I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

adevăr şi logică). trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. ca-n orice ştiinţă. de adevăr) şi judecăţile apreciative.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. judecăţile (morale) nu sunt factuale. de a aduce mai binele. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. Levy-Bruhl susţine că morala. El va studia. Hare. pentru că normele lor indică nu ceea ce este.M. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. R. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. de valoare. (Limbaj. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. Levy-Bruhl – care susţine că. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. Aceasta înseamnă că morala. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. În concluzie. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. faptele morale. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. Pentru Levy-Bruhl. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. Etica lui Ayer este noncognitivistă. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. Una aparţine lui L. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. etica nu poate fi ştiinţă. cu sensul de etică. ci ceea ce trebuie să fie. Pentru noncognitivişti ca Ayer. judecăţile morale. La al doilea. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. 2. traducând atitudinile subiectului. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. ci expresii pur emoţionale. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. realitatea obiectivă dată. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. omul are libertatea să decidă. adevărul se rezumă la realitate. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. deoarece. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. În limbajul prescriptiv. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. La primul. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. Stevenson şi R. descriptive. specifici limbajului moral. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi .Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. adică teoretică. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. În discursul moral. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer.

generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. a judecăţilor de valoare. mai ales. adică a “ceea ce trebuie făcut”. Deontologia s-a dezvoltat. etică a unei profesiuni. în funcţie de profesiuni. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. Etica ne dă un piedestal. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. ca studiu al moralelor particulare. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. Studiind morala. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. Valoric. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. demnităţii. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. bioetica. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. indiferent de ponderea ei în sistem. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. fie ele particulare numai. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. ceea ce trebuie făcut. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. rostul ei fiind interpretarea normelor. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. Dar. ca filosofie practică. indicative. Dar. la efectul care înseamnă acţiune. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. principiilor şi normelor morale. morala fie că este abordată general. deontologia activităţii pedagogice etc. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. specific. deontologia inginerului industrial. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. ele sunt funcţional subordonate acestora. dar şi de identitatea agentului moral. Teoria datoriilor profesionale medicale. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii.recepţionează sensuri ale realităţii. ale conduitei şi raporturilor sale. conduita celor care o exercită. Însă. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. ci obiectul ei morala este normativ. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. Încât. acţionează mişcarea de la scop. prin mijloace. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . datoriile se legitimează prin valorile scop. agronomică. dintre ei şi public”. Prin îmbinare. ale dreptăţii. Ca sistem. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. Ea oferă numai criteriile teoretice. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. onoarei. ci în general. nu etica. îndeosebi al moralelor profesionale. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual.

totodată. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. după el. un act nu este moral pentru că el este bun. centrată pe etica datoriei însă. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. După deontologi. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. doctrina lor este supranumită. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Intuiţia nu poate fi negată. valoare de la sine intuibilă. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. ci pentru că el este drept. valori. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. ce datorii avem de îndeplinit. 2. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. intuiţionism deontologic. despre justeţe şi datorie. Pentru Moore. corectitudinii.Mc. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. C. acţiunea propriu-zisă. (G. ea fiind în primul rând indeductibilă.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. deductibile din valorile binelui. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. Influenţat de utilitarism. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. Fiind evidentă de la sine. fără greşeală. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. căci numai ea este garantul dreptăţii. Categoriile morale sunt pentru ei. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). sunt dezvăluite pe cale intuitivă. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. care în etica lor devin valori fundamentale. D. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. acelaşi autor. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. De aceea. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Principală este categoria datoriei. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. nemijlocit. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. relevă că. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. Intuiţia morală indică. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. explică şi diferenţele morale dintre ei. singur. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. . Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. Pentru deontologi. uneori. fără considerarea utilului sau a binelui. unicale. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. Moore – Etica). Nu acelaşi lucru se poate spune. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore.

Dacă politica se practică fără scrupule. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. Deontologiştii. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. independentă de orice bine. prin nivelul de impozitare etc. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. consideră că datoria este absolut intrinsecă. responsabilitatea. prin execuţia bugetară. fără violenţă. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. Indiferent de calitatea ei. să concilieze divergenţe. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. la corupţie sau lipsă de transparenţă. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. dialogul. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. furt sau chiar crimă. ci şi relaţiile interpersonale. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. În democraţie. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. înşelătorie. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. acţiunea depinde de rezultatul ei. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. Ea nu poate fi independentă de binele moral. Etica în politică 1. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. prin iniţiativele legislative. mai mult. ba. Ele trebuie să negocieze. uneori ele se obţin şi prin minciună. pentru alţii o carieră. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Moraliceşte. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. între grupurile de interese. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. nu invers. Politica este la originea profesiilor sociale.

Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i .– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. pereat mundus! (Să se facă dreptate. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. politica satisface pe deplin interesele acestuia. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. în ideologia marxistă: burghezul. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). condamnarea arbitrară. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. Prin urmare. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. tortura. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. segregarea. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. pentru grupul pe care îl reprezintă. terorismul. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. întemniţarea fără judecată. separarea de morală. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. Împotriva acestor inamici. o dată ajunşi la guvernare. Publicul este ostil. Dacă ţinem seama doar de principii. uciderea. binele public. genocidul. 2. Securitatea statului devine un bine suprem. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. crearea şi afirmarea statului. anxios. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional.

Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. viclenie. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. Toastezi în sănătatea unui dictator. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. care militează pentru sfârşitul statului. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. trădare. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. nu în primul rând acţiunea bună. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. ci şi o linie politică a anarhiştilor. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. chiar crearea panicii are rol manipulator. Dar. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. ci în unele implicaţii ale sale. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. . omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . în anumite condiţii. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. pe termen lung şi de importanţă mai mare. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. În acelaşi r. atât sub aspect legal. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. cruzime. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. cele lipsite de consecinţe. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. dacă este endemică. morală şi politică. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. sau. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. De exemplu. O problemă centrală a politicii. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. Din această categorie fac parte minciunile albe. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. cetăţeanul simplu nu înţelege. temporară. prăbuşeşte încrederea în guvernare. cititorul este naiv. pentru obiective limitate. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. crimă. Cel din urmă drept nu există. între morala publică şi cea privată. 3. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. nu al celor de stat. a intereselor majore.

Moralitatea politică are standarde specifice. restituirea „părţilor sociale”. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. diferite de ca privată. minţi. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. Din punct de vedere politic. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Guvernanţii trebuie să respecte. În politică alegerea este a altuia. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. pur şi simplu. Pentru poliţie. de ex. a părtinirii. parte a dreptăţii compensatorii. în morală alegerea este proprie. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. Dreptatea restitutivă. În legătură cu aceasta. consecinţele pot fi mult mai imorale. Uneori este necesar să manipulezi. propria rasă sau categorie socială. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. însă. grupurile defavorizate. Viaţa publică este pluralistă. La modul general. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. în democraţie. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. nedreptatea. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. Legea este egală pentru toţi. însă. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. a vizat o categorie mai . chiar „imoralitatea” legilor oarbe.. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. puterea de alegere este deasupra indivizilor. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. De ex. faţă de susţinători. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă.

Dar. să aibă virtutea corectitudinii. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. În cazurile anterior discutate. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. Mai mult. cel puţin două legislaturi. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. În aceste situaţii. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. Ce fel de persoană trebuie să fie. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. membri ai nomenclaturii. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. păduri. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.fără consecinţe legale. le revine şi o responsabilitate proiectivă. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. 4. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. terenuri. este o datorie. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. este relativistă şi de un realism . Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. Avem aici o perspectivă moral-legalistă.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. mari proprietari funciari. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. în calitate de politicieni ai prezentului). agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice.

Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. premiere. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. sancţiune. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. salariu. Cele două virtuţi. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Din cauza acestei frecvente percepţii. România nu este un caz de excepţie. onestitatea şi umilinţa. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. concentrarea interioară. nu doar politica. trufia. cu alt statut social. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. nu simpli executanţi. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. Din acest motiv. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. stăpâni ai destinelor celorlalţi. în acord cu standardul comunităţii. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. că ei au propriile valori. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. realismul. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. calmul. care ne sunt limitele şi posibilităţile. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. Etica în administraţia publică 1. datorie. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001.instrumental. Ea constituie o condiţie a integrării morale. dând seama de interesele lor publice. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. sunt necesare oricărei persoane politice. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. vin din medii diferite. nu se vizează divorţul în sine. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. în rând cu ei.

Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. sunt formulate în numele interesului public. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. 2. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. indiferent de nivelul căruia i se adresează. în ultimă instanţă. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. legitime din punct de vedere public. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. 3. Un manager public trebuie să ţină cont. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. evaluează indivizii şi grupul. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. în aceste condiţii. oricine joacă rol într-o birocraţie. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. reprezintă grupul. Personalitatea celor cu care interacţionează. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. publicul însuşi . comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. şi aceasta depinde de administraţia publică. Orice program de guvernare. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. aplicarea lor antrenează resurse publice.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. politicile publice. respect pentru ordine şi lege. inclusiv din perspectivă etică şi politică. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. motivează personalul. trebuie implementat. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. slujesc drept simbol al organizaţiei. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. afrmă valorile organizaţiei. Managerii deţin funcţii de conducere. caută şi distribuie utilizarea resurselor. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. urmăresc procese organizaţionale. libertate. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. Gortner. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. 2. în sensul supunerii la norme. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. Conformismul.

Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. organizaţiilor. Aspectele 3-6 merită comentate. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. După York Willbern. prieteni. 6. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. Curajul. Corectitudinea. de a eluda legea. Ei lucrează sub presiune. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. etic lor este una situaţională. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. Procedurile slujesc ordinii. orientat doar spre interesele proprii. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. egalităţii de tratament şi eficienţei. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. 3. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. Empatia. 4. 3. dincolo de jocul politic. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. Prin urmare. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. 5. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. de a se folosi arogant de putere. În consecinţă. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. stabilităţii. 2. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. şefi. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. 4. Uneori ei . Prin urmare. de a accentua propria lor autoritate. nici egoist. care constă în capacitatea de a acţiona drept. Etica responsabilităţii democratice. Funcţionarii publici sunt. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie.

Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. deoarece administraţia este în slujba lor. nici apoliticienilor. la aceeaşi calitate a serviciilor. – – 3. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. sunt supuşi controalelor. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. colegii. prin urmare. dezirabil. iar funcţionarii sunt. în raport cu administraţia publică. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. partide politice. Prin urmare. adevărat. Dilemele etice intervin. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. Guvernul. 6. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. Conflictul de valori. fără nici un fel de compromisuri. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. subordonaţii. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. în momentul în car se confruntă mai multe valori. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. ei trebuie să ţină balanţa: legea. Legile. voinţa populară şi corectitudinea profesională. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. 5. dreptate. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. politicile publice. datorită calităţii lor de profesionişti. sindicate. instituţia proprie. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. sau ar trebui să fie. indiferent cine este clientul. pentru aceste categorii. obligatoriu. . Etica compromisului şi integrării sociale. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. ONG. Etica pentru politici publice.pot decide chiar contra opiniei publice. este trăit ca un conflict personal. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. la un tratament corect comun. drept. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. lipsă de conciliere. nu a instituţiilor în sine. egalitea de şanse. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. Echitatea. superiorii. prin urmare valori de tipul binelui. Loialitatea. Responsabilitatea.

după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). adică respectului faţă de lege. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. Într-un mediu politic democratic. furnizarea informaţiilor de bună calitate. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. corectă şi echitabilă. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. 5. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. dreptate. egalitate. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. Funcţionarii publici dau socoteală socială.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. 4. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. critice. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. în principiu. participare. interpretării. corectitudinea. valori şi scopuri conflictuale. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. sindicatele. . politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. respect pentru demnitatea persoanei. analizei. contribuabilii. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. nici pentru crearea locurilor de muncă). O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. promovarea dialogului. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. participării angajate. toleranţei. Se pierde încrederea publică. a traducerii practicilor în fapte. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. Administraţie. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. a bugetelor. ci de calitate a vieţii. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. tragie. patroniiii. responsabilităţii în urmărirea interesului public.

răbdare. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. iar acesta este nesigur. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. b.Uneori legile însele pot fi nedrepte. tărie în situaţii critice. 7. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. curaj. nedrepte. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). egalitate şi încredere publică. . libertate. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. De ex în cea americană modelul este: fermitate. În consecinţă. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. 6. ci si ceea ce este dezirabil permis. voinţa publică. Pe de o parte. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. promovat de legislativ şi executiv. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). hotărâri. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. hărnicie. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. devotament faţă de comunitate. Legile reprezintă. trai frugal. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. ordonanţe. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. într-o democraţie.

iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. oricât ar părea de paradoxal. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. devine acută. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. Etica afacerilor 1. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. politic şi etic. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. în principal. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. deturnează bani publici. este un managment falimentar al resurselor. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. între dezvăluire şi confidenţialitate. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. sunt. trebuie să ia atitudine.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). violează drepturi de bază. să tragă semnale de alarmă. este abuz de autoritate. Din acest motiv.

că recompensează angjaţii. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună.grijă reciproc împărtăşită. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. inclusiv multinaţionale. între manageri şi acţionari. afirmarea. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. avocaţii – apărători ai dreptăţii. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. adevărului şi educaţiei. Din exterior. cea a . Dincolo de motivaţiile egoiste. în Sumer. grupuri de acţionari. succesul. Atomismul individualist. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. cât şi faţă de clienţi. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. profesorii – ai cunoaşterii. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). sunt mândri de felul în care merge o afacere.produc. La modul real. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. prestigiul şi succesul financiar. neconforme cu valorile proclamate. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. La modul ideal toţi au dreptate. un serviciu adus comunităţii. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. din perspectivă istorică. corporaţii. Ceea ce ştim. Izolarea nu mai este posibilă. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. În irme sunt implicate adesea familii. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. lumea afacerilor pare o junglă. adeseori fără parteneriat si fair-play. între acestea clienţi şi acţionari. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. Ca şi în politică. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. managerii şi pe unii investitori. încredere reciprocă. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. utilitatea. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Darwinismul şi limitele sale. 2. Prima practică avea o încărcătură etică. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. cea de-a doua avea o singură dimensiune. Toţi lucrează şi pentru salariu. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. el implică un amestec de culturi organizaţionale. În acelaşi timp. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. poliţiştii – ai ordinii publice. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. că angajează forţă de muncă. atât faţă de actionari. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. să fie nemiloasă. transferuri de valori. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. influenţa. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. să aibă forma unui război pentru profit.

Acest proces coincide cu urbanizarea. Clientul trebuie considerat raţional. cu îndeletniciri neonorabile.. drepturi individuale.sursă de probleme morale. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. promisiuni. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. legitimitate. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. cea practicată între egali. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. cu utilitate pur economică. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. Au loc transformări în convingerile filosofice. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. sindicate. clienţi. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri.profitului. natura societăţii. tratamentului corect. pe când sărăcia . Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . câştigului cinstit. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. Schiburile comerciale. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. manageri. intenţii. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. În societăţile rurale. consecinţe. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. ale lumii afacerilor. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. privatizarea. în versiunea populară „lăcomia e bună”. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. O firmă care vinde maşini. Tehnologia. Este o ocupaţie pur egoistă. 3. mediul afacerilor. industrializarea. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate.

În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. scopuri în sine. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. de ex. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. de băuturi. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. inteligent. influenţează şi cererea şi alegerea. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. Aici sunt incluşi: angajaţii. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. necalificat. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. inteligent. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. societatea. de şigări. sigure. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. De exemplu. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. este responsabil (ceea ce. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. iar producătorul este dubios. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. susţine acesta. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. poluează apa. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. dotat cu discernămţnt. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. profitul. mai mult. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. Argumentul competenţei. Ea crează cerere. Acestea sunt cazuri ideale. comunitatea înconjurătoare. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. de seducţie. iar reclama. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. Este sistematic violat principiul adevărului. b. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. secătuieşte resursele. distruge frumuseţea mediului. Reclama uzează de minciuni. la rândul ei. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. poluarea. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. capabil să-şi dea seama de riscuri. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. inclusiv de constrângeri etice. promovările. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. dar. în . dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. aerul. kitsch. să aibă instrucţiuni de folosire.– Nivelul moral. responsabil. consumatorii şi furnizorii. În activitatea unei corporaţii. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. dşi sunt fiinţe umane. iluzii pozitive. bine intenţionat. iar morala este morală. filme excesiv de violente sau obscene). Orice implicare în caritate.

Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. Ea devine o cerinţă pregnantă. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. riscă foarte mult. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. în primul rând slujba. ataşamentul faţă de colegi. este percepută de către companie ca trădătoare. protecţia consumatorului. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. Dreptul la un mediu natural sănătos. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. indezirabilă. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. respectiv un singur mijloc. spiritul de echipă. 4. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. îşi critică public propria companie. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. pe de altă parte. şi afaceri.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. corporaţiile aduc în noile lor medii. mediu. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. Există probleme specifice. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. pe de o parte. firmele. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Din acest motiv. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. Pe de altă parte. Afacerile nu sunt scop în sine. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. precum şi acela al respectului pentru persoană. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. corporaţiile au inclusă – . iar succesele ei sunt ocazionale. acordul părţilor contractante. de natură etică. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. companiile. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. grija faţă de bunăstarea companiei. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. o simplă sursă de salariu şi beneficii. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. a celor salariale şi în problemele de mediu. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile.

Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. de preferat nord-americană şi europeană. Există produse care. Responsabilitatea socială în plan internaţional. Dependenţa de corporaţii. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. De aceea. în loc să facă bine cu intenţii rele. la nivel guvernamental. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. nu pot fi vândute în ţară. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. ca factor de influenţă şi presiune socială. ocuparea forţei de muncă. să-i impună legi şi politici publice. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. În acest sens. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. Prin urmare. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. prezentând un risc mare. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. În schimb. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. inclusiv forţa de munca. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. ci cu interesele firmei.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. propriile mijloace de autoprotecţie. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă.

În realitate. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. ea ar putea fi sau de prisos. Afacerile pot să apară un scop în sine. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. ETICA JURIDICĂ 1. de ex. ceea ce interesează. prin natura profesiei. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. . dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. însă. Drept consecinţă. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. angajaţilor şi clienţilor. În realitate. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. care nu permite nici uneia. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. b). fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. se orientează în funcţii de principii specifice. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. Rolurile juriştilor.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. etica avocţilor. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. Or.

Astfel. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. Mai mult. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. acolo unde e cazul. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. în mod individual şi în mod colectiv. respectiv. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. Astfel. şi faţă de aspiraţiile clientului. sau ar trebui să se bucure. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. În ţările cu regim democratic. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. De aceea. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. Este. iar ăntr-o societate democratică. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. ca un criteriu principal al normării juridice. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. magistrat sau notar. păstrarea acestei independenţe . fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. În funcţie de distincţia de mai sus. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. Controlul statului fiind atât de redus. de o deplină autonomie. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. libertatea profesiei de jurist înseamnă. standardele etice ar fi ameninţate. 2. evident. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. justiţia este independentă. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. Celelalte două planuri. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. prin chiar cerinţele democraţiei. În ţările cu regim totalitar. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. să menţină un standard etic foarte ridicat. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. respectiv a unei clase conducătoare. vorba despre avocaţi.c). libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. de asemenea. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. de fapt interesele statului. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat.

accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. În situaţii excepţionale. Ea presupune cunoaşterea legilor. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. de asemenea. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. dar şi imaginii celor implicaţi. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. 4. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. un magistrat.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. un notar. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. Ca cetăţean. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. De pildă. 3. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. Responsabilităţile avocaţilor . acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. magistrat sau notar. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. dar comportamentul juriştilor este.

Astfel. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. Ca pledant. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. în privinţa comunicării cu clientul. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. şi explică implicaţiile lor practice. putând fi acuzat chiar de complicitate. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. La celelalte două componente ale statutului de jurist. În cazul avocatului. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. Sarcinile avocatului. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. Diligenţa. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. înţelesul sau aplicarea legii. Ca intermediar între clienţi. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. o asemenea comunicare este practic imposibilă. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului).Loialitatea. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. Confidenţialitatea. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. sau. De asemeni. dacă: avansarea anchetei o cere. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). deci. Ca evaluator. caută să reconcilieze interesele lor divergente. Astfel. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. în calitate de consultant. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. Ca negociator. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. De aceea.

de posibilităţile clientului. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. 2. Conflictul de interese. 1. Dintre toate aceste situaţii dilematice. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. fie în cel penal. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. între jurist şi colegii săi. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. 4. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. chiar dacă există anumite diferenţe. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. 5. de natura relaţiilor cu clientul. În realitate. Rămâne ca regulă generală. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. . de noutatea şi dificultatea subiectelor. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. de experienţa. fără excepţie. Reprezentarea celor defavorizaţi. sau. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie). de abilităţile necesare. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent.Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. Ca principiu general.împiedica acea fraudă). cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. În consecinţă. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. reputaţia şi abilitatea avocatului. al dreptului familiei sau al celui comercial. ca o regulă mai puşin restrictivă. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute.

ca şi în cazul profesiei de avocat. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. . orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. prin art. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. 122. care se adresează numai magistraţilor. litera e) abaterea disciplinară. C. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. De asemenea. prin art. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. A.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art.5. profesia de jurist se autoreglează. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. dar. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. Astfel. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). Pentru că. de pildă competenţa. B. direct sau prin persoane interpuse. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. a activităţilor de comerţ. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. Vom cita câteva dintre ele. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. în bună parte. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. sunt specificate unele norme. şi deci sunt rguli constituive. Primul tip de reguli este imperativ. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. etice şi juridice deopotrivă. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor.

dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. media electronică. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. spre deosebire de prima. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. a unui cod unic. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. animatori. în acest caz. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . d). Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. 2. programatori.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. c). Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. editori. informatică. În accepţiunea ei autoritară. Diversitatea suporturilor de difuzare. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. în care să se regăsească norme valide. însă. a partidului unic. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. b). sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. Eticul. a celor aflaţi la putere. în mod special. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. pentru toate domeniile care compun serviciile media. întâlnim jurnalişti. dar. difuzare hertziană. fac problematică existenţa unei etici comune. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. telecomunicaţii. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri. din această perspectivă. a). Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. cotidiene şi periodice. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. neacceptând. (radio şi televiziune). Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. la fel ca şi libertarienii. producători. Etic.realizatori. cablu audio-vizual.

În apreciera statutului jurnalistului şi. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. Sarcina . principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. respectiv. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. diferite subiecte şi evenimente. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. cel deal doilea la comunicarea mediatică. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. formulate în literatura de specialitate. Socotită mai mult ca o obligaţie. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. pot fi grupate astfel: a). ale libertăţii de comunicare interpersonală. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. mai degrabă. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. indeosebi. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. Căutarea adevărului şi relatarea lui. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. de exemplu. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. Parte a eticii media. 3. ca mijloc de a redistribui puterea. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. prin doctrina responsabilităţii sociale. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. în primul rând. acesibilă publicului larg. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. pe tema dacă activitatea de informare este. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. ci şi principala cerinţă etică. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. De cele mai multe ori. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. În cel dintâi. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante.

cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. materialele promoţionale. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. fie pentru a explica evenimentele trecute. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute.să identifice cât mai exact sursele. inedite. ănregistrările video sau audio. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. în relatarea şi interpretarea informaţiei.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. – – – – – . Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului. . el trebuie să le respecte. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. informaţiile ironice. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia.să descopere subiecte noi. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. Or. . pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. în bună parte.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. căutând să rămâna impartial. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. În atingerea acestui scop ei trebuie: . o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. sau inregistrărilor video. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. . Să nu recurgă niciodată la plagiat. fotografiile. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. atunci ea trebuie mărturisită.

în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. demascarea unei fraude. b).statul social. infirmităţile aparenţa fizică. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . a dreotului la viaţa privată. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. de exemplu. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. toleraţă. vârsta. sau ocupă posturi de influenţă. Să prezinte şi surse populare. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. Asupra persoanelor publice. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. conpasiune. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. fără autoritate instituţională. respect. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. înţelegere. – – – – – – – c). Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. pe termen scurt sau lung. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. genul. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. etnia. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. fie că sunt subiecţii ştirilor. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. religia. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. de răul pe care îl pot produce. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. Independenţa jurnalistului. În realiate însă. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. cu privire la o persoană sau la un lucru. Minimalizarea efectelor dăunătoare. unor fapte de corupţie.

tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. . indiferent de partidul pe care îl reprezintă. d). pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. materiale sau de altă natură. .Să asume greşelile şi să le corecteze. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. favoruri. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. implicarea în politică.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus.Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. şi nu de conotaţia etică. . Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. . Cu toate acestea. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii. Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. Să refuze daruri. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . De aceea. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. Cu toate acestea.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. Responsabilitatea. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup.

se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. În ciuda acestor obstacole. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. ETICA MEDICALĂ 1. ci şi bioetica. Sau. interesul faţă de etica medicală este legitim. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. larg împărtăşită astăzi în România. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. eticul ar fi. Simplificând. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . dar. implicit. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. fie ca efect al sărăciei. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. Dacă totuşi este acceptat ca temă. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. evident. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. în ansamblul ei. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. particulare. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. într-o altă exprimare. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. pentru a analiza argumentele.. fie al lipsei de obişnuinţă. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. reversul. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. în realitate. Definirea statutului eticii medicale Părerea.

implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. Codul medical Definiţie. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. I se pot face multe reproşuri unui medic. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. ansamblul situaţiei pacientului. tipică cercetării. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. cât prin modul de aderare. acela de a se conforma unei orientări specifice. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. altfel. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. de cunoştinţele şi de priceperea sa. intoleranţa faţă de un . dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. astfel. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. sau pe cea a unor specialităţi particulare. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. Modele etice. din această perspectivă. Deşi necesară. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. Astfel. permiţând. prin abordarea clinică a eticii medicale. a publicului etc. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. cel puţin la fel de importante. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. Caracterul empatc al relaţiei. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. schimba sau valida un cod medical devin. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. a pacienţilor. asistente medicale. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. pe de altă parte). nemulţumire şi supărare. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. pe de o parte. neliniştile unui pacient. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. 2. cel al prieteniei. s-a propus un model asemănător.întări aspectele morale ale unei profesii. preocuparea principală. Deşi esenţială. preluând decizii care. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. Prin această propunere. Atitudinea ignorată. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. Preocuparea de aformula.

de exemplu. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. Martorii lui Iehova. ci „produsul determinărilor sociale”. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. strict biologice. În democraţie. Prin abordarea legală. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. precum . nu neapărat pasionale. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. uneori fanatică. determinată de influenţe în afara orcărui control. a principiilor echităţii. Conform acestui model. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. Este facilitată. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. prin reperele pe care le propune. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Contribuţiile legaliste. astfel. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. de grupuri. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. a intenţiei unei anume acţiuni etc. osteopatia). sau chiar de către stat. nu acceptă transfuzia şi transplantul. a actlui medical. recunoascute de o societate la un moment dat. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. în întregul ei. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. expresia dictatorială a unei ideologii. etica medicală. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. de evenimente speciale petrecute în copilărie. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. devenind parte componentă a angajamentului religios. de influenţele de mediu. De exemplu. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. . Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. homeopatia.

sinceritatea. el rămânând ca fundament al întregului cod. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. Conţinutul unui cod. de obicei.Tema confidenţialităţii. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . integritatea. un principiu se subordonează unui alt principiu. sinceritatea). însă. nu în ultimul rând. Cui trebuie încredinţată. Uneori numirea însăşi a principiului. discreţia.Tema paternalismului.Distincte teoretic. nu mai este necesară. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. Alteori.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. Virtuţile promovate sunt onestitatea. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. în ce circumstanţe şi de ce? . devotamentul. 3. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . ca. principii şi reguli. un anumit cod. într-un mod independent. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. acolo unde ele există. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). Standardele prescriu anumite virtuţi. codurile de etică medicală. de exemplu. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. compasiunea şi. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. de pildă. competenţa.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. în realitiate aceste abordări nu au impus. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. În general. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. compasiunea). alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. cel al respectului pentru viaţă.

responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. defapt. . în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. în ce circumstanţe? b). ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). dacă da. temporar sau permanent. dacă da. Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. de ce? . dar al cărui creier nu este mort.dacă da. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. . şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor.Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. Subiecte privind viaţa şi moartea: . Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu.Este avortul vreodată justificat.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful