I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. În limbajul prescriptiv. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. Levy-Bruhl – care susţine că. Hare. R. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. de a aduce mai binele. ci expresii pur emoţionale. El va studia. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. adevărul se rezumă la realitate. judecăţile morale. ci ceea ce trebuie să fie. În concluzie. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. Pentru noncognitivişti ca Ayer. La primul. adică teoretică. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. cu sensul de etică. Aceasta înseamnă că morala. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. În discursul moral. faptele morale. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. La al doilea. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. de adevăr) şi judecăţile apreciative. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. traducând atitudinile subiectului. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. de valoare. Stevenson şi R. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. (Limbaj. Levy-Bruhl susţine că morala. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. descriptive. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. ca-n orice ştiinţă. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. omul are libertatea să decidă. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. 2. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. specifici limbajului moral. Etica lui Ayer este noncognitivistă. adevăr şi logică). realitatea obiectivă dată. judecăţile (morale) nu sunt factuale. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. etica nu poate fi ştiinţă. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. deoarece. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. Una aparţine lui L. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”.M. Pentru Levy-Bruhl. adică faptele morale şi alte fapte sociale”.

spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. Dar. ale conduitei şi raporturilor sale. îndeosebi al moralelor profesionale. Încât. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. fie ele particulare numai. principiilor şi normelor morale. Studiind morala. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. morala fie că este abordată general. dar şi de identitatea agentului moral. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. nu etica. Însă. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. conduita celor care o exercită. în funcţie de profesiuni. Prin îmbinare. a judecăţilor de valoare. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. rostul ei fiind interpretarea normelor. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. mai ales. la efectul care înseamnă acţiune. Deontologia s-a dezvoltat. ceea ce trebuie făcut. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. ale dreptăţii. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . deontologia inginerului industrial. bioetica. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. adică a “ceea ce trebuie făcut”. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. ci obiectul ei morala este normativ. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. ca studiu al moralelor particulare.recepţionează sensuri ale realităţii. acţionează mişcarea de la scop. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. Teoria datoriilor profesionale medicale. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. ele sunt funcţional subordonate acestora. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. onoarei. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. ci în general. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. demnităţii. indicative. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. indiferent de ponderea ei în sistem. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. Valoric. Dar. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. datoriile se legitimează prin valorile scop. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. agronomică. Etica ne dă un piedestal. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. Ea oferă numai criteriile teoretice. ca filosofie practică. prin mijloace. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. etică a unei profesiuni. specific. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. Ca sistem. dintre ei şi public”. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. deontologia activităţii pedagogice etc.

deductibile din valorile binelui. Intuiţia morală indică. ea fiind în primul rând indeductibilă. doctrina lor este supranumită. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. care în etica lor devin valori fundamentale. un act nu este moral pentru că el este bun. intuiţionism deontologic. căci numai ea este garantul dreptăţii. singur. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. După deontologi. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. corectitudinii. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant).Mc. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. explică şi diferenţele morale dintre ei. D. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. fără greşeală. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. De aceea. nemijlocit. acelaşi autor. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. (G. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. Intuiţia nu poate fi negată. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. . ci pentru că el este drept. ce datorii avem de îndeplinit. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. Moore – Etica). Nu acelaşi lucru se poate spune. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. Categoriile morale sunt pentru ei. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. centrată pe etica datoriei însă. unicale. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. Pentru Moore. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. relevă că. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. valori. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. valoare de la sine intuibilă.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. uneori. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. acţiunea propriu-zisă. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. despre justeţe şi datorie. Principală este categoria datoriei. fără considerarea utilului sau a binelui. Pentru deontologi. totodată. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. Influenţat de utilitarism. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. după el. Fiind evidentă de la sine. C. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. 2. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii.

fără violenţă. dialogul. responsabilitatea. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. prin iniţiativele legislative. prin execuţia bugetară. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Dacă politica se practică fără scrupule. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. mai mult. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. între grupurile de interese. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. ba. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. Etica în politică 1. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. pentru alţii o carieră. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . Politica este la originea profesiilor sociale.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. Indiferent de calitatea ei. furt sau chiar crimă. acţiunea depinde de rezultatul ei. ci şi relaţiile interpersonale. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. consideră că datoria este absolut intrinsecă. Ele trebuie să negocieze. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. uneori ele se obţin şi prin minciună. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. înşelătorie. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. să concilieze divergenţe. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. independentă de orice bine. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. prin nivelul de impozitare etc. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. nu invers. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. Ea nu poate fi independentă de binele moral. la corupţie sau lipsă de transparenţă. În democraţie. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. Deontologiştii. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. Moraliceşte. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor.

Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. o dată ajunşi la guvernare. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. pentru grupul pe care îl reprezintă. Publicul este ostil. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. Dacă ţinem seama doar de principii. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. în ideologia marxistă: burghezul. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. tortura. Prin urmare. uciderea. terorismul. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. întemniţarea fără judecată. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. anxios. politica satisface pe deplin interesele acestuia.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. genocidul. 2. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. Securitatea statului devine un bine suprem. separarea de morală. Împotriva acestor inamici. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). crearea şi afirmarea statului. binele public. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . condamnarea arbitrară. pereat mundus! (Să se facă dreptate. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. segregarea. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic.

ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. chiar crearea panicii are rol manipulator. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. a intereselor majore. temporară. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. între morala publică şi cea privată. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. sau. dacă este endemică. cetăţeanul simplu nu înţelege. O problemă centrală a politicii. nu în primul rând acţiunea bună. Cel din urmă drept nu există. ci şi o linie politică a anarhiştilor. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. În acelaşi r. care militează pentru sfârşitul statului. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. în anumite condiţii. Toastezi în sănătatea unui dictator. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. morală şi politică. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. pe termen lung şi de importanţă mai mare. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. prăbuşeşte încrederea în guvernare.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. crimă. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. trădare. atât sub aspect legal. De exemplu. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. . Dar. cele lipsite de consecinţe. cititorul este naiv. nu al celor de stat. pentru obiective limitate. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. ci în unele implicaţii ale sale. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. viclenie. 3. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. cruzime. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. Din această categorie fac parte minciunile albe. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală.

În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. Pentru poliţie. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. puterea de alegere este deasupra indivizilor. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. de ex. La modul general. propria rasă sau categorie socială. grupurile defavorizate. consecinţele pot fi mult mai imorale. pur şi simplu. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. În legătură cu aceasta. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. faţă de susţinători. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. Moralitatea politică are standarde specifice. De ex. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. nedreptatea. în democraţie. însă. a vizat o categorie mai . dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Legea este egală pentru toţi. Din punct de vedere politic. diferite de ca privată. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Dreptatea restitutivă. Guvernanţii trebuie să respecte. Viaţa publică este pluralistă. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. În politică alegerea este a altuia. în morală alegerea este proprie. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. restituirea „părţilor sociale”.. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. minţi. însă. Uneori este necesar să manipulezi. parte a dreptăţii compensatorii. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. a părtinirii. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată.

Ce fel de persoană trebuie să fie. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. terenuri. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. cel puţin două legislaturi. 4. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. Dar. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. Mai mult. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. este relativistă şi de un realism . Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. păduri. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. le revine şi o responsabilitate proiectivă. În cazurile anterior discutate. să aibă virtutea corectitudinii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. La fel de important este şi cine practică aceste percepte.fără consecinţe legale. este o datorie. Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. mari proprietari funciari. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. în calitate de politicieni ai prezentului). Responsabilitatea este o virtute obligatorie. În aceste situaţii. membri ai nomenclaturii. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă.

încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. vin din medii diferite. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Din acest motiv. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. Cele două virtuţi. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. Din cauza acestei frecvente percepţii. nu doar politica. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. că ei au propriile valori. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . sancţiune. sunt necesare oricărei persoane politice. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. onestitatea şi umilinţa. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. Etica în administraţia publică 1. datorie. stăpâni ai destinelor celorlalţi. România nu este un caz de excepţie. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Ea constituie o condiţie a integrării morale. în rând cu ei. dând seama de interesele lor publice. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. realismul. premiere. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică.instrumental. în acord cu standardul comunităţii. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. nu simpli executanţi. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. trufia. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. calmul. cu alt statut social. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. care ne sunt limitele şi posibilităţile. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. salariu. nu se vizează divorţul în sine. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. concentrarea interioară. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare.

primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. 3. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Conformismul. aplicarea lor antrenează resurse publice. Orice program de guvernare. caută şi distribuie utilizarea resurselor. legitime din punct de vedere public. libertate. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Gortner. respect pentru ordine şi lege. evaluează indivizii şi grupul. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. 2. slujesc drept simbol al organizaţiei. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. în ultimă instanţă. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. trebuie implementat. în sensul supunerii la norme. şi aceasta depinde de administraţia publică. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. în aceste condiţii. indiferent de nivelul căruia i se adresează. reprezintă grupul. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. urmăresc procese organizaţionale. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. Un manager public trebuie să ţină cont. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. Managerii deţin funcţii de conducere. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. Personalitatea celor cu care interacţionează. oricine joacă rol într-o birocraţie. inclusiv din perspectivă etică şi politică. publicul însuşi . motivează personalul. 2. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. afrmă valorile organizaţiei. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. politicile publice. sunt formulate în numele interesului public.

Empatia. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. 4. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. dincolo de jocul politic. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. 3. stabilităţii. Uneori ei . le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). Ei lucrează sub presiune. de a accentua propria lor autoritate. etic lor este una situaţională. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. 3. organizaţiilor. În consecinţă. Curajul. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. Prin urmare. care constă în capacitatea de a acţiona drept. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. După York Willbern. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. Procedurile slujesc ordinii. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. de a se folosi arogant de putere. şefi. Funcţionarii publici sunt. 5. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. 2. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. egalităţii de tratament şi eficienţei. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. 6. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. Aspectele 3-6 merită comentate. Prin urmare. prieteni. Corectitudinea.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. de a eluda legea. 4. Etica responsabilităţii democratice. orientat doar spre interesele proprii. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. nici egoist. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii.

Dilemele etice intervin. Etica compromisului şi integrării sociale. egalitea de şanse. prin urmare. deoarece administraţia este în slujba lor. drept. partide politice. Legile. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. obligatoriu. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. 5. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. colegii. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. Prin urmare. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. pentru aceste categorii. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. voinţa populară şi corectitudinea profesională. indiferent cine este clientul. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. . Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. adevărat. lipsă de conciliere. la aceeaşi calitate a serviciilor. la un tratament corect comun. Etica pentru politici publice. dezirabil. Conflictul de valori. nici apoliticienilor. ONG. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. nu a instituţiilor în sine. ei trebuie să ţină balanţa: legea. dreptate. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici.pot decide chiar contra opiniei publice. Guvernul. – – 3. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. politicile publice. instituţia proprie. sindicate. în momentul în car se confruntă mai multe valori. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. Echitatea. fără nici un fel de compromisuri. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. este trăit ca un conflict personal. subordonaţii. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. sunt supuşi controalelor. prin urmare valori de tipul binelui. superiorii. Responsabilitatea. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. Loialitatea. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. în raport cu administraţia publică. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. 6. sau ar trebui să fie. datorită calităţii lor de profesionişti. iar funcţionarii sunt. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic.

O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. egalitate. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. adică respectului faţă de lege. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. 5. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. promovarea dialogului. în principiu. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. Se pierde încrederea publică. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. tragie. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. a traducerii practicilor în fapte. interpretării. patroniiii. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. ci de calitate a vieţii. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). dreptate. sindicatele. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. critice. corectă şi echitabilă. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. respect pentru demnitatea persoanei. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. contribuabilii. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. 4. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. nici pentru crearea locurilor de muncă). Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. corectitudinea. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. toleranţei. valori şi scopuri conflictuale. furnizarea informaţiilor de bună calitate. Administraţie. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. participare. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. Funcţionarii publici dau socoteală socială. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. responsabilităţii în urmărirea interesului public. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. a bugetelor. participării angajate. analizei.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. . Într-un mediu politic democratic.

nedrepte. Pe de o parte. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. libertate. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei).Uneori legile însele pot fi nedrepte. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. ci si ceea ce este dezirabil permis. ordonanţe. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. De ex în cea americană modelul este: fermitate. trai frugal. Legile reprezintă. răbdare. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. voinţa publică. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. În consecinţă. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. într-o democraţie. devotament faţă de comunitate. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. egalitate şi încredere publică. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. curaj. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. . Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. iar acesta este nesigur. b. 6.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. hotărâri. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. promovat de legislativ şi executiv. hărnicie. tărie în situaţii critice. 7. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică.

În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. violează drepturi de bază. este abuz de autoritate. trebuie să ia atitudine. devine acută. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. politic şi etic. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. Etica afacerilor 1. între dezvăluire şi confidenţialitate. este un managment falimentar al resurselor. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. în principal. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. sunt. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. deturnează bani publici. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. să tragă semnale de alarmă. Din acest motiv. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. oricât ar părea de paradoxal. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii.

să fie nemiloasă. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. cât şi faţă de clienţi. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. În acelaşi timp. din perspectivă istorică.produc. Toţi lucrează şi pentru salariu. că recompensează angjaţii. corporaţii. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. lumea afacerilor pare o junglă. un serviciu adus comunităţii. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. La modul real. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. că angajează forţă de muncă. prestigiul şi succesul financiar. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. utilitatea. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. Din exterior. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. între acestea clienţi şi acţionari. Atomismul individualist. încredere reciprocă. influenţa. Dincolo de motivaţiile egoiste. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. în Sumer. succesul. neconforme cu valorile proclamate. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”.grijă reciproc împărtăşită. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. cea a . afirmarea. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. Ca şi în politică. Darwinismul şi limitele sale. să aibă forma unui război pentru profit. Prima practică avea o încărcătură etică. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). cea de-a doua avea o singură dimensiune. Izolarea nu mai este posibilă. În irme sunt implicate adesea familii. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. La modul ideal toţi au dreptate. transferuri de valori. grupuri de acţionari. între manageri şi acţionari. avocaţii – apărători ai dreptăţii. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. inclusiv multinaţionale. 2. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. poliţiştii – ai ordinii publice. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. managerii şi pe unii investitori. atât faţă de actionari. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. Ceea ce ştim. adeseori fără parteneriat si fair-play. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. adevărului şi educaţiei. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. el implică un amestec de culturi organizaţionale. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. profesorii – ai cunoaşterii. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. sunt mândri de felul în care merge o afacere.

cea practicată între egali. O firmă care vinde maşini.sursă de probleme morale. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. mediul afacerilor. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. În societăţile rurale. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară.. clienţi. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. promisiuni. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. industrializarea. manageri. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. în versiunea populară „lăcomia e bună”. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. consecinţe. privatizarea. Acest proces coincide cu urbanizarea. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. cu utilitate pur economică. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. cu îndeletniciri neonorabile. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Schiburile comerciale. Tehnologia. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. Au loc transformări în convingerile filosofice. 3. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. ale lumii afacerilor. intenţii. tratamentului corect. drepturi individuale. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. sindicate. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. pe când sărăcia . câştigului cinstit. Clientul trebuie considerat raţional. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. Este o ocupaţie pur egoistă.profitului. natura societăţii. legitimitate. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale.

El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. necalificat. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. responsabil. este responsabil (ceea ce. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. Reclama uzează de minciuni. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. poluarea. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. poluează apa. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. Acestea sunt cazuri ideale. Orice implicare în caritate. în . inteligent. de băuturi. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. De exemplu. profitul. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. iar producătorul este dubios. aerul. de seducţie. de ex. să aibă instrucţiuni de folosire. de şigări. distruge frumuseţea mediului. scopuri în sine. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. la rândul ei. consumatorii şi furnizorii. b. iar morala este morală. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. Argumentul competenţei. dşi sunt fiinţe umane. filme excesiv de violente sau obscene). Este sistematic violat principiul adevărului. dotat cu discernămţnt. iar reclama. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. societatea. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. bine intenţionat. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. kitsch. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. Ea crează cerere. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. influenţează şi cererea şi alegerea. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. inteligent. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. inclusiv de constrângeri etice. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. susţine acesta. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. sigure. mai mult. comunitatea înconjurătoare. capabil să-şi dea seama de riscuri. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. dar. În activitatea unei corporaţii. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol.– Nivelul moral. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. iluzii pozitive. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. promovările. Aici sunt incluşi: angajaţii. secătuieşte resursele.

Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. 4. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. indezirabilă. îşi critică public propria companie. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. precum şi acela al respectului pentru persoană. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. în primul rând slujba. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. riscă foarte mult. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. Există probleme specifice. mediu. pe de o parte. pe de altă parte. Afacerile nu sunt scop în sine. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. este percepută de către companie ca trădătoare. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. o simplă sursă de salariu şi beneficii. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. corporaţiile aduc în noile lor medii. Ea devine o cerinţă pregnantă. Pe de altă parte. de natură etică. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Dreptul la un mediu natural sănătos. Din acest motiv. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. iar succesele ei sunt ocazionale. şi afaceri. companiile. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. spiritul de echipă. acordul părţilor contractante. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. protecţia consumatorului. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. respectiv un singur mijloc. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. firmele. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. a celor salariale şi în problemele de mediu. grija faţă de bunăstarea companiei. corporaţiile au inclusă – . – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. ataşamentul faţă de colegi.

ocuparea forţei de muncă. Există produse care. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. nu pot fi vândute în ţară. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. ca factor de influenţă şi presiune socială. să-i impună legi şi politici publice. propriile mijloace de autoprotecţie. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. prezentând un risc mare. Prin urmare. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. de preferat nord-americană şi europeană. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. Dependenţa de corporaţii. inclusiv forţa de munca. la nivel guvernamental. În schimb. Responsabilitatea socială în plan internaţional. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. De aceea. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. ci cu interesele firmei. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. în loc să facă bine cu intenţii rele. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. În acest sens. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie.

dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. etica avocţilor. ceea ce interesează. Afacerile pot să apară un scop în sine. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. însă. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. În realitate. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. care nu permite nici uneia. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. ea ar putea fi sau de prisos. de ex. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. . eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. prin natura profesiei. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. b). În realitate. Or.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. angajaţilor şi clienţilor. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. Rolurile juriştilor. ETICA JURIDICĂ 1. se orientează în funcţii de principii specifice. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. Drept consecinţă.

privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. Controlul statului fiind atât de redus. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. în mod individual şi în mod colectiv. În ţările cu regim totalitar. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. standardele etice ar fi ameninţate. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. respectiv a unei clase conducătoare. păstrarea acestei independenţe . De aceea. În ţările cu regim democratic. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. libertatea profesiei de jurist înseamnă. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. evident. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. Astfel. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. respectiv. de asemenea. În funcţie de distincţia de mai sus. fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. Celelalte două planuri. justiţia este independentă. Mai mult. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. şi faţă de aspiraţiile clientului. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). iar ăntr-o societate democratică. să menţină un standard etic foarte ridicat. 2. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. prin chiar cerinţele democraţiei. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. Astfel. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. sau ar trebui să se bucure. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. Este.c). de o deplină autonomie. magistrat sau notar. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. acolo unde e cazul. de fapt interesele statului. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. ca un criteriu principal al normării juridice. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. vorba despre avocaţi.

Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. Responsabilităţile avocaţilor . O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. De pildă. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. 3. Ca cetăţean. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. un notar. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). În situaţii excepţionale. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. un magistrat. 4. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. de asemenea. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. dar comportamentul juriştilor este. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. dar şi imaginii celor implicaţi. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. magistrat sau notar. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Ea presupune cunoaşterea legilor. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice.

avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . Ca pledant. sau. o asemenea comunicare este practic imposibilă. Astfel. De asemeni. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Astfel. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. în calitate de consultant. înţelesul sau aplicarea legii. De aceea. Confidenţialitatea. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. Ca evaluator. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. Sarcinile avocatului. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. deci. dacă: avansarea anchetei o cere. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. putând fi acuzat chiar de complicitate. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. în privinţa comunicării cu clientul. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. şi explică implicaţiile lor practice. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare).Loialitatea. În cazul avocatului. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. Ca negociator. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. Diligenţa. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. Ca intermediar între clienţi. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. La celelalte două componente ale statutului de jurist. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. caută să reconcilieze interesele lor divergente. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia.

împiedica acea fraudă). de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. . cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. În consecinţă. fie în cel penal. chiar dacă există anumite diferenţe. sau. între jurist şi colegii săi. de experienţa. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. al dreptului familiei sau al celui comercial. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. de natura relaţiilor cu clientul. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. Dintre toate aceste situaţii dilematice. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie).Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. Rămâne ca regulă generală. Reprezentarea celor defavorizaţi. Conflictul de interese. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. 4. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. reputaţia şi abilitatea avocatului. 5. de noutatea şi dificultatea subiectelor. În realitate. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. de abilităţile necesare. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. de posibilităţile clientului.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. 2. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). 1. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. fără excepţie. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. ca o regulă mai puşin restrictivă. Ca principiu general. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client.

110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. B.5. Astfel. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. şi deci sunt rguli constituive. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. dar. etice şi juridice deopotrivă. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. C. . care se adresează numai magistraţilor. prin art. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. prin art. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. în bună parte. 122. a activităţilor de comerţ. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. A. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. De asemenea. sunt specificate unele norme. Vom cita câteva dintre ele. Pentru că. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. litera e) abaterea disciplinară. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. profesia de jurist se autoreglează. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. de pildă competenţa. direct sau prin persoane interpuse. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. ca şi în cazul profesiei de avocat. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. Primul tip de reguli este imperativ.

Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. Eticul. însă. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. fac problematică existenţa unei etici comune. din această perspectivă. în acest caz. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . d). Etic. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. dar. producători. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. În accepţiunea ei autoritară. informatică. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. întâlnim jurnalişti. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. în care să se regăsească norme valide. Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. cotidiene şi periodice. editori. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri.realizatori. spre deosebire de prima. a partidului unic. b). pentru toate domeniile care compun serviciile media. a unui cod unic. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. 2. difuzare hertziană. animatori. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. a celor aflaţi la putere. la fel ca şi libertarienii. media electronică. telecomunicaţii. cablu audio-vizual. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. c). neacceptând. Diversitatea suporturilor de difuzare. a). sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. (radio şi televiziune). programatori. în mod special. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială.

De cele mai multe ori. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. În apreciera statutului jurnalistului şi. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. indeosebi. ca mijloc de a redistribui puterea. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. Sarcina . Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. ci şi principala cerinţă etică. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. Căutarea adevărului şi relatarea lui. pot fi grupate astfel: a). Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. mai degrabă. prin doctrina responsabilităţii sociale. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. Parte a eticii media. ale libertăţii de comunicare interpersonală. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. pe tema dacă activitatea de informare este. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. în primul rând. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. formulate în literatura de specialitate. acesibilă publicului larg. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. Socotită mai mult ca o obligaţie. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. 3. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. diferite subiecte şi evenimente. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. cel deal doilea la comunicarea mediatică. de exemplu. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. respectiv. În cel dintâi. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează.

Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. căutând să rămâna impartial. inedite. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. ănregistrările video sau audio. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului. . fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. În atingerea acestui scop ei trebuie: . Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. în bună parte. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. – – – – – . siomplificate sau exagerate prin intrepretare. materialele promoţionale. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. în relatarea şi interpretarea informaţiei. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. sau inregistrărilor video.să identifice cât mai exact sursele. . Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. . cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. fie pentru a explica evenimentele trecute. Să nu recurgă niciodată la plagiat. Or. fotografiile. informaţiile ironice. el trebuie să le respecte. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. atunci ea trebuie mărturisită. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului.să descopere subiecte noi.

Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. vârsta. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. Independenţa jurnalistului. de răul pe care îl pot produce. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. cu privire la o persoană sau la un lucru. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. – – – – – – – c). b). sau ocupă posturi de influenţă. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. de exemplu. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. fie că sunt subiecţii ştirilor. unor fapte de corupţie. infirmităţile aparenţa fizică. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . conpasiune. etnia. a dreotului la viaţa privată. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere.statul social. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. În realiate însă. fără autoritate instituţională. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. demascarea unei fraude. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. pe termen scurt sau lung. Minimalizarea efectelor dăunătoare. înţelegere. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. Asupra persoanelor publice. Să prezinte şi surse populare. genul. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. religia. toleraţă. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. respect.

Responsabilitatea. . fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. şi nu de conotaţia etică. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. De aceea. favoruri. Cu toate acestea. Să refuze daruri. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. indiferent de partidul pe care îl reprezintă. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. . Cu toate acestea. . materiale sau de altă natură. pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. implicarea în politică. Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi.Să asume greşelile şi să le corecteze. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. . tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. d). servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale.Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media.

asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. în ansamblul ei. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. pentru a analiza argumentele. Sau. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. în realitate.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. implicit. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. evident. Simplificând. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. reversul. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti.. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. fie ca efect al sărăciei. Dacă totuşi este acceptat ca temă. fie al lipsei de obişnuinţă. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. particulare. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. eticul ar fi. larg împărtăşită astăzi în România. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. într-o altă exprimare. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. ci şi bioetica. interesul faţă de etica medicală este legitim. dar. ETICA MEDICALĂ 1. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. Definirea statutului eticii medicale Părerea. În ciuda acestor obstacole.

Astfel. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. 2. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. I se pot face multe reproşuri unui medic. pe de altă parte). Modele etice. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic.întări aspectele morale ale unei profesii. cât prin modul de aderare. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. din această perspectivă. asistente medicale. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. Codul medical Definiţie. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. schimba sau valida un cod medical devin. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. de cunoştinţele şi de priceperea sa. nemulţumire şi supărare. preocuparea principală. astfel. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. intoleranţa faţă de un . Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. s-a propus un model asemănător. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. Prin această propunere. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. Deşi necesară. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. altfel. ansamblul situaţiei pacientului. prin abordarea clinică a eticii medicale. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. pe de o parte. cel al prieteniei. Deşi esenţială. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. acela de a se conforma unei orientări specifice. tipică cercetării. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. Atitudinea ignorată. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. a publicului etc. Preocuparea de aformula. cel puţin la fel de importante. sau pe cea a unor specialităţi particulare. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. preluând decizii care. a pacienţilor. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. permiţând. neliniştile unui pacient. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. Caracterul empatc al relaţiei. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii.

în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. . etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. homeopatia. a actlui medical. ci „produsul determinărilor sociale”. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. Este facilitată. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. de exemplu. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. Conform acestui model. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. de evenimente speciale petrecute în copilărie. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. În democraţie. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. astfel. recunoascute de o societate la un moment dat. strict biologice.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. De exemplu. devenind parte componentă a angajamentului religios. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. sau chiar de către stat. Martorii lui Iehova. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. nu neapărat pasionale. etica medicală. de influenţele de mediu. a principiilor echităţii. de grupuri. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. precum . recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. a intenţiei unei anume acţiuni etc. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. Prin abordarea legală. prin reperele pe care le propune. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. nu acceptă transfuzia şi transplantul.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. expresia dictatorială a unei ideologii. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. uneori fanatică. Contribuţiile legaliste. determinată de influenţe în afara orcărui control. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. în întregul ei. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. osteopatia).

nu în ultimul rând. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . 3. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. sinceritatea). Virtuţile promovate sunt onestitatea. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. de exemplu. acolo unde ele există. devotamentul. Cui trebuie încredinţată. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . principii şi reguli. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. de obicei.Distincte teoretic. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. nu mai este necesară. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. un anumit cod. discreţia. într-un mod independent. compasiunea şi. În general.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. competenţa. Standardele prescriu anumite virtuţi. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului.Tema paternalismului. Conţinutul unui cod. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. Uneori numirea însăşi a principiului. sinceritatea. integritatea. în ce circumstanţe şi de ce? .Tema confidenţialităţii. compasiunea). cel al respectului pentru viaţă. ca. Alteori. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. însă. codurile de etică medicală. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . un principiu se subordonează unui alt principiu. în realitiate aceste abordări nu au impus. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. el rămânând ca fundament al întregului cod.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. de pildă. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii.

în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze. defapt. în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. .Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale. temporar sau permanent. Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. de ce? .Este avortul vreodată justificat.dacă da. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. Subiecte privind viaţa şi moartea: . dar al cărui creier nu este mort. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă. dacă da. dacă da.responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. . în ce circumstanţe? b).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful