III.

SOCIALIZAREA

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea1, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut2. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte3. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:  adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)  anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează: primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională; În raport cu normele interiorizate:  pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi  negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare. Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale), colegii4, vecini, mijloacele de comunicare în masă5, biserica, locul de muncă6, cluburi, organizaţii, etc. „Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin:

1

Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos. 2 Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134. 3 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248. 4 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie 5 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii 6 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;

abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice; - participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii; - dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social. Conţinutul socializării are o dimensiune: - psihologică – maturizarea tânărului - culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale - sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. Prin socializare se transmit şi se structurează : - modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale) - modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social; - seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale - norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului. Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune: a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul; b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime; c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere; d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, facand din ele singurele legitime. Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul fundamental. Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii). Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.

respectiv de caracteristicile socializării. nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. o identitate culturală. Gemenii univitelini. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor.Depăşind extremele interpretative7. atenţia. părea mai degrabă animal decât om. cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social. sociologul. sau o direcţie contrară. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor corespunzătoare). cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Datorită acestor trăsături specifice. copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv. îşi sfâşia hainele. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani. este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă. în acelaşi timp. nu avea simţul igienei. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori. . deşi au o moştenire genetică identică. astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura. pe 9 ianuarie 1800. vorbim de o socializare negativă. nu au personalităţi identice. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã. Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi. socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi. 7 Instinctiviştii (e. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea. fixate genetic. Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism. socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin: -abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale. dragostea8. scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social. sau anomaliile cariotipice în criminalitate). Analizând diferitele etape de vârstă. nu se putea recunoaşte în oglindă. Socializarea este un proces progresiv. dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. cu ritmuri şi intensităţi variabile. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense. în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e. J. factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. 8 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei. În cazul acesta. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele. Analizând efectele izolării. B. al modelelor de acţiune înnăscute.g. -dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite.g. Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şiau petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal. valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii. ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. mijloace legitime/ilegitime. spre deosebire de psiholog. -participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii. Nu doar conformarea şi adaptarea. urla. mângâierea.

drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane. nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri.Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii. Sinele. natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite. Perspectiva psihanalitică Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică. Astfel. aproape divină. fixate constituţional şi de capacităţi dobândite. sub efectul înşelător al dependenţei afective originare. este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică. de procese primare şi secundare. iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. de structuri inconştiente şi conştiente. partidele şi organizaţiile politice. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate. Necesităţile umane fundamentale. Această putere. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ. o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Din acest moment eul. ci şi protestele supraeului. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii. de capacităţi moştenite. El este hubloul care dă înspre realitate. supraveghindu-ne din interior. ne va spiona. instanţă organizată. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin. biserica. diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială. Propriul psihanalizei. eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Ca excrescenţă a sinelui. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării. forţă oarbă care. grupul de egali.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi. autoritatea parentală. sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii. o a doua natură din noi. vecinătăţile. ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară. Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Alături de şcoală. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente. având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la . prin interiorizare. Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente. al interiorizării normativităţii sociale. lucidă a personalităţii. asemeni unui fluviu. din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii.În interacţiune cu lumea exterioară. interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. iar această albie este cea a plăcerii. “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor. trebuie să-şi croiască o albie. coerentă. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. în special a părintelui de acelaşi sex. Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. mass-media. se transferă chiar în interiorul copilului.

273. procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă. ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor. adică a suferinţei morale. vizând aspectul social al fenomenului. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii. în timp ce nevroza izolează. fiind victima refulării. nestăpânit. pentru psihanalist. guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. până 9 Sigmund Freud. el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră. Moise şi monoteismul. reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. care determină renunţări la satisfacţia imediată. reprezentarea lui este interzisă. Freud. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate”12. Moise şi monoteismul. Fondată în libido. compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate. individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite. iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică. principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. idem. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic. fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia. I. proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. 1991. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. Ed. Bucureşti. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei. datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”10.satisfacerea vieţii instinctuale”9. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor. la vârsta pubertăţii. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea. rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă. vol. „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”. dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare. străină de orice coloratură sexuală. terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient.280. amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului. cu funcţia de reprimare. ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. 270. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei. p. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”. ex-nihilo. primare. 10 . 11 libido. principiul realităţii. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient. p. sexualitatea propriu-zisă nu mai apare. p.Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul11. a purităţii desăvârşite. efemeră. ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual. 12 S. nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă. sublimarea uneşte.Funcţional. la fel de inconştient ca şi acesta. în Opere. caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul. Ştiinţifică. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice. prin mecanismul de refulare.

16 Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. de toaleta anală şi stăpânire de sine. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii. drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior. I. începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om. din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani . Bucureşti. cea genitală. în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet. o mică minoritate. dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat. aspiraţiile morale şi estetice). sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. 15 Vezi S. 96 . şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Ed. regresive ale acesteia. regresând spre obiectele parentale. Ed. Sexualitatea infantilă. vol. Cristina şi Costin Popescu. Freud. în Trei eseuri privind sexualitatea. Bucureşti. în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip13) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. numind acest stadiu narcisism. trad. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale. cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.41 16 S. transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. Humanitas. întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. în al doilea este un autoerotismul zonei anale. ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii. între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară. este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei. Măiastra. Ed. printro deplasare de valoare. sau pe Dumnezeu. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. prin diversele baraje sexuale (dezgustul. p. prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile.la maturizarea deplină a organismului. Freud. la formarea sentimentelor sociale. în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind. Simpatia. el este la început fără obiect. tandreţea. Freud lansează ipoteza că. pudoarea.15 Ulterior.urmată de latenţă până la pubertate. Totem şi tabu.233. autoerotic. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto. pentru ca în a treia fază. aşadar. 1993 14 În Moise şi monoteismul. p. Ştiinţifică. În primul stadiu. ca atunci când iubim. La capătul acestei evoluţii. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”. în Opere. natura lui fiind “polimorf perversă”. prin intermediul sublimării. înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis. cel pregenital. instinctul sexual nu cunoaşte limite. cu perioade de latenţă (6-13 ani)14 în care energia este. toate fiinţele umane. Cultura 13 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”. 1991. Iniţial. copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi. în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie. omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani. p.Sexualitatea infantilă parcurge. revine la un stadiu anterior. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei. Bucureşti. Psihanaliza şi copilul. îşi alege ca obiect. 1991. Cel atins de o nevroză.

a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă 17 18 Freud nu foloseşte termenul Thanatos. societăţii şi artei. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. spre procese secundare. operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. Totem şi tabu. ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste. în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii. Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei. care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. p. ceea ce tatăl le interzicea odinioară. “După instituirea clanului fratern. p. a îngrădirilor morale şi a religiei. act aflat la începutul organizării sociale. Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui. adică acel amestec de iubire şi ură. S. Eros şi instinctul morţii. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. fiii îşi refuză acum. ci principiului realităţii. Această ambivalenţa a complexului patern. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913.întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. în acelaşi timp. Thanatos17. se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală. din afirmarea politică. Tendinţa instinctuală spre regres. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii. prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale.29. în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. din creaţia artistică. generează conştiinţa vinovăţiei. dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor.19Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. moralei. îl admirau şi îl iubeau. obţinând satisfacţii substitutive. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. a matriarhatului. 19 ibidem. dar. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă.149. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. spre restabilirea stadiilor anterioare. . instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. libidoul este canalizat în alte direcţii. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război. omorul şi incestul. Freud. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”18. spre populaţiile primitive. Prin actul consumării corpului tatălui. întorcându-se spre copilăria umanităţii. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. exogamiei şi totemismului. impun o reanaliză a fundamentelor explicative. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră. În consecinţă.

poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. p. 284.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă.” Omul nu este făptura blajină. păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu. societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. morala pe necesităţile acestei societăţi.21 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice. aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie. Religia tatălui este substituită de religia fiului. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. devenind el însuşi divinitate alături de tată. prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului. el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. în al doilea rând. În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată.24 Ca urmare a ostilităţii primare. vol IV. constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. p. Freud. Totem şi tabu. Freud. Moise şi monoteismul. creată de necesitatea exterioară şi. întemeiat pe legăturile de sânge. Freud îl citează pe H. S. spre a se sacrifica şi identifica cu el. religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. nu s-a stins nici la oamenii de astăzi. acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. p. 323 24 ibidem. puterea dragostei. 23 S. 22 S. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu. crede Freud. suprimând celula germinativă a civilizaţiei. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. în Opere. iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri. obiectul său sexual.333. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. p. În mitul creştin. familia.161. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie.reîntoarcere a elementelor refulate”20. ci este consubstanţială omului.153. 216 . iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi 20 21 S. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui. 25 S. Freud. pe de altă parte. De ce război ?. pe de o parte. sub forma împărtăşaniei. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. Totem şi tabu. ci mai curând homini lupus. în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. Freud. ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie25. nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi. p. Angoasă în civilizaţie. Freud. p.”23În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului. Freud nu are iluzii de tip socialist. cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private. care era copilul.22 Această formă a conştiinţei vinovate. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune.

Ameninţaţi cu retragerea iubirii. “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”.exprimarea în război. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil. Deseori. din acest punct de vedere.344. iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii. nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis. în intimitatea fiinţei vii. există un instinct al morţii. singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos. naţiuni. a slujit. dar nici la adult. dirijat spre exterior sau interior. Poporul evreu. germanii de Nord şi de Sud. doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. dată fiind diseminarea sa peste tot. englezii şi scoţienii. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului. p. popoare.29 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu. triburi. umanitate. returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. …Independent de instinctul erotic. Avantajele muncii în comun. este suficientă ispita. fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă. Nefiinţă. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. p. 339. Freud îi opune Eros. cu demnitate. În consecinţă. La copil nu poate fi altceva. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. Devenire. ibidem. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit. Agresivitatea este introiectată. va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini. comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri”26 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. 28 ibidem. interiorizată. 342. 26 27 ibidem. Thanatos şi civilizaţie. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. trebuie să existe un altul opus. Când apostolul Pavel. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere. . Triadei hegeliene Fiinţă. p. adică la starea organică. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor.”28 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. Thanatos lucrează pe tăcute. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. agresivitatea este un dat.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. la disoluţia acesteia. Conştiinţa morală.336.”27 În timp ce Erosul este zgomotos.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. 29 ibidem. care acţionează la fel de tenace. instinctul morţii este un reziduu.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi.p.

în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar. Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. schimbându-se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 30. În cazul unui tată slab şi indulgent. p. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”31 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. fiind expresia conflictului de ambivalenţă. căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine.Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară. această agresivitate să fie reprimată. a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos. copilul îşi formează un supraeu foarte sever. şi la nivel de civilizaţie. un sentiment de vinovăţie. a generat supraeul prin identificare cu tatăl. Acest comandament. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. la rândul ei. starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. crede Freud este inaplicabil. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ. La copilul abandonat. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos. agresiunea se va îndrepta către exterior. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate…. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei.347. . care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv. În pofida renunţării. De acum. va lua naştere. deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului. fiind transferată asupra eului. renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern. căci o 30 31 ibidem.”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului. a reapărut remuşcarea legată de crimă. O dată potolită ura prin agresiune. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei. agresivitatea se va returna spre interior. în consecinţă. i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii. ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc.

1972. (1895).. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie. fondate pe solidaritate mecanică37.” Raportul socializare-educaţie la E. Polirom. 362. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. calm. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. exterioară. ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi sau dezvoltat.”32 Ca urmare. trad. 1974. Ibidem. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. conchide Freud. Regulile metodei sociologice. 35 Emile Durkheim (1858-1917). educaţia este echivalentă cu o a doua naştere. ci numai prin constrângeri. rom. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de . prin care se creează un om nou. p. simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. Colectivitatea. ce se impune constrângător oricărui nou-născut. Ştiinţifică. fondator al sociologiei franceze. Despre sinucidere. Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”33. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ. Bucureşti. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. 364. reprezentant al funcţionalismului sociologic. un dat. să muncească. permiţând realizarea naturii umane.inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. considera sociologul. în 32 33 ibidem. să doarmă la ore regulate.Evolu\ia pedagogiei în Franţa. trad. trad. p. Iaşi. Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează. Ed. este un fapt social. va conchide sociologul francez. aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. convenienţele. Institutul European. Totuşi. obedienţă. Bucureşti. este educaţia. în fine. 34 Ibidem. Dacă în societăţile anterioare. să bea. Formele elementare ale vieţii religioase (1912). 363. Ed. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. nu numai oamenii. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. În consecinţă. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. Durkheim Pentru Emile Durkheim35. Încă din primele zile de viaţă. să respecte uzanţele. omul social. “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>. trad. 37 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. la curăţenie. prin interiorizarea constrângerilor exterioare. între societate şi individ. Didactică şi Pedagogică. (1897).36 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. permiţând individului o mare libertate de mişcare. rom.”34 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate. Iaşi. 1995 . o realitate constituită. (1938). rom. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic. sau nou-venit. sunt convins că etica va predica în deşert. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că. 36 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului. rom. 1993. analiza privilegind acest aspect funcţional. P. educaţia familială era suficientă.

Pentru Durkheim. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar. Educaţia socializează. stupoare. fără nici o pregătire juridică. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. prin şcoală copilul devine un bun naţional. considera Durkheim. Sunt eludate aspectele active. Perspectiva etnometodologică Elev al lui Parsons. un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. doar în baza „practicilor de simţ comun”. cu caracteristicile cele mai frecvente. Dacă familia face din copil un bun personal.138 şi urm.societatea actuală. este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor. creative. cu mulţumiri. textura cauzală (raţiunile explicative). vorbesc despre modalitţile în valorile colective. incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare. educaţia este liantul între societate şi individ. invitaţii de a pune capăt jocului. educaţia familială. Normele nu apar ca prescripţii. sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi. Iaşi. indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. să li se adreseze cu dumneavoastră.Scopul educaţiei. impersonal şi neutru. 1996. Conţinutul central este cel moral. etnometodologia. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ. (Vezi E. care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. să ceară permisiunea etc. de personalizare a individului. ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. de individualizare şi diferenţiere. încărcată de afectivitate şi particularism. ci ca resurse pentru acţiune. enervare. care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. sentimente. Şcoala educă spiritul de disciplină. ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. caracterizată prin solidaritate organică. pp. incapabil de discernământ şi decizie. comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente). Stănciulescu. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social. 38 Harold Garfinkel (n. HAROLD GARFINKEL38 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase). să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător. asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. el reproducând toate particularităţile ei. Teorii sociologice ale educaţiei. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani. Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului. nu mai este suficientă. idei ce exprimă grupul din care facem parte.). prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). În momentul în care individul este în contradicţie cu sine. ameninţări la adresa deviantului etc. în principal. Limita sistemului său. Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile. va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie. neîncredere. explicabilă istoric. al normelor şi datoriei. . până şi ticurile fizionomice. Polirom. probabilitate (şansa de a se produce).

de cazuri sau indivizi. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. reducând confuzia creată. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare. 2000. La sfârşit. experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). vulgaritate. implicit ideea de „normalitate”. şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. la adunări. adică de socialul individualizat. Socializare în modelul dramaturgic În cadrul pluralismului teoretic contemporan. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore. Iaşi. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică. lipsă de respect şi dezinteres). mai târziu. e adevărat. În acest scop. . Polirom. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată.care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare. în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului. la petreceri.13. Dintre cei 28 de studenţi. dovedind ignoranţă. sau “socialul în forma lui şifonată”39 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. numai trei au remarcat falsitatea interviului. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. Erving Goffman (19221982). dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. prostie. medii. la cozi. dacă studentul semnalează prostia candidatului. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi. interesându-se tot mai ades de “minorităţi”. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune. în realitate totul fiind 39 B. cotidiană. într-un fel de sociologie a circumstanţelor. Omul plural. normale.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale. iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune. propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii . studentul destabilizat. dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu. Lahire.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi. el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. ci şi eschiva. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea. „faptele sociale” sunt „realizări practice”. Către o sociologie psihologică. în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. p.lumea ca teatru. refuzând continuarea experimentului. Deconstrucţia postmodernă a atins.

implicit. ci cu categoria generică a actelor sale. personalul. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. masca devine o a doua natură. vorbirea. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. prin reinterpretare şi remodelare. Pentru a-şi păstra faţa. între cinism şi sinceritate. partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. în care intră sexul. în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. concepţia pe care o avem despre rolul nostru . curată. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. Realitatea socială este cuprinsă între doi poli. actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. copii intră prin spate). Scena se compune din faţadă şi culise. conştientizând iluzia. Eu. gesturile. parte integrantă a personalităţii. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate. cei social neîmpliniţi. o manipulează în interes personal. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic. prin compunerea unei măşti. copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice. obiecte şi faţada personală .şi. Ordinea socială este una negociată. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. cinicul. sunt profesorul. identitatea reală. mobilier. al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. vreau-nu-vreau. spectacular. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. vârsta. cel al omului inocent. ci pe cele care îl apropie de genul proxim.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. ci habitusuri care produc practici actuale. statura. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării. iar cele pe care le posedă. netedă. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente. într-o nouă întâlnire faţă în faţă. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală. spectacol şi gestiune de impresii. El nu vrea să semene cu cineva anume. manierele. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. un ciclu de mişcare. are mai multe componente. De îndată ce se schimbă scena. Când între . este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. înainte-înapoi.înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. Faţada. expresiile faciale. vestimentaţia. În cele din urmă. la rândul ei. între mascaradă şi banală iluzie. Faţada este întotdeauna bine decorată. evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. De aceea adulţii sociali intră prin faţă.interpretare. (Pentru a deveni adulţi sociali. dumneavoastră.

ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri.stadiul anal. manipulează personaje. Toţi copii zâmbesc. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor. când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. compunem şi jucăm personajele noastre. iar din om o fiinţă amorală. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Tendinţele de cosmetizare a realităţii. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără.asimilată de T. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. ordinii. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. după o lună sau şase săptămâni. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. care gestionează impresii . disconfortant. 40 Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. purtător al genelor culturale. persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 2125 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Se acordă importanţă curăţeniei. . prin atingerea şi manipularea obiectelor. Perioada primei copilării40 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura. punctualităţii. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. proces care poartă numele de impersonalizare. costume. imaginile aflate mai departe de 30 cm. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii. cât şi în cele inter-guvernamentale. stigmatizată. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. zgomotos. chiar şi cei născuţi orbi. Apar înceţoşate. Parsons. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze! Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă Conform teoriei freudiene .La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală . gesturi şi cuvinte. naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate . ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile. distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume.copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Izolarea este consecinţa stigmatizării. muşcatul este sursa principală a plăcerii. instrument de organizare a contactelor sociale primare. suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului. prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. suptul. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră.ele distanţa este prea mare.face din sociologie o ştiinţă cinică. atât în relaţiile interindividuale. Şi totuşi. au avut drept consecinţă stigmatizarea. fiziologic şi afectiv. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. numai anumitor persoane. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ. Se naşte în situaţia această falsa faţadă.

dar. cu care trebuie să o împartă. care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa. mai severă decât cea a părinţilor. cauzalitate. ca şi întreaga perspectivă. dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente. dar se descoperă străinul intim. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă. viteză. sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. Sartre. şi ca fiinţe frustrante. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale. tatăl. greutate. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie.U. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului. . care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor.Socializarea secundară. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. sensul şi scopul lumii” (J. pregătindu-l pe copil. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. cu tendinţă de a dramatiza. Petrişor. stadiu pre-operaţional. caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte. p. conservarea invariantului. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. La 4 ani egoul se maturizează. operarea cu conceptele de cauzalitate. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă. M. Aceste noi 41 Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani.-P. Perioada post-oedipiană43 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. 45). trad. Boudelaire. şcolară. securizanţi. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale. Bucureşti. 42 J. asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. prin aprecierea profesorilor şi colegilor.Perioada 3-6 ani41 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur. mişcare. vorbirea. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi. număr. în care găsesc compensare prin respectul. excesiv de sensibil. perfecţi42. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. agresive. 43 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă. dragostea rămâne centrată pe mamă. ei încarnează raţiunea universală. în momentul în care învăţăm rolul de sex. în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii. fiind egocentrică. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare. caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian). loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. copilul devenind impulsiv. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici. Vechea identitate cu familia se destramă.L. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. sau să conserve invarianţii. elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. cu toate tipurile de atitudini asociate. legea. oferind un mai mare suport emoţional. asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. E. 1969. de a acţiona pe cont propriu. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. în acelaşi timp.-P. pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală.) Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză.. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. dar şi să le încalce. Grupul şcolar.

primarul se înfurie. 2000. Jean şi José beau multă bere. anxietate. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi). sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi. nejustificabili şi nejustificaţi. cum este considerată perioada pubertară. Este perioada vârstei critice. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. Or.U. Petrişor. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi.9. nejustificabil. în societăţile primare ea nu este 44 45 P. Nejustificat. copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Polirom. . Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi.46. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. tânărul situându-se într-un vid cultural. Debutul adolescenţei. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată.1997.. Paris. gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. proces care afectează psihic mai ale băieţii. el face experienţa propriei sale transcendenţe. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere. Seuil.L. şi pubertatea tardivă. Sartre. Pe de o parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor.tipuri de diferenţieri. riturile. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant. însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. majestoasele gânduri. M.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română). şi 10-15 cm. Iaşi. dispoziţiile vagi. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. 1969. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele. datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. Pe de altă parte. M. Datoriile. crescând. care reflectau universul. Lave. Boudelaire. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan. Méditation pascaliennes. ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. iată-i pirpirii şi mediocri. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”44 Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)45. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). p. depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală.-P. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului.”46 Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. Bucureşti. în înălţime. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali. Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte. Cole şi C. judecându-i poate. p. un stadiu la care nu ajung toţi adulţii. J. Bourdieu. cunoaşte diferenţieri temporale. 46 J. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul. respectiv pubertatea precoce. trad. care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. Pe loc lumea trebuie refăcută. este marcat de o scădere a stimei de sine. p. realizat de D. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială.-P. Sharp. depresii. a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată.117). Credeţi că primarul se înfurie?”. În acest moment. E. unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere. axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. Tatăl şi mama au descrescut. Către o sociologie psihologică. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire. Omul plural. (Apud B. de tip ipotetico-deductiv. semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media. Lahire. proces ce afectează îndeosebi fetele. p. ceea ce face să apară nelinişti.

Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv. Criza. maturizarea biologică a coborât la 11 ani. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. pârghie fundamentală în educaţie. cu ambiguitate de statut social. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul. Cei apropiaţi. de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii.sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată . El se caută fără a se regăsi. sexuală. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Identitatea psihosocială. eroul. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. prietenul. compus din clipe egale. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ47. întins pe o perioadă foarte lungă. părinţii. . dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. fie prin coborâre a vârstei adulte. Nu este ci va fi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii.sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic. nu doar pentru adolescent. este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare . Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător. preţuiţi. El este doar proiect. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. Mediul social acţionează. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai. un rol tranzitoriu. dorinţă de a fi acceptaţi. permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare. imaginea de sine. iubiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. Fuga. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil. de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare.prezentă. actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. ambele producând bulversări. Se produc acum destructurări şi restructurări. vagabondajul. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ.Maturizarea biologică. Uneori. conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. ca o oglindă. Originalitatea. derutat. chiulul. aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire. fie prin extindere a copilăriei. 47 Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea. tânărul este ezitant. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. iar “adolescentul are viitorul în sânge”. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. În fapt nare cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. se pendulează între originalitate şi conformism. urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale.

Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează. acte de violenţă şi agresivitate. de enoriaş. pe care o parcurg 90% dintre tineri. tendinţe conflictuale sau frustrante. relaţii intrafamiliale. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei. numai pentru pereţi. căsătoria intervine târziu. relaţii profesionale. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare. când controlul social se transformă în autocontrol. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei. stimă. climat conjugal. în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. Dar târziul vine ineluctabil. labile. rolul profesional.” Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune. un gen de „personalitate colectivă”.Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. Copiii. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii. soţie. Încă se mai poate lua de la capăt. libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). crize prelungite. Valorile şi atitudinile. mediată de simboluri normative. existând tranziţii de realizat. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică . Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional48. configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social. decât pe cea a integrării şi realizării de sine. gradului de organizare şi coeziune. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei. . modelul educativ. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi.Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă. Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. rolul de cetăţean. Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect. ci se continuă pe întreg parcursul vieţii. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. participă la căsătoria părinţilor lor. comportamente marginale sau deviante. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social 48 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. ci şi personalizarea conformităţii. Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient. până nu e prea târziu. cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă. de multe ori. conduite structurate defectuos. iar divorţul relativ repede. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale. afecţiune. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate. crize de depăşit..

op. Souvenir Press. tocmeala. London.pot fi destul de dureroase.satisfacerea trebuinţelor elementare . de cele mai multe ori inevitabil. determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului.Ross. identificare. depresia şi. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. 51). cu o anume marjă de libertate. Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. (Elisabeth Kübler. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. Securitatea presupune: . Living with Death and Dying. etc. Variabilele socializării familiale şi devianţa 1. acceptarea. p. 49 Elisabeth Kübler. socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului.protecţia împotriva loviturilor din afară . învăţarea socială. deci structura completă sau incompletă a familiei. acţiunile lui dobândind previzibilitate. Tipul de familie O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială. uneori.Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă. de bună purtare sau performaţă. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea.sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei. mânia. în care primeşti şi dăruieşti dragoste. cit. după A. imitaţia. 1987. Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă. tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi.coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare .prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate. iar eşecul. Aceasta mediază acceptzarea de sine. va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine. Vatiabilele precum coeziunea. izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă. ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei49. Specificul socializării în familie Ca proces continuu. . o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că: . Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. Giddens. în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor.

întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. complementaritatea de roluri. În familiile cu coeziune scăzută. care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol. ca răspuns la un stres emoţional.corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită. cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. frontiere. şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. stil de negociere. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic. astfel. de putere şi reguli. . pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia. - . în aceste condiţii. copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. .tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă. Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. coaliţi9i. având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. Adaptabilitatea. de a întări controlul coercitiv. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. interese. luarea deciziilor. copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice. definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri. reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare. independenţă. mai variate.nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare. Rezultă de aici că este preferabilă. la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. dar se şi angajează în raporturi de cooperare-solidaritate. timp. comparativ cu dezorganizarea prin deces . datorită relaţiilor umane ai bogate. rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă. sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate solidaritate. Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide.nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile. control. prieteni. Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională. spaţiu. losir. deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. Talia familiei. . petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune.nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică. respectiv asupra băieţilor. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale. e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină. Pe de lată parte. posibilităţi de afirmare a sinelui.

b) Obţinerea reuşitei şcolare. stimulează gândirea copilului e. concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii. Familia se implică în : a) dezvoltarea cognitivă. Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama. relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă. Copilul este prizonierul unui mediu cultural. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. mama în special nu îl ignoră. manifestă stimă faţă de copil h. recompense. . dar se simte frustrat de lipsa de putere. în special în faţa eşecului d. cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. oferă puţine feedback-uri corective Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi c. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. lasă iniţiativa copilului în învăţare j. sfaturi. sunt autoritare. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme. recompensează f. deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare. . aport informaţional şi feedback. şcolar. competiţie şi conflict. ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor.Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii. familial. e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor. Conform cercetărilor. Statutul economic şi cultural. un stil educativ favorabil ar consta în: a. Dacă părinţii. interpretând pentru el. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului b. contribuind la formarea unor structuri atitudinal relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială 2. pretinde şi oferă justificări i.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. ci îl valorizează în continuare pe primul născut. furnizează copilului standarde de performanţă k. Din acest motiv. încurajări. arată rareori stări ostile faţă de copil g. exprimă puţine sentimente de anxietate. atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. educare a frăţiorului. anxioase. nici cel mai mic. mediind relaţia dintre copil şi lume. de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta.

valori. dobândirea conduitei civilizate în grup. Grupurile îşi dispută publicul. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”.deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. bani. aflate în concurenţă. violenţă numită simbolică. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii. bunuri. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. difuzând idei. prin diplome. comportamente fără conţinut. cu forme brutale. sunt: *0 capitalul economic . În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate.c) Integrarea socială a copilului. În felul acesta. căutând fiecare să-şi apere interesele. interiorizarea valorilor de întrajutorare.în formă obiectivata în diplome. masa. Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. transmiţând viziunea lor despre lume.afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală . se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului. Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. În societate există grupuri sociale diferite. Principalele surse ale puterii. . stereotipe. principii. scheme de gândire şi acţiune. Reproducând acest arbitrariu cultural. tablouri. cooperare. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. *1 capitalul cultural . Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice.în formă încorporată în structuri mentale. violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii: . retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale. ostil. nesigur. după Bourdieu. repetitive. îl percep drept ostil. . clientela. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică.sub diverse forme: terenuri. şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le.deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială” . retard psihosomatic. aristocraţia ia forma meritocraţiei. cărţi. respingere faţă de copil. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă. în avantaje sociale. au dificultăţi în aşi face prieteni. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. prin şcoală. Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior. Copilul devine anxios. apatie sau instabilitate psihomotrice. solidaritate Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale.

schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante. grupului căruia îi aparţine. în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Habitusul este structura de profunzime. pentru a fi eficientă. mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută. prestigiu.relaţional . inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia.• capitalul social . iar bărbatului economice. arbitrarul cultural dominant. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă. reputaţie. De aceea. materială. Până în jurul vârstei de 5 ani. în fond. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii. violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului. încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine. Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta. funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. printr-o inculcare non-discursivă.Familia inculcă un habitus primar. prin sistemul de semnificaţii.ansamblul relaţiilor de rudenie. vecinătate şi nu numai. ei au acces la mijloacele multimedia. ci prin violenţa simbolică. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă. în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. copilul îşi constituie o identitate sexuală. în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total. un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. în trecut. de limbaj. inconştientă a etosului de clasă. el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială. stilul personal particularizând stilul clasei.onoare. Orice proces de educaţie. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii. de gândire. sau explicit. . îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii.50 În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă. călătoresc. prin influenţe anonime. la baza constituirii lor. conservând sensul comun al realităţii. tatăl este perceput mai competent şi mai sever. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să 50 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural. de evaluare. care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus. o imagine despre lume. femeii revenindu-i funcţii domestice. prin agenţi specializaţi ai şcolii. producând habitusuri. al grupului.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens. iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic . ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural.

Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică. între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit. întărind şi legitimând dominaţia. între titluri şi posturi. relaţia pe care o înregistrează în secret. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice. trad. la a construi scheme culturale specifice şcolii. prin rigiditatea sintaxei. în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Lahire. în general. dar primesc sancţiuni negative. într-o manieră mai mult sau mai puţin precară. ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Simţul practic. ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. noua logică şi suportă. 219. rigidă de exprimare. ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor. tendinţa de a face asimilări. două moduri diferite de situare în lume. Aceştia conservă. 3) o parte dintre ei ajung. În aceeaşi ordine de idei. * O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. Desigur. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. adverbelor. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume. în societate funcţionează două coduri lingvistice. afirmă în urma unor studii şi B. unul restrâns. celălalt elaborat. total sau parţial. . de cealaltă. categorii de public indiferente. 51 Pierre Bourdieu.convertească habitusul anterior într-un habitus nou. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă. Institutul European. există şi “transfugi”. viaţa socială la dimensiunile ei reale. conform căreia. surse de legitimare concurente. sociologul francez B. adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”51 Copiii din mediile populare. De o parte. 2) încearcă stângaci. precizia construcţiilor. care se află. utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe. cu utilizare limitată a adjectivelor. Rodica Caragea. p. aflate în opoziţie. materiale culturale rebele. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată. sub aparenţa egalităţii formale. sancţiuni mai curând negative. dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. 2000. şi de această dată. intenţii ale fanaticilor şcolii. pe care o garantează. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse. supleţe redusă în structurarea frazei. noi devenind mai puternic decât eu. cei care îşi depăşesc condiţia socială. alegerea subtilă a adjectivelor.

preferând o calificare rapidă. părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii. semnificaţiile. climatul familial. şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. toate predispun la reuşita şcolară. legitimări cognitive Implicând un corp de experţi. Berger. 52 ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc. selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor. părinţi. pasivitate. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori. universul simbolic. Preluând limbajul. sunt reificate. de cealaltă. făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii. autoritar. fetişizate. salariu şi avantaje imediate. iresponsabilitate.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim. copilul le face ale sale. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi. şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor. cu funcţie de legitimare. observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine. Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. fatalism.” (Singly). spirit competitiv.decât discursurile lungi. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate. proverbe. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii. bazate pe diviziunea muncii. printre care şi şcoala. abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru. datorită situaţiei de monopol. indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. cu tineri ai căror părinţi citesc mult. iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului.şi mai eficace . resemnare. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă. pe de o parte. Tipul de disciplină parnetală Tipul de disciplină parentală – permisiv. tradiţii *4 elaborări teoretice. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia. Pentru P. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. prin care copilul îşi apropie. voluntarism. Există gesturi neînsemnate care spun mai mult . îşi face al său. de re-educări după prototipul convertirii religioase. dar care şi-au încurajat copiii să citească. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric: *2 învăţarea limbajului *3 mentalităţi. factorul de putere îşi impune propriul univers simbolic.subînţelesuri. oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare. raţionalism. legende. . rude. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile. meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. rolurile şi atitudinile adultului semnificativ. În unele situaţii este nevoie de alterări totale.52Socializarea secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate. iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala. ignorându-se originea lor umană. Instituţiile.

15.38. aptitudinile maritale. şomajul. Copilul maltratat. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice. dar care. sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică. p. 2001.tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. Editura EUROBIT. şi stabilitate afectivă.le reprimă cu o mare severitate. dificultăţi de afirmare de sine . factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă. UNICEF. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual. . iar în plan psihic generează spaimă. Timişoara. Killen. rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică. iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională. insecuritatea socială prelungită. op. p. Erori în socializarea primară Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic. Copilul maltratat.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. autoritaismul. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. izolarea socială sau marginalizarea). pretenţiile vor deveni insuportabile Reacţiile extreme. cit. Ionescu (coord). autocontrol) şi caracteristici ale copilului54. situaţie în care abuzul este interiorizat. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile. părinţii reacţionează într-o manieră emoţională. creativitatea conjugală. p. intensitatea. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. considerându-le maladive sau semn de răutate. Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia. Când educă (disciplinează). Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic. Bucureşti. îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii. Neamţu. 54 Killen. emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”53. apud C. caz în care ele se vor dezvolta. afectivitate. simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. intervenţie.16. Gabel citat în S. abuzul sexual şi neglijarea. naturalizat. deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală. Efectele abuzului fizic depind de vârsta. specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic. empatie. dacă asemenea situaţii sunt rare. anxietate.. prevenire. confruntate cu o anumită situaţie de stres.părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze. în absenţa frustrărilor necesare. frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate. Evaluare. constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de 53 K. frustrarea materială. 1998. fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor.

. incapacitate de cooperare şi agresivitate. confort. pp. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative. îngrijire medicală. dezvoltând neîncredere în ceilalţi. Efectele maltratării se cumulează. părinţi ce-şi maltratează copiii.30-37. supraveghere. igienă. Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. denigrare. alimentaţie. exprimarea emoţiilor. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii. însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare. Ionescu. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala55 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie. putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. degradare. abuzul fizic poate determina efecte neurologice. izolare. 55 Vezi S. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte.supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii. iar ca adulţi. învăţare. umilire. constând în insultă. îmbrăcăminte. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. ca tineri să devină delincvenţi. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful