I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. adică teoretică. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. El va studia. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. Pentru noncognitivişti ca Ayer. Levy-Bruhl susţine că morala. de a aduce mai binele. traducând atitudinile subiectului. Aceasta înseamnă că morala. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. ci ceea ce trebuie să fie. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. La al doilea. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer.M. de adevăr) şi judecăţile apreciative. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. Una aparţine lui L. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. Levy-Bruhl – care susţine că. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. În discursul moral. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. de valoare. judecăţile (morale) nu sunt factuale. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. Etica lui Ayer este noncognitivistă. 2. deoarece. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. ca-n orice ştiinţă.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. ci expresii pur emoţionale. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. Stevenson şi R. Pentru Levy-Bruhl. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. faptele morale. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. În concluzie. descriptive. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. Hare. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. La primul. specifici limbajului moral. judecăţile morale. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. adevărul se rezumă la realitate. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. R. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. cu sensul de etică. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. etica nu poate fi ştiinţă. (Limbaj. realitatea obiectivă dată. În limbajul prescriptiv. omul are libertatea să decidă. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. adevăr şi logică).

semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. deontologia inginerului industrial. Dar. ca filosofie practică. demnităţii. ca studiu al moralelor particulare. dintre ei şi public”. Dar. Studiind morala. agronomică. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Teoria datoriilor profesionale medicale. dar şi de identitatea agentului moral. onoarei. mai ales. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. indiferent de ponderea ei în sistem. ale conduitei şi raporturilor sale. Etica ne dă un piedestal. a judecăţilor de valoare. Încât. Ca sistem. ele sunt funcţional subordonate acestora. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. Prin îmbinare. rostul ei fiind interpretarea normelor. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. nu etica. Deontologia s-a dezvoltat. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. fie ele particulare numai. adică a “ceea ce trebuie făcut”. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. Însă. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. bioetica. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. Valoric. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. ceea ce trebuie făcut. Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. indicative. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. datoriile se legitimează prin valorile scop. îndeosebi al moralelor profesionale. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. ci în general. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). specific. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. conduita celor care o exercită. prin mijloace. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. etică a unei profesiuni. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. principiilor şi normelor morale. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. ale dreptăţii. acţionează mişcarea de la scop. morala fie că este abordată general. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. Ea oferă numai criteriile teoretice. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . deontologia activităţii pedagogice etc. la efectul care înseamnă acţiune. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor.recepţionează sensuri ale realităţii. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. ci obiectul ei morala este normativ. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. în funcţie de profesiuni.

Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. fără greşeală. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. . unicale. intuiţionism deontologic. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral. căci numai ea este garantul dreptăţii. Fiind evidentă de la sine. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. Principală este categoria datoriei. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. care în etica lor devin valori fundamentale. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. despre justeţe şi datorie.Mc. Intuiţia morală indică. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. uneori. acţiunea propriu-zisă. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. după el. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. explică şi diferenţele morale dintre ei. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. singur. Nu acelaşi lucru se poate spune. De aceea. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. relevă că. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. ci pentru că el este drept. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. corectitudinii. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. (G. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. nemijlocit. valoare de la sine intuibilă. acelaşi autor. deductibile din valorile binelui. un act nu este moral pentru că el este bun. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. Moore – Etica). ea fiind în primul rând indeductibilă.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. Pentru deontologi. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. totodată. centrată pe etica datoriei însă. Intuiţia nu poate fi negată. După deontologi. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. 2. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. Categoriile morale sunt pentru ei. Pentru Moore. fără considerarea utilului sau a binelui. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. ce datorii avem de îndeplinit. C. Influenţat de utilitarism. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. D. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). valori. doctrina lor este supranumită. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei.

negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. dialogul. prin iniţiativele legislative.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. nu invers. Ea nu poate fi independentă de binele moral. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. prin execuţia bugetară. Etica în politică 1. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. Indiferent de calitatea ei. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. Dacă politica se practică fără scrupule. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. acţiunea depinde de rezultatul ei. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. Moraliceşte. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. prin nivelul de impozitare etc. furt sau chiar crimă. pentru alţii o carieră. independentă de orice bine. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. între grupurile de interese.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. ci şi relaţiile interpersonale. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. responsabilitatea. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. consideră că datoria este absolut intrinsecă. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. Politica este la originea profesiilor sociale. În democraţie. Ele trebuie să negocieze. fără violenţă. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. uneori ele se obţin şi prin minciună. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. ba. Deontologiştii. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. să concilieze divergenţe. mai mult. la corupţie sau lipsă de transparenţă. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. înşelătorie. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale.

binele public. pereat mundus! (Să se facă dreptate. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. 2. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. anxios. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. pentru grupul pe care îl reprezintă. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). separarea de morală. în ideologia marxistă: burghezul. ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. Prin urmare. o dată ajunşi la guvernare. tortura. genocidul. Împotriva acestor inamici. politica satisface pe deplin interesele acestuia. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. segregarea. terorismul. crearea şi afirmarea statului. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. Ceea ce nu este justificat în statul de drept. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. Publicul este ostil. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . condamnarea arbitrară. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). Dacă ţinem seama doar de principii. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. uciderea. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. Securitatea statului devine un bine suprem. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. întemniţarea fără judecată.

Statul este incompatibil cu valorile moralei. cruzime. O problemă centrală a politicii. prăbuşeşte încrederea în guvernare. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. viclenie. Cel din urmă drept nu există. pentru obiective limitate. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. temporară. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. nu în primul rând acţiunea bună. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. În acelaşi r. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară. . Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. Toastezi în sănătatea unui dictator. între morala publică şi cea privată. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. Dar. chiar crearea panicii are rol manipulator. cititorul este naiv. pe termen lung şi de importanţă mai mare. ci în unele implicaţii ale sale. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . De exemplu.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. dacă este endemică. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. în anumite condiţii. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. Din această categorie fac parte minciunile albe. nu al celor de stat. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. trădare. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. morală şi politică. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. ci şi o linie politică a anarhiştilor. care militează pentru sfârşitul statului. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. sau. 3. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. a intereselor majore. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. atât sub aspect legal. cele lipsite de consecinţe. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. cetăţeanul simplu nu înţelege. crimă.

a părtinirii. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. Viaţa publică este pluralistă. diferite de ca privată. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. Moralitatea politică are standarde specifice. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. grupurile defavorizate. în democraţie. La modul general. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. a vizat o categorie mai . indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. restituirea „părţilor sociale”. însă. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. de ex. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. Legea este egală pentru toţi. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. însă. Uneori este necesar să manipulezi. faţă de susţinători. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. în morală alegerea este proprie. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. parte a dreptăţii compensatorii. Dreptatea restitutivă. puterea de alegere este deasupra indivizilor. propria rasă sau categorie socială. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese.. În legătură cu aceasta. Guvernanţii trebuie să respecte. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. nedreptatea. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. minţi. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. Din punct de vedere politic.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. Pentru poliţie. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. pur şi simplu. consecinţele pot fi mult mai imorale. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. De ex. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. În politică alegerea este a altuia.

responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală. Dar. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. mari proprietari funciari. În cazurile anterior discutate. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. terenuri. membri ai nomenclaturii. Mai mult. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. să aibă virtutea corectitudinii.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. În aceste situaţii. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală. este o datorie. cel puţin două legislaturi. Ce fel de persoană trebuie să fie. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. este relativistă şi de un realism . Avem aici o perspectivă moral-legalistă. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice. aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. le revine şi o responsabilitate proiectivă. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. 4. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică.fără consecinţe legale. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). păduri. în calitate de politicieni ai prezentului).

Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. Din acest motiv. dând seama de interesele lor publice. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. sancţiune. în rând cu ei. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. România nu este un caz de excepţie. sunt necesare oricărei persoane politice. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. în acord cu standardul comunităţii. premiere. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. nu se vizează divorţul în sine. realismul. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice.instrumental. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. care ne sunt limitele şi posibilităţile. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. calmul. datorie. onestitatea şi umilinţa. nu simpli executanţi. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. Cele două virtuţi. nu doar politica. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. Etica în administraţia publică 1. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. concentrarea interioară. Ea constituie o condiţie a integrării morale. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. cu alt statut social. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. stăpâni ai destinelor celorlalţi. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. Din cauza acestei frecvente percepţii. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. vin din medii diferite. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. că ei au propriile valori. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. trufia. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. salariu. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale .

trebuie implementat. inclusiv din perspectivă etică şi politică. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. Managerii deţin funcţii de conducere. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. reprezintă grupul. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. afrmă valorile organizaţiei. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. evaluează indivizii şi grupul. în sensul supunerii la norme.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. aplicarea lor antrenează resurse publice. indiferent de nivelul căruia i se adresează. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. 3. Personalitatea celor cu care interacţionează. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. urmăresc procese organizaţionale. 2. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. sunt formulate în numele interesului public. libertate. Un manager public trebuie să ţină cont. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. Conformismul. în aceste condiţii. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. publicul însuşi . şi aceasta depinde de administraţia publică. Orice program de guvernare. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. Gortner. slujesc drept simbol al organizaţiei. caută şi distribuie utilizarea resurselor. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. legitime din punct de vedere public. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. motivează personalul. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. oricine joacă rol într-o birocraţie. respect pentru ordine şi lege. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. politicile publice. în ultimă instanţă. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. 2.

iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. Prin urmare. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. etic lor este una situaţională. Corectitudinea. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. şefi. Prin urmare. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. stabilităţii. Aspectele 3-6 merită comentate. de a accentua propria lor autoritate. Curajul. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. 4. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. Ei lucrează sub presiune. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. 5. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. organizaţiilor. 3. de a se folosi arogant de putere. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. care constă în capacitatea de a acţiona drept. Procedurile slujesc ordinii. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. egalităţii de tratament şi eficienţei. dincolo de jocul politic. Uneori ei . Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. orientat doar spre interesele proprii. Etica responsabilităţii democratice. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). 2. 3. prieteni. Empatia. 6. După York Willbern. nici egoist. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. În consecinţă. de a eluda legea. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . 4.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. Funcţionarii publici sunt. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie.

şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. voinţa populară şi corectitudinea profesională. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. Legile. la aceeaşi calitate a serviciilor. administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. deoarece administraţia este în slujba lor. sunt supuşi controalelor. Echitatea. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. politicile publice. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. Prin urmare. partide politice. Loialitatea. 5. dreptate. este trăit ca un conflict personal. egalitea de şanse. nu a instituţiilor în sine. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. indiferent cine este clientul. la un tratament corect comun. subordonaţii. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. colegii. pentru aceste categorii. sindicate. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. Guvernul. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. datorită calităţii lor de profesionişti. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. prin urmare. în momentul în car se confruntă mai multe valori. în raport cu administraţia publică. . fără nici un fel de compromisuri. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. Responsabilitatea. iar funcţionarii sunt. Etica compromisului şi integrării sociale. Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. dezirabil. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. ONG. sau ar trebui să fie. obligatoriu. nici apoliticienilor. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. superiorii. lipsă de conciliere. 6. ei trebuie să ţină balanţa: legea. Etica pentru politici publice. drept. instituţia proprie. – – 3. prin urmare valori de tipul binelui. Conflictul de valori. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă.pot decide chiar contra opiniei publice. adevărat. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. Dilemele etice intervin. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că.

promovarea dialogului. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. în principiu. participare.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. responsabilităţii în urmărirea interesului public. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. 5. toleranţei. Se pierde încrederea publică. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. tragie. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. valori şi scopuri conflictuale. furnizarea informaţiilor de bună calitate. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. sindicatele. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. participării angajate. Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. Administraţie. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. Funcţionarii publici dau socoteală socială. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. respect pentru demnitatea persoanei. dreptate. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. analizei. . egalitate. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. critice. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. Într-un mediu politic democratic. a bugetelor. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni. ci de calitate a vieţii. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. a traducerii practicilor în fapte. adică respectului faţă de lege. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. 4. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. patroniiii. contribuabilii. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. interpretării. corectă şi echitabilă. nici pentru crearea locurilor de muncă). Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. corectitudinea. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate.

În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. . pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. hotărâri. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. într-o democraţie. 7. iar acesta este nesigur. curaj. egalitate şi încredere publică. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public. Pe de o parte. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. trai frugal. tărie în situaţii critice. ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. hărnicie. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. ci si ceea ce este dezirabil permis. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică. ordonanţe. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. Legile reprezintă. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. răbdare.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. promovat de legislativ şi executiv. În consecinţă. nedrepte. devotament faţă de comunitate. voinţa publică. 6. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor.Uneori legile însele pot fi nedrepte. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. b. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. libertate. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor.

politic şi etic. este abuz de autoritate. Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. în principal. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. Etica afacerilor 1. având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. Din acest motiv. deturnează bani publici. între dezvăluire şi confidenţialitate. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . oricât ar părea de paradoxal. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. să tragă semnale de alarmă. trebuie să ia atitudine. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. violează drepturi de bază. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. este un managment falimentar al resurselor. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). devine acută. sunt. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului.

este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. succesul. Dincolo de motivaţiile egoiste. încredere reciprocă. În irme sunt implicate adesea familii. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. afirmarea. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. utilitatea. Prima practică avea o încărcătură etică. 2. că angajează forţă de muncă. cea a . poliţiştii – ai ordinii publice. grupuri de acţionari. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. Toţi lucrează şi pentru salariu. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. lumea afacerilor pare o junglă. între manageri şi acţionari. cât şi faţă de clienţi. La modul real. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. inclusiv multinaţionale. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. transferuri de valori. prestigiul şi succesul financiar. Atomismul individualist. Izolarea nu mai este posibilă. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. între acestea clienţi şi acţionari. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. că recompensează angjaţii. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. neconforme cu valorile proclamate. atât faţă de actionari. adeseori fără parteneriat si fair-play. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. sunt mândri de felul în care merge o afacere. influenţa. el implică un amestec de culturi organizaţionale. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. să fie nemiloasă. Din exterior.produc.grijă reciproc împărtăşită. avocaţii – apărători ai dreptăţii. corporaţii. profesorii – ai cunoaşterii. Ca şi în politică. adevărului şi educaţiei. Ceea ce ştim. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. din perspectivă istorică. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. în Sumer. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. Darwinismul şi limitele sale. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. un serviciu adus comunităţii. cea de-a doua avea o singură dimensiune. La modul ideal toţi au dreptate. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. să aibă forma unui război pentru profit. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. În acelaşi timp. managerii şi pe unii investitori.

în versiunea populară „lăcomia e bună”. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. Tehnologia. O firmă care vinde maşini.. promisiuni. industrializarea. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. câştigului cinstit. mediul afacerilor. Au loc transformări în convingerile filosofice. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. Schiburile comerciale. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. consecinţe. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. intenţii. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. pe când sărăcia . ale lumii afacerilor. legitimitate. drepturi individuale. tratamentului corect. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. cea practicată între egali. sindicate. Clientul trebuie considerat raţional. Acest proces coincide cu urbanizarea. 3. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. clienţi. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. cu utilitate pur economică. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. natura societăţii. În societăţile rurale.profitului. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii.sursă de probleme morale. Este o ocupaţie pur egoistă. În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. cu îndeletniciri neonorabile. privatizarea. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. manageri. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate.

profitul. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. Aici sunt incluşi: angajaţii. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. de şigări. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. promovările. Acestea sunt cazuri ideale. comunitatea înconjurătoare. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. de băuturi. poluarea. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. distruge frumuseţea mediului. inclusiv de constrângeri etice. iluzii pozitive. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. de seducţie. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. Orice implicare în caritate. Este sistematic violat principiul adevărului. de ex. societatea. inteligent. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. sigure. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. mai mult. filme excesiv de violente sau obscene). În activitatea unei corporaţii. influenţează şi cererea şi alegerea. consumatorii şi furnizorii. iar reclama. dşi sunt fiinţe umane. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. scopuri în sine. Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. Ea crează cerere. capabil să-şi dea seama de riscuri. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente. dar. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. Reclama uzează de minciuni. la rândul ei. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. necalificat. În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. Argumentul competenţei. să aibă instrucţiuni de folosire. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. bine intenţionat. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere.– Nivelul moral. aerul. în . susţine acesta. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. b. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. responsabil. iar morala este morală. poluează apa. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. kitsch. inteligent. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. De exemplu. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. iar producătorul este dubios. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. secătuieşte resursele. dotat cu discernămţnt. este responsabil (ceea ce. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei.

care există un monopol total asupra locurilor de muncă. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. acordul părţilor contractante. spiritul de echipă. Afacerile nu sunt scop în sine. ataşamentul faţă de colegi. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. precum şi acela al respectului pentru persoană. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. respectiv un singur mijloc. o simplă sursă de salariu şi beneficii. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. companiile. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. iar succesele ei sunt ocazionale. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. 4. corporaţiile au inclusă – . ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. firmele. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. în primul rând slujba. de natură etică. protecţia consumatorului. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. Pe de altă parte. riscă foarte mult. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. este percepută de către companie ca trădătoare. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. corporaţiile aduc în noile lor medii. Există probleme specifice. a celor salariale şi în problemele de mediu. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Ea devine o cerinţă pregnantă. îşi critică public propria companie. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. indezirabilă. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. pe de o parte. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. grija faţă de bunăstarea companiei. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. mediu. pe de altă parte. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. Din acest motiv. Dreptul la un mediu natural sănătos. Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. şi afaceri. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile.

Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). Există produse care. ocuparea forţei de muncă. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. în loc să facă bine cu intenţii rele. ci cu interesele firmei. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. De aceea. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. prezentând un risc mare. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . la nivel guvernamental. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. Responsabilitatea socială în plan internaţional. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. de preferat nord-americană şi europeană. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. nu pot fi vândute în ţară. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. În schimb. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. Dependenţa de corporaţii. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. inclusiv forţa de munca. O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. propriile mijloace de autoprotecţie. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. Prin urmare. ca factor de influenţă şi presiune socială. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. În acest sens. să-i impună legi şi politici publice. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie.

altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. etica avocţilor. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. de ex. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. . Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. Afacerile pot să apară un scop în sine. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. ea ar putea fi sau de prisos. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. Rolurile juriştilor. se orientează în funcţii de principii specifice. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. În realitate. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. însă. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. Or. care nu permite nici uneia. b). dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. angajaţilor şi clienţilor. ceea ce interesează. ETICA JURIDICĂ 1. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. Drept consecinţă. În realitate. prin natura profesiei.

fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). În funcţie de distincţia de mai sus. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. Celelalte două planuri. magistrat sau notar. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. În ţările cu regim democratic. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi. Mai mult. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. standardele etice ar fi ameninţate. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. 2. Controlul statului fiind atât de redus. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. sau ar trebui să se bucure. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. vorba despre avocaţi. ca un criteriu principal al normării juridice. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. respectiv a unei clase conducătoare. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. să menţină un standard etic foarte ridicat. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. şi faţă de aspiraţiile clientului. păstrarea acestei independenţe . este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. de o deplină autonomie. de fapt interesele statului. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. Astfel. în mod individual şi în mod colectiv. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei.c). angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. libertatea profesiei de jurist înseamnă. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. prin chiar cerinţele democraţiei. iar ăntr-o societate democratică. Astfel. În ţările cu regim totalitar. De aceea. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si. evident. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. de asemenea. respectiv. justiţia este independentă. acolo unde e cazul. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. Este. pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid.

ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. 4. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. Ea presupune cunoaşterea legilor. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. De pildă. În situaţii excepţionale. un magistrat. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. Responsabilităţile avocaţilor . motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. dar şi imaginii celor implicaţi. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. magistrat sau notar. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. Ca cetăţean. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. de asemenea. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. dar comportamentul juriştilor este. un notar. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. 3. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor.

Ca pledant. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). Ca intermediar între clienţi. deci. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. Diligenţa. Ca evaluator. Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. Astfel. Confidenţialitatea. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. şi explică implicaţiile lor practice. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea . Ca negociator. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. înţelesul sau aplicarea legii. dacă: avansarea anchetei o cere. caută să reconcilieze interesele lor divergente. sau. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. în privinţa comunicării cu clientul. în calitate de consultant. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. De aceea. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. De asemeni. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. Sarcinile avocatului. putând fi acuzat chiar de complicitate. Astfel. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. În cazul avocatului. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. o asemenea comunicare este practic imposibilă.Loialitatea. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. La celelalte două componente ale statutului de jurist. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor.

de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. ca o regulă mai puşin restrictivă. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. Ca principiu general. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. de experienţa. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. 4. de noutatea şi dificultatea subiectelor. 5. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute.Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. de posibilităţile clientului.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent.împiedica acea fraudă). Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. fără excepţie. sau.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. reputaţia şi abilitatea avocatului. 2. al dreptului familiei sau al celui comercial. toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. În realitate. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. . de abilităţile necesare. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client. de natura relaţiilor cu clientul. Reprezentarea celor defavorizaţi. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. Conflictul de interese. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie). chiar dacă există anumite diferenţe. fie în cel penal. 1. Rămâne ca regulă generală. dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). între jurist şi colegii săi. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. Dintre toate aceste situaţii dilematice. În consecinţă. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile.

111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.5. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. litera e) abaterea disciplinară. B. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. sunt specificate unele norme. Astfel. ca şi în cazul profesiei de avocat. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. şi deci sunt rguli constituive. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. Primul tip de reguli este imperativ.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. profesia de jurist se autoreglează. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. 122. care se adresează numai magistraţilor. cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. de pildă competenţa. De asemenea. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. Pentru că. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. a activităţilor de comerţ. Vom cita câteva dintre ele. A. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. etice şi juridice deopotrivă. prin art. C. în bună parte. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. .Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. dar. direct sau prin persoane interpuse. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit. De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. prin art.

ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. informatică. dar. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. programatori. difuzare hertziană. a partidului unic. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. producători. În accepţiunea ei autoritară. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale.realizatori. Etic. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare. 2. Eticul. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. neacceptând. cablu audio-vizual. Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. d). în acest caz. editori. a unui cod unic. întâlnim jurnalişti. Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. telecomunicaţii. (radio şi televiziune). spre deosebire de prima. pentru toate domeniile care compun serviciile media. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. media electronică. în mod special. a). dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. a celor aflaţi la putere. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. animatori. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. în care să se regăsească norme valide. b). Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. cotidiene şi periodice. din această perspectivă. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. la fel ca şi libertarienii. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. c). Diversitatea suporturilor de difuzare. însă. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. fac problematică existenţa unei etici comune. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri.

în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. De cele mai multe ori. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. indeosebi. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. pe tema dacă activitatea de informare este. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. ci şi principala cerinţă etică. ca mijloc de a redistribui puterea. Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. Sarcina . mai degrabă. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. pot fi grupate astfel: a). Socotită mai mult ca o obligaţie. în primul rând. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. În apreciera statutului jurnalistului şi. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. diferite subiecte şi evenimente. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. prin doctrina responsabilităţii sociale. formulate în literatura de specialitate. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. Parte a eticii media.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. În cel dintâi. respectiv. acesibilă publicului larg. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. 3. ale libertăţii de comunicare interpersonală. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. de exemplu. Căutarea adevărului şi relatarea lui. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. cel deal doilea la comunicarea mediatică. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist.

Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. în bună parte. în relatarea şi interpretarea informaţiei.să identifice cât mai exact sursele. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile. sau inregistrărilor video. fotografiile. În atingerea acestui scop ei trebuie: . ănregistrările video sau audio. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. . inedite.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. siomplificate sau exagerate prin intrepretare. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. – – – – – . El trebuie: – Să se asigure că titlurile. . fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. Or. fie pentru a explica evenimentele trecute. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. informaţiile ironice. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. căutând să rămâna impartial. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. atunci ea trebuie mărturisită. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa.să descopere subiecte noi. . Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. el trebuie să le respecte. materialele promoţionale. Să nu recurgă niciodată la plagiat. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute.

Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. religia. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. unor fapte de corupţie. toleraţă. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. Minimalizarea efectelor dăunătoare. conpasiune. demascarea unei fraude. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc. etnia. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. genul. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. a dreotului la viaţa privată.statul social. înţelegere. Independenţa jurnalistului. de răul pe care îl pot produce. fie că sunt subiecţii ştirilor. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. În realiate însă. respect. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. Să prezinte şi surse populare. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. infirmităţile aparenţa fizică. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. sau ocupă posturi de influenţă. vârsta. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. de exemplu. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. – – – – – – – c). cu privire la o persoană sau la un lucru. b). pe termen scurt sau lung. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. fără autoritate instituţională. Asupra persoanelor publice. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine.

Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media. Să refuze daruri. De aceea. implicarea în politică. Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. . Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. d). . şi nu de conotaţia etică. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii. indiferent de partidul pe care îl reprezintă.interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. Responsabilitatea.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. Cu toate acestea. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. materiale sau de altă natură. fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. .Să asume greşelile şi să le corecteze. favoruri. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. Cu toate acestea. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii. . Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea.

mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti.. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. larg împărtăşită astăzi în România. reversul. Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. dar. interesul faţă de etica medicală este legitim. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. pentru a analiza argumentele. Dacă totuşi este acceptat ca temă. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient. în ansamblul ei. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. Definirea statutului eticii medicale Părerea. în realitate. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. Sau. particulare. într-o altă exprimare. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. ci şi bioetica. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. fie al lipsei de obişnuinţă. Simplificând. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. implicit. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. fie ca efect al sărăciei. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. eticul ar fi. În ciuda acestor obstacole. ETICA MEDICALĂ 1. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . evident.

2.întări aspectele morale ale unei profesii. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. Prin această propunere. Caracterul empatc al relaţiei. Atitudinea ignorată. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. cel puţin la fel de importante. de cunoştinţele şi de priceperea sa. Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. cel al prieteniei. asistente medicale. sau pe cea a unor specialităţi particulare. Modele etice. I se pot face multe reproşuri unui medic. a pacienţilor. nemulţumire şi supărare. pe de altă parte). ar trebui lăsate în sarcina pacientului. pe de o parte. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. din această perspectivă. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. intoleranţa faţă de un . Astfel. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. neliniştile unui pacient. ansamblul situaţiei pacientului. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. preluând decizii care. Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. prin abordarea clinică a eticii medicale. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. cât prin modul de aderare. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. Deşi necesară. s-a propus un model asemănător. preocuparea principală. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. tipică cercetării. Codul medical Definiţie. Preocuparea de aformula. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. altfel. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. astfel. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. acela de a se conforma unei orientări specifice. Deşi esenţială. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. a publicului etc. permiţând. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. schimba sau valida un cod medical devin. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite.

ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. De exemplu. de exemplu. Prin abordarea legală. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. de grupuri. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. În democraţie. astfel. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. de influenţele de mediu. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. Este facilitată. devenind parte componentă a angajamentului religios. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. precum . homeopatia. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. a intenţiei unei anume acţiuni etc. . a actlui medical. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. expresia dictatorială a unei ideologii. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. uneori fanatică. strict biologice. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. nu neapărat pasionale. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. a principiilor echităţii. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. determinată de influenţe în afara orcărui control. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. în întregul ei. de evenimente speciale petrecute în copilărie. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. etica medicală. În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. Contribuţiile legaliste. Martorii lui Iehova. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. osteopatia). trăsături dependente de personalitatea fiecăruia. recunoascute de o societate la un moment dat. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. ci „produsul determinărilor sociale”. prin reperele pe care le propune. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. nu acceptă transfuzia şi transplantul. Conform acestui model. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. sau chiar de către stat. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi.

Tema confidenţialităţii. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. cel al respectului pentru viaţă. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. devotamentul. Standardele prescriu anumite virtuţi. sinceritatea. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . în ce circumstanţe şi de ce? . Alteori. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. nu în ultimul rând. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. compasiunea). de pildă. Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. principii şi reguli. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . un principiu se subordonează unui alt principiu. Conţinutul unui cod. nu mai este necesară. de obicei. Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. sinceritatea).Tema paternalismului. însă. În general. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). într-un mod independent. el rămânând ca fundament al întregului cod. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod.Distincte teoretic. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. discreţia. Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. de exemplu. 3. acolo unde ele există. integritatea. codurile de etică medicală. compasiunea şi. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. ca. competenţa. Virtuţile promovate sunt onestitatea. Uneori numirea însăşi a principiului. în realitiate aceste abordări nu au impus.Tema onestităţii şi a înşelăciunii. un anumit cod. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. Cui trebuie încredinţată.

. Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi.Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă.responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? . dacă da. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. Subiecte privind viaţa şi moartea: .Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale. de ce? . temporar sau permanent. dacă da. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor.Este avortul vreodată justificat. în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. dar al cărui creier nu este mort. ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). defapt. în ce circumstanţe? b). . în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze.dacă da. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful