III.

SOCIALIZAREA

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea1, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut2. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte3. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:  adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)  anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează: primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională; În raport cu normele interiorizate:  pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi  negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare. Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale), colegii4, vecini, mijloacele de comunicare în masă5, biserica, locul de muncă6, cluburi, organizaţii, etc. „Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin:

1

Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos. 2 Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134. 3 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248. 4 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie 5 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii 6 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;

abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice; - participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii; - dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social. Conţinutul socializării are o dimensiune: - psihologică – maturizarea tânărului - culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale - sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. Prin socializare se transmit şi se structurează : - modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale) - modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social; - seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale - norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului. Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune: a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul; b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime; c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere; d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, facand din ele singurele legitime. Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul fundamental. Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii). Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.

nu au personalităţi identice. fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi. B. Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi. valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii. spre deosebire de psiholog. -dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori. dragostea8. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor. în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e. Analizând diferitele etape de vârstă. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele. atenţia. astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura. mijloace legitime/ilegitime. o identitate culturală. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani. părea mai degrabă animal decât om. pe 9 ianuarie 1800. fixate genetic. 7 Instinctiviştii (e. al modelelor de acţiune înnăscute. dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. 8 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei. îşi sfâşia hainele. copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv. Socializarea este un proces progresiv. În cazul acesta. ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. Nu doar conformarea şi adaptarea. socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism. nu se putea recunoaşte în oglindă. cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei. în acelaşi timp. -participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor corespunzătoare). sau o direcţie contrară. sociologul. . J. scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social. vorbim de o socializare negativă. nu avea simţul igienei.g.Depăşind extremele interpretative7. factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. deşi au o moştenire genetică identică. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã. cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Datorită acestor trăsături specifice. Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şiau petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal. Analizând efectele izolării. socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin: -abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale. sau anomaliile cariotipice în criminalitate). respectiv de caracteristicile socializării. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social. nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului).g. urla. Gemenii univitelini. mângâierea. este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă. cu ritmuri şi intensităţi variabile.

El este hubloul care dă înspre realitate. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri. sub efectul înşelător al dependenţei afective originare. din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii. asemeni unui fluviu. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. de structuri inconştiente şi conştiente. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei. grupul de egali. autoritatea parentală. diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă. forţă oarbă care. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii. supraveghindu-ne din interior. prin interiorizare. nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii. instanţă organizată. având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la . aproape divină. sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică. Din acest moment eul. Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Sinele. Această putere. o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane. coerentă. iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa. natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite. ci şi protestele supraeului. are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială. partidele şi organizaţiile politice. drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora. “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi. iar această albie este cea a plăcerii. Astfel. eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. al interiorizării normativităţii sociale. lucidă a personalităţii. ne va spiona. mass-media. ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna.În interacţiune cu lumea exterioară. Propriul psihanalizei. Perspectiva psihanalitică Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică. trebuie să-şi croiască o albie. Necesităţile umane fundamentale.Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. în special a părintelui de acelaşi sex. fixate constituţional şi de capacităţi dobândite. Ca excrescenţă a sinelui. vecinătăţile. o a doua natură din noi. de procese primare şi secundare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii. Alături de şcoală. de capacităţi moştenite. se transferă chiar în interiorul copilului. biserica. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ. Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin. Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente.

în Opere. terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei. sublimarea uneşte. în timp ce nevroza izolează.Funcţional.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă. pentru psihanalist. idem. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia. până 9 Sigmund Freud. Moise şi monoteismul.280. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”. prin mecanismul de refulare. ex-nihilo. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic. datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”10. 12 S. efemeră. amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului. p. guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi. 270. Ed. caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul. care determină renunţări la satisfacţia imediată. la vârsta pubertăţii.satisfacerea vieţii instinctuale”9. fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. 1991.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul11. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii. Bucureşti. reprezentarea lui este interzisă. reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. 11 libido. vol. Moise şi monoteismul. rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate”12. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. p. principiul realităţii. Fondată în libido. I. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea. procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii. 10 . principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei. „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”.Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui. proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate. la fel de inconştient ca şi acesta. adică a suferinţei morale. dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare. p. fiind victima refulării. ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual. ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor. sexualitatea propriu-zisă nu mai apare. individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite. Freud. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor. în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă. el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră. 273. străină de orice coloratură sexuală. primare. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice. nestăpânit. nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. Ştiinţifică. vizând aspectul social al fenomenului. a purităţii desăvârşite. cu funcţia de reprimare.

1991. vol. la formarea sentimentelor sociale. În primul stadiu. trad. cea genitală. Ştiinţifică. între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară. tandreţea. cel pregenital. Freud. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii. în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind. Ed. înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis. şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Humanitas. printro deplasare de valoare. regresând spre obiectele parentale. Ed. Totem şi tabu. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”. Ed. în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie. cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto. din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani . prin intermediul sublimării.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat. p. îşi alege ca obiect. în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip13) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. cu perioade de latenţă (6-13 ani)14 în care energia este.233. este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei. Cristina şi Costin Popescu. prin diversele baraje sexuale (dezgustul. I. în Opere. Bucureşti. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”. Freud lansează ipoteza că. pentru ca în a treia fază.15 Ulterior. Bucureşti. Sexualitatea infantilă. Freud. instinctul sexual nu cunoaşte limite. drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior.16 Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. 15 Vezi S. numind acest stadiu narcisism. prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile. ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii. Iniţial. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei. în al doilea este un autoerotismul zonei anale. toate fiinţele umane. sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. autoerotic. Psihanaliza şi copilul. 96 . de toaleta anală şi stăpânire de sine. în Trei eseuri privind sexualitatea. începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om. el este la început fără obiect. Bucureşti. ca atunci când iubim. p. regresive ale acesteia. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet. întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. aspiraţiile morale şi estetice).41 16 S. revine la un stadiu anterior.urmată de latenţă până la pubertate. dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge. Cel atins de o nevroză. pudoarea. aşadar. 1991. transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. Simpatia. sau pe Dumnezeu.Sexualitatea infantilă parcurge. Măiastra. în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu. p. La capătul acestei evoluţii.la maturizarea deplină a organismului. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale. natura lui fiind “polimorf perversă”. copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi. 1993 14 În Moise şi monoteismul. o mică minoritate. omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. Cultura 13 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament.

Eros şi instinctul morţii. din creaţia artistică. p. Tendinţa instinctuală spre regres. în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii. societăţii şi artei.19Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”. generează conştiinţa vinovăţiei. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”18. se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii. a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă 17 18 Freud nu foloseşte termenul Thanatos. impun o reanaliză a fundamentelor explicative. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu. din afirmarea politică. ceea ce tatăl le interzicea odinioară. Thanatos17. dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. în acelaşi timp. libidoul este canalizat în alte direcţii. respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă. prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). O entropie secretă roade subteran existenţa noastră. moralei. p. instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost.29. 19 ibidem. Această ambivalenţa a complexului patern. obţinând satisfacţii substitutive. . Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război. omorul şi incestul. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului. ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste. în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. În consecinţă. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război.149. exogamiei şi totemismului. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală. dar. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. spre restabilirea stadiilor anterioare. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913. fiii îşi refuză acum. “După instituirea clanului fratern. spre populaţiile primitive. Prin actul consumării corpului tatălui. adică acel amestec de iubire şi ură. îl admirau şi îl iubeau. act aflat la începutul organizării sociale. S. Freud. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei.întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual. întorcându-se spre copilăria umanităţii. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui. a îngrădirilor morale şi a religiei. ci principiului realităţii. a matriarhatului. spre procese secundare. Totem şi tabu.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii.

reîntoarcere a elementelor refulate”20. Freud. puterea dragostei. Freud. în al doilea rând. Freud îl citează pe H. p. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. suprimând celula germinativă a civilizaţiei. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui. Freud. vol IV. 23 S. 216 . pe de o parte. aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie. ci este consubstanţială omului. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu. De ce război ?.333. devenind el însuşi divinitate alături de tată. În mitul creştin. religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie25. care era copilul. p. Freud. păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu. acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. crede Freud. obiectul său sexual. Freud nu are iluzii de tip socialist. sub forma împărtăşaniei. el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. Totem şi tabu. p. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. p. întemeiat pe legăturile de sânge. Freud. 25 S. constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni. S. Angoasă în civilizaţie. creată de necesitatea exterioară şi. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie. Religia tatălui este substituită de religia fiului. prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului. 22 S. ci mai curând homini lupus. familia.161.21 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice. societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. spre a se sacrifica şi identifica cu el. iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune. p. Moise şi monoteismul.24 Ca urmare a ostilităţii primare. în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma. cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. nu s-a stins nici la oamenii de astăzi. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private. p.22 Această formă a conştiinţei vinovate. Totem şi tabu. pe de altă parte. morala pe necesităţile acestei societăţi. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi 20 21 S.”23În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului. 284.153.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă. 323 24 ibidem. în Opere.” Omul nu este făptura blajină. ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism.

exprimarea în război. iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii. unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. agresivitatea este un dat. Agresivitatea este introiectată. comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri”26 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”. fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită.”27 În timp ce Erosul este zgomotos. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor. Avantajele muncii în comun. Triadei hegeliene Fiinţă.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi. germanii de Nord şi de Sud. adică la starea organică. Deseori. Ameninţaţi cu retragerea iubirii. naţiuni. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. triburi. doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului. care acţionează la fel de tenace. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. la disoluţia acesteia. umanitate. Freud îi opune Eros. există un instinct al morţii. Thanatos şi civilizaţie.336. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere. …Independent de instinctul erotic. a slujit. 26 27 ibidem.344. este suficientă ispita.”28 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. ibidem. dar nici la adult. ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu. Nefiinţă. dată fiind diseminarea sa peste tot. interiorizată. Thanatos lucrează pe tăcute. 28 ibidem. p. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. 342. Conştiinţa morală. în intimitatea fiinţei vii.29 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. instinctul morţii este un reziduu. va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. Când apostolul Pavel. popoare. din acest punct de vedere. p. 339. Devenire. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. În consecinţă. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. . dirijat spre exterior sau interior. cu demnitate. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos. englezii şi scoţienii. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. p. tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă. Poporul evreu. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil. La copil nu poate fi altceva. singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii. nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis. returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. trebuie să existe un altul opus. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. 29 ibidem.p.

fiind transferată asupra eului. de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”31 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii.”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate. O dată potolită ura prin agresiune. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. copilul îşi formează un supraeu foarte sever. la rândul ei. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. La copilul abandonat. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului. i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit. renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei. care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse. această agresivitate să fie reprimată. Acest comandament. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării. orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. În cazul unui tată slab şi indulgent. căci o 30 31 ibidem. va lua naştere. ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior. a generat supraeul prin identificare cu tatăl. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui.Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară. p. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului. fiind expresia conflictului de ambivalenţă. De acum. întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate…. a reapărut remuşcarea legată de crimă. agresiunea se va îndrepta către exterior. conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. . Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ. un sentiment de vinovăţie. La origine. Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. crede Freud este inaplicabil. şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. şi la nivel de civilizaţie. agresivitatea se va returna spre interior. această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei. starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos. căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. schimbându-se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 30. în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar. în consecinţă.347.

363. sau nou-venit. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. 35 Emile Durkheim (1858-1917). trad. Durkheim Pentru Emile Durkheim35. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ. educaţia familială era suficientă. este educaţia. “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>.Evolu\ia pedagogiei în Franţa. simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. exterioară.36 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”33. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de . omul social. în 32 33 ibidem. obedienţă. P. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie. trad. fondator al sociologiei franceze. Institutul European. ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi sau dezvoltat. ce se impune constrângător oricărui nou-născut. nu numai oamenii. prin care se creează un om nou. Iaşi. p.” Raportul socializare-educaţie la E. va conchide sociologul francez.. Ibidem. reprezentant al funcţionalismului sociologic. trad. trad. În consecinţă. prin interiorizarea constrângerilor exterioare. convenienţele. să doarmă la ore regulate. 1974. rom. Regulile metodei sociologice. rom. conchide Freud. la curăţenie. Didactică şi Pedagogică. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că. Despre sinucidere. (1895). o realitate constituită. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. 1995 . este un fapt social. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea. 1972. lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. 34 Ibidem. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. Încă din primele zile de viaţă.inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. între societate şi individ. să bea. calm. Totuşi. 36 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului. Ştiinţifică. 37 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. permiţând individului o mare libertate de mişcare. educaţia este echivalentă cu o a doua naştere. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Iaşi. 362. Bucureşti. rom. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. 364. 1993.”32 Ca urmare. Bucureşti. un dat. permiţând realizarea naturii umane. fondate pe solidaritate mecanică37. Dacă în societăţile anterioare. (1938). să muncească. Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează. ci numai prin constrângeri. Ed. să respecte uzanţele. Polirom. în fine. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce. sunt convins că etica va predica în deşert. Formele elementare ale vieţii religioase (1912). analiza privilegind acest aspect funcţional. considera sociologul. p.”34 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate. Ed. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic. Colectivitatea. (1897). rom.

de individualizare şi diferenţiere. pp. incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare. Stănciulescu. prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. enervare. care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Sunt eludate aspectele active. ci ca resurse pentru acţiune. Limita sistemului său. (Vezi E. probabilitate (şansa de a se produce). să ceară permisiunea etc. etnometodologia. Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar.Scopul educaţiei. Şcoala educă spiritul de disciplină. neîncredere. va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social. educaţia familială.138 şi urm. HAROLD GARFINKEL38 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase). care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. . Teorii sociologice ale educaţiei. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ. eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). fără nici o pregătire juridică. Normele nu apar ca prescripţii. doar în baza „practicilor de simţ comun”. incapabil de discernământ şi decizie. să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător. vorbesc despre modalitţile în valorile colective. ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. idei ce exprimă grupul din care facem parte. Conţinutul central este cel moral. stupoare. asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. Polirom. Educaţia socializează. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. cu caracteristicile cele mai frecvente. invitaţii de a pune capăt jocului. încărcată de afectivitate şi particularism. creative. Pentru Durkheim. un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe. în principal. Perspectiva etnometodologică Elev al lui Parsons. cu mulţumiri. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit. 1996.). comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente). educaţia este liantul între societate şi individ. Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor. sentimente. ameninţări la adresa deviantului etc. nu mai este suficientă. să li se adreseze cu dumneavoastră. prin şcoală copilul devine un bun naţional. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. până şi ticurile fizionomice. Iaşi. textura cauzală (raţiunile explicative).1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane. al normelor şi datoriei. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani. indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. 38 Harold Garfinkel (n. În momentul în care individul este în contradicţie cu sine. el reproducând toate particularităţile ei. explicabilă istoric. considera Durkheim. sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi. Dacă familia face din copil un bun personal. impersonal şi neutru. de personalizare a individului. caracterizată prin solidaritate organică.societatea actuală.

Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. Lahire. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune. prostie. interesându-se tot mai ades de “minorităţi”. de cazuri sau indivizi.13. . la adunări.care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare. Polirom. Deconstrucţia postmodernă a atins. studentul destabilizat. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. numai trei au remarcat falsitatea interviului. în realitate totul fiind 39 B. Dintre cei 28 de studenţi. sau “socialul în forma lui şifonată”39 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. „faptele sociale” sunt „realizări practice”. dacă studentul semnalează prostia candidatului. implicit ideea de „normalitate”.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi. şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică. ci şi eschiva. experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi. în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului. într-un fel de sociologie a circumstanţelor. Socializare în modelul dramaturgic În cadrul pluralismului teoretic contemporan. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul. e adevărat. adică de socialul individualizat. La sfârşit. lipsă de respect şi dezinteres). vulgaritate. dovedind ignoranţă. dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. mai târziu.lumea ca teatru. propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii . refuzând continuarea experimentului. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune. el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. normale. reducând confuzia creată. Iaşi. În acest scop. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. Omul plural. la petreceri. în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare. Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale. Erving Goffman (19221982). p. Către o sociologie psihologică. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu. la cozi. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. 2000. medii. cotidiană.

Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. gesturile. El nu vrea să semene cu cineva anume. Pentru a-şi păstra faţa. conştientizând iluzia. (Pentru a deveni adulţi sociali. parte integrantă a personalităţii. De aceea adulţii sociali intră prin faţă. curată. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. în care intră sexul. Scena se compune din faţadă şi culise. Eu. cel al omului inocent. are mai multe componente. ci cu categoria generică a actelor sale. masca devine o a doua natură. cinicul. Faţada este întotdeauna bine decorată.şi. este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. între cinism şi sinceritate. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic.interpretare. cei social neîmpliniţi. o manipulează în interes personal. într-o nouă întâlnire faţă în faţă. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. între mascaradă şi banală iluzie. identitatea reală.înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. prin compunerea unei măşti. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. spectacular. în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. mobilier. Când între .Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. manierele. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate. concepţia pe care o avem despre rolul nostru . cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice. spectacol şi gestiune de impresii. Realitatea socială este cuprinsă între doi poli. implicit. Faţada. personalul. ci pe cele care îl apropie de genul proxim. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente. copii intră prin spate). expresiile faciale. partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. vorbirea. statura. prin reinterpretare şi remodelare. al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune. un ciclu de mişcare. sunt profesorul.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. dumneavoastră. studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. netedă. ci habitusuri care produc practici actuale. înainte-înapoi. Ordinea socială este una negociată. De îndată ce se schimbă scena. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social. vreau-nu-vreau. vârsta. la rândul ei. evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. obiecte şi faţada personală . iar cele pe care le posedă. vestimentaţia. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. În cele din urmă.

copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ. când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală . după o lună sau şase săptămâni. muşcatul este sursa principală a plăcerii. fiziologic şi afectiv. disconfortant. Perioada primei copilării40 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. instrument de organizare a contactelor sociale primare. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie. suptul. cât şi în cele inter-guvernamentale. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. compunem şi jucăm personajele noastre. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. ordinii. Se naşte în situaţia această falsa faţadă. proces care poartă numele de impersonalizare. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. au avut drept consecinţă stigmatizarea.face din sociologie o ştiinţă cinică. Apar înceţoşate.stadiul anal.ele distanţa este prea mare. care gestionează impresii . prin atingerea şi manipularea obiectelor. Tendinţele de cosmetizare a realităţii. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă. prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. punctualităţii. Şi totuşi. manipulează personaje. imaginile aflate mai departe de 30 cm. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult. . Se acordă importanţă curăţeniei. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. zgomotos. purtător al genelor culturale. atât în relaţiile interindividuale. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate .asimilată de T. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze! Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă Conform teoriei freudiene . 40 Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse. suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. iar din om o fiinţă amorală. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Toţi copii zâmbesc. costume. chiar şi cei născuţi orbi. gesturi şi cuvinte. ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile. Parsons. stigmatizată. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 2125 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor. numai anumitor persoane. ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil. distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Izolarea este consecinţa stigmatizării. caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii.

. greutate. număr.-P. oferind un mai mare suport emoţional. trad. asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. agresive. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii. viteză. dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente. conservarea invariantului. Petrişor. dar. caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. de a acţiona pe cont propriu.-P. Bucureşti. 42 J. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi. pregătindu-l pe copil.L. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă. mişcare. sau să conserve invarianţii. securizanţi. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici.Perioada 3-6 ani41 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur. asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. şi ca fiinţe frustrante. ei încarnează raţiunea universală. perfecţi42.. legea. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi. mai severă decât cea a părinţilor. p. E. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală. care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor. La 4 ani egoul se maturizează. sensul şi scopul lumii” (J. 43 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. Grupul şcolar. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian). pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. cu toate tipurile de atitudini asociate. 45).Socializarea secundară. ca şi întreaga perspectivă. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale. Boudelaire. M. loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. în care găsesc compensare prin respectul. caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. dar şi să le încalce. Sartre. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. dragostea rămâne centrată pe mamă. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. în acelaşi timp. excesiv de sensibil. stadiu pre-operaţional. vorbirea. cauzalitate.U. cu care trebuie să o împartă. 1969. prin aprecierea profesorilor şi colegilor. Aceste noi 41 Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani. Vechea identitate cu familia se destramă. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale. dar se descoperă străinul intim. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. cu tendinţă de a dramatiza. copilul devenind impulsiv. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. Perioada post-oedipiană43 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia.) Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză. operarea cu conceptele de cauzalitate. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare. tatăl. sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa. şcolară. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie. în momentul în care învăţăm rolul de sex. fiind egocentrică.

Pe de altă parte. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire. trad. 46 J. judecându-i poate. M. încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. el face experienţa propriei sale transcendenţe. (Apud B.1997. ceea ce face să apară nelinişti.-P. însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. Tatăl şi mama au descrescut.U. Lahire. p. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Iaşi. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele. Méditation pascaliennes. este marcat de o scădere a stimei de sine. 1969. de tip ipotetico-deductiv. p. realizat de D. şi pubertatea tardivă. majestoasele gânduri. p. ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”44 Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)45. cunoaşte diferenţieri temporale.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română). E. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant. depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată. şi 10-15 cm. sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului. Pe de o parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi). în înălţime. în societăţile primare ea nu este 44 45 P. tânărul situându-se într-un vid cultural. axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. Cole şi C. unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere.”46 Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. riturile. Or.L.9. crescând. nejustificabil. Sartre. Bourdieu. Către o sociologie psihologică. Datoriile. p. Jean şi José beau multă bere. Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte. copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media. J. Lave. Polirom. Debutul adolescenţei. un stadiu la care nu ajung toţi adulţii. care reflectau universul. marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi. anxietate. Seuil. Paris. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Petrişor. proces care afectează psihic mai ale băieţii. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. dispoziţiile vagi. Nejustificat. Pe loc lumea trebuie refăcută. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani).. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere. primarul se înfurie. respectiv pubertatea precoce. Boudelaire. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali.46. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Bucureşti.117). Sharp. Omul plural. .-P. depresii. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul. M. În acest moment. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. iată-i pirpirii şi mediocri. gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi.tipuri de diferenţieri. cum este considerată perioada pubertară. Credeţi că primarul se înfurie?”. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi. Este perioada vârstei critice. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. nejustificabili şi nejustificaţi. proces ce afectează îndeosebi fetele. 2000. care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei.

vagabondajul. permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. Identitatea psihosocială. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv. Cei apropiaţi. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. fie prin coborâre a vârstei adulte. Se produc acum destructurări şi restructurări. ca o oglindă. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul. iar “adolescentul are viitorul în sânge”. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. chiulul. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai.prezentă. de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. prietenul.sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată . maturizarea biologică a coborât la 11 ani. fie prin extindere a copilăriei. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil. se pendulează între originalitate şi conformism. nu doar pentru adolescent. întins pe o perioadă foarte lungă. Nu este ci va fi. Criza. eroul. actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. El se caută fără a se regăsi. . El este doar proiect.Maturizarea biologică. conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. 47 Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea.sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. Fuga. Mediul social acţionează. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. un rol tranzitoriu. dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. tânărul este ezitant. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. În fapt nare cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. dorinţă de a fi acceptaţi. imaginea de sine. Uneori. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. ambele producând bulversări. iubiţi. pârghie fundamentală în educaţie. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic. părinţii. cu ambiguitate de statut social. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ47. Originalitatea. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. preţuiţi. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. sexuală. este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare . derutat. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. compus din clipe egale. de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii.

Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social 48 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. climat conjugal. soţie. tendinţe conflictuale sau frustrante. modelul educativ. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare. rolul de cetăţean. mediată de simboluri normative. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei. crize prelungite. în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate. conduite structurate defectuos. Copiii.” Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale.Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei. cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect. relaţii profesionale. Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. . de enoriaş. ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie.. numai pentru pereţi. ci se continuă pe întreg parcursul vieţii. decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient. un gen de „personalitate colectivă”. Încă se mai poate lua de la capăt. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. stimă. participă la căsătoria părinţilor lor. comportamente marginale sau deviante. Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează. Dar târziul vine ineluctabil. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii. căsătoria intervine târziu. Valorile şi atitudinile. iar divorţul relativ repede. până nu e prea târziu. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. gradului de organizare şi coeziune. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. existând tranziţii de realizat. când controlul social se transformă în autocontrol. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială. de multe ori. relaţii intrafamiliale. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. acte de violenţă şi agresivitate. afecţiune. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică . iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional48. pe care o parcurg 90% dintre tineri. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. crize de depăşit. rolul profesional.Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate. labile. libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă. configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social. ci şi personalizarea conformităţii. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei.

O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Tipul de familie O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. acţiunile lui dobândind previzibilitate. socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri. Variabilele socializării familiale şi devianţa 1. în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. p. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă.sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei. de bună purtare sau performaţă. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. . Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei49. ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi.Ross.pot fi destul de dureroase. tocmeala. cit. de cele mai multe ori inevitabil.Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea. identificare. imitaţia. Securitatea presupune: . Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă. 1987. învăţarea socială. în care primeşti şi dăruieşti dragoste. (Elisabeth Kübler. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. mânia. Souvenir Press. Living with Death and Dying. izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă. va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine. o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că: .protecţia împotriva loviturilor din afară . op. 51). acceptarea. după A. etc. Specificul socializării în familie Ca proces continuu. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi. 49 Elisabeth Kübler. iar eşecul. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. depresia şi. Aceasta mediază acceptzarea de sine. cu o anume marjă de libertate.prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate. London. Vatiabilele precum coeziunea. Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea. deci structura completă sau incompletă a familiei. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială. Giddens. uneori. adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului.satisfacerea trebuinţelor elementare .coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare .

comparativ cu dezorganizarea prin deces . şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. de putere şi reguli.corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită. e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină. în aceste condiţii. cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Talia familiei. mai variate. coaliţi9i. prieteni. frontiere. control. posibilităţi de afirmare a sinelui. definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri. Adaptabilitatea. Rezultă de aici că este preferabilă. sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. respectiv asupra băieţilor. interese. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică. întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire.tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă. rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare. - . losir. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol. copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice. spaţiu. În familiile cu coeziune scăzută. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale. . copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate solidaritate.nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile. stil de negociere. timp. Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune. dar se şi angajează în raporturi de cooperare-solidaritate. deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. luarea deciziilor. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională. independenţă. complementaritatea de roluri. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic. pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia.nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. astfel. de a întări controlul coercitiv. . ca răspuns la un stres emoţional. datorită relaţiilor umane ai bogate. . Pe de lată parte. având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili.

familial. recompense. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. lasă iniţiativa copilului în învăţare j. dar se simte frustrat de lipsa de putere. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare. interpretând pentru el. şcolar. de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. mama în special nu îl ignoră. Statutul economic şi cultural. încurajări. oferă puţine feedback-uri corective Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor. Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. ci îl valorizează în continuare pe primul născut. dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. furnizează copilului standarde de performanţă k. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Dacă părinţii. un stil educativ favorabil ar consta în: a. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. nici cel mai mic. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor.Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii. Familia se implică în : a) dezvoltarea cognitivă. competiţie şi conflict. aport informaţional şi feedback. manifestă stimă faţă de copil h. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor. contribuind la formarea unor structuri atitudinal relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. b) Obţinerea reuşitei şcolare. . anxioase. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi c. cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială 2. stimulează gândirea copilului e. Din acest motiv. deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului b. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme. mediind relaţia dintre copil şi lume. Copilul este prizonierul unui mediu cultural. pretinde şi oferă justificări i. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. recompensează f. sfaturi. concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii. relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă. exprimă puţine sentimente de anxietate. sunt autoritare. Conform cercetărilor. educare a frăţiorului. atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. arată rareori stări ostile faţă de copil g. în special în faţa eşecului d. . e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală. îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere.

ostil. . Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice. după Bourdieu. principii. nesigur. Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior. Copilul devine anxios.deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. prin diplome. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”. repetitive. scheme de gândire şi acţiune.deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială” . În felul acesta. În societate există grupuri sociale diferite. apatie sau instabilitate psihomotrice. Grupurile îşi dispută publicul. aristocraţia ia forma meritocraţiei. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate. prin şcoală. Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii. furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii: . Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant.c) Integrarea socială a copilului. valori. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă. tablouri. căutând fiecare să-şi apere interesele. şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le.sub diverse forme: terenuri. îl percep drept ostil. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale.în formă încorporată în structuri mentale. sunt: *0 capitalul economic . stereotipe. cu forme brutale. Reproducând acest arbitrariu cultural. . violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. dobândirea conduitei civilizate în grup. aflate în concurenţă. Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. transmiţând viziunea lor despre lume. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică.afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală . violenţă numită simbolică. masa. cooperare. Principalele surse ale puterii. cărţi. în avantaje sociale. clientela. comportamente fără conţinut. au dificultăţi în aşi face prieteni. solidaritate Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale. bani. retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale. respingere faţă de copil. bunuri.în formă obiectivata în diplome. interiorizarea valorilor de întrajutorare. *1 capitalul cultural . Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului. retard psihosomatic. difuzând idei.

în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. vecinătate şi nu numai. prin sistemul de semnificaţii.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. ei au acces la mijloacele multimedia.50 În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă. inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie. funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. femeii revenindu-i funcţii domestice. iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să 50 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural. Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat. tatăl este perceput mai competent şi mai sever. stilul personal particularizând stilul clasei. . pentru a fi eficientă. materială. schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. de gândire. copilul îşi constituie o identitate sexuală. ci prin violenţa simbolică. Habitusul este structura de profunzime. Orice proces de educaţie. sau explicit. grupului căruia îi aparţine. la baza constituirii lor. arbitrarul cultural dominant.relaţional . în fond. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă. în trecut. iar bărbatului economice. reputaţie.onoare. De aceea. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului. mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. Până în jurul vârstei de 5 ani. producând habitusuri. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante. în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută. printr-o inculcare non-discursivă. inconştientă a etosului de clasă. de limbaj. conservând sensul comun al realităţii. îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă. prin agenţi specializaţi ai şcolii. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. călătoresc. al grupului. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii. ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic . încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine. ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. prestigiu. de evaluare. prin influenţe anonime. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii.ansamblul relaţiilor de rudenie. un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. o imagine despre lume.Familia inculcă un habitus primar. el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială. care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus.• capitalul social .

51 Pierre Bourdieu. pe care o garantează. 3) o parte dintre ei ajung. prin rigiditatea sintaxei.convertească habitusul anterior într-un habitus nou. între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit. * O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. la a construi scheme culturale specifice şcolii. 2) încearcă stângaci. există şi “transfugi”. materiale culturale rebele. 219. . aflate în opoziţie. supleţe redusă în structurarea frazei. dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. unul restrâns. dar primesc sancţiuni negative. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume. Rodica Caragea. surse de legitimare concurente. adverbelor. De o parte. relaţia pe care o înregistrează în secret. sancţiuni mai curând negative. conform căreia. Institutul European. sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe. sociologul francez B. cei care îşi depăşesc condiţia socială. p. cu utilizare limitată a adjectivelor. şi de această dată. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. în general. precizia construcţiilor. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”51 Copiii din mediile populare. Desigur. care se află. ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. în societate funcţionează două coduri lingvistice. afirmă în urma unor studii şi B. alegerea subtilă a adjectivelor. viaţa socială la dimensiunile ei reale. total sau parţial. tendinţa de a face asimilări. ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă. două moduri diferite de situare în lume. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice. noua logică şi suportă. într-o manieră mai mult sau mai puţin precară. rigidă de exprimare. noi devenind mai puternic decât eu. între titluri şi posturi. sub aparenţa egalităţii formale. Simţul practic. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă. trad. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă. 2000. categorii de public indiferente. Lahire. Aceştia conservă. intenţii ale fanaticilor şcolii. de cealaltă. În aceeaşi ordine de idei. celălalt elaborat. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor. în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. întărind şi legitimând dominaţia.

şi mai eficace . ignorându-se originea lor umană. preferând o calificare rapidă. selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor. toate predispun la reuşita şcolară. iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala. de re-educări după prototipul convertirii religioase. Pentru P. şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine.decât discursurile lungi. meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. rude. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori. tradiţii *4 elaborări teoretice. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă. salariu şi avantaje imediate. părinţi. prin care copilul îşi apropie. Tipul de disciplină parnetală Tipul de disciplină parentală – permisiv. iresponsabilitate. rolurile şi atitudinile adultului semnificativ.subînţelesuri. spirit competitiv. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. bazate pe diviziunea muncii. legende. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil. Preluând limbajul. părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii. fetişizate. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile. sunt reificate. de cealaltă. datorită situaţiei de monopol. indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. copilul le face ale sale. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim. îşi face al său. 52 ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc. fatalism. Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor. pe de o parte. observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul. cu tineri ai căror părinţi citesc mult. factorul de putere îşi impune propriul univers simbolic. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii. dar care şi-au încurajat copiii să citească. proverbe. autoritar. climatul familial. În unele situaţii este nevoie de alterări totale. semnificaţiile. Instituţiile. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric: *2 învăţarea limbajului *3 mentalităţi.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Berger. ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. printre care şi şcoala. Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale.” (Singly). oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare. iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. resemnare. Există gesturi neînsemnate care spun mai mult . universul simbolic. voluntarism. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. cu funcţie de legitimare. raţionalism. abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi. legitimări cognitive Implicând un corp de experţi. pasivitate.52Socializarea secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate. . Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii.

şi stabilitate afectivă. simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. cit. frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. insecuritatea socială prelungită. op. iar în plan psihic generează spaimă.16. părinţii reacţionează într-o manieră emoţională. . iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. autocontrol) şi caracteristici ale copilului54. intensitatea. anxietate. Erori în socializarea primară Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic. Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia. Efectele abuzului fizic depind de vârsta. intervenţie. afectivitate. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . pretenţiile vor deveni insuportabile Reacţiile extreme. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Copilul maltratat. p. îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii. Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii.38. confruntate cu o anumită situaţie de stres. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual. Când educă (disciplinează). sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică. cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate. dar care. autoritaismul. frustrarea materială. prevenire. fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor. Evaluare. specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic.părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze. apud C. şomajul. în absenţa frustrărilor necesare. dificultăţi de afirmare de sine . Bucureşti. rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică. Editura EUROBIT. 2001. constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de 53 K. Timişoara. deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă. p.le reprimă cu o mare severitate. empatie. Gabel citat în S. aptitudinile maritale. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. caz în care ele se vor dezvolta. impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională. Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală.15. abuzul sexual şi neglijarea. Ionescu (coord). emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”53. p. Killen. izolarea socială sau marginalizarea). Neamţu. situaţie în care abuzul este interiorizat. 54 Killen. naturalizat. creativitatea conjugală. Copilul maltratat. UNICEF. considerându-le maladive sau semn de răutate.. 1998.tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. dacă asemenea situaţii sunt rare.

55 Vezi S. exprimarea emoţiilor. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar. pp. abuzul fizic poate determina efecte neurologice. Ionescu. degradare. Efectele maltratării se cumulează. dezvoltând neîncredere în ceilalţi. umilire. denigrare. putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. constând în insultă. .supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii. părinţi ce-şi maltratează copiii. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă. supraveghere. care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie. incapacitate de cooperare şi agresivitate. învăţare. confort. ca tineri să devină delincvenţi. izolare. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi. însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala55 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. iar ca adulţi. îngrijire medicală. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii. îmbrăcăminte. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. igienă. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative.30-37. alimentaţie.