I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

“valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. de adevăr) şi judecăţile apreciative. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. de valoare. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. de a aduce mai binele. specifici limbajului moral. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. adevăr şi logică). în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. El va studia. În concluzie. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. La al doilea. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. judecăţile morale. faptele morale. adevărul se rezumă la realitate. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. La primul.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. realitatea obiectivă dată.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. Pentru Levy-Bruhl. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. traducând atitudinile subiectului. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. Hare. ca-n orice ştiinţă. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. descriptive. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. ci expresii pur emoţionale. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. Levy-Bruhl – care susţine că. cu sensul de etică. Una aparţine lui L. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. (Limbaj. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. Etica lui Ayer este noncognitivistă. adică teoretică. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. Stevenson şi R. Pentru noncognitivişti ca Ayer. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. 2. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . omul are libertatea să decidă. ci ceea ce trebuie să fie. Levy-Bruhl susţine că morala. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri.M. În limbajul prescriptiv. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. R. etica nu poate fi ştiinţă. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. În discursul moral. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. Aceasta înseamnă că morala. deoarece. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. judecăţile (morale) nu sunt factuale. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii.

datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. demnităţii. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. morala fie că este abordată general. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. ca studiu al moralelor particulare. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. ele sunt funcţional subordonate acestora. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. Etica ne dă un piedestal. agronomică. adică a “ceea ce trebuie făcut”. ceea ce trebuie făcut. dintre ei şi public”. mai ales. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. fie ele particulare numai. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. la efectul care înseamnă acţiune. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. Studiind morala. onoarei. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. principiilor şi normelor morale. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Dar. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. ci în general. nu etica. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. Însă. îndeosebi al moralelor profesionale. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. ale dreptăţii. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. etică a unei profesiuni. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. conduita celor care o exercită. Dar. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. dar şi de identitatea agentului moral. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. deontologia inginerului industrial. a judecăţilor de valoare. acţionează mişcarea de la scop. Ea oferă numai criteriile teoretice. prin mijloace. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite.recepţionează sensuri ale realităţii. Ca sistem. ci obiectul ei morala este normativ. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. rostul ei fiind interpretarea normelor. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. ca filosofie practică. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. în funcţie de profesiuni. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. Valoric. ale conduitei şi raporturilor sale. Teoria datoriilor profesionale medicale. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. Încât. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. deontologia activităţii pedagogice etc. indiferent de ponderea ei în sistem. Prin îmbinare. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. Deontologia s-a dezvoltat. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. datoriile se legitimează prin valorile scop. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. specific. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. indicative. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. bioetica. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea.

Intuiţia morală indică. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. C. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. deductibile din valorile binelui. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. Moore – Etica). . Categoriile morale sunt pentru ei. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele.Mc. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. D. nemijlocit. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. uneori. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. valori. De aceea. fără considerarea utilului sau a binelui.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. unicale. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. căci numai ea este garantul dreptăţii. centrată pe etica datoriei însă. acţiunea propriu-zisă. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. Pentru Moore. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. După deontologi. ea fiind în primul rând indeductibilă. acelaşi autor. relevă că. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. Influenţat de utilitarism. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. valoare de la sine intuibilă. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. un act nu este moral pentru că el este bun. 2. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. ci pentru că el este drept. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. explică şi diferenţele morale dintre ei. despre justeţe şi datorie. ce datorii avem de îndeplinit. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. după el. intuiţionism deontologic. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. doctrina lor este supranumită. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. Intuiţia nu poate fi negată. Principală este categoria datoriei. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. (G. totodată. singur. Nu acelaşi lucru se poate spune. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. Pentru deontologi. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. corectitudinii. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. Fiind evidentă de la sine. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. fără greşeală. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. care în etica lor devin valori fundamentale. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria.

deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. uneori ele se obţin şi prin minciună. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. ba. furt sau chiar crimă. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. mai mult. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. între grupurile de interese. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. Moraliceşte. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. Deontologiştii. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. nu invers. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. responsabilitatea. consideră că datoria este absolut intrinsecă. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. înşelătorie. acţiunea depinde de rezultatul ei. independentă de orice bine. prin iniţiativele legislative. dialogul. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. Indiferent de calitatea ei. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. la corupţie sau lipsă de transparenţă. să concilieze divergenţe. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Ea nu poate fi independentă de binele moral. Ele trebuie să negocieze. ci şi relaţiile interpersonale. pentru alţii o carieră. Etica în politică 1. Politica este la originea profesiilor sociale. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. prin execuţia bugetară. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. Dacă politica se practică fără scrupule. prin nivelul de impozitare etc. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. fără violenţă. În democraţie. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică.

Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. crearea şi afirmarea statului. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. Dacă ţinem seama doar de principii. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. terorismul. Împotriva acestor inamici. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. o dată ajunşi la guvernare. segregarea. Securitatea statului devine un bine suprem. 2. pentru grupul pe care îl reprezintă. binele public. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. întemniţarea fără judecată. politica satisface pe deplin interesele acestuia. tortura. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. în ideologia marxistă: burghezul.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. Publicul este ostil. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. pereat mundus! (Să se facă dreptate. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . uciderea. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. anxios. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. condamnarea arbitrară. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. Prin urmare. separarea de morală. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. genocidul.

dacă este endemică. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. între morala publică şi cea privată. care militează pentru sfârşitul statului. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. cruzime. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. trădare. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. cititorul este naiv. cetăţeanul simplu nu înţelege. De exemplu. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. atât sub aspect legal. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. nu în primul rând acţiunea bună. În acelaşi r. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. ci şi o linie politică a anarhiştilor. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. Toastezi în sănătatea unui dictator. temporară. ci în unele implicaţii ale sale. morală şi politică. viclenie. în anumite condiţii. O problemă centrală a politicii. sau. . acorzi distincţii unor oameni care nu le merită.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. Cel din urmă drept nu există. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. nu al celor de stat. cele lipsite de consecinţe. Dar. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. 3. pentru obiective limitate. pe termen lung şi de importanţă mai mare. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. Din această categorie fac parte minciunile albe. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. chiar crearea panicii are rol manipulator. prăbuşeşte încrederea în guvernare. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . crimă. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. a intereselor majore. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie.

deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. Viaţa publică este pluralistă. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. de ex. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. Moralitatea politică are standarde specifice. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. propria rasă sau categorie socială. Pentru poliţie. a părtinirii. Legea este egală pentru toţi. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. în democraţie. Dreptatea restitutivă. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. nedreptatea. consecinţele pot fi mult mai imorale. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. pur şi simplu. grupurile defavorizate. De ex. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. În politică alegerea este a altuia.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. diferite de ca privată. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. minţi. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. în morală alegerea este proprie. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. însă. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. Din punct de vedere politic. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. restituirea „părţilor sociale”. puterea de alegere este deasupra indivizilor. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. La modul general. însă. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. faţă de susţinători. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. parte a dreptăţii compensatorii. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. a vizat o categorie mai . Guvernanţii trebuie să respecte. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională.. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. Uneori este necesar să manipulezi. În legătură cu aceasta.

Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. este relativistă şi de un realism . Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. Dar. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. Mai mult. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. este o datorie. le revine şi o responsabilitate proiectivă. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. păduri. În aceste situaţii. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. să aibă virtutea corectitudinii. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Ce fel de persoană trebuie să fie. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. 4. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. terenuri.fără consecinţe legale. cel puţin două legislaturi. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. În cazurile anterior discutate. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. membri ai nomenclaturii. mari proprietari funciari. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. în calitate de politicieni ai prezentului). Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept.

premiere. salariu. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. nu simpli executanţi. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Cele două virtuţi. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. în rând cu ei. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. onestitatea şi umilinţa. Din cauza acestei frecvente percepţii. sancţiune. cu alt statut social. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. dând seama de interesele lor publice. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. stăpâni ai destinelor celorlalţi. Din acest motiv. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. calmul. Ea constituie o condiţie a integrării morale. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului.instrumental. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. nu se vizează divorţul în sine. că ei au propriile valori. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. nu doar politica. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. datorie. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. care ne sunt limitele şi posibilităţile. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. trufia. concentrarea interioară. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. vin din medii diferite. în acord cu standardul comunităţii. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. România nu este un caz de excepţie. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. sunt necesare oricărei persoane politice. realismul. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. Etica în administraţia publică 1. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic.

Personalitatea celor cu care interacţionează. oricine joacă rol într-o birocraţie. caută şi distribuie utilizarea resurselor. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. reprezintă grupul. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. sunt formulate în numele interesului public. Gortner. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. politicile publice. 2.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). aplicarea lor antrenează resurse publice. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. publicul însuşi . respect pentru ordine şi lege. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. libertate. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. Un manager public trebuie să ţină cont. Conformismul. Orice program de guvernare. legitime din punct de vedere public. evaluează indivizii şi grupul. indiferent de nivelul căruia i se adresează. urmăresc procese organizaţionale. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. inclusiv din perspectivă etică şi politică. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. slujesc drept simbol al organizaţiei. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. în aceste condiţii. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. în sensul supunerii la norme. 2. trebuie implementat. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. în ultimă instanţă. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. motivează personalul. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. afrmă valorile organizaţiei. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. Managerii deţin funcţii de conducere. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. şi aceasta depinde de administraţia publică. 3.

Prin urmare. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . şefi. 6. 3. Corectitudinea. După York Willbern. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. dincolo de jocul politic. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. Procedurile slujesc ordinii. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. stabilităţii. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. nici egoist. Funcţionarii publici sunt. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. Curajul. 3. de a eluda legea. În consecinţă. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. 4. Ei lucrează sub presiune. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. 5. Aspectele 3-6 merită comentate. prieteni. etic lor este una situaţională. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. care constă în capacitatea de a acţiona drept. Prin urmare. egalităţii de tratament şi eficienţei. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. 4. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. de a se folosi arogant de putere. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. de a accentua propria lor autoritate. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. orientat doar spre interesele proprii. organizaţiilor. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. Etica responsabilităţii democratice. 2. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. Uneori ei . din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. Empatia. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei.

Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. instituţia proprie. sindicate. colegii. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. iar funcţionarii sunt. Guvernul. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. Responsabilitatea. adevărat. subordonaţii. lipsă de conciliere. dezirabil. nu a instituţiilor în sine. Etica pentru politici publice. sunt supuşi controalelor. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. fără nici un fel de compromisuri. obligatoriu. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. datorită calităţii lor de profesionişti. dreptate. ei trebuie să ţină balanţa: legea. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu.pot decide chiar contra opiniei publice. 6. pentru aceste categorii. Echitatea. egalitea de şanse. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. ONG. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. drept. în momentul în car se confruntă mai multe valori. Dilemele etice intervin. voinţa populară şi corectitudinea profesională. prin urmare. – – 3. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. deoarece administraţia este în slujba lor. nici apoliticienilor. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. indiferent cine este clientul. superiorii. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. Legile. 5. prin urmare valori de tipul binelui. politicile publice. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. la un tratament corect comun. Prin urmare. partide politice. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. la aceeaşi calitate a serviciilor. Etica compromisului şi integrării sociale. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. . Loialitatea. în raport cu administraţia publică. sau ar trebui să fie. Conflictul de valori. este trăit ca un conflict personal.

după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. furnizarea informaţiilor de bună calitate. adică respectului faţă de lege. toleranţei. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. nici pentru crearea locurilor de muncă). Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. participare. dreptate. ci de calitate a vieţii. în principiu. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). sunt fondate pe valori ca: autoritatea. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. patroniiii. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Funcţionarii publici dau socoteală socială. contribuabilii. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. 5. Administraţie. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. participării angajate. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. corectitudinea. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. Într-un mediu politic democratic. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. egalitate. corectă şi echitabilă. Se pierde încrederea publică. a traducerii practicilor în fapte. analizei. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. respect pentru demnitatea persoanei. interpretării. valori şi scopuri conflictuale. 4. critice. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. promovarea dialogului. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. . a bugetelor. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. sindicatele. tragie. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. responsabilităţii în urmărirea interesului public.

Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. libertate. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. ci si ceea ce este dezirabil permis. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. hărnicie. într-o democraţie. . b. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. 7. iar acesta este nesigur. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. nedrepte. hotărâri. devotament faţă de comunitate. Pe de o parte. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. curaj. tărie în situaţii critice. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal.Uneori legile însele pot fi nedrepte. voinţa publică. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. răbdare. promovat de legislativ şi executiv. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). trai frugal.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică. ordonanţe. În consecinţă. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. 6. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. egalitate şi încredere publică. Legile reprezintă. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.

O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. trebuie să ia atitudine. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. violează drepturi de bază. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. sunt. este un managment falimentar al resurselor. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. politic şi etic. deturnează bani publici. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. să tragă semnale de alarmă. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. în principal. oricât ar părea de paradoxal. Etica afacerilor 1. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. Din acest motiv. este abuz de autoritate. devine acută. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. între dezvăluire şi confidenţialitate. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului).dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări.

Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. Atomismul individualist. grupuri de acţionari. un serviciu adus comunităţii. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. să fie nemiloasă. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. În irme sunt implicate adesea familii. atât faţă de actionari. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. Ca şi în politică. succesul. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. cât şi faţă de clienţi. cea de-a doua avea o singură dimensiune. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. poliţiştii – ai ordinii publice. Darwinismul şi limitele sale. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor.grijă reciproc împărtăşită. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. utilitatea. 2. lumea afacerilor pare o junglă. La modul ideal toţi au dreptate. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Toţi lucrează şi pentru salariu. prestigiul şi succesul financiar. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. Ceea ce ştim. că recompensează angjaţii. Din exterior. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. profesorii – ai cunoaşterii. managerii şi pe unii investitori. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi.produc. afirmarea. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. că angajează forţă de muncă. între acestea clienţi şi acţionari. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. În acelaşi timp. transferuri de valori. adeseori fără parteneriat si fair-play. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. neconforme cu valorile proclamate. sunt mândri de felul în care merge o afacere. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. încredere reciprocă. din perspectivă istorică. La modul real. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. el implică un amestec de culturi organizaţionale. în Sumer. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. să aibă forma unui război pentru profit. avocaţii – apărători ai dreptăţii. influenţa. Prima practică avea o încărcătură etică. între manageri şi acţionari. cea a . au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. Izolarea nu mai este posibilă. adevărului şi educaţiei. corporaţii. inclusiv multinaţionale. Dincolo de motivaţiile egoiste.

industrializarea. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. O firmă care vinde maşini. intenţii. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Acest proces coincide cu urbanizarea. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. Schiburile comerciale.profitului. natura societăţii. pe când sărăcia . sindicate. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. Tehnologia. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. cea practicată între egali.sursă de probleme morale. privatizarea. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. drepturi individuale. ale lumii afacerilor. cu utilitate pur economică. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. mediul afacerilor. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. manageri. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. legitimitate. consecinţe. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. 3. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. Clientul trebuie considerat raţional.. câştigului cinstit. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. promisiuni. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. în versiunea populară „lăcomia e bună”. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. Au loc transformări în convingerile filosofice. clienţi. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. În societăţile rurale. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. tratamentului corect. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. Este o ocupaţie pur egoistă. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. cu îndeletniciri neonorabile.

Argumentul competenţei. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. iar reclama. promovările. bine intenţionat. mai mult. profitul. de ex. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. scopuri în sine. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. de seducţie. Reclama uzează de minciuni. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. consumatorii şi furnizorii. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. Aici sunt incluşi: angajaţii. în . necalificat. influenţează şi cererea şi alegerea. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. inclusiv de constrângeri etice. distruge frumuseţea mediului. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. aerul. la rândul ei. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. este responsabil (ceea ce. poluează apa. să aibă instrucţiuni de folosire. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. În activitatea unei corporaţii. dotat cu discernămţnt. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. Ea crează cerere. b. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. susţine acesta. comunitatea înconjurătoare. filme excesiv de violente sau obscene). secătuieşte resursele. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. Este sistematic violat principiul adevărului. societatea. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. dşi sunt fiinţe umane. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. Acestea sunt cazuri ideale. de şigări. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. kitsch. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei.– Nivelul moral. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. dar. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. inteligent. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. iluzii pozitive. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. iar producătorul este dubios. De exemplu. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. responsabil. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. poluarea. sigure. inteligent. Orice implicare în caritate. de băuturi. capabil să-şi dea seama de riscuri. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. iar morala este morală.

prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. mediu. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. riscă foarte mult. protecţia consumatorului. Afacerile nu sunt scop în sine. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. corporaţiile au inclusă – . respectiv un singur mijloc. pe de o parte. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. îşi critică public propria companie. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. grija faţă de bunăstarea companiei. corporaţiile aduc în noile lor medii. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. spiritul de echipă. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. precum şi acela al respectului pentru persoană. companiile. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. pe de altă parte. firmele. iar succesele ei sunt ocazionale. în primul rând slujba. Există probleme specifice. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. este percepută de către companie ca trădătoare.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Din acest motiv. o simplă sursă de salariu şi beneficii. Pe de altă parte. a celor salariale şi în problemele de mediu. şi afaceri. Ea devine o cerinţă pregnantă. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. Dreptul la un mediu natural sănătos. ataşamentul faţă de colegi. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. de natură etică. indezirabilă. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. 4. acordul părţilor contractante. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită.

Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. ci cu interesele firmei. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. În schimb. în loc să facă bine cu intenţii rele. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. Responsabilitatea socială în plan internaţional. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. propriile mijloace de autoprotecţie.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . ocuparea forţei de muncă. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. Dependenţa de corporaţii. Prin urmare. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. la nivel guvernamental. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. inclusiv forţa de munca. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. de preferat nord-americană şi europeană. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. prezentând un risc mare. Există produse care. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. ca factor de influenţă şi presiune socială. să-i impună legi şi politici publice. nu pot fi vândute în ţară. De aceea. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. În acest sens.

eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. angajaţilor şi clienţilor.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. Rolurile juriştilor. . Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. ceea ce interesează. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. etica avocţilor. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. ETICA JURIDICĂ 1. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. se orientează în funcţii de principii specifice. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. prin natura profesiei. însă. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. b). care nu permite nici uneia. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. În realitate. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. Drept consecinţă. Or. de ex. ea ar putea fi sau de prisos. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. În realitate. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. Afacerile pot să apară un scop în sine. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă.

unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. să menţină un standard etic foarte ridicat. respectiv. în mod individual şi în mod colectiv. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. respectiv a unei clase conducătoare. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei.c). şi faţă de aspiraţiile clientului. 2. de fapt interesele statului. Mai mult. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. păstrarea acestei independenţe . oricât de juste sau nejuste ar fi ele. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. justiţia este independentă. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. ca un criteriu principal al normării juridice. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. sau ar trebui să se bucure. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. Astfel. magistrat sau notar. În funcţie de distincţia de mai sus. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. prin chiar cerinţele democraţiei. În ţările cu regim totalitar. În ţările cu regim democratic. acolo unde e cazul. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. Astfel. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. de asemenea. Celelalte două planuri. evident. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. de o deplină autonomie. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. Controlul statului fiind atât de redus. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. vorba despre avocaţi. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. standardele etice ar fi ameninţate. libertatea profesiei de jurist înseamnă. De aceea. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. Este. iar ăntr-o societate democratică. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor.

dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Ea presupune cunoaşterea legilor. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. În situaţii excepţionale. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. un magistrat. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. Ca cetăţean. dar şi imaginii celor implicaţi. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. Responsabilităţile avocaţilor . dar comportamentul juriştilor este. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. De pildă. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. 4. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. 3. de asemenea. magistrat sau notar. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. un notar.

sau. putând fi acuzat chiar de complicitate. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. caută să reconcilieze interesele lor divergente. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. Diligenţa. deci. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. Astfel. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Ca intermediar între clienţi. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . şi explică implicaţiile lor practice. De asemeni. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. De aceea. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. Confidenţialitatea. înţelesul sau aplicarea legii. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). în privinţa comunicării cu clientul. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Ca evaluator. în calitate de consultant. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. Ca negociator. o asemenea comunicare este practic imposibilă. dacă: avansarea anchetei o cere. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. În cazul avocatului. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. Sarcinile avocatului. Astfel. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. La celelalte două componente ale statutului de jurist. Ca pledant. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client.Loialitatea. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist.

în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. al dreptului familiei sau al celui comercial. ca o regulă mai puşin restrictivă. de experienţa. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. . La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. 1. chiar dacă există anumite diferenţe. fără excepţie. fie în cel penal. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. de noutatea şi dificultatea subiectelor. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent. de posibilităţile clientului. între jurist şi colegii săi. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. Rămâne ca regulă generală.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. reputaţia şi abilitatea avocatului. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. Ca principiu general. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. 5. 2. de natura relaţiilor cu clientul. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie).Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. Dintre toate aceste situaţii dilematice.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. Reprezentarea celor defavorizaţi. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. sau. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. Conflictul de interese. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. 4.împiedica acea fraudă). de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute. În consecinţă. de abilităţile necesare. În realitate.

participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. Pentru că. a activităţilor de comerţ. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. de pildă competenţa. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. Astfel. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. care se adresează numai magistraţilor. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. C. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. .Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. prin art.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. litera e) abaterea disciplinară. 122. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). De asemenea.5. Primul tip de reguli este imperativ. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. sunt specificate unele norme. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. şi deci sunt rguli constituive. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. B. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. direct sau prin persoane interpuse. profesia de jurist se autoreglează. în bună parte. Vom cita câteva dintre ele. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. dar. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. ca şi în cazul profesiei de avocat. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. prin art. etice şi juridice deopotrivă. A. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. nerespectarea lor fiind sancţionabilă.

la fel ca şi libertarienii. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. b). a celor aflaţi la putere. fac problematică existenţa unei etici comune. sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. difuzare hertziană. din această perspectivă. Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. în mod special. a unui cod unic. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. cotidiene şi periodice. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. a partidului unic. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. d). Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. neacceptând. telecomunicaţii. (radio şi televiziune). Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. în acest caz. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. pentru toate domeniile care compun serviciile media. c). animatori.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. a). Etic. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. Diversitatea suporturilor de difuzare. producători. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. informatică. În accepţiunea ei autoritară. editori. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. cablu audio-vizual. însă. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. dar. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. Eticul.realizatori. 2. spre deosebire de prima. întâlnim jurnalişti. programatori. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . în care să se regăsească norme valide. media electronică. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media.

Socotită mai mult ca o obligaţie. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). indeosebi. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. Parte a eticii media. În cel dintâi. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. 3. respectiv. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. formulate în literatura de specialitate. de exemplu. ca mijloc de a redistribui puterea. pot fi grupate astfel: a). el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. mai degrabă. cel deal doilea la comunicarea mediatică. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. Căutarea adevărului şi relatarea lui. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. Sarcina . strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. diferite subiecte şi evenimente. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. în primul rând. ci şi principala cerinţă etică. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. prin doctrina responsabilităţii sociale. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. În apreciera statutului jurnalistului şi. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. ale libertăţii de comunicare interpersonală. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. acesibilă publicului larg. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. pe tema dacă activitatea de informare este. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. De cele mai multe ori. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante.

în bună parte. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. Or. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. fotografiile. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. fie pentru a explica evenimentele trecute. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut.să identifice cât mai exact sursele. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. – – – – – . Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului. atunci ea trebuie mărturisită. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. el trebuie să le respecte. Să nu recurgă niciodată la plagiat. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă.să descopere subiecte noi.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. materialele promoţionale. inedite. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. . Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. căutând să rămâna impartial. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. în relatarea şi interpretarea informaţiei.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. informaţiile ironice. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. . În atingerea acestui scop ei trebuie: . fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. ănregistrările video sau audio. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. . gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. sau inregistrărilor video.

dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. de răul pe care îl pot produce. b). genul. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. Asupra persoanelor publice. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. toleraţă. pe termen scurt sau lung. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. unor fapte de corupţie. demascarea unei fraude. etnia. cu privire la o persoană sau la un lucru. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. înţelegere. fie că sunt subiecţii ştirilor. religia. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . Să prezinte şi surse populare. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. Independenţa jurnalistului. În realiate însă. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. a dreotului la viaţa privată. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. de exemplu. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele.statul social. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. conpasiune. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. vârsta. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. infirmităţile aparenţa fizică. fără autoritate instituţională. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. – – – – – – – c). sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. Minimalizarea efectelor dăunătoare. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. sau ocupă posturi de influenţă. respect.

Să refuze daruri. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii. Cu toate acestea. tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. favoruri. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. De aceea. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. . şi nu de conotaţia etică. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. materiale sau de altă natură. . Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. implicarea în politică. d).Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . indiferent de partidul pe care îl reprezintă.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. . majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale.Să asume greşelile şi să le corecteze. . Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. Cu toate acestea. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. Responsabilitatea. Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese.Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale.

Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . Dacă totuşi este acceptat ca temă. fie ca efect al sărăciei. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. Simplificând. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. eticul ar fi. ci şi bioetica. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. reversul. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. Definirea statutului eticii medicale Părerea.. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. pentru a analiza argumentele. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. dar. larg împărtăşită astăzi în România. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. particulare. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. fie al lipsei de obişnuinţă. interesul faţă de etica medicală este legitim. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. în ansamblul ei. într-o altă exprimare. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. Sau. în realitate. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. ETICA MEDICALĂ 1. evident. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. În ciuda acestor obstacole. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. implicit.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare.

Preocuparea de aformula. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. Astfel. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. I se pot face multe reproşuri unui medic. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. schimba sau valida un cod medical devin. cel puţin la fel de importante. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. Codul medical Definiţie. permiţând. Deşi necesară. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. Modele etice. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. astfel. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. Deşi esenţială. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. s-a propus un model asemănător. prin abordarea clinică a eticii medicale. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. neliniştile unui pacient. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. acela de a se conforma unei orientări specifice. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. a publicului etc. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. de cunoştinţele şi de priceperea sa. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. Caracterul empatc al relaţiei.întări aspectele morale ale unei profesii. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. din această perspectivă. cel al prieteniei. cât prin modul de aderare. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. tipică cercetării. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. intoleranţa faţă de un . preluând decizii care. nemulţumire şi supărare. Prin această propunere. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. Atitudinea ignorată. 2. a pacienţilor. preocuparea principală. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. pe de altă parte). În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. asistente medicale. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. altfel. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. ansamblul situaţiei pacientului. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. sau pe cea a unor specialităţi particulare. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. pe de o parte.

Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. în întregul ei. de grupuri. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. expresia dictatorială a unei ideologii. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. Conform acestui model. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. strict biologice. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. de evenimente speciale petrecute în copilărie. Martorii lui Iehova. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. astfel. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. recunoascute de o societate la un moment dat. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. prin reperele pe care le propune. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. Contribuţiile legaliste. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. nu neapărat pasionale. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. de exemplu. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. sau chiar de către stat. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. Prin abordarea legală. a principiilor echităţii. osteopatia). De exemplu. a actlui medical. uneori fanatică. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. de influenţele de mediu. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. etica medicală. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. precum . devenind parte componentă a angajamentului religios. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. homeopatia. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. a intenţiei unei anume acţiuni etc. Este facilitată. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. În democraţie. ci „produsul determinărilor sociale”. determinată de influenţe în afara orcărui control. . nu acceptă transfuzia şi transplantul.

Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient.Tema confidenţialităţii. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. codurile de etică medicală. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. În general.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . în ce circumstanţe şi de ce? . Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. ca. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. însă. Conţinutul unui cod.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. un principiu se subordonează unui alt principiu. el rămânând ca fundament al întregului cod. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . devotamentul. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). sinceritatea). discreţia.Distincte teoretic. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. competenţa. integritatea. cel al respectului pentru viaţă. Uneori numirea însăşi a principiului. Virtuţile promovate sunt onestitatea. de pildă. sinceritatea. nu în ultimul rând. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod.Tema paternalismului. de exemplu. principii şi reguli. Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. compasiunea). Cui trebuie încredinţată. Alteori. într-un mod independent. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. de obicei. compasiunea şi. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. un anumit cod. nu mai este necesară. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . acolo unde ele există. 3. în realitiate aceste abordări nu au impus. Standardele prescriu anumite virtuţi.

. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. dar al cărui creier nu este mort. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze.dacă da. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu. defapt. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . dacă da. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). dacă da. . în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente.responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. temporar sau permanent. Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. Subiecte privind viaţa şi moartea: .Este avortul vreodată justificat.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă. în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. de ce? . în ce circumstanţe? b).Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful