I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

de valoare. realitatea obiectivă dată. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. 2. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. ca-n orice ştiinţă. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. Hare. Pentru noncognitivişti ca Ayer. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. Levy-Bruhl – care susţine că. de a aduce mai binele. omul are libertatea să decidă. Etica lui Ayer este noncognitivistă. ci expresii pur emoţionale. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. La al doilea. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. traducând atitudinile subiectului. Stevenson şi R.M. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. de adevăr) şi judecăţile apreciative. (Limbaj. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. El va studia. etica nu poate fi ştiinţă. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. Levy-Bruhl susţine că morala. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. judecăţile (morale) nu sunt factuale.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. adică teoretică. Una aparţine lui L. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. În concluzie. deoarece. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. adevăr şi logică). Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. La primul. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. judecăţile morale. specifici limbajului moral. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. Aceasta înseamnă că morala. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. faptele morale. În discursul moral. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. ci ceea ce trebuie să fie. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. Pentru Levy-Bruhl. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. descriptive. R. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. adevărul se rezumă la realitate. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. În limbajul prescriptiv. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. cu sensul de etică.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap.

deontologia inginerului industrial. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. rostul ei fiind interpretarea normelor. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. fie ele particulare numai. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. demnităţii. indiferent de ponderea ei în sistem. agronomică. ca filosofie practică. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. a judecăţilor de valoare. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. ele sunt funcţional subordonate acestora. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. Etica ne dă un piedestal. Valoric. Studiind morala. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. morala fie că este abordată general. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual.recepţionează sensuri ale realităţii. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. Teoria datoriilor profesionale medicale. bioetica. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. nu etica. specific. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. prin mijloace. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. onoarei. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. principiilor şi normelor morale. Încât. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. Dar. Ea oferă numai criteriile teoretice. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. Dar. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. Deontologia s-a dezvoltat. adică a “ceea ce trebuie făcut”. ci obiectul ei morala este normativ. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. dintre ei şi public”. ci în general. Însă. în funcţie de profesiuni. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. acţionează mişcarea de la scop. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. Ca sistem. deontologia activităţii pedagogice etc. dar şi de identitatea agentului moral. etică a unei profesiuni. datoriile se legitimează prin valorile scop. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. indicative. ale dreptăţii. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. Prin îmbinare. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. la efectul care înseamnă acţiune. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. ceea ce trebuie făcut. ale conduitei şi raporturilor sale. îndeosebi al moralelor profesionale. ca studiu al moralelor particulare. conduita celor care o exercită. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. mai ales.

căci numai ea este garantul dreptăţii. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. acelaşi autor. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. Moore – Etica). rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. C. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. explică şi diferenţele morale dintre ei. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. (G. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. Nu acelaşi lucru se poate spune. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. ce datorii avem de îndeplinit. relevă că. nemijlocit. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. corectitudinii. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. Intuiţia morală indică.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. Intuiţia nu poate fi negată. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. După deontologi. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. doctrina lor este supranumită. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. un act nu este moral pentru că el este bun. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. Influenţat de utilitarism. singur. unicale. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. acţiunea propriu-zisă. despre justeţe şi datorie. după el. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. intuiţionism deontologic. Principală este categoria datoriei. De aceea. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. Fiind evidentă de la sine.Mc. ea fiind în primul rând indeductibilă. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. valori. uneori. Categoriile morale sunt pentru ei. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. 2. valoare de la sine intuibilă. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. care în etica lor devin valori fundamentale. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. Pentru Moore. D. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. totodată. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. ci pentru că el este drept. deductibile din valorile binelui. fără greşeală. centrată pe etica datoriei însă. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. . Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. Pentru deontologi. fără considerarea utilului sau a binelui. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva.

grupările de interese fiind în competiţie paşnică. Moraliceşte. dialogul. Deontologiştii. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. prin execuţia bugetară. Indiferent de calitatea ei. la corupţie sau lipsă de transparenţă. fără violenţă. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. Etica în politică 1. Politica este la originea profesiilor sociale. furt sau chiar crimă. prin nivelul de impozitare etc. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. Ea nu poate fi independentă de binele moral. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. nu invers. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. responsabilitatea. Ele trebuie să negocieze. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. înşelătorie. ba. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. independentă de orice bine. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. Dacă politica se practică fără scrupule. În democraţie. între grupurile de interese. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. consideră că datoria este absolut intrinsecă. ci şi relaţiile interpersonale. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. acţiunea depinde de rezultatul ei. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. pentru alţii o carieră. să concilieze divergenţe. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. prin iniţiativele legislative. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . mai mult. uneori ele se obţin şi prin minciună. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. căpătând caracteristicile unei profesii speciale.

Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. pentru grupul pe care îl reprezintă. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. uciderea. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. anxios. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. o dată ajunşi la guvernare. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. terorismul. în ideologia marxistă: burghezul. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. genocidul.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. pereat mundus! (Să se facă dreptate. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. Publicul este ostil. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. Împotriva acestor inamici. binele public. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. Securitatea statului devine un bine suprem. politica satisface pe deplin interesele acestuia. condamnarea arbitrară. tortura. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. separarea de morală. întemniţarea fără judecată. 2. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). Prin urmare. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. segregarea. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. crearea şi afirmarea statului. Dacă ţinem seama doar de principii. Dacă ţinem seama doar de consecinţe.

care militează pentru sfârşitul statului. Din această categorie fac parte minciunile albe. între morala publică şi cea privată. nu al celor de stat. În acelaşi r. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. ci şi o linie politică a anarhiştilor. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. crimă. în anumite condiţii. O problemă centrală a politicii. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. De exemplu. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. cititorul este naiv. nu în primul rând acţiunea bună. sau. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. cetăţeanul simplu nu înţelege. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. morală şi politică. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. temporară. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. chiar crearea panicii are rol manipulator. prăbuşeşte încrederea în guvernare. Toastezi în sănătatea unui dictator. a intereselor majore. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. trădare. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. atât sub aspect legal. dacă este endemică. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. cele lipsite de consecinţe. 3. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. Cel din urmă drept nu există. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. pe termen lung şi de importanţă mai mare. pentru obiective limitate. . cruzime. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. Dar. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. ci în unele implicaţii ale sale.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. viclenie. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private.

norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. în democraţie. Moralitatea politică are standarde specifice. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. faţă de susţinători. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. consecinţele pot fi mult mai imorale. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. Dreptatea restitutivă. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. Pentru poliţie. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. Legea este egală pentru toţi. parte a dreptăţii compensatorii. însă. a părtinirii. a vizat o categorie mai . centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. grupurile defavorizate. La modul general. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. diferite de ca privată. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. Viaţa publică este pluralistă.. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. Guvernanţii trebuie să respecte. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. De ex. în morală alegerea este proprie. minţi. Din punct de vedere politic. de ex. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. puterea de alegere este deasupra indivizilor. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. În politică alegerea este a altuia. propria rasă sau categorie socială. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. Uneori este necesar să manipulezi. nedreptatea. În legătură cu aceasta. pur şi simplu. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. însă. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. restituirea „părţilor sociale”. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale.

păduri. le revine şi o responsabilitate proiectivă. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana.fără consecinţe legale. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. cel puţin două legislaturi. În aceste situaţii. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. este relativistă şi de un realism . 4. este o datorie. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). Dar.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. terenuri. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. Ce fel de persoană trebuie să fie. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. Mai mult. mari proprietari funciari. membri ai nomenclaturii. în calitate de politicieni ai prezentului). Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. În cazurile anterior discutate. să aibă virtutea corectitudinii. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut.

calmul. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. Ea constituie o condiţie a integrării morale. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. nu se vizează divorţul în sine. Cele două virtuţi. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. premiere. stăpâni ai destinelor celorlalţi. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. trufia. nu doar politica. dând seama de interesele lor publice. în rând cu ei. România nu este un caz de excepţie. care ne sunt limitele şi posibilităţile. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. Din acest motiv. Din cauza acestei frecvente percepţii. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. onestitatea şi umilinţa. datorie. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. vin din medii diferite. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. Etica în administraţia publică 1. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. în acord cu standardul comunităţii. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. salariu. realismul. nu simpli executanţi.instrumental. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. sunt necesare oricărei persoane politice. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. concentrarea interioară. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. că ei au propriile valori. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. cu alt statut social. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. sancţiune.

Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. urmăresc procese organizaţionale. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. în aceste condiţii. legitime din punct de vedere public. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. aplicarea lor antrenează resurse publice. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. sunt formulate în numele interesului public. Personalitatea celor cu care interacţionează. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. oricine joacă rol într-o birocraţie. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. respect pentru ordine şi lege. trebuie implementat. motivează personalul. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. Orice program de guvernare. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. 2. reprezintă grupul. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. în sensul supunerii la norme. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. Un manager public trebuie să ţină cont. Gortner. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. libertate. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. şi aceasta depinde de administraţia publică. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. caută şi distribuie utilizarea resurselor. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. indiferent de nivelul căruia i se adresează. 2. slujesc drept simbol al organizaţiei. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Conformismul. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. afrmă valorile organizaţiei. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. inclusiv din perspectivă etică şi politică. în ultimă instanţă. politicile publice. Managerii deţin funcţii de conducere. publicul însuşi . de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. 3. evaluează indivizii şi grupul. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni.

Empatia. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. Ei lucrează sub presiune. 4. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. de a se folosi arogant de putere. de a eluda legea. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. Etica responsabilităţii democratice. prieteni. care constă în capacitatea de a acţiona drept. şefi. Corectitudinea. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. După York Willbern. 3. dincolo de jocul politic. 6. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. Curajul. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . 4. Procedurile slujesc ordinii. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. Prin urmare. Prin urmare. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. Funcţionarii publici sunt. stabilităţii. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. În consecinţă. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. etic lor este una situaţională. 2. orientat doar spre interesele proprii. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. Uneori ei . 3. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. organizaţiilor. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. 5. nici egoist. Aspectele 3-6 merită comentate. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. egalităţii de tratament şi eficienţei. de a accentua propria lor autoritate.

Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. prin urmare. dreptate. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. egalitea de şanse. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. deoarece administraţia este în slujba lor. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. sunt supuşi controalelor. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. pentru aceste categorii. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. 6. – – 3. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. la aceeaşi calitate a serviciilor. în momentul în car se confruntă mai multe valori. Guvernul. indiferent cine este clientul. Responsabilitatea. partide politice. colegii. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. Legile. Etica compromisului şi integrării sociale. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. ONG. instituţia proprie. superiorii. ei trebuie să ţină balanţa: legea. voinţa populară şi corectitudinea profesională. Dilemele etice intervin. dezirabil. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. prin urmare valori de tipul binelui. lipsă de conciliere. sindicate. drept. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. obligatoriu. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. Prin urmare. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. nu a instituţiilor în sine. Loialitatea. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. subordonaţii. este trăit ca un conflict personal. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. nici apoliticienilor. în raport cu administraţia publică. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. . Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. datorită calităţii lor de profesionişti. iar funcţionarii sunt. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. Echitatea. sau ar trebui să fie.pot decide chiar contra opiniei publice. 5. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. adevărat. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. fără nici un fel de compromisuri. la un tratament corect comun. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. Conflictul de valori. Etica pentru politici publice. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. politicile publice. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate.

ci de calitate a vieţii. etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. participării angajate. adică respectului faţă de lege. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. responsabilităţii în urmărirea interesului public. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. toleranţei. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. valori şi scopuri conflictuale. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. sindicatele. a traducerii practicilor în fapte. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. furnizarea informaţiilor de bună calitate. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. respect pentru demnitatea persoanei. a bugetelor. dreptate. interpretării. nici pentru crearea locurilor de muncă). patroniiii. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. promovarea dialogului. participare. corectă şi echitabilă. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. în principiu. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. 4. analizei. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. Într-un mediu politic democratic. Administraţie. corectitudinea. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. Funcţionarii publici dau socoteală socială. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. egalitate. . O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. contribuabilii. critice. tragie. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. Se pierde încrederea publică. 5. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici.

voinţa publică. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. nedrepte. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”.Uneori legile însele pot fi nedrepte. devotament faţă de comunitate. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. 6. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. egalitate şi încredere publică. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică. promovat de legislativ şi executiv. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. libertate. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. hotărâri. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. ordonanţe. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. trai frugal. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. răbdare. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. Legile reprezintă. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. într-o democraţie.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. tărie în situaţii critice. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. ci si ceea ce este dezirabil permis. Pe de o parte. curaj. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. 7. b. hărnicie. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. . iar acesta este nesigur. În consecinţă. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei).

O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. trebuie să ia atitudine. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). este abuz de autoritate. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. Din acest motiv. deturnează bani publici. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . oricât ar părea de paradoxal. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. este un managment falimentar al resurselor. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. sunt. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. între dezvăluire şi confidenţialitate. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. politic şi etic. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. violează drepturi de bază. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. în principal. să tragă semnale de alarmă. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. devine acută. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. Etica afacerilor 1. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului.

Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Izolarea nu mai este posibilă. în Sumer. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. În irme sunt implicate adesea familii. că angajează forţă de muncă. el implică un amestec de culturi organizaţionale. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. Atomismul individualist. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. lumea afacerilor pare o junglă. managerii şi pe unii investitori. prestigiul şi succesul financiar. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită.grijă reciproc împărtăşită. sunt mândri de felul în care merge o afacere. Darwinismul şi limitele sale. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. că recompensează angjaţii. poliţiştii – ai ordinii publice. transferuri de valori. corporaţii. În acelaşi timp. să aibă forma unui război pentru profit. La modul real. La modul ideal toţi au dreptate. să fie nemiloasă. afirmarea. avocaţii – apărători ai dreptăţii. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. cât şi faţă de clienţi. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. un serviciu adus comunităţii. cea a . grupuri de acţionari. Ceea ce ştim. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. între manageri şi acţionari. Dincolo de motivaţiile egoiste. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. încredere reciprocă. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. utilitatea. între acestea clienţi şi acţionari. adeseori fără parteneriat si fair-play.produc. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. adevărului şi educaţiei. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. din perspectivă istorică. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. influenţa. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. Toţi lucrează şi pentru salariu. neconforme cu valorile proclamate. Din exterior. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. Ca şi în politică. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. Prima practică avea o încărcătură etică. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. 2. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. succesul. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. atât faţă de actionari. profesorii – ai cunoaşterii. inclusiv multinaţionale. cea de-a doua avea o singură dimensiune. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi.

Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. Au loc transformări în convingerile filosofice. pe când sărăcia . În societăţile rurale. Tehnologia. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. drepturi individuale. Clientul trebuie considerat raţional. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. intenţii. legitimitate. mediul afacerilor. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. promisiuni. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. natura societăţii. Este o ocupaţie pur egoistă. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. în versiunea populară „lăcomia e bună”. cea practicată între egali. industrializarea. 3. sindicate. manageri. ale lumii afacerilor. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. cu îndeletniciri neonorabile. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari).. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. câştigului cinstit. consecinţe. clienţi. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. Schiburile comerciale. O firmă care vinde maşini. tratamentului corect. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . cu utilitate pur economică. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale.profitului.sursă de probleme morale. Acest proces coincide cu urbanizarea. privatizarea.

Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. iluzii pozitive. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. să aibă instrucţiuni de folosire. dotat cu discernămţnt. b. Orice implicare în caritate. distruge frumuseţea mediului. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. Argumentul competenţei. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. iar reclama. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. în . Aceste sfere nu pot să fie amestecate. capabil să-şi dea seama de riscuri. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. bine intenţionat. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. Este sistematic violat principiul adevărului. iar morala este morală. dşi sunt fiinţe umane. Acestea sunt cazuri ideale. Reclama uzează de minciuni. aerul. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. consumatorii şi furnizorii. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. inteligent. susţine acesta. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. kitsch. de şigări. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. filme excesiv de violente sau obscene). profitul. Aici sunt incluşi: angajaţii. sigure. promovările. de ex. comunitatea înconjurătoare. la rândul ei. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. poluează apa. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. dar. iar producătorul este dubios. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. Ea crează cerere. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. secătuieşte resursele. necalificat. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. scopuri în sine. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. În activitatea unei corporaţii. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. de băuturi. poluarea.– Nivelul moral. responsabil. este responsabil (ceea ce. De exemplu. mai mult. de seducţie. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. societatea. inclusiv de constrângeri etice. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. influenţează şi cererea şi alegerea. inteligent.

O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. companiile. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. pe de o parte. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. iar succesele ei sunt ocazionale. şi afaceri. Există probleme specifice. riscă foarte mult. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. acordul părţilor contractante. protecţia consumatorului. 4. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. Din acest motiv. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. mediu. o simplă sursă de salariu şi beneficii. de natură etică. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. spiritul de echipă. Afacerile nu sunt scop în sine. a celor salariale şi în problemele de mediu. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. Ea devine o cerinţă pregnantă. grija faţă de bunăstarea companiei. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. corporaţiile au inclusă – . Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. firmele. corporaţiile aduc în noile lor medii. respectiv un singur mijloc. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. este percepută de către companie ca trădătoare. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. îşi critică public propria companie. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. indezirabilă. în primul rând slujba. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. ataşamentul faţă de colegi. precum şi acela al respectului pentru persoană. Pe de altă parte. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. pe de altă parte. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile.care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Dreptul la un mediu natural sănătos.

În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. propriile mijloace de autoprotecţie. să-i impună legi şi politici publice. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). nu pot fi vândute în ţară. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. de preferat nord-americană şi europeană. ocuparea forţei de muncă. Există produse care. În acest sens. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. Responsabilitatea socială în plan internaţional. prezentând un risc mare. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. Prin urmare. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. inclusiv forţa de munca. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. în loc să facă bine cu intenţii rele. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. la nivel guvernamental. ci cu interesele firmei. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). De aceea. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. ca factor de influenţă şi presiune socială.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. Dependenţa de corporaţii. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. În schimb. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale.

Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. Afacerile pot să apară un scop în sine. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. b). în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. Drept consecinţă. ea ar putea fi sau de prisos. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. care nu permite nici uneia. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. În realitate. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. Rolurile juriştilor. Or.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. însă. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. ceea ce interesează. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. . dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. ETICA JURIDICĂ 1. se orientează în funcţii de principii specifice. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. În realitate. de ex. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. prin natura profesiei. etica avocţilor. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). angajaţilor şi clienţilor. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică.

Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. De aceea. Celelalte două planuri. justiţia este independentă. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. sau ar trebui să se bucure. În ţările cu regim democratic. În funcţie de distincţia de mai sus. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). acolo unde e cazul. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. standardele etice ar fi ameninţate. ca un criteriu principal al normării juridice. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. de fapt interesele statului. 2. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. în mod individual şi în mod colectiv. de asemenea. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. vorba despre avocaţi. Este. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. Controlul statului fiind atât de redus. respectiv a unei clase conducătoare. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. evident. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. iar ăntr-o societate democratică. prin chiar cerinţele democraţiei. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. să menţină un standard etic foarte ridicat. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale.c). În ţările cu regim totalitar. Mai mult. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. respectiv. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. de o deplină autonomie. şi faţă de aspiraţiile clientului. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. libertatea profesiei de jurist înseamnă. magistrat sau notar. Astfel. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. Astfel. păstrarea acestei independenţe .

un notar. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. dar şi imaginii celor implicaţi. 3. 4. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. De pildă. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. Responsabilităţile avocaţilor . În situaţii excepţionale. Ca cetăţean. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. dar comportamentul juriştilor este. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. de asemenea. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. Ea presupune cunoaşterea legilor. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. magistrat sau notar. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. un magistrat.

De asemeni. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Sarcinile avocatului. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Ca pledant. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. De aceea. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. În cazul avocatului. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. putând fi acuzat chiar de complicitate. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. în calitate de consultant. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. Diligenţa. şi explică implicaţiile lor practice. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. Confidenţialitatea. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. caută să reconcilieze interesele lor divergente. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. dacă: avansarea anchetei o cere.Loialitatea. înţelesul sau aplicarea legii. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. Ca intermediar între clienţi. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. Ca negociator. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). în privinţa comunicării cu clientul. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. Astfel. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. Astfel. deci. La celelalte două componente ale statutului de jurist. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. sau. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. o asemenea comunicare este practic imposibilă. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. Ca evaluator.

Ca principiu general. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie). faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. Reprezentarea celor defavorizaţi. de posibilităţile clientului. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent. 4. 5. . este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. reputaţia şi abilitatea avocatului. sau. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie. Rămâne ca regulă generală. 2. În consecinţă. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. al dreptului familiei sau al celui comercial. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. de abilităţile necesare. de natura relaţiilor cu clientul. între jurist şi colegii săi. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare.împiedica acea fraudă). de noutatea şi dificultatea subiectelor. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. 1. de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public).Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. În realitate. chiar dacă există anumite diferenţe. Conflictul de interese. fie în cel penal.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. fără excepţie. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. de experienţa. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. Dintre toate aceste situaţii dilematice. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. ca o regulă mai puşin restrictivă. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun.

Primul tip de reguli este imperativ. Pentru că. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. dar. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. ca şi în cazul profesiei de avocat. B. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. prin art. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. Vom cita câteva dintre ele. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. litera e) abaterea disciplinară. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. sunt specificate unele norme. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. de pildă competenţa.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. profesia de jurist se autoreglează. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. care se adresează numai magistraţilor. A. în bună parte. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. prin art. C. etice şi juridice deopotrivă. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). 122. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. De asemenea. direct sau prin persoane interpuse.5. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. Astfel. . a activităţilor de comerţ. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. şi deci sunt rguli constituive. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională.

ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. (radio şi televiziune). dar. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. a). cotidiene şi periodice. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. media electronică. în care să se regăsească norme valide. b).realizatori. cablu audio-vizual. telecomunicaţii. pentru toate domeniile care compun serviciile media. însă. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. la fel ca şi libertarienii. difuzare hertziană. în mod special. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . neacceptând. c). ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. din această perspectivă. programatori. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. informatică. Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. producători. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. Etic. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. a celor aflaţi la putere. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. Diversitatea suporturilor de difuzare. 2. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. fac problematică existenţa unei etici comune. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. întâlnim jurnalişti. a partidului unic. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. editori. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri. d). animatori. a unui cod unic. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. în acest caz. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. Eticul. spre deosebire de prima. În accepţiunea ei autoritară.

Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. Sarcina . În apreciera statutului jurnalistului şi. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. respectiv. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. ale libertăţii de comunicare interpersonală. Socotită mai mult ca o obligaţie. De cele mai multe ori. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. pot fi grupate astfel: a). Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. mai degrabă. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. acesibilă publicului larg. cel deal doilea la comunicarea mediatică. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. Căutarea adevărului şi relatarea lui. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. formulate în literatura de specialitate. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. Parte a eticii media. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. ci şi principala cerinţă etică. indeosebi. pe tema dacă activitatea de informare este. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. 3. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. În cel dintâi. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. ca mijloc de a redistribui puterea. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. în primul rând. diferite subiecte şi evenimente. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. prin doctrina responsabilităţii sociale. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. de exemplu.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare.

Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. fie pentru a explica evenimentele trecute. în bună parte.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. – – – – – . Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. Or. fotografiile. . de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. informaţiile ironice. ănregistrările video sau audio. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. inedite. căutând să rămâna impartial.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. . ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. materialele promoţionale. El trebuie: – Să se asigure că titlurile. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. atunci ea trebuie mărturisită. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. sau inregistrărilor video. Să nu recurgă niciodată la plagiat. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice.să descopere subiecte noi. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. în relatarea şi interpretarea informaţiei. În atingerea acestui scop ei trebuie: . publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. .să identifice cât mai exact sursele. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. el trebuie să le respecte. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei.

se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. b). Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. fie că sunt subiecţii ştirilor. Să prezinte şi surse populare. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. de răul pe care îl pot produce.statul social. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. a dreotului la viaţa privată. toleraţă. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. pe termen scurt sau lung. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. Asupra persoanelor publice. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. vârsta. Independenţa jurnalistului. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. conpasiune. infirmităţile aparenţa fizică. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. – – – – – – – c). Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. genul. În realiate însă. cu privire la o persoană sau la un lucru. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. unor fapte de corupţie. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. religia. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. fără autoritate instituţională. demascarea unei fraude. respect. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. sau ocupă posturi de influenţă. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. de exemplu. etnia. Minimalizarea efectelor dăunătoare. înţelegere. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi.– – – – – Să evite stereotipurile rasa .

implicarea în politică. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. favoruri. .Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media. . Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . Cu toate acestea. Cu toate acestea. indiferent de partidul pe care îl reprezintă. tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. d). Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. Responsabilitatea. şi nu de conotaţia etică. Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale. .interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. De aceea. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor.Să asume greşelile şi să le corecteze. . majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. materiale sau de altă natură. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. Să refuze daruri.

fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice.. în realitate. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. Simplificând. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. ETICA MEDICALĂ 1. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. ci şi bioetica. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. eticul ar fi. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . pentru a analiza argumentele. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. Dacă totuşi este acceptat ca temă. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. evident. Sau.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. într-o altă exprimare. dar. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. Definirea statutului eticii medicale Părerea. reversul. implicit. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. În ciuda acestor obstacole. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. fie al lipsei de obişnuinţă. particulare. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. în ansamblul ei. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. interesul faţă de etica medicală este legitim. larg împărtăşită astăzi în România. fie ca efect al sărăciei. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. în care luarea unei decizii este foarte dilematică.

implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. a publicului etc. din această perspectivă. preluând decizii care. Deşi necesară. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. Deşi esenţială. cât prin modul de aderare. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. altfel. Preocuparea de aformula. I se pot face multe reproşuri unui medic. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. de cunoştinţele şi de priceperea sa. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. Codul medical Definiţie. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. asistente medicale. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. a pacienţilor. pe de altă parte). dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat.întări aspectele morale ale unei profesii. Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. nemulţumire şi supărare. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. intoleranţa faţă de un . cel puţin la fel de importante. acela de a se conforma unei orientări specifice. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. astfel. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. s-a propus un model asemănător. sau pe cea a unor specialităţi particulare. permiţând. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. cel al prieteniei. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. schimba sau valida un cod medical devin. Astfel. neliniştile unui pacient. Atitudinea ignorată. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. pe de o parte. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. prin abordarea clinică a eticii medicale. tipică cercetării. Caracterul empatc al relaţiei. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. preocuparea principală. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. Prin această propunere. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. ansamblul situaţiei pacientului. 2. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. Modele etice. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii.

precum . sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. etica medicală. a intenţiei unei anume acţiuni etc. Este facilitată. de exemplu. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. Conform acestui model. expresia dictatorială a unei ideologii. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. în întregul ei. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. homeopatia. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. . ci „produsul determinărilor sociale”. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. uneori fanatică. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. nu neapărat pasionale. de influenţele de mediu. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. De exemplu. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. strict biologice. Contribuţiile legaliste. În democraţie. recunoascute de o societate la un moment dat. prin reperele pe care le propune.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. determinată de influenţe în afara orcărui control. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. Martorii lui Iehova. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. a actlui medical. osteopatia). Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. sau chiar de către stat. devenind parte componentă a angajamentului religios. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. nu acceptă transfuzia şi transplantul. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. de grupuri. de evenimente speciale petrecute în copilărie. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. a principiilor echităţii. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. Prin abordarea legală. astfel.

este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . devotamentul. de exemplu. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. competenţa. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . Virtuţile promovate sunt onestitatea. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. Uneori numirea însăşi a principiului. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu.Distincte teoretic. de obicei.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . cel al respectului pentru viaţă. Alteori. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă.Tema paternalismului. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. principii şi reguli. compasiunea şi. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. în ce circumstanţe şi de ce? . Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. sinceritatea). În general. compasiunea). acolo unde ele există. el rămânând ca fundament al întregului cod.Tema onestităţii şi a înşelăciunii.Tema confidenţialităţii. însă. nu mai este necesară. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. Cui trebuie încredinţată. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. sinceritatea. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. nu în ultimul rând. codurile de etică medicală. 3. de pildă. ca. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. un anumit cod. Conţinutul unui cod. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. un principiu se subordonează unui alt principiu. discreţia. într-un mod independent. în realitiate aceste abordări nu au impus. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. Standardele prescriu anumite virtuţi. integritatea.

moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. temporar sau permanent. Subiecte privind viaţa şi moartea: . . Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze.dacă da. în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. în ce circumstanţe? b). dar al cărui creier nu este mort. dacă da. . şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. de ce? . în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da. dacă da. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate.responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental.Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale. Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi.Este avortul vreodată justificat. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . defapt.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful