire”. În fine. componentele acestei lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală). care sunt cauza acelor umbre. el reuşeşte să vadă adevărata realitate. Semnificaţia acestei reîntoarceri spre semeni este că Platon conferă politicii o misiune. mai mult sau mai puţin satisfăcător. cel fizic şi cel supra-fizic. absolute. Apoi. Mai întâi. de la Thales până la Democrit. nu topologic – de lumea reală. Termenul Idee (scris. se întoarce şi priveşte figurinele.3. Platon va elabora o viziune ontologică în care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi generalul. în cazul filosofiei platoniciene. care este una dintre temele specifice ale gnoseologiei platoniciene. aşa cum a făcut Socrate. 4. aceeaşi distincţie sugerează şi dimensiunea gnoseologică a filosofiei platoniciene. pe care pentru prima dată în filosofia occidentală Platon le-a delimitat şi le-a legitimat ontologic. care îl poartă treptat pe individ spre detaşarea de corp şi contemplarea inteligibilului. aceştia s-ar putea chiar să-l omoare. o întoarcere de la ceva spre altceva. trebuie luat în considerare şi faptul că prizonierul.2. individualul (lucrurile concrete). aflată în afara peşterii şi luminată de soare. La început prizonierul poate vedea numai umbrele din fundul peşterii. Teoria Ideilor Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se regăsesc într-o sinteză superioară principalele motive şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. dintre care vom examina în continuare doar ontologia. În spatele metaforei este sugerată asceza morală. La o examinare mai atentă. întotdeauna cu majusculă. 3. este clară distincţia dintre o cunoaştere probabilă (dòxa) şi una certă (epistème) a realităţii. atât pentru a-l deosebi de termenul ce desemnează ideile oamenilor. fiind ideale. 2. al cărui exemplu pare a fi în mod implicit vizat. Vorbind despre acest proces. De aceea unii istorici ai filosofiei consideră mai corectă formularea teoria Formelor formulării teoria Ideilor. distincţia dintre umbre şi obiectele care le produc este o foarte evidentă aluzie la cele două niveluri ale realităţii. Să le explicităm succint: 1. Dintr-o altă perspectivă. cât şi pentru a se sublinia demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii). care apare în această sintagmă. fiind convins că ele sunt realitatea. În acest plan mitul trimite deci la dimensiunea ontologică sau metafizică a gândirii platoniciene. reuşise să explice. În mitul peşterii este vizată deci şi dimensiunea etică a gândirii platoniciene. imuabile ale tuturor lucrurilor. În fine. Întreaga filosofie grecească presocratică.

Orice om participă. Platon a preluat concepţia socratică asupra sufletului. înnăscută (ineism). Lucrurile care compun această lume sunt materiale. Această cunoaştere desăvârşită a Ideilor este posibilă pentru că sufletul este spiritual. Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă. de însuşiri şi de relaţii există. Lumea Ideilor este concepută de Platon în manieră eleată. În timp ce lumea Ideilor este o lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii). proprietăţilor şi relaţiilor. „îmbibându-se” de ele. adică aşa cum Heraclit din Efes concepuse existenţa. Lumea obiectelor matematice este concepută de Platon în manieră pythagorică.).3. Prin această lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre primele două lumi. Ideile platoniciene sunt multiple. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. Cunoaşterea este deci pentru Platon. la Ideea de om. Gnoseologia platoniciană. 10. pe care le-a cunoscut nemijlocit în existenţa sa anterioară întrupării. De exemplu.3. lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă. frumuseţe. simboluri matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. un fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. obiectele matematice sunt deci abstracte. numită lumea obiectelor matematice. în primul rând. toate casele la Ideea de casă. etc. Întrucât toate obiectele de un anumit tip participă la aceeaşi Idee. percepţia unui om din lumea fizică determină reamintirea Ideii de om. Întreaga cunoaştere este pentru Platon reamintire a Ideilor (anamnesis). în care trăieşte omul. care se deosebesc între ele prin: . Lucrurile concrete sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care le-a cunoscut deplin înaintea întrupării. Lucrurile ar fi deci. imperfect. adică aşa cum Parmenides din Elea a conceput fiinţa. prin care dobândeşte însuşirile caracteristice tuturor oamenilor. el consideră că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). la Ideea de om. Platon susţine că înaintea întrupării sufletul ar fi sălăşluit în lumea Ideilor (nu a zeilor. constituindu-se astfel însuşirile individuale ale lucrurilor. de exemplu. adică toate componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor. Toţi oamenii participă. muritor. cum susţinuse Socrate). Ea ar cuprinde toate obiectele. dar participă şi la alte Idei (de bunătate. inteligenţă etc. fenomenele şi procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le percepe cu ajutorul simţurilor. prin care îşi dobândeşte însuşirile individuale. ca şi pentru Socrate. Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă. ci la mai multe. pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit. Teoria reamintirii (anamnesis) Teoria platoniciană a cunoaşterii este indisolubil legată de ontologia lui Platon şi de teoria sa asupra sufletului. concrete. 2. Ca şi Socrate. În raport cu lucrurile individuale. 3. în timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale Ideilor. Fiecare lucru concret nu participă însă la o singură Idee. relative şi într-o continuă schimbare. cu deosebirea că. care reprezintă pentru el o adevărată tendinţă. conferindu-i mai multă consistenţă filosofică. Ea cuprinde numere. existând atâtea idei câte categorii de lucruri. dacă fiinţa lui Parmenides era unică. În ultima perioadă a creaţiei sale. Platon a adăugat viziunii sale ontologice o a treia lume. Platon considera că există două tipuri de cunoaştere. ele vor avea deci aceleaşi însuşiri fundamentale. Această uitare se datorează faptului că sufletul este constrâns să trăiască vremelnic într-un trup material. Această lume este concepută de Platon în manieră heracliteană. de exemplu. cunoscută de suflet nemijlocit în existenţa sa în lumea Ideilor anterioară întrupării.110 tuturor lucrurilor. dar mai puţin abstracte decât Ideile. dar a dezvoltat-o şi aprofundat-o. simplu şi nemuritor asemenea Ideilor. prin care se deosebeşte de ceilalţi oameni. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla întrun raport de participare la Idei. figuri geometrice. imperfecte. Platon a transfigurat mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul peşterii din dialogul Republica. În momentul întrupării sufletul uită Ideile.

Modelul social – politic platonician este fundamentat biologic. 2. Ştiinţa (epistemé) se realizează cu ajutorul raţiunii şi constă în contemplarea intelectuală a Ideilor. Datorită acestor idei. nu devine în mod fatal . care ar avea ca formă superioară de realizare curajul. care are în mod necesar acces la adevăr şi are capacitatea de a-l legitima. c. ceea ce face ca ei să fie predestinaţi să aparţină uneia din următoarele trei clase: 1. prin voinţa divinităţii: unii superiori. aproximativă. fapt atestat şi de zădărnicia strădaniilor repetate ale Platon de a o transpune în realitate la Siracuza. alţii. clasele care alcătuiesc statul platonician nu sunt caste asemănătoare celor specifice societăţii indiene. dar numai accidental şi fără a avea conştiinţa sa sau capacitatea de a-l legitima. Doxa este o cunoaştere vagă. Platon îşi întemeiază concepţia social – politică şi pe psihologia umană. adică spre contemplarea intelectuală a Ideilor. nu poate începe decât cu cunoaşterea opiniilor. riguroasă. Oamenii ar fi inegali de la natură. certă.3. neriguroasă. Dorinţele senzoriale cu sediul în pântec. ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. Platon admite o anumită mobilitate în interiorul statului şi o justifică pe baza aptitudinilor naturale ale indivizilor (de exemplu. curaj şi cumpătare. care ar trebui să conducă cetatea. prin regiunea ontică (lumea) cunoscută cu ajutorul fiecăreia dintre ele. care ar avea ca formă superioară de realizare cumpătarea.4. Gardienii sau militarii. prin gradul lor de rigoare. cu sediul în piept. 3. cel puţin cel mai important precursor a doctrinei comuniste. care se realizează cu ajutorul simţurilor şi constă în cunoaşterea lucrurilor din lumea existenţelor sensibile. Platon consideră că scopul fundamental pe care trebuie să-l urmărească organismul social – politic al societăţii este înfăptuirea dreptăţii. Ea poate ajunge la adevăr. Este o cunoaştere temeinică. 10. 2. Tendinţa spre acţiune. b. Inteligenţa cu sediul în creier. Platon recomandă primelor două clase comunitatea averilor şi a femeilor. dar trebuie să tindă spre ştiinţă. Platon este considerat uneori. pentru ca membrii lor să se poată consacra exclusiv îndeplinirii prerogativelor lor. Viziunea social-politică platoniciană expusă în dialogurile Republica şi Legile are un caracter utopic. La nivelul indivizilor predomină una sau alta din facultăţi. 3. ar poseda însuşiri psihice superioare. Meşteşugarii şi agricultorii care ar fi dominaţi de dorinţe senzoriale şi ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existenţei cetăţii. dominaţi de inteligenţă. „de natură grosolană”. „de natura aurului”. organizarea socială ar trebui să se întemeieze pe înţelepciune. Cele două tipuri de cunoaştere sunt: 1. care ar avea ca formă superioară de realizare înţelepciunea. Filosofii. Platon consideră că orice proces de cunoaştere autentică. în cazul cărora faptul de a te naşte într-o castă impune în mod iremediabil destinul individului. care ar trebui să apere cetatea de pericolele externe şi interne. Teoria social – politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic cel mai important al filosofiei platoniciene. Pentru înfăptuirea dreptăţii. Opinia (doxa). dacă nu fondatorul. Societatea ideală imaginată de Platon este una închisă întrucât accesul de la o clasă la alta este considerat imposibil. 2. Două precizări se impun în legătură cu organizarea statului propusă de Platon: a. facultatea prin intermediul căreia se realizează. dominaţi de tendinţa spre acţiune.111 a. Omului i-ar fi proprii trei facultăţi: 1.

Legată de această imagine a statului ideal este în tradiţia platoniciană şi prezentarea formelor de guvernământ corupte. cu tendinţa de confundare nelegitimă a efectului cu cauza. Alcibiade. 3.). Grecia Mare şi Sicilia. Degenerarea totală a statului. A fost cel mai strălucit discipol al lui Socrate. Timaios. Critias. în măsura în care neagă în mod violent libertatea individuală. Apărarea lui Socrate. Filosofia platoniciană Platon a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice idealist-obiective din întreaga istorie a filosofiei. sunt. în cazul căreia virtutea şi valoarea cetăţenilor constau în raţionalitate. a. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri. c. care reprezintă o parabolă a viziunii sale filosofice şi permite identificarea dominantelor interesului său teoretic: ontologia. Politicul. b. care. etica şi teoria social-politică. inoportune. De la el ne-au parvenit cca. este. explică de ce oligarhia decade uşor în democraţie.). dar creează şi mari dificultăţi în dezvăluirea semnificaţiei lor teoretice. În anul 387 a întemeiat Academia. adresate mai ales de critica modernă (de exemplu. cel mai rău. Timocraţia reprezintă primul nivel al degenerării aristocraţiei: o formă de guvernământ în care valoarea intelectuală este substituită de dorinţa de onoruri a guvernanţilor. dincolo de injustiţiile sociale pe care le generează. Egipt. Phaidros. care configurează imaginea sa negativă simetrică şi sunt dispuse în ordinea crescătoare a degradării lor. Astfel. Republica etc. Când dorinţa de onoruri este înlocuită de utilizarea puterii politice pentru îmbogăţirea guvernanţilor. în măsura în care atribuie acestui presupus comunism intenţii teoretice. 3. acuzaţiile de comunism. că el este unul aristocratic. în trei categorii: de tinereţe (Hippias minor. vidul puterii pregătesc. care le sporesc valoarea artistică. timocraţia decade în oligarhie. d. REZUMAT 1. deoarece ele se explică exclusiv printr-o utilitate practică (garantarea celei mai bune conduceri a statului). fără îndoială. în care a abordat o mare parte a temelor şi motivelor fundamentale ale filosofiei. dintre toate regimurile politice posibile. Legile etc.1. Ele sunt grupate. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene Platon a integrat în dialogurile sale numeroase mituri. Cyrene. care a devenit cea mai importantă şcoală filosofică a timpului. chiar dacă această aristocraţie este mai degrabă una a spiritului decât una de origine ori de avere. în dialogul Republica el a elaborat mitul peşterii. de maturitate (Banchetul Phaidon. garantându-le în acelaşi timp libertatea. ci acea formă de degenerare a statului în care ceea ce este public este confundat cu ceea este privat (adică. în sensul etimologic al termenului: o „conducere a celor mai buni”. deci. iar după condamnarea acestuia la moarte a părăsit Atena călătorind la Megara. ceea ce noi numim anarhie). . gnoseologia. Repere biografice Platon (427-347) s-a născut la Atena într-o veche şi ilustră familie aristocratică. Dorinţa de bani şi de plăceri. ascensiunea tiraniei. cel puţin în parte. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. b. după criteriul cronologic. de bătrâneţe (Parmenides. 2.112 paznic cel care este fiu de paznic. În el se regăsesc într-o sinteză superioară toate marile teme şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. de către filosoful austriac Karl Popper în volumul întâi al lucrării sale Societatea deschisă şi duşmanii săi) lui Platon pentru interdicţia proprietăţii private ultimelor două clase şi pentru educaţia în comun ca copiilor. Criton etc. Aristocratic. care este ameninţată din acest motiv de grave dezechilibre sociale. absenţa oricărui punct de referinţă. prin care Platon nu înţelege ceea ce înţelegem noi astăzi prin acest termen.). în fine. 40 de dialoguri. cu certitudine. Dar ce tip de stat este cel platonician? Se poate răspunde. Theaitetos. ci cel care are dispoziţiile naturale şi abilităţile dobândite prin educaţie pentru a deveni paznic).

113 3.2. Ontologia platoniciană. Teoria Ideilor Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor (sau a Formelor) şi propune împărţirea existenţei în trei regiuni ontice distincte numite lumi: a. lumea Ideilor, concepută în manieră eleată, este o lume inteligibilă ce conţine prototipurile ideale, perfecte, imuabile şi absolute ale tuturor lucrurilor, însuşirilor şi relaţiilor existente în realitatea fizică; b. lumea existenţelor sensibile, concepută în manieră heracliteană, este o lume accesibilă simţurilor ce conţine toate lucrurile, însuşirile şi relaţiile ce alcătuiesc realitatea fizică, ale cărei componente sunt supuse naşterii, devenirii şi dispariţiei; c. lumea esenţelor matematice, concepută în manieră pythagorică, ce conţine numere, figuri geometrice, simboluri matematice şi reprezintă o treaptă intermediară de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Platon a conferit demnitate ontologică superioară Ideilor în raport cu existenţele sensibile, considerând că acestea participă la Ideile corespunzătoare, nefiind decât nişte cópii palide, nişte umbre ale lor. 3.3. Gnoseologia platoniciană. Teoria reamintirii (anamnesis) Concepţia platoniciană asupra cunoaşterii este indisolubil legată de teoria Ideilor şi concepţia sa asupra sufletului. Platon a preluat, ca şi Socrate, din tradiţia mitică orfico-pythagorică motivul metempsihozei. Înaintea întrupării, sufletul ar fi locuit în lumea Ideilor, pe care le-a cunoscut deplin, datorită compatibilităţii sale cu ele, dar în momentul întrupării le-a uitat. Lucrurile din lumea existenţelor sensibile sunt pretextele care-i determină sufletului reamintirea Ideilor. Întreaga cunoaştere este deci reamintire (anamnesis). Platon distinge două forme fundamentale de cunoaştere deosebite între ele prin obiect (lumea cunoscută cu ajutorul fiecăreia), facultatea cognitivă cu ajutorul căreia se realizează şi gradul de rigoare: a. opinia (dòxa) este cunoaşterea lumii existenţelor sensibile cu ajutorul simţurilor şi are caracter imprecis, vag, aproximativ, putând atinge adevărul numai accidental; b. ştiinţa (epistème) este contemplarea lumii Ideilor cu ajutorul raţiunii şi are caracter riguros, având capacitatea de a atinge în mod necesar adevărul şi de a-l legitima. Platon conchide că orice proces cognitiv autentic trebuie să tindă să se înalţe de la opinie la ştiinţă. 3.4. Teoria social-politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic fundamental al filosofiei lui Platon. El a imaginat în Republica o amplă utopie politică, care este o extrapolare a eticii sale la nivel macrosocial. Platon consideră că ţelul major pe care trebuie să-l urmărească statul ideal este înfăptuirea dreptăţii. Pentru aceasta organizarea statului trebuie să ţină seama de cele trei părţi ale sufletului uman: senzitivă, volitivă şi raţională. Corespunzător acestora, Platon consideră că structura socială trebuie să fie alcătuită din următoarele trei clase sociale: a. producătorii (ţăranii, meşteşugarii şi negustorii), care trebuie să aibă ca virtute cumpătarea şi au rolul să asigure subzistenţa statului; b. paznicii, care trebuie să aibă ca virtute curajul şi au rolul să apere statul de pericolele externe şi interne; c. filosofii, care au ca virtute înţelepciunea şi au rolul să conducă statul. Înfăptuirea dreptăţii este condiţionată de exercitarea strictă şi exclusivă de fiecare dintre aceste clase a atribuţiilor sale. Pentru a se putea consacra deplin atribuţiilor lor de înaltă răspundere, ultimelor două clase le este interzisă posesiunea oricărei forme de proprietate privată şi le este impusă deţinerea în comun a femeilor şi copiilor. Datorită acestor idei, critica modernă a reproşat utopiei politice platoniciene că reprezintă prototipul societăţilor închise şi că a prefigurat societatea comunistă.

AUTOEVALUARE A. Întrebări 1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Platon? 2. Cum motivaţi seducţia exercitată de Socrate asupra lui Platon? 3. Ce implicaţii credeţi că a avut execuţia lui Socrate asupra destinului lui Platon? 4. Care au fost cauzele autoexilului pe care şi l-a impus Platon după moartea lui Socrate? 5. Care consideraţi că a fost mobilul celor trei călătorii ale lui Platon la Syracusa? 6. Cum explicaţi faima Academiei platoniciene? 7. Care sunt semnificaţiile enunţului gravat pe frontispiciul Academiei lui Platon? 8. De ce credeţi că şi-a expus Platon concepţia filosofică sub formă de dialoguri? 9. Care sunt cele mai importante dialoguri ale lui Platon? 10. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale mitului peşterii? 11. Enumeraţi şi caracterizaţi cele trei lumi delimitate de Platon în ontologia sa. 12. Care au fost orientările filosofice presocratice care l-au inspirat pe Platon în conceperea celor trei lumi pe care le-a delimitat în ontologia sa?

114 13. Ce este Ideea în filosofia platoniciană? 14. Ce raporturi există între Idei şi lucrurile individuale în ontologia platoniciană? 15. Cum sunt explicate, din perspectiva ontologiei platoniciene, genurile şi speciile, pe de o parte, şi lucrurile individuale, pe de altă parte? 16. Care sunt semnificaţiile metempsihozei în filosofia platoniciană? 17. Ce este anamnesis-ul în filosofia platoniciană? 18. Care sunt formele fundamentale ale cunoaşterii în gnoseologia platoniciană şi care sunt criteriile delimitării lor? 19. Care este traseul pe care trebuie să-l urmeze cunoaşterea autentică? 20. Care este locul teoriei social-politice în cadrul sistemului filosofic platonician? 21. Care este criteriul de organizare a statului ideal platonician? 22. Care sunt clasele care compun statul ideal platonician, ce virtuţi le caracterizează şi care sunt atribuţiile lor? 23. Care sunt raţiunile acuzaţiilor aduse modelului social platonician de a fi prefigurat societatea comunistă? 24. Care sunt, conform teoriei social-politice platoniciene, formele de guvernământ corupte în care poate degenera statul ideal şi care sunt cauzele posibilelor sale degenerări? 25. V-ar plăcea să trăiţi în statul ideal platonician? Motivaţi-vă opinia. B. Teme pentru dezbatere în seminar, pentru referate sau eseuri 1. Platon şi lumea sa 2. Socratismul lui Platon 3. Virtuţile şi limitele ontologiei platoniciene 4. Dòxa şi epistème în gnoseologia platoniciană 5. Utopie şi realism politic în statul platonician 6. Platon – precursor al comunismului? TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Repere biografice 1.1. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, III, 1 – 41. „Platon era fiul lui Ariston şi cetăţean al Atenei. Mama lui era Perictione sau Potone, care-şi trăgea neamul de la Solon. Se spune că şi tatăl său cobora în linie dreaptă din Codros, fiul lui Melanthos… A scris poeme, mai întâi ditirambi, după aceea poeme lirice şi tragedii… Mai târziu, fiind gata să se prezinte la un concurs de tragedie, ascultând pe Socrate… îşi sorti poemele sale flăcărilor… Din momentul acela, având vârsta de douăzeci de ani, se spune, el deveni elevul lui Socrate. După moartea acestuia, trecu la Cratylos, heracliteanul, şi la Hermogenes, care profesa filosofia lui Parmenides. Apoi, spune Hermodor, la vârsta de douăzeci şi opt de ani se duse la Megara, la Eucleides, cu alţi discipoli ai lui Socrate. Apoi plecă la Cyrene să-l viziteze pe Theodoros, matematicianul; de acolo în Italia să vadă pe filosofii pythagorici… iar de acolo în Egipt, să cunoască pe preoţii de acolo… Întors la Atena a locuit la Academie. Aici era un gimnaziu de periferie, într-o dumbravă, numită după un oarecare erou, Hecademos… A făcut trei călătorii în Sicilia: prima ca să vadă insula şi craterele Etnei; cu acest prilej, Dionysios, fiul lui Hermocrates, fiind tiran la Siracuza, l-a silit să devină unul dintre apropiaţii lui. Dar când Platon discută despre tiranie şi susţinu că numai interesul stăpânului nu era scopul cel mai bun, afară numai dacă acesta excelează în virtute, el îl ofensă pe Dionysios, care supărat, îi spuse: «Vorbeşti ca un flecar bătrân». «Iar tu, ca un tiran», îi răspunse Platon. La această vorbă, tiranul se înfurie şi era gata să-l omoare; pe urmă însă, după ce Dion şi Aristomenes îl scoaseră pe acesta din mânie, renunţă la a-l omorî, ci îl încredinţă lui Pollis, lacedemonianul, care tocmai sosise atunci cu o ambasadă, ca să-l vândă ca sclav. Pollis îl luă la Egina şi-l scoase la vânzare… Se întâmplă ca Anniceris din Cyrene, filosoful, să fie de faţă; el îl răscumpără pentru douăzeci de mine – după alţii suma ar fi fost de treizeci de mine – şi-l trimise la Atena, la prietenii săi, care îi înapoiară banii pe dată. Anniceris însă îi refuză, spunând că nu numai atenienii aveau privilegiul de a purta grija lui Platon. Alţii afirmă că Dion a trimis banii şi că Anniceris nu i-a luat, ci a cumpărat pentru Platon mica grădină care se află la Academie… A doua oară a vizitat pe Dionysios cel tânăr, cerându-i pământ pentru realizarea republicii sale. Dionysios îi făgădui, dar nu se ţinu de cuvânt… A treia oară s-a dus să împace pe Dion cu Dionysios, dar neizbutind se întoarse în patrie fără să fi făcut ceva. Aici se ţinu departe de politică, deşi scrierile lui arată că era un om de stat… A fost înmormântat la Academie, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, consacrată filosofiei…”. 1.2. PLATON, Scrisoarea a VII-a. „Mie…, pe cât cercetam mai mult legile şi obiceiurile, înaintând în vârstă, pe atât mi se părea mai greu, în ce mă priveşte, să mi se potrivească a urmări cele politice; căci nu eram în măsură să făptuiesc ceva fără de prieteni şi tovarăşi credincioşi – iar pe aceştia nu era lesne să-i găsesc printre cei în fiinţă, întrucât cetatea noastră nu mai era cârmuită după obiceiurile şi deprinderile părinţilor, pe alţii noi

115 nefiind cu putinţă să-i dobândesc prea lesne – şi, pe de altă parte, litera legilor ca şi moravurile se stricau, îi slăbeau într-atât de uimitor încât eu, care la început eram plin de o mare însufleţire de-a înfăptui ceva în treburile obşteşti, privind către acestea şi văzând totul intrat în nerânduială, sfârşii prin a fi cuprins de ameţeală, fără a înceta totuşi să cercetez cum s-ar putea ivi o stare mai bună în toate acestea, şi fireşte în întreaga cârmuire a statului, şi, fără a înceta să aştept ceasul potrivit făptuirii, ajungând însă la gândul, cu privire la toate cetăţile de până acum, că erau prost cârmuite – căci tot ce priveşte legile lor este aproape de neîndreptat, fără vreo neaşteptată aşezare a lucrurilor în matcă, printr-o întâmplare a soartei – ceea m-a făcut să spun, spre slava dreptei filosofări, cum că doar cu ochii aţintiţi la ea se poate vedea ce însemna dreptatea în viaţa cetăţilor şi a inşilor; că, deci, nu se va curma răul, în ce priveşte neamul oamenilor, mai înainte ca ginta ce filosofează drept şi adevărat să ajungă la stăpânirea politică, sau mai înainte ca ginta celor ce au puterea în sânul cetăţilor să filosofeze cu adevărat, prin cine ştie ce har divin. Cu acest gând am venit în Italia şi Sicilia, atunci când soseam întâia oară. Iar venind, viaţa aşa-zis fericită de acolo, încărcată de ospeţe italiote şi siracuzane, nu-mi plăcu deloc” (325c – 326c). „După aceea am plecat de acolo, spre a reveni mai târziu, chemat cu tot dinadinsul de Dionysios; dar cu ce gând am făcut-o şi tot ce am făptuit acolo, în chip potrivit şi pe bună dreptate, am s-o înfăţişez mai târziu, după ce vă voi fi sfătuit ce trebuie să faceţi faţă de stările de acum… Cel care dă sfaturi unui ins bolnav ce duce un trai dăunător pentru sănătate, nu trebuie să facă altceva, în primul rând, decât să-i schimbe traiul, iar dacă bolnavul înţelege a i se supune, să-i dea şi alte îndemnuri… Acelaşi lucru şi cu o cetate, fie că ea e cârmuită de unul singur, fie că e de mai mulţi: dacă, îndrumată fiind cum trebuie pe calea cea bună a cârmuirii, ea ar cere un sfat în plus cu privire la ceea ce are de întreprins, socotesc că ar fi o dovadă de înţelepciune să i se dea sfaturi; în schimb, celor ce ies din matca bunei cârmuiri şi nu înţeleg de fel să meargă pe făgaşul ei, ci fac cunoscut sfetnicului lor să lase cârmuirea cum este şi să n-o clintească, el plătind cu viaţa dacă o clatină, ba chiar ar cere sfetnicilor să se facă slujitorii dorinţelor şi năzuinţelor lor, dând idei în ce fel s-ar putea îndeplini mai lesne şi mai repede acestea – a se supune unor astfel de oameni şi a le da poveţe, mi se pare că ar fi o faptă nevrednică, iar doar pe cel ce nu se supune l-aş socoti un om adevărat. Stăpânit de astfel de gânduri, dacă îmi cere cineva sfatul cu privire la ceva mai de însemnătate în viaţa sa…, sunt gata să-i dau povaţa mea, şi nu aş înceta s-o fac sau nu iaş da-o doar ca să scap de el. Dacă însă nu mi se cere de fel povaţa, sau dacă e lămurit că nu mi s-ar da nicidecum ascultare ca povăţuitor, nu înţeleg să viu ca un nechemat a da sfaturi unuia ca acesta, căci nu vreau să silesc la ceva pe nimeni, nici măcar pe fiul meu. Ci sclavului, i-aş da sfaturi, şi, fireşte, în cazul că nu mă ascultă, l-aş sili s-o facă; dar pe părintele meu sau pe mama mea nu mi se pare că e lucru legiuit să-i silesc… Iar cu acelaşi cuget trebuie să stea omul chibzuit şi în faţa cetăţii sale: trebuie să vorbească, dacă i se pare că ea nu e bine cârmuită…” (330c – 331a). 1.3. ARISTOTEL, Metafizica. „Discipol în tinereţe al lui Cratylos şi familiarizat cu ideile lui Heraclit, potrivit cărora lucrurile sensibile se găsesc în curgere continuă, aşa că ele nu pot forma obiectul unei ştiinţe, Platon şi-a menţinut părerile acestea şi mai târziu. Apoi se apropie de Socrate, care, fără să se intereseze câtuşi de puţin de problemele Universului, se consacră problemelor etice în care căuta noţiunile generale… Astfel de noţiuni generale ale celor ce există aevea le numi Idei, afirmând că lucrurile sensibile stau în afara acestora şi-şi capătă existenţa doar faptului că participă la Ideile respective” (I, 6, 987a – 988a) „Dintre argumentele cu care noi platonicienii căutăm să dovedim existenţa acestor Idei, nu e nici unul care să fie convingător. Căci unele din ele nu se pot închega într-un silogism din care adevărul să iasă în chip necesar, iar celelalte nu ne conving, pentru că din ele ar reieşi că există Idei şi pentru lucruri pentru care noi nu admitem Idei. Căci dacă ne conducem după principiile ştiinţelor, ar trebui să existe Idei despre orice lucru care formează obiectul ştiinţei; dacă ne luăm după noţiune, concepută ca o pluralitate condensată într-o unitate, ar trebui să admitem că există Idei şi pentru negaţii; iar dacă pornim de la constatarea că putem avea o reprezentare despre ceva dispărut, ar trebui să admitem şi Idei despre lucrurile dispărute… O analiză mai atentă a acestor Idei ne-ar sili să recunoaştem că există Idei şi pentru raporturi pe care noi nu le admitem ca un gen de sine stătător… În cea mai mare nedumerire ne punem întrebarea: de ce folos pot fi Ideile pentru lucrurile sensibile eterne sau pentru cele vremelnice, supuse devenirii. Căci Ideile nu sunt nici cauza mişcării, nici a schimbării lucrurilor. Ele nu contribuie cu nimic nici la cunoaşterea lor… Într-adevăr, ele nu alcătuiesc nici substanţa acestor lucruri, căci în acest caz ele ar trebui să le fie imanente, şi nici nu contribuie la existenţa lor, căci nu sunt prezente în lucrurile care participă la ele. Ele ar putea fi considerate drept cauze numai în felul în care albul, într-un amestec, e cauza culorii albe a unei fiinţe. Dar, acest fel de a judeca… e uşor de combătut. Afară de aceasta, în nici unul din înţelesurile obişnuite nu se poate spune că celelalte lucruri provin din Idei. Intr-adevăr, a spune că ele sunt prototipurile celorlalte lucruri care participă la ele înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică… Apoi, pentru acelaşi obiect ar trebui să existe mai multe prototipuri, adică Idei: aşa de pildă, pentru om ar trebui să existe Ideea de vieţuitoare, de fiinţă cu două picioare şi de Om în sine. Afară de aceasta, Ideile ar trebui să existe nu numai pentru modelele lucrurilor sensibile, ci şi ale Ideilor, cum de pildă, genul pentru speciile cuprinse, în care caz unul şi acelaşi lucru ar fi totodată şi model şi copie. Şi încă ceva: nu se poate admite ca substanţa să fie despărţită de lucrul a cărui substanţă o constituie. Sau cum putem înţelege că Ideile pot să existe deosebit de lucruri, când ele alcătuiesc substanţa acestora?

1. Cine va fi călăuzit metodic. Editura Albatros. aşadar. De unde urmează că şi celelalte lucruri pot să existe şi să se transforme datorită aceluiaşi fel de cauze care explică şi naşterea celor pomenite în exemplul dat” (I. Căci în ceea ce o priveşte. iau foarte bine fiinţă. el este o creaţie neîntreruptă”. Eutidemos şi Cratylos) şi până la cele de bătrâneţe (Parmenides. Aici. Lahes. Hippias maior. Şi totuşi. 9. pioase. Despre dreptate. nu spui asta în măsura în care sunt albine? Ceea ce le deosebeşte nu-i. va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. pentru alţii nu. Mai păstrându-se sub numele întemeietorului Academiei 13 scrisori. Socrate: Tocmai aşa-i şi cu virtuţile: cât de multe ar fi. GH. i s-au mai atribuit altele. fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el să sporească. „Socrate: … Dar Menon… întrebându-te: ce este în esenţă o albină. acela. 72a-d). Socrate: Şi dacă după asta ţi-aş spune: «Menon. Protagoras. câteodată da. ce-ai zice tu dacă ţi-aş pune următoarea întrebare: «Spunând de albine căs multe. Criton. sunt fel de fel de albine». Hiparch. „Socrate: Oare impietatea nu e în orice împrejurare asemenea sieşi?. Charmides. 3. pururi identic sieşi ca fiind de un singur chip. cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti. Euthyphron. Lysis. alteori nu. arată-mi acum prin ce anume albinele. căci nu putem spune nimic despre cauză. una şi aceeaşi: numai printr-însa virtuţile sunt virtuţi”. deşi recunoaştem că nu există Idei pentru ele. în introducere la Platon. Gorgias şi Menon) şi trecând prin cele de maturitate (Banchetul. lui Platon în nici un caz nu-i aparţin. PLATON. Critias şi Legile)*. 3. sau nu-ţi aduci aminte”? 3. Totuşi. am arătat. în sfârşit. sau oriunde aiurea. platonismul fiind o continuă mişcare de la prima sa expresie din dialogurile de tinereţe (Hippias minor.2. XXVII). şi conform cu impietatea? …Doar ai spus că datorită unui caracter unic faptele nelegiuite sunt nelegiuite. să-ţi ţii atenţia cât se poate mai trează. recurgând apoi la vorbe goale. PLATON. luate împreună. 2. PLATON. Socrate. Ion. Phaidon. adăugă ea. felurite şi deosebite între ele. frumos ce rămâne el însuşi întru sine. şi ne închipuim că determinăm substanţa chiar când afirmăm că există alte substanţe. nu se deosebesc între dânsele de loc. întrucât sunt albine şi întrucât sunt privite ca atare. Politicul. Să admitem însă că Ideile există. Bucureşti. Despre virtute. Banchetul. Apologia lui Socrate. nu rezidă într-un vieţuitor. platonicienii. Timaios. deşi e de datoria ştiinţei să cerceteze cauza fenomenelor. Dialoguri. nici vreo altă însuşire de felul acestora?» Întrebat aşa. şi cât de felurite. vedem că multe alte lucruri. într-alta urât.1. apocrife însă: Alcibiade II. 990b – 992a). Axiochos. Euthyphron. numită Diotima… … «Încearcă acum. ce nu creşte şi nu scade. să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire»”. Philebos. a VII-a şi a VIII-a”. Theaitetos. este reprodusă cea adoptată de Constantin Noica (în Opera lui Platon. Sofistul. că este un cuvânt fără nici un sens” (I. Alcibiade. p. ci sunt identice?» Mi-ai putea da un răspuns la această întrebare? Menon: Aş putea. Theages. 9. pentru unii da. Socrate: …vreau să vă spun… un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura unei femei din Mantineia. spune ce vei răspunde? Menon: Aş răspunde că. iar cele pioase. Filosofia în Grecia veche. tot ce poate fi nelegiuit nu e oare asemenea sieşi. având mereu acelaşi chip unic. 5d. VLĂDUŢESCU. Eryxeias . 257. Menexenos. frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos. şi la fel. ce nu se naşte şi nu piere. 201d. „Pe scurt. Privitor la dialogul Epinomis părerile sunt împărţite. Filosofia platoniciană 3. iar impietatea nu e oare cu totul potrivnică pietăţii. în aer. ceea ce participă la ele nu poate lua fiinţă atâta vreme cât nu există o cauză de mişcare. cu faţă. Sisiphos. care e principiul schimbării. * (notă de subsol a autorului) Cronologia dialogurilor este extrem de controversată. ajuns la capătul iniţierilor în cele ale dragostei. într-o privinţă frumos. cutare ştiinţă. nici mărimea. Demodocos. astfel încât s-ajungă a pătrunde misterele dragostei până la această treaptă şi cine va contempla pe rând şi cum trebuie lucrurile frumoase. ca de exemplu o casă sau un inel. când e să arătăm ce raport există între aceea şi acestea din urmă. critica a stabilit autenticitatea doar pentru a VI-a. toate au o însuşire. 992a – 992b). dar aşa-numitele Definiţii dacă nu se ştie exact ale cui sunt (probabil ale platonicianului Speusippos). ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât în sine. ce nu-i. E vorba. în pământ. Phaidros. frumos ce nu-i cutare gând. 210e-211c. Statul – «Republica». Opera platoniciană 2. tocmai pe aceasta o lăsăm la o parte. 1984. Minos. Frumos ce nu se înfăţişează. 6e. „În fine. de acel frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: un frumos ce trăieşte de-a pururi.3. p. Pe lângă aceste dialoguri. cu siguranţă platoniciene. nici frumuseţea.116 În dialogul Phaidon se spune că Ideile sunt cauzele şi ale fiinţei şi ale devenirii. Rivalii. în mare parte. . spre exemplu. aşa-numita participare. Menon. dac-am presupune că-mi răspunzi: «Sunt multe. noi. nu se deosebesc întru nimic una de alta.

înseamnă că din cele moarte se nasc cele vii şi cei cu viaţă. trezirea.117 3.Dar din ceea ce este mort? spuse acesta. cum este frumosul faţă de urât. mai înainte. de alta. . aceasta se poate scoate şi din cunoscutul principiu… că învăţarea noastră nu-i altceva decât o reamintire.Şi aceasta. asupra vieţii şi morţii. multe din câte-ai spus îmi par drepte. pe de o parte..Cred. Acesta fiind faptul. trebuie să cercetezi acest lucru. urmă Socrate.Aşa se pare. tu însă cată să-mi lămureşti pe a doua. .Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt numai o reamintire. acel lucru? . . sufletul lui se destramă şi piere. Să privim lucrul mai întâi din următoarea latură: oare sufletele oamenilor ce-au murit mai există în lumea lui Hades. cât şi în trecerile de la un contrar spre celălalt. Kebes. în realitate.Sunt nevoit să recunosc: ceea ce este viu. este sau nu lămurit faptul de a muri? . află singuri toate lucrurile aşa cum sunt. cred că nu suntem înşelaţi recunoscând că există. . zise el. sau nu? Este o veche credinţă de care ne aducem aminte. în alte vremi. că mai presus de orice altă dezlegare trebuie s-o primim pe aceasta. îndată ce se desface de trup şi iese din el. 70a-77a. zise Kebes. Şi pe această cale.Prin urmare. ci.Cred. Crezi că faptul de-a trăi e potrivnic celui de-a fi mort? . Nu vom încuviinţa că există şi trecere potrivnică? Să fie natura în acest punct descumpănită? Nu trebuie să acordăm şi faptului de a muri o anumită trecere contrară? . zise. n-ar putea reveni… Nu numai la oameni.Ce provine din ce este viu? . apoi ele se întorc aici.Revenirea la viaţă. . . . atunci unde ar putea sta sufletele noastre decât acolo? De n-ar subzista. la tot ce are parte de naştere.Dar în privinţa trecerilor dintre viaţă şi moarte? Oare cel puţin una dintre ele nu este sigură? Într-adevăr. Este aceasta şi pentru tine. destul de lămurit sau nu? . „Kebes luă cuvântul zicând: . trebuie să fi ştiut cândva. După acest principiu. despre care ne-ai vorbit adineauri… Dar tocmai aceasta ar avea poate nevoie de o întemeiere şi o crezare mai largă: anume că sufletul există şi după ce omul moare. el s-ar reculege şi s-ar putea dezbăra de toate acele mari neajunsuri. Zic că din somn izvorăşte starea de veghe şi din veghe starea de somn.Revenirea la viaţă. de vrei să înţelegi mai uşor.Adevărat grăieşti. dacă în adevăr are loc. zise. într-un cuvânt. 100b. Fireşte că dacă sufletul ar avea o fiinţă în sine. din cele recunoscute mai înainte… . reluă Socrate. Aşa ceva ar fi însă cu neputinţă dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o întruchipare omenească.Foarte lămurit. şi aşa mai departe… Să cercetăm deci următorul fapt: oare există o necesitate potrivit căreia toate câte au contrarii nu se pot naşte de nicăieri decât din propriul lor contrar?.Iată. .Dar Socrate.4.Şi eu găsesc Socrate că e necesară o astfel de încheiere. . .Cu totul necesar. că şi atunci el are o anumită putere şi gândire. .. cele ce ne amintim acum. Iată cum. . Ce avem acum de făcut? urmă Socrate. Kebes.Desigur. de starea de veghe. dar cele despre suflet întâmpină printre oameni o mare neîncredere.Putem aşadar recunoaşte şi acest lucru.Socrate. zise. întrerupse Kebes. . nu este îndeajuns dovedit că sufletele celor morţi neapărat există într-un loc de unde iarăşi să se poată ivi? . pe cât cei morţi din cei vii. că între ele sunt clipele de trecere. deci. Dacă n-ar avea sădită în ei o ştiinţă şi o raţiune dreaptă.Desigur. dacă cei vii renasc din sânul celor moarte. dreptul faţă de nedrept. zise Socrate… Să cercetăm deci. nu mai există nicăieri. şi revenire la viaţă din cele moarte şi ivire a celor morţi din cei vii… . Kebes.Prin urmare sufletele noastre există în lumea lui Hades? . zise el. dacă vrei. o voi lămuri atât în sine. nu este tocmai ivire din morţi a celor vii? . voi lămuri eu pe una dintre acele perechi de contrarii. întocmai ca un abur sau ca o suflare. chiar în ziua când moare un om. pe de alta.Ce potrivnic îi dăm? .Spune-mi acum şi tu mie la fel. se destramă şi nu mai are fiinţă nicăieri. sufletul apare ca nemuritor… Oamenii întrebaţi cu meşteşug. o dată ce sufletul se desprinde de trup. aţipirea. Phaidon. adică din contrariile lor. potrivit căreia sufletele plecate de aici există aievea dincolo. ar fi fost în stare să facă aşa ceva? . trebuie să vedem dacă toate câte se nasc se ivesc în acelaşi chip. Ei se tem de obicei că. că cei vii întru nimic mai puţin nu provin din cei morţi. zise Socrate. . în chip necesar am mai învăţat cândva. Vreau să vorbesc de somn. PLATON. dar şi la celelalte vieţuitoare. despre care am vorbit.Ce este mort. ca şi la plante şi.Dar că se nasc unul din altul? . zise Socrate. recunoaştem că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru. mai cu de-amănuntul. 102a-104d). de o parte. bine înţeles vorbim de cele ce au contrarii.Se pare.

Vezi. şi binele în sine şi în genere orice esenţă de acest fel. oare nu zicem pe drept cuvânt de aceasta că-i reamintirea unui lucru ce a fost cândva în mintea noastră?. cum era.Vei recunoaşte că zăpada. deasupra cărora ei îşi arată minunăţiile… Închipuieşte-ţi acum că pe lângă zid trec nişte oameni care poartă diferite obiecte ce depăşesc înălţimea zidului. şi contemplarea celor de sus.Fără îndoială. VI. „Închipuieşte-ţi că nişte oameni ar locui într-o peşteră subpământeană. când se apropie frigul. nu va mai cuteza să rămână ce era: foc şi rece… Se pare că nu numai contrariile acelea nu se acceptă unele pe altele. apoi reflectarea imaginilor în apă. ci gândeşte şi un altul.. şi următorul lucru: recunoşti că există ceva pe care-l denumeşti cald şi ceva care se cheamă rece? . că din pricina legăturilor nu se pot mişca din loc şi nu pot privi decât înainte…. . dacă la acestea raportăm noi pe cele dobândite prin simţuri.. recele altceva decât zăpada? . dăruieşte adevărul şi înţelegerea…” „Să presupunem o linie tăiată în două părţi inegale. să ştii că nu te vei înşela asupra gândirii mele… Mie aşa mi se pare că Ideea Binelui este ultima care ni se face cunoscută. piatra şi celelalte?. ci vorbesc de ceva care este în afară de toate acestea. luându-şi existenţa prin participare. dar o dată cunoscută trebuie să conchidem că ea este cauza tuturor lucrurilor drepte şi frumoase. Eu numesc imagini în primul rând. Trebuie să aplici această imagine punct cu punct la cele ce ţi le-am relatat: să compari lumea vizibilă cu o închisoare. că ea dă naştere în lumea vizibilă luminii. adăugă Socrate. în urcuş. pe suprafaţa . întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte. după ce a primit căldura. 514a-517c.. nu acestea. respectiv. spre acele principii ce-au fost atât de dezbătute. care însă e altceva decât însuşi lemnul. a cărui cunoaştere nu e aceeaşi. ci nici ele nu par a primi ideea potrivnică ideii pe care ele însele o au. după ce s-a convenit că în cazul în care îmbrăţişezi aceste păreri. Urmând claritatea şi obscuritatea din lumea lucrurilor. VII. de egalul în sine. în spatele lor şi ceva mai sus decât ei se află un foc şi că între el şi prizonieri.118 Atunci putem susţine că în clipa când se iveşte în felul acesta o cunoştinţă. 508a-509b (mitul peşterii). iar în cea inteligibilă ea însăşi stăpână. iar puterea soarelui cu lumina dintr-însa. ci. mărimea şi toate celelalte. cea a imaginilor.. dacă nu cumva.. Dar din obiectele cărate? Văd ei altceva decât umbra acestora?. ci alta. zise. Nu zic că un lemn este egal cu altul. . umbrele. . ai vrea să zici că în Simmias sunt conţinute amândouă.. ea este o reamintire. se întinde un drum de-a lungul căruia este construit un zid nu prea înalt. statui de oameni şi de animale. VI.. nu cunoaşte numai acel lucru.Pe Zeus. dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul în sine. Putem susţine că acesta este ceva sau nu? Dar de unde am luat această cunoştinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemne. pietre şi alte lucruri egale a răsărit în suflet ideea egalului. niciodată nu va fi şi zăpadă. şi mărimea şi micimea?. produsă de foc. de piatră şi de lemn… Cel care s-ar găsi într-o asemenea situaţie ar putea să vadă altceva decât umbrele lor şi ale tovarăşilor lor proiectate de foc pe peretele dimpotrivă al peşterii?. afirmând despre Simmias că-i mai mare decât Socrate. Dacă-mi încuviinţezi şi recunoşti existenţa acestora.La fel cu focul. . 510a-511e. el trebuie să se retragă sau să fie nimicit. după ce s-a convenit şi s-a recunoscut împreună cu el că există pentru fiecare gen de lucruri câte o idee de la care fiecare din celelalte lucruri. Republica. PLATON.5. ori se retrage ori se nimiceşte? . şi caldă. Dacă lucrurile stau aşa. dar mai mic decât Phaidon. atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi. iar acum o iau din nou de la început la drum. de asemenea mai sus decât ei.Nu cumva ceea ce numim zăpadă şi foc? . sper să-ţi dovedesc prin ele cauza şi să-ţi descopăr că sufletul este ceva nemuritor. Iar dacă vei identifica. vei putea distinge o primă secţiune. tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe… N-am făcut decât să-ţi arăt felul de cauză ce mă munceşte. căci în clipa în care a primit frigul. dar şi toate câte. o piatră cu alta…. că undeva departe.Căldura este deci altceva decât focul. noi susţinem că egalul este ceva. ele sau se nimicesc. şi încep chiar cu ele. înălţarea sufletelor către lumea inteligibilă. cele ce sunt contrarii nu pot îndura să vină laolaltă”… 3. el puse următoarea întrebare:) . binele. vom avea în fiecare parte.Există. iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele. asemănător perdelelor întinse de scamatori între ei şi public.(Phaidon: Pe câte ştiu. deschisă pe toată lungimea ei către lumină.Da.. ci dacă se apropie ideea contrară lor. că ei se găsesc în această peşteră încă din copilărie. fără a fi între ele contrarii. cu picioarele şi grumajii în lanţuri. lumea vizibilă şi pe cea inteligibilă. punând la bază că există frumosul în sine.. Ia observă acum. au şi ele totdeauna contrarii…. Trebuie ca noi să fi cunoscut egalul mai înainte de a fi văzut pentru prima oară lucruri egale… Oare…. deţine şi numele…. auzind sau percepând într-un fel oarecare ceva. . Vreau să spun aceasta: dacă cineva.. la apropierea căldurii. sau se retrag… Dar în lumea Ideilor.

în ele o Idee. a zis Parmenides. Astfel. cred. PLATON.Se va ivi. nu mai mare decât era înainte de acest adaos. 131. păstrându-şi totodată identitatea cu sine însăşi… . . datorită căreia în chip necesar vor părea prin participare mari şi toate cele de mai sus (adică. .Ba nu. înţelege că este cauza ştiinţei şi a adevărului…”.. răspunse Socrate.Lesnicios lucru.119 corpurilor opace. Comparată cu această fracţiune din ea. ia spune-mi. dacă o asemănăm cu ziua. ci doar o parte (din Idee) în fiecare lucru?. Socrate. „Parmenides: Socrate. sufletul se serveşte de ele ca de nişte ipoteze. e alcătuită din toate fiinţele vii.Ce e noţiunea unui lucru?.Da. a răspuns Socrate. că l-a cunoscut… Ideea Binelui este aceea care dă lucrurilor veracitate…. trebuie mers de la ipoteză la principiul absolut.Atunci Socrate. Să presupunem că o parte din noi participăm la Ideea de mic. Socrate. şi. Iată cum am ajunge să vedem că micul în sine este mai mare.Negreşit.6. ca de pildă. sufletul îşi desăvârşeşte cercetarea sa în lumea Ideilor… Şi este firesc ca acesta să fie drumul pentru că cine vrea să gândească asupra figurilor geometrice. frumosul. zise Socrate. decât aceasta care îi este de fapt imagine. precum cele ce participă la Ideea de asemănare se numesc asemănătoare.. tu eşti vrednic de toată lauda pentru râvna ta în aceste discuţii filosofice. Sau mai de grabă a unei anumite unităţi pe care acest gând (noţiune) o recunoaşte ca prezentă în toate lucrurile?.Aceasta este peste putinţă. sufletul se serveşte ca de nişte imagini de obiecte care faţă cu cele din secţiunea precedentă erau originale. păstrându-şi unitatea ei... .S-ar putea. Ideea.. sau totul constă din gânduri şi toate gândesc sau că toate fiind gânduri sunt totuşi lipsite de gândire? . în afară de aceea a marelui în sine şi a lucrurilor materiale ce participă la aceasta.. atât prima Idee a marelui. cât şi lucrurile mari ce participă la această primă Idee)? . . dacă ele nu pot participa nici la o parte nici la întregul lor? 132.Ai dreptate. Dar acest ce gândit ca o unitate… nu e tocmai Ideea în sine?. Ideile n-ar fi divizibile şi atunci n-am mai avea totul în fiecare lucru. rămânând totuşi o unitate?. deosebită de aceea care se află în noi. răspunse Socrate. una şi identică… . lucrul sensibil la care s-ar adăuga partea luată (din Ideea de mic) va ajunge mai mic. 3. Dar. iar cele ce ţin de dreptate şi frumuseţe se numesc drepte şi frumoase? .. descoperi.. în întregimea ei. iată.. Dar atunci. .Dar orice participă la o Idee trebuie să participe sau la totalitatea ei sau doar la o parte din ea… Crezi tu că o Idee.Aşa ceva nu se poate. pe de o parte.. prin care toate celelalte de mai sus vor părea mari. Ideea de mic (în întregimea ei) va fi mai mare decât partea ei. Parmenides.Da. 130. cum? Nu urmează că.. Pe de altă parte.. este în acelaşi timp prezentă în multe lucruri. ca fiecare din aceste Idei să nu fie decât un gând ce nu sălăşluieşte nicăieri altundeva decât în suflet… . . care. sau cum?. din toate plantele. Fiecare gând (concept) e unul şi totuşi nu este noţiunea niciunui lucru? . în prima parte a acestei secţiuni. . în ce chip se vor împărtăşi din formele eterne lucrurile materiale. însă. binele şi altele asemenea? Că ar avea o existenţă de sine stătătoare? .Cum însă. a zis Socrate. din toate cele făcute de oameni… În acelaşi fel trebuie să facem o anume tăietură şi în lumea inteligibilă. prin participarea lor la aceste Idei îşi capătă şi denumirea lor. a replicat Parmenides.Aşa se pare. replică Socrate. netede şi strălucitoare a unor chipuri şi în genere orice reprezentare de acest fel. Prin urmare. răspunse Socrate. Cum. . fiind una şi aceeaşi.Dar marele în sine şi lucrurile mari în ce raport stau acestea din urmă cu cel dintâi? Când încerci să le cuprinzi cu o privire a sufletului. pe de alta. dreptul. zise Socrate.Oare tot aşa crezi şi despre astfel de lucruri. fără să fie despărţită de sineşi. nu-ţi vor apărea înainte iarăşi altă Idee a marelui. trebuie mai întâi să le figureze sensibil…” „Gândeşte acelaşi lucru despre suflet: atunci când el priveşte un lucru pe care îl luminează adevărul şi fiinţa pare că l-a văzut. dacă lucrurile participă la Idei. e prezentă în fiecare din multele (lucruri sensibile). O a doua secţiune. când le iei în totalitatea lor. ci o mulţime infinită de Idei. Ideea în unitatea ei este divizibilă. de a face acelaşi lucru prezent în mai multe lucruri deodată… În acest caz. nu va mai fi doar câte o Idee în sine relativă la fiecare grup de lucruri. tu. o nouă Idee de mărime. unică. De aceea. şi tot aşa cu Ideea de unu şi de multiplu…? . Şi deasupra acestora se va ivi alta. cele ce se împărtăşesc din mărime se numesc mari. Tot aşa ar putea şi fiecare Idee să fie prezentă în toate (lucrurile care participă la ea). deci. între ceea ce participă la aceste Idei? Şi socoteşti că asemănarea în sine are o existenţă în sine aparte. faci tu însuţi această separaţie între ceea ce numeşti Ideile (Formele) în sine. şi astfel va rămâne separată de sine însăşi? . aşa socot. – Mai departe… Când îţi apar înainte mai multe lucruri ca mari. fiind una şi aceeaşi va fi prezentă în întregimea ei în multele lucruri sensibile în acelaşi timp. – Crezi tu în existenţa unor anume Idei de la care lucrurile acestea (vizibile).

– (Deci) Socrate. . Căci faptul de a zice că un lucru pare sau face o impresie.Dar Ideea aceasta noi n-o avem. Căci dacă s-ar întâmpla aşa. nu. indicibilă. ne-am vârât într-o problemă grozav de grea.Iar ştiinţa de aici de la noi (din lumea simţurilor) nu va fi ea ştiinţa adevărului (relativ) din lumea noastră. . .120 .Justă observaţie. Străinul: Cu adevărat. a zis Parmenides. nu e tocmai Ideea însăşi?.Ba da. Parmenides.Nici aceasta…. Participarea lor la Idei nu constă decât în faptul că lucrurile sunt o copie (imitaţie) după acestea din urmă.Se pare că nu. … Ideile nu pot fi cunoscute de natura omenească…”. şi tot aşa şi lucrurile de aici au relaţie doar între ele. iraţională… Voi formula acum cea mai grea problemă cu privire la nefiinţă… Ei bine. Nu e necesar ca asemănătorul să participe la aceeaşi Idee ca şi lucrul care-i seamănă?. căci nu participăm la ştiinţa în sine. şi oricare altul care admite o existenţă în sine aparte pentru orice Idee. în sine? . constituie o exprimare plină de dificultăţi. după cum recunoşti. altfel n-ar exista neadevărul… Un lucru e limpede: vreunei fiinţe aevea nu i se poate atribui nefiinţa… Fiinţei i se poate adăuga însă altă fiinţă… Dar vom spune că nefiinţei i se poate adăugă vreodată altă fiinţă? Nu e nici drept şi nici nu se cade să împerechem fiinţa cu nefiinţa… Atunci nu e cu putinţă nici să rosteşti. Ideile în sine nici nu le avem în noi şi nici nu pot fi în lumea sensibilă. încercând să-i atribuim predicatul ar fi să contrazicem cele afirmate deja… Deci nu în modul acesta de a vorbi să căutăm felul de a vorbi corect despre nefiinţă… Încearcă să te rosteşti corect despre nefiinţă. fără ca spunând aceasta să cazi în contrazicere este un lucru extrem de greu.. . iar obiectele materiale asemănătoare lor sunt nişte cópii după ele.Prin urmare. sau ca aceasta să semene cu lucrul de care vorbesc.Dar.Mi-e teamă că-i aşa… 135. Şi iarăşi. mod prin care participăm la ele şi care ne face să ne căpătăm şi denumirile respective.7. nu asemănarea e aceea ce îngăduie lucrului să participe la Idei. nici Ideile nu au vreo relaţie cu lucrurile de aici. noi nu putem cunoaşte nici o Idee. Dar ştiinţa este oare altceva decât ştiinţa adevărului în sine?.Ba da. . Ea e doar incogitabilă. Socrate.. aşa că trebuie să căutăm un alt mod de participare… Vezi. şi prin urmare. în ce încurcături ne băgăm. Pe de altă parte.. căci cum ar putea să fie şi în lumea noastră (empirică) şi aparte. nici numărul plural sau singular… . fără să adaugi nici fiinţa. 3. inexprimabilă. . Dar cel la care participă lucrurile asemănătoare spre a fi asemănătoare între ele. când admitem existenţa unor Idei de sine stătătoare? 133. pe lângă Ideea pomenită ar mai apărea o altă Idee. trebuie să mărturisească mai întâi că nici una din aceste Idei nu-şi are lăcaşul ei în lumea empirică. Theaitetos: Dar de ce? Str. nici la unitate… Că este inexprimabilă.: Pentru că acest fel de a vorbi cutează să presupună că nefiinţa există..Neapărat.. dacă Ideea e asemenea lucrului care participă la ea… Prin urmare. . anume de Ideea ştiinţei? . În acest caz este peste putinţă ca un lucru să semene cu Ideea. nici n-ar putea fi cunoscute… Pentru că şi tu. Prin urmare şi toate Ideile care sunt prin relaţia lor reciprocă dintre ele îşi trag existenţa din această relaţie a lor.. Dacă ar veni cineva şi ar susţine că. nici să exprimi sau să gândeşti nefiinţa în sine. a replicat Socrate… Iată care mi se pare acum cea mai bună explicaţie: Ideile acestea stau ca nişte exemple (tipare) în natură.Deci pentru noi rămâne cu neputinţă de cunoscut binele în sine şi frumosul în sine şi tot ceea ce noi admitem că există ca Idei (Forme) în sine. şi nu din relaţia lor cu ceea ce în lumea noastră le corespunde fie ca nişte cópii sau în oricare alt mod le concepem. dacă Ideile ar fi aşa cum le definim noi. Aşa că Ideile se mărginesc la ele însele şi au relaţii doar între ele. A găsi o formulă pentru a spune că un neadevăr exprimat sau doar gândit e totuşi ceva aevea. Prin urmare. fără să fie în realitate. . şi dacă aceasta din urmă ar semăna cu ceva ar apărea altă Idee şi aşa fără încetare va răsări mereu altă Idee. orice ştiinţă în sine. încât când încearcă s-o tăgăduiască e silit să spună despre ea lucruri care se bat cap în cap… Am stabilit că nefiinţa nu trebuie să participe nici la pluralitate. a zis Parmenides. . anumită. de bună seamă. Sofistul.. . .. va fi ştiinţa părţii corespunzătoare fiinţei în sine? Ori nu? . Socrate. nu-i aşa că orice ştiinţă de la noi va fi ştiinţa unui anumit lucru de la noi? . 237c-268d. nu din raportul lor cu Ideile. a zis Socrate.Fireşte.Dar genurile în sine. dacă ceva seamănă cu Ideea. sau a spune ceva care nu e adevărat. nu sunt ele oare recunoscute de o Idee în sine.Dar. nu e necesar ca şi Ideea să semene copiei? Sau există vreun mijloc ca asemănătorul să nu semene cu ce-i seamănă?. aceste cópii ale lor în lumea noastră şi care poartă acelaşi nume cu acele Idei (la care participă) îşi trag existenţa lor din relaţia între sineşi. Parmenides. 134. nefiinţa şi pe cel ce caută s-o respingă îl bagă într-o astfel de încurcătură. după care îşi capătă fiecare numele asemănător… Deci nici lucrurile noastre de aici nu au prin relaţia lor o influenţă asupra celor din lumea Ideilor.Nu.Într-adevăr. pentru fiecare domeniu al fiinţei în sine. PLATON. .

Dar atunci când spui că există vrei să spui că sunt în stare de repaus?. însă e identică cu sine însăşi. vom fi îndreptăţiţi să le numim pe toate nefiinţe şi întrucât participă la fiinţă vom spune că există şi că sunt fiinţă”.: Tare mi-e teamă că nefiinţa se împleteşte cu fiinţa într-o împletire cât se poate de ciudată.: (Trebuie) să recunoaştem că nefiinţa oarecum există… Va fi neapărat nevoie să luăm în mai de aproape în cercetare teoria lui Parmenides.. întrucât consideri mişcarea şi repausul ca împrejmuite oarecum de fiinţă şi întrucât. îl face prin aceasta să fie o nefiinţă. acum este nevoie de un al treilea. Dar ce înţelegem prin identic şi diferit? Oare sunt două genuri noi?. după cum era alta decât identicul şi decât repausul… Mişcarea este altceva decât fiinţa… Atunci nu e limpede că mişcarea este nefiinţă şi totodată fiinţă?. 3. PLATON. Şi vom spune iarăşi că mişcarea este altceva decât acelaşiul… Şi.. Deci rezultă existenţa nefiinţei.: Prin urmare ceea ce numim noi imagine e cu adevărat o nefiinţă? Theait. 48b-58c. Cele dintâi erau suficiente pentru prima . Mişcarea şi starea pe loc nu sunt tot una cu «identicul» şi «diferitul»… (Altfel). întrucât amândouă sunt fiinţe… Dar este peste putinţă ca identicul şi fiinţa să fie tot una… Atunci suntem îndreptăţiţi să admitem identicul ca a patra Idee (gen) pe lângă cele trei? Însă dintre fiinţe unele se zic în sine. Căci şi dintre acestea unele se potrivesc laolaltă. totuşi. trebuie dusă mai departe diviziunea cu care am lucrat până acum. la urma urmelor. au caracterul de fiinţă.. totuşi.. ci şi de întreaga serie de genuri. să stabilim că nefiinţa este în oarecare măsură şi că fiinţa oarecum nu există… Tocmai acum când credem că suntem mai dumiriţi..: Dar este oarecum (imaginea). Într-adevăr. iar altele nu.. există. determinându-l printr-o mulţime de nume… Se pun următoarele întrebări: … Oare nu e îngăduit să unim fiinţa cu mişcarea şi repausul… socotindu-le ca neamestecabile între ele şi în neputinţă de a participa unele la altele? Sau să le reunim pe toate laolaltă. e acelaşi (aceeaşi) pentru că participă la identic. repausul şi mişcarea… Acestea două din urmă nu se pot amesteca una cu alta… Dar fiinţa se amestecă cu ele amândouă. unele genuri sunt dispuse să facă această operaţie. înţelegi oare că sunt mişcate şi una şi alta. formă. pentru ca. În acest caz… ai afirmat că amândouă există. le priveşti sub aspectul participării lor la existenţă? Fiinţa nu constă în reunirea celor două elemente: mişcarea şi repausul… Prin propria-i fire fiinţa nu este nici mişcare nici repaus… Acum când e vorba de fiinţă ne aflăm într-o încurcătură şi mai mare… În ce chip numim noi unul şi acelaşi lucru de fiecare dată?.. mărime. Str. de vreme ce afirmi că nu e adevărată. ele sunt oarecum în aceeaşi situaţie ca literele. Str. Deci mişcarea e acelaşi şi nu e acelaşi. Astfel. în toate genurile natura altuia făcându-l pe fiecare să fie deosebit de fiinţă. „Pentru a începe această nouă explicaţie a lumii. Nu mai rămâne decât cea de-a treia alternativă… Pentru că aşadar. Să reluăm cercetarea: mişcarea e altceva decât altul. nu numai când e vorba de mişcare. Distingeam două planuri. vrând-nevrând.121 Prin adevărat înţelegi ceva care există cu adevărat?.. adică şi mişcarea şi repausul. am spune că amândouă sunt identice. Spunem.: În acest caz. altele nu… Cele mai importante genuri sunt acelea pe care le-am discutat: fiinţa.. pentru că participă la fiinţă. Prin cel neadevărat înţelegi pe cel contrariu adevărului? Prin urmare ceea ce seamănă este o nefiinţă.... virtuţi şi altele… Despre fiecare spunem că este unul şi apoi iarăşi.. după ce leai cuprins laolaltă cu gândul.: Dar e ceva peste putinţă. şi fiecare în parte?. întrucât toate ar putea să participe între ele? Sau să credem că unele au această calitate. că este o pluralitate. mişcarea ar sta pe loc şi repausul s-ar mişca la rândul său. Theait. dacă ele s-ar reuni între ele… Str. căci acestea. iar altele nu? Să presupunem mai întâi că nici un lucru nu are vreo posibilitate de întovărăşire cu altul… Nu înseamnă că mişcarea şi repausul vor fi socotite ca nemaiputând să participe în nici un chip la fiinţă? Dar ce se întâmplă dacă lăsăm tuturor lucrurilor puterea de a se uni unele cu altele? Theait. altele în relaţie… Altul nu se spune decât în relaţie cu altceva… Noi ştim că tot ce e altul rezultă în chip necesar că e aşa numai în relaţie cu altceva… Atunci să socotim natura altuia ca al cincilea gen… Şi vom recunoaşte că el este răspândit în toate celelalte genuri… Vom spune despre fiecare dintre cele cinci genuri următoarele: Despre mişcare vom spune că e cu totul altceva decât starea pe loc… Dar este. Şi. Mişcarea şi repausul nu sunt oare lucrurile cele mai contrare unul altuia?. om şi-i atribuim culori.. Fiecare din ele este alta decât celelalte două.7. totuşi. atunci când afirmăm că amândouă. bunăoară. plutim în cea mai mare neştiinţă privitor la fiinţă. Timaios. mişcarea ar sta pe loc şi starea pe loc ar începe să se mişte… Dar amândouă participă şi la identic şi la diferit… Trebuie să concepem fiinţa şi identicul ca fiind una? Dar dacă am spune că fiinţa şi identicul sunt tot una. ele există deopotrivă amândouă şi fiecare în parte… Dar când recunoşti că există.

Aceştia. ca şi aerului şi apei. care. gâtul. şi alta dedesubtul ei. aceasta face să apară când sub o formă când sub alta. o parte fiind localizată deasupra diafragmei. Ibidem. cea care este atât de îndrăzneaţă. iar icosaedrul al apei…” Ibidem. Aşa stând lucrurile. dacă lumea este frumoasă şi autorul ei excelent. aceste corpuri când alcătuiesc formaţiuni mari se pot dezagrega. Ibidem. în triunghiurile pe care noi le-am propus ca alcătuitoare pentru cub. 27c-29e. în schimb. în schimb. este evident că el a privit modelul etern… Căci lumea este tot ce poate fi mai frumos între cele născute şi autorul ei cea mai minunată dintre cauze”. a modelelor. la rândul lor. Iată ceea ce am vrut să zic privitor la generarea reciprocă. sunt compuse din triunghiuri… Acum putem explica modul cum se formează cele mai frumoase corpuri care sunt în număr de patru… Să încercăm aceasta. căci distingeam o lume inteligibilă. înseamnă că au volum. Parcă temători ca nu cumva principiul divin al sufletului să nu fie întinat. „Zeul este cel care a ordonat acest univers. lucrurile care intră şi ies din ea sunt cópii ale fiinţelor eterne. pentru a zice altfel. Ei chiar au făcut un fel de istm. între cap şi piept. De aceea. „Toate lucrurile s-au născut urmând necesităţii…”. este alcătuit din triunghiuri isoscele. al patrulea. pentru că numai dacă vom înţelege cum se nasc aceste patru specii de corpuri superioare în frumuseţe vom putea zice că am înţeles bine natura. cel construit în al doilea rând (octaedrul) este elementul aerului. ei au dat astfel legea rasei celei muritoare. doi sfătuitori imprudenţi. pentru producerea celorlalte şi-a însărcinat propriii fii. Ceea ce trebuie deocamdată reţinut este faptul că trebuie să fie admise trei planuri de existenţă. care este ceea ce se numeşte trunchi. 69a-70a. ceea ce înseamnă că sunt mult mai stabile decât triunghiurile cu bază inegală… În continuare socotim apa mai mobilă decât pământul. Cum însă o parte a sufletului muritor este mai bună şi alta mai rea. pentru a fi mai aproape de cap şi astfel de a asculta mai mult de . Dăm pământului forma cubică pentru că dintre toate. este hrana pentru tot ceea ce se naşte… Natura sa este de a fi o matrice pentru toate lucrurile. admit un număr infinit… Triunghiurile de care am vorbit alcătuiesc corpurile: trei dintre ele sunt formate din triunghiuri scalene. Cum sunt alcătuite din triunghiuri asemănătoare. îndrăzneala şi teama. Or. Dintre triunghiuri. Ea este decupată în figuri de ceea ce intră în ea. când au primit principiul nemuritor al sufletului. dar mai puţin mobilă decât focul. Când ele s-au combinat pentru a forma opt triunghiuri echilaterale. le-au divizat. el mai întâi dă configuraţie distinctă celor ce apar prin mijlocirea Ideilor şi numerelor. Proprietatea ei de seamă este aceea de a fi receptacul sau. în fine. acestea pot forma un alt corp mai mare ca volum şi mărime. Urmează acum să explicăm forma pe care fiecare corp a primit-o şi combinările care le-au făcut posibile. au fasonat în jurul acestuia un corp şi i-au dat corpul ca purtător. Ea are ca element triunghiul a cărui ipotenuză este de două ori mai lungă decât cea mai mică latură… A doua speţă este alcătuită din aceleaşi triunghiuri. apoi mânia şi. fasonate însă în ea într-un fel greu de exprimat. ei au făcut în aşa fel încât cele două suflete să locuiască fiecare în altă parte a corpului. „Este o problemă pe care trebuie s-o examinăm şi anume după care model arhitectul lumii a construit-o pe aceasta: după modelul imuabil şi veşnic acelaşi sau după ceea ce este născut. Şi că unul se poate asimila cu elementul matern (receptacolul). pentru a separa mai bine sediul sufletului nemuritor de cel al sufletului muritor. dându-i această formă. Încep cu prima speţă care este alcătuită din elementele cele mai mici. Amestecând pasiunile cu senzaţiile iraţionale şi iubirea. Or.122 noastră expunere. Distingem acum o a treia speţă… dificilă şi obscură. speranţa. 68a-70a. care este cel al pasiunilor. ceea ce presupune existenţa unor suprafeţe. în acest corp ei au creat un fel de suflet muritor. că solidul care a luat forma piramidei este elementul şi germenul focului. Dar corpuri fiind. cea atât de amăgitoare. Apoi. Lucrurilor divine le-a fost el însuşi artizanul. mai întâi al plăcerii. sau invers după dezagregare în elementele componente. baza lor este formată din laturi egale. cel isoscele nu admit nici o altă formă. cea mai periculoasă momeală a răului. Este evident pentru oricine că focul. apoi durerile care pun binele în dificultate. pământul este cel mai consistent dintre corpuri şi cel mai imobil. pământul. aerul şi apa sunt corpuri. Partea sufletului care participă la curaj şi mânie. făcut din patru unghiuri plane… Cea de a treia este formată din combinarea a douăzeci de feţe care sunt triunghiuri echilaterale… (Cea de-a patra figură) este cubul… Aceste patru speţe pot fi asociate focului şi pământului. altul cu cel patern (modelul) şi natura intermediară cu pruncul… Când Zeul începe ordonarea totului. Cele scalene. şi alta supusă devenirii şi vizibilă: copia acelui model. făcându-l să fie această fiinţă unică ce are în sine toate lucrurile divine. Despre aceasta vom vorbi altă dată. căci sunt formate din acelaşi fel de triunghiuri. care doreşte victoria a fost situată deasupra. Aerul este o speţă de corp intermediară… Zicem aşadar. ele au compus un singur unghi solid. nu este posibil ca să treacă unele în altele decât cele trei. luând modelul de la el.

se asociază cu altul în vederea unei nevoi. după părea mea. . Cum va face statul să asigure satisfacerea acestora? Nu cumva stabileşte. apoi cu altul în vederea alteia şi tot aşa până ce numărul de trebuinţe adună la un loc mai mulţi oameni care se într-ajutorează. pe cea a ţesătorului. Nu va trebui ca prin forţă să încalce teritoriul unui stat vecin? Sau dacă alţii din aceleaşi motive vor râvni la pământul nostru… nu va fi deci nevoie de o armată? Cum stabileam. atât pe gardieni. comanda. II. Dar dacă pământul unui stat devine insuficient pentru a-şi hrăni membri?. iuţeală ca să-l urmărească. Ibidem. este de tot evident că numai astfel va putea fi deopotrivă înzestrat cu înţelepciune. cu îndrăzneală. Acestei întovărăşiri îi spunem stat… Deci oamenii când dau şi când primesc. un singur om nu poate să facă mai multe munci… Dar lupta în război nu este şi ea o îndeletnicire distinctă? Oprim pe unul cu o meserie anume să facă în acelaşi timp altă muncă.8. Cea dintâi dintre trebuinţe. pe cea a plugarului. putere să-l învingă… Mai este nevoie şi de curaj în luptă… Iar în ce priveşte sufletul. atunci să alegem pe cei care au cu adevărat înclinările cele mai mari… Dar cum trebuie să fie de la natură asemenea oameni? Trebuie să aibă sagacitate pentru a descoperi pe inamic. este de bună seamă. ei nu fac acest schimb decât în vederea interesului lor… Să încercăm acum să întemeiem în gând un stat. cea a asigurării hranei. presupunând existenţa a patru sau cinci. ca şi alţi poeţi.. după părerea mea.. 373a-374b. plugarul să lucreze şi pentru alţii. Prin urmare. sau pe cea a constructorului de case.. Şi tot aşa i-am rânduit fiecăruia o singură muncă. ca unul să fie plugar. Ibidem. 428a-435d..n. cât şi pe conducători – n. „Statul. Dar copiilor nu le spunem mai întâi poveşti? Numai că acestea sunt o urzeală de minciuni… De aceea trebuie să supraveghem pe făcătorii de poveşti şi dacă sunt bune să le adoptăm. bunăoară conducerea. a fost situată între diafragmă şi ombilic…” 3. Căci. hotărârea şi toate cele asemenea? Se pot atribui acestea altcuiva decât sufletului? Nu doar sufletul are aceste însuşiri?” Ibidem.. „Are sufletul o funcţie pe care nici un alt lucru al lumii n-ar putea s-o îndeplinească. 374e-383a. să-şi facă veştminte şi case…”. 369b-371b. atunci este sfatul nostru o ştiinţă pe care o au numai câţiva şi anume aceia meniţi să dea sfaturi bune pentru cele de obşte în vederea bunei ocârmuiri a întregii noastre comunităţi… Această ştiinţă este acea a celor hotărâţi să aibă grijă de stat… Aşadar. altul haine. „Considerăm că cea dintâi grijă a oamenilor este să-şi procure hrană. 353e-d.. neîndoielnic. cea care îi este mai proprie şi pe care trebuie s-o exercite toată viaţa… Oare nu la fel trebuie practicată şi meseria războiului?. „Nu cumva este vorba de o înclinare firească a unora pentru o asemenea meserie? Dacă da. dacă trecem să le analizăm. plini de mânie… Dar nu cumva păzitorii (categorie în care Platon îi integrează. PLATON.. de care depinde conservarea vieţii noastre. în acest context. II. I. În orice caz. cel ce vrea să fie un bun păzitor trebuie să fie şi un adevărat filosof… Acesta trebuind să fie caracterul bunului păzitor. pentru a-i reuşi cât mai bine munca sa. Deci şi statul cel mai mic are nevoie de câţiva. altul să facă locuinţe. Republica. Apoi. II. pentru că ei au născocit poveşti mincinoase… Căci în asemenea descrieri zeii şi eroii au fost reprezentaţi ca într-o pictură în care chipurile pictate nu seamănă nicidecum cu obiectele pretins reprezentate”.. iar de nu. „Cred că statul nostru aşa alcătuit va fi şi perfect. cu temperanţă şi va fi drept… Şi dintre toate. iar după ce l-a descoperit. acesta trebuie să fie pornit spre mânie… Blânzi cu semenii lor. iar a treia a veştmintelor.. cum îl vom forma? Altă educaţie mai bună decât gimnastica pentru corp şi muzica pentru suflet nu vom afla. de patru sau cinci membri care să lucreze cu folos reciproc… Prin urmare. fie mai puternic oricare om ar trebui să facă din munca sa o parte pentru ceilalţi. Şi tot la fel nu se cade să recunoaştem şi aici că este vorba de o înclinare firească?. Ibidem.) pe lângă mânie mai trebuie să aibă şi o aplicare către filosofie?.123 raţiune… Cealaltă parte a sufletului care dă pofte carnale şi în genere răspunde de tot ce este necesar trupului. cu curaj. cea care ocupă primul lor este. într-un stat fie mai mic. nu pe cele pe care ni le-au spus Homer şi Hesiod. 372a-b.. altul încălţăminte?. s-a născut din neputinţa individului de a-şi fi suficient sie însuşi şi din nevoile lui atât de multe… Astfel.. înţelepciunea… Dar putem numi sfatul înţelept din cauza ştiinţei îndemânării dulgherilor? Sau din cauza ştiinţei tâmplarilor? Dacă nu. Deci va fi o datorie să alegem pe cei mai în stare să îndeplinească o asemenea îndeletnicire…”. este grija şi nevoia locuinţei. să le respingem. Vom îndemna pe doice şi pe mame să le spună numai poveştile care ajută la educarea sufletului. dar cu duşmanii.. şi ceilalţi pentru plugar şi aşa mai departe…” Ibidem. temeiurile lui nu vor fi trebuinţele?.

pe cea poftitoare?. ea fiind cea mai îndreptăţită să îngrijească de tot sufletul.. deşi cei mai puţin numeroşi. ca urmare a unei rele educaţii sau a unei societăţi rele. după părerea mea. Cumpătarea nu se află numai la o parte a statului. ci ea este răspândită deopotrivă la toţi membrii statului. Deci lipsa de ordine şi nerespectarea condiţiei de către fiecare om ce face parte dintr-un grup sau altul sau celălalt nu se pot numi altfel decât o crimă. aceea care a fost de fapt prescrisă de natură…”.. atunci socotim că noi suntem stăpâni pe noi înşine. Cât priveşte curajul. Ibidem. Cu temperanţa. încă două alte lucruri pe care trebuie să le mai descoperim în cetatea noastă: cumpătarea şi dreptatea… Cumpătarea presupune o bună rânduială şi deci înfrânarea poftelor şi a plăcerilor. sau la alta. dreptatea prin care statul îşi desăvârşeşte virtutea. au ştiinţa guvernării. de mijloc şi până la cei mai puternici… Mai rămâne. aceştia sunt singurii care merită să fie numiţi înţelepţi şi ştiinţa lor înţelepciune.124 statul bine condus îşi datorează înţelepciunea acelora care. .. În acest fel vom putea stabili temeinic dreptatea. Încât. ori cizmarul pe a dulgherului… n-ar pricinui mare pagubă statului? Nu prea?. pe plăcerile şi pasiunile sale… Din acest motiv mai zicem că acest stat este şi cumpătat… Dar unde stă cumpătarea? În guvernanţi sau în guvernaţi?. 441a-445c. iar curajul trebuie să i se supună?.… la care alţii poate fi găsit decât la cei care se luptă şi fac război pentru stat? Mai sunt.. lucrurile stau altfel decât stau cu înţelepciunea şi curajul. apoi.. şi că toţi să şi-o facă asemenea… Atunci raţiunii i se cuvine să poruncească. în sfârşit... Aceasta este şi ceea ce se poate numi nedreptate”. „Să cădem de acord că în sufletul unui individ există tot atâtea şi aceleaşi părţi ca în stat… Să ne aducem aminte că este drept să-ţi faci datoria ta. Când partea cea bună este stăpână pe noi. partea cea rea trece deasupra celei bune. De aici vine expresia «a fi stăpân pe tine»… Dar. Dar dacă unul pe care natura l-a făcut meseriaş sau ceva asemănător… ar încerca să se bage printre războinici sau războinicul printre cei meniţi să conducă… nu ar aduce statului mari pagube?.. Când însă. printr-o rânduială a firii. atunci spunem că omul în cauză este robul patimilor sale şi că este necumpătat… La fel se poate zice şi despre un stat că este stăpân pe sine. Mi se pare că dreptatea stă în faptul că fiecare trebuie să-şi îndeplinească datoria sa cum se cuvine… Însuşirea aceasta din urmă rivalizează în putere cu toate celelalte… Căci este drept ca fiecare să-şi stăpânească ceea ce este al său şi să-şi împlinească chemarea proprie… Dacă dulgherul ar voi să îndeplinească meseria cizmarului. fie ei cei mai de jos... expresia aceasta vrea să spună că în sufletul nostru există două părţi: una rea şi alta bună. adică deplina coordonare a părţilor sufletului. Şi nu este de datoria amândurora să conducă pe cea de-a treia parte.

p. Hersch. Primul Motor. vol. Bucureşti.I.. Bucureşti. 104 – 118. 50 – 66. constituţii rele. şcoală peripatetică. • W. Editura Nemira.W. democraţie. 1995. substanţă (ousía). 1997. Cazan. Distincţia filosofie-ştiinţă 11.3. Filosofia în Grecia veche.1. retoricii.2. p. 1995. Editura Humanitas. Filosofia antică.3. Introducere în filosofia occidentală.3.3.2. ARISTOTEL STRUCTURA TEMEI 11. 168 – 177. potenţă. Bucureşti. p. Al. p. formă (eidos. Bucureşti. Metafizica aristotelică 11. p. Editura Teora. Istoria filosofiei europene. Aubenque. Istoria filosofiei greceşti.3. Editura Academiei. Editura Univers Enciclopedic.125 11. Liceul. 42 – 60. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate 11. • P. Editura Proarcadia. monarhie. Mirarea filosofică. 1996 • W.1. 304 – 351. act. Hadot. Opera aristotelică 11. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.. 1997. Ce este filosofia antică?. aristocraţie. 1963. oligarhie. Ross.D. Hegel. esteticii şi logicii elaborate de Aristotel • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Stagiritul. • G. 1994. cauză formală. Collinson. Iaşi. 1998. 1998 • P. Shand. Problema fiinţei la Aristotel. p. materie (hýle). p. Introducere în filosofie. teoriei social-politice. Bucureşti.3. Vlăduţescu. 1984. peripatetici. Filosofia aristotelică 11. 243 – 280. Editura Humanitas. p. 32 – 36. cauză finală. Windelband. p. eticii. • J.5.3. Iaşi. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. 562 – 660. . tiranie. • Gh. 1994. gnoseologiei. Editura Moldova. cauză eficientă. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. • Gh. Teoria social-politică aristotelică 11. cauză materială. constituţii bune. morphé). Iaşi. Aristotel. Editura Albatros. 180 – 238. Repere biografice 11. Prelegeri de istorie a filosofiei. Bucureşti.F. V. • J.4. • D. Editura Polirom. Logica aristotelică OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Aristotel • Precizarea raporturilor dintre filosofia platoniciană şi cea aristotelică • Examinarea trăsăturilor definitorii ale gnoseologiei aristotelice • Înţelegerea semnificaţiilor complexe ale metafizicii aristotelice • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei. Editura Polirom. demagogie. categorii.

la dezinteresul manifestat de Platon faţă de studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. eliminând-o pe cea platoniciană. profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale. Platon s-a temut. moralei. Cu toate acestea. politicii etc. dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei. probabil. în nordul Greciei continentale. dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează. între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful. capitala regatului macedonean. la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană. dacă nu chiar cu puţin timp înainte. După copilăria. ci şi Atena. ca fiu al lui Nicomach. Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate. Hr. Speusip. în primul rând. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că. 11. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual. la Stagira şi la Pella. imediat după moartea lui Platon. psihologiei. Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon. ci pe propriul său nepot.1. petrecută.126 Cursul 11 ARISTOTEL (384 – 322 î. care era un filosof destul de obscur. educaţiei. acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică. unde rămâne circa 18-20 de ani. Aristotel a părăsit nu numai Academia. că. în Antichitate şi în Evul Mediu. bătrânul Platon nu l-a desemnat pe Aristotel. religiei. Afectat de această decizie.) Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate. . că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. şi al soţiei sale Phaistis. deci. probabil. în peninsula Chalcidică. înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. unde va deschide o filială a Academiei. ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale. considerându-se. care se vor accentua cu timpul. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos. atunci când a trebuit să desemneze un succesor la conducerea Academiei. trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii. în special. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor. medic al curţii macedonene. aşa cum era firesc. Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi. Ele se referă. în vecinătatea graniţei cu Macedonia antică grecească. Tot în această perioadă. ceea ce însemnă că el nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Repere biografice Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul). în special al celor biologice. fiind crescut de un unchi.

Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească. Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean.. Deşi mulţi greci îl admirau. desfiinţând. viitorul rege Alexandru Macedon. în frunte cu oratorul Demostene. Şcoala sa va mai fi numită şi peripatetică. începută încă din perioada în care se afla la Academie. Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena. la numai 33 de ani. ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare. Imediat după moartea lui Alexandru. Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani. Datorită morţii subite a tatălui său. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat. un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru. Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră. în plină putere creatoare. în special la Atena. întreaga Grecie continentală. la vârsta de 62 de ani. transformat în scurt timp în imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa. care-l considerau trădător. iar grecii nu erau dispuşi să renunţe din proprie iniţiativă la fărâmiţarea lor politică tradiţională. întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nicio şansă de supravieţuire. nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Aici decide. atrăgând tineri din întreaga lume grecească.Hr. insulară şi microasiatică. Devenit rege. Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului. Datorită acestor relaţii. cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian.. care constituise o permanentă ameninţare pentru greci. În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Academiei şi şia elaborat cea mai mare parte a operei. Imperiul Persan.127 Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene. Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească. Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel. abandonându-şi studiile. Liceul devine repede celebru. întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. L-a ajuns răzbunarea Atenei. Vreme de câţiva ani. i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate. Aristotel a rămas fără protecţie. încă o dată. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon. a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit încă să răspundă satisfăcător. prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască. s-a îmbolnăvit. Aristotel a fost. nu departe de Academia platoniciană. . la Chalcis. iar discipolii săi peripatetici (gr. în insula Eubeea. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. în insula Lesbos. ca şi Platon după ce revenise din călătorii. Alexandru avea şi numeroşi duşmani.Hr. iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. practic. motivându-şi fapta. peripatein – a se plimba). Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia. În cinstea zeului. împotriva filosofiei (aluzie evidentă la condamnarea la moarte a lui Socrate de către atenieni). Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase. Peste numai un an. cucerind India şi proclamânduse faraon al Egiptului). nu tocmai onorabilă. care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. în 322 î. Atâta vreme cât a trăit Alexandru. naţionaliştii atenieni. să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică. în afara cetăţii. Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să desăvârşească educaţia fiului său Alexandru. astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. în 323 î. datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. cel puţin până la un punct. unde se refugiase.

Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut. adoptând nu numai o serie de teme şi de motive platoniciene. – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus teoria logică. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii. este însă faptul că de când a fost creată. mai corect. întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau. această logică n-a putut să mai facă niciun pas înainte! Deşi exagerează (căci chiar în antichitate logica clasică va fi dezvoltată de către stoici).128 11. care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării. Despre filosofie). filosofie (Eudem. pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. care a trăit în sec. Analiticile secunde. • Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d. Kant sugerează că am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost fundamentată şi elaborată integral de un singur individ. dar cele ezoterice – adevărate tratate – s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare. el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel.). • Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. I î. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu. etică (Despre iubire. Şi mai impresionant. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor). de când a fost elaborată. şi a fost ultimul conducător al Liceului. Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice. Topica şi Respingerile sofistice. care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că. ci de către editorul operei sale. a fost scrisă după lucrarea Fizica. pe astronomul grec Claudiu Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului. pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor. se mai numeşte şi metafizică). care se adresau iniţiaţilor. fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt: • Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică.). adaugă Kant. s-a dovedit inspirată. fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. • Organon (gr. ea n-a trebuit să facă niciun pas înapoi. teorie politică (Despre regalitate) etc. Această denumire. Analiticile prime.2. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică. Categoriile. • Despre generare şi distrugere – lucrare de biologie . Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia. concepţia platoniciană asupra sufletului etc. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate. Despre bogăţie. El a fost preocupat. datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice.Hr. ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic. aprofundate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea şi elaborarea mecanicii clasice. Astfel. mai degrabă accidentală.Hr. al cărei titlu se pierduse. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. numind-o „Cea care urmează după fizica” (Metafizica). dincolo de lucrurile fizice. în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică). Despre nobleţe etc. de problematica mişcării corpurilor fizice. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel. în special. şi cursuri ezoterice. în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii. Andronicos din Rodhos. Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie.

De aceea el va plasa esenţele lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor. etapă în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică. Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare. identificându-se cu ansamblul trăsăturilor lor fundamentale. În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon.129 • • • • • • • • • • • Meteorologia – în care se încearcă explicarea fenomenelor meteorologice.3. 3. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate . care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. dar mai prieten îmi este adevărul”. etapa platonismului fervent. ceea ce înseamnă că se considera platonician. adică teoria Ideilor. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene. Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie. 11. Aristotel a criticat. în concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborării creaţiei teoretice aristotelice: 1. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei. Dacă Platon considerase că esenţele lucrurilor sunt transcendente acestora. 2. cum procedase Platon. deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. Etica nicomahică Etica eudemică – lucrări de etică Marea etică Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor Istoria animalelor – lucrare de biologie Părţile animalelor – lucrare de biologie 11. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri. pentru Aristotel ele le sunt imanente. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon. expusă îndeosebi în lucrarea Metafizica. în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. nucleul filosofiei platoniciene. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. Aşa cum am arătat mai sus. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. Procedând astfel. etapa naturalistă.3. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care el le considera eronate. Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice. în primul rând. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile. În această etapă el a aderat la principalele teme şi motive ale filosofiei platoniciene. care este supusă unei critici sistematice deosebit de severe. când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care de-a lungul vieţii şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie.1. ci şi forma literară a operei platoniciene.

îşi află locul şi conceperea diferită a divinului de către cei doi filosofi. a considera că gândirea umană are capacitatea să parcurgă toate etapele prin intermediul cărora realitatea derivă din fiinţă. capacitatea de reducere a realităţii la cauzele sale apropiate şi. specifică întregii mentalităţi greceşti clasice. la nivel de principiu. Adevărata cunoaştere este numai cea a universalului. Presupoziţia culturală de fond. dar supune teoria Ideilor unei severe. Aristotel vorbeşte despre divin drept cauză finală a lumii). în momentul în care descoperă esenţa raţională a realităţii. Atât Platon cât şi Aristotel manifestă un viguros optimism gnoseologic. atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel. tinde să conceapă cunoaşterea ca o ştiinţă unitară (şi totală) a suprasensibilului. cunoaşterea veritabilă se află în concept şi nu în sensibilitate. Atât Platon. în momentul determinării concrete a structurii realităţii suprasensibile. care apare perfect transparentă gândirii umane. care se reflectă în convingerea lor că înţeleptul (filosoful). Pe această premisă gnoseologică comună se altoiesc apoi diferenţele antropologice dintre cei doi gânditori. Această presupoziţie culturală comună condiţionează concepţiile despre cunoaştere ale ambilor gânditori. . poate mai „înţelept”. În aceste circumstanţe divinul. care. tocmai deoarece în particular subzistă întotdeauna un reziduu de iraţionalitate (materia). propune o cunoaştere articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare. este convingerea implicită a inteligibilităţii realităţii. mai întâi. în special în faza maturităţii. strădania lui Platon de legitimare a realităţii suprasensibile. în fond. teologia etc. s-a raportat în permanenţă la el. care este în mod fundamental cunoaşterea prin cauze. care de la nivelul său cel mai de jos şi mai puţin inteligibil (materia) ajunge la cel mai înalt (Ideea de Bine la Platon şi Mişcătorul Nemişcat la Aristotel). se fac mai puţin simţite presupoziţiile orfico-pythagorice. aspectele de continuitate şi discontinuitate dintre cei doi filosofi în diferite compartimente ale sistemelor lor: presupoziţii culturale. deşi l-au considerat constitutiv structurii realităţii. ca şi cea mai mare parte a gândirii antice greceşti – cu excepţia tragediei – nu au fost deloc sensibili la problematica răului. dar constructive critici. la cauza sa primă. Nici din concepţiile ontologice ale celor doi filosofi nu lipsesc elementele comune: în ambele sisteme. Datorită acestui fapt. se resimte o profundă aspiraţie a sensibilului spre ideal. Desigur. cu finalităţi şi cu strategii metodologice specifice. atrage spre sine toate celelalte existenţe (astfel. îi surprinde şi propria plenitudine. drept urmare. semnificaţia fundamentală a existenţei ei. ambii tind să prezinte dimensiunea suprasensibilă ca cea a adevăratei „plenitudini” a fiinţei. integral accesibil capacităţii cognitive a omului. În timp ce Platon concepe Ideea de Bine drept entitatea cea mai inteligibilă. idealul. un logos. şi deoarece la Aristotel. în timp ce Aristotel. În cadrul acestor diferenţe ale modului de structurare a lumii suprasensibile. Platon. ontologia. Deşi nuanţele cu care această convingere comună este transpusă în termeni teoretici vor fi sensibil diferite. comună rămâne numai convingerea conform căreia cauza adecvată a lumii sensibile trebuie să constea în mod necesar într-o realitate suprasensibilă. Voi examina. care îi conduc spre soluţii diferite. dar dificil de gestionat. mai atent la lumea fenomenală.130 Analiza raporturilor dintre Platon şi Aristotel este esenţială pentru înţelegerea premiselor filosofice de la care a pornit discursul aristotelic. chiar dacă neîndoielnic mai puternic în gândirea lui Platon. punându-i în evidenţă aporiile de fond. între cei doi gânditori apar mari diferenţe. Aristotel acceptă deplin. concepţiile asupra cunoaşterii. deşi s-a arătat adesea foarte critic la adresa lui Platon. cât şi Aristotel sfârşesc prin a propune o „scară a existenţelor”. a lumii naturale spre realitatea suprasensibilă. Aristotel va demonstra că Mişcătorul Nemişcat (Divinitatea) este cu precădere entitatea cea mai inteligentă. Cei doi filosofi concordă şi în identificarea esenţei cunoaşterii. prezentă în ambele concepţii. mai „savant” şi. în ultimă instanţă. Nu este întâmplător faptul că ambii gânditori. o realitate care are o ordine internă. A considera realitatea inteligibilă înseamnă. rămânând în interiorul discursului raţional.

) răspunde aceloraşi criterii. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. Materia ar fi. sunt deci substanţe. apare cât se poate de clar că este discutabilă considerarea lui Aristotel ca „depăşire” a lui Platon. în timp ce la Platon subzistă un clar dualism în problema raporturilor dintre suflet şi trup. prin analiză raţională. antropologia. este vorba mai degrabă de două modele metafizice complementare în care se exprimă valorile fundamentale ale culturii greceşti clasice. în timp ce Aristotel al filosofului-savant. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. considerată formă pură şi numită forma formelor. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile. Forma ar fi. pentru a invoca exemplul de mai sus. subliniind că sufletul ar fi „forma” corpului. Conceptul aristotelic de formă prezintă unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. dar la Aristotel. Aristotel corelează mai bine cele două realităţi. inertă şi informă. sensibilitatea acestuia faţă de problema destinului postum al sufletului. gnoseologia. 11. dar el nu pare a avea acea mare „rezonanţă interioară” pentru problematica umană. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. şi viziunile antropologice ale celor doi filosofi. dar această afirmaţie mai mult ascunde decât explică rădăcina deosebirilor metodologice dintre ei. Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur. – ousia). individuale. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. de exemplu.3. 2. Cu certitudine. etica. Desigur. ca posibilitate. blocul inform de marmură din care va fi cioplită o statuie. în care articularea diferitelor momente din care teoria se compune (ontologia. forma (gr. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. lipsită de conţinut material. Cele două principii sunt: 1. O a doua deosebire antropologică dintre cei doi filosofi constă în modul diferit de concepere a raportului dintre suflet şi trup. de asemenea. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. dar la Aristotel este prezentă o utilizare mult mai rafinată a procedeelor logice şi lipseşte cu totul apelul la mit. Cu această convingere este posibil să începem acum examinarea filosofiei lui Aristotel.131 Sunt diferite. – hylé). făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală. cel puţin în etapa de maturitate. chipul zeului reprezentat de statuie. El distinge patru tipuri de cauze: . este mai puţin prezentă propensiunea mistică a lui Platon. Prin tradiţie această deosebire se exprimă prin afirmaţia că Platon ar fi prototipul filosofului-poet. cum ar fi fost de aşteptat. dintre o mai mare sau mai mică sensibilitate faţă de destinul uman. la ambii este vădit efortul de elaborare a unei viziuni globale asupra realităţii. cu o singură excepţie. În concluzie. în această diferenţă se manifestă deosebirea dintre două tipuri umane diferite. Lucrurile concrete. statuia ca atare. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. care se simte în întreaga operă a lui Platon. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii.2. Substanţa ar fi. de natură spirituală. Divinitatea. teologia etc. materia (gr. pentru a invoca exemplul de mai sus. al tuturor lucrurilor. şi pentru Stagirit tensiunea spre divin este o constantă a întregii realităţi. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. Ontologia aristotelică În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său. la ambii înţeleptul este animat de o puternică tensiune existenţială ce are drept obiectiv cunoaşterea. care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator. Opţiunile antropologice diferite ale celor doi filosofi determină şi strategii metodologice diferite. coerentă în părţile sale constitutive. – morphé). Aristotel afirmă că materia ar exista numai ca potenţă.

El a propus următorul sistem al ştiinţelor: • ştiinţele teoretice. deoarece fiecare tip de ştiinţă circumscrie un anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei. • ştiinţele practice. criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice.132 • cauza materială. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu. ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. . Aristotel va stabili. Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls. există şi un temei obiectiv al delimitării lor. deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă: • contemplatoare (ştiinţele teoretice).3. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate). Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că: 1. ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. care includ: o poetica. prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii. Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general. care ar fi. o matematica. criteriul clasificare propus de el este subiectiv. o fizica (numită de el „filosofie secundă”). de proiectul templului ce urmează a fi construit. • ştiinţele poetice (creatoare). mai întâi. pe de altă parte. piatra din care va fi construit un templu. de exemplu. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. care includ: o metafizica (numită de el „filosofie primă”). • cauza formală. cât şi cele specializate – erau înglobate în filosofie. Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată în mod riguros şi sistematic. reprezentată. Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea principială a ştiinţei de filosofie. astronomia etc. pe de o parte. • practică (ştiinţele practice). 2.3. cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei. iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nicio tentativă semnificativă de soluţionare a sa. o retorica. care includ: o politica. o etica. Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale. ci şi un mare savant. de exemplu. Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor. • cauza eficientă. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. 11. de exemplu. • cauza finală. Distincţia filosofie – ştiinţă Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale. reprezentată. • creatoare (ştiinţele creatoare). o economia. Deşi unele ştiinţe (matematica. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe.

în care-i includea. în sensul că nu se poate vorbi despre un individ uman decât în cadrul unei societăţi constituite. Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte. • demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor. • aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. asupra importanţei proprietăţii private şi a ponderii majoritare a clasei mijlocii pentru evitarea dezechilibrelor social-politice etc. economie etc.133 11. Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice: • regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ: • monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. aşa cum organismul este anterior părţilor sale. El a prelucrat şi a sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă. el vrea să afirme. etică. • oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi. El nu mai este însă interesat atât de regimul politic ideal. • rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate. • regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ: • tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes. lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice. Aristotel defineşte omul ca „zoon politikon” (animal politic) şi consideră că statul (el nu operează distincţia stat – societate) este anterior individului. ci că toate sunt legitime în măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. Teoria social-politică aristotelică Ca şi dascălul său Platon. neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. prin care a anticipat evoluţiile teoriei politice din epoca modernă. potrivit mentalităţii greceşti tradiţionale. cât de cel care poate asigura o gestiune eficientă a problematicii vieţii sociale. Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a circa 162 de regimuri politice din lumea grecească. . Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii. retorică. de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general.3. particularităţi locale etc. pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca! Aristotel distinge două tipuri de regimuri politice sau. Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei: teoria cunoaşterii. Doctrina sa social-politică. Aristotel a fost şi un om al timpului său. lucrările respective s-au pierdut. estetică. care poate părea la prima vedere stranie. • democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis. cum spune el. conţine mult mai multe elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Aristotel face în Politica o serie de consideraţii deosebit de pertinente asupra necesităţii separaţiei puterilor în stat pentru stabilitatea regimului politic. expusă în Politica. Din păcate. primordialitatea societăţii în raport cu orice individ. de constituţii: • bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure. mentalităţi. cum făcuse dascălul său.4. legitimând sclavia (îi numeşte pe sclavi „unelte vorbitoare”) şi superioritatea poporului grec în raport cu „popoarele barbare”. În afara acestor idei. Prin această apreciere. de fapt.

în care este tratată problema opoziţiei dintre propoziţii. alte două cărţi. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. compusă din opt cărţi.Hr. 4. 6. 232-305 d. numeroşi exegeţi consideră că dintre toate cea mai importantă este cartea a IV-a (Γ) a Metafizicii. După moartea prematură a lui Alexandru Macedon. care sunt modalităţile în care se poate predica un anumit atribut despre un subiect dat. din păcate. Pe lângă Organon. cu certitudine. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol.3.Hr. Categoriile. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. REZUMAT 1. VI d. şi epoca lui Boetius (sec. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. unde a murit în anul 322 în împrejurări obscure. cea de-a noua carte a Topicii. adică acele silogisme care se întemeiază pe premise necesare. în măsură să-i asigure coerenţa şi. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cei mai prolifici gânditori ai tuturor timpurilor. 5. Topica. Aristotel a părăsit Atena după moartea dascălului său. A fost angajat apoi de regele Filip al II-lea al Macedoniei ca preceptor al fiului său Alexandru Macedon. în insula Eubeea. unde a rămas aproape două decenii. fiindu-i atribuit un număr impresionant de lucrări. probabil. Aristotel a venit la vârsta 17 ani la Atena şi s-a înscris la Academia lui Platon. Logica aristotelică Logica reprezintă. 7. Structura în care ne-a parvenit Organon-ul aristotelic este următoarea: 1. tot ceea ce se poate spune în acest sens este că acest lucru s-a întâmplat aproximativ între anii 270 d. urmărind să-şi desăvârşească formaţia şi să difuzeze spiritul Academiei în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. în acest sens. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de tratate reunite sub titlul Organon (gr. Repere biografice Născut în anul 384 la Stagira. Aristotel a fost nevoit să se refugieze la Chalcis. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. atât structura cât şi titlul acestui ansamblu de opere nu sunt datorate lui Aristotel. Scrierile sale sunt grupate în două categorii: lucrări exoterice ( Gryllos sau Despre . în care este tra-tat magistral principiul noncontradicţiei. 2. Introducere. – instrument). Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. şi în alte opere aristotelice se găsesc pasaje semnificative pentru reconstituirea concepţiei sale asupra logicii. Respingerile sofistice. mai ales. o achiziţie definitivă a spiritului uman. să-i probeze adevărul aserţiunilor. în care este expusă teoria validităţii formale a silogismului. 3. una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice.Hr. Despre interpretare. în care este prezentată „demonstraţia”. este semnificativ. două cărţi. care porneşte de la „locuri comune” (în greceşte „tópoi). După ce acesta a devenit rege. de fapt. în care este prezentat conceptul aristotelic de pro-poziţie (ca atribuire a unui predicat unui subiect) şi este elaborată lista celor zece categorii. Aristotel a revenit la Atena şi a înfiinţat Liceul. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. ci filosofului grec neoplatonic Porphyrios (cca.134 11.5. adică aşa-numita argumentare „dialectică”.). iar o parte considerabilă a ei poate fi socotită. care analizează silogismul fondat pe premise probabile. 2. care este. ca fiu al medicului curţii regale macedonene. Nefiind desemnat de Platon succesor al său la conducerea Academiei. în nordul Greciei continentale. Analiticile secunde. Este dificil de precizat şi când a fost stabilită ordinea în care s-au perpetuat apoi aceste tratate. datorată însă nu lui Aristotel.). Analiticile prime.

care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator. al tuturor lucrurilor.1. implicit. 2. Despre filosofie. reprezentată. etapa naturalistă. 3. • cauza finală. „animal politic” (zoon politikon). Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. Aristotel consideră că nu există constituţii ideale în sens absolut: fiecare dintre cele trei constituţii drepte se poate dovedi adecvată în anumite situaţii concrete. de un număr restrâns de cetăţeni sau de toţi. – ousia). reprezentată. Ontologia aristotelică În pofida criticii severe făcute ontologiei dascălului său. forma (gr. socialpolitice. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. omul este înclinat în mod natural spre asocierea cu alte fiinţe umane creându-şi astfel structuri de viaţă asociativă. Despre suflet. 2. potrivit concepţiei sale. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. Omul este deci animal social şi. Distincţia filosofie-ştiinţă Aristotel nu a utilizat în lucrările sale termenul metafizică. Meteorologia. individuale. Sunt bune constituţiile în care puterea este utilizată pentru satisfacerea intereselor generale (monarhia. Organon. Etica eudemică. de exemplu. El distinge patru tipuri de cauze: • cauza materială. inertă şi informă. contrapusă filosofiei secunde. diferite modele constituţionale. Despre bogăţie. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. Eudem. de exemplu. demagogia). Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. fizica. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. de exemplu. Etica nicomahică. – hylé). care se referă. Despre naştere şi distrugere. Politica. la opţiunile filosofice fundamentale (Aristotel opune idealismului platonician un pronunţat spirit realist şi naturalist). Deşi teoria social-politică aristotelică este mai realistă decât cea platoniciană. Istoria animalelor. dar este semnificativă pentru viziunea sa filosofică şi cea potrivit căreia metafizica este ştiinţa care studiază divinitatea şi realitatea suprasensibilă.). etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică expusă în lucrarea Metafizica. Despre iubire. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. de natură spirituală. Parva naturalia. Aristotel explică existenţa tot cu ajutorul a două principii: 1. prin analiză raţională. Despre regalitate) şi lucrări ezoterice (Metafizica. oligarhia. 3.3. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. Despre cer. de proiectul templului ce urmează a fi construit. Despre nobleţe. Retorica. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu. cât şi de discontinuitate. • cauza eficientă. 3. putând fi distinse trei mari etape ale elaborării sale: 1.135 retorică. El propune acestei discipline multiple definiţii. vom avea deci trei tipuri de constituţii drepte. El denumea ceea ce ulterior va fi desemnat cu acest termen teologie sau filosofie primă. etice. cu degenerările corespunzătoare. 3. Marea etică. – morphé). dar realizarea deplină a esenţei sale solicită existenţa statului (polis). piatra din care va fi construit un templu. Fizica. Poetica etc. prejudecăţile culturale . Lucrurile concrete. Familia şi satul sunt pentru Aristotel suficiente pentru satisfacerea necesităţilor elementare ale omului. • cauza formală. iar rele sau degenerate cele în care puterea este utilizată pentru satisfacerea unor interese particulare (tirania. Teoria social-politică aristotelică Deoarece nu îşi este suficient. materia (gr. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate Între cei doi mari gânditori există atât aspecte de continuitate. Statul poate adopta. care vizează o serie de presupoziţii culturale şi teoretice comune. cu precădere. estetice etc. gnoseologice. după cum suveranitatea este deţinută de un singur om. sunt deci substanţe.2. Spre deosebire de Platon. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. 3. 3. la Aristotel. care era. aristocraţia şi democraţia). cea mai importantă fiind cea care afirmă că metafizica este ştiinţa care studiază fiinţa ca fiinţă. etapa platonismului fervent. stilurile diferite de concepere a discursului filosofic (Aristotel opune o solidă construcţie logico-teoretică stilului mitico-poetic platonician) şi soluţionarea diferită a unui mare număr de probleme ontologice. care ar fi.4.

Care sunt principalele tipuri de ştiinţe deosebite de Aristotel şi care sunt criteriile delimitării lor? 10. pentru referate sau eseuri 1.1984. Despre vieţi. în mă-sură să-i asigure coerenţa şi. Bucureşti. în contrast cu principiile sale metafizice şi etice. 305. iar o parte considera-bilă a ei poate fi socotită. Logica aristotelică Logica reprezintă una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice. Opera aristotelică 2. Teme pentru dezbatere în seminar. Virtuţi şi limite ale metafizicii aristotelice. Avea pulpele slabe.5. După spusele lui Timotheos. de la concubina sa. probabil. unde se plimba… filosoful cu discipolii săi… De aici a numele de peripatetic… A stat la curtea lui Filip. AUTOEVALUARE A. Analiticile secunde. Respingerile sofistice. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. menit.136 ale epocii l-au influenţat şi pe Aristotel. 4. în Macedonia. Analiticile prime.1. 3. Care sunt cele mai importante limite ale teoriei social-politice aristotelice? B. Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. potrivit filosofiei aristotelice. Ce influenţă consideraţi că a exercitat Aristotel asupra lui Alexandru Macedon? 5. să-i probeze adevărul aserţiunilor. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. Virtuţi şi limite ale teoriei social-politice aristotelice. Care sunt tipurile de cauze necesare. Filosofia în Grecia veche. ochii mici şi avea deosebită grijă de îmbrăcăminte. fiind ambasadorul Atenei la curtea lui Filip. a avut un fiu numit tot Nicomach. Se pare însă că opera îi va fi fost încă . TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Phaistis. s-a născut la Stagira…Aflăm din cartea lui Timotheo atenianul. prin chiar esenţa sa. rămânând deci victima unui tip de rasism care contrastează cu viziunea sa asupra omului (oricărui om). inele şi felul de a-şi tăia părul. Întrebări 1. Care sunt principalele tipuri de regimuri politice distinse de Aristotel şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 14. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol. Care sunt principalele etape pe care le-a parcurs creaţia teoretică aristotelică? 8. că vorbea peltic. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. p. Care au fost principalele cauze ale neînţelegerilor dintre Platon şi Aristotel? 3. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. V. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. „Aristotel. De ce credeţi că a revenit Aristotel la Atena după ce Alexandru a devenit rege? 6. DIOGENES LAERTIOS. pentru explicarea satisfăcătoare a realităţii şi care este rolul fiecăreia dintre ele? 11. unde a avut ca elev pe fiul lui Filip. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. S-a despărţit de Academie încă de pe când trăia Platon… În momentul în care Xenocrates deveni şeful Academiei. Care sunt cele mai importante aspecte de continuitate şi de discontinuitate dintre creaţia teoretică platoniciană şi cea aristotelică? 9. pe Alexandru… A ţinut lecţii la în Lykeion timp de treisprezece ani. el susţine caracterul „natural” al sclaviei şi al supremaţiei grecilor asupra „barbarilor”. Distinţia aristotelică dintre filosofie şi ştiinţă. virtuţii contemplative. după lista lui Diogenes Laertios. „(Aristotel) ar fi scris 145 de cărţi. Care este criteriul de clasificare a regimurilor politice în teoria social-politică aristotelică? 13. Topica. Care sunt cele mai importante lucrări ale lui Aristotel? 7. Doctrina aristotelică a cauzalităţii. fiul lui Nicomachos şi al soţiei acestuia. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Aristotel? 2. Platon şi Aristotel – continuitate şi discontinuitate. după cum se spune. Aristotel – om al epocii sale sau om universal? 2. Herpyllis. mai ales. Editura Albatros. – instrument): Categoriile.1. La întoarcere văzând şcoala sub o nouă conducere alese un loc de plimbare publică în Lykeion. în acest sens. 1-35. De ce consideraţi că Platon nu i-a încredinţat lui Aristotel conducerea Academiei? 4. Care sunt coordonatele principale ale teoriei politice aristotelice? 12. 6. pe urmă s-a retras la Chalcis şi a murit de boală la vârsta de şaizeci şi trei de ani…”. este semnificativ. Aristotel era absent. Despre interpretare. 5. o achiziţie definitivă a spiritului uman. Repere biografice 1. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de şase tratate reunite sub titlul Organon (gr. 2. 3.

măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de căpetenie prin care ajungem la cunoaşterea particularului… Senzaţiile însă nu ne spun care sunt cauzele lucrurilor. „Există o ştiinţă care consideră Fiinţa ca fiinţă. Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul izolat.1. 1005b. pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului. ci mai degrabă numai în măsura în care fiinţa particulară participă la mişcare”. „Trebuie să ne însuşim cunoaşterea primelor cauze. după câte se pare. Apoi. Proteptic. 3.2.5. exoterică s-a pierdut.7. decât vremea a păstrat pentru cei mai dinaintea noastră. 3. Mai întâi. pentru a arăta că nu trebuie să filosofezi. 3. aproape în întregime”. I. posedând ştiinţa. unor lucruri le zicem fiinţe. un iubitor de înţelepciune (filomýthos – filosófos). s-a ajuns la descoperirea ştiinţelor pure…. sunt lipsiţi de experienţă. Metafizica. 3. De aceea şi iubitorul de mituri este. 2 (ed. iar cei de pe urmă nu… Afară de aceasta. Metafizica. Din cele spuse reiese că denumirea pe care o avem în vedere se aplică la una şi aceeaşi ştiinţă: filosofia. sau oricum de câteva ori mai bogată. I. se pare că experienţa nu se deosebeşte de loc de ştiinţă. ba chiar observăm că cei ce se bazează pe experienţă îşi ajung mai degrabă scopul decât cei care. În fine. cum de pildă ne spun numai că focul e cald. 3. Căci o bună parte din ea. Aşa că oamenii. Astfel. «cursurile» ţinute în şcoală. cât şi proprietăţile ei esenţiale…”. altora pentru că sunt însuşiri ale substanţei. 3. 1003b-1004a.3. 2. suntem încredinţaţi că cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică. este filosof cel ce alege ştiinţa care este cultivată pentru ea însăşi. dar nu şi de ce e cald. 1003a. este filosof cel ce ajunge la cunoaşterea lucrurilor care mai anevoie pot fi desluşite… În al treilea rând. ci pe Callias sau pe Socrate sau pe alt individ. W. Metafizica. am putea să-i atribuim studiul fiinţei nu întrucât fiinţează. 980a-982a. recunoaşte prin aceasta că nu ştie. pentru că sunt substanţe. acela care posedă teoria fără experienţă. 1. iar dacă nu. cei de demult ca şi cei de azi au fost determinaţi la filosofare de uimire… Acela care descoperă anumite dificultăţi şi care se miră. trebuie să filosofezi. „Deoarece aceasta este ştiinţa pe care o căutăm. „Trebuie să filosofezi sau nu trebuie să filosofezi. III.D. IV. este filosof cel care cunoaşte cauzele cu mai multă precizie şi care ştie să-i înveţe pe alţii cu mai multă pricepere. Poate dacă luăm în seamă mai întâi opiniile privitoare la filosof. nu într-una din părţile sale… Cât despre fizică (filosofia secundă). 983a. va fi expus să greşească… Şi. Că această ştiinţă nu este una poetică (creatoare. căci numai atunci putem spune că cineva cunoaşte un lucru când suntem încredinţaţi că şi-a însuşit cunoaşterea primei lui cauze…” 3. . cea publicat. în celebrul său Liceu (Lykeion) să fie păstrate.5. Ross). după părerea generală. „Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte… Celelalte vieţuitoare trăiesc călăuzite de reprezentările lor şi de imaginile prinse în memorie… numai neamului omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea… În practică. Căci. IV. 3. „E adevărat că şi fizica este o ştiinţă. cunoscând generalul fără a cunoaşte particularul subsumat lui. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a şti iar nu în vederea unui scop utilitar. Căci medicul nu tratează pe om în general sau doar în calitatea lui de om.4. întrucât s-au îndeletnicit cu filosofia pentru a scăpa de neştiinţă. Soarta a făcut însă ca lucrările acromatice (àkromatikoi lógoi). Încât e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică ce depăşea priceperea comună a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare… Când au fost puse la punct toate aceste născociri. ştiinţa numită iubire de înţelepciune are ca obiect primele cauze şi principiul”. pentru că cei dintâi cunosc cauza. fără a ştiinţa fiecărui lucru în parte. considerată în chip universal. Concepţia filosofică şi ştiinţifică 3. în multe sensuri… dar totdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu. ori ceea ce reprezintă pieirea. artizanală) se vede din activitatea celor vechi. să numim filosof pe cel ce posedă totalitatea cunoştinţelor. întrucât ştiinţa e în funcţie de cunoaştere. apoi altora pentru că sunt doar posibile ca substanţă. XI. fr. noi nu socotim senzaţia ca fiind ştiinţă. 2. trebuie să vedem care sunt cauzele şi care principiile care constituie obiectul filosofiei. totuşi. Metafizica. 1. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor… au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă”. trebuie să filosofezi”. Metafizica.6. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. 3. în oarecare măsură. ajungem mai repede la un răspuns la problema ce ne interesează. pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi. iar activitatea practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna în domeniul individualului. I. „Despre fiinţă se vorbeşte. Metafizica.137 mai bogată. dacă trebuie să filosofezi. iar această descoperire s-a înfăptuit mai întâi în ţările unde oamenii aveau mai mult timp liber la îndemână… Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că. 982a-983a. Metafizica. ştiinţa cea mai elevată care este şi cea mai filosofică dintre toate. 3. dar ea nu este filosofia primă”. ea fiind aceea care se ocupă cu primele cauze şi principii. Astfel că. 3. „Ştiinţa filosofului are ca obiect fiinţa ca fiinţă. 1060b-1062a.

Aşadar este evident că. Ea e una despre care se afirmă toate aceste predicate. nici nesfârşite. e aceea ce ia naştere în alt lucru. dintre categorii una indică substanţa. căci e făcută din aramă şi din forma sferică. 3. „Tot ce devine este compus. 6. ceea ce nu e predicatul vreunui subiect. 3. 192a-192b. care nu sunt suficiente. Căci noţiunile lucrului se pot descompune în noţiunile elementelor sale… Ceea ce devine. toate. individ.12. există pe de o parte lucrul care este generat. alta calitatea. şi aceste lucruri au lipsa de formă mai înainte de a primi şi de a intra în posesia formei. dar şi că într-un fel sunt trei… Materia este deci un principiu… Dar este una aşa cum este gândirea. dar pe baza lor s-ar putea confunda materia cu substanţa. pe când lungimea. nici o cantitate oarecare. din care deduc natura lucrurilor… Cercetând argumentele…. şi că opuse sunt lipsa de formă. cum este ordinea sau muzica… De aceea. materia să apară în chip necesar ca singura substanţă. „Despre fiinţă se vorbeşte sau în sensul de fiinţă prin accident sau în sensul de fiinţă în sine. Nu este cu putinţă să existe unul singur. am putea spune că trei sunt elementele şi că mai mult de trei nu există…”. acţiuni şi potenţialităţi ale corpurilor. Metafizica. dacă există cauze şi principii ale existenţelor din natură…. 1033a-1034a. o producem din ceva deosebit… De pildă. În chip accidental. lipsa de figură. afară de aceea a substanţei. Forma a fost realizată din cutare material. contrariul acesteia este privaţiunea… Căci după cum există un raport între statuie şi bronz sau între pat şi lemn. I. Aceste celelalte atribute sunt modalităţi. iar produsul e o sferă de aramă. tot aşa el nu produce nici sfera. să zicem arama. mai degrabă prin esenţă decât prin accident. Nu numai că ele nu sunt clare. lăţimea şi adâncimea nu mai rămâne decât ceea ce era determinat de aceste calităţi. plecând de la un subiect luat în sensul plin al cuvântului. VII.8. că materia este non-existenţă prin accident. 3. alta relaţia. urmează că Fiinţa înseamnă acelaşi lucru ca fiecare din aceste categorii…”. Deoarece. datorită naturii sau meşteşugului sau altei putinţe… Dar ceea ce se face este. căci ea. Dar nu trebuie să ne mulţumim doar cu aceste lămuriri. de pildă. căci în mod permanent obiectul provenit astfel va trebui să fie divizibil. care e sfera… Forma sau oricare ar fi numele ce trebuie să dăm figurii realizate în materia sensibilă nu e supusă devenirii. căci nu cantitatea e o substanţă. dar care de dincolo de ele toate. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat. pe de altă parte cel care devine prin generare şi aceasta în dublu sens: căci sau este subiectul sau opusul subiectului. iar cealaltă. ci înseamnă altceva. din acest punct de vedere. aşadar. Dimpotrivă. privaţiunea şi contrarietatea sunt accidente. Iar cum factorul care produce ceva nu produce nici substratul. de pildă. şi ca o parte din el să fie cutare lucru. alta cantitatea.9. care e arama. Eu zic că neinstruit este opus. iar cealaltă parte cutare alt lucru. Forma este însă una. „Substanţa. decât numai prin accident… Căci a produce un lucru înseamnă. nici nu are vreunul din predicatele prin care e determinată Fiinţa. iar prin aceasta nu se înţelege privaţiunea. omul instruit este compus din om şi din instruit. a face o sferă de aramă înseamnă a face din cutare lucru.13. substanţă. pentru că contrarul nu este unul. 7. Metafizica. 3. iar celelalte locul şi timpul. „Ceea ce devine. iar substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. o sferă de aramă. iar nu substanţe. formează predicate ale substanţei. o sferă sau un cerc sau indiferent orice alt lucru. devine din materie. faţă de care celelalte joacă rolul de predicate. iar alta este corespunzătorul formei şi în plus. ci mai degrabă substanţa e substratul prim. când spunem că omul drept este cult sau că omul este cult sau că cel cult este om… Fiinţa în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt. V. tot aşa există un raport între materie. atunci va trebui ca ceva să provină din altceva. ci ea este aceea pe lângă care celelalte joacă rolul de predicate. „Noi zicem că altceva este materia şi altceva privaţiunea. alta acţiunea sau pasiunea. 9. se poate spune că două sunt principiile. 1028a-1029b. iar cealaltă din formă…”. trei sau mai multe. evident că nu mai rămâne nimic altceva. 7. Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e nici determinat. Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii. 190a-191b. dacă nu e totuna cu substanţa nu vedem ce altceva ar putea fi substanţa. Dacă producem forma. lăţimea şi adâncimea sunt nişte cantităţi. existenţă”. Metafizica. sau între alte lucruri dintre cele care au o formă şi materia lor. adică a produce forma în altceva. adică forma. Dar dacă va exista. Fizica. este non-existenţă prin sine… Materia este distrusă şi . iar bronzul sau piatra sau aurul sunt subiecte. I.138 privaţia… Spunem doar şi despre Nefiinţă că este Nefiinţă”. Fizica. a nu considera decât două principii are o oarecare raţiune… Unii presupun mai multe principii. Fizica. 8. 189a-190a. ci materia… Ceva devine. nici o cantitate.10. 3. nici altceva”. adică o parte să consiste din materie. în genere. cutare alt lucru. Prin aceasta înţeleg că a face aramă rotundă nu înseamnă a produce rotunjimea sau sfera. Dar dacă înlăturăm lungimea. ca şi în cazul esenţei. 3. de pildă. „Dacă principiile sunt două. căci dacă înlăturăm toate celelalte atribute. privaţiunea.11. să produci un lucru determinat. devine prin ceva şi din altceva. 3. ceea ce face ca. 1017a-1017b. Într-adevăr. atunci orice lucru devine dintr-un subiect şi dintr-o formă. un proces de devenire al esenţei sferei. lipsa de ordine. iar subiect omul. nici nu se naşte. Într-adevăr. I. Celelalte categorii. VII. pentru că astfel existenţa n-ar putea fi inteligibilă… Deoarece principiile sunt în număr finit.

genurile sunt cauze ale genurilor.16. V. aceasta este necontestat adevărat. Căci eu spun că materia este primul substrat care stă la baza fiecărui lucru…”. ea nu poate niciodată forma predicatul unei propoziţii. adică atunci când cunoaştem cauza primă… Într-un fel. iar cauzele particulare. când în act. „Substanţa. Căci dacă s-ar genera în sine. căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate.139 devine într-un sens. Căci substanţa primă nu este nici într-un subiect. 1020a. cum este de pildă pentru construcţia unei case constructorul sau constructorul construind… Apoi. Bunăoară. totuşi primeşte calităţi contrarii… Astfel. „Cantitatea este de două ori discretă ori continuă… Exemple de cantităţi . unul şi determinat”. ci în mod necesar este indestructibilă şi negenerată în sine. Într-adevăr. Căci toate propoziţiile de acest fel au ca subiect individul sau specia. Dar la substanţele secunde. nici faţă de alt om… Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei pare să fie că. unele sunt anterioare. ale lucrurilor particulare…”. II. şi tot aşa şi genurile care cuprind speciile. 2a-4b. ci o calificare. specia este mai cu adevărat substanţă decât genul fiind mai aproape de substanţa primă… Pe lângă acestea (substanţele secunde). cauza este lucrul din care porneşte primul început al mişcării şi al repausului… Şi. dar în altul nu. ar trebui mai întâi să subziste o materie din care să fie generată materia. ea nu este una. deşi este numeric una şi aceeaşi. În cazul substanţelor secunde… dăm impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat. 1. Cauzele sunt luate în multe sensuri. cauza se numeşte lucrul din care se face ceva…. 3. şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele.16. un anumit om este o dată alb. Categoriile. sunt denumite substanţe secunde… Dintre substanţele secunde. fiindcă studiul nostru este făcut în vederea cunoaşterii. om. modalităţile cauzelor sunt multe la număr. omul ca individ este cuprins în specia om. dar nu este în vreun subiect. Metafizica. întrucât nu este enunţată despre ceva. cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului. o substanţă particulară. În adevăr.15. Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai puţin substanţă decât alta. altă dată rău. prin firea sa. astfel în ceea ce priveşte cauzele de aceeaşi specie. deşi este unul şi acelaşi…”. pe când substanţele secunde se vede bine… că ele nu sunt într-un subiect. Fizica. 3. iar genul căruia îi aparţine specia om şi genul animal. 3. este aceea ce nici nu este enunţat despre un subiect. o dată bun. în sfârşit. în cel mai însemnat. iar genul atât despre specie cât şi despre individ… Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat. ori sunt în ele… Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este niciodată într-un subiect. cum este sănătatea cauză pentru plimbare… Cam în aceste sensuri deci sunt luate cauzele. dar impresia nu este adevărată. ci că nici o substanţă nu admite variaţii de grad în esenţa ei. multe sunt cauzele aceluiaşi lucru. ca şi genurile acestora. altă dată rece. Om este enunţat despre un anumit om. Metafizica.17. considerată însă ca potenţialitate. iar după ea vine calitatea şi cantitatea”. cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe subiecte. ca substanţa primă. „Obiectul cercetării noastre este substanţa. iar în acest fel. iar altele posterioare… cum sunt clasele pentru indivizi… Unele sunt înţelese ca fiind când potenţiale. or aceasta este natura materiei. nu poate să fie mai mult ori mai puţin om. o dată cald. aşa cum este bronzul pentru statuie şi argintul pentru cupă. 3. pentru că partea distrusă în ea este privaţiunea. ce fel sunt şi câte la număr…. în toate cazurile. ca să existe mai înainte de a fi generată. „Cantitate se numeşte ceva ce este divizibil în două sau mai multe elemente. foarte vădit. substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor celorlalte. 5. atunci substanţa este prima parte…. 4b. pentru că omul însuşi nu este în omul individual… Este caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că. mai este şi scopul cauză. adică lucrul pentru care se face ceva. 3. Toate cauzele pe care le-am menţionat intră. cum este un anumit om sau un anumit animal? Nu există nici unul… Substanţa. De exemplu. „Aceste lucruri fiind determinate. dacă Universul este un tot. 194b-196a. 1969a-1969b. Categoriile. datorită pluralităţii de sensuri ale cauzelor. nici nu este enunţată despre un subiect. 13. În cazul substanţei prime. XII. O altă caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. ele sunt enunţate sinonim. nici nu este într-un subiect… Dar numim speciile secunde speciile în care substanţele prime se cuprind. specia este enunţată despre individ. nu poate să admită o variaţie de grad. de asemenea. cauza este forma sau modelul… În alt sens. ea se distruge în sine. materia nu se distruge în sine. în patru clase… Acestea şi atâtea sunt cauzele în ceea ce priveşte specia. 3. altă dată negru. Într-un sens. iar noi spunem că ajungem să cunoaştem un lucru numai atunci când putem spune despre ceea ce există de ce există. Este adevărat că substanţa primă. dar se întâmplă uneori ca. 6. pentru că o substanţă secundă nu este ceva unic.14. dar rezumându-le sunt puţine şi ele. pentru că noi pornim în căutarea principiilor şi cauzelor substanţelor. Care ar putea fi contrarul unei substanţe prime. trebuie să cercetăm cauzele. dintre fiecare este. nici faţă de sine.

în mod necesar există trei mişcări: a calităţii. 3. în genere. 225b-226a. „Calitate se numeşte. V. acela dintre dublu şi jumătate sau dintre triplu şi a treia parte. „După substanţă nu există mişcare. O linie. 8b. Metafizica. 8. „Relativ se spune. 1. iar Primul motor este nemişcat…”. cum e căldura şi răceala… În sfârşit. acţiune sau pasiune. Fizica. 3. „În mod necesar.25.140 discrete sunt numărul şi vorbirea. despre raportul dintre multiplu şi o fracţiune. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un subiect este o generare… Iar schimbarea dintr-un subiect într-un ne-subiect este distrugere… Dar pentru că orice mişcare este o schimbare oarecare. în mod necesar pune în mişcare şi este mişcat…. 14. „Se cheamă relative acele lucruri care sunt concepute în comparaţie cu altele. 2. iar eu numesc subiect ceea ce se arată printr-o afirmaţie pozitivă. Fizica. „Pentru că este necesar ca în continuu să existe mişcare. cât şi despre acela dintre ceea ce depăşeşte şi ceea ce e lipsă. ceea ce se schimbă s-ar putea schimba în patru sensuri: sau dintr-un subiect într-un subiect sau dintr-un subiect într-un ne-subiect sau dintr-un ne-subiect într-un subiect sau dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect. 3. Şi tot aşa spaţiul este cantitate continuă…”. motorul şi lucrul prin care acesta pune în mişcare. a doua dintr-un subiect într-un ne-subiect. 256b-257a. cealaltă nu se mişcă… Nu există nici mişcare a agentului sau a pacientului şi nici a lucrului mişcat sau a motorului (prim). Metafizica. nici a pasiunii. V. „Pentru că orice schimbare se face din ceva în ceva. timpul şi locul… Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se alătură… De aceea numărul este o cantitate discretă. 225a-225b. în mod necesar există un lucru veşnic care pune în mişcare cel dintâi. Rămâne deci stabilit că schimbarea după calitate este alterare… Iar mişcarea după cantitate… este creştere şi descreştere.22. pentru că nu există nici un lucru din cele arătate contrare substanţei. de pildă. în mod necesar numai schimbarea de la subiect la subiect este mişcare. Subiectele sunt sau contrarii sau intermediare… Dacă deci toate categoriile s-au deosebit după substanţă. înţeleg aceea datorită căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul…”. Astfel.18. 7. V. „Adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza… Cel mai adevărat lucru e acela care e pricina adevărului şi a celorlalte lucruri provenite din el. Căci ele n-au însuşirea de a fi doar în chip temporar . de cantităţi continue.23. pentru că nu există nici mişcarea mişcării.22. timp. fie unul. pe de o parte. nici a relaţiei. V. nici schimbarea schimbării… Dar pentru că nu există mişcare nici a substanţei. calitate. 1020b-1021b. loc. II (a). calitatea se aplică virtuţii şi viciului şi. 3. în mod necesar există trei schimbări: una dintr-un subiect într-un subiect. 6.24. numerele sunt calitativ determinate… Calitatea se mai aplică proprietăţilor substanţelor în mişcare. sau prin raportare la alte lucruri…”. Mişcarea după loc n-are nume… Să-i dăm numele comun de transport…Din cele spuse rezultă că nu există decât aceste trei mişcări. Timpul – trecut. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect nu este cu adevărat schimbare. 258a-259a. Lucrul mişcat se mişcă cu necesitate. Dar nemişcatul este absolut cu neputinţă să se mişte…”. Relativ se mai numeşte şi raportul dintre ceea poate fi măsurat şi unitatea de măsură. iar schimbările amintite sunt trei la număr şi schimbările după generare şi distrugere nu sunt mişcări. 993b-994a. 5. după calitate şi după loc pentru că fiecare dintre aceste categorii are un contrar. Categoriile. dintre obiectul senzaţiei şi senzaţie…”. 3. nici generarea generării. 3. cantitate. în genere. despre un raport ca. a cantităţii şi a locului”. 3. Fizica. dimpotrivă. 1020b-1021a. „Prin calitate. dintre activ şi pasiv. Fizica. prezent şi viitor – formează un tot continuu. dar nu este necesar să pună în mişcare. 14.20. într-un sens. Nu există nici a relaţiei.21.19. pentru că nu există contrarietate nici contradicţie. solidele şi. VIII. 3. Metafizica. suprafeţele. există trei lucruri: lucrul mişcat. este o cantitate continuă… Spaţiul şi timpul aparţin şi ele acestui fel de cantitate. despre raportul dintre ceea ce produce căldură şi ceea ce primeşte căldură. 6a-b. nici a acţiunii. dintre ceea ce se poate tăia şi ceea ce poate fi tăiat şi. fie mai multe lucruri. rămâne că există mişcare numai după cantitate. 3. binelui şi răului”. pe de altă parte. iar a treia dintr-un ne-subiect într-un subiect. ci sunt schimbări după contradicţie. însă lucrul prin care pune în mişcare. pe lângă acestea. Categoriile. 1. De aceea principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare parte de adevăr. şi. în genere. Din cele spuse se vede că. dintre cognoscibil şi ştiinţă. căci se admite că dacă se mişcă una dintre relaţii. deosebirea substanţei… În alt sens se ia acest cuvânt când e vorba de obiectele matematice nemişcătoare. liniile. dar motorul este nemişcat…”. VIII.

ci doar ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. 3. Fără îndeplinirea acestor condiţii. 1051b-1052a. iar a nu fi înseamnă a nu fi unit. în sensul absolut al termenului a cunoaşte. 3. în general. percepţia însăşi se îndreaptă către general. pe de altă parte. De asemenea. În adevăr. 71b-72b. nici nu am dobândit-o dintr-o totală ignoranţă şi fără o anumită facultate. 19. nu spre omul Callias. Prin demonstraţie înţeleg un silogism ştiinţific. 1027b-1028a. În timp ce facultatea de a percepe este sădită în toate animalele. II. sunt altele ce se prezintă despărţite şi pe care nu le putem uni nicicum. cunoaşterea demonstrativă trebuie să rezulte din premise adevărate. Căci deşi percepem individualul. facultăţile în discuţie nici nu sunt gata înnăscute în suflet. Metafizica.27. „Cunoaştem oare înainte de a face o inducţie ori de a face un silogism? Trebuie să spunem că poate într-un sens ştim. Procesul de cunoaştere se aseamănă cu o luptă în care toţi fug. atunci a fi înseamnă a fi unit şi unu. Analiticile secunde. „Este evident că nici nu avem înainte de a ne naşte cunoaşterea principiilor. „Adevărul este afirmaţia despre ceea ce în realitate e unit şi negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit. adică un silogism a cărui posesiune este însăşi ştiinţa. Căci în acest chip senzaţia ne dezvăluie adevărul. pe care o numim percepţie. la unele din ele se produce o imagine sensibilă care persistă. Metafizica.28. În ce priveşte această facultate experienţa ne mărturiseşte că este o însuşire a tuturor animalelor. aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie adevărată sau falsă şi se poate ca ea să fie adevărată sau falsă…”. 1. adică a fi multiplu. în altul însă nu. pentru că ceea ce nu există nu . întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor. mai observăm încă o deosebire. principiile a ceea se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei. Acolo unde nu are loc o imagine persistentă. Aceasta este adevărat şi din motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei. Este evident acum că cunoaşterea ştiinţifică este de acest fel… Noi cunoaştem şi prin demonstraţie. cu ajutorul cărora cunoaştem adevărul. trebuie să avem în vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi că orice ştiinţă se fundează pe principii. anume ca fiind cauza lui şi nu a altuia şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie altfel decât este. ci îşi au originea în senzaţie (percepţie). I. la altele nu. prime. care însă nu e superioară principiilor cunoscute. I. al artei când e vorba de devenire. se opreşte apoi altul şi tot aşa un altul. Premisele trebuie să fie adevărate. nu cunoaştem existenţa acestui triunghi. iar temeiul adevărului nu stă în afară de ele. Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă” 3. 99b-100a. Astfel. IX. dar dacă unul se opreşte. anume să ştim. de exemplu spre om. 3. Aşadar. 10. în timp ce ştiinţa şi intelectul intuitiv sunt întotdeauna adevărate. în afară de intelectul intuitiv nu este mai exactă decât ştiinţa. 71a-71b. dar nu în chip absolut…”. La animalele care sunt capabile să păstreze în suflet o urmă a percepţiei. cum numim imaginea persistentă. Astfel intelectul intuitiv este principiul principiului ştiinţei. Apoi are loc printre aceste caractere generale prime o nouă persistenţă până ce ajunge la individual şi la general (universal)… Este deci evident că trebuie să cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. atunci sufletul are un prim caracter general. alteori. 2. al ştiinţei când este vorba de existenţă. În sfârşit. 4. iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie sau negaţie”. nici nu sunt dobândite din alte facultăţi mai puternice. ia naştere amintirea. VI. Analiticile secunde. „Dacă există lucruri ce sunt întotdeauna unite şi pe care este peste putinţă să le despărţim sau dacă. de pildă opinia şi raţionamentul. Aşadar. Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa. când e vorba de lucruri ce sunt susceptibile de ambele contrarii. deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. Este evident că cunoaşterea nu are decât un singur înţeles. cum am putea oare să ştim în sens absolut că unghiurile lui sunt egale cu două unghiuri drepte? Nici într-un chip. nu. Analiticile secunde. nemijlocite. Deoarece printre facultăţile intelectului. dacă imaginea persistentă s-a repetat. Din percepţie. care este totuşi unul în toate cazurile particulare – rezultă principiul artei şi al ştiinţei. deoarece nici o altă facultate. unele sunt adevărate.29.26. Admiţând acum că definiţia noastră a cunoaşterii ştiinţifice este corectă. căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară. aşadar. Dacă în afară de ştiinţă nu posedă nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul. 3.141 adevărate. iar altele sunt supuse erorii.30. până ce s-a restabilit ordinea de la început… Când un fenomen individual care însă nu este distinct în specia sa persistă. este necesar să dispunem de o facultate de a cunoaşte. acestea posedă de la natură facultatea de a deosebi. principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. din amintirea care s-a repetat adesea se naşte experienţa. uneori din imaginile persistente se produce o noţiune. din experienţă sau din orice general care persistă în suflet – generalul este unul alături de multiplu. urmează că nu există o ştiinţă a principiilor. dacă mai sunt unele care admit ambele cazuri. „Suntem de părere că avem o cunoaştere absolută despre un lucru… când credem că am cunoscut cauza de care depinde lucrul. intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei. animalele nu au o altă cunoaştere decât percepţia. Dacă. cunoscute mai bine şi mai înainte decât concluzia ale cărei cauze sunt. prezentându-se când unite când despărţite.

Scopul artei medicale este sănătatea. 427b-428a. 7. „Este clar că toate asocierile năzuiesc spre un bine oarecare. neafectabil şi neamestecat. Dar vedem o deosebire a scopurilor. Dacă ochiul ar fi o vietate. nu numai ca simplă înţelegere a sensului lor. II. dar considerată în general. senzaţia este totdeauna prezentă. Tocmai cele mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie… Reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască în noi o imagine. iar de alta un altul.34. «Sensibil» se spune în trei înţelesuri. cauzele ei. pentru că există o diferenţă între anterior şi mai bine cunoscut în ordinea naturii şi ceea ce este anterior şi mai bine cunoscut faţă de noi. Mai vedem că cele mai preţuite îndeletniciri: strategia. 8. 1. în vise. activitate reală. I. îi sunt subordonate. „(Sufletul) este o substanţă. o secure. Aceasta este fără îndoială politica. dintre care în două le afirmăm sensibile «în şi prin ele însele». biruinţa. 3. cel al construcţiei de corăbii. 6. Noi nu avem memorie cu intelectul activ. el este numai ceea ce în realitate este. 1. Există identitate între ştiinţa în act şi obiectul ei. II. anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului. mai bine cunoscute decât ea şi anterioarele ei. bogăţia… Dacă există un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru sine însuşi. Despre suflet. dacă o unealtă ar fi un corp natural ar fi. III. atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine. 1. anume. spre a arăta ce este şi cărei ştiinţe sau cărei facultăţi îi aparţine. „Reprezentarea e altceva decât simţirea şi gândirea. După toate aparenţele. căci sufletul este. dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia dintre aceşti factori. 3. principiul vieţuitoarelor…”. celelalte. iar celelalte numai de dragul acestuia…. Există multe acţiuni. „Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile.33. Acum anterior şi mai bine cunoscut sunt termeni cu două înţelesuri. ca. altfel ele vor avea nevoie de demonstraţie ca să fie cunoscute… Premisele trebuie să fie cauzele concluziei. 430a-430b. fiind prin natura sa act. hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii se cuvine să existe în stat şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ. de pildă. cel al strategiei. pe când cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri… Când zic că premisele unei cunoştinţe trebuie să fie prime. I. Prin urmare. pe când intelectul afectabil (pasiv) este pieritor şi fără el fiinţa gânditoare nu cugetă nimic. 3. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei. scopul ei fiind superior va trebui să cuprindă scopurile celorlalte. dar şi putem greşi. 1. încă şi anumite opere şi lucruri. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ…”. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei. oarecum.32. există şi multe scopuri. întrucât premisa primă şi principiu sunt tot una…”. cum ea se foloseşte de celelalte ştiinţe practice. anterioare. „Dacă preţuim ştiinţa… atunci pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. retorica. III. În schimb cea virtuală este anterioară. acea care este cea mai . înţeleg că ele trebuie să fie principii potrivite. 9. prescriind prin legiferare ce este de făcut şi ce este oprit. de pildă.)… Iar acest intelect este separat.142 poate fi cunoscut… Premisele trebuie să fie prime şi nedemonstrabile. Despre suflet. Despre suflet. de aceea s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. întocmai cum.37. dar mai ales la cunoaşterea naturii. 10. nu este anterioară în timp. 418a-418b. Politica. să zicem. iar scopul acestora îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales.35. iar acest scop al ei va fi deci cel mai înalt bine omenesc”. văzul însuşi ar fi sufletul lui…”. iar altă dată nu gândeşte. Însă separat fiind. deoarece el este neafectabil. senzaţia este sau o potenţă sau un act….31. 3. ea este o potenţă prin care noi discernem şi adeverim. Cunoaşterea lui n-ar trebui să aibă oare şi pentru viaţă o mare însemnătate înlesnindu-ne ca unor ţintaşi care au o ţintă bună. prin care se îndeplinesc toate (este vorba de intelectul pasiv şi intelectul activ – n. Unele scopuri sunt activităţi. Dar că ea nu e senzaţie este evident din următoarele: de bună seamă.36. Totuşi câteodată gândeşte. şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. 412b-413a. 5. pe lângă acestea. acest scop aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles. Despre suflet. 3. economia. „Orice artă şi orice ştiinţă. opinia. 1094a-1095b.n. 12. ştiinţa. cunoscute mai înainte. Cunoaşterea lui pare să contribuie în mai mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său. cel al artei economice. 3. Ea. iar sufletul ar fi aceasta… Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. Apoi. intelectul. corabia. 6. să nimerim mai bine ceea ce trebuie? Dacă e aşa. De acelaşi fel sunt: simţirea. întrucât noi avem cunoaşterea ştiinţifică a unui lucru numai atunci când cunoaştem cauza lui. să încercăm a schiţa cel puţin acest scop. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit. ci şi ca luare de cunoştinţă de existenţa lor. în timp ce în fiecare individ. Înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute în ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. I. arte şi ştiinţe. Despre suflet. tot aşa şi orice acţiune pare a râvni un bine. Dintre cele două unul este sensibil specific fiecărui simţ. pe când reprezentarea nu”. 402a-402b. pentru că sunt cauze. „De o parte există un intelect de aşa natură încât să devină toate. 3. iar într-unul sensibile accidental. 3. iar celălalt comun tuturor. Etica nicomahică. 1.

1-4. care stau la mijloc între aceste extreme. 3. a aristocraţiei. 2. şi suprimându-se corpul nu va mai exista nici picior. Politica. să-şi îndeplinească lucrul său. trebuie să ignorăm care este guvernământul cel mai bun. mai întâi. Nici una dintre aceste forme (degenerate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc…”. care posedă tot ce-i trebuie spre a trăi în mulţumire. 1. III. fie din presimţire. Deoarece se recunoaşte că măsura şi mijlocirea este tot ce este mai bine în toate lucrurile. 3-10. căci este normal ca un guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor… Vom privi ca pe ceva absolut admis că fericirea este totdeauna în proporţie cu virtutea şi cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor…”. a regalităţii. oricare ar fi statul al cărui membru este şi înţeleg prin stat o mulţime de oameni de felul acesta. 1. guvernământul primeşte numele de democraţie. . nu există dreptul comun şi nelimitat de a fi membru al adunării publice şi de a fi judecător… Deci. „Când studiem problema statului perfect. căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe. 1. 9. III. 5. căci natura nu creează nimic fără scop.40. 5. cea dintâi chestiune este să se ştie ce se înţelege prin stat. trebuie să vorbim acum despre economia domestică. când guvernează majoritatea în interesul general. calităţi ce se găsesc mai lesne decât oriunde în starea mijlocie. I. fie la poruncă.5. Cu aceeaşi condiţie. 3. Nefiind decât un agregat de elemente trebuie să ne întrebăm în mod vădit. Politica. ori din masa cetăţenilor… Când guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. să practice cel mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”. Politica. Deviaţiile acestor guvernări sunt trei: tirania. care realizează ce mai mare independenţă a tuturor… Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natură o fiinţă socială.n.39. urmează că starea mijlocie este cea mai convenabilă dintre toate. De altfel. mai întâi. „Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii. deşi voce (deşi nearticulată) ca semn al durerii şi al plăcerii au şi celelalte animale. pe când antisocialul este ori supraom ori fiară… Este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară.Ceea ce trebuie cetăţii sunt fiinţele egale şi asemănătoare. „Statul cuprinde trei clase deosebite: cetăţeni foarte avuţi. nici mână. oligarhia. de sclavi…”. 3. care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie de familii… Comunitatea formată din mai multe comune este statul. despre care poetul spune că «pătrundeau automat în ceata zeilor». Grai are numai omul. VI. IV. „După ce s-a desluşit din ce părţi este alcătuit statul. Politica. decât numai cu numele… Aşadar. 1. cetăţean este acela care poate avea în adunarea publică şi la tribunal vot deliberativ. 2. Căci orice stat se compune din case sau familii şi părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. Statul perfect este evident acela care face ca fiecare cetăţean să poată. el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta…”. căci întrucât individul nu-şi este suficient sieşi. trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care merită alegerea noastă… Dacă ignorăm acest lucru. 4.38. Însă orice casă este alcătuită din sclavi şi liberi… Dacă orice unealtă ar putea. ce este cetăţeanul. Politica. fiindcă cetăţenii în oarecare număr sunt chiar elementele statului. căruia i se atribuie priceperea de a fi făurit statui mişcătoare – n. guvernământul minorităţii este aristocraţia… În sfârşit.) ar cânta singur.n. magistraturile pot fi când temporare sau limitate. 3. şi demagogia. trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ. 3. a democraţiei. este clar că statul este anterior individului. IV.41. căci domiciliu au şi străinii şi sclavii… Caracteristica adevăratului cetăţean este să ia parte la funcţiunile de judecător şi de magistrat. ca aceea de jurat şi de membru al adunării publice… Nicăieri aiurea decât în democraţie. 3. evident. graţie legilor. ori dintr-o minoritate. dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul (instrument muzical grecesc antic – n. 2. 1. Politica. ce construiesc n-ar mai avea nevoie de lucrători şi stăpânii de sclavi. cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni cu oarecare stare. cui i se cuvine numele de cetăţean… Cineva nu este cetăţean numai prin faptul domiciliului. Mai este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi. „Când se studiază natura şi specia particulară a deosebitelor forme de guvernământ.43.) sau trepiedurile lui Hephaistos. Să cercetăm. când generale şi fără limite. 8. 7.143 desăvârşită dintre toate… Aceasta este asocierea politică… Din primele două întovărăşiri (căsătoria şi sclavia) ia fiinţă mai întâi familia (casa)… Iar întâia comunitate a mai multor case este satul. precum se spune că făceau statuile lui Daidalos (personaj legendar.42. 3.

Bucureşti. elenizare. 9 – 55. 1985. • G. Gnomologicum Vaticanum. Iaşi.3. Editura Orientul Latin. vol. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. Repere biografice 12. Civilizaţia elenistică. Editura Ştiinţifică. cosmopolitism. Russell.2. Banu. symphilosopheó. 1972. Iaşi. p. Vlăduţescu. epicureu. Constantin. soteriologie. atomism. 2005. I. 5 – 77. 140 – 153. p. Editura Humanitas. Botezatu. Caracterizare generală 12. tetrapharmakon. Gramatopol. 54 – 102. Editura Junimea. Editura Polirom. Editura Meridiane. clinamen. Cunoaştere şi libertate. p. p. hedonism. Bucureşti. vol.2.1. Editura Humanitas. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. 1964. Bucureşti.144 Aceste poziţii mijlocii sunt cele mai sigure pentru indivizi: ei nu poftesc. Editura Academiei. 2000. Bucureşti. • F. Iaşi. II. ca săracii. Istoria filosofiei occidentale. Hadot. Prelegeri de istorie a filosofiei. • Epicur. . evazionism. 1984. într-o siguranţă adâncă…Este evident că asociaţia politică este cea mai bună când ea este alcătuită din cetăţeni cu avere mijlocie… 12. 1997. materialism. Editura Albatros. 14 – 22. Mirarea filosofică. 45 – 77. p. Maximele fundamentale. Se vieţuieşte departe de orice primejdie. 1994. Bucureşti. Ethos elenistic. p.3. 241 – 250.W. pareklisis. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Braşov. • B. • Gh.2. Chamoux. 7 – 121.2. Bucureşti. 1980. Preludiul ideii de libertate morală. • I. X. Istoria filosofiei europene. 1999. 7 – 23. Filosofia în Grecia veche. Bucureşti. Filosofia lui Epicur 12. 262 – 272. 535 – 543. • Gh. la averea altuia şi averea lor nu este dorită de către alţii. • P. p. I. Etica lui Epicur OBIECTIVE • Înţelegerea contextului social-istoric şi spiritual al epocii elenistice • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Epicur • Însuşirea celor mai importante contribuţii filosofice ale lui Epicur • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE elenism. plăcere. Epicur 12.1. scepticism. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.F. individualism. vol. Etica lui Epicur.2. Bucureşti.2. • P. în Epicurea. canonică.1. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 12. Grădina. p. pesimism. Bucureşti.3. Ediţia a II-a. 1981. Civilizaţia elenistică. Filosofia elenismului ca etică. 1976.2. Hersch. • M. Trei scrisori. 61 – 67. 314 – 345. Editura Ştiinţifică. etică. Hegel. 371 – 395. hellenistes. Ontologia lui Epicur 12. Editura Polirom. p. 1997. Ce este filosofia antică?. • M. p. p. fizică. Vlăduţescu. • J. Opera lui Epicur 12.2.

economice. Cetatea grecească. mai întâi. forţa de expansiune a civilizaţiei greceşti a fost. spirituală şi umană.Hr. adică de difuziune amplă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti întru-un areal cuprins între actuala Italie la vest. valorilor şi ideilor îşi schimbă sensul de la unul centripet. la unul centrifug. Aceste trei secole reprezintă perioada de criză profundă a lumii greceşti tradiţionale. dar constituirea imperiilor macedonean şi roman au accelerat şi consolidat circulaţia şi impunerea valorilor greceşti mature.Hr. bazinul Mării Negre la nord şi nordul Africii la sud. Acest termen a fost preluat din Biblie... civismul şi . Propunând acest termen. unde. în Faptele apostolilor.145 Cursul 12 ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. deopotrivă. dacă până şi unii evrei au început să vorbească în aceste secole greceşte. Droysen a încercat să impună teza că. Termenul elenism. Criza se manifestă. sociale şi spirituale. concentrată asupra propriului destin spiritual şi. anul încheierii campaniilor lui Alexandru Macedon de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în Regatul (devenit apoi imperiu) Macedonean. socială. Este cunoscut faptul că străvechea civilizaţie ebraică a fost una autarhică. Asia centrală la est. politic. devenită în noul context geopolitic o formă de organizare socialpolitică anacronică. refractară contactului cu alte civilizaţii şi ostilă însuşirii limbilor străine. Procesul de mişcare a oamenilor. îşi pierde rolul pe care-l exercitase magistral în secolele anterioare de centru a construcţie politică.1. de declin al cetăţilor greceşti ale epocii clasice. spre cetate. economică. Acest proces începuse însă cu mai bine de o jumătate de mileniu în urmă.) 12. militar şi spiritual. şi 31 î. excepţională. care au asimilat şi au diseminat în teritoriile pe care le-au anexat spiritul culturii şi civilizaţiei greceşti. utilizat pentru denumirea acestei epoci. sunt numiţi helenistes evreii care vorbeau greceşte. a fost introdus în istoriografie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808-1884). Ca urmare a acestei mutaţii. Această epocă este totodată şi una de elenizare. anul în care ultimul stat a imensului Imperiu Macedonean – Egiptul – a căzut sub stăpânire romană. care pierzându-şi libertatea şi-au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor. Principalii vectori ai acestei expansiuni spirituale au fost. Elenizarea încheia astfel istoria grecească antică prin plasarea valorilor ei în alte contexte politice. Caracterizare generală Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 331 î. care a încercat să sugereze prin el forţa de penetraţie a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti. universalist. într-adevăr. datorită experienţelor istorice nefericite pe care le-a îndurat. odată cu colonizarea masivă de către greci a întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre.Hr. III – I î. în domeniul economic. Imperiul Macedonean şi apoi cel Roman.

cât şi filosofia omului. pe Pamphiles. cum se întâmplase în epoca clasică. în măsura în care se mai practică. în cultivarea plăcerilor.Hr. numindu-l pe Democrit Leroclit (Flecarul.2. mai ales. Dintre concepţiile filosofice ale timpului n-a apreciat decât atomismul. unde tatăl său se stabilise cu mai mult timp în urmă pentru a conduce o şcoală. departe de teroarea istoriei. în bucolic. se evadează în religie. 12. Locul încrederii în om şi în destinul său îl ia disperarea. nu le mai solicita nimeni părerea şi nu mai aveau capacitatea să influenţeze în vreun fel desfăşurarea evenimentelor. în fine. filosofia dobândeşte un puternic timbru eticist şi individualist. Pasionat de timpuriu de filosofie. supus legilor ei tiranice. iar conştiinţa nu-l face decât să-şi realizeze neputinţa. stoicismul şi scepticismul.) 12. Se evadează. datorită firii sale rebele şi nonconformiste şi-a făcut şi mulţi duşmani. menite să mulţumească simţurile şi să constituie un surogat al fericirii. În astfel de epoci indivizii devin mai preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu ei şi. va intra în legătură cu Liceul. ci la mari distanţe (în capitalele imperiilor în care ele fuseseră înglobate). pe al iniţiativei renunţarea. apoi pe un discipol al legendarului fondator al scepticismului. el a decis să se consacre studiului filosofiei. de asemenea. Individul este redus la condiţia de element pasiv al lumii. Întrucât deciziile ce priveau soarta comunităţilor umane nu se mai luau la nivelul cetăţilor. în ei. dar adept al atomismului lui Democrit. născut însă în insula Samos. În aceste circumstanţe social-politice şi spirituale în lumea elenistică evazionismul devine stare de spirit dominantă. dar niciuna dintre aceste doctrine nu l-a satisfăcut. sunt marcate în epoca elenistică de fatalism şi pesimism. iar accentele pesimiste devin dominante. indivizii nu se mai simţeau implicaţi în cetate. Deşi era un prieten fidel.146 naţionalismul tradiţional al grecilor este abandonat în favoarea individualismului şi cosmopolitismului. A audiat mai întâi un platonician. Atât filosofia naturii. Pyhrron. care-l vor .1. Problema majoră a filosofiei devine descoperirea unor formule de viaţă care să salvgardeze libertatea şi demnitatea individului într-o lume aflată în criză. Repere biografice Epicur a fost cetăţean atenian. cea elenistică este invadată de misticismul oriental. pe care noua ordine social-politică şi spirituală o făcea problematică. pe al optimismului pesimismul. Cele mai semnificative expresii ale filosofiei elenistice au fost doctrina lui Epicur. care dobândeşte puternice accente soteriologice (soteriologie – doctrină a mântuirii sufletului prin jertfe benevole). Ca în toate epocile de criză. cel care vorbeşte mult şi fără sens). Senzaţia de neputinţă este pregnantă. ci fie prin retragerea în propria subiectivitate (individualism). Se evadează. fie prin punerea problemei realizării omului în condiţia de „cetăţean al lumii” (cosmopolitism). imaginându-se lumi ideale în care toţi indivizii sunt liberi şi fericiţi. Dacă religia grecească tradiţională era civică şi raţionalistă. Aceasta este cauza majoră a sentimentului acut de înstrăinare umană şi de dramatism pe care-l degajă filosofia epocii elenistice. Astfel. Nemulţumit de răspunsul primit de la dascăl. în secolele elenistice se înregistrează tendinţe de reîntoarcere la natură. Nausiphanes. Prima învăţătură a primit-o în şcoala tatălui său. Aceste mutaţii social-politice şi spirituale se resimt şi în filosofie. Epicur şi-a întrebat dascălul de gramatică despre sensul haosului hesiodic (Hesiod afirmase în Theogonia că „la început a fost haosul”). Dacă civilizaţia grecească clasică fusese una prin excelenţă citadină. Se evadează în utopie. EPICUR (341 – 270 î. ale cărei ritmuri cosmice sunt considerate a oferi mai multă stabilitate şi securitate.2. Indivizii nu se mai puteau deci realiza prin implicarea în cetate şi participarea la viaţa publică. dar i-a dispreţuit pe fondatorii săi. făcându-se elogiul vieţii în natură. considerându-se că oraşul este locul cel mai propice al împlinirii individului.

de coruperea minţilor tinerilor printr-o morală senzualistă şi de impietate. iar prin testament şi-a eliberat toţi sclavii. Epicur nu numai că-i consideră pe toţi oamenii egali de la natură. Şi în acest caz avem de-a face cu o adevărată revoluţie. Când a simţit că i se apropie sfârşitul „s-a vârât într-o cadă de bronz cu apă caldă şi a cerut o cupă de vin pe care l-a sorbit.147 hărţui şi ponegri întreaga viaţă. în insula Lesbos. unde şi-a reorganizat şcoala. b. Dacă numai cu câteva decenii în urmă Platon şi Aristotel legitimaseră sclavia. o şcoală. la salvat. şcoala filosofică ce-l va face celebru. nu departe de Academie. Opera lui Epicur În privinţa scrierilor sale. Epicur a introdus o serie de inovaţii în învăţământul filosofic. a acceptat şi prezenţa femeilor la dezbaterile filosofice. i-a devenit discipol şi a ajuns un filosof destul de cunoscut în epocă. înţelepciunea. obligaţiile militare. b. considerând că toţi oamenii trebuie să se străduiască să devină fericiţi. Aceasta era o comunitate de dascăli şi discipoli care filosofau împreună (symphilosopheó) şi „cultivau” două valori fundamentale: a. pe care Atena epocii elenistice nu-l mai putea asigura cetăţenilor săi. care era un fel de confrerie filosofică bazată pe afinităţi spirituale între dascăli şi discipoli. considerând că filosofia trebuie să-i apropie pe oameni. Pentru a-şi împărtăşi celor interesaţi propria concepţie asupra lumii şi a omului Epicur a deschis în anul 311 î. s-a refugiat în anul 310 la Lampsakos. După alte peregrinări prin lumea grecească. care mai târziu îi va împărtăşi doctrina. ca şi Socrate. care i-a recunoscut pentru prima dată în Occident nu numai dreptul de participare la viaţa publică. ţinând cont de misoginismul tradiţional al grecilor. care se ridică la aproape trei sute de suluri (rulouri de papirus pe care grecii îşi scriau lucrările) şi nu cuprinde niciun . ca efeb. şi-a dat obştescul sfârşit” (Diogenes Laertios. care oferea celor ce o frecventau mediul propice comunicării şi afirmării. o grădină. două dintre ele reţinând în mod deosebit atenţia: a. a venit la Atena pentru a-şi satisface. la o periferie. Această decizie a lui Epicur atestă o nouă concepţie asupra condiţiei umane. unde cumpără cu 80 de mine. considerată „cel mai mare bun pe care ni-l poate oferi înţelepciunea pentru dobândirea fericirii”. Intrigile duşmanilor l-au ajuns însă din urmă şi numai protecţia lui Lysimachos. era modest. perpetuându-i concepţia şi modul de viaţă.Hr. ci şi capacitatea de a manifesta într-unul dintre cele mai complexe şi mai dificile domenii ale culturii – filosofia. Epicur ajunge în anul 307 la Atena. regele Traciei. printre camarazii săi aflându-se şi poetul Menandru. suferind de piatră la vezica biliară şi de o boală de stomac. după ce şi-a rugat prietenii să-şi amintească de învăţăturile lui. După moartea lui Epicur numeroşii săi discipoli au continuat să se întâlnească şi să filosofeze în Grădină. cumpătat şi generos. Îşi copleşea apropiaţii şi discipolii cu bunătatea sa. polis grecesc de pe coasta nord-vestică a Asiei Mici.Hr. a admis ca discipoli şi sclavi. Deşi era înclinat spre meditaţie. Epicur a fost întreaga viaţă un mare optimist. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”).2. considerată de Epicur „cel mai mare bun”. în 323 î. Pentru a se sustrage procesului care i-a fost intentat. 12.2. care va deveni Grădina. La vârsta de 18 ani. nu să-i însingureze. Deşi duşmanii săi îi vor interpreta decizia ca o confirmare a imoralităţii de care-l acuzau. Deşi a fost toată viaţa bolnav. Datorită unor conflicte cu fostul său dascăl Nausiphanes şi a intrigilor urzite de acesta va fi acuzat. Mys. Unul dintre sclavii săi eliberat de el. conform dispoziţiilor sale testamentare. prietenia. A trăit mult timp în sărăcie şi mărturisea că aceasta a fost adevărata şcoală la care a învăţat filosofia. dar nu ezită să-şi elibereze sclavii şi să-i facă partenerii săi. la Mytilene. Grădina devine astfel un fel de cetate ideală. nu s-a izolat de semeni. putem aprecia că „lupta pentru emanciparea femeii” a fost declanşată de un…bărbat – Epicur. Diogenes Laertios afirmă că „Epicur a fost un autor foarte fecund şi i-a întrecut pe toţi cei dinaintea lui în numărul scrierilor.

. adică ontologia sa atomistă. Din creaţia lui Epicur ne-au mai parvenit lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane (lucrare numită astfel întrucât o copie a sa a fost descoperită în arhivele Vaticanului). adică este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale. În fizică Epicur a aderat la atomism.) în lucrarea sa Poemul naturii (De rerum natura) şi de către Diogenes Laertios în Despre vieţile şi operele filosofilor. 3. se pare.Hr. care s-au pierdut în cea mai mare parte. 3. care determină agregarea lucrurilor individuale din atomi. şi greutatea. Ţelul filosofiei lui Epicur este descoperirea căii pentru atingerea fericirii. continuatorul atomismului în epoca romană. 12. 2. Această filosofie este structurată în trei părţi: 1. care nu fusese menţionată explicit de acesta printre trăsăturile atomului. Paréklisis-ul conferea un spor de raţionalitate formării lucrurilor individuale din atomi.3. 99-45 î. cu pieirea şi cu natura”. Tendinţa de cădere liberă a atomilor pe verticală. A adăugat atomului. o reconstituire destul de fidelă a doctrinei sale: 1. unor discipoli de-ai săi.1.148 singur citat din alţi autori. etica – „se ocupă cu lucrurile care trebuie căutate sau evitate. Ontologia Cele mai consistente informaţii pentru reconstituirea personalităţii şi filosofiei lui Epicur ne-au fost transmise de către filosoful roman Titus Lucretius Carus (c. 2. principiul prim şi cu elementele”. alături de însuşirile stabilite de Democrit. Diogenes Laertios ne-a transmis o listă cu 41 de titluri ale „celor mai bune” scrieri ale sale. fiind o filosofie a naturii şi a devenirii sale. datorită conciziei lor. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. cu felurile de viaţă şi cu scopul vieţii”. dar nu ca epigon. căci abătându-se de la verticala strictă ei aveau mai multe posibilităţi de întâlnire şi agregare. Scrisoarea către Menoiceus – care prezintă fundamentele eticii lui Epicur. propune termenul latin clinamen). ci urmărind dezvoltarea doctrinei lui Democrit şi aducându-i două corective esenţiale: 1. canonica – „se ocupă cu criteriul. Aplicat în etică. dobândeşte astfel un temei raţional. Scrisoarea către Pythocles – care rezumă teoria lui Epicur despre corpurile cereşti.2. adică de constituire a lucrurilor individuale. 2. În conformitate cu orientarea generală a filosofiei lui Epicur. căci finalitatea majoră a filosofiei este orientarea conduitei umane. paréklisis-ul permitea legitimarea ontologică a posibilităţii libertăţii umane. – deviaţie. rolul canonicii şi al fizicii este de a asigura fundamentarea teoretică riguroasă a eticii. fiind deci un fel de ontologie generală. specifică epocii elenistice. A depăşit determinismul rigid democritean prin introducerea paréklisis-ului (gr. întrucât este firesc ca nişte entităţi dotate cu greutate să tindă să cadă pe verticală. pentru denumirea acestui fenomen filosoful roman Lucretius. fizica – „se ocupă cu devenirea. mişcările aerului. Filosofia lui Epicur 12. Ca şi . Scrisoarea către Herodot – care conţine concepţia lui Epicur asupra naturii. care ne permit. toate cuprind cuvintele proprii ale lui Epicur” (Ibidem). şi a transcris trei scrisori ale lui Epicur adresate. meteorologie etc.3.2.

Schema de mai jos încearcă să reprezinte intuitiv această subtilă teorie a atomismului democritean. Epicur încearcă să ne elibereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. adică toţi atomii care o compun). deci. asemenea tuturor atomilor.149 Democrit. doctrina etică. este.2. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. explicaţia lui Epicur. şi tânărul şi bătrânul. aşa cum îl concepe Epicur. căci nicio vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. de la căderea implacabilă pe verticală. Explicitându-şi gândul. la Epicur ea devine posibilă întrucât atomii care compun sufletul se pot abate. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni”. oferind o marjă în limitele căreia omul poate acţiona liber. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. faptul că determinismul care guvernează actele omului este mai complex şi mai suplu decât cel care guvernează obiectele şi fenomenele naturale. Determinismul. Din text rezultă că studiul filosofiei asigură „sănătatea sufletului”. Etica Scrisoarea către Menoiceus. să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute. cel de-al doilea pentru ca. de aceea. Trebuie să credem în zei. noi nu mai existăm”. singura în măsură să ne conducă spre atingerea fericirii. cel mai înfricoşător dintre rele. este mecanicistă. primul în cultura occidentală. iar moartea este privaţia de senzaţie. cum arătam şi mai sus. ca şi cea a lui Democrit. trebuie să caute înţelepciunea. sunt fericiţi şi pot fi cunoscuţi. începe cu una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru filosofie din câte au fost rostite vreodată: „Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa de filosofie şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature de a filosofa.2. deoarece ne permite să dobândim înţelepciunea. inclusiv sufletul omului. Dacă însă la Democrit libertatea umană era imposibilă ontologic (căci atomii sufletului erau supuşi determinismului rigid care guvernează întreaga existenţă. Evident.3. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut e asemenea unuia care ar spune că timpul fericirii n-a sosit sau că s-a dus. B. este alcătuită din atomi. Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este teama lor de moarte. în care Epicur îşi expune. dar el are meritul de a fi sesizat. care are atât implicaţii interesante atât în ontologie cât şi în etic A α B α C α A. „dar nu sunt aşa cum crede mulţimea”. Epicur considera că întreaga realitate. datorită greutăţii. au tendinţa de cădere liberă pe verticală α – unghiul posibilităţii abaterii atomilor de la căderea liberă pe verticală (paréklisis sau clinamen) X. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. Concluzia lui Epicur este impecabilă sub raport logic: „De aceea. care există. C – atomi care. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat. moartea. De aceea amândoi. Y – puncte de întâlnire şi agregare a atomilor în vederea formării lucrurilor individuale • X •Y 12. Epicur afirmă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. înaintând în bătrâneţe. nu fiindcă va suferi când moartea vine. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. iar când vine ea. compatibil cu libertatea umană. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. nu are nicio legătură cu noi. .

de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi.150 Grecii se temeau nu numai de moarte. 4. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. Epicur precizează că „atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii. prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată”. în funcţie de care distinge: 1. dorinţe nenaturale. cumsecade şi dreaptă. Un prim criteriu de clasificare a dorinţelor este cel al caracterului natural şi al necesităţii lor. altele prin acţiunea noastră proprie. fiind sursa viciilor (de exemplu. plăceri în stare de repaus (de exemplu. dorinţe naturale. care sunt supuse. pe când propriile noastre acţiuni sunt libere de stăpân şi numai de ele sunt legate în mod firesc lauda şi dezaprobarea”. pentru a fi acceptată. Satisfacerea dorinţelor determină plăceri. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. dorinţa de onoruri şi bogăţii). 3. doctrina sa . 2. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. plăceri în stare de mişcare (de exemplu. de-a lungul întregii lui vieţi”. ca şi o masă scumpă. pe care unii îl prezintă că stăpân pe toate. De exemplu. Epicur este încredinţat că „înţelepciunea este un bun mai de preţ chiar decât filosofia. deoarece acesta este scopul vieţii fericite”. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. Epicur consideră că plăcerea este „începutul şi ţelul unei vieţi fericite”. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. ci şi de destin. dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce. dorinţa de a citi). care-i vor denatura grosolan doctrina etică în posteritate. Plăcerile trebuie satisfăcute cu moderaţie. Diogenes Laertios precizează că „destinul. dar necesare – care trebuie satisfăcute. totuşi. o plăcere mai mare”. care trebuie însă suportată întrucât vindecarea echivalează cu înlocuirea suferinţei determinate de boală cu plăcerea. Ceea ce trebuie avut în vedere în orice acţiune întreprindem este „asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. dorinţe naturale şi necesare – care trebuie satisfăcute şi sunt sursa plăcerilor fundamentale ale trupului (de exemplu. care sunt grupate de el în mai multe categorii. cele mai mari şi mai înalte hotărâri ale acestuia au fost. care să nu fie şi o viaţă plăcută. lipsa de tulburare şi lipsa de suferinţă). El admite două tipuri de plăceri: 1. el vede că necesitatea (destinul) distruge responsabilitatea şi că norocul este nestatornic. fiind adesea sursa unor plăceri spirituale (de exemplu. În Maximele fundamentale Epicur precizează că „norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. pe când pâinea şi apa dau cea mai înaltă plăcere posibilă. căci „o mâncare simplă ne face tot atât de multă plăcere. altele prin întâmplare. sunt şi vor fi luate de raţiune. Într-adevăr. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. Într-un spirit foarte modern. afirmând mai degrabă că unele lucruri se întâmplă prin necesitate. şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă şi dreaptă. dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. Dar „deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor. dorinţa de a mânca o mâncare scumpă). 2. Intuind parcă atacurile a numeroase generaţii de detractori. cum socotesc unii. o dată ce suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată. Mai mult decât atât: „cu toate că orice suferinţă e un rău. ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului”. ci judecata sobră. dar nenecesare – care trebuie controlate şi satisfăcute cu moderaţie. dorinţa de a mânca sau de a dormi). un tratament medical poate produce suferinţă. iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi”. Plăcerile sunt determinate de dorinţe. Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor”. bucuria şi veselia). o etică hedonistă (gr. unei analize minuţioase. ci adesea trebuie să renunţăm la multe plăceri când din ele decurge o suferinţă mai mare pentru noi. Epicur apreciază că. dorinţe nenaturale şi nenecesare – care trebuie combătute. fiind adesea sursa unor capricii (de exemplu. hedoné – plăcere). el (Epicur) îl ia în râs. nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută. şi ele. ca urmare. nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale.

cum anticipam mai sus. nu atât moartea este cea de care omul se teme. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. în fond. după Epicur. mai ales. în măsura în care cu un simplism dificil de susţinut. a durerii şi a morţii. ar trebui să dispună de un timp nelimitat? Epicur răspunde negativ. plăcerea este infinită! Conform acestui raţionament. De aici decurge. Această ultimă trăsătură evidenţiază totodată precaritatea umană a înţeleptului epicureu. iar când vine ea. despre care se susţine că. ci el o elimină pur şi simplu! Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este. atunci când există. Termenul epicureu. utilizat de multe ori atît în epocă cît şi în posteritate cu o nuanţă . de aceea. iar aceasta depinde de faptul că plăcerea. Pentru a se elibera de suferinţă. argumentând că un timp limitat sau unul nelimitat pot conţine aceeaşi cantitate de plăcere. ce conduce rapid la moarte. trecerea de la viaţă la moarte. nu are nici o legătură cu noi. cu atât plăcerea este mai mare. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. la această intensitate. Aceasta se face dând vieţii nu un timp ne-limitat. ar fi suficient să nu te doară nimic. cel mai înfricoşător dintre rele. Pe de altă parte. ceea ce înseamnă că cu cât durerea este mai mică. „matematic”. dar trăită plenar. În acest punct. Explicitându-şi gândul. Indiscutabil. Epicur încearcă să ne eli-bereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. este infinită. trece repede. spre fericire. filosoful ignoră. Asemenea afirmaţii ne lasă perplecşi şi dovedesc că. înţeleptul este cel care reuşeşte să atingă o stare de absenţă a durerii. mai degrabă retoric. filosofia lui Epicur se aseamănă până aproape la identificare cu modelul „înţeleptului” propus de stoicism şi scepticism. Fericirea despre care vorbeşte Epicur mai este oare posibilă în aceste circumstanţe? În ceea ce priveşte curgerea inexorabilă a timpului. şi. pentru a resimţi o plăcere infinită! Dacă nu suntem convinşi de acest lucru – şi pare destul de greu să fim! – este suficient să ne gândim la senzaţia pe care o resimţim la încetarea unei mari dureri. evident. teama lor de moarte. plăcerea ca simplă absenţă a durerii (în greceşte aponìa). Epicur eludează complet esenţa problemei morţii: cu certitudine.151 etică trebuie confruntată cu realitatea. inclusiv în raporturile cu cei apropiaţi. eforturile umane spre atingerea fericirii – plăcere. grecii erau mult mai înţelepţi decât suntem noi înclinaţi să credem! Chiar dacă este destul de greu de acceptat că finitudinea vieţii este o „binefacere”. care pentru Epicur pare a nu exista. cât „murirea”. Înţeleptul epicureu nu se confruntă cu durerea. care este suportabilă. Epicur afir-mă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. el ar trebui să-şi reprime propriile sentimente şi. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. dar obţine acest rezultat prin intermediul unei educaţii riguroase a insensibilităţii şi a impasibilităţii. faptul că fiinţa umană trăieşte în sine cu dramatism moartea celor pe care-i iubeşte. că dacă durerea este absentă. Filosoful grec poate susţine acest lucru întrucât a definit. deci. Epicur nu a intenţionat de fapt să „explice” realitatea durerii. dacă nu cumva omul. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. Concluzia lui Epicur pare impecabilă sub raport logic: „De aceea. să renunţe la umanitatea sa. Epicur încearcă să ne convingă de faptul că o viaţă fără de sfârşit n-ar fi în măsură să ne aducă mai multă fericire decât una finită. în măsura în care nu a ignorat-o. iar moartea este privaţia de senzaţie. conform principiilor eticii sale! Nici realitatea durerii nu anulează. Aceste trei instanţe par să sortească eşecului definitiv aspiraţia omului spre plăcere şi. • durerea puternică. pentru a fi cu adevărat fericit. Aşa cum era de aşteptat. El se întreabă. pentru a-i identifica eventualele semnificaţii. pe care-l vom examina în capitolele următoare. moartea. nu fiindcă va suferi când moartea vine. cum anticipam mai sus. Epicur este de părere că acest fapt nu reprezintă o ameninţare la adresa modelului său etic axat pe binomul fericire – plăcere. care atestă existenţa timpului. noi nu mai existăm”. • durerea foarte puternică. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. filosoful distinge trei tipuri de durere: • durerea uşoară.

fiind înglobate mai întâi în Imperiul macedonean şi apoi în cel roman. poate fi sintetizat. În fizică Epicur a adoptat ontologia atomistă.) a fost cetăţean atenian. Opera lui Epicur Epicur a fost un autor deosebit de fecund. Şi-a înfiinţat în anul 307 î. precum şi lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane. dar niciuna nu l-a satisfăcut.Hr. Cetăţile-stat greceşti îşi pierd independenţa. În Maximele fundamentale el face câteva consideraţii extrem de pertinente.1. a adăugat atomului. a depăşit determinismul rigid democritean . alături de însuşirile propuse de Democrit. numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”): 1. În primplanul interesului filosofiei trec problemele etice. fatalistă şi pesimistă. 3. Cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice au fost epicurianismul. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. iar atunci când încearcă să o facă. Teama de lumea de dincolo şi frica de zei sunt cu totul vane. îl impun pe Epicur ca cel mai reprezentativ filosof al epocii elenistice.152 peiorativă. şi greutatea. Repere biografice Epicur (341 – 270 î.3. 4. 2.3. 2. Pierzândşi libertatea. cel mai adesea. care era cea mai adecvată elaborării unui sistem filosofic consecvent materialist.1. 2. pentru denumirea practicanţilor eticii lui Epicur. Filosofia lui Epicur 2.Hr. Plăcerea (catastematică) este accesibilă tuturor.Hr. stoicismul şi scepticismul. dar.2. grecii au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor.Hr. Din creaţia sa ne-au parvenit trei scrisori. unde tatăl său conducea o şcoală. datorită cărora poate fi considerat un precursor al teoriei contractului social: „Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. acestea sunt. ireversibilă. Frica de moarte este absurdă. în special doctrina etică. Ca urmare a acestui fapt. la Atena propria şcoală filosofică. Ontologia Epicur este primul materialist în sensul propriu al termenului din istoria filosofiei occidentale. fizica (un fel de filosofie a naturii şi a devenirii sale) şi etica. REZUMAT 1. în următoarele patru teze. Nu există justiţie absolută. ci numai un contract încheiat între oameni. pentru relaţiile reciproce. născut însă în insula Samos. deoarece moartea este nimicul. Filosofia sa este structurată în trei părţi: canonica (un amestec de gnoseologie şi metodologie). Grădina. adică se limitează la punerea de întrebări. în relaţiile lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi… Luată în general. fără a le oferi şi răspunsuri. şi corespunde fazei de declin a civilizaţiei şi culturii antice greceşti. Concepţia filosofică. nici injustiţie. Epicur 2. el are mari dificultăţi de conceptualizare. Canonica lui Epicur ignoră marile achiziţii logice şi metodologice ale sistemului aristotelic şi rămâne pronunţat aporetică. este pronunţat individualistă. care era un fel de cetate ideală. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. inconsistente. dar şi stilul de viaţă pe care l-a teoretizat şi practicat. ce „cultiva” ca valori fundamentale înţelepciunea şi prietenia. din oarecare teritorii. A fost pasionat de timpuriu de filosofie şi a intrat în legătură cu toate ma-rile şcoli filosofice ale timpului. justiţia este aceeaşi pentru toţi. Scrisoarea către Pythocles (care este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale) şi Scrisoarea către Menoiceus (care rezumă etica lui Epicur). anume un mijloc oarecare găsit util. Răul este sau de scurtă durată sau suportabil. care se manifestă în toate domeniile vieţii sociale. şi sfârşitul secolului I î. Ca urmare a acestui fapt lumea grecească intră într-o criză profundă. gnoseologia sa fiind pronunţat fizicalistă. tanscrise de Diognes Laertios: Scrisoarea către Herodot (care prezintă ontologia sa atomistă). Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă între sfârşitul secolului al IV-lea î. aşa cu el însuşi a dorit. El a adus însă două corective importante atomismului democritean: a. nu există nici justiţie. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept”. în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări sau la procese de orice fel. dar cea mai mare parte a operei sale s-a pierdut. Ca gânditor al epocii elenistice. Epicur nu a acordat prea mare atenţie problematicii vieţii sociale. b. 2. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător sunt în acelaşi caz.

2. Ce este canonica epicuriană? 14. Doctrina epicuriană a plăcerii poate fi concentrată în următoarele trei convingeri: a. pentru a desemna perioada de istorie veche ce se întinde de la domnia lui Alexandru cel Mare până la cea a împăratului Augustus. În al doilea rând. Ce este hedonismul? 20. lat. 4.153 prin introducerea paréklisis-ului (gr. Ce se înţelege prin elenizare? 4. Editura Meridiane. numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”). care nu are echivalent direct în limba franceză. Etica Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. Care sunt inovaţiile aduse de Epicur atomismului democritean? 16. ci în controlul raţional al plăcerii. Virtutea supremă. deşi o astfel de teză se asociază dificil cu presupoziţiile fizice ale sistemului epicurian. În fine. Care sunt principalele tipuri de plăceri pe care le distinge Epicur? 22. 2. FRANÇOIS CHAMOUX. de atunci s-a încetăţenit . AUTOEVALUARE A. „Termenul elenistic a fost folosit mai întâi pentru a desemna limba greacă. 2. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. colorată cu termeni ebraici. Cine a propus termenul elenism şi care este semnificaţia sa? 3. către mijlocul secolului al XIX-lea. Afectează finitudinea vieţii aspiraţia omului spre fericire în etica lui Epicur? 23. în timpul lui Ptolemeu Filadelfos. 3. p. Elenismul între decadenţa şi difuziunea spiritului grecesc. Bucureşti. Care sunt cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice? 8. 5. Care este extensiunea temporală a etapei elenistice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. Teme pentru dezbatere în seminar. Expresia maximă a plăcerii constă în a nu suferi nicio durere. b. Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti 1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Epicur? 9. Ce raporturi există în etica lui Epicur între moarte şi aspiraţia omului spre fericire? B. Care au fost cele mai importante procese social-istorice şi spirituale desfăşurate în lumea grecească în epoca elenistică? 6. savantul german J. phrònesis. determinismul său devenind astfel mai suplu decât cel inspirator. Fizica lui Epicur între imitaţie şi inovaţie. Care sunt principalele tipuri de dorinţe pe care le distinge Epicur? 21. au tradus Biblia numită şi Septanta. 14. Cum se numeşte şcoala filosofică înfiinţată Epicur şi care erau principalele valori pe care ea le promova? 10. Acest plăcere. este considerată de Epicur superioară celei care poate fi atinsă prin folosirea bunurilor sau prin trăirea situaţiilor plăcute. Care sunt principalele lucrări care ne-au parvenit de la Epicur? 12. Care au fost principalii vectori ai procesului de elenizare? 5. Droysen răspândeşte folosirea termenului Hellenismus. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. Hedonism şi evazionism în etica lui Epicur.3. clinamen). Care sunt principalele caracteristici ale eticii lui Epicur? 19. Epicur şi lumea sa. pe care o foloseau evreii grecizaţi. nu este altceva decât justa evaluare raţională a plăcerilor. c. hedoné – plăcere). ca şi cei care. Care sunt principalele componente ale sistemului filosofic epicurian? 13.G. pentru referate sau eseuri 1. numită catastematică. 1985. Cum motivează Epicur posibilitatea ontologică a libertăţii umane? 18. plăcerile şi suferinţele sufletului sunt superioare celor ale corpului. Canonica lui Epicur şi precarităţile sale. Întrebări 1. Ce este paréklisis-ul? 17. Epicur şi-a sintetizat etica în patru teze. „deviaţie”. Civilizaţia elenistică.1. Ce inovaţii a adus Epicur în învăţământul filosofic grecesc? 11. Apoi. criteriul diriguitor al vieţii morale nu constă atât în plăcere. Care sunt principalele caracteristici ale fizicii epicuriene? 15. o etică hedonistă (gr. Care sunt principalele trăsături ale filosofiei elenistice? 7.

ateism şi mistică. vreun val de barbari năvălitori. 2005. „Filosofia epocii elenistice înregistrează şi ea marea mutaţie a vremii: categoriile în care trăia lumea nouă nu mai erau cele ale cetăţenilor şi ale cetăţii-stat. este şi raţiune. ca şi civilizaţia care s-a dezvoltat în acest timp în lumea locuită de greci. cu o viaţă colectivă bine definită. Editura Polirom. „Scurta domnie a lui Alexandru a transformat brusc lumea greacă. fără a se întreba măcar dacă ele ar putea fi schimbate. Se disting astfel cu uşurinţă etapele anterioare – Grecia arhaică şi clasică –. cel mai mare din câte cunoscuse lumea. în condiţiile în care din cetăţean al unui mic stat. trebuie să adăugăm: creaţia. Transformarea pe care aventura lui Alexandru cel Mare şi consecinţele ei o produc în mentalitatea grecilor. cosmopolitism şi individualism. înainte de toate. Samarcandul. fericirea. la fel şi dualismul zoroastrian şi (într-o mică măsură) religiile Indiei. Iar când după mişcarea centrifugă. 1984. unde nu era decât un simplu átomos. Peste tot unde a pătruns Alexandru. În deceniul de la 334 la 324 î. Editura Humanitas. mai interdependent… Filosofia este eticizată. un puternic stăpânitor supărat. Din această nouă stare de lucruri rezultau avantaje. şi cu toate că majoritatea grecilor europeni i s-au supus doar pentru că n-aveau încotro. ci şi vaste posibilităţi de canalizare a energiilor sale creatoare. Grija pentru comportament. Treptat însă. vreo armată duşmană. ci şi într-o atitudine filosofică faţă de deschiderea orizonturilor. Bucureşti. pentru a se transforma într-un scop în sine. este obligat să trăiască bazându-se pe propriile-i forţe într-o lume largă. inginerii şi artiştii greci în toate domeniile. starea atât de paradoxală a comportamentului filosofic. 1. Bactriana şi Punjabul. omul nu avea cum să-şi afle liniştea deplină. temeiul. Îndrăznim însă a crede că acest cult. fireşte.1.Cr. de unde. Avantajul principal era marea mobilitate a elementului uman. el s-a considerat. este trăsătura dominantă a gândirii greceşti în epoca elenistică”. Iaşi. Căci această încredere disperată în lume venea din pierderea încrederii în sine. are pasiuni. El este şi simţire. Dacă. dacă nu paseism. au devenit familiare curiozităţii greceşti. 373. 2.4. perfect fizic. dar perfect mecanic. dar şi neajunsuri. Viaţa şi învăţătura 2. civic. fizica şi metafizica sunt neglijate. religios. individ. acesta este mult mai mult decât un sistem în care totul funcţionează perfect. foarte răspândit. „Sprijinindu-se pe lume. Editura Albatros. Epicur. moral. prin simţire şi gândire. în grade diferite de toţi oamenii din epocă. I. Neînstare să fie o raţionalitate perfectă ca lumea. se întâmpla cealaltă. pe măsură ce cuceririle sale s-au extins. gânditorii. ca urmare a alcătuirii sale. naturalism şi subiectivism. pentru a face mai tolerabilă viaţa în condiţiile ei concrete pe care gânditorii vremii le ocolesc cu prudenţă. omul interioriza reacţiile lumii printr-o ruptură de ea. fiindcă simţind. Týhe. căruia i se deschideau nu numai vaste orizonturi geografice. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. în care a încercat să reproducă instituţii greceşti şi cărora le-a acordat o anumită autonomie. Bucureşti. Omul acestor timpuri îşi reclamă dreptul la fericire. 1. totuşi cel mai apropiat de mentalitatea tradiţională. numeroasele descoperiri făcute de savanţii. Ca marele univers alcătuit din atomi. dar şi nimicnicia omului. 241 – 242. artistic. temeritate şi evaziune. era cea a persoanei faţă de propria sa fiinţă – îmbogăţirea. Cu toate că armata sa era formată în principal de macedoneni. pentru a scoate în evidenţă originalitatea şi importanţa istorică a unei epoci care trece încă prea des în ochii publicului drept o simplă perioadă de tranziţie între strălucirea Atenei clasice şi măreţia Romei imperiale”. prăda sau confisca agoniseala – viaţa i se depăna în cele mai frumoase culori. pe malurile râului Iaxartes şi pe afluenţii Indului. mult mai complex. el a cucerit Asia Mică. şi măreţia.. Babilonia.2. devastator neputinţa de a-şi fi el însuşi certitudinea. prin contemplaţie şi acţiune. Cel care avea bani şi nicio dorinţă de putere putea să guste din plin roadele acelei lumi. precum şi formele de civilizaţie ce le sunt specifice. Şi din această dramă. Persia. Firesc este deci cultul pe care epoca îl manifestă pentru zeiţa norocului. p. 1997. şi profetism”. 1. unde budismul se îndrepta spre supremaţie. Filosofia în Grecia veche. politic. răspândirea pe care o cunoaşte acum cultura lor. 2000. până şi în munţii Afganistanului. De aici drama. a adoptat o politică de promovare a fuziunii paşnice între greci şi barbari”. p. în reducerea. 122 – 124. 1 – . DIOGENES LAERTIOS. pe măsura ce îşi afla reazimul în mecanica ei. infinită. zicând ca Pascal. Şi pentru a preciza. atât de grav şi de responsabil trăită de filosofii epocii şi. MIHAI GRAMATOPOL. gândind are dorinţe şi dorinţele tulbură. Ediţia a II-a. Imperiul persan. omul este mult mai mult decât o aglomerare a elementelor constitutive. bineînţeles (şi aici intrăm în domeniul neajunsurilor). Editura Orientul Latin. începutul şi sensul. ci cele ale individului şi ale omenirii. iar dialectica încetează de a mai fi un mijloc. nu are mijloacele realizării omului ca microcosmos care repetă macrocosmosul. conservatorism. la început. Civilizaţia elenistică. dimpreună cu străvechile lor superstiţii. Egiptul. amestecul atât de particular între optimism şi renunţare. faţă de sporirea universului cauzalităţii. Ceea ce îl trece în condiţie superioară faţă de o piatră sau de un copac îl face şi nefericit. în căderea la condiţia de lucru al lumii. merită să le fie consacrat un studiu special. vreun incendiu sau calamitate naturală nu-i spulbera.3. Fiinţă mult mai complexă. Străvechile cunoştinţe ale babilonienilor. el a întemeiat oraşe greceşti. Chiar şi Epicur. X. clasică. vol. a fost nimicit în urma a trei bătălii. apostolul elenismului.154 obiceiul de a denumi elenistică această perioadă de trei secole. nu-şi are unica explicaţie în nesiguranţa timpurilor. Istoria filosofiei occidentale. p. omul îşi mărturisea dramatic. Braşov. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. BERTRAND RUSSELL. Siria.

nu puteau să se atingă. dacă obiectul care se află acolo e un cal sau un bou. PLUTARCH. 13. forma unui cal sau a unui bou. „Epicur zice că nicio culoare nu face parte din corpuri şi că ele vin dintr-o anume ordonare a elementelor şi dintr-o anume poziţie faţă cu vederea…”. obiectul de cercetare indicat la început. Contra Colotès. epicurienii. 18-19. 7. 69. în genere. consideră că reprezentările pornite din intelect sunt criterii. cu un oarecare ajutor al raţiunii…». căci nici nu se produce singură. nici nu se micşorează”. 2. propoziţia: «De unde ştim noi că acesta este un om?». dacă nu i-am fi învăţat mai întâi forma lui. „Socotind că dacă atomii ar fi purtaţi în jos numai de propria lor greutate. III. vestind lămurit tot ce-i bun pentru viaţă. noi am fi lipsiţi de libertate. „Ţie ce-ntâiul putut-ai să-nalţi din adâncile bezne Via lumină. anume că ei se abat imperceptibil de la această cădere. 25. 2. Partea privitoare la fizică cuprinde întreaga teorie despre natură şi se află în cele treizeci şi şapte de cărţi ale operei Despre natură. pentru a ne sustrage acestei necesităţi. CICERO.2. deviază uşor”. pentru că orice raţionament este dependent de senzaţii… Trebuie să pornim de la lucrurile vizibile. se grupează în ordine şi oarecum ca literele. căci toate noţiunile noastre derivă din senzaţii. De finibus. Ţie-ţi urmez. 2. aerul. de aer. epicurienii înţeleg un fel de comprehensiune sau de opinie dreaptă sau de noţiune sau de idee generală depusă în minte. N-am putea numi un lucru. Epicur a imaginat un mijloc anume. fie prin analogie. Căci asemenea literelor care au forme diferite. de îndată ce cuvântul «Om» este pronunţat.6. mişcare de tot naturală. prin fiecare termen. 2.155 154. Epicur afirmă că senzaţiile. LACTANŢIU. printr-un act de anticipaţie care a fost precedat de senzaţii. percepţia…”. nici nu poate adăuga sau lua ceva. de pildă. Contra Colotès. unde atenienii trimiseseră coloni.4. „Sufletul. după Epicur. I. 2. «Orice senzaţie. I.3. s-a recurs la o ficţiune.8. 2. Astfel. dat fiind faptul că această mişcare este determinată cu necesitate. o! podoabă a neamului grec…”. PLUTARCH. Afirmaţiile lui Epicur le găsim în Rezumatul adresat lui Herodotos şi în Maximele fundamentale. de pildă. era cetăţean al Atenei din demul Gargettos… Alţi autori spun că a fost crescut în Samos. ceea ce permite conglomerarea lor. E adevărată dacă e confirmată apoi sau dacă nu e contrazisă de evidenţă şi e falsă dacă nu-i confirmată sau dacă e contrazisă de evidenţă…”. 11. CICERO. Nu există nimic care să poată dovedi că senzaţiile sunt greşite… Nici raţiunea nu le poate infirma.7. căzând toţi în linie dreaptă. şi că a venit la Atena la vârsta de optsprezece ani… El împarte (filosofia) în trei: canonica. adică el însoţeşte mişcarea”. dacă n-am cunoaşte lucrul pe care-l căutăm. Prin anticipaţie. Partea privitoare la etică tratează despre lucrurile pe care trebuie să le alegem şi despre cele pe care trebuie să le evităm. o putem găsi în cărţile Despre felurile de viaţă. spune el. ne gândim la forma omului. „Epicur socoteşte că atomii sunt purtaţi în cădere pe verticală de propria lor greutate. adică amintirea unui obiect dinafară înfăţişat de multe ori.9. III. 3. I.10. 22. produc. e lipsită de raţiune şi de puterea de a-şi aminti. în virtutea greutăţii. totuşi. „Epicur. prin anticipaţie. fiul lui Neocles şi al Chairestratei. diverse cuvinte nenumărate. dacă socotim că are o cauză externă. 6. care. prin anticipaţie. fizica şi etica. IV. În acest fel s-ar constitui lumea cu tot ceea ce conţine”. repaosul. Prima formează introducerea întregului sistem şi este conţinută într-o singură operă numită Canonul. . de suflu vital şi dintr-un al patrulea nedefinit. N-am începe niciodată o cercetare. LUCREŢIUS. elementele primordiale sunt aspre. zicea că tot ceea ce cade în linie dreaptă. „Epicur zice că universul este increat şi indestructibil. Institutiones dinvine. de pildă: «Acesta-i un om». deşi limitate la număr. Dar observându-se că atomii. I. în Scrisori şi în tratatul Despre scop… În Canon. 2. 17. răsucite şi netede”.5. AETIOS. luându-le ca semne ale celor neevidente. asemănare sau compunere. este un amestec de patru elemente: de foc. 1 – 3. focul. când se ordonează. Astfel. 23. De rerum natura. 5. „Epicur zice că timpul este accidentul accidentelor. devine pe urmă înţeles şi clar. fie prin contact direct. 2. căldura corpului şi elementul nedefinit. zicea el (Epicur). anticipaţiile şi simţirile noastre sunt criteriul adevărului. Opinia epicuriană socoteşte că e o supoziţie şi spune că poate fi adevărată sau falsă. De natura deorum. Obiectul unei păreri depinde de ceva care ne-a fost clarificat mai dinainte şi cu referire la care formăm. 4. „Epicur admitea două feluri de mişcare: pe verticală şi abaterea”. 2. AETIOS. Sufletul vital determină mişcarea. „Atomii. că nu se măreşte. Acesta din urmă ar fi organul percepţiei. înainte de a forma această opinie a trebuit într-un moment sau altul să fi cunoscut. AETIOS.

atomii sunt destul de tari ca să reziste când lucrurile compuse se desfac. Trebuie să fim convinşi că atomii. greutate şi mărime şi de proprietăţile legate de formă. în intelect sau în organele simţurilor. Căci pe lângă univers nu există nimic care să pătrundă în el şi să aducă schimbare… Universul constă în corpuri şi vid. 321-331. şi nici mişcarea lor în jos datorită greutăţii lor nu schimbă viteza de translaţie. Aceasta din cauză că atomii din compuşi merg într-o direcţie în timpul continuu cel mai scurt. fie ale oricărui alt criteriu şi la fel şi stările noastre afective… După ce acestea au fost înţelese. …dacă n-ar fi pătrunderea în noi. având aceeaşi culoare şi formă ca şi lucrurile de la care emană. graţie sprijinului simetric pe care îl capătă de acolo. corpurile n-ar avea nimic în care se existe şi prin care să se mişte. în DIOGENES LAERTIOS. a unor imagini ce vin de la lucruri. să poţi judeca opiniile. datorită ciocnirilor. Deci este necesar ca principiile lucrurilor să fie insecabile şi elementele naturale ale corpurilor… Când atomii sunt purtaţi în vid şi nu întâlnesc rezistenţă. şi universul era totdeauna aşa cum este acum şi va dăinui la fel în viitor. până ce continuitatea mişcării lor este percepută de simţuri… După acestea. toate lucrurile ar fi pierit. 3. în culoare şi formă. trebuie să recunoaştem că sufletul nostru este un lucru corporal alcătuit din particule foarte fine. cercetările sau problemele. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. fiecare calitate se schimbă. IV. şi alta iraţională. Trebuie ca înţelesul fiecărui cuvânt să fie clar… Pe urmă. zice Epicur. ci în înseşi firile oamenilor. 6.156 2. având un amestec de căldură. p. nu posedă niciuna dintre calităţile aparţinând lucrurilor care cad sub simţurile noastre. împrăştiate în toată masa corpului nostru. deoarece când corpurile se destramă trebuie să rămână ceva solid şi indisociabil. din vibraţia atomilor în adâncimea obiectului solid de la care vin… Şi oricare ar fi reprezentarea pe care o primim prin contact direct. asemănarea imaginilor cu ceea ce noi numim lucrurile reale şi adevărate n-ar exista niciodată dacă n-ar fi fost nişte lucruri cu adevărat de felul celor cu care le comparăm. AETIOS. în afară de formă. iar dacă e confirmată sau nu e infirmată rezultă adevărul… Denumirile lucrurilor la început n-au fost statornicite prin convenţie. Si n-ar exista nici eroare. este alcătuit din două părţi: una raţională. X. deşi atomii lor au o viteză egală. căci altfel orice s-ar naşte din orice.1. ci ele să aibă loc prin schimbări de poziţie a unor atomi şi prin adăugiri şi scoateri de atomi… Când ajungem să avem de-a face cu corpuri compuse. unele din aceste corpuri se vor mişca mai repede decât altele. prin urmare. legată de construcţia imaginativă. 35-83. nimic nu se naşte din neant. la fiecare senzaţie suferind anumite afecte şi formându-şi închipuiri specifice. aşa încât toate lucrurile să nu rămână nedovedite şi raţionamentele să nu meargă la nesfârşit sau să nu ne bazăm pe cuvinte goale de înţeles. Dar ei se ciocnesc deseori între ei. Ele se mişcă repede. în realitate. le considerăm în ansamblul lor ca naturi integrale. Din această mişcare rezultă falsitatea. Editura Polirom. pentru ca să aibă (cititorul) prezent în minte esenţialul din principalele doctrine… În primul rând. 4. în altele cu căldura. ei se mişcă cu o viteză egală. fie ale intelectului. „Epicur salută pe Herodotos… Am pregătit eu însumi un rezumat al întregului meu sistem. dragă Herodotos. iar nu ca proprietăţi sau accidente ale acestor naturi… Unele corpuri sunt compuse. dacă n-am fi experimentat în noi înşine o altă mişcare. Când vorbim de acestea. pentru ca. dar trebuie ca lucrurile să nu piară în nefiinţă. care-şi are sediul în piept. pe care le mai numim şi natură impalpabilă. deşi se mişcă în direcţii diferite în timpul perceptibil numai de raţiune. Fragmente 3. dacă mişcarea nu-i confirmată sau este infirmată. sau ca o formă sau ca nişte calităţi ce revin acesteia. Întradevăr. trebuie să înţelegi lucrurile semnificate în spatele cuvintelor. Iaşi. Iar dacă tot ceea ce devine invizibil piere şi devine neant. dar atomii nu se schimbă cu nimic. Trebuie să ne închipuim că şi natura omenească a fost deprinsă şi silită să ia multe învăţături de la faptele însele şi că.11. încât acel ceva în care se risipesc nu există. referindu-ne la senzaţiile şi afectele noastre…. raţiunea dezvoltă ceea ce a primit astfel şi face noi descoperiri… Noi trebuie să considerăm că vedem şi concepem lucrurile prin ceva care intră în noi venind de la lucrurile exterioare. referindu-te la ele. Aceste elemente sunt insecabile şi neschimbătoare. foarte asemănător vântului. într-o mărime adaptată în ochii şi mintea noastră. 1997. aşa cum vedem clar că se mişcă. fiind trimis de fiecare . care este răspândită peste tot în corp…”. în unele privinţe semănând cu vântul. iar aceasta explică înfăţişarea de un singur obiect continuu pe care ne-o dau ele şi păstrează proporţiile pe care le aveau în obiect. au emis aerul. dar totuşi distinctă de ea. trebuie să observăm îndeaproape toate senzaţiile noastre şi tendinţele prezente. care va face ca transformările să nu se producă prin trecerea în neant şi din neant. Existenţa corpurilor este atestată peste tot de simţuri… Dacă n-ar fi vidul şi spaţiul. În primul rând. lucrurile exterioare nu şi-ar întipări aşa de bine asupra noastră natura lor proprie. Nu putem să concepem… că există altceva în afară de corpuri şi vid. Atomii mai grei nu se mişcă mai repede decât cei mici şi uşori cât timp nu întâlnesc nimic în calea lor… Nici mişcarea lor în sus. această formă aşa cum este înfăţişată este însăşi forma obiectului solid şi e datorată unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor… Falsitatea şi eroarea depind întotdeauna de opinia pe care ne-o facem noi… Într-adevăr. altele sunt elementele din care-s făcute aceste corpuri. nici cea laterală. fără să fie nevoie de seminţe. Într-adevăr. Scrisoarea către Herodotos. e timpul să considerăm lucrurile care sunt clare. din cauză că sunt de natura plinului şi nu pot fi risipite nicăieri şi nicicum. „Sufletul.

Scrisoarea către Pythocles. moartea nu înspăimântă pe acela care a înţeles temeinic că nu-i nimic înspăimântător în încetarea vieţii. noi nu mai existăm. Nu trebuie să afirmi nimic despre zeu din cele ce i-ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. De aceea moartea.157 din afecte şi închipuiri într-un fel particular… Mai târziu. şi tânărul şi bătrânul. căci nici o vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. oamenii au adoptat în comun numirile lor speciale pe fiecare seminţie… Ajungerea la o cunoaştere temeinică a cauzei lucrurilor celor mai importante este preocuparea ştiinţelor naturale şi fericirea depinde de aceasta. Pe lângă acestea. Cunoaşterea sigură a acestor lucruri ştie să raporteze orice preferinţă şi aversiune la asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. la fel ca ideea globală pe care o are majoritatea oamenilor despre divinitate. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. ci noi avem nevoie de un trai netulburat…”. iar când vine ea. când e sosit. fie din spaima în faţa nesimţirii morţii…. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei. aşa încât dacă oamenii nu pun stavilă fricii lor. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. deoarece acesta este scopul unei vieţi fericite. Editura Polirom. altele pentru ca trupul să fie scutit de suferinţă. în DIOGENES LAERTIOS. Iar dintre dorinţele necesare. decât omul ale cărui vederi asupra acestor chestiuni sunt foarte imprecise. cum socotesc unii. 3. sau din neştiinţă. cel mai înfricoşător dintre rele. Mai întâi să crezi că Zeul este o vietate nemuritoare şi fericită. De aceea amândoi. socotindu-le că sunt elementele unei vieţi fericite. în Diogenes Laertios. nepricepere sau din înţelegere greşită. ci acela care ia drept bune părerile mulţimii despre zei. suferă o atât de mare tulburare. Iaşi. X. şi încă. furtuna sufletului este potolită… Căci atunci avem nevoie de plăcere când din absenţa ei simţim durere… Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Să faci acele lucruri pe care ţi le-am spus şi să te îndeletniceşti cu ele. iar moartea este privaţia de senzaţie. nu desfrânarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută. toate acţiunile noastre sunt îndreptate spre obţinerea ei. nu înţelegem plăcerea vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale. nu fiindcă va suferi când moartea vine. li se atribuie voinţă. Astfel trebuie să ne îndeletnicim cu lucrurile care ne dau fericirea. ba poate o frică mai mare. Cele ce spun oamenii despre zei nu sunt anticipaţii. de aceea o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. Într-adevăr. dar nu ştiu ce sunt în realitate corpurile cereşti şi care sunt cele mai importante cauze ale fenomenelor simt tot atâta frică ca şi aceia care n-au o astfel de informaţie specială. avem tot ce ne trebuie. 3. Scrisoarea către Menoiceus. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. căci viaţa noastră n-are nevoie de lipsă de raţiune şi de părere greşită. 1997. căci pentru cel viu nu există încă. în aşteptare. îmbinată cu nemurirea. ci suprimând năzuinţa către nemurire. după ce am atins acest ţel. din aşteptarea şi teama unui chin veşnic. adică de cunoaşterea fenomenelor cereşti şi atmosferice… Aceia care sunt bine informaţi asupra acestora. graţie amintirii celor trecute. altele sunt lipsite de temei: dintre cele fireşti. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat. trebuie să caute înţelepciunea. ci printr-o alunecare iraţională. Ea nu are nicio legătură cu cel viu. fie din bănuiala deşteptată de mituri. produce numai o suferinţă lipsită de temei. p. iar cel mort nu mai există el… Trebuie să ne gândim că unele dorinţe sunt fireşti. dar nu sunt aşa cum crede mulţimea. Căci ceea ce nu ne aduce niciun rău. scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim liberaţi de suferinţă şi frică şi. iar dacă ne lipseşte. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsă de teamă faţă de cele ce vor veni. şi din ajungerea în această stare nu prin convingere. X. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut este asemenea unuia care spune că timpul fericirii n-a sosit încă sau că s-a dus. acţiuni şi intervenţii incompatibile cu această idee. Într-adevăr. Zeii există cu adevărat şi cunoaşterea lor este evidentă. căci dacă o dobândim. când mirarea produsă de această cunoaştere nu poate găsi mai departe o soluţie şi nu poate înţelege cauzele supreme ale ordinii universale. unele sunt necesare. 122-135. 1997. unele sunt necesare pentru fericirea noastră. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi tulburării din suflet. iar altele sunt necesare pentru trai. nu are nicio legătură cu noi. ca şi . ci presupuneri false… Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. De aceea. 85-87. nebun este omul care se teme de moarte. ci judecata sobră. cel de-al doilea pentru ca la bătrâneţe să se simtă tânăr. Nu omul care neagă zeii adoraţi de mulţime este lipsit de pietate. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. 331-332 „Epicur salută pe Pythocles… În primul rând să socoteşti că a cunoaşte fenomenele cereşti… n-are alt scop decât pacea sufletului şi o convingere fermă… În studiul nostru asupra naturii nu trebuie să ne călăuzim de judecăţi fără sens sau de legi arbitrar stabilite.2. Editura Polirom. anume că cea mai mare tulburare a sufletelor oamenilor ia naştere din credinţa că diferitele corpuri cereşti sunt fericite şi nepieritoare şi că. iar unele sunt numai fireşti. p. ci să urmărim sfatul faptelor. mai sunt de considerat următoarele. ba chiar mai multă. ci trebuie să crezi despre el orice poate să-i păstreze fericirea. a avea linişte sufletească înseamnă a fi eliberat de toate aceste tulburări şi a avea mereu în minte amintirea celor mai generale şi mai importante adevăruri…”. în acelaşi timp. nici cu cel mort. 339-342. Iaşi. care nu rămâne la noţiunile pe care şi le face despre zei. Într-adevăr. „Epicur îl salută pe Menoiceus… Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa cu filosofia şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature a filosofa.3.

ci ar trăi în frica a ceea ce ne spun miturile. În celelalte preocupări rezultatul final. Norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător. De aceea înţelepciunea este un lucru mai de preţ chiar decât filosofia. 34. orice este probat ca fiind de folos în nevoile relaţiilor mutuale este. 343-345. din oarecare teritorii. atunci aceasta nu mai e justă…”. în relaţiilor lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi. ei bine. ele intră în aceeaşi categorie. Maxime fundamentale. sunt în acelaşi caz. Luată în sine justiţia este aceeaşi pentru toţi. cele mai multe şi mai mari hotărâri ale acestuia au fost. 1997. Aceeaşi convingere ne face să avem încredere că nimic teribil nu este etern şi nici de lungă durată. „cunoaşterea” este nemijlocit însoţită de bucurie. Visele nu au nici natură divină şi nici putere profetică. şi o vom convinge dacă satisfacem dorinţele necesare. închise în amintiri pline de mulţumire. 12. Maxime (sentenţe) vaticane. care nu poţi fi stăpân pe ziua de mâine. anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce. Toate poftele omeneşti care nu provoacă durere dacă nu sunt satisfăcute. Dintre toate bunurile pe care ni le oferă înţelepciunea. Este lipsit de sens să te rogi la zei pentru ceva pe care poţi să-l faci singur. Să te naşti pentru a doua oară nu este cu putinţă. 27. nu te lăsa să îngheţi. 33. Vocea cărnii zice aşa: nu flămânzi. între timp. Editura Polirom. ci convinsă. 24. Cu adevărat fericit nu trebuie socotit tânărul. În domeniul lucrurilor limitate ne convingem că cea mai mare încredere se obţine prin prietenii. Nu avem cum exista în eternitate. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 21. nici injustiţie. 40. Viaţa trece în timp ce noi rămânem nehotărâţi. 32. este încă mult timp supus la loviturile sorţii. Considerăm ca ajutor din partea prietenilor noştri nu atât ajutorul în sine. Iaşi. sunt şi vor fi luate de raţiune. apare atunci când s-a ajuns la sfârşit.5. bătrânul însă ancorează în bătrâneţe ca într-un port şi bunuri pe care mai înainte spera să le obţină greu. 28. şi nici că ducem o viaţă înţeleaptă cumsecade şi dreaptă fără să fie şi o viaţă plăcută. în cel mai bun caz. Nu există justiţie absolută. Dacă cele la care râvneşti sunt greu de atins sau dacă lasă impresia că ne vor dăuna. moare din pricina unei activităţi fără răgaz. 33. cât şi eliberarea de rău. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. 17. Nicio plăcere nu-i în sine un rău. în DIOGENES LAERTIOS. ci bătrânul care a trăit o viaţă frumoasă. 16. Prietenia cutreieră în ritm de dans pământul de jur împrejur şi ne invită pe toţi să ne redeşteptăm întru preamărirea fericirii. şi fiecare dintre noi. Natura umană nu trebuie forţată. precum şi pe cele naturale întrucât nu ne produc vreun rău. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept. iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi…”. 26. şi în cazul când se face o lege şi nu se dovedeşte potrivită pentru folosul relaţiilor mutuale. în vol. 52. nu are nimic de obiectat celui care contestă că totul se întâmplă din necesitate. 36. dimpotrivă. Bucureşti. ci numai un contract încheiat între oameni. cât încrederea că ne poate fi dat. . Căci desfătarea nu urmează învăţătura. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. în plină floare a vârstei sale. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. 139-154. Cel ce afirmă că totul se întâmplă din necesitate. nu fi însetat. Tu însă. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. 10. nu există nici justiţie. amâni bucuria. şi le păstrează acum în siguranţă. prin aceasta. În materie de filosofie. În acelaşi moment are loc atât geneza binelui. 3. Ar fi cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucrurile de cea mai mare importanţă. Epicurea. Nu uita că tu care eşti muritor şi ai de trăit o perioadă de timp limitată. X. Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. p. De aceea fără studiul naturii nu există o desfătare a plăcerilor curate. Dar lucrurile care prilejuiesc anumite plăceri pot aduce necazuri mai mari decât plăcerile însele. 42. dacă omul nar cunoaşte natura întregului univers. Dintre toate acestea.4. considerat just. 3. 8. 31. cu mult cel mai important lucru este dobândirea prieteniei. Editura Ştiinţifică. de-a lungul întregii sale vieţi. 1999. Ne naştem numai o singură dată. Printre lucrurile socotite juste. 115-124. 27. ci învăţătura şi desfătarea sunt simultane. înseamnă că nu sunt neapărat necesare. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel. primul şi cel mai mare lucru dintre bunuri este înţelepciunea. ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieţi. te-ai ridicat prin consideraţiile pe care le-ai făcut asupra naturii spre infinitate şi eternitate… 14. 37. ci ele provin dintr-o afluenţă de imagini.158 alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului. p. Cel care are parte de aceste împliniri şi cel care poate spera să le împlinească. 65. cumsecade şi dreaptă. deoarece şi acesta din urmă îşi formulează afirmaţia sa bazat tot pe legea necesităţii. fie că e sau nu e acelaşi pentru toţi. poate să se ia la întrecere cu însuşi Zeus. căci tânărul. dar să respingem pe cele dăunătoare.

fireşte. „Epicur. ghicitul. Dacă trăim înţelept. Problema evitării fricii e cea care l-a condus pe Epicur spre filosofia naturii. ION BANU. urând gloata. în deplina beatitudine de care au parte. căci trupul. 78. Bucureşti. Cât despre zei. iar celălalt nemuritor. O filosofie valetudinară. ostilitate. dar moartea.6. Libertatea este cel mai mare rod al îndestulării şi independenţei de sine. mânat de ceva de genul liberului arbitru. nu mai are simţire şi ceea ce nu are simţire nu are nici o legătură cu noi». iar dacă durează mult. Bucureşti. dar dacă e aprigă va fi scurtă. bea puţin. Aceasta e un îndreptar de mântuire modest. pentru că altfel nu se poate explica existenţa atât de răspândită a ideii de zei. e lipsit de raţiune să ne temem că s-ar putea abate asupra noastră mânia zeilor sau că după moarte am putea pătimi în Hades. cu opulenţă pe cele spirituale. de durere. de teama indigestiei. câte un atom. Din când în când însă. corect înţeleasă. destinată unei lumi în care fericirea aventuroasă devenise practic imposibilă. Să fim părtaşi la nefericirea prietenilor noştri nu prin văicăreli. El l-a urmat pe Democrit în credinţa că lumea constă din atomi şi vid. Editura Humanitas. Sufletul e material şi este alcătuit din particule aidoma celor ale respiraţiei şi căldurii (la Epicur. de aer. ci prin grija pe care le-o dovedim. Nu luptă contra lor. În Grecia… concepţia despre necesitate era de origine religioasă şi Epicur avea probabil dreptate să considere că atacul împotriva religiei ar fi incomplet dacă ar lăsa să supravieţuiască necesitatea. dar preţuind prietenia. ca substanţă. era pătruns de întreaga fervoare a unui reformator religios. în viaţa sufletească. Senzaţia se datorează unor pelicule subţiri emanate de corpuri şi care se propagă până când vin în atingere cu atomi de-ai sufletului. Atomii săi aveau greutate şi erau în cădere continuă. dar spre deosebire de Democrit. 3. În oamenii mulţimii vede doar ură. un mare rău. abordează lucrurile cu adâncă seriozitate… A scris o carte Despre pietate. aşa cum este şi credinţa în Providenţă. fie civil. fereşte-te de politică. care. Istoria filosofiei occidentale. avem totuşi liber arbitru şi. prevestirile şi alte asemenea practici sunt simple superstiţii. Epicur crede ferm în existenţa lor. Mai presus de toate. fie religios. . între prieteni. care pot fi studiate ştiinţific. suntem stăpâni pe destinul nostru. 76. Deşi suntem supuşi forţelor naturii. trăieşte în aşa fel încât să eviţi frica. 1980. Un suflet nobil se consacră în mod absolut înţelepciunii şi prieteniei: două bunuri dintre care unul muritor. guvernarea ar fi o trudă de prisos. vol. Aceste pelicule pot să persiste şi după ce corpurile din care au emanat iniţial se destramă. ele nu sunt doar aer în mişcare).159 66. invidie. Mănâncă puţin. BERTRAND RUSSELL. deşi altora etica sa li se părea porcească şi lipsită de altitudine morală. după ce s-a risipit în elementele lui. de bună seamă. ne vom putea feri probabil. care urmează preceptele sale şi nu se amestecă în viaţa publică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. de amor şi de toate activităţile violent pasionale. are loc în acelaşi mod ca la Democrit. Atomii sufletului sunt răspândiţi prin tot corpul. La moarte. Aici. Este convins însă că ei nu se frământă cu ceea ce se întâmplă în lumea noastră omenească. de care ei. pentru că nu mai sunt legaţi de corp. ci în jos într-un sens absolut. conform maximelor lui Epicur. nu mai sunt capabili de senzaţie. învaţă să contempli plăcerile şi nu durerile. Filosofia elenismului ca etică. 267 – 268. nu este un rău. nu se simt de fel ispitiţi. condus de intelect. nu da ostateci hazardului căsătorindu-te şi făcând copii. Aşadar. Zeii sunt nişte hedonişti raţionali. între anumite limite. nu spre centrul pământului. gustă plăcerile vieţii: cu parcimonie pe cele trupeşti. Trebuie că simţea o adâncă milă pentru suferinţele omenirii şi că împărtăşea o convingere de nezdruncinat că aceste suferinţe ar fi mult alinate dacă oamenii ar adopta filosofia sa. de teama mahmurelii din dimineaţa următoare.7. 77. liber şi de legături de familie. urând funcţiile şi riturile publice. se abate un pic de la traiectoria dreaptă în jos şi astfel ajunge să se ciocnească cu alţi atomi. ci. că «Moartea nu are nici o legătură cu noi. în ciuda ei. aşa se explică visele. Rezultă. 2005. 3. „Înţeleptul epicurian e un om liber de orice stăpân (adèspotos). iar atomii săi. p. într-o anumită măsură. p. Fireşte. formarea de vârtejuri etc. dar pentru omul descumpănit de nefericirea din jur el era suficient ca să inspire entuziasm”. sufletul se împrăştie. se retrage în lăcaşul său. supravieţuiesc. O face însă cu o intensitate emoţională de care oamenii «de rând» nu ar fi capabili”. I. Durerea fizică este. gândurile să fie îndreptate spre lucruri fericite. De aici mai departe. Nu putem fugi de moarte. nu credea că atomii sunt tot timpul supuşi integral unor legi naturale. în cuvintele lui Epicur. va putea fi îndurată prin disciplina spiritului şi prin deprinderea ca. respiraţia şi vântul diferă.

2005. Iaşi. STOICISMUL STRUCTURA TEMEI 13. 1976. logică propoziţională. vol. 535 – 543. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. p. ataraxia. Editura Meridiane. p. Filosofia în Grecia veche. p. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. p. fantastón. p. Editura Academiei. 258 – 265. • F. 1964. Editura Humanitas. • I. Ethos elenistic. Cunoaştere şi libertate. 1980.F. Istoria filosofiei occidentale. Istoria filosofiei europene. 1994. Bucureşti. 1997. 68 – 74. p.W. Bucureşti. Editura Orientul Latin. Civilizaţia elenistică. Ce este filosofia antică?. 153 – 169. • P. Banu. Editura Polirom. Prelegeri de istorie a filosofiei. Braşov. 2000. I. Civilizaţia elenistică. 12 – 45. Preludiul ideii de libertate morală. Editura Albatros. Russell. 255 – 257. 78 – 131. vol. apatea. Filosofia elenismului ca etică. I. Hegel. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. providenţă.2. VII. vol. Bucureşti. 219 – 252. 1981. Hersch. • P. 273 – 290. 56 – 98. • M. • Marin Constantin. Bucureşti. p. conflagraţie universală. p.160 13. Chamoux. Contur general 13. II. . • J. Bucureşti. Filosofia stoică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării stoice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea principalilor reprezentanţi ai stoicismului şi a contribuţiilor lor filosofice • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei stoice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE portic (stoa). Mirarea filosofică. Ediţia a II-a. p. 96 – 111. • Gh. confatale. p. Bucureşti. • B. destin. 404 – 425. Vlăduţescu. Editura Polirom. Hadot. 1985. p.1. Editura Junimea. • G. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Iaşi. Iaşi. 1984. 1997. argumentul leneş. Botezatu. Bucureşti. fantasia. Editura Humanitas. Gramatopol. 134 –143.

) . care se întinde de-a lungul unei clădiri. ale cărui figuri reprezentative sunt: .Marcus Aurelius (121 – 180 d.Hr. A fost fondat de Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru). Stoicismul mediu.Hr.1. Caracterizare generală Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î..).Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca. înţeles ca raţiune divină (logos). Stoicismul vechi.Hr. care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d. 331 – 232 î. în jurul unei grădini sau al unei pieţe) pictat de Polygnot cu scene din războiul troian şi din bătălia de la Marathon. Stoicismul târziu. deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei. o şcoală filosofică.Hr. Acesta a întemeiat în jurul anului 300 î. se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice: 1.Poseidonios din Apamena (135 – 51 î. 50 – 138 d.) . În gnoseologie el a considerat reprezentările senzoriale ca „întipăriri” ale lucrurilor în .Hr.). cuprins între secolele II – I î. susţinută de coloane. rolul dinamizator revenindu-i focului.Panaitios din Rhodos (185 –112 î.161 Cursul 13 STOICISMUL 13. şi sfârşitul secolului al III-lea î.Hr.Hr. dar stabilit din tinereţe la Atena. mai ales de către: .Hr. dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d. Sub raport istoric.Cleanthes din Assos (cca.) 3.Zenon din Cittium (cca. 333 – 262 î.Hr.Hr.) .Hr. Principalele contribuţii doctrinare au fost realizate deci de: • Zenon din Cittium considera că lumea se întemeiază pe principii materiale perceptibile. fenician de origine. 13.Hr.Hr.) .Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. stoa – galerie acoperită deschisă. ce va fi numită stoică.Hr. 281 – 204 î.Hr. ai cărui principali reprezentanţi sunt: .)..). – 65 d.2. în celelalte realizânduse numai dezvoltări.) 2. Filosofia stoică Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă. născut însă în insula Cipru. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.Epictet (cca.) .

Despre instinct sau despre natura omului. Etica etc. mor câte puţin în fiecare zi. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. pugilist convertit de Zenon la filosofie. Prin eforturi susţinute „el s-a ridicat deasupra multora” şi a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes Laertios le apreciază ca „foarte bune”. Despre libertate. Despre datorie. în care legitimează posibilitatea libertăţii umane prin teoria „confatalelor”. logică (dialectică). Orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. nu să se opună cursului ei. Mai puţin original în fizică decât în etică. iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Despre filosofia naturală a lui Zenon. mor când hotărăşte Destinul implacabil şi între naştere şi moarte se mişcă mânaţi dintr-un loc într-altul de o necesitate pe care nici atunci când ajung s-o cunoască n-o pot controla. Destinul stoic. de Zenon ca şi de Cleanthes” (Diogenes Laertios). care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. de fapt. ea n-ar fi alta decât cea a lui Hrysippos”. 2. în ultima făcând o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii. Despre zei. Din titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică. Potrivit eticii sale. anihilarea pasiunilor şi dobândirea independenţei faţă de împrejurările exterioare. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. Despre lege. Interpretări la Heraclit. în care se resimt certe influenţe aristotelice. Despre viaţa în conformitate cu natura. Despre îndatorire. până într-atât încât avea păreri deosebite. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. care „ordonează şi conduce totul în univers”. Cleanthes din Assos. Diogenes Laertios scria în acest sens că: „dacă zeii ar face dialectică (logică). el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel. fiind o justificare a fatalismului. Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi: 1. Despre pasiuni. Logica – reprezintă din perspectivă stoică o teorie a cunoaşterii. 3. Din acestea nu ne-au parvenit decât câteva titluri (Despre timp. Contra lui Democrit. Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită profundei sale originalităţi: „arăta cea mai mare pătrundere în orice fel de subiect. Despre artă.) şi foarte puţine fragmente. Despre dialectică etc. Reprezentarea obiectelor (fantasia) rezultă din afectarea organelor de simţ şi chiar a raţiunii de obiectul reprezentat (fantastón). Fatalismul stoic a fost criticat încă din antichitate imputându-i-se aşa-numitul . reprezentativă pentru mentalitatea elenistică. Despre raţiune. pentru ca apoi să-şi reia cu aceeaşi necesitate istoria. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. În semn de preţuire a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţii atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-au ridicat o statuie de bronz. conceput ca o înlănţuire implacabilă de cauze şi efecte. scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea”. în foarte multe puncte. Oamenii se tem de moarte deoarece nu îşi dau seama că. etică şi teologie. elementele şi cauzele”. care este considerat a avea existenţă de sine stătătoare în raport cu subiectul cunoscător. fiind „raţiunea lumii sau legea tuturor lucrurilor”. Deşi era „peste măsură de încet”. Etica stoică este fundamentată în fizică. În acest univers guvernat de fatalitate oamenii se nasc fără să fi voit. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon numeroase lucrări: Republica. fiind considerat fondatorul logicii propoziţiilor. Despre stil. a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice. făcea ca lumea să-şi încheie un ciclu de viaţă în „conflagraţia universală” (influenţă a filosofiei lui Heraclit din Efes).162 • • suflet. Fizica – ce ar studia „universul. Despre univers. Lumea este asemenea unei ape curgătoare în care totul se schimbă fără încetare (Heraclit). iar oamenii sunt aruncaţi în această apă şi trebuie să se lase purtaţi de ea. el se justifica spunând că „din cauza asta rar greşesc”. din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. Stoicii considerau Destinul ca o putere de neînvins.

Stoicismul vechi. Socrate va muri într-o zi – judecată care vizează în fapt simplu şi nu avem nicio îndoială asupra adevărului său. Împotriva acestui argument Hrysippos va formula „argumentul confatatelor”.Hr. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. Fiecare în sine este fatală. dar intersecţia la celor două lanţuri fatale determină un rezultat ontologic diferit de evenimentele determinate de fiecare dintre ele. care i-a avut ca principali repre-zentanţi pe Panaitios din Rhodos. nu numai de cea în care este integrat Socrate. îndeosebi de Lucius Annaeus Seneca. b.. Atitudinea stoică în faţa lumii. Poseidonios din Apamena. ridicându-se deasupra lucrurilor şi evenimentelor şi eliberându-se de orice servitute fizică. cuprins între secolele II – I î. Înţelegând şi asumându-şi necesitatea care guvernează lumea şi actele sale. pe care şi-o asumă cu orgoliu. El propune distincţia dintre judecăţile: a. Cleanthes din Assos. ci să se implice în cetate pentru a combate viciul şi a promova virtutea. a – fără. taraxis – tulburare) – definită ca starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul. el este liber şi atotputernic şi tot ce vrea el se înfăptuieşte. şi reprezentat de Zenon din Citium. ci confatale. şi sfârşitul secolului al III-lea î. preocupată îndeosebi de logică şi de etică. Stoicii combăteau pasiunile care contravin necesităţii. este fatal fie să te vindeci.Hr. Înţeleptul stoic scapă astfel de constrângerile necesităţii fizice prin asumare şi nu prin refuz. Ataraxia (gr. Marcus Tullius Cicero etc. pathos – pasiune) – concepută ca indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său. 2. Acest argument este numit „leneş” deoarece stoicii se limitau la legitimarea a ceea ce se întâmplă. pentru că el nu vrea decât ceea ce trebuie să se înfăptuiască”. Stoicismul mediu. Ei susţineau că înţeleptul nu trebuie să se izoleze de semeni. 3. ca în prima judecată. va deveni asemenea Zeului: „Înţeleptul posedă suprema fericire. vieţii şi semenilor a fost transfigurată artistic în Glossa lui Mihai Eminescu.) şi întinzându-se până în epoca imperială a Romei antice (se-colul III d. Existenţa umană este astfel individualizată ontologic. dezvoltat între secolele I – III d. Filosofia stoică . El a parcurs trei mari etape: 1. REZUMAT 1. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: a.Hr.). Hrysippos din Soloi. considerându-le iraţionale. Contur general Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î. senină. Epictet şi Marcus Aurelius. eliberându-se de pasiunile iraţionale şi contemplând cu detaşare spectacolul lumii.163 „argument leneş”: „dacă eşti bolnav. înţeleptul ajunge la o fericire calmă. S-a replicat însă în posteritate că acest înţelept n-ar fi decât un sclav conştient de condiţia sa precară. Stoicismul târziu.. fie să mori”. 2. considerată starea psihică spre care trebuie să tindă individul. a – fără. În pofida fatalismului. stoicii ajung la un concept al libertăţii. b. Cele două serii cauzale pot să se intersecteze sau nu. căci totul se întâmplă conform unei necesităţi căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.Hr. considerat întruchiparea conduitei morale exemplare. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î. căci el ajunge la perfecţiunea umană.Hr. Intenţia lui Hrysippos a fost să demonstreze că fatalismul ce guvernează existenţa umană este mai complex decât cel ce guvernează natura. Apateia (gr. ele nu sunt fatale. sau poate tocmai datorită lui. iar adevărul sau falsitatea sa depinde şi de seria cauzală în care este integrat Platon. Socrate se va întâlni mâine cu Platon – judecată care vizează o asociere. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel. Ei considerau că înţeleptul stoic.Hr. concepută ca necesitate înţeleasă. teoria lor fiind incapabilă să facă vreo predicţie.

căreia nu i se poate împotrivi nimeni şi nimic. concepută ca necesitate înţeleasă. care a afirmat că scopul este cunoaşterea…. fiind o justificare a fatalismului. Care sunt principalele domenii filosofice abordate de stoici? 10. sau poate tocmai datorită lui. Despre datorie. Herillos din Cartagina. stoicii ajung la un concept al libertăţii. Astfel. în fizică ei considerau că orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. Stoicii considerau că filosofia este alcătuită din trei părţi: fizica. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. Despre instinct sau despre natura omului. Destinul stoic între fizică şi etică. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 6. Respingeri. Reprezentanţi Zenon din Citium 1. Care sunt trăsăturile esenţiale ale filosofiei stoice? 4. Stoicismul ca antropologie şi etică. Care sunt cele mai importante realizări filosofice ale stoicismului? 30. în celelalte realizându-se numai dezvoltări. 2. Ariston… care a introdus doctrina lucrurilor indiferente din punct de vedere moral. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. 4. 3. Hrysippos versus Aristotel. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei stoice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. Despre pasiuni. logica şi etica. îndreptându-i spre ce era mai bine. un oraş grecesc care avea colonişti fenicieni… A fost elevul lui Crates. ce se afla în Cypru. Aporiile fizicii stoice. domenii în care ei au adus contribuţii demne de interes. Sphairos din Bospor. şi dând tuturor prin propria sa purtare un model de urmat… poporul a găsit cu cale să-i aducă laude şi să-l încununeze cu o cunună de aur… şi să-i ridice un monument funerar pe cheltuiala publică…». TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. pentru referate sau eseuri 1. e originar din Citium. Stoicii concepeau Destinul ca o putere de neînvins. „Zenon. AUTOEVALUARE A. Despre lege. Despre stil. Ce este stoicismul? 1. DIOGENES LAERTIOS. urmaşul lui Zenon la conducerea . Etica… Poporul atenian îl cinstea foarte mult pe Zenon… (s-a dat următorul decret) cu privire la el: «Întrucât Zenon s-a dedicat de mulţi ani filosofiei în cetate şi a trăit ca un om vrednic în toate privinţele îndemnând la virtute şi cumpătare pe tinerii care veneau la el să înveţe. În pofida fatalismului. Care este contribuţia logică majoră a stoicilor? 19. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei. 1 – 37. Logica stoică este de fapt o teorie a cunoaşterii. Care este statutul existenţei umane în antropologia stoică? 28. Cleanthes din Assos. care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. fiul lui Demetrios din Citium…. Ce este apatia stoică? 29. Întrebări 1. 5. Teme pentru dezbatere în seminar. Stoicismul – expresie filosofică tipică a lumii elenistice. Se spune că după aceea a urmat zece ani lecţiile lui Stilpon şi Xenocrates… În afară de Republica a mai scris: Despre viaţa în conformitate cu natura. Despre univers. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. VII. iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Ce este conflagraţia universală în cosmogonia stoică? 22. Despre raţiune. Care este spaţiul libertăţii umane din perspectivă stoică? 21. Care sunt cele mai importante limite ale filosofiei stoice? B. fiul lui Mnaseas sau al lui Demeas. În fine. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel.164 Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă. Împliniri şi limite ale logicii stoice. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: apateia (indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său) şi ataraxia (starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul). Dintre numeroşii discipoli ai lui Zenon: Persaios. etica stoică este fundamentată în fizică.

nici o calitate. şi acelaşi lucru l-a făcut şi Hrysippos. Prin exprimabil. spune el. ei o împart în felul următor: 1) studiul despre instinct. Sunt două feluri de reprezentări: comprehensive şi necomprehensive. Şi acelaşi lucru constituie virtutea omului fericit şi cursul paşnic al vieţii… Prin natura cu care viaţa noastră trebuie să fie de acord. etica recolta. imprimată şi presată în felul unei peceţi pe suflet. frica. Reprezentarea este înţeleasă ca aceea a obiectului real. De aici urmează că binele este virtutea însăşi şi ceea ce participă la virtute… Motivul pentru care ei caracterizează binele suprem ca frumos este că el posedă pe deplin proporţiile numerice cerute de natură sau are o armonie desăvârşită…Mai spun că numai frumosul moral e bun… Ei susţin că frumosul e virtutea şi tot ce participă la virtute… După părerea stoicienilor… din falsitate rezultă perversiunea care se întinde şi asupra minţii. în alte cuvinte. în acord cu propria noastră natură.165 şcolii…”. imaginea unui cal ne poate apărea în minte. fericirea noastră constă în virtute. acesta din urmă este o aparenţă din minte. este sau identic sau apropiat cu folosul. Mai asemuiesc filosofia cu un câmp purtător de roade: logica fiind gardul care îl înconjoară. fiind imprimată şi întipărită în conformitate cu acel obiect. indică cel dintâi. a trăi în conformitate cu virtutea este deopotrivă cu a trăi în acord cu experienţa mersului naturii. aşa cum se întâmplă în somn. ei determină deosebirile dintre reprezentările pe care le avem. La fel partea referitoare la definiţii este acceptată ca un mijloc de recunoaştere a adevărului. ca şi cu aceea a universului. dar nu e în conformitate cu acel obiect. o viaţă în care să ne abţinem de la orice acţiune. logica şi etica. Cel dintâi care a făcut această împărţire a fost Zenon din Citium în lucrarea sa Despre raţiune. spun ei. „Doctrina filosofică. etica. La fel spune şi Cleanthes în tratatul său Despre plăcere… Tot aşa. mai special. ei înţeleg expresia care corespunde unei reprezentări raţionale. Hrysippos înţelege atât natura universală. căci natura noastră individuală este o parte a naturii întregului univers. în tratatul său Despre natura omului. totuşi ea este ca şi o substanţă şi este ca şi o calitate. iar din această perversiune se nasc multe pasiuni. 9) despre îndemnuri la acţiune şi opriri… Zenon. iar fizica sufletului. de la unul şi acelaşi obiect. Doctrina 2. sau cu o cetate bine apărată de ziduri şi cârmuită de raţiune… Ei admit ca mijloc de descoperire a adevărului partea care se ocupă cu canoanele sau criteriile. în timp ce Cleanthes spune că numai natura universului trebuie urmată. 4) acela despre virtuţi. virtutea fiind scopul către care ne mână natura. cum sunt judecăţile şi silogismele. Ramura filosofiei care e etica. deoarece în cursul acestei părţi. nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară. aşa cum o defineşte Zenon. care concordă cu acest obiect şi a fost întipărită. Cea necomprehensivă e reprezentarea care nu provine de la un obiect real sau care provine de la un obiect real. deoarece nu-i cu putinţă să presupunem că un număr de asemenea imprimări se pot face în unul şi acelaşi loc. 39 – 160. scopul poate fi definit ca o viaţă în acord cu natura sau. fără să adauge natura individului. şi aceea despre expresiile eliptice. ca tiparul unui sigiliu. un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi. spun ei. De aceea. adică o schimbare. 5) acela despre scop. cum nu s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi venit de la un obiect nereal… Stoicienii declară că criteriul adevărului este reprezentarea comprehensivă. iar fizica solul sau copacii. oprită de legea comună pentru toate lucrurile şi este identică cu acel Zeus conducător care orânduieşte tot ce există. nu trebuie să luăm «imprimarea» în sensul literal al cuvântului. Virtutea. VII. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. în prima carte a operei sale Despre raţiune şi în prima carte a Fizicii sale… Filosofia. care deşi nu-i o substanţă. Astfel. spun stoicii. Pentru că. 6) acela despre valoarea supremă.1. DIOGENES LAERTIOS. este o mişcare neraţională şi contra firii. deşi calul nu este prezent… În rubrica ce se ocupă cu lucrurile ca atare şi cu lucrurile semnificative este pusă şi doctrina despre exprimabilele complete. pofta şi plăcerea… . care sunt tot atâtea cauze de tulburare. a sufletului sau un impuls ce creşte în mod exagerat… Există patru genuri de pasiuni: durerea. aşa cum este arătat de Hrysippos. 7) acela despre acţiuni. Mai mult. Pasiunea. anume reprezentarea care nu e nici clară nici distinctă… Există o diferenţă între reprezentare şi obiectul reprezentat. cât mai ales natura omului. părţilor cărnoase. 3) studiul despre pasiuni. este lucrul care are un folos şi. 2. cum spune Hrysippos…. O altă comparaţie făcută de ei este aceea cu un ou: coaja este logica. în timp ce reprezentarea este actul de imprimare în suflet. căci virtutea e acea stare a spiritului care tinde să facă armonioasă întreaga noastră viaţă… Binele. în general. iar gălbenuşul din centru este fizica. 2) rubrica despre lucrurile bune şi rele. pe urmă vine albuşul. care-i etica. este asemenea unui animal. adică aceea care vine de la un obiect real… O noţiune este o reprezentare a minţii. Comprehensivă numesc ei reprezentarea care e criteriul de judecare a lucrurilor şi e produsă de un obiect real. se divide în trei părţi: fizica. ceea ce e acelaşi lucru cu o viaţă virtuoasă. despre predicate directe şi indirecte. logica corespunzând oaselor şi tendoanelor. în măsura în care lucrurile sunt înţelese cu ajutorul noţiunilor generale… Reprezentarea este o imprimare asupra sufletului: numele este foarte potrivit împrumutat de la imprimarea făcută de pecetea unui inel pe ceară. drept scop «viaţa în acord cu natura». este o dispoziţie armonioasă.

Acesta-i rezultatul necesar al armoniei şi al tensiunii care unesc la un loc lucrurile din cer şi cele de pe pământ… Şi timpul este un incorporal. Acest acord exprimă deopotrivă binele. dacă lumea a avut un început în timp sau nu.166 După ei. fiind ziditorul acestei orânduiri a lumii. el a existat în el însuşi şi a transformat întreaga substanţă prin aer. 6) spaţiul şi 7) golul. 2. să-şi asume responsabilităţi şi să . adică zeul. în timp ce elementele vor pieri în conflagraţia universală. raţiunea pătrunzând fiecare parte a ei. în apă şi întocmai cum în sămânţă e cuprins germenul. or. Ei spun că partea care se ocupă cu universul se divide în două: cu una se ocupă şi matematicienii. 3) elementele. fără a fi totuşi ocupat. unul activ şi altul pasiv. ceea ce-i tot una cu un suflu de foc. Focul este elementul cald. căci. Aceasta cuprinde problema referitoare la substanţa universului. este guvernată de raţiune şi de providenţă….2. iar prin aceasta în acordul cu Raţiunea universală şi cu legea divină. este şi el pieritor. Bucureşti. aerul şi pământul… Elementul e definit ca lucrul din care mai întâi se nasc lucrurile particulare şi în care se desfac în cele din urmă. Cleanthes însă susţine că este soarele… Poseidonios şi Antipatros cu discipolii săi spun că lumea este sferică. iar lucrul ale cărui părţi sunt pieritoare. 2) principiile. Corp este ceea se extinde în trei dimensiuni: lungime. de care putem sau nu dispune. înţeleptul e lipsit de pasiuni… E lipsit de trufie. cele dintâi n-au fost nici generate. Mai mult. iar partea consistentă din apă. cu destinul şi cu Zeus… La început. în mod firesc. el care în anumite perioade absoarbe în sine întreaga substanţă şi din nou o creează din el însuşi. dacă Soarele şi stele au o materie şi o formă. să fie politiceşte activi. iar pământul elementul uscat. Principiul pasiv este o substanţă fără calitate. prin aer. 4) zeii. Cele patru elemente împreunate constituie substanţa necalificată care e materia. tot aşa zeul care este raţiunea seminală a universului. trebuie să ne devină puţin câte puţin indiferente. Stoicii spun că omul care doreşte ceea ce nu depinde de el este un sclav. iar în al treilea rând întregului constituit din acestea două… Lumea. principiile sunt incorporale şi lipsite de formă. în timp ce partea subţire se preface în aer. 5) limitele. p. aerul cel rece. care aparţine numai fizicienilor. 72. întrucât este născută prin analogie cu lucrurile care sunt percepute de simţuri. lumea întreagă este o fiinţă vie. dacă e destructibilă sau nu. Ei cer cetăţenilor să participe la viaţa societăţii. Toate celelalte lucruri pe care le putem poseda. alt bine decât acest acord. Mirarea filosofică. el e făcut pentru societate şi acţiune. căci este indiferent şi la faimă şi la defăimare… Oamenii înţelepţi sunt austeri. apa. în apă. condensându-se. având în vedere că ele se transformă unele în altele. pe când oamenii răi sunt sclavi. 1994. deci lumea este un animal. ci totul formează un întreg unit. pe când sclavia înseamnă lipsa acestei puteri… Înţeleptul nu va trăi în singurătate. animalul e superior celui ce nu-i animal şi nimic nu-i superior lumii. 2) dau numele de univers aşezării ordonate a corpurilor cereşti. din amestecul acestor elemente s-au format plantele şi animalele şi toate celelalte din natură… Doctrina că lumea e un animal dotat cu raţiune. nici nu vor fi distruse. Este înzestrată cu suflet. căci el este veşnic şi făuritorul oricărui lucru din întregul cuprins al materiei… Există o deosebire între principii şi elemente. Termenul de univers este folosit de ei în trei înţelesuri: 1) acela de zeul însuşi. viaţă şi inteligenţă este exprimată de Hrysippos în prima carte a tratatului său Despre providenţă… Este un animal. părţile lumii sunt pieritoare. iar acesta. rămâne în umiditate. dă naştere la foc. fiind distanţa mişcării lumii. natura este un foc artist ce păşeşte pe calea spre creaţie. Timpul trecut şi cel viitor sunt infinite. Stoicienii susţin că lumea este pieritoare. Incorporal se numeşte ceea ce e capabil să fie ocupat de un corp. în sensul că-i o fiinţă însufleţită. din pricină că nu caută plăcerile pentru ei şi nici nu le admit la alţii… Mai spun că înţeleptul este liber. De aceea. calitatea specifică din fiecare substanţă. Împărţirea aceasta este pe specii. din ceea ce reiese că sufletele noastre sunt frânturi din sufletul lumii… Stoicienii susţin că materia primară este substanţa tuturor lucrurilor… Prin materie se înţelege substanţa din care se naşte orice lucru… După părerea stoicienilor. apa cel umed. înzestrată cu senzaţie. forma aceasta fiind cea mai potrivită pentru mişcare. face maleabilă materia în vederea creaţiei care va urma. împărţirea pe genuri e făcută însă în trei: prima parte se ocupă cu universul. virtutea şi fericirea. a doua cu elementele şi a treia cu cauzele. Stoicienii împart fizica în diferite rubrici: 1) corpurile. lăţime şi adâncime… Zeul este unul şi acelaşi lucru cu raţiunea. întocmai cum face sufletul în noi… Astfel. Editura Humanitas. adică materia. lumea însăşi este pieritoare… Lumea se naşte atunci când substanţa ei se produce din foc. numai timpul prezent e finit. În afara acestei lumi este răspândit vidul infinit care este incorporal. altă virtute. JEANNE HERSCH. întrucât tratează chestiuni privitoare la stelele fixe şi la planete… Dar mai este şi o altă parte sau domeniu al cercetării cosmologice. deoarece libertatea este puterea de a acţiona cum vrea. „Binele suprem constă în acordul cu sine. subţiindu-se şi mai mult. în timp ce elementele sunt înzestrate cu formă. El este indestructibil şi n-a fost creat. dacă e condusă de providenţă şi alte chestiuni… Stoicienii supun că există două principii în univers. După aceasta. Nu există altă fericire. în timp ce cel activ este raţiunea imanentă din această substanţă. Într-adevăr. dotat cu artă…”. Istoria filosofiei europene. după părerea lor. înzestrată cu suflet şi raţiune… Hrysippos şi Poseidonios supun că cerul este raţiunea conducătoare a lumii. se preface în pământ. În univers nu există spaţiu gol. El creează mai întâi cele patru elemente: focul.

întreg procesul se va repeta la nesfârşit. Ordinea statului. p. 275 – 276. Tot ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. adică destinului. Zenon credea că nu există hazard şi că mersul naturii este rigid determinat de legi naturale. frumuseţea şi urâţenia. este stăpân pe destinul său în tot ceea ce consideră de valoare. să fie condusă de un cod de conduită practică şi să atribuie o valoare relativă lucrurilor indiferente. Aceasta e intenţia fundamentală a dreptului roman: să creeze o ordine care să fie conformă cu însăşi ideea de ordine şi deci şi cu raţiunea. «fizică» a lucrurilor. înţeleptul. dacă este bun sau rău. 2005. 159 – 161. 1997. plăcerea şi suferinţa. Şi pentru stoic un singur lucru nu este indiferent. ci de nenumărate ori. ţine doar de individ. în principiu. Editura Humanitas. apa. ce rataşează fiecare eveniment în perspectiva naturii şi a Raţiunii universale. pentru că niciuna nu depinde de noi.3. Trebuie. . Ar putea fi condamnat la moarte. până la cele mai mici detalii. în legătură cu niciun lucru. puterea şi slăbiciunea. conform majorităţii stoicilor. celor care. în principiu. Editura Polirom. cetăţenii trebuie să fie angajaţi politic şi să ia parte la dezbaterile publice”. în fond. p. I. dar asta nu-l va împiedica să trăiască mai departe în armonie cu Natura. 2. de exemplu. în care judecăţile noastre depind de convenţiile sociale sau de pasiunile noastre. Indiferenţa constă în a nu face diferenţă. dar poate muri în chip nobil. sensul pe care îl dăm evenimentelor. BERTRAND RUSSELL. adică nu trebuie să introducem diferenţe. care este singurul bine veritabil. El ar putea ajunge sărac. vol. carierele politice. totul este indiferent. fericirea. de felul celui al lui Democrit. Bucureşti. în această ordine. adică bun sau rău. însă a voi. Astfel. sănătatea şi boala. Până aici doctrina stoică ar putea să pară sumbră şi cu nimic mai consolatoare decât materialismul obişnuit. pentru că nicio forţă din afară nu-l poate lipsi de virtute”. tocmai stoicii au participat cel mai mult la crearea dreptului roman. ale cărui importanţă şi influenţă au dăinuit prin veacuri până în zilele noastre. precum Socrate. Un tiran îl poate băga la închisoare. omul e cu desăvârşire liber. Dat fiind că virtutea rezidă în voinţă. nu este un sfârşit definitiv. la o viziune «naturală». Se trece de la o viziune «omenească» a realităţii. cu condiţia de a se fi emancipat de dorinţele lumeşti. virtutea. în vederea realizării anumitor scopuri prin mijloace naturale… În viaţa individului uman virtutea e singurul bine. lucruri precum sănătatea. apoi s-au ivit celelalte elemente – aerul. dar ce contează? Poate fi virtuos şi fiind sărac. pentru că nu se poate şti. Ne vom întreba atunci cum se va orienta stoicul în viaţă. Dar mai devreme sau mai târziu va avea loc o conflagraţie cosmică şi totul va redeveni foc. Ce este filosofia antică?. Numai un singur lucru nu este indiferent şi anume indiferenţa însăşi. În stoicism. Această teorie va permite voinţei bune să găsească materia asupra căreia să se exercite. bogăţia şi sărăcia. intenţia noastră morală. Singurul lucru care depinde de noi este. să ne fie indiferente. Dar acesta nu este decât un aspect al ei. Tot în acest scop. nobleţea şi originea umilă. „Principalele doctrine pe care şcoala [stoică] le-a profesat pe toată durata ei au fost determinismul cosmic şi libertatea umană. ceea ce depinde de noi şi va fi indiferent ceea ce nu depinde de noi.167 se achite de toate îndatoririle lor. 2. Această conflagraţie. Iaşi. deopotrivă tot ceea ce este dorit de destin. va practica o activitate politică sau o meserie. va fi moral. totul este indiferent? Se va căsători. îşi va servi patria? Apare aici un element esenţial al doctrinei morale stoice: teoria «obligaţiilor» (nu a obligaţiei în general) sau a «acţiunilor apropriate». Astfel de dorinţe triumfă doar din pricina judecăţilor false. care se dă pe sine ca bună şi invită omul la a se schimba el însuşi şi atitudinea sa faţă de lume. structura sa raţională trebuie să se afle în acord cu Raţiunea universală.4. nu o dată. Astfel. Istoria filosofiei occidentale. „Putem defini deci opoziţia dintre domeniul «moralului» şi cel al «indiferentului». ci doar încheierea unui ciclu. Indiferenţa stoică este cu totul deosebită de cea pyrrhoniană. PIERRE HADOT. mersul naturii este orânduit de un Legiuitor care este totodată o Providenţă binefăcătoare. Întregul a fost proiectat. a iubi chiar. ale cărui judecăţi sunt adevărate. de felul celui din învăţătura creştină. dacă. Ceea ce nu depinde de noi corespunde înlănţuirii necesare a cauzelor şi efectelor. Alţi oameni pot avea putere asupra lui doar în ceea ce priveşte lucrurile exterioare. tot ce e cu adevărat bun sau rău în viaţa unui om depinde doar de el însuşi. sunt indiferente viaţa şi moartea. la fel ca în teologia secolului al XVIII-lea. evoluţiei naturii şi acţiunii altor oameni. ci să acceptăm ce se întâmplă ca dat al destinului… Există aici o răsturnare totală a manierei de a vedea lucrurile. avuţia nu contează defel. Pentru pyrrhonian. însă acesta este intenţia morală. să vegheze la ordinea statului – şi nu întâmplător. La început a existat doar focul. sunt fără valoare”. pământul. în afara intenţiei morale. Prin urmare.

Bucureşti.F. p. Hadot.1. • J. • Sextus Empiricus. vol. Hersch. Bucureşti. • G. p. Preludiul ideii de libertate morală. 1965. Civilizaţia elenistică. • Sextus Empiricus. SCEPTICISMUL STRUCTURA TEMEI 14.169 – 172. Istoria filosofiei occidentale. Chamoux. 99 – 164. 1981. Istoria filosofiei europene. Scepticismul grec şi filosofia indiană. ataraxie. vol. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. vol. 1994. Filosofia în Grecia veche. Ce este filosofia antică?. Editura Academiei. Bucureşti. Bucureşti. Ediţia a II-a. • P. îndoiala. Filosofia elenismului ca etică. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1976. • F. p. suspendarea judecăţii (epoché).2. p.W. • Gh. 251 – 261. Botezatu. Editura Humanitas. Editura Antet. Mirarea filosofică. Hegel. Filosofia sceptică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării sceptice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea contribuţiilor filosofice majore ale principalilor reprezentanţi ai scepticismului • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei sceptice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE skeptikos. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 124 – 143. Vlăduţescu. 1985. 1988. p. Russell. Bucureşti. • M. I. Opere filosofice. sensibilitate filosofică. Caracterizare generală 14. Editura Albatros. 1980. 1964. în Scrieri filosofice. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1984. 432 – 455. Editura Meridiane. 462 – 468. Frenkian. p. p. vol. Banu. IX. I. Editura Humanitas. p. • Aram M. vol. 129 –133. Editura Orientul Latin. forma mentis. 1997. p. Ethos elenistic. • P. 1997. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Editura Polirom. Editura Junimea. 2000. 81 – 123. Braşov. Iaşi. • I. Bucureşti. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. • B. I. 2005. Expunere a filosofiei sceptice. • Marin Constantin. gymnosofişti. tropi. 78 – 135. Editura Polirom. p. II. p. . Iaşi. I. 132 – 156. Editura Academiei. Civilizaţia elenistică. Iaşi. Bucureşti. Gramatopol. 301 – 312. p. 68 – 74. Cunoaştere şi libertate. Bucureşti.168 14. 535 – 543.

169 Cursul 14 SCEPTICISMUL 14. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos (polis grecesc din insula Creta (secolul I î. cât. 360 – 270 î. unele dintre obiecţiile de fond. Academia medie a lui Arcesilau din Pitane – polis grecesc din Asia Mică (cca. La prima vedere. fără a fi însă neapărat necesar ca el să propună alte valori. referitoare la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul şi.). la sceptici se întâlnesc.Hr.1. În fond. pe de altă parte. cât. o forma mentis. un mod de viaţă. mişcarea sceptică se integrează perfect în climatul cultural elenistic. o sensibilitate filosofică.Hr. mai degrabă. se pare că este vorba despre teme sofistice.Hr. asemenea epicurismului şi stoicismului.Hr. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. pentru prima dată.). de neîncredere faţă de ceva.Hr. Denumirea acestei orientări filosofice provine de la termenul grecesc skeptikos – cel care examinează. despre o antifilosofie.). Noua Academie a lui Carneade din Cyrene – polis grecesc din nordul Africii (cca. în sens riguros. 315 – 240 î.). Cu referire la scepticism se poate vorbi. Este vorba de o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii. ce vor fi reluate de-a lungul evoluţiei filosofiei occidentale. 214 – 129 î. nu atât despre o filosofie. 3.Hr. acest termen a devenit sinonim cu atitudinea de îndoială. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate în perioade istorice diferite: 1. de rezervă.). să propună o cale de salvare a omului într-o lume aflată în criză. de lansare a . deci. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane. Caracterizare generală Scepticismul nu reprezintă atât o şcoală filosofică. Sextus Empiricus (secolul II d. Este vorba deci despre posibilitatea elaborării unei filosofii lipsite de fundament. Şcoala lui Pyrrhon din Elis – polis grecesc din Peloponez (cca. marea provocare pe care scepticismul a lansat-o oamenilor epocii sale – dar şi posterităţii! – poate fi concentrată în teza potrivit căreia fericirea şi pacea sufletului pot fi atinse de înţelept în pofida prăbuşirii sistemului tradiţional de valori. încercând. 4. iar această caracteristică face mişcarea pe care o examinăm deosebit de interesantă sub raport teoretic. 2. care analizează. mai degrabă. de a elabora teorii consistente asupra lumii în ansamblul său sau asupra diferitelor sale domenii sau categorii de fenomene. susţinute cu mare subtilitate dialectică. Într-un sens mai general.) etc. Agripa (secolul I d.

mai ales de la Anaesidemos din Cnosos. la expediţia lui Alexandru Macedon în Asia. Astfel. 3. S-ar putea să existe şi alte proprietăţi ale obiectelor pe care nu le putem percepe întrucât nu avem organe de simţ adecvate lor. care propuneau un ideal de viaţă ce tindea spre depăşirea tuturor necesităţilor umane. un fel de sectă de înţelepţi orientali (indieni). filosofia sceptică se autodesfiinţează. 4. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor dintre animale şi. 14. distanţele şi locurile unde se află obiectele pe care le percep. căci dacă nu poate fi probat adevărul niciunei teorii. mai ales. modalitate. Deci nu putem să ştim dacă imaginile pe care ni le transmit simţurile sunt corespunzătoare obiectelor lor. evident.2. ele percep diferit aceleaşi obiecte şi nu putem şti care percepţii sunt adecvate şi care nu. 5. Cei zece tropi sceptici sunt: 1. Prin aceşti tropi se urmărea abţinerea de la orice afirmaţie sau negaţie. adică suspendarea judecăţii (èpohé). dar de aproape mare etc. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de poziţiile. care a formulat celebrele argumente sceptice de îndoială cu finalitate etică în privinţa posibilităţii oricărei cunoştinţe certe. excepţie. orice interes faţă de lucruri şi fixându-şi drept obiectiv ultim al practicii lor impasibilitatea. a fost până în jurul vârstei de 40 de ani sculptor (dar. dar amară pentru cei bolnavi de ficat etc. 8. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor existente intre oameni. Astfel. în consecinţă. dar sensul acestui termen în contextul scepticismului este de motiv de îndoială). suprimând. 2. O deosebită impresie a făcut asupra sa şi a suitei lui Alexandru Macedon episodul relatat de Diogenes Laertios în care unul dintre gymnosofiştii pe care căpeteniile macedonene i-au întâlnit în India şi-a dat foc suportând impasibil acea moarte atroce. dar fiecare părticică din care este alcătuită este neagră etc.170 unei meditaţii existenţiale ce face în mod programatic abstracţie de coordonarea comportamentului indivizilor cu valorile grupurilor sociale din care ei fac parte. dintre organele lor de simţ. Astfel. un sunet izolat pare diferit de acelaşi sunet auzit într-un context de sunete etc. ca şi Socrate. o corabie văzută de departe pare mică. Filosofia sceptică Fondatorul scepticismului este considerat Pyrrhon din Elis. 7. vârstă. Orice om este alcătuit din trup şi suflet. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de amestecuri. La rigoare. tròps – mod. pilitura de argint pare albă. mierea este dulce pentru indivizii sănătoşi. dar se deosebeşte de ceilalţi din ambele puncte de vedere. boli etc. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită relaţiilor dintre lucruri. care. La filosofie a ajuns ascultând un yoghin indian în timpul participării între 334 şi 323 î. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că fiecare simţ percepe altceva şi altfel decât celelalte.Hr. Ca urmare a acestor deosebiri. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită constituţiei obiectelor percepute. Astfel. demonstrând astfel celor prezenţi deplinul control pe care înţeleptul îl poate exercita asupra propriei sale suferinţe fizice. stări afective. numite tropi (gr. şi pictor). Informaţii despre Pyrrhon şi filosofia sa ne-au parvenit de la urmaşii săi. ca şi acesta s-a consacrat ulterior filosofiei şi nu a lăsat nimic scris. când a intrat în legătură cu gymnosofiştii. Datorită acestor deosebiri nu putem şti opiniile cui sunt adevărate şi ale cui false. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep diferit în funcţie de dispoziţii. Un lucru perceput individual pare diferit de acelaşi lucru perceput în ansamblul relaţiilor în care este . un turn pătrat văzut de la distanţă pare rotund. fel. spre deosebire de Socrate. nici al său nu poate face. 6.

Sextus Empiricus etc. de exemplu. despre o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii. dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic. Academia medie a lui Arcesilau din Pitane. credinţe. opţiuni filosofice etc. dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic. Care dintre cei zeci tropi ai lui Aenesidemos vi se par mai pertinenţi? 5. Şi ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. ei căutau să întemeieze cel mai înţelept mod de viaţă. 4. obiceiuri. legende. dar întrucât aceasta apare mai rar îi acordăm mai multă atenţie. au subliniat faptul. 3. adesea ignorat. ei au semnalat limitele constitutive ale raţiunii logice. Ca şi stoicii. Dacă apa ar fi rară. la sublinierea faptului. Ca şi în cazul stoicilor. 2. În spiritul epocii lor. finalitatea analizelor filosofice ale scepticilor este etică. Aenesidemos din Cnosos a formulat opt tropi prin care a susţinut că orice explicaţie cauzală este numai probabilă. soarele este mai spectaculos decât o cometă. 10. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi la accentuarea caracterului global al cunoaşterii. Principalele achiziţii gnoseologice pe care scepticismul le-a lăsat. au conceput cunoaşterea ca proces deschis. Aşa este. În ce constă provocarea lansată de scepticism filosofiei occidentale ulterioare? . 2. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos. Filosofia sceptică Deşi. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei sceptice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. la conceperea cunoaşterii ca proces deschis. adică faptul că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. 9. o sensibilitate filosofică. Nu putem cunoaşte nimic cert întrucât cunoaşterea este influenţată de regulile de viaţă. iar aurul frecvent ca pietrele scara valorilor umane ar fi diferită etc. care se referă la motivele principiale de îndoială cu privire la adevărul sau falsitatea oricărei cunoştinţe. Nici asupra cauzelor lucrurilor nu ne putem pronunţa cu certitudine. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu: 1. adică a faptului că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. Agrippa. o forma mentis. Este vorba.171 integrat. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi au accentuat teza caracterului global al cunoaşterii. AUTOEVALUARE A. Astfel. finalitatea demersurilor teoretice ale scepticilor este etică. Ce este scepticismul? 2. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită rarităţii sau frecvenţei mari a lucrurilor. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. ei au adus contribuţii deosebit de interesante în gnoseologie. îndeosebi. De asemenea. asemenea tuturor doctrinelor filosofice elenistice. cel puţin în formă embrionară. Întrebări 1. Ce sunt tropii lui Aenesidemos? 4. cât. moştenire filosofiei Occidentului se referă îndeosebi la semnalarea limitelor constitutive ale raţiunii logice. Caracterizare generală Scepticismul reprezintă nu atât o şcoală filosofică. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane. Noua Academie a lui Carneade din Cyrene. REZUMAT 1. adesea ignorat. Şcoala lui Pyrrhon din Elis. ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. un mod de viaţă. Concluzia acestor subtile analize gnoseologice este că trebuie să ne îndoim de orice cunoştinţă întrucât nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra niciuneia. teoria sceptică a tropilor. mai degrabă.

DIOGENES LAERTIOS. o însuşire datorită căreia noi ajungem. în virtutea forţei egale de argumentare. nici nu afirmăm un lucru. prin excelenţă. la netulburare… I. Se deosebeşte ca formă corpul unui scit de cel al unui indian. 10.1.Modul al treilea… acesta este un rezultat al deosebirii dintre senzaţii. altele au ochii injectaţi de sânge. La fel cu privire la toate lucrurile susţinea că nu există nimic adevărat şi că oamenii săvârşesc fapte în conformitate cu obiceiul şi cu convenţia. 2. Din cauza predominării deosebite a umorilor devin deosebite şi reprezentările lor… Întrucât există atâtea schimbări în oameni. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. A dus o viaţă în conformitate cu această părere a sa. I. Pornind de aici. care mai poartă şi denumirile de argumente sau tipuri. el. Doctrina 2. Care sunt cele mai importante achiziţii gnoseologice ale scepticismului? B. neabătându-se pentru nimic din calea sa… La început a fost un pictor sărac şi necunoscut şi se mai află încă. nici dreptatea. altele îi au albi şi altele de altă culoare. o pictură de-a lui acceptabilă. bunăoară. Netulburarea înseamnă lipsa de nelinişte şi seninătatea sufletească… I. Scepticismul – expresie filosofică emblematică a lumii elenistice. convingerea că fiecărui argument i se împotriveşte un argument tot atât de valabil. Picturile pentru vederea noastă par a avea adâncituri şi reliefuri. Spunem că scepticismul nu are atitudine dogmatică. este normal ca oamenii să difere unii de alţii şi în ce priveşte sufletul luat în mod izolat. IX. I. şi anume în privinţa corpului ne deosebim prin forma lui şi prin alcătuirea lui. „Pyrrhon din Elis… spunea că nu există nici frumosul. pentru că se îndoieşte… I. „Lecţia” scepticismului. pentru referate sau eseuri 1. 8. Ni s-au transmis în mod obişnuit de la vechii sceptici moduri din care se pare că se ajunge la suspendarea judecăţii.Al doilea mod rezultă din deosebirile care există între oameni… Se afirmă că omul este alcătuit din două părţi: sufletul şi corpul. 3. întrucât unele animale au limba aspră şi uscată. A făcut acest lucru pentru că auzise pe un indian cum îl mustra pe Anaxarh. 61 – 116. Suspendarea judecăţii şi temeiurile sale. „Şcoala sceptică e numită şi căutătoare (zetetică). încetăm să mai avem opinii dogmatice. reprezentările lor nu se produc la fel. în simţire echilibrată. atunci când este vorba de lucruri pe care suntem siliţi să le îndurăm. cu privire la corpul lor…. proprie fiecărui individ. căci orice lucru nu-i mai mult într-un fel decât în altul. Acestea sunt următoarele: . . Că senzaţiile diferă unele de altele este neîndoielnic. 12. 4. altele o au extrem de umedă… . Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. . Suspendarea judecăţii este o stare a intelectului prin care nici nu negăm. arareori arătându-se rudelor. Timon din Phlios. dar noi dăm cuvântului dogmă sensul pe care îl dau cei care spun că dogmă este aprobarea – într-o formă generalizatoare – acordată unui lucru anume (căci şi scepticismul acceptă stările impuse de reprezentări. SEXTUS EMPIRICUS.Primul argument zicem că este acela după care (din cauza) deosebirii dintre animale. de la activitatea ei consacrată căutării şi cercetării. nici urâtul. nu va spune când îi este cald sau frig. se mai numeşte şi suspensivă (ephektică) după starea ce se produce în căutător după cercetare. iar cei care au ochii congestionaţi le văd de culoarea sângelui. deşi obiectele sunt aceleaşi… Cei bolnavi de gălbinare spun că sunt galbene lucrurile care nouă ni se par albe. determinată de lucruri şi aserţiuni opuse. Scepticismul este posibilitatea de a opune – prin antiteze – atât lucrurile sensibile. Putem susţine că scopul scepticismului consistă în netulburarea raportată la opinii. 25 – 26. trebuie să aibă o percepţie diferită a culorilor… Şi mirosul se deosebeşte dacă ne raportăm la un animal sau la altul… La fel şi gusturile. moduri în număr de zece. S-a retras din lume şi a trăit în singurătate.1. 13 – 15. Căci sufletul este un fel de amprentă a corpului… Cea mai mare probă a deosebirilor multe şi fără de sfârşit ale felului de a gândi al oamenilor sunt nepotrivirile arătate de către filosofii dogmatici cu privire la feluritele lucruri şi cu privire la ceea ce se cuvine ca ei să aleagă şi ce să evite. autorul lucrării Silloi…. Deoarece unele animale au ochii galbeni. în gimnaziul din Elis. pare-se. 36 – 163. Teme pentru dezbatere în seminar. ca şi Nausiphanes din Teos… 2. Noi spunem că principiul generator al scepticismului este faptul de a spera să ajungem la netulburare… Principiul atitudinii sceptice este. Mai poartă şi numele de dubitativă (aporetică). apoi. Schiţe pyrrhoniene. Actualitatea tropilor lui Aenesidemos. spunându-i că niciodată nu va fi în stare să înveţe pe un altul ce este binele atâta timp cât el însuşi făcea anticameră la curţile regilor… Printre discipolii lui Pyrrhon se află şi Hecataios din Abdera. I. iar noi ne deosebim unii de alţii în ambele privinţe. mai întâi la suspendarea judecăţii şi. cât şi lucrurile inteligibile în toate felurile. nici nedreptatea. Reprezentanţi 1. iar diferenţa o produce predominanţa umorilor.172 6. că nu crede că-i este cald sau frig)… I. 7. reprezentând nişte purtători de torţe. dar nu şi pentru pipăit.

Ne sunt transmise şi alte două moduri de suspendare a judecăţii.Despre modul de abţinere care rezultă din întâlnirea frecventă sau rară a unui fenomen. 180 – 186. iar în obscuritate ca luminoasă… Sunetul pare altul într-un fluier. vom fi aduşi la cercul vicios sau la argumentul regresiunii la infinit… I. altul într-un flaut şi altul în aer pur şi simplu. O regulă de conduită este alegerea unui fel de viaţă sau a unei acţiuni izolate pe care o face un individ. Desigur. legi. al patrulea cel care provine din presupunere şi al cincilea din cercul vicios. I. imposibil de a susţine că e dulce sau că e lipsită de dulceaţă… . . o dată lui însuşi. stările noastre sufleteşti… Aceeaşi apă. nu are o confirmare recunoscută de senzaţii. XIV. Dar deoarece soarele îl vedem necontenit. Căci dacă lucrul prin care un anume obiect e înţeles va trebui întotdeauna să fie înţeles prin alt lucru. parfumurile în baie şi la soare par mai pătrunzătoare decât în aerul rece… . primul cel din contrazicere. pare fierbinte. de care spuneam că e al nouălea mod… vom da următoarele explicaţii: soarele este desigur mai surprinzător decât o cometă. distanţe şi locuri. ceea ce este evident. şi piliturile argintului luate izolat par negre… . iar în alta se spune că: «Okeanos este obârşia zeilor…» (Homer. Această controversă nu admite rezolvare din cauză că noi nu putem recurge nici la argumentul criteriului sensibil. trebuie să ne abţinem de a judeca cu privire la ce este un lucru în mod absolut şi în natura lui reală… Toate lucrurile sunt relaţii… (Dar dacă) toate lucrurile sunt relaţii. unii îi dau o explicaţie cauzală de un singur fel.Al şaselea mod se întemeiază pe amestecuri şi de aici concludem că. care pare întărită de un raţionament sau de o demonstraţie… Noi opunem fiecare din acestea. cum sunt printre altele miturile privitoare la Cronos. care este de domeniul lucrurilor non-aparente. De asemenea. deoarece niciun lucru real nu ne impresionează simţurile în sine. al doilea cel al regresiunii la nesfârşit. Scepticii mai noi ne transmit aceste cinci moduri de abţinere. dar e lipsită de dulceaţă pentru văz. Al doilea este acela după care existând o puternică înclinaţie de a atribui lucrului cercetat cauze de mai multe feluri. poate este cu neputinţă să stabilim natura amestecului rezultând din unirea obiectului exterior şi ceea ce se combină cu el pentru a fi perceput. suntem impresionaţi de aceasta şi ne închipuim că este un semn trimis de Zeus. dar pentru cei bolnavi de gălbinare ea pare amară… După vârste. aceeaşi atmosferă apare celor bătrâni rece vara.173 De asemenea.Al şaptelea mod de suspendare a judecăţii este întemeiat pe cantitatea şi constituţia obiectelor supuse cunoaşterii noastre… Spre exemplu. acela care a renunţat la averea părintească nu plăteşte datoriile părintelui. turnată pe părţile inflamate ale corpului cuiva. I. Este. din controversa ce există în sânul filosofilor naturalişti cu privire la toate lucrurile sensibile şi inteligibile. ci întotdeauna în unitate cu alt lucru. e limpede că nu vom putea spune ce fel este fiecare lucru în natura sa şi în realitate. alţii că elementele sunt infinite la număr… Aşadar. dar reunite pentru a forma substanţa cornului apar negre. dar nu suntem în situaţia de a spune care este exact natura realităţii exterioare în sine… Acelaşi sunet într-un fel pare când se combină cu aerul rar şi altfel când se combină cu aerul dens. iar celor în puterea vârstei de o căldură bine dozată… De aici rezultă că suntem aduşi la suspendarea judecăţii cu privire la natura realităţilor exterioare (obiecte ale senzaţiei) şi în privinţa modului acestuia de suspendare a judecăţii. căci din cauza fiecăruia din acestea aceleaşi obiecte apar ca deosebite… Lumina opaiţului la soare pare întunecată. pe când noi nu simţim nimic… Aceeaşi miere mie mi se pare dulce. deci. 178 – 179. ci cum apar în funcţie de caracterul lor relativ. al treilea cel întemeiat pe relaţie. Acestea sunt crezute de către mulţi oameni ca adevărate. 201). Iliada. înţelegând prin împrejurări dispoziţiile. Aenesidemos ne transmite opt moduri prin care el crede că poate dovedi că orice explicaţie cauzală a dogmaticilor este eronată. cine îşi propune să dea preferinţă unora din aceste reprezentări va încerca imposibilul… . Al treilea mod este acela după care. cred eu. la rodieni însă plăteşte în orice caz… Într-o povestire afirmăm că Zeus este reprezentat în unele mituri ca tatăl oamenilor şi al zeilor. . Concepţia dogmatică este acceptarea unui lucru. este întemeiat pe regulile de viaţă. 164 – 177. cei care dau explicaţiile . răzăturile cornului par albe dacă sunt considerate pur şi simplu fără compunere. altă dată fiecăruia din celelalte lucruri. nici la cel inteligibil. un grup de oameni sau un popor… Legea este o convenţie scrisă între cetăţenii unui stat… Deprinderea sau obiceiul este acceptarea în comun de către mai mulţi oameni a unui lucru… Credinţa în mituri este acceptarea unor lucruri neîntâmplate şi plăsmuite.Al patrulea mod… este denumit cel referitor la împrejurări.Al cincilea mod este cel care provine din poziţii. deoarece orice criteriu am adopta este controversat şi nevrednic de încrederea noastră. pe obiceiuri.Al optulea mod de abţinere se întemeiază pe ideea relaţiei dintre lucruri… deoarece potrivit acestui mod toate lucrurile sunt relaţii ale unora cu altele. pe câtă vreme soarele nu ne uimeşte de loc… . este necesar să ne suspendăm judecata despre natura adevărată a lucrurilor care se află în afară de noi. Spre exemplu: opunem un obicei altui obicei în modul următor: … La romani.Modul al zecelea de suspendare a judecăţii care este mai cu seamă pus în legătură cu morala. Primul este acela după care genul în explicaţia cauzală. Partizanii acestor două moduri… spun că nimic nu se înţelege de la sine. iar cometa rar de tot. lucrurile având loc într-o ordine dată. mierea pare dulce gustului nostru. Unii filosofi declară că există un singur element. credinţe legendare şi presupuneri dogmatice.

Oamenii observau diversitatea şcolilor filosofice. socotesc că şi lucrurile non-aparente le-au înţeles aşa cum se produc… Al cincilea mod este acela după care toţi dau explicaţii cauzale după presupuneri proprii cu privire la elemente.5. care apare în Grecia la finele secolului al IV-lea î. BERTRAND RUSSELL. O morală. dar sper să aflu». a se conforma obiceiurilor. Al şaselea mod este acela după care adesea ei iau explicaţiile care sunt în acord cu propriile lor presupuneri de la care pleacă. prin firea lor. acolo unde proclamaţiile epistèmei se aud mai limpede decât cele ale filosofilor. sferă a subiectivităţii pure. deci. ci la un comportament. neagă că ar susţine în chip dogmatic imposibilitatea cunoaşterii. şi trăgeau concluzia că toate se pretindeau deţinătoare de cunoaştere. Deci. p. Cine va adopta atitudinea sceptică de nepronunţare (afasía) va fi fără suferinţă şi fericit. 256. Filosofia elenismului ca etică. scepticismul putea să le pară nesatisfăcător. Scepticismul grec şi filosofia indiană. 2005. asemeni tuturor doctrinelor din perioada elenistică. legilor. „În mod firesc. singura atitudine justă a scepticului este refuzul de a se pronunţa în favoarea unuia din contrarii. evident. după această eliminare a discursului filosofic. ce va fi de altminteri un mod de viaţă nonfilosofic. 132 – 133. ci ceea ce s-ar putea numi îndoială dogmatică. vol. nici reprezentare comprehensivă. Scepticii. când de fapt aceasta era inaccesibilă. El arată cu nu există nici criteriu. Este.174 cauzei nu le prezintă în nicio ordine. p. căutată dincolo de ele.n. Editura Polirom. Totuşi. p. Din aceste motive. resursele sale naturale. precum profanii. ce n-ar putea fi decât tăria morală. sistemul sceptic e vulnerabil. Editura Humanitas. „Ce mai rămâne atunci. deşi atât lucrurile date prin senzaţii. I. Bucureşti. ci o anumită conduită ce angajează filosofi de orientări câteodată mult distanţate între ele. 2.3. Al şaptelea mod este acela după care adesea filosofii dau explicaţii cauzale în contrazicere nu numai cu aparenţele. Al patrulea mod este acela după care cercetătorii. a-şi urma dispoziţiile şi . dogmaticii îşi construiesc învăţătura cu privire la lucrurile îndoielnice pornind de la alte lucruri îndoielnice… 2. proclamaţii care înregistrează în chip mai perceptibil solicitările existenţei sociale a timpului. Omul de ştiinţă spune: «Cred că lucrurile stau în cutare fel. iar contrariul lui fals. „Termenul scepticism nu vizează… o continuitate teoretică în interiorul unei şcoli determinate.2. dar neglijează pe acelea care contrazic ipotezele de unde au pornit. pentru viaţa practică. adică viaţa de toate zilele. Un «dincolo» care-şi exercită înrâurirea asupra meditaţiei. Iaşi. fondatorul şcolii stoiciene. Nu e. p. 171 – 172. Cei pe care-i numim sceptici invocă variate paternităţi în sfera cugetării. Omul animat de curiozitate intelectuală spune: «Nu ştiu care-i adevărul. De observat că scepticismul ca filosofie înseamnă nu simplă îndoială. adesea. El atacă două dintre doctrinele fundamentale ale stoicienilor: 1) existenţa unui criteriu al adevărului şi 2) existenţa reprezentărilor comprehensive. mai mult sau mai puţin complet de la un gânditor la altul. drept succedaneu al gnoseologiei. Arcesilaos este adversarul lui Zenon. ION BANU. 1980. E temerara sarcină de a propune vieţii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ce este filosofia antică?. ci un curent. negările lor însă nu sunt foarte convingătoare”. dar şi cu propriile lor ipoteze. viaţa care îi conduce pe toţi oamenii.e. în adevăr. căci ce va urma este încă nesigur. Bucureşti. deşi au o egală probabilitate. este regula de viaţă a scepticului: a utiliza pur şi simplu. Intrăm astfel în zona structuralului. Noi nu putem afirma că un lucru e adevărat. De ce să te frămânţi cu privire la viitor? Acesta e cu totul incert. în Scrieri filosofice. Scepticismul era o consolare pentru insul leneş. fără să urmeze o anumită metodă de demonstraţie comună şi admisă de toţi. Bucureşti. ARAM FRENKIAN. luând fenomenele aşa cum se produc. PIERRE HADOT. I.4. trebuie. Este viaţa însăşi. cât şi cele care sunt obiecte ale cercetării sunt deopotrivă de îndoielnice. vol. Scepticismul academic s-a dezvoltat în luptă mai ales cu stoicismul. Scepticul filosof spune: «nimeni nu ştie şi nimeni nu va putea şti vreodată». Istoria filosofiei occidentale. Celor care. „… scepticismul lui Pyrrhon este radical. din penumbra conştiinţei meditative deliberative. dar. prin discursul filosofic? Un mod de viaţă. simţurile şi inteligenţa. care voise până acum să se proptească în cunoştinţe teoretice ancorate în obiectualitate – declarate de astă dată iluzorii – alt punct de sprijin. pentru că-i arăta că ignoranţii sunt la fel de înţelepţi ca oamenii cu reputaţia de învăţaţi. nu la unul dintre punctele de vedere teoretice posibile. 2. 1988. 2. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. scepticismul a avut parte de un considerabil succes popular. 85. instituţiilor ţării sale. anume la cel de refuz. el admite drept criteriu «rezonabilul» (eýlogon). Tocmai din pricina acestui element dogmatic. sau niciuna. 1997. Semnificaţia faptului. acesta e scepticismul integral”. scepticismul era atrăgător pentru multe din spiritele nefilosofice. Mai bine bucură-te de prezent. simţeau nevoia unei dogme. foarte elenistică desemnarea unui curent filosofic printr-un termen ce nu vizează o direcţie teoretică. ci o atitudine practică. al oricărui punct de vedere în teorie. fireşte. dar nu sunt sigur». prinse în dispute acerbe. «A fi sceptic» se referă. Al optulea mod este acela după care. acesta se recomanda ca antidot împotriva neliniştii. o şcoală. ce depăşeşte una sau alta dintre şcoli. Toate contrariile sunt egale ca valoare de adevăr.

. împiedicându-l să adauge durerii sau încercării sorţii. 1966 ARISTOTEL. 1980 BLACKBURN. Editura Universităţii Transilvania. graţie suspendării oricărei judecăţi de valoare asupra lucrurilor. 1950 .. Editura de stat. 1988 ARISTOTEL. Dicţionar de filosofie Larousse. Editura Proarcadia. Opere alese. Politica. 1–2. Editura Casa Şcoalelor. Editura Paideia. Civilizaţia greacă. Al. Etica nicomahică. Norii.. Ştefan. De la Platon la Heidegeer. 1999 BONNARD. Ştii să citeşti filosofie?. Antologie filosofică. Lecţii de filosofie. Editura Univers Enciclopedic. Editura Ştiinţifică. Poetica. Romulus. scepticul va fi neclintit în pacea sufletului. Organon. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Civilizaţia elenistică. suspendare care va diminua durerile şi suferinţele sale. Civilizaţia greacă. Editura Teora. Cunoaştere şi libertate. Platon heracliticul. Editura Academiei. I. 1957 – 1963 ARISTOTEL. 1981 DIOGENES LAERTIOS. Editura Dacia. V. Biblioteca istorică. N. 1967 – 1969 BOTEZATU. 1968 DESPRE PYTHAGORA ŞI PYTHAGOREI. 1985 CHIRIŢĂ. ediţia a II-a. 1924 ARISTOTEL. E. convins că este imposibil să ştim dacă un lucru sau un eveniment este mai bun decât un alt lucru sau un alt eveniment.S. 1965 AUBENQUE. Jean. vol. 1956 ARISTOTEL. Texte filosofice. Metafizica. 1983 COLLINSON. Pierre. Dicţionar de filosofie Oxford. Editura Amarcord. Editura Ştiinţifică. 2008 CICERO.-P. Filosofia elenismului ca etică. Editura Cultura Naţională. Întoarcere naivă la simplitate? Poate. 1998 DEVAMBEZ. Preludiul ideii de libertate morală. Julia. Ion. 2001 CAZAN. I – IV. 1943 BEAUFRET. Editura Polirom. 1979 BAGDASAR. Editura Ştiinţifică. revăzută şi adăugită. ideea torturantă că este vorba de un rău”. Braşov. Petre. 1999 BEZDECHI.P. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Romulus. 1995 CONSTANTIN. Editura Univers Enciclopedic. Editura Meridiane. dar a unui filosof care nu este deloc naiv. Editura Institutului Biblic. Simon. 1965 ARISTOTEL. François. Editura Ştiinţifică. 1980 BANU. vol. I – II. 1969 ARISTOTEL. Enciclopedia civilizaţiei greceşti. NARLY. 1973 CICERO. Studiu istoric la Filosofia greacă până la Platon.L. 1976 CANFORA. Literatura elină. Ion. Fizica. Editura Ştiinţifică.. 2000 CHIRIŢĂ. Întrucât. Ion. 1983 BANU. Fragmente. Pierre. Cetăţeanul. Ethos elenistic. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. BOGDAN. Editura Academiei. Editura Meridiane. Editura Polirom. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • ARISTOFAN. Editura Academiei. 1994 CHAMOUX. Editura Ştiinţifică. Problema fiinţei la Aristotel. Gânduri şi chipuri din lumea antică. în Omul grec. vol. 1996 BALICA. Luciano. I – III. 1970 DIDIER. Jean. VERNANT. 1972 BANU.175 tendinţele naturale: a mânca atunci când îţi este foame. Nicolae. 1972 ARISTOTEL. 1997 DEMOCRIT. Editura Sport – Turism. Editura Nemira. C. Despre supremul bine şi supremul rău. I – II. Introducere în filosofie. Editura Ştiinţifică.A. I – III. Istoria filosofiei antice. a bea când îţi este sete. Ion. Gheorghe. Marin. Editura Meridiane. 1. Editura Tineretului. Parva naturalia. François. André. Heraclit din Efes. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Editura Univers. Istoria didactică a filosofiei greceşti. Despre suflet. Editura Ştiinţifică. coord. J. Filosofia antică. I. 1985 CHAMOUX. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. 1981 DEFRADES. Editura Junimea. Diane. dacă este nevoit să le suporte. în Teatru. Editura Orator. 1996 DIODOR DIN SICILIA. 1963 BANU. Bucureşti.

Filosofia şi mistica numărului. 1980 KERNBACH. Opere. Scrisori către Luciliu. I. Editura Incitatus. Vraja lui Platon. Viaţa lui Pitagora. 2002 EPICUR. Mirarea filosofică. Institutul de Arte Grafice Bucovina. orice ediţie ISAC. Omul grec. Ediţia a II-a. 2002 MUREŞAN. Editura Polirom.R.. Gnomologicum Vaticanum. Editura Incitatus. 1999 GUTHRIE. Editura Univers. 1988 GHYKA. 1971 ROBERT. 1976 FLEW. Bucureşti. Editura Polirom. 1929 FRENKIAN. Cugetări şi dialoguri. Antony. 1978 ELIADE. I – II. în Stoicii. Athanase. I. 1984 DUMÉZIL. Jeanne. 1993 PORPHYRIOS. Georges. Prelegeri de istorie a filosofiei. Editura Teora. Editura Metropol. Paideea. Ce este filosofia antică? Editura Polirom.C. E. Editura Teora. I – II. 2000 JOJA. Bucureşti. Scrieri filosofice. Aram.. Odiseea. 1981 PLATON. D. John. Editura Ştiinţifică. Dicţionar al religiilor. 1992 GRAMATOPOL. I – III. Dicţionar de filosofie şi logică. Cosmologie greacă. 2001 . K. Teogonia. I. Religia greacă. 1986. Editura Teora. Eseu asupra formării gândirii greceşti. I – II. Comentariu la Republica lui Platon. Munci şi zile. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. vol. Editura Polirom. E. Jean – Pierre. Meditaţii. Trei scrisori.M. Istorii. Mircea. Aurelius.. 1970 SCHUHL. Opere filosofice. 1998 POSESCU. Iliada. G. 1969 PIPPIDI.U. Mit şi gândire în Grecia antică. D. 1996 ROSS. 1995 VERNANT. Istoria logicii. Editura Teora. Editura Eminescu. Editura Ştiinţifică.M.. 2000 GUTHRIE. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Mircea.K. Robert. Editura Univers Enciclopedic. Dicţionar de mitologie generală. Editura Humanitas. Jean – Pierre (coord. 1961 HESIOD. în Epicurea.. vol. Pierre – Maxime. 1970 FLACELIÈRE. Aristotel. Grecia epocii întunecate. 1998 GLOTZ. Editura Univers. vol.. Vol.R.W. Editura Humanitas. Istoria culturii şi civilizaţiei. Editura Academiei.D.. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 1993 PIPPIDI. 2000 PAGINI ALESE DIN ORATORII GRECI. 1999 FILOSOFIA GREACĂ PÂNĂ LA PLATON.F. Termenii filosofiei greceşti. Civilizaţia elenistică. 1968 PLATON. Valentin. Léon. Maximele fundamentale. Istoria religiilor. G. Reynal. vol. Editura didactică şi pedagogică. Victor. Editura Humanitas. Aram. vol. Fernand.. 1998 SNODGRASS. vol. Matila C. 1993 EPICTET. A. 2000 SENECA. Istoria literară a Greciei antice. Editura Ştiinţifică 1976 – 1993 POPPER. Introducere în filosofia occidentală. 1973 HOMER. M. Editura Humanitas. Editura Univers enciclopedic. 1963 – 1964 HERSCH. Vechii greci. CULIANU. Empiricus. 1975 VERNANT. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Robert.. „Minune” greacă. 1998 DRÎMBA. Editura Paideea.. în Studii şi eseuri filosofice. Editura Eminescu. 1998 VASILESCU. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. D. Metafizica. Orfeu şi orfismul.. I. Editura Minerva. 1981. Editura Humanitas. în Stoicii. Editura Dacia. Editura Orientul Latin. Jean – Pierre. Alexandru.. Editura Academiei. W. Bucureşti. I. Studii de istorie a religiilor antice.D. Expunere a filosofiei sceptice. Emilian. Viaţa lui Plotin. Dumitru. Editura Ştiinţifică.L.M. vol. 1988 ELIADE. Istoria gândirii antice. W. O istorie a filosofiei greceşti. 1974 FLACELIÈRE.176 • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • DODDS. vol. 1995 VERNANT. Filosofia dialogurilor. Editura Teora. 1999 HADOT. Istoria filosofiei europene. 1998 TEOFRAST. Variaţii de teme clasice. Editura Humanitas. vol. Ion Petru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică.C.. Sofiştii. Jaeger. 1998 ROBIN. 1965 SEXTUS. 1970 JAEGER. 1979 FINLEY. 1989 LUCREŢIU. Pierre. M. Editura Humanitas. Mit şi epopee. 1993 DUMITRIU Anton. Editura Meridiane. Cetatea greacă. Grecii şi iraţionalul. Dialoguri. Editura Antet SHAND. Editura Ştiinţifică. Frumosul în filosofia clasică greacă. Mircea. Editura Meridiane. 1981 MARCUS. 1967 SEXTUS. Editura Ştiinţifică. în Opere. vol. Francis E.K. 1957 FRENKIAN. I – II Editura Academiei. Empiricus. Editura pentru literatură. 1998 ROŞCA. Editura Ştiinţifică. I.. Editura Teora.. I – VII. Editura Meridiane. Aspecte ale mitului. 1997 HEGEL. 1996 FLORIAN. Editura Eminescu. Mircea. W. Scepticismul grec şi filosofia indiană. Editura Univers. Poemul naturii. Editura Ştiinţifică. Platon. Editura Institutului Biblic.).I. Platon. Către mine însumi. 1994 HERODOT. Ovidiu. Editura Meridiane. 1969 ELIADE. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1969 PETERS. Manualul. vol. Mit şi religie în Grecia antică. 1994 SOREL.

…………………………………………………….50 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Pierre.1. 1925 XENOFON..10 1.3. Editura Eminescu. Personalitatea lui Pythagoras………………………………………………………………………. 1996 VLĂDUŢESCU....43 4.34 3. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI………………….1.27 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………28 3..18 2... Thales din Milet. 1984 VLĂDUŢESCU. Helenicile.3... 1990 WINDELBAND. Preistoria Greciei………………………………………………………………………………12 1... Anaximenes din Milet………………..1.. 1985 VLĂDUŢESCU.1. Gheorghe. Geneza filosofiei……………………………………………………………………………………33 3.2.. 1965 CUPRINS PREFAŢĂ……………………………………………………………………………………………………….. Filosofia în Grecia veche. 1995 XENOFON..... Editura Ştiinţifică. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti………………………………………………….3.……………………………………………….3... Editura Ştiinţifică.177 • • • • • • • • VIDAL-NAQUET.………………………………………………….22 2.2.. ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI…………………………………………. Filosofia lui Pythagoras ………………………………………………………………………….3 INTRODUCERE: Obiectul şi problematica filosofiei………………………………………………………4 1.51 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………51 .. Poemele homerice…………………………………………………………………………………. Etica lui Epicur...... 1972 VLĂDUŢESCU.3. O istorie a ideilor filosofice.4.26 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Istoria filosofiei greceşti. Orfismul…………………………………………………………………………………………... PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ. Creaţia lui Hesiod………………….2. Gheorghe.3. Editura Ştiinţifică. Milesienii………………………………………………………………………………………….. PYTHAGORAS………………………………………………………………………………………………42 4.46 Rezumat…………………………………………………………………………………………….……………………………………………………….. Cei doi Socrate.36 3. Wilhelm.. Şcoala lui Pythagoras……………………………………………………………………………….………………………………………………………………24 2.39 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………39 4.…………….25 Rezumat…………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………11 1.3. Gheorghe.…………….…………………………………………………………………………20 2.37 Rezumat…………………………………………………………………………………………38 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Editura Cultura Naţională...32 3. Vânătorul negru. „Miracolul” grecesc………………. Epoca istorică a antichităţii greceşti……………………………………………………………….16 Rezumat……………………………………………………………………………………………16 Autoevaluare……………………………………………………………………………………….3.1..45 4. Editura Moldova.33 3... Editura Albatros.. Gheorghe.17 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………...21 2.34 3. Editura Paideia. Amintiri despre Socrate..2. Anaximandros din Milet.2.

...3. HERACLIT DIN EFES…………………...96 9.………………………………………………………………………98 Rezumat…………………………………………………………………………………………100 Autoevaluare…………………………………………………………………………………100 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….2.2.107 10.104 10...………………………………….. Empedocles din Agrigent……….4.2.92 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………. Filosofia socratică……….3.………………..3....3..3.………………………………………………………………127 11.2.3.77 7......88 8.…………………………………………………………………………….105 10.80 Rezumat. Democrit din Abdera…………………………………………………………………….. PLATON………………….……………………………………………………………………………………………82 Autoevaluare.……………………………………………………….1..2.1.………………………………………………………………………….1.2.1. Teoria reamintirii (anamnesis)……………….1. Şcoala atomistă……………………………………………………………………………………. Caracterizare generală………………………………………………………………………………64 6.101 10.………………………………109 10.………………………………………………………………………..69 Rezumat.87 8. FILOSOFII PLURALIŞTI……………………………………………………………………………………76 7. Filosofia aristotelică……………………………………………………………………………129 11.……………….3....………….….4...…………………………………………………131 .. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate………………..……………………………………………………………………54 5..1..2..178 5. Opera aristotelică……………….1.114 11.63 6.. Zenon din Elea…………………………………………………………………………………….2.56 5.……………………………………………….3..55 5.……………………………………………………………………....………………………………………………………………………….. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene……..…………………………………………………………….92 Autoevaluare……………………………………………………………………………………. Problema principiului………………………………………………………….5. Anaxagoras din Clazomene………………………………………………………………………...125 11.113 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………. Dialectica devenirii universale…………………………………………………………57 Rezumat……………………………………………………………………………………………... Ontologia platoniciană.……………………………………………73 7.110 10.78 7..1.2.89 8.…………………………………………………….......2..……………………………………………………………………………….………………………………………………. Opera platoniciană………………. Repere biografice……………………………………………………………………………….....2.4.. SOCRATE………………….56 5.60 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………60 6...84 8. Filosofia lui Heraclit.2.90 Rezumat……………..………………………………………………………………………………………83 Texte pentru analiză şi interpretare..59 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Repere biografice……………………………………………………………………………….3..…………..79 7.……………………………………………………………………………………………72 Autoevaluare………………………………………………………………………………………72 Texte pentru analiză şi interpretare………………….…………………………………………………... Filosofia platoniciană……………...……………………………………………………………………………..95 9.……………………………….1.. Protagoras din Abdera.......93 9... Caracterizare generală…………………………………………………………………………….. Teoria Ideilor………………...126 11.1...1.. Caracterizare generală. Sofiştii.. Teoria social-politică platoniciană………………..112 Autoevaluare…………………………………………………………………………………. Gnoseologia platoniciană..……108 10...4.. Personalitatea şi opera lui Heraclit……………….……………………………………………………………….129 11.....1. Melissos din Samos…………………………………………………………………………………68 6. Parmenides din Elea………………………………………………………………………………. Xenofan din Colofon………………………………………………………………………………. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI………………….64 6.3..2.66 6..77 7.. ŞCOALA DIN ELEA…………………. Ontologia aristotelică…………….…………………. Personalitatea şi procesul lui Socrate. ARISTOTEL………………….111 Rezumat……………………………………………………………………………………….……………………………………………………………………………….…………106 10.3......

3. Repere biografice………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………169 14.1. Epicur…………………………………………………………………………………………….………………………………………………161 Rezumat…………………………………………………………………………………………163 Autoevaluare……………………………………………………………………………………164 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………..2... SCEPTICISMUL………………………………………………………………………………..3.3.168 14...…………..……………………………………132 11. Filosofia sceptică………………………………………………………………………169 Rezumat…………………………………………………………………………………………171 Autoevaluare……………………………………………………………………………………171 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………….....148 12...132 11.147 12.………….148 12. Distincţia filosofie – ştiinţă ….2. STOICISMUL………………….1.. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI…………………...1. Etica……………………………………………………………………..153 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………153 13.134 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….2.2.2. Opera lui Epicur……………….5.2..175 .3. Filosofia stoică……………………….2.. Caracterizare generală……………………………………………………………………………161 13.152 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….3.. Teoria social-politică aristotelică……………….164 14..3.……………………………………………………146 12...146 12..………………………………………………….………..... Logica aristotelică………………..1.…………………………………………….3.136 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………145 12. Filosofia lui Epicur……………….…………………………144 12.179 11.149 Rezumat………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….2.136 12.…………………………………………………….160 13.2.…………………………………………………133 Rezumat………………………………………………………………………………………….171 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ……………………………………………………………………………….1.4.2..Ontologia………………………………………………………………….

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful