Copy of Etica_aplicata

I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. de adevăr) şi judecăţile apreciative. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. Etica lui Ayer este noncognitivistă. (Limbaj. La al doilea. ci ceea ce trebuie să fie. El va studia. 2. Stevenson şi R. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. Pentru Levy-Bruhl. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. specifici limbajului moral. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. etica nu poate fi ştiinţă. omul are libertatea să decidă. de valoare.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. La primul. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. Pentru noncognitivişti ca Ayer. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. Hare. cu sensul de etică. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. În limbajul prescriptiv. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. judecăţile (morale) nu sunt factuale. În concluzie. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. Levy-Bruhl – care susţine că. traducând atitudinile subiectului. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. de a aduce mai binele. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. judecăţile morale. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. R. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. faptele morale. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. ci expresii pur emoţionale. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. ca-n orice ştiinţă. realitatea obiectivă dată. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane.M. Aceasta înseamnă că morala. În discursul moral. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. adevăr şi logică). Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. adică teoretică. deoarece. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. adevărul se rezumă la realitate. Levy-Bruhl susţine că morala. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. descriptive. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. Una aparţine lui L. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii.

dar şi de identitatea agentului moral. indiferent de ponderea ei în sistem. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. datoriile se legitimează prin valorile scop. bioetica. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. Încât. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. Studiind morala. prin mijloace. dintre ei şi public”. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. Deontologia s-a dezvoltat. la efectul care înseamnă acţiune. nu etica. deontologia activităţii pedagogice etc. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. ele sunt funcţional subordonate acestora. ca studiu al moralelor particulare. ci în general. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. etică a unei profesiuni. rostul ei fiind interpretarea normelor. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. Teoria datoriilor profesionale medicale. ceea ce trebuie făcut. principiilor şi normelor morale.recepţionează sensuri ale realităţii. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. acţionează mişcarea de la scop. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. onoarei. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. deontologia inginerului industrial. ci obiectul ei morala este normativ. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. mai ales. morala fie că este abordată general. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. Însă. indicative. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. Ca sistem. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. Dar. ale dreptăţii. Ea oferă numai criteriile teoretice. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. agronomică. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. fie ele particulare numai. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. îndeosebi al moralelor profesionale. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. a judecăţilor de valoare. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. ale conduitei şi raporturilor sale. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. Dar. specific. adică a “ceea ce trebuie făcut”. ca filosofie practică. demnităţii. Prin îmbinare. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. Etica ne dă un piedestal. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Valoric. în funcţie de profesiuni. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. conduita celor care o exercită.

fără greşeală. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. După deontologi. relevă că. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. despre justeţe şi datorie. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. singur. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. Categoriile morale sunt pentru ei. Principală este categoria datoriei. deductibile din valorile binelui. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. corectitudinii. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. uneori. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. (G. totodată. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. . De aceea. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. Fiind evidentă de la sine. care în etica lor devin valori fundamentale. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. un act nu este moral pentru că el este bun.Mc. valoare de la sine intuibilă. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. centrată pe etica datoriei însă. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. Moore – Etica). ce datorii avem de îndeplinit. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. Pentru Moore. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. 2. fără considerarea utilului sau a binelui. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. ea fiind în primul rând indeductibilă. explică şi diferenţele morale dintre ei. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. intuiţionism deontologic. C. acţiunea propriu-zisă. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. unicale. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. Nu acelaşi lucru se poate spune. Influenţat de utilitarism. după el. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. nemijlocit. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. acelaşi autor. Intuiţia morală indică. valori. căci numai ea este garantul dreptăţii. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. D. doctrina lor este supranumită. Pentru deontologi. Intuiţia nu poate fi negată. ci pentru că el este drept. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”.

mai mult. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Dacă politica se practică fără scrupule. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. furt sau chiar crimă. Moraliceşte. acţiunea depinde de rezultatul ei. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. prin iniţiativele legislative. uneori ele se obţin şi prin minciună. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Ea nu poate fi independentă de binele moral. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. fără violenţă. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. înşelătorie. ci şi relaţiile interpersonale. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. Deontologiştii. consideră că datoria este absolut intrinsecă. prin nivelul de impozitare etc. pentru alţii o carieră. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. nu invers. Politica este la originea profesiilor sociale. Etica în politică 1. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. la corupţie sau lipsă de transparenţă. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. independentă de orice bine.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. Ele trebuie să negocieze. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. să concilieze divergenţe. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. dialogul. prin execuţia bugetară. ba. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. În democraţie. responsabilitatea. Indiferent de calitatea ei. între grupurile de interese.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele.

chiar dacă ar pieri toţi oamenii!).– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. uciderea. pentru grupul pe care îl reprezintă. anxios. Prin urmare. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. în ideologia marxistă: burghezul. o dată ajunşi la guvernare. politica satisface pe deplin interesele acestuia. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. pereat mundus! (Să se facă dreptate. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). condamnarea arbitrară. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. terorismul. binele public. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. tortura. crearea şi afirmarea statului. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. genocidul. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. 2. separarea de morală. întemniţarea fără judecată. segregarea. Împotriva acestor inamici. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. Dacă ţinem seama doar de principii. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. Publicul este ostil. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. Securitatea statului devine un bine suprem. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă.

. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. a intereselor majore. crimă. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . Statul este incompatibil cu valorile moralei. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. Din această categorie fac parte minciunile albe. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. cele lipsite de consecinţe. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. 3. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. În acelaşi r. Dar.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. prăbuşeşte încrederea în guvernare. cititorul este naiv. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. temporară. cetăţeanul simplu nu înţelege. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. viclenie. Cel din urmă drept nu există. între morala publică şi cea privată. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. cruzime. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. nu al celor de stat. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. ci şi o linie politică a anarhiştilor. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. morală şi politică. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. pe termen lung şi de importanţă mai mare. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. ci în unele implicaţii ale sale. nu în primul rând acţiunea bună. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. trădare. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. dacă este endemică. atât sub aspect legal. Toastezi în sănătatea unui dictator. sau. chiar crearea panicii are rol manipulator. O problemă centrală a politicii. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. pentru obiective limitate. care militează pentru sfârşitul statului. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. în anumite condiţii. De exemplu. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul.

De ex. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. însă. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Legea este egală pentru toţi. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. în morală alegerea este proprie. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. faţă de susţinători. de ex. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. La modul general. Viaţa publică este pluralistă. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. Din punct de vedere politic. a părtinirii. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. consecinţele pot fi mult mai imorale. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. în democraţie. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. Moralitatea politică are standarde specifice. În politică alegerea este a altuia. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. a vizat o categorie mai . nedreptatea. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. parte a dreptăţii compensatorii. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. fiecare persoană primeşte ceea ce merită.. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. Uneori este necesar să manipulezi. În legătură cu aceasta. Dreptatea restitutivă. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. grupurile defavorizate. Pentru poliţie. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. restituirea „părţilor sociale”. pur şi simplu. diferite de ca privată. însă. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. Guvernanţii trebuie să respecte. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. minţi. propria rasă sau categorie socială. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. puterea de alegere este deasupra indivizilor. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale.

Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. este relativistă şi de un realism . Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. Mai mult. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. membri ai nomenclaturii. Dar. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. În cazurile anterior discutate.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. terenuri. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). Ce fel de persoană trebuie să fie. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii.fără consecinţe legale.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. 4. În aceste situaţii. le revine şi o responsabilitate proiectivă. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. păduri. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. cel puţin două legislaturi. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. să aibă virtutea corectitudinii. este o datorie. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. mari proprietari funciari. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. în calitate de politicieni ai prezentului). Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică.

Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. Cele două virtuţi. stăpâni ai destinelor celorlalţi. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. România nu este un caz de excepţie. salariu. că ei au propriile valori. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. cu alt statut social. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. realismul. nu simpli executanţi. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. Ea constituie o condiţie a integrării morale. în acord cu standardul comunităţii. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. datorie. care ne sunt limitele şi posibilităţile. dând seama de interesele lor publice. Etica în administraţia publică 1. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. Din acest motiv. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. sancţiune. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. onestitatea şi umilinţa. trufia. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. concentrarea interioară. vin din medii diferite. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. premiere. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. calmul. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. nu se vizează divorţul în sine. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. sunt necesare oricărei persoane politice. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. Din cauza acestei frecvente percepţii. în rând cu ei.instrumental. nu doar politica. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”.

inclusiv din perspectivă etică şi politică. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. 2. 3. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. motivează personalul. Orice program de guvernare. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. evaluează indivizii şi grupul. Conformismul. politicile publice. 2. libertate. respect pentru ordine şi lege. şi aceasta depinde de administraţia publică. afrmă valorile organizaţiei. oricine joacă rol într-o birocraţie. sunt formulate în numele interesului public. Managerii deţin funcţii de conducere. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. slujesc drept simbol al organizaţiei. caută şi distribuie utilizarea resurselor. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. reprezintă grupul. indiferent de nivelul căruia i se adresează. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. în sensul supunerii la norme. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Un manager public trebuie să ţină cont. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. trebuie implementat. aplicarea lor antrenează resurse publice. Personalitatea celor cu care interacţionează. în ultimă instanţă. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. legitime din punct de vedere public. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Gortner. urmăresc procese organizaţionale. publicul însuşi . în aceste condiţii. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5.

3. Procedurile slujesc ordinii. 5. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. de a eluda legea. Empatia. După York Willbern. care constă în capacitatea de a acţiona drept. 3. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. Corectitudinea. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. Prin urmare. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. 6. Etica responsabilităţii democratice. organizaţiilor. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. Aspectele 3-6 merită comentate. stabilităţii. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. prieteni. Curajul. orientat doar spre interesele proprii. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. 2. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. şefi. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. etic lor este una situaţională. de a accentua propria lor autoritate. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . dincolo de jocul politic. Prin urmare. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. Uneori ei . În consecinţă. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. Funcţionarii publici sunt. Ei lucrează sub presiune. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. egalităţii de tratament şi eficienţei. de a se folosi arogant de putere. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. 4. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. 4.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. nici egoist. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii.

Dilemele etice intervin. politicile publice. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. . 6. Conflictul de valori. la aceeaşi calitate a serviciilor. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. este trăit ca un conflict personal. ONG. voinţa populară şi corectitudinea profesională. sindicate. indiferent cine este clientul. partide politice. Prin urmare. Etica pentru politici publice. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. prin urmare valori de tipul binelui. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. în momentul în car se confruntă mai multe valori. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. datorită calităţii lor de profesionişti. deoarece administraţia este în slujba lor. – – 3. Responsabilitatea. nu a instituţiilor în sine. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. sau ar trebui să fie. în raport cu administraţia publică. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. obligatoriu. Etica compromisului şi integrării sociale. prin urmare. iar funcţionarii sunt. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. nici apoliticienilor. instituţia proprie. colegii. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. Legile. adevărat. egalitea de şanse. dreptate. ei trebuie să ţină balanţa: legea. la un tratament corect comun. drept. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. subordonaţii. fără nici un fel de compromisuri. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. 5. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. lipsă de conciliere. sunt supuşi controalelor. superiorii. Guvernul. dezirabil. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. Echitatea. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. Loialitatea.pot decide chiar contra opiniei publice. pentru aceste categorii. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării.

a traducerii practicilor în fapte. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). responsabilităţii în urmărirea interesului public. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. corectă şi echitabilă. participare. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. egalitate. furnizarea informaţiilor de bună calitate. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. 5. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. a bugetelor. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. corectitudinea. . promovarea dialogului. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. participării angajate. contribuabilii. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. în principiu. dreptate. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. analizei. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. interpretării. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. ci de calitate a vieţii. Într-un mediu politic democratic. Funcţionarii publici dau socoteală socială. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. toleranţei. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. critice. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. Se pierde încrederea publică. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. adică respectului faţă de lege. valori şi scopuri conflictuale. patroniiii. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. nici pentru crearea locurilor de muncă). Administraţie. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. tragie. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. 4. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. respect pentru demnitatea persoanei. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. sindicatele.

curaj. 6. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. hotărâri. egalitate şi încredere publică. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. Legile reprezintă. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. hărnicie. 7. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. devotament faţă de comunitate. În consecinţă.Uneori legile însele pot fi nedrepte. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. ordonanţe. trai frugal. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. voinţa publică. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. Pe de o parte. într-o democraţie. b. ci si ceea ce este dezirabil permis. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. nedrepte. . iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. răbdare. tărie în situaţii critice. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. libertate. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică. promovat de legislativ şi executiv. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. iar acesta este nesigur. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii.

sunt. oricât ar părea de paradoxal. deturnează bani publici. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. Etica afacerilor 1. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. Din acest motiv. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. politic şi etic. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. violează drepturi de bază. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. trebuie să ia atitudine. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. este abuz de autoritate. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . între dezvăluire şi confidenţialitate. devine acută. este un managment falimentar al resurselor. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. în principal.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). să tragă semnale de alarmă.

Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. succesul. cea de-a doua avea o singură dimensiune. La modul ideal toţi au dreptate. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. atât faţă de actionari. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. Atomismul individualist. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. transferuri de valori. că recompensează angjaţii. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. că angajează forţă de muncă. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. între manageri şi acţionari. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. profesorii – ai cunoaşterii. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. managerii şi pe unii investitori. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. Toţi lucrează şi pentru salariu.grijă reciproc împărtăşită. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. În irme sunt implicate adesea familii. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. influenţa. să aibă forma unui război pentru profit. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. încredere reciprocă. Ceea ce ştim. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. lumea afacerilor pare o junglă. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. avocaţii – apărători ai dreptăţii. corporaţii. afirmarea. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. prestigiul şi succesul financiar. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). Ca şi în politică. să fie nemiloasă. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. 2. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. inclusiv multinaţionale. Darwinismul şi limitele sale.produc. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. Izolarea nu mai este posibilă. neconforme cu valorile proclamate. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. cea a . cât şi faţă de clienţi. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. Dincolo de motivaţiile egoiste. un serviciu adus comunităţii. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. La modul real. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. sunt mândri de felul în care merge o afacere. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. Din exterior. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. grupuri de acţionari. Prima practică avea o încărcătură etică. poliţiştii – ai ordinii publice. din perspectivă istorică. În acelaşi timp. adeseori fără parteneriat si fair-play. el implică un amestec de culturi organizaţionale. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. adevărului şi educaţiei. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. între acestea clienţi şi acţionari. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. în Sumer. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. utilitatea.

în versiunea populară „lăcomia e bună”. cea practicată între egali. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. mediul afacerilor. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. drepturi individuale. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. ale lumii afacerilor. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. clienţi. consecinţe. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. intenţii. promisiuni. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. câştigului cinstit. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. cu îndeletniciri neonorabile.. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor.sursă de probleme morale. Este o ocupaţie pur egoistă. cu utilitate pur economică. Schiburile comerciale. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. pe când sărăcia . Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. Acest proces coincide cu urbanizarea. tratamentului corect.profitului. Tehnologia. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Clientul trebuie considerat raţional. legitimitate. natura societăţii. 3. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. O firmă care vinde maşini. sindicate. manageri. industrializarea. Au loc transformări în convingerile filosofice. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. privatizarea. În societăţile rurale.

dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia.– Nivelul moral. capabil să-şi dea seama de riscuri. distruge frumuseţea mediului. susţine acesta. necalificat. iar morala este morală. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. inteligent. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. iar producătorul este dubios. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. scopuri în sine. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. promovările. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. Orice implicare în caritate. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. secătuieşte resursele. Argumentul competenţei. comunitatea înconjurătoare. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. dotat cu discernămţnt. bine intenţionat. societatea. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. filme excesiv de violente sau obscene). Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. de seducţie. iluzii pozitive. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. kitsch. în . în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. să aibă instrucţiuni de folosire. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. În activitatea unei corporaţii. la rândul ei. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. aerul. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. consumatorii şi furnizorii. Ea crează cerere. b. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. influenţează şi cererea şi alegerea. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. inteligent. dşi sunt fiinţe umane. Acestea sunt cazuri ideale. mai mult. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. iar reclama. Aici sunt incluşi: angajaţii. responsabil. de ex. Este sistematic violat principiul adevărului. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. profitul. inclusiv de constrângeri etice. sigure. De exemplu. Reclama uzează de minciuni. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. de băuturi. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. este responsabil (ceea ce. poluează apa. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. poluarea. dar. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. de şigări.

respectiv un singur mijloc. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. 4. a celor salariale şi în problemele de mediu. Ea devine o cerinţă pregnantă. precum şi acela al respectului pentru persoană. acordul părţilor contractante. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. de natură etică. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. Din acest motiv. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. iar succesele ei sunt ocazionale. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. pe de o parte. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. o simplă sursă de salariu şi beneficii. corporaţiile au inclusă – . prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. corporaţiile aduc în noile lor medii. indezirabilă. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. riscă foarte mult. şi afaceri. Dreptul la un mediu natural sănătos. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. companiile. spiritul de echipă. îşi critică public propria companie. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. mediu. firmele. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. grija faţă de bunăstarea companiei. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. ataşamentul faţă de colegi. în primul rând slujba.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Afacerile nu sunt scop în sine. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. este percepută de către companie ca trădătoare. protecţia consumatorului. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. Există probleme specifice. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. Pe de altă parte. pe de altă parte.

inclusiv forţa de munca. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. propriile mijloace de autoprotecţie. prezentând un risc mare. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. Prin urmare. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. Responsabilitatea socială în plan internaţional. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. ocuparea forţei de muncă. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. În schimb. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Există produse care. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). ca factor de influenţă şi presiune socială. să-i impună legi şi politici publice. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. nu pot fi vândute în ţară. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. ci cu interesele firmei. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. În acest sens. la nivel guvernamental. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. în loc să facă bine cu intenţii rele. de preferat nord-americană şi europeană. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. De aceea. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. Dependenţa de corporaţii.

Drept consecinţă.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. ea ar putea fi sau de prisos. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. etica avocţilor. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. În realitate. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. . eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. b). În realitate. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. se orientează în funcţii de principii specifice. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). Afacerile pot să apară un scop în sine. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. Or. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. prin natura profesiei. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. de ex. dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. ceea ce interesează. care nu permite nici uneia. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. angajaţilor şi clienţilor. ETICA JURIDICĂ 1. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. Rolurile juriştilor. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. însă.

de fapt interesele statului. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. justiţia este independentă. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. În funcţie de distincţia de mai sus. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. De aceea. sau ar trebui să se bucure. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. şi faţă de aspiraţiile clientului. de o deplină autonomie. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. în mod individual şi în mod colectiv. respectiv. vorba despre avocaţi. Este. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. standardele etice ar fi ameninţate. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. respectiv a unei clase conducătoare. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). 2. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. Astfel. acolo unde e cazul. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. libertatea profesiei de jurist înseamnă. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. Controlul statului fiind atât de redus. fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. Astfel. În ţările cu regim democratic. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. Celelalte două planuri. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. evident. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. să menţină un standard etic foarte ridicat. ca un criteriu principal al normării juridice. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. păstrarea acestei independenţe . Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. prin chiar cerinţele democraţiei. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii.c). de asemenea. În ţările cu regim totalitar. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. Mai mult. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. magistrat sau notar. iar ăntr-o societate democratică.

accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. magistrat sau notar. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. În situaţii excepţionale. un notar. dar comportamentul juriştilor este. de asemenea. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. 4. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. Ca cetăţean. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. un magistrat. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. dar şi imaginii celor implicaţi.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. 3. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. Responsabilităţile avocaţilor . Ea presupune cunoaşterea legilor. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. De pildă. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii.

Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. Ca intermediar între clienţi. La celelalte două componente ale statutului de jurist. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Ca negociator. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. Ca pledant. În cazul avocatului. în calitate de consultant. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. Sarcinile avocatului. deci. caută să reconcilieze interesele lor divergente. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Ca evaluator. în privinţa comunicării cu clientul. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. putând fi acuzat chiar de complicitate. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. De aceea.Loialitatea. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. o asemenea comunicare este practic imposibilă. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). înţelesul sau aplicarea legii. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. şi explică implicaţiile lor practice. sau. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). dacă: avansarea anchetei o cere. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. De asemeni. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Confidenţialitatea. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. Astfel. Diligenţa. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Astfel. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său.

Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. reputaţia şi abilitatea avocatului. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. chiar dacă există anumite diferenţe. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. al dreptului familiei sau al celui comercial. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. fie în cel penal. de natura relaţiilor cu clientul. În consecinţă. 4. Dintre toate aceste situaţii dilematice. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. . un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie).Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. de posibilităţile clientului. ca o regulă mai puşin restrictivă. Ca principiu general. În realitate. Reprezentarea celor defavorizaţi. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil.împiedica acea fraudă). Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. 1. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. între jurist şi colegii săi. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. 5.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. Conflictul de interese. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. sau. 2. fără excepţie. de abilităţile necesare. de experienţa. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. de noutatea şi dificultatea subiectelor.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. Rămâne ca regulă generală.

de pildă competenţa. Pentru că. direct sau prin persoane interpuse. ca şi în cazul profesiei de avocat. B. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. a activităţilor de comerţ. care se adresează numai magistraţilor. 122. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. C. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. litera e) abaterea disciplinară. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. Astfel. Vom cita câteva dintre ele. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. profesia de jurist se autoreglează. în bună parte. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. De asemenea. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. sunt specificate unele norme. etice şi juridice deopotrivă. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. Primul tip de reguli este imperativ. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. dar. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. prin art. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. şi deci sunt rguli constituive. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. . şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare.5. A. prin art.

a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. dar. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . În accepţiunea ei autoritară. pentru toate domeniile care compun serviciile media. c). Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. Eticul. telecomunicaţii. a partidului unic. media electronică. neacceptând. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. producători. informatică. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. animatori. editori. în care să se regăsească norme valide. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare.realizatori. b). în acest caz. Etic. a unui cod unic. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. în mod special. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. fac problematică existenţa unei etici comune. întâlnim jurnalişti. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. difuzare hertziană. din această perspectivă. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. spre deosebire de prima. însă. Diversitatea suporturilor de difuzare. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. a celor aflaţi la putere. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. a). (radio şi televiziune). cotidiene şi periodice. programatori. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. la fel ca şi libertarienii. d). 2. cablu audio-vizual. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore.

jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. Căutarea adevărului şi relatarea lui. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. în primul rând. cel deal doilea la comunicarea mediatică. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. pot fi grupate astfel: a). Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. ca mijloc de a redistribui puterea. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. ci şi principala cerinţă etică. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. pe tema dacă activitatea de informare este. 3. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. Parte a eticii media. de exemplu. diferite subiecte şi evenimente. acesibilă publicului larg. prin doctrina responsabilităţii sociale. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). De cele mai multe ori. În cel dintâi. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. formulate în literatura de specialitate. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. respectiv. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. ale libertăţii de comunicare interpersonală. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. Sarcina . mai degrabă. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. indeosebi. Socotită mai mult ca o obligaţie. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. În apreciera statutului jurnalistului şi. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului.

. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. Or. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. materialele promoţionale. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. sau inregistrărilor video. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. inedite. fie pentru a explica evenimentele trecute. în relatarea şi interpretarea informaţiei. fotografiile. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. căutând să rămâna impartial. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc.să identifice cât mai exact sursele. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. – – – – – . . publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. în bună parte. el trebuie să le respecte. . Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului.să descopere subiecte noi. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. ănregistrările video sau audio. Să nu recurgă niciodată la plagiat. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. informaţiile ironice. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. În atingerea acestui scop ei trebuie: . atunci ea trebuie mărturisită. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice.

infirmităţile aparenţa fizică. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. de exemplu. Independenţa jurnalistului. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc.statul social. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. fie că sunt subiecţii ştirilor. de răul pe care îl pot produce. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. b). El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. Minimalizarea efectelor dăunătoare. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. cu privire la o persoană sau la un lucru. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. conpasiune. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. demascarea unei fraude. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. toleraţă. – – – – – – – c). genul. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. religia. fără autoritate instituţională. vârsta. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . înţelegere. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. a dreotului la viaţa privată. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. sau ocupă posturi de influenţă.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. etnia. pe termen scurt sau lung. Asupra persoanelor publice. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. Să prezinte şi surse populare. unor fapte de corupţie. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. respect. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. În realiate însă. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant.

pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . Responsabilitatea. Să refuze daruri. şi nu de conotaţia etică. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. . d). au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. favoruri. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. .Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii.Să asume greşelile şi să le corecteze. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale. . majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale. materiale sau de altă natură.Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. . Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. indiferent de partidul pe care îl reprezintă. Cu toate acestea. implicarea în politică. De aceea. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. Cu toate acestea. Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere.

reversul. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. larg împărtăşită astăzi în România. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. fie al lipsei de obişnuinţă. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. evident. Definirea statutului eticii medicale Părerea. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. Simplificând. ETICA MEDICALĂ 1. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. fie ca efect al sărăciei. dar. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. particulare. Sau. eticul ar fi.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane.. interesul faţă de etica medicală este legitim. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . pentru a analiza argumentele. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. în realitate. în ansamblul ei. În ciuda acestor obstacole. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. Dacă totuşi este acceptat ca temă. ci şi bioetica. într-o altă exprimare. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. implicit. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict.

de cunoştinţele şi de priceperea sa. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. neliniştile unui pacient. I se pot face multe reproşuri unui medic. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. preocuparea principală. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. Atitudinea ignorată. nemulţumire şi supărare. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. Astfel. ansamblul situaţiei pacientului. Preocuparea de aformula. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. schimba sau valida un cod medical devin. Prin această propunere. astfel. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. Modele etice. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. 2. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. Caracterul empatc al relaţiei. Deşi esenţială. acela de a se conforma unei orientări specifice. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. permiţând. altfel. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. cel al prieteniei. intoleranţa faţă de un . Codul medical Definiţie. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. a publicului etc. a pacienţilor. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. sau pe cea a unor specialităţi particulare. cât prin modul de aderare. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. din această perspectivă. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. pe de o parte. prin abordarea clinică a eticii medicale. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. asistente medicale. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină.întări aspectele morale ale unei profesii. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. cel puţin la fel de importante. s-a propus un model asemănător. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. preluând decizii care. Deşi necesară. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. pe de altă parte). Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. tipică cercetării.

religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. astfel. determinată de influenţe în afara orcărui control. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. sau chiar de către stat. homeopatia. devenind parte componentă a angajamentului religios. de evenimente speciale petrecute în copilărie. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. precum . . Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. osteopatia). Conform acestui model. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. ci „produsul determinărilor sociale”. În democraţie. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. de grupuri. Este facilitată. nu acceptă transfuzia şi transplantul. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. a intenţiei unei anume acţiuni etc. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. strict biologice. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. Prin abordarea legală. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. uneori fanatică. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. de exemplu. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. Martorii lui Iehova. De exemplu. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. prin reperele pe care le propune. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. Contribuţiile legaliste.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. a actlui medical. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. nu neapărat pasionale. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. a principiilor echităţii. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. expresia dictatorială a unei ideologii. de influenţele de mediu. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. în întregul ei. recunoascute de o societate la un moment dat. etica medicală.

un principiu se subordonează unui alt principiu. în ce circumstanţe şi de ce? . alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. discreţia.Tema paternalismului. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. Virtuţile promovate sunt onestitatea. devotamentul. ca. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . Standardele prescriu anumite virtuţi. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. el rămânând ca fundament al întregului cod. sinceritatea). În general. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. Cui trebuie încredinţată. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. sinceritatea. compasiunea). în realitiate aceste abordări nu au impus. Conţinutul unui cod. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. de exemplu. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: .Tema confidenţialităţii.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. Uneori numirea însăşi a principiului. 3. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. compasiunea şi. nu mai este necesară. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. de pildă. integritatea. competenţa. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. într-un mod independent. însă. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice.Distincte teoretic. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. cel al respectului pentru viaţă. codurile de etică medicală. nu în ultimul rând. principii şi reguli. un anumit cod. de obicei. Alteori. acolo unde ele există. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea.

Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. defapt.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi.dacă da. de ce? . În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. . Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului.Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale.Este avortul vreodată justificat. dar al cărui creier nu este mort. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor. în ce circumstanţe? b). dacă da. temporar sau permanent. .responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. Subiecte privind viaţa şi moartea: . în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. dacă da. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful