I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

R. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. Levy-Bruhl – care susţine că. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. În limbajul prescriptiv. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. Etica lui Ayer este noncognitivistă. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive.M. 2. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. de a aduce mai binele. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. În concluzie. În discursul moral. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. adică teoretică. Levy-Bruhl susţine că morala. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. specifici limbajului moral. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. La al doilea. Pentru Levy-Bruhl. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. La primul. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. judecăţile (morale) nu sunt factuale. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. realitatea obiectivă dată. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. (Limbaj. ci ceea ce trebuie să fie. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. omul are libertatea să decidă. judecăţile morale. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. ci expresii pur emoţionale. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. ca-n orice ştiinţă. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. Una aparţine lui L. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. faptele morale. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. Stevenson şi R. de adevăr) şi judecăţile apreciative. traducând atitudinile subiectului. descriptive. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. adevăr şi logică). de valoare. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. etica nu poate fi ştiinţă. adevărul se rezumă la realitate. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. deoarece. Aceasta înseamnă că morala. El va studia. cu sensul de etică. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. Hare. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. Pentru noncognitivişti ca Ayer.

judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. Ca sistem. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. ci în general. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. demnităţii. Valoric. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. Teoria datoriilor profesionale medicale. rostul ei fiind interpretarea normelor. indiferent de ponderea ei în sistem. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. Dar. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. Deontologia s-a dezvoltat. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. mai ales. bioetica. prin mijloace. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. indicative. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. fie ele particulare numai. acţionează mişcarea de la scop. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. specific. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. Prin îmbinare. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. ceea ce trebuie făcut. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. nu etica. în funcţie de profesiuni. ale conduitei şi raporturilor sale. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). ci obiectul ei morala este normativ. Etica ne dă un piedestal. agronomică. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. adică a “ceea ce trebuie făcut”. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. la efectul care înseamnă acţiune. ca filosofie practică. îndeosebi al moralelor profesionale. deontologia activităţii pedagogice etc. Însă. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. ale dreptăţii. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. Studiind morala. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. dar şi de identitatea agentului moral. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. Ea oferă numai criteriile teoretice. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. ele sunt funcţional subordonate acestora. conduita celor care o exercită. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. onoarei. morala fie că este abordată general. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. a judecăţilor de valoare. datoriile se legitimează prin valorile scop. deontologia inginerului industrial. dintre ei şi public”. Dar. etică a unei profesiuni. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale.recepţionează sensuri ale realităţii. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. ca studiu al moralelor particulare. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Încât. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. principiilor şi normelor morale.

Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. 2. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. . Pentru deontologi. De aceea. despre justeţe şi datorie. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. Principală este categoria datoriei. (G. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. intuiţionism deontologic.Mc. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. un act nu este moral pentru că el este bun. nemijlocit. Moore – Etica). ea fiind în primul rând indeductibilă. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. centrată pe etica datoriei însă. după el. D. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. corectitudinii. După deontologi. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. care în etica lor devin valori fundamentale. valoare de la sine intuibilă. totodată. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. C. unicale. ci pentru că el este drept. acelaşi autor. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. valori. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). relevă că. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. Fiind evidentă de la sine. Categoriile morale sunt pentru ei. Nu acelaşi lucru se poate spune. doctrina lor este supranumită. explică şi diferenţele morale dintre ei. căci numai ea este garantul dreptăţii. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. ce datorii avem de îndeplinit. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. Intuiţia nu poate fi negată. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. acţiunea propriu-zisă. fără greşeală. uneori. deductibile din valorile binelui. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. Influenţat de utilitarism. Pentru Moore. singur. fără considerarea utilului sau a binelui. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. Intuiţia morală indică. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei.

mai mult. pentru alţii o carieră. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. prin execuţia bugetară. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. Dacă politica se practică fără scrupule. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. furt sau chiar crimă. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. consideră că datoria este absolut intrinsecă. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. prin nivelul de impozitare etc. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. nu invers. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. Deontologiştii. dialogul. Etica în politică 1. În democraţie. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. Moraliceşte. între grupurile de interese. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. acţiunea depinde de rezultatul ei. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. să concilieze divergenţe. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. Ea nu poate fi independentă de binele moral.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. fără violenţă. ba. Politica este la originea profesiilor sociale. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. înşelătorie. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. uneori ele se obţin şi prin minciună. la corupţie sau lipsă de transparenţă. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. independentă de orice bine. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. responsabilitatea. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. Indiferent de calitatea ei. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. Ele trebuie să negocieze. prin iniţiativele legislative. ci şi relaţiile interpersonale. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică.

eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. pentru grupul pe care îl reprezintă. tortura. terorismul. Securitatea statului devine un bine suprem. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. întemniţarea fără judecată. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. Prin urmare. segregarea. politica satisface pe deplin interesele acestuia. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . în ideologia marxistă: burghezul. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. crearea şi afirmarea statului. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. anxios. condamnarea arbitrară. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. pereat mundus! (Să se facă dreptate. genocidul. 2. uciderea. Împotriva acestor inamici. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). separarea de morală. Publicul este ostil. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). Ceea ce nu este justificat în statul de drept. Dacă ţinem seama doar de principii. binele public. o dată ajunşi la guvernare.

În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. dacă este endemică. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. morală şi politică. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. prăbuşeşte încrederea în guvernare. Dar. atât sub aspect legal. 3. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. cetăţeanul simplu nu înţelege. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. ci în unele implicaţii ale sale. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. . pe termen lung şi de importanţă mai mare. Din această categorie fac parte minciunile albe. cititorul este naiv. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. ci şi o linie politică a anarhiştilor. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. O problemă centrală a politicii. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. În acelaşi r. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. nu în primul rând acţiunea bună. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. care militează pentru sfârşitul statului. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. nu al celor de stat. De exemplu. în anumite condiţii. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. a intereselor majore. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. Cel din urmă drept nu există. între morala publică şi cea privată. chiar crearea panicii are rol manipulator. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. pentru obiective limitate. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. cruzime. cele lipsite de consecinţe. viclenie. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. Toastezi în sănătatea unui dictator. temporară. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. crimă.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. sau. trădare.

pur şi simplu. de ex. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. Moralitatea politică are standarde specifice. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. Uneori este necesar să manipulezi. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. parte a dreptăţii compensatorii. în democraţie. faţă de susţinători. Dreptatea restitutivă. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. diferite de ca privată. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. grupurile defavorizate. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. În politică alegerea este a altuia. nedreptatea. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. propria rasă sau categorie socială. a vizat o categorie mai .. restituirea „părţilor sociale”. în morală alegerea este proprie. La modul general. În legătură cu aceasta.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Legea este egală pentru toţi. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. minţi. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. Din punct de vedere politic. De ex. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. însă. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. puterea de alegere este deasupra indivizilor. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. Pentru poliţie. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. a părtinirii. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. consecinţele pot fi mult mai imorale. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. Viaţa publică este pluralistă. însă. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. Guvernanţii trebuie să respecte. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese.

de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. Dar. în calitate de politicieni ai prezentului). în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. membri ai nomenclaturii. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. le revine şi o responsabilitate proiectivă.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. terenuri. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. este o datorie. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. În aceste situaţii. păduri. să aibă virtutea corectitudinii. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. este relativistă şi de un realism . responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. 4. cel puţin două legislaturi. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice.fără consecinţe legale. Ce fel de persoană trebuie să fie. În cazurile anterior discutate. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. Mai mult. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. mari proprietari funciari. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico.

dând seama de interesele lor publice. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Din cauza acestei frecvente percepţii. nu simpli executanţi. premiere. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. sancţiune. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. în rând cu ei. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. că ei au propriile valori. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. onestitatea şi umilinţa. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. Ea constituie o condiţie a integrării morale. Cele două virtuţi. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem.instrumental. Din acest motiv. vin din medii diferite. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. salariu. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . Etica în administraţia publică 1. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. datorie. care ne sunt limitele şi posibilităţile. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. concentrarea interioară. România nu este un caz de excepţie. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. nu doar politica. trufia. realismul. sunt necesare oricărei persoane politice. calmul. cu alt statut social. stăpâni ai destinelor celorlalţi. nu se vizează divorţul în sine. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. în acord cu standardul comunităţii. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice.

Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. Managerii deţin funcţii de conducere. oricine joacă rol într-o birocraţie. în ultimă instanţă. aplicarea lor antrenează resurse publice.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. libertate. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. caută şi distribuie utilizarea resurselor. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. Conformismul. Un manager public trebuie să ţină cont. motivează personalul. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. legitime din punct de vedere public. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. slujesc drept simbol al organizaţiei. Orice program de guvernare. 3. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. afrmă valorile organizaţiei. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. Gortner. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. indiferent de nivelul căruia i se adresează. inclusiv din perspectivă etică şi politică. în aceste condiţii. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. evaluează indivizii şi grupul. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. reprezintă grupul. sunt formulate în numele interesului public. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. publicul însuşi . Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. urmăresc procese organizaţionale. trebuie implementat. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. în sensul supunerii la norme. politicile publice. 2. şi aceasta depinde de administraţia publică. Personalitatea celor cu care interacţionează. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. respect pentru ordine şi lege. 2.

politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. Empatia. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. Uneori ei . În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. Ei lucrează sub presiune. care constă în capacitatea de a acţiona drept. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. de a se folosi arogant de putere. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. După York Willbern. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. Etica responsabilităţii democratice. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. 6. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. de a accentua propria lor autoritate. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. Prin urmare. stabilităţii. dincolo de jocul politic. prieteni. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. Prin urmare. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. 2. 3. 5. Corectitudinea. orientat doar spre interesele proprii. organizaţiilor. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. Curajul. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. etic lor este una situaţională. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. nici egoist. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. şefi. În consecinţă. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. egalităţii de tratament şi eficienţei. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. 4.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. 3. 4. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. Procedurile slujesc ordinii. de a eluda legea. Funcţionarii publici sunt. Aspectele 3-6 merită comentate.

– – 3. Conflictul de valori. ei trebuie să ţină balanţa: legea. instituţia proprie. Etica pentru politici publice. fără nici un fel de compromisuri. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. colegii. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. în raport cu administraţia publică. cetăţenii deţin autoritatea ultimă.pot decide chiar contra opiniei publice. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. la un tratament corect comun. Guvernul. prin urmare valori de tipul binelui. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. deoarece administraţia este în slujba lor. nu a instituţiilor în sine. egalitea de şanse. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. nici apoliticienilor. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. drept. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. este trăit ca un conflict personal. ONG. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. Legile. indiferent cine este clientul. datorită calităţii lor de profesionişti. Responsabilitatea. voinţa populară şi corectitudinea profesională. dreptate. 6. 5. partide politice. subordonaţii. . lipsă de conciliere. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. sindicate. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. adevărat. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. politicile publice. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. prin urmare. Prin urmare. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. Echitatea. obligatoriu. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. sau ar trebui să fie. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. Dilemele etice intervin. Loialitatea. superiorii. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. la aceeaşi calitate a serviciilor. în momentul în car se confruntă mai multe valori. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. dezirabil. Etica compromisului şi integrării sociale. pentru aceste categorii. sunt supuşi controalelor. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. iar funcţionarii sunt.

cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. furnizarea informaţiilor de bună calitate. sindicatele. participării angajate. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. corectitudinea. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. corectă şi echitabilă. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. respect pentru demnitatea persoanei. Într-un mediu politic democratic. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. critice. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. nici pentru crearea locurilor de muncă). Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. patroniiii. tragie. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. participare. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. contribuabilii. adică respectului faţă de lege. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. . egalitate. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. a bugetelor. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. Administraţie. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. ci de calitate a vieţii. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. Se pierde încrederea publică. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. valori şi scopuri conflictuale. responsabilităţii în urmărirea interesului public. toleranţei. promovarea dialogului. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. în principiu. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. 5. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. Funcţionarii publici dau socoteală socială. interpretării. dreptate. 4. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. a traducerii practicilor în fapte. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. analizei.

Legile reprezintă. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. devotament faţă de comunitate. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. În consecinţă. trai frugal. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. tărie în situaţii critice. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. b.Uneori legile însele pot fi nedrepte. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. promovat de legislativ şi executiv. Pe de o parte. hărnicie. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). hotărâri. libertate. . Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. într-o democraţie. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. ci si ceea ce este dezirabil permis. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. ordonanţe. 7. curaj. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. nedrepte. voinţa publică. 6. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. egalitate şi încredere publică. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. răbdare. iar acesta este nesigur. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor.

violează drepturi de bază. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . politic şi etic. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. deturnează bani publici. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. să tragă semnale de alarmă. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului).dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. în principal. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. între dezvăluire şi confidenţialitate. Etica afacerilor 1. este abuz de autoritate. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. devine acută. oricât ar părea de paradoxal. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. trebuie să ia atitudine. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. este un managment falimentar al resurselor. Din acest motiv. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. sunt. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate.

este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste.produc. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public.grijă reciproc împărtăşită. cea a . La modul real. să aibă forma unui război pentru profit. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. Izolarea nu mai este posibilă. corporaţii. 2. între manageri şi acţionari. avocaţii – apărători ai dreptăţii. managerii şi pe unii investitori. profesorii – ai cunoaşterii. neconforme cu valorile proclamate. adevărului şi educaţiei. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. influenţa. cât şi faţă de clienţi. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. să fie nemiloasă. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. grupuri de acţionari. Ceea ce ştim. lumea afacerilor pare o junglă. încredere reciprocă. Darwinismul şi limitele sale. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. transferuri de valori. că recompensează angjaţii. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. Prima practică avea o încărcătură etică. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. În acelaşi timp. cea de-a doua avea o singură dimensiune. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. afirmarea. atât faţă de actionari. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. el implică un amestec de culturi organizaţionale. Din exterior. inclusiv multinaţionale. între acestea clienţi şi acţionari. Ca şi în politică. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. că angajează forţă de muncă. adeseori fără parteneriat si fair-play. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. utilitatea. în Sumer. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. Dincolo de motivaţiile egoiste. poliţiştii – ai ordinii publice. Toţi lucrează şi pentru salariu. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. Atomismul individualist. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. succesul. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. un serviciu adus comunităţii. prestigiul şi succesul financiar. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. În irme sunt implicate adesea familii. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. sunt mândri de felul în care merge o afacere. din perspectivă istorică. La modul ideal toţi au dreptate.

clienţi. Tehnologia. ale lumii afacerilor. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. 3. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. sindicate. legitimitate. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. Clientul trebuie considerat raţional.. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. Au loc transformări în convingerile filosofice. mediul afacerilor.sursă de probleme morale. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. Acest proces coincide cu urbanizarea. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. cea practicată între egali. Schiburile comerciale. natura societăţii. promisiuni. tratamentului corect. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. În societăţile rurale. privatizarea. intenţii. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute.profitului. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. O firmă care vinde maşini. câştigului cinstit. cu îndeletniciri neonorabile. Este o ocupaţie pur egoistă. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. drepturi individuale. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. pe când sărăcia . Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. manageri. cu utilitate pur economică. consecinţe. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). în versiunea populară „lăcomia e bună”. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. industrializarea. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale.

Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. iar producătorul este dubios. profitul.– Nivelul moral. inteligent. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. Ea crează cerere. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. să aibă instrucţiuni de folosire. Acestea sunt cazuri ideale. iar morala este morală. În activitatea unei corporaţii. bine intenţionat. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. promovările. este responsabil (ceea ce. comunitatea înconjurătoare. inteligent. de seducţie. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. inclusiv de constrângeri etice. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. poluarea. De exemplu. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. distruge frumuseţea mediului. consumatorii şi furnizorii. Orice implicare în caritate. secătuieşte resursele. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. Reclama uzează de minciuni. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. mai mult. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. de ex. susţine acesta. capabil să-şi dea seama de riscuri. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. filme excesiv de violente sau obscene). iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. Argumentul competenţei. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. de şigări. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. de băuturi. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. responsabil. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. dşi sunt fiinţe umane. Aici sunt incluşi: angajaţii. la rândul ei. scopuri în sine. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. Este sistematic violat principiul adevărului. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. iar reclama. kitsch. dar. societatea. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. în . aerul. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. necalificat. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. b. iluzii pozitive. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. influenţează şi cererea şi alegerea. dotat cu discernămţnt. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. poluează apa. sigure. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker.

a celor salariale şi în problemele de mediu. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. Pe de altă parte. protecţia consumatorului. Dreptul la un mediu natural sănătos. şi afaceri. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. riscă foarte mult. Ea devine o cerinţă pregnantă. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. o simplă sursă de salariu şi beneficii. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. 4. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. acordul părţilor contractante. grija faţă de bunăstarea companiei. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. în primul rând slujba. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. Afacerile nu sunt scop în sine. corporaţiile aduc în noile lor medii. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. firmele. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. respectiv un singur mijloc. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. îşi critică public propria companie. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Există probleme specifice. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. spiritul de echipă. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. precum şi acela al respectului pentru persoană. indezirabilă. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. Din acest motiv.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. pe de o parte. pe de altă parte. este percepută de către companie ca trădătoare. iar succesele ei sunt ocazionale. mediu. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. corporaţiile au inclusă – . Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. de natură etică. ataşamentul faţă de colegi. companiile. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri.

În acest sens. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Există produse care. ca factor de influenţă şi presiune socială. ocuparea forţei de muncă. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). nu pot fi vândute în ţară. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. în loc să facă bine cu intenţii rele. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. ci cu interesele firmei. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. prezentând un risc mare. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. Responsabilitatea socială în plan internaţional. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. Dependenţa de corporaţii. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. la nivel guvernamental. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. În schimb. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. să-i impună legi şi politici publice. propriile mijloace de autoprotecţie. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. De aceea. de preferat nord-americană şi europeană. inclusiv forţa de munca. Prin urmare. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice.

Rolurile juriştilor. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. de ex. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. care nu permite nici uneia. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. . ea ar putea fi sau de prisos. Afacerile pot să apară un scop în sine. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. etica avocţilor. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. În realitate. În realitate. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. însă. prin natura profesiei. ceea ce interesează. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. ETICA JURIDICĂ 1. angajaţilor şi clienţilor. eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. b). fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. Or. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. se orientează în funcţii de principii specifice. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. Drept consecinţă. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie.

oricât de juste sau nejuste ar fi ele. libertatea profesiei de jurist înseamnă. să menţină un standard etic foarte ridicat. acolo unde e cazul. şi faţă de aspiraţiile clientului. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. standardele etice ar fi ameninţate. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. Este. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi.c). Controlul statului fiind atât de redus. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. sau ar trebui să se bucure. vorba despre avocaţi. În funcţie de distincţia de mai sus. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. respectiv a unei clase conducătoare. 2. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. magistrat sau notar. de asemenea. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. de fapt interesele statului. În ţările cu regim totalitar. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. păstrarea acestei independenţe . pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. iar ăntr-o societate democratică. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. Astfel. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. de o deplină autonomie. Astfel. Mai mult. De aceea. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. respectiv. justiţia este independentă. evident. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. prin chiar cerinţele democraţiei. ca un criteriu principal al normării juridice. Celelalte două planuri. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. în mod individual şi în mod colectiv. În ţările cu regim democratic.

un magistrat. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. magistrat sau notar. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. de asemenea. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. 4. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. În situaţii excepţionale. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. Ca cetăţean. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. dar comportamentul juriştilor este. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. 3. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. dar şi imaginii celor implicaţi. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. Responsabilităţile avocaţilor . Ea presupune cunoaşterea legilor. De pildă. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. un notar. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor.

De aceea. în privinţa comunicării cu clientul. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. în calitate de consultant. putând fi acuzat chiar de complicitate. În cazul avocatului. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. şi explică implicaţiile lor practice. Astfel. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Astfel. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii.Loialitatea. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. înţelesul sau aplicarea legii. Ca intermediar între clienţi. deci. La celelalte două componente ale statutului de jurist. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. dacă: avansarea anchetei o cere. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). caută să reconcilieze interesele lor divergente. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). Ca negociator. Confidenţialitatea. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. De asemeni. Diligenţa. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. Sarcinile avocatului. o asemenea comunicare este practic imposibilă. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. Ca evaluator. Ca pledant. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. sau.

chiar dacă există anumite diferenţe. de experienţa. de abilităţile necesare. .Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. 2. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent.împiedica acea fraudă). sau. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. Conflictul de interese. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică.Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie). cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. ca o regulă mai puşin restrictivă. 4. fără excepţie. Rămâne ca regulă generală. fie în cel penal. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. În realitate. În consecinţă. între jurist şi colegii săi. Ca principiu general. reputaţia şi abilitatea avocatului.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. Reprezentarea celor defavorizaţi. de noutatea şi dificultatea subiectelor. 5. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. de natura relaţiilor cu clientul. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. de posibilităţile clientului. al dreptului familiei sau al celui comercial. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. 1. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. Dintre toate aceste situaţii dilematice. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi.

orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. C. care se adresează numai magistraţilor. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. etice şi juridice deopotrivă. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. ca şi în cazul profesiei de avocat.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. sunt specificate unele norme. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. de pildă competenţa. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. şi deci sunt rguli constituive. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. B. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. litera e) abaterea disciplinară. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. Astfel. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. Pentru că. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. prin art. prin art. dar. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. direct sau prin persoane interpuse. 122. a activităţilor de comerţ.5. în bună parte. . profesia de jurist se autoreglează. Primul tip de reguli este imperativ. De asemenea. A. Vom cita câteva dintre ele.

În accepţiunea ei autoritară. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. fac problematică existenţa unei etici comune. Diversitatea suporturilor de difuzare. întâlnim jurnalişti. în care să se regăsească norme valide. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. telecomunicaţii. din această perspectivă. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. în mod special. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. a unui cod unic. media electronică. programatori. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. spre deosebire de prima. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. a). Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. la fel ca şi libertarienii. c). ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. cablu audio-vizual. cotidiene şi periodice. dar.realizatori. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. animatori. difuzare hertziană. Etic. d). producători. pentru toate domeniile care compun serviciile media. 2. neacceptând. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. Eticul. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. editori. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. a partidului unic. informatică. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. în acest caz. sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. a celor aflaţi la putere. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . b). Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. însă. (radio şi televiziune).

ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. pe tema dacă activitatea de informare este. 3. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. În apreciera statutului jurnalistului şi. În cel dintâi. ale libertăţii de comunicare interpersonală. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. respectiv. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. ca mijloc de a redistribui puterea. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. în primul rând. acesibilă publicului larg. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. prin doctrina responsabilităţii sociale. Socotită mai mult ca o obligaţie. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. mai degrabă. formulate în literatura de specialitate. ci şi principala cerinţă etică. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. de exemplu. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. diferite subiecte şi evenimente. pot fi grupate astfel: a). un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. De cele mai multe ori. Parte a eticii media. indeosebi. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. Căutarea adevărului şi relatarea lui. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. cel deal doilea la comunicarea mediatică. Sarcina . precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute.

fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. . în relatarea şi interpretarea informaţiei. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. Or. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. materialele promoţionale. fotografiile. fie pentru a explica evenimentele trecute. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea.să descopere subiecte noi.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. ănregistrările video sau audio. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. În atingerea acestui scop ei trebuie: . atunci ea trebuie mărturisită.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor.să identifice cât mai exact sursele. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. sau inregistrărilor video. în bună parte. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. el trebuie să le respecte. . Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. căutând să rămâna impartial. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. – – – – – . Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului. inedite. informaţiile ironice. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. Să nu recurgă niciodată la plagiat. .

Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. pe termen scurt sau lung. genul. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. infirmităţile aparenţa fizică. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. demascarea unei fraude. unor fapte de corupţie. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. sau ocupă posturi de influenţă. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. etnia. Minimalizarea efectelor dăunătoare. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . vârsta. fără autoritate instituţională. cu privire la o persoană sau la un lucru. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. de exemplu. religia. Independenţa jurnalistului. toleraţă. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. înţelegere. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. conpasiune. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. a dreotului la viaţa privată. fie că sunt subiecţii ştirilor. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. Asupra persoanelor publice. respect. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. b). Să prezinte şi surse populare. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. – – – – – – – c). de răul pe care îl pot produce. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor.statul social. În realiate însă.

Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. Responsabilitatea. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: .Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. d). . Cu toate acestea. Să refuze daruri. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. Cu toate acestea. implicarea în politică. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. De aceea. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii. indiferent de partidul pe care îl reprezintă. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. favoruri. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul.Să asume greşelile şi să le corecteze. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. . . şi nu de conotaţia etică. . pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. materiale sau de altă natură. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale.

disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. pentru a analiza argumentele. dar. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. ETICA MEDICALĂ 1. într-o altă exprimare. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. evident. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. larg împărtăşită astăzi în România. fie ca efect al sărăciei. Sau. implicit. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. Definirea statutului eticii medicale Părerea. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. Etica medicală este analiza cazurilor concrete.. în realitate. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. ci şi bioetica. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. în ansamblul ei. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. Simplificând. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. În ciuda acestor obstacole. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. particulare. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . eticul ar fi.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. Dacă totuşi este acceptat ca temă. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. interesul faţă de etica medicală este legitim. reversul. fie al lipsei de obişnuinţă.

pe de o parte. altfel. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. Prin această propunere. asistente medicale. Codul medical Definiţie. prin abordarea clinică a eticii medicale. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. sau pe cea a unor specialităţi particulare. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. Modele etice. preluând decizii care. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. 2. intoleranţa faţă de un . implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. astfel. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. I se pot face multe reproşuri unui medic. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. Deşi necesară. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. nemulţumire şi supărare. Atitudinea ignorată. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. a pacienţilor. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. tipică cercetării. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. cel al prieteniei. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. pe de altă parte). schimba sau valida un cod medical devin. cât prin modul de aderare. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. neliniştile unui pacient. Deşi esenţială. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. preocuparea principală. din această perspectivă. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. a publicului etc. ansamblul situaţiei pacientului. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. permiţând. Preocuparea de aformula. de cunoştinţele şi de priceperea sa. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. cel puţin la fel de importante. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician.întări aspectele morale ale unei profesii. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. s-a propus un model asemănător. Caracterul empatc al relaţiei. Astfel. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. acela de a se conforma unei orientări specifice.

prin reperele pe care le propune. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. De exemplu. de influenţele de mediu. a actlui medical. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. a intenţiei unei anume acţiuni etc. expresia dictatorială a unei ideologii. Este facilitată. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. Martorii lui Iehova. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. Prin abordarea legală. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. de evenimente speciale petrecute în copilărie. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. sau chiar de către stat. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. devenind parte componentă a angajamentului religios. Conform acestui model. ci „produsul determinărilor sociale”. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. nu acceptă transfuzia şi transplantul. de exemplu. osteopatia). trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. Contribuţiile legaliste. În democraţie. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. în întregul ei. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. precum . O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. etica medicală. de grupuri. determinată de influenţe în afara orcărui control. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. a principiilor echităţii. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. recunoascute de o societate la un moment dat. nu neapărat pasionale. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. homeopatia. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. astfel. uneori fanatică. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. strict biologice. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. .posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura.

3. el rămânând ca fundament al întregului cod. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. sinceritatea). sinceritatea. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . Virtuţile promovate sunt onestitatea. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. nu mai este necesară. compasiunea). Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. de obicei. cel al respectului pentru viaţă.Distincte teoretic. Uneori numirea însăşi a principiului. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . în realitiate aceste abordări nu au impus. integritatea. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. un principiu se subordonează unui alt principiu. În general. compasiunea şi. principii şi reguli. Alteori. discreţia. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. de exemplu. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. în ce circumstanţe şi de ce? .Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. însă. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. Cui trebuie încredinţată. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). acolo unde ele există. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. competenţa. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. de pildă. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. un anumit cod. ca. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? .Tema confidenţialităţii. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. nu în ultimul rând. devotamentul. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient.Tema paternalismului. Standardele prescriu anumite virtuţi. într-un mod independent.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. codurile de etică medicală. Conţinutul unui cod.

În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului.Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale. de ce? . în ce circumstanţe? b). în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da. în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente.dacă da. temporar sau permanent. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . .responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. defapt. dacă da. . dacă da.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze. Subiecte privind viaţa şi moartea: . Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c).Este avortul vreodată justificat. Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. dar al cărui creier nu este mort.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful