I.

Obiectul eticii

I.1. Delimitări conceptuale: etică, morală, moralitate Cele trei concepte, deşi înrudite între ele şi cu sensuri substituibile se şi disting: etica - este filosofia, teoria ori ştiinţa moralei şi moralităţii; morala şi moralitatea reprezintă obiectul de studiu al eticii. Datorită lui Socrate, care a schimbat obiectul filosofiei orientându-l spre lumea interioară a omului şi a valorilor morale, avea să ia naştere denumirea eticii pentru filosofia morală, sintagmă utilizată mai târziu prin îmbinarea cuvântului grecesc filosofia cu latinescul moralis. Denumirea de “filosofie a moralei” aparţine lui Cicero care o foloseşte în “De facto”. Noţiunea de etică derivă din grecescul ethos care desemna la început obiceiurile în general, dar astăzi se reduce numai la înţelesul de obiceiuri morale. Ethos mai desemnează şi profilul moral al comunităţii umane, morala grupurilor. Tot de aici derivă şi cuvântul ethike = adică etica. Primul care-şi intitulează astfel opera sa teoretică a fost Aristotel: Etica nicomahică (Nicomah, fiul său). Dacă Socrate şi Platon au meritul de a pune bazele filosofiei morale, Aristotel este cel care elaborează etica sa sub forma discursului ştiinţific. În antichitate filosofii nu operau prea des cu noţiunile de morală şi moralitate, în schimb utilizau conceptele de bine, frumos, dreptate, adevăr, virtute, fericire etc. Etica este definită specific: studiu al binelui (Socrate, Platon, Cicero ş.a.), studiu al fericirii realizat prin intermediul binelui şi al virtuţilor, adică studiu al scopului şi al mijloacelor morale (Aristotel), studiu al plăcerii (Aristip), al plăcerii ordonate valoric (Epicur), studiu al virtuţii (stoici). Marea contribuţie a gândirii antice în etică constă în sesizarea trecerii de la comportamentul premoral la cel specific moral. Morala şi moralitatea – Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurile morale. – prin derivatul “moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi proiecta ideatic ipostazele devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţine nivelului creativ al devenirii morale. Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen (Kant) Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii. Moralitatea se consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoreticcognitiv. Pe când Etica posedă un caracter cognitiv şi explicativ. Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practic Încă din Antichitate apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Aceste începuturi sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşterii omului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale de sine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (Sein), filosofia practică ca filosofie a moralei, are ca obiect ceea ce trebuie să fie (Sollen). Termenul de filosofie practică apare în Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că, folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi filosofia în ştiinţă. „Scopul ştiinţei

teoretice este adevărul, iar al celei practice – aplicarea”. Corespunzător fiecărei filosofii, Aristotel precizează şi instrumentul interior, spiritual care le realizează funcţiunile: intelectul speculativ – care are ca obiect elaborarea adevărului şi are drept scop cunoaşterea şi intelectul practic care se ocupă de crearea binelui şi are ca scop acţiunea practică. Aceasta din urmă se realizează datorită voinţei şi intelectului activ. Pentru Sf. Ioan Damaschin raţiunea are două facultăţi: teoretică – asigură înţelegerea existenţelor „aşa cum sunt” şi practică, care „deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc”. Toma d`Aquino – “doctrina sfântă este ştiinţă practică”, cuprinzând legea veche şi legea nouă, ceea ce face din aceasta „ştiinţa morală care este o ştiinţă practică”. (Summa theologie). Filosofia practică este motivată prin calitatea de a fi ştiinţă morală. René Descartes, în Discurs asupra metodei– afirmă că filosofia cunoaşterii n-ar trebui să fie numai teoretică, ci şi practică pentru că „este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie folositoare în viaţă şi pentru că în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, s-ar putea găsi una practică”. Immanuel Kant utilizează şi dezvoltă termenii preluaţi de la predecesori îmbogăţindu-i în cadrul unui impunător sistem de filosofie practică. Orientarea sa criticistă condiţiona în teoria cunoaşterii, emanciparea elaborării adevărului de aparenţele lumii sensibile, iar în filosofia practică (morală) purificarea voinţei de înrâurirea lumii empirice, favorizându-se selectarea şi afirmarea motivului moral. Faptul că Immanuel Kant a creat „filosofia morală pură care să fie pe deplin curăţată de tot ceea ce nu poate fi decât empiric şi aparţine antropologiei” se explică prin convingerea sa, că aceasta dezvăluie rădăcinile egoismului, barându-i calea de justificare şi afirmare. Dar, Kant nu este lipsit de oarecare exagerări cum ar fi ideea eliminării cunoaşterii cu acces la empiric, sau aceea privind eliminarea „materiei binelui” în favoarea „formei” acestuia ceea ce echivalează cu respectul pentru lege şi datorie. De unde şi rolul voinţei în moralitate, „căci raţiunea recunoaşte că suprema ei menire practică stă în întemeierea unei voinţe bune”. (Critica raţiunii practice) Filosofia sa morală a fost acuzată de rigorism, formalism, de inversarea ierarhiei valorilor morale prin acordarea supremaţiei datoriei morale (socotită scop în sine, imperativ categoric) şi nu valorilor binelui şi dreptăţii (în general, valorilor indicative). La aceste critici se adaugă şi acelea referitoare la Critica raţiunii practice şi a Întemeierii metafizice a moravurilor. Aceste opere concep raţiunea practică independentă de raţiunea teoretică, voinţa de raţiune. Formalismul şi rigorismul favorizează ruptura şi autonomizarea voinţei faţă de raţiune. Hegel intervine în dezbaterea ideilor controversate, dar fără a lua o atitudine tranşantă faţă de Kant. „În ceea ce priveşte legătura voinţei cu gândirea, sunt de observat următoarele: spiritul este gândirea în genere şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne reprezentăm că omul, pe de o parte gândeşte şi pe de altă parte vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea şi în celălalt voinţa, deoarece aceasta ar fi o reprezentare goală. Diferenţa între gândire şi voinţă este numai aceea dintre comportarea teoretică şi practică, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este particulară a gândirii, gândirea traducându-se în fiinţa-în fapt, ca impuls de a-şi da fiinţă-în-fapt”. (Principiile filosofiei dreptului) Deosebirile sesizate de Hegel între gândire şi voinţă:

a) „Atunci când gândesc un obiect îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu. Încât eul este, în lume, la el acasă, când el o cunoaşte, mai mult însă, când a conceput-o”. b) Voinţa, „comportarea practică începe din contră cu gândirea, începe cu eul însuşi şi apare mai întâi ca opusă, fiindcă ea stabileşte imediat o separare. Întrucât sunt practic, activ, adică întrucât acţionez, eu mă determin pe mine şi a mă determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar, aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi iar ale mele, determinările îmi revin mie şi scopul către care sunt împins îmi aparţine mie”. Dar dacă, prin gândire, transformarea apare pe plan interior, prin voinţă, prin comportamentul practic, transformarea este exteriorizată şi împlinită în lumea exterioară. Este însă o transformare care „poartă urma spiritului meu!” Deoarece, gândirea şi voinţa se condiţionează reciproc, interacţionând, Hegel relevă că diferenţele dintre ele „sunt…inseparabile: ele sunt una şi aceeaşi şi, în fiecare activitate, atât a gândirii cât şi a voinţei, se găsesc cele două momente”. Concluzia pe care o desprindem este următoarea: trebuie să recunoaştem rolul specific al voinţei în condiţionarea actelor moralităţii, dar trebuie să ţinem seama şi de rolul gândirii în demersurile logicocognitive ale adevărului moral, în deliberarea deciziilor şi alegerilor morale. I. 2. Etica şi statutul ei ştiinţific Dacă Socrate a fost preocupat de pătrunderea în esenţa şi generalitatea virtuţilor morale, Aristotel este cel care ridică etica la nivelul demnităţii de ştiinţă care urmăreşte propriul scop. Referindu-se la „… un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru el însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine”. (Etica nicomahică). Urmărirea acestui scop„ …aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare care este, fără îndoială, politica”. Scopul politicii este cel mai înalt bine omenesc, fiind un bine al comunităţii, al cetăţii. Etica este inclusă nu ca o parte a politicii, ci ca una care ajută politica să explice şi să construiască eficient „cel mai mare bine în cetate”. Dacă ar fi aşa ar însemna că politica ţine seama de etică. Dar din nefericire atât la Aristotel cât şi la alţi gânditori sau sisteme filosofice vom observa primatul politicului faţă de ştiinţă, filosofie, etică, artă etc (vezi ideologizarea politică). Unul din criteriile ştiinţifice ale eticii este exactitatea în exprimarea adevărului moral, lucru subliniat încă de Aristotel care era totuşi conştient de faptul că limitele subiectivităţii influenţează şi atitudinea în etică şi morală. El vorbeşte astfel de o exactitate nestatornică semnalând astfel caracterul relativ al adevărului. René Descartes credea în posibilitatea unei morale certe, durabile întemeiată în viitor pe progresele unei ştiinţe dezvoltate. Până atunci se decide să cultive o morală provizorie. Helvetius susţinea că şi filosofia moralei îşi poate asimila conceptul de lege, apreciind că „universul moral nu este mai puţin supus legilor interesului” (Despre spirit) condiţionând însă interesul moral de înţelegerea lui corectă şi de concordanţa cu interesul general sau public. Kant opinează că spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt „legi ale libertăţii”; ştiinţa acestor legi este etica. (Întemeierea metafizică a moravurilor). În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul, „legile morale” (ale voinţei) sunt legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul. Dacă legile naturii sunt legi ale cauzalităţii, legile morale sunt legi ale „cauzalităţii prin libertate”, “libertarea este fără îndoială ratio essendi a legii morale, dar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii”. (Critica raţiunii practice). De asemenea, obiectivitatea şi universalitatea legii morale sunt caracteristici care se împlinesc tot pe planul vieţii morale. Kant are meritul deosebit în istoria filosofiei moderne pentru definirea în termeni specifici, adecvaţi domeniului moralei şi moralităţii, a statutului ştiinţific al eticii. Acesta se poate rezuma la teza că o lege ştiinţifică poate guverna nu numai ce este, ci şi ceea ce trebuie să fie. Reacţia pozitivistă În secolul al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru reabilitarea studiului moralei şi moralităţii. Pozitivismul concepe etica drept o sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice în vederea organizării

sociale. Omul apare însă în filosofia morală pozitivistă, desubiectivizat, redus la caracteristicile obiectului ştiinţei. Valoarea morală este explicată în termenii adevărului ştiinţific. Criteriul moralităţii este abandonat specificului uman, spiritual, moral şi social. René Le Senne observa că „pozitivismul moral este forma moderna a postulatului intelectualist urmarea căruia virtutea este reductibilă la cunoaştere”. Auguste Comte reproşează teologiei moralei că a intrat în conflict cu spiritul modern, cu progresele cunoaşterii defavorizând, astfel, autoritatea valorii morale religioase. Metafizica, în special cea kantiană este criticată de pozitivişti pentru abordarea apriorică , deductivistă a moralei şi moralităţii. Spiritul metafizic, în alte cazuri (nu la Kant) dizolva morala în numele unor pretenţii empirice. Spiritul pozitiv, spune A. Comte, nu este mai puţin străin de empirism decât de misticism, deci cunoştinţele reale, revendicate de pozitivism, nu se reduc la o simplă înregistrare de fapte, dimpotrivă ele înseamnă o asamblare şi o reelaborare sistematizată a lor. Reversul moralei deductive va fi descoperit de Herbert Spencer care a integrat studiul moralei în orientarea evoluţionistă din biologie şi a recurs la calea inversă, inductivă a reconstrucţiei morale. Petre Andrei a criticat pozitivismul evoluţionist susţinând că „biologismul a făcut din conservarea de sine o valoare”, dar viaţa în funcţiunile ei integral umane nu coincide cu valoarea morală supremă. „Viaţa nu este o valoare ci o condiţie de creare de valori. Valoarea vieţii este un reflex al valorilor culturale pe care le crează dânsa”. Putem observa însă că viaţa creează valorile pentru automodelarea ei culturală, proces prin care se constituie dimensiunile culturale, inclusiv morale ale vieţii, aceasta primind şi semnificaţii ale valorii morale supreme. Demersul pozitiv nu a rămas fără efecte benefice în filosofia moralei, dar şi în evoluţia ştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor, a comportamentelor, a raporturilor şi a ideilor morale. Astfel, putem consemna: 1. În filosofia morală se întăresc preocupările pentru abordările specifice ale moralei şi moralităţii, ale structurilor acestora, ale specificului valorilor şi normelor morale. Apar ramuri noi ale eticii: axiologia morală (a valorilor morale); etica normativă, morala teoretică etc. 2. Apar dezbateri susţinute cu privire la raportul dintre normativ şi ştiinţific în etică mai ales în cadrul şcolii franceze. 3. Preocuparea pozitivistă fundamentală pentru statutul ştiinţific al eticii avea să accentueze preocupările pentru determinarea obiectului de studiu al eticii. Orientarea ştiinţifică a obiectului eticii cu accent pe studiul moravurilor avea să favorizeze constituirea etologiei ca ştiinţă a comportamentului moral în perspectivă evolutivă de la animalele superioare la om, sau ca ştiinţă a moravurilor, a obiceiurilor morale. 4. În secolul al XX-lea, se disting cercetările metaetice, cu rezultate deosebite în ţările anglo-saxone. Acestea studiază problema raportului dintre adevăr şi valoare, dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare. I. 3. Dezbateri contemporane în domeniul eticii Au la origine distincţiile kantiene între legile naturii şi legile morale, între imperativul categoric şi cel ipotetic, între raţiunea pură (teoretică) şi raţiunea practică. Henry Poincaré – nega posibilitatea elaborării ştiinţifice a moralei, precizând în spirit pozitivist că ştiinţa utilizează judecăţi la modul indicativ, ceea ce înseamnă că, dacă într-un silogism premisele sunt indicative, concluzia va fi tot la indicativ. Etienne Goblot – afirma că „morala (cu sensul de etică) singură prescrie scopuri activităţii umane” ba chiar ea ar fi „singura ştiinţă normativă”. (Sisteme de ştiinţă) Paul Foulquié – relevă că „indicând ceea ce trebuie să fie, morala este normativă”, pe când „observând ceea ce este, psihologia este pozitivă”. (Dicţionarul limbajului filosofic). După ce explică normativul ca fiind „ceea ce enunţă o normă, ceea ce se referă la norme, André Lalande arată că „ştiinţele normative sunt cele ale căror obiect este constituit din judecăţi de valoare, ca atare, adică în calitate de critic al acestei valori este scopul ştiinţei astfel denumite.

În concluzie. adică de a hotărî ceea ce trebuie să fie. judecăţilor de valoare li se neagă calitatea de adevăr.Ayer care deosebeşte folosirea normativă a termenilor etici de utilizarea lor descriptivă. Levy-Bruhl susţine că morala. adevăr şi logică). trăsătura de a fi esenţialmente prescriptive. adică faptele morale şi alte fapte sociale”. Multe din normele morale susţin valori indicative (ca scop) prin intermediul datoriei ori chiar al obligaţiei. trebuie să fie ştiinţa moravurilor căci moravurile sunt faptele moralităţii. Levy-Bruhl – care susţine că. de unde şi denumirea de emotivism a filosofiei morale a lui Ayer şi Carnap. înseamnă a confunda într-unul singur două momente care nu pot fi decât succesive”. Pozitivismul delimitează ştiinţa prin cunoaştere numai a ceea ce este. Ştiinţei îi sunt inerente numai judecăţile etice descriptive. adevărul se rezumă la realitate. Pentru Ayer etica nu operează decât cu termeni emotivi. Dezvoltând ideea lui Stevenson că propoziţiile etice sunt analoage enunţurilor imperative. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât acelea ale limbajului descriptiv. El analizează multiple cazuri în care ultimile judecăţi . Pentru Levy-Bruhl. al unui ideal şi presupune obligaţia de a ameliora. pe când judecăţile morale sunt numai emotive (emoţii) subiective deci. “valorile nu pot fi găsite în lume ca proprietăţi autentice ale lucrurilor. etica va putea influenţa metodic şi raţional comportamentele umane. descriptive. cu sensul de etică. negarea calităţii de adevăr a termenilor etici este datorată încărcăturii lor exclusiv emotive. iar ca ştiinţă morala poate fi numai dacă studiază moravurile. Hare susţine că limbajul moral are în comun cu imperativele obişnuite. 2. Factual este numai conţinutul judecăţilor descriptive. deoarece conţine şi promovează o morală teoretică. iar studiul ştiinţific al termenilor descriptivi este transferat sociologiei şi psihologiei. Nu este posibilă o ştiinţă a ceea ce nu este. Hare rămâne un non-cognitivist în etică deoarece susţine că judecăţile sunt pur factuale. Stevenson şi R. Dezbaterile ulterioare vor depăşi poziţiile lui Levy-Bruhl şi Ayer. de valoare. Deocamdată ea nu se poate substitui educaţiei morale care aparţine pedagogiei. ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul cunoaşterii. adică teoretică. judecăţile (morale) nu sunt factuale. Emile Durkheim prezintă deosebirile care le face între judecăţile de realitate (de existenţă. Etica lui Ayer este noncognitivistă. ci ceea ce trebuie să fie. Aceasta înseamnă că morala. realitatea obiectivă dată. din sfera acesteia este eliminată şi prescrierea normei: “preocuparea eticianului nu va fi de a prescrie. ceea ce înseamnă că judecăţile morale sunt numite în mod speific să fie ghid al comportamentului. în acest caz ar fi incompatibilă cu statutul ei ştiinţific. traducând atitudinile subiectului. Ayer este de părere că “prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului eifactual”. iar ştiinţa normativă cum este etica prin cunoaştere a ceea ce trebuie să fie. El va studia.M. Deosebindu-se radical de judecăţile descriptive. etica nu poate fi ştiinţă. La al doilea. faptele neincluzând deci şi ceea ce trebuie să fie.Ştiinţa normativă este criticată în numele valorii. pentru că normele lor indică nu ceea ce este. omul are libertatea să decidă. Deosebirea dintre Levy-Bruhl şi Ayer constă în următoarele: 1. Numai când va ajunge la o mai mare dezvoltare. pentru a-l determina pe auditor să facă ceea ce doreşte vorbitorul. prescriptive nu pot fi deduse din judecăţile factuale cum sunt şi cele ale ştiinţei. Pentru noncognitivişti ca Ayer. iar rolul judecăţilor etice este de a manifesta o atitudine în legătură cu un obiect sau stare de lucruri. deoarece. La primul. la apropierea eticii de posibilitatea abordării ştiinţifice a moralei dar şi a ştiinţei de înţelegerea menirilor ei practice. “A pretinde că o ştiinţă este normativă ca ştiinţă. de unde denumirea concepţiei drept prescriptivism. judecăţile morale nu pot avea calitatea de adevăr sau fals şi deci ele nu pot aparţine ştiinţei. (Limbaj. Este cazul moralei ca ştiinţă normativă. ca ştiinţă care foloseşte judecăţi de valoare critice. ci expresii pur emoţionale. Apropiată de concepţia lui Levy-Bruhl este cea a lui A. ajungându-se la apropierea celor două tipuri de judecăţi. Pentru Leva-Bruhl etica nu poate fi morală teoretică. Poziţia lui Ayer a suferit transformări datorită lui C. judecăţile morale. În discursul moral. Una aparţine lui L. ca etică şi nu ca disciplină nu poate fi o ştiinţă practică. Hare. Iar dacă norma este exclusă din obiectul cunoaşterii etice. de a aduce mai binele. R. specifici limbajului moral. de adevăr) şi judecăţile apreciative. În limbajul prescriptiv. ca-n orice ştiinţă. Atare delimitări au creat controverse aprinse creându-se în cadrul pozitivismului două orientări. faptele morale. Stevenson a adăugat emotivismului ideea că enunţurile etice sunt des folosite şi pentru a genera sentimente auditoriului uneori chiar în scopuri persuasive.

Chiar şi mediocrul moraliceşte recunoaşte că valoarea morală este susţinută prin argumente obiective. Valorile datoriilor în deontologii se explică prin rigoarea. datoriile se legitimează prin valorile scop. Însă. Dar. ci obiectul ei morala este normativ. ca filosofie practică. datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui. dintre ei şi public”. ale dreptăţii. agronomică. sensul strict ar fi: deontologia – ştiinţa sau teoria datoriei. ca studiu al moralelor particulare. 1995) deontologia se defineşte ca “disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite. Omul concepe idealuri pentru că societatea îl împinge sau îl obligă să se înalţe deasupra lui însuşi şi ea este cea care îi furnizează mijloacele. Etica cultivă capacitatea teoretică a omului. deontologia activităţii pedagogice etc.recepţionează sensuri ale realităţii. De aici rezultă şi rolul deosebit al datoriilor faţă . raporturile dintre aceştia şi clienţiilor. etică a unei profesiuni. oamenii se conduc după un sistem de valori colective. stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Termenul deontologie este creaţia filosofului englez J. Lucrurile aparţin naturii fizice în timp ce idealul aparţine ordinii libertăţii. nu etica. totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”. specific. Ea recurge la mijloacele ştiinţei în studiul moralei şi moralităţii după cum recurge şi la instrumentele aprofundării şi generalizărilor filosofice. Obiectivitatea valorilor morale se impune ca şi cea a lucrurilor. Obiectul de studiu al deontologiei ar fi datoriile ori obligaţiile morale. deşi idealurile sunt concepute de subiecţii umani. Etica şi deontologia Dacă etica am definit-o drept filosofie a moralei şi moralităţii. bioetica. Idealul însuşi este o forţă care se poate încorpora realului. Pentru ei etica este o ştiinţă despre normativ. structura idealului fiind la nivelul lumii spirituale unde. Prin îmbinare. ea trebuie înţeleasă ca sistem (când e abordată filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular). prin mijloace. dar şi de identitatea agentului moral. în aprecierile morale individul este constrâns să fie obiectiv de conştiinţa publică. Deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale. Înţelegem că etica aspiră la demnitatea de ştiinţă prin substanţa adevărurilor ei teoretice contribuind la sinteza generalizatoare a valorilor. semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice. în raport cu etica cea care include examinarea general filosofică a datoriilor. etica explică şi criteriile de admitere şi funcţionare a valorilor moralei. însă supuse prelucrărilor specifice şi conexate în sistemul conceptelor ei. Ea oferă numai criteriile teoretice. generale de aflare a deciziilor în diferitele situaţii pe care moralitatea le întâmpină în mod concret şi diferenţiat. În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu. omeniei care îi motivează semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. Studiind morala. în funcţie de profesiuni. mai ales. fie ele particulare numai. conduita celor care o exercită. Deontologia s-a dezvoltat. ele nu sunt arbitrarii depinzând de criterii valorice generale. demnităţii. Dar. deontologia este definibilă ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte în subsistemele sale ponderi semnificative deosebite. care îl ajută să fie creativ şi inovator în orientările morale ale vieţii. ci în general. îndeosebi al moralelor profesionale. deontologia inginerului industrial. la efectul care înseamnă acţiune. a judecăţilor de valoare. spre deosebire de morală etica nu ne învaţă direct ceea ce trebuie să se întâmple aici şi acum într-o situaţie dată. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi logos. onoarei. fie cercetată particular şi indiferent de domeniul ramurii de activitate profesională în care funcţionează. judecata socială este obiectivă în raport cu judecăţile individuale. Performanţele comportamentului profesional se impun criteriilor moralităţii profesionale. în condiţiile în care natura fizică îi constituie numai suportul infrastructural. La fel poate fi înţeleasă deontologia juridică. ale conduitei şi raporturilor sale. ceea ce trebuie făcut. Ea ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Valoric. principiilor şi normelor morale. Ca sistem. indicative. ele îşi află nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi motivaţiile valorice. rostul ei fiind interpretarea normelor. Teoria datoriilor profesionale medicale. ele sunt funcţional subordonate acestora. indiferent de ponderea ei în sistem. Georg Simmel şi Nicolai Hartmann apreciază că etica poate fi o ştiinţă despre morală numai dacă cercetează obiectiv normele acesteia nu şi prescriindu-le. adică a “ceea ce trebuie făcut”. acţionează mişcarea de la scop. Etica ne dă un piedestal. Încât. de semnificaţiile deosebite în activităţile profesionale. “Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune. o bază generală din care poate fi privit obiectiv faptul actual. morala fie că este abordată general.

Categoriile morale sunt pentru ei. despre justeţe şi datorie. Moore admite drept criteriu al corectitudinii cel mai mare bine. Precedentul filosofic al deontologismului se află în filosofia morală a lui Kant. ea fiind în primul rând indeductibilă. acţiunea este nedreaptă numai atunci când persoana acţionândă ar putea săvârşi în locul ei alte acţiuni al căror rezultat ar putea fi interior mai bun”. Afirmaţiile intuiţioniştilor deontologi sunt unilaterale în ceea ce priveşte înţelegerea genezei conştiinţei morale a datoriei. 2. Nu acelaşi lucru se poate spune. care în etica lor devin valori fundamentale. totodată. relevă că. D. Identificat ca mijloc pentru obţinerea rezultatului bun. unicale. Greşeala moraliştilor e să determine omul să-şi îndeplinească datoria. După deontologi. Pentru Moore. . (G. Intuiţia morală indică. Numai cu efect parţial pentru constituirea valorii morale a subiectului moral. rezultatul “bun” poate intra în conflict cu alte elemente ale moralităţii persoanei: scopul sau intenţiile. explică şi diferenţele morale dintre ei. ci pentru că el este drept. Deontologia este morala unei profesiuni reflectată cu precădere prin prisma îndatoririlor sau obligaţiilor morale impuse de exercitarea unei profesiuni în societate. Pentru deontologi. indeductibile şi fiind intuibile sunt şi indefinibile. corectitudinii. după el. singur.Mc. în măsură să satisfacă integritatea morală a personalităţii. Principală este categoria datoriei. David Mc Naughton consideră că problema principală a deontologismului ţine de alegerea morală dintre mai multe acţiuni şi poate fi formulată în întrebarea: Cum putem decide care din ele este cea moralmente corectă? Criticând etica utilitaristă. fără greşeală. Criteriul corectitudinii morale îşi află sensurile în deontologism prin semnificaţiile conceptelor fundamentale ale doctrinei: dreptatea şi datoria. iar a fi drept este o datorie fundamentală pentru om. căci numai ea este garantul dreptăţii. Asemenea condiţionări valorice şi funcţionale ale elementelor deontologice apropie morala profesională de condiţia juridică a normelor deontologice. moralitatea se centrează pe condiţia datoriei. Influenţat de utilitarism. datoria nu ar avea nevoie de aşa ceva. ce datorii avem de îndeplinit. Doctrinele de acest tip sunt cele utilitariste dar mai compar şi sub denumirea de consecinţionism. De unde şi coincidenţa accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale. Nivelurile diferite ale capacităţilor oamenilor de a avea intuiţii morale. nu ar putea avea interior rezultate mai bune. Acest curent este criticat de deotologi pentru că din structura criteriilor de apreciere a valorii morale a actelor de conduită. C. deontologismul neagă faptul că acţiunea care produce cele mai bune rezultate este întotdeauna corectă din punct de vedere moral. Fiind evidentă de la sine.de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele profesionale. deductibile din valorile binelui. intuiţionism deontologic. acelaşi autor. sunt dezvăluite pe cale intuitivă. Moore – Etica). deontologiştii nu abandonează intuiţionismul şi socot că dreptatea şi datoria. Naghton caută criteriul de apreciere a valorii comportamentului în rezultatul bun pe care îl obţine subiectul acţiunii. nemijlocit. fără considerarea utilului sau a binelui. Condiţia filosofică (teoretică) a deontologiei este deontologismul. dar nici supraestimată în rolul ei de constituire conştientă a datoriilor şi dreptăţii. doctrina lor este supranumită. rezultatul nu poate acoperi ori satisface valoarea morală a comportamentului. originea doctrinei se asociază cu reacţia deontologiştilor faţă de intuiţionismul etic al lui George Edward Moore. valoare de la sine intuibilă. Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. bunăstarea sau binele pentru întreaga umanitate. valori. în aprecierea morală nu este satisfăcător în aprecierea morală: 1. “Acţiunea este dreaptă – spune el – numai când nici o altă acţiune pe care persoana ar putea-o săvârşi în locul ei. uneori. prin care se înţelege doctrina moralistă potrivit căreia moralitatea constă în a acţiona aşa cum trebuie. Sentimentul obligativităţii de a săvârşi o acţiune determinată ori convingerea în justeţea unui anumit gen de acţiuni sunt absolut indeductibile şi nemijlocite. Căci a fi corect moralmente înseamnă a fi drept. un act nu este moral pentru că el este bun. A recurge numai la criteriul consecinţei bune a actlui. Intuiţia nu poate fi negată. justul coincide cu folositorul (utilul) dar şi cu plăcutul. acţiunea propriu-zisă. Deontologia cercetează drepturile în corelaţie cu îndatoririle care le susţin şi realizează cercetarea lor în sferele vieţii social-utile şi nu numai în sferele speciale ale muncii producătoare de bunuri. De aceea. centrată pe etica datoriei însă. ei reţin numai unul singur – rezultatul sau urmarea (consecinţa) acţiunii. Detaşându-se de teza subordonării utilitariste a dreptăţii şi a datoriei binelui. valoarea morală fundamentală şi intrinsecă este binele. Broad le caracterizează ca apriorice (~ Kant). Metoda utilizată de deontologi este cea iniţiată de Moore – analiza logică a limbajului moral.

Dacă politica se practică fără scrupule. – Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul problema mâinilor murdare. prin execuţia bugetară. Poziţia ei este contrară eticii consecinţioniste care susţine necondiţionat binele confirmat prin rezultatele bune. Morala în politică? Machiavelli separă tranşant valorile etice de cele politice. înşelătorie. furt sau chiar crimă. uneori ele se obţin şi prin minciună.datoriei deontologiste este contrar rezultatelor bune şi în măsura în care ele sunt dobândite prin mijloace rele. ci şi relaţiile interpersonale. Însă felul în care politicul îşi exercită acţiunea asupra ansamblului social reprezintă un argument al intersectării celor două tipuri de valori. dialogul. atunci este de aşteptat ca instituţiile sale să fie ne-etice. să concilieze divergenţe. grupările de interese fiind în competiţie paşnică. Indiferent de calitatea ei. independentă de orice bine. ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Consecinţioniştii reproşează deontologiştilor împovărarea exagerată a omului cu regimul datoriilor. Ea nu poate fi independentă de binele moral. cu o mulţime de obligaţii care domină numai relaţiile vieţii politice. Ele trebuie să negocieze. Etica în politică 1. ceea ce presupune un consens în afirmarea unor valori etice precum toleranţa. prin iniţiativele legislative. Deontologii arată că nu întotdeauna rezultatele bune se obţin prin mijloace bune. scopul cu acţiunea şi chiar acţiunea cu rezultatul. responsabilitatea. Politica este pentru unii politicieni o ocupaţie vrmelnică. Datoria accentuează conştientizarea morală a binelui. pentru alţii o carieră. consideră că datoria este absolut intrinsecă. la corupţie sau lipsă de transparenţă. o raţiune de statîţi poate dicta să-ţi pătezi mâinile cu sânge. Ruptura între morală şi politică este justificată astfel: . Deontologiştii. mai mult. Dacă actele rele sunt urmate de rezultate bune nu înseamnă că rezultatele sunt bune şi din punct de vedere moral. Astfel de relaţii nu se pot instaura dacă se ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor. Odată intrat în politică nu poţi rămâne cu mâinile curate. fără violenţă. Consecinţionismul etic este criticat de deontologişti pentru că desprind automat din valoarea rezultatului bun şi valoarea acţiunii şi cea a scopului. acţiunea depinde de rezultatul ei. Sensul noastre sunt foarte împovărătoare ei cred că individului îi rămâne şi multă libertate pentru a se dedica proiectelor personale. Politica este la originea profesiilor sociale. O comunitate democratică este o formă a spaţiului public care împărtăşeşte şi promovează normele şi valorile morale. Pentru instituirea şi funcţionarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. Societatea democratică este pluralistă şi contractuală.Nu întotdeauna rezultatul concordă valoric cu scopul. ba. căpătând caracteristicile unei profesii speciale. Conduita morală în democraţie se justfică astfel: – – Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică. asocierea dintre morală şi politică este necesară mai ales din perspectiva modului de desemnare a puterii şi care are ca finalitate instituirea cetăţeniei. între grupurile de interese. În democraţie. Deontologismul riscă să se plaseze la extrema consecinţionismului atunci când. prin nivelul de impozitare etc. deşi recunosc că datoriile noastre sunt împovărătoare. Moraliceşte. negând valoarea morală a rezultatului bun obţinut prin mijloace rele. acţiunea e bună dacă rezultatul care o urmează este bun. în această ipoteză să ne gândim numai la administraţia publică. nu invers.

Ceea ce nu este justificat în statul de drept. genocidul. binele public. anxios. Dacă ţinem seama doar de principii. Dacă ţinem seama doar de consecinţe. o dată ajunşi la guvernare. întemniţarea fără judecată. Acest tip de comportament se justifică în forma altruismului politic şi apelează la scuze: a) Există o criză majoră în societate. 2. segregarea. pereat mundus! (Să se facă dreptate. condamnarea arbitrară. separarea de morală. Cetăţenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecinţele guvernării. Rezultatul acestei modalităţi de promovare a eticii în politică a fost: şantajul. în campanie politicienii pot recurge la formula „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” şi. Publicul este ostil. crearea şi afirmarea statului. – Teoria raţiunii de stat solicită realism politic. politicienii aflaţi la putere uzează de orice mijloace şi asta deoarece principiile morale nu se aplică duşmanului. Oamenii sunt mai bine manipulaţi dacă sunt făcuţi să fie optimişti. chiaburul/culac) fie în rapurt cu „inamicul extern” (duşmanul de dincolo de frontieră). ei vor face ceea ce trebuie din raţiuni de stat. Imoralitatea în politică: feţe ale mâinilor murdare Formele frecvente de imoralitate politică socotite şi vicii sunt: – – – – – Încălcarea promisiunilor Demagogia Manipularea Trădarea Lipsa de compasiune Faţă de aceste forme şi multe altele apar următoarele probleme de ordin etic: Trebuie ca politicienii să-şi menţină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite morale este admis compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernara fără să lezeze drepturile şi valorile de bază ale cetăţenilor? Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă minciuna pentru binele public.– Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! Scopul major fiind cucerirea şi păstrar puterii. Electoratul nu vrea să facă sacrificii imediate şi este preponderent emoţional. fie în raport cu „inamicul intern” (duşmanul de clasă. terorismul. pentru grupul pe care îl reprezintă. atunci putem iarăşi sacrifica orice categorie de cetăţeni sau de interese externe în numele faptului că. deoarece mijloacele care conduc la lezarea drepturilor fundamentale ale omului nu sunt legitime. – Există în opinia unor specialişti o contradicţie fundamentală între etica principiilor şi cea a consecinţelor. în ideologia marxistă: burghezul. Împotriva acestor inamici. Uneori o astfel de abordare o întâlnim ca justificare pentru reducerea panicii în marele public. uciderea. atunci putem ajunge la consecinţe absurde legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor. Propaganda are rolul de a-i ţine pe oameni în stare de conformism pentru a permite maşinii puterii să opereze şi de a-i . politica satisface pe deplin interesele acestuia. chiar dacă ar pieri toţi oamenii!). Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. eventual potrivit dictonului: Fiat justitia. Prin urmare. tortura. Securitatea statului devine un bine suprem.

crimă. 3. între morala publică şi cea privată. dacă este endemică. cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceauşescu. chiar crearea panicii are rol manipulator. Tratează oamenii ca mijloace pentru experienţe sociale la care nu au consimţit. pentru obiective limitate. pacientul nu se pricepe şi nu trebuie întrebat. . sau. omagiezi un politician veros cu ocazie festivă. Promotorii necesităţii sau fatalităţii lipsei de morală în viaţa politică nu disting între etică şi morală. temporară. Din această categorie fac parte minciunile albe.manipula pe oameni să acţioneze în vremuri de criză. În acelaşi r. În situaţii de înşelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip paternalist: electoratul este imatur. Marele risc al înşelăciunii şi al paternalismului cronic îl reprezintă prăbuşirea încrederii în autoritatea democraţiei. O problemă centrală a politicii. Ceea ce trece graniţa de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri. Dreptul de ascunde informaţii nu este tot una cu dreptul de a înşela. cu atat era contracarată prin crearea panicii: pericolul bombei cu neutroni! b) Minciuna este nevinovată. Etica nu se regăseşte în aceste societăţi. Există informaţii care nu pot fi public dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă şi consecinţe dezirabile. Din punct de vedere moral corupţia are aceleaşi efecte ca şi înşelăciunea: lezează. nu în primul rând acţiunea bună. trădare. cruzime. ci şi o linie politică a anarhiştilor. Este invocat dreptul de a ascunde informaţii. morală şi politică. nu al celor de stat. politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora. Cel din urmă drept nu există. ceea ce lezează major integritatea politicianului sa a partidului – sacrificarea principiilor fundamentale. cele lipsite de consecinţe. viclenie. acorzi distincţii unor oameni care nu le merită. în anumite condiţii. Sunt minciuni din politeţe şi se practică mai ales în diplomaţie. Acelaşi argument este folosit şi în cazul secretelor private. cât şi sub aspect moral este cea a corupţiei. În statele fundamentaliste există o suprapunere între religie. ea fiind o abordare raţională şi bazată pe un acord comunitar conştient şi nu revelat de „tradiţie”. Ideea disjuncţiei dintre politică şi morală nu este doar o constatare a lui Machiavelli. Multi politicieni occidentali au fost criticaţi pentru faptul că au elogiat regimurile dictatoriale. Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă şi izolare morală. În situaţiile de mai sus dilema morală este cea între minciună scuzabilă şi înşelăciune. atât sub aspect legal. ci şi oegistru poate să conteze o practică politică frecventă şi necesară – compromisul. şi iau adesea ca reper strict morala religioasă. Toastezi în sănătatea unui dictator. Ca să îţi atingi scopurile în politică recurgi la minciună. Nu este nimic imoral în compromis ca atare. a intereselor majore. este mai bine să fie manipulat ca să-şi păstreze optimismul. c) Minciuna este menită să protejeze secrete . De exemplu. încalcă principiul abţinerii la promisiuni false. cetăţeanul simplu nu înţelege. prăbuşeşte încrederea în guvernare. ci în unele implicaţii ale sale. care militează pentru sfârşitul statului. pe termen lung şi de importanţă mai mare. Statul este incompatibil cu valorile moralei. Cea din urmă nu este moral moral scuzabilă deoarece încalcă principiul consimţământului tacit sau explicit. cititorul este naiv. Compromisul este un târg – politic – din care unii agenţi văd avantaj obţinut prin cooperare reciprocă. Dar. Necesitatea moralei în politică Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei că politica implică acţiunea necesară.

consecinţele pot fi mult mai imorale. pur şi simplu. în morală alegerea este proprie. propria rasă sau categorie socială. însă. indiferent dacă aceştia sunt membri parttid sau cetăţeni neafiliaţi ori afiliaţi altor partide: politicienii trebuie să aibă o componentă etică a responsabilităţii. centrându-se în jurul expresiei „moralitatea de rol”. În ţara noastră s+a impus problema compensării victimelor regimului comunist. De ex. de ex. însă. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. faţă de propriul partid iar în cazul mişcărilor de eliberare faţă de propriul grup etnic. politicienii trebuie să stabilească victimile nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. nedreptatea. deoarece politicienii sunt reprezentanţi ai cetăţenilor şi ai grupurilor lor de interese. Dacă cineva îţi ia bani acest act este considerat jaf. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viaţa privată. Din punct de vedere politic. diferite de ca privată. a părtinirii. restituirea pământului în limita a 10 ha prin Legea 18. grupurile defavorizate. Dreptatea restitutivă.. Dacă „oamenilor legii” li se cere să o aplice. Imparţialitatea nu este întodeauna convingătoare sau necesară. În politică alegerea este a altuia. Prin dreptatea reparatorie au fost adoptate măssuri: vânzarea apartamentelor către chiriaşi. politicile pe care le aprobăm trec drept morale. chiar „imoralitatea” legilor oarbe. Nepotismul are un prost renume ca şi tratamentul preferenţial faţă de anumite persoane. fiecare persoană primeşte ceea ce merită. ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. Asumarea unei doctrine reprezintă asumarea parţialităţii. „să nu loveşti” sau uneori chiar „să nu ucizi” devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate. în democraţie. – – Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. ca atare responsabilitatea pentru consecinţe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viaţa personală sau profesională. Moralitatea politică are standarde specifice. dreptatea este tratată ca dreptate procedurală sau dreptate distributivă. Legea este egală pentru toţi. puterea de alegere este deasupra indivizilor. Uneori este necesar să manipulezi. minţi. La modul general. Guvernanţii trebuie să respecte.Cum ar funcţiona într-un stat de drept norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău! Aplicarea ei înseamnă sfârşitul impozitării şi taxării. parte a dreptăţii compensatorii. restituirea „părţilor sociale”. norma să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii. Domeniul public deţine „monopolul violenţei” în sensul utilizării ei ca violenţă legitimă. În viaţa privată nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. Viaţa publică este pluralistă. În democraţie guvernanţilor li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă. Se pot formula câteva raţiuni pentru existenţa unei morale în politică: – Actele aparţinând politicilor publice schimbă vieţile multor oameni. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale sau etnice. Pentru poliţie. a vizat o categorie mai . Este uşor să îţi mânjeşti mâinile în politică şi adesea este drept să o faci. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune. dacă statul ia impozit – şi o face pentru a îndrepta o „nedreptate socială” atunci avem de a face cu un act moral justificat. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii. grupurilor financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campaniile electorale. În legătură cu aceasta. faţă de susţinători. politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particularee.

membri ai nomenclaturii. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să răspundem indicând virtuţile necesare în politică. în calitate de politicieni ai prezentului). este relativistă şi de un realism . Virtutea vizată în această discuţie este cea a respomsabilităţii. să aibă virtutea corectitudinii. atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii. Aderenţa la aceste abordări este relevată mai ales prin analiza tendinţelor de vot. În aceste situaţii. Aceste greşeli trebuie sancţionate prin lege. Pentru ca un om săfacă acte drepte trebuie să fie un om drept. Argumentele acestui punct erau: – – – Oricine are o responsabilitate crucială în iniţierea şi menţinerea comunismului în România nu trebuie să aibă dreptul. La fel de important este şi cine practică aceste percepte. deoarece între caracter şi acţiune există o legătură cauzală.fără consecinţe legale. dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent (acceptarea unor lideri comunişti. este o datorie. Politicienilor le revine o responsabilitate retrospectivă. Politicienilor le revine cel mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei deţin informaţii şi putere publică în cel mai înalt grad. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la armonie ca formă reciprocă de recunoaştere şi confirmare. În acest fel de etică agentul vrea să fie pur şi el eşuează în privinţa consecinţelor. dici nu se poate rezuma doar la nenumărate percepte care transcend persoana.politică legată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. mari proprietari funciari. terenuri. Ce fel de persoană trebuie să fie. Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţioniste asupra moralei în politică. cea aplicată pentru faptele lor anterioare. precum şi cele din viaţa politică anterioară „noului contract” nu trebuie iertate. Mai mult. le revine şi o responsabilitate proiectivă. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie. 4. Virtuţi în politică Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei despre virtuţile civice.restrânsă a victimelor regimului comunist: foştii proprietari de case. Etică este practică şi ea trebuie să aibă valoare aplicativă. sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor din rolurile publice deţinute în trecut. păduri. Există şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa privată. Avem aici o perspectivă moral-legalistă. de a candida în funcţii publice Membrii Nomenclaturii şi ai Securităţii comuniste au o responsabilitate crucială în iniţierea şi Deci cei vizaţi nu au dreptul să candideze timp de două legislaturi la funcţii publice. agentul moral argumentează că oamenii sunt rău intenţionaţi sau că aşa a vrut Dumnezeu. Responsabilitatea este o virtute obligatorie. în „afacerea Sexgate” în care preşedintele Bill Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administraţiei sale). aceea de a promite şi a-ţi asuma responsabilitatea să dai curs promisiunilor politice. nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. cel puţin două legislaturi. Weber preferă etica responsabilităţii deoarece aceasta pune accentul pe consecinţe. În lucrarea Politica – o vocaţie şi o profesie Max Weber etica scopurilor ultime. În cazurile anterior discutate. în favoarea încrederii în responsabilitatea proiectivă. Ne vom referi cu precădere la virtuţile rolului de politician şi nu la virtuţile specifice vieţii private ale politicienilor (ca de ex. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este înţelepciunea practică. în cazul politicienilor aflaţi la guvernare. În România o astfel de abordare a constituit-o controversa etico. Dar. Un astfel de exerciţiu al responsabilităţii. responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală.

vin din medii diferite. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. sancţiune. trufia. datorie. Legea Administraţiei publice locale intră în vigoare în 2001. Rolul acestei virtuţi este de a te apăra de automistificare. cu alt statut social. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine viitor. România nu este un caz de excepţie. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. cerinţele ei vor deveni practici instituţionale curente după o perioadă lungă. sunt necesare oricărei persoane politice. Ea constituie o condiţie a integrării morale. nu se vizează divorţul în sine. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. Întreaga condiţie umană este marcată de astfel de probleme. este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. virtuţile politicienilor sunt: simţul proporţiilor. onestitatea şi umilinţa. Deoarece Legea Funcţionarului Public a intrat târziu în vigoare după revoluţie. în rând cu ei. realismul. fără să ne gândim la oameni ca scopuri în sine. calmul. concentrarea interioară. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. ci doar ca la simple instrumente ale unei raţiuni mai înalte sau pentru satisfacerea voinţei arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multă putere. iar dorinţa lor de afirmare ca profesionalişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. în acord cu standardul comunităţii. Etica în administraţia publică 1. dând seama de interesele lor publice. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Simone Weil consideră că moralitatea acţiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală. capabile să înţeleagă faptul că este ea însăşi cetăţeană alături de alţi cetăţeni. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă ca un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţiipersonale. salariu. nu doar politica. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii. ci o practicare a politiciifără remuşcări pentru răul pe care îl producem altora. Din acest motiv. Se estompează astfel tentaţia politicienilor de a se simţi supra politicieni. Între compromisurile şi dilemele morale ale altor zone şi cele ale politicii nu sunt diferenţe de natură şi nici mai puţine dileme morale sau mai puţine situatii de tipul „mâinilor murdare”. Din cauza acestei frecvente percepţii. că ei au propriile valori. Atunci când ne referim la machiavelism ca divorţ între morală şi politică. premiere. Introducere În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate.instrumental. stăpâni ai destinelor celorlalţi. Umilinţa morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi ăn faptul că adesea acesta se substituie legislativului. Funcţionarii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale . care ne sunt limitele şi posibilităţile. dar este un caz de creştere a scepticismului şi a cinismului legat de serviciile publice. nu simpli executanţi. Dacă avem onestitate intelectuală ştim ce şi cine suntem. aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii. Cele două virtuţi.

evaluează indivizii şi grupul. Un manager public trebuie să ţină cont. controlul asupra informaţiei e forma esenţială a puterii. 2. Fac lobby pentru diferitele grupuri de interese. reprezintă grupul. Dinamica organizaţiilor în care lucrează 5. mediul reacţionează prin lupta anti-birocraşie. primează asupra convingerilor personale şi este un criteriu de menţinere şi promovare în administraţia publică. sunt formulate în numele interesului public. în aceste condiţii. Funcţionarii de nivel mediu şi mic au un rol foarte important în administraţie. respect pentru ordine şi lege. libertate. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor. Deşi etica despre care vorbim vizează ambele categorii este bine să distingem între lideri şi manageri. caută şi distribuie utilizarea resurselor. comportamentală şi etică să adere la ceea ce le impune guvernul. Tendinţele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situaţii neobişnuite şi. Personalitatea celor cu care interacţionează. în sensul supunerii la norme.Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionarii publici să poată opta. şi aceasta depinde de administraţia publică. Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie. în direcţia adaptării la cerinţele şi interesele noi. fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. indiferent de nivelul căruia i se adresează. Cele mai importante imperative cu care se confruntă funcţionarii publici sunt următoarele: – – să satisfacă standardele de performanţă profesională. 3. Liderii au următoarele roluri (potrivit lui Gortner): proiectează scopurile. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). slujesc drept simbol al organizaţiei. pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui funcţionar public este moral-corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni. Orice program de guvernare. în ultimă instanţă. Aceştia: – – – – – Controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii. O înţelegere a actorilor implicaţi 4. inclusiv din perspectivă etică şi politică. urmăresc procese organizaţionale. afrmă valorile organizaţiei. 2. Managerii deţin funcţii de conducere. motivează personalul. Conformismul. politicile publice. trebuie implementat. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. conturează modalităţi practice de atingere a scopurilor. deci nu poate să funcţioneze ca o „birocraţie apolitică”. oricine joacă rol într-o birocraţie. de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1. Gortner. Managerii şi funcţionarii publici: aspecte etice Cine sunt managerii publici? Potrivit lui Harold F. manager public este oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. legitime din punct de vedere public. aplicarea lor antrenează resurse publice. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală. publicul însuşi .

Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ tocmai din cauza particularităţii muncii lor: – ei se află într-o „zonă gri” unde nu poţi fi nici total altruist (orientat exclusiv pe interesul public). nivelurile de moralitate ale funcţionarilor publici sunt următoarele: 1. Funcţionarii publici sunt. Prin urmare. persoane de care sunt legaţi prin interese proprii. – – Aceste virtuţi cultivate şi afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. În consecinţă. iar habotnicia procedurală poate avea efecte nedrepte. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre public. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Prin urmare. de a accentua propria lor autoritate. etic lor este una situaţională. le este greu să fie luptători pentru „ cauza sfântă”. din cauza secretomaniei şi a lipsei de transparenţă. Curajul. purtătorii „voinţei poporului” şi au datoria să menţină controlul democratic. 3. nici egoist. După York Willbern. care constă în capacitatea de a acţiona drept. legat de însuşi conceptul de „bine public” înţeles ca scop al actelor acestei categorii de profesionişti. 5. 4. orientat doar spre interesele proprii. Uneori ei . Corectitudinea. Rolul lor este dual: sunt angajaţi ai publicului şi cetăţeni. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude . stabilităţii. Aspectele 3-6 merită comentate. egalităţii de tratament şi eficienţei. care trebuie asociată cu datoria supunerii faţă de lege. 2. cea mai frecventă fiind dată de politicile de impozitare. 6. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare. Onestitate şi conformare la lege Confruntarea cu conflicte de interese Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală Etica responsabilităţii democratice Orientarea pe etica politicilor publice Etica compromisului şi integrării sociale. sau capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile tale. politicienilor sau a celor apropiaţi sunt uneori copleşitoare. chiar dacă presiunile politice şi crearea de favoruri din partea partidelor. În calitate de angajaţi ai publiculuinei nu au dreptul să facă politici partizane. Partizanatul politic duce la neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. organizaţiilor. de a se folosi arogant de putere. Procedurile slujesc ordinii. prieteni. Funcţionarii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. – – Virtuţile morale implicate de deciziile luate de funcţionarii publici sunt: – – Optimismul. ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. Empatia. 3.– – să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. 4. Ei lucrează sub presiune. Etica responsabilităţii democratice. de a eluda legea. şefi. Orientarea pe sarcini şi corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinţei guvernanţilor de a face ceea ce le este convenabil. dincolo de jocul politic. Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei.

administraţia publică nu se adresează doar relaţie cetăţean-lege ci şi politicilor publice. nici apoliticienilor. ei trebuie să ţină balanţa: legea. Obiecţia principală care poate fi adusă acestui argument îşi are fundamentul în faptul că. deoarece administraţia este în slujba lor. obligatoriu. este trăit ca un conflict personal. indiferent cine este clientul. drept. sindicate. subordonaţii. în situaţii de dileme etice ceilalti ne pot sfătui. egalitea de şanse. dezirabil. O astfel de abordare duce la itransigenţă ca pericol. lipsă de conciliere. 6. în momentul în car se confruntă mai multe valori. cu accent deosebit pe asiociaţiale profesionale şi cele pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. Ei răspund în faţa superiorilor ierarhici şi a legii. ordinii sau dreptăţii deciziilor nu pot apărea ca cerinţe în activitatea funcâionarilor publici. Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun. chiar dacă poate viza mai multe persoabe. la aceeaşi calitate a serviciilor. superiorii. Standardele etici sunt stabilite şi susţinute de societatea civilă: biserici. şi nu sunt judecaţi pe alte criterii decţt cele ale profesionalismului. Dilemele etice intervin. Echitatea. Este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia. – – 3. Controverse în privinţa aplicării eticii în administraţia publică Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru administraţia publică deoarece aceasta nu este decât o birocraţie apolitică. Etica compromisului şi integrării sociale. . Deşi valoarea etică de bază în aprecierea funcţionarilor publici este corectitudine. Ei trebuie să stabilească cele mai potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. iar funcţionarii sunt. instituţia proprie. la un tratament corect comun. adevărat. nu a instituţiilor în sine. În sprijinul acesteia vin următoarele valori: – – Egalitatea. acestea fiind orientate inclusiv spre valori centrale precum: echiatea. Sunt situaţii în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenţei categoriilor sociale discriminate. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare faţă de superiorii ierarhici poate să apară delictul de supunere. sau ar trebui să fie. în raport cu administraţia publică. sunt supuşi controalelor. partide politice. Responsabilitatea primă este cea faţă de public. Guvernul. Etica pentru politici publice. colegii. Legile. uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti ”fascism normativ” ( principiul trebuie respectat chiar dacă piere toată lumea!) Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale. Conflictul de valori. dar fiecare dintre noi hotărăşte şi trăieşte apoi cu consecinţele hotărârii pe care a luat-o. fără nici un fel de compromisuri.pot decide chiar contra opiniei publice. Problemele de ordin etic sunt în sfera politicvă. Se referă la tratamentul identic acordat tuturor clienţilor. politicile publice. prin urmare valori de tipul binelui. Responsabilitatea. angajaţi pe merit şi nu aleşi în urma unui scrutin politic. pentru aceste categorii. ONG. datorită calităţii lor de profesionişti. dreptate. Administraţia se ocupă de problemele tehnice ale guvernării. prin urmare. cetăţenii deţin autoritatea ultimă. În mod absolutist moralitatea înseamnă aderarea la un principiu. voinţa populară şi corectitudinea profesională. În cazul lor un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferenţial compensatoriu. Loialitatea. Soluţiile de implementare a politicilor publice sunt în atribuţia funcţionarilor publici. 5. Prin urmare.

adică respectului faţă de lege. furnizarea informaţiilor de bună calitate. atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezatori şi frustraţi în privinţa guvernării şi chiar a sistemului politic. Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor. Încrederea este un concept central al eticii pentru viaţa publică. după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situaţii moraldilematice. responsabilităţii în urmărirea interesului public. politică şi economică pentru soluţiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. interpretării. cazul societăţii româneşti) şi au încă instituţii vulnerabile ca autoritate public. a traducerii practicilor în fapte. în principiu. sunt fondate pe valori ca: autoritatea. corectitudinea. Alegerile critice se produc în situaţii în care grupurile de interese implicate sunt numeroase şi mult prea diferite ca cerinţe. a bugetelor. egalitate. toleranţei. A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariţia ei. Etica are rolul de a oferi un ghid axiologic pentru depăşirea conflictelor. ci de calitate a vieţii. Ei reflectă valorile societăţii în care trăiesc şi sunt formaţi să răspundă „voinţei deliberative”. analizei. Aceste situaţii pot fi uneori dramatice. O abordare democratică a rolului de funcţionar public presupune încurajarea libertăţii de exprimare. contribuabilii. insensibilitate şi dezinteres faţă de cetăţeni şi valorile sociale. tragie. funcţionarii publici sunt cei care trebuie să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală. nelăsând funcţionarii publici în stare de amoralitate. Funcţionarii publici sunt cei care cută strategii şi mijloace de trnsfer în practică a politicilor publice. critice. corectă şi echitabilă. este o problemă de viaţă sau moarte ( de ex finanţarea sănătăţii pentru cei fără asigurări sociale). Prin urmare orice birocraţie trebuie să manifeste o anumită doză de sensibilitate etică. O problemă etică de primă importanţă este cea a încredere şi a respectulului de sine a persoanei aflate în şomaj. Administraţie. participare. În confruntarea dintre grupurile de interese există învingători şi perdanţi. Funcţionarii publici îşi exercită profesiunea în instituţii care. Alegerile dramatice sunt cele făcute în condiţiile în care resursele sunt sărace (de ex. în condiţiile în care o birocraţie încetează să îşi împlinească rolul într-o manieră etică. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în administraţia publică. dreptate. Instituţiile publice există într-un mediu politic care are politici. Problema este cu atât mai acută în societăţile care îşi schimbă sistemul politic (societăţile în tranziţie. Funcţionarii publici dau socoteală socială. De ex problema şomajului (dacă acesta nu este endemic şi criza economică nu se prelungeşte prea mult) este o problemă care afectează grupuri diferite de interese: şomerii. Importanţa eticii în administraţia publică Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive: – – – – – Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere politică. sindicatele. Se pierde încrederea publică. raţionaliatea şi eficienţa pentru viaţa cetăţenilor. participării angajate. 4. Într-un mediu politic democratic. patroniiii. 5. promovarea dialogului. nici pentru crearea locurilor de muncă). etică şi democraţie Funcţionarii publici sunt ei înşişi cetăţeni.Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarii publici vine din faptul că. . valori şi scopuri conflictuale. respect pentru demnitatea persoanei. Şomajul nu e o problemă de viaţă şi de moarte. adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă. Banii nu sunt sufienţi nici pentru ajutor social. responsabilitate pentru exercitarea drepturilor constituţionale.

nedrepte. pe de altă parte înseamnă să atragă potenţialul cetăţenesc de resurse (de ex importanţa colaborării între administraţia publică şi ONG în sensul utilizării resurselor şi împărţirii resurselor pe criteriiele eficienţei). ei participă efectiv în procesul de legiferare şi aplicare a legilor în mai multe etape: a. Administraţia este construită ca să asigure drepturile şi responsabilităţile legale. ordonanţe. Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la guvernare trebuie să existe o coerenţă iar aceasta este asigurată de administraţia publică.Administraţia publică este menită să ţină în echilibru interesul colectiv cu cel politic. Etapa de proiectare a legilor: – Sunt implicaţi în alcătuirea proiectelor de legi. devotament faţă de comunitate. b. 7. . promovat de legislativ şi executiv. – Sprijină depăşirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de legi – Legea vizează o realitate care apartine viitorului. într-o democraţie. O astfel de filosofie trebuie să ghideze deciziile luate de cei ce lucrează în administraţia publică. trebuind nu doar să arate ce nu e permis legal. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen scurt (de obicei pe durata unui mandat) administraţia publică preia aspectul dezvoltării durabile a societăţii. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină delict de supunere. În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru virtuţi specifice.Uneori legile însele pot fi nedrepte. nu de voinţa arbitrară a altor oameni. Supunerea şi insubordonarea Funcţionarii publici nu se supun numai legii. hotărâri. În ciuda aparenţei că funcţionarii publici doar administrează aplicarea legilor. Legile reprezintă. Etica şi legea Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernaţi de legi. voinţa publică. Etapa de aplicare a legilor în viaţa cotidiană: – Funcţionarii publici se comportă ca manageri într-o birocraţie. ci şi ordinelor superioare (autorităţii politice şi propriei ierarhii interne). aceasta înseamnă soluţii economice şi responsabile pentru problemele cetăţenilor. Este posibil ca în viitor să apară mişcări sociale pentru drepturi civile neprevăzute de legiuitor. 6. iar acesta este nesigur. Filosofia unei administraţii democratice este orientată spre strategii de tipul „ce este mai bun sau mai bine pentru public”. Pe de o parte. curaj. trai frugal. ci si ceea ce este dezirabil permis. tărie în situaţii critice. Alteori ordinele ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate fi foarte intensă. – Legea protejează funcţionarii publici împotriva arbitrarului partidelor şi grupurilor de presiune – Legea devine scop în sine când alţii o eludează – Legea este o problemă în situaţiile în care aplicarea ei are consecinţe rele. răbdare. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare. iar rolul legii este să arate limitele acestei acţiuni. În consecinţă. Rolul ei este de a crea cadrele instituţionale civilizate ale vieţii cetăţenilor. O astfel de supunere transformă funcţionarii publici în copărtaşi morali la deciziile care se iau. egalitate şi încredere publică. fiindcă funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol ei afectează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. libertate. etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate. hărnicie. De ex în cea americană modelul este: fermitate. Presiunile pot viza acţiuni anti-etice iar loialitatea în astfel de situaţii este prost plasată fiindcă implică o percepere falsificată a binelui public.

devine acută. iar funcţionarii publici pot să se afle într-o altă dilemă legată faţă de supunerea la interesele politico-economice ale corporaţiilor şi la cele ale firmelor şi cetăţenilor din propria comunitate.dar nu sunt deloc excluse în cele democratice în condiţiile coexistenşei legitime a conflictelor de interese între diferite grupări. Viciile clasice cum ar fi lăcomia sau avariţia trec drept motivaţii cum nu se poate mai frecvente pentru menţinerea în lumea afacerilor. sunt. Mituri şi prejudecăţi despre lumea afacerilor Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile urbanizate şi specializate. violează drepturi de bază. să tragă semnale de alarmă. Adepţii fervenţi ai pieţei libere care se autoreglează şi asupra căreia intervenţia exterioară trebuie să fie cât mai redusă trebuie să ţină seama de o evidenţă: chiar dacă firmele sunt libere să-şi maximizeze profitul. În cazurile în care funcţionarii publici consideră că o politică sau o presiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi. argumentele tipice împotriva asocierii moralăafacere. în codurile etice pentru funcţionarii publici se insistă asupra protejării acestora atunci când dezvăluie astfel de situaţii. este un managment falimentar al resurselor. deturnează bani publici. oricât ar părea de paradoxal. de pretenţiile sale şi de puterea sa de cumpărare. între dezvăluire şi confidenţialitate. trebuie să ia atitudine. este abuz de autoritate. În afara „viciilor” de care sunt ghidaţi oamenii de afaceri. Din acest motiv. În astfel de situaţii problema controlului demucratic. Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt datoria şi utilitatea. Profitul este socotit un furt din munca celor care îl . având în vedere tipul de motivaţii pomenite mai sus. întregul lor succes depinde de cererea consumatorului. în principal. Cele mai semnificative astfel de critici au venit din partea marxismului. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil. politic şi etic. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale. următoarele mituri despre lumea afacerilor: Mitul profitului şi limitele sale. O astfel de problemă apare acut şi în condiţiile globalizării. Prejudecata cea mai importantă este aceea potrivit căreia cei care intră în această ocupaţie urmăresc doar goana după îmbogăţire prin profit. este periculos pentru siguranţa sau sănătatea publicului). Pretenţiile consumatorului (în genere ale beneficiarilor) au şi componente etice de care firmele de afaceri trebuie să ţină cont dacă vor să reziste concurenţei şi dacă vor să-şi menţină clienţii. O economie rurală şi manufacturieră nu este propice unei astfel de dezvoltări. eventual un mediu fără scrupule fiindcă este legat de profit. În acest caz apare un conflict între responsabilitatea faţă de public şi loialitatea faţă de guvernare. Etica afacerilor 1. situaţie în care marile corporaţii mondiale presează spre propriile lor interese.

caută să profite de pe urma avantajelor profesiei sau ocupaţiilor. Originea acestei idei se află în teoriile contractualiste clasice. se vorbeşte de oamenii de afaceri că sunt veroşi. să fie nemiloasă. faptul că adesea profitul este redistribuit şi reinvestit. avocaţii – apărători ai dreptăţii. Dincolo de motivaţiile egoiste. Atomismul individualist. să aibă forma unui război pentru profit. Ei trec drept încarnarea inumanului „homo economicus”. dar această competiţie nu trebuie să aibă în mod necesar aspecte de junglă. el implică un amestec de culturi organizaţionale. adevărului şi educaţiei. Societatea insăşi ş cu atât mai mult economia erau văzute ca fiind generate de contracte între indivizi izolaţi „atomi singulari”. Prima practică avea o încărcătură etică. sunt mândri de felul în care merge o afacere. Din exterior. lumea afacerilor pare o junglă. Grecia antică manifestă deopotrivă interes teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. răsplătirea muncii şi investiţiei bune. adeseori fără parteneriat si fair-play. cei mai mulţi îşi urmăresc puterea. prestigiul şi succesul financiar. medicii se consideră în slujba sănătăţii pacienţilor. Nu există o puritate motivaţională în nici unul dintre cazuri. afacerile nu sunt posibile fără cooperare. cea de-a doua avea o singură dimensiune. ea vehiculează cu valori de tipul: încurajarea. încredere reciprocă. atât faţă de actionari. O alta motivaţie utilizată de manageri e formulată în termeni de datorie şi obligaţie. Ceea ce ştim. Aceste valori care ghidează comportamente se aplică între firme. Necesitatea eticii în afaceri Interesul pentru o oarecare morală în lumea afacerilor este vechi. În acelaşi timp. Într-o astfel de perspectivă aplicată lumii actuale este ignorată dimensiunea comunităţii. Problema profitului a rămas esenţial legată de deţinătorii de acţiuni. Ca şi în politică. În etapa actuală procesul dominant este cel de globalizare. neconforme cu valorile proclamate.produc. La o analiză mai atentă avem de a face şi cu alte valori care pot să fie scopuri: statutul de învingător. Izolarea nu mai este posibilă. Ei intră într-o relaţie de datorie faţă de firmă. Toţi lucrează şi pentru salariu. că recompensează angjaţii. jurnaliştii – ai informării corecte a cetăţenilor în probleme de interes public. influenţa. în practica fiecărei profesii intervin motivaţii neortodoxe. succesul. Aristotel face distincţia între oikonomos (gospodărie privită. afirmarea. utilitatea. au o anumită responsabilitate civică şi un tip de devotament faţă de propria investiţie şi faţă de semnificaţia ei pentru comunitate. La modul ideal toţi au dreptate. în Sumer. profesorii – ai cunoaşterii. În irme sunt implicate adesea familii. în scopuri familiale) şi chrematistike(schimbări economice al căror scop este profitul). între manageri şi acţionari. Politicienii se socotesc purtătorii binelui public. excesiv puse pe seama lumii afacerilor. că sunt lipsiţi de scrupule şi ei calcă peste cadavre. Oamenii de afaceri invocă mai rar valorile celorlalte ocupaţii. inclusiv multinaţionale. poliţiştii – ai ordinii publice.grijă reciproc împărtăşită. corporaţii. managerii şi pe unii investitori. În ultimă instanţă acţionarii şi managerii continuă să spună că urmăresc prin excelenţă profitul şi insistă mai puţin pe faptul că oferă bunuri şi servicii pentru clienţi. Atomismul individualist este un model teoretic depăşit. grupuri de acţionari. transferuri de valori. Este însă drept de presupus că proprietarii de acţiuni sunt pur şi simplu oameni lacomi de profit. funcţionarii publici se socotesc apărătorii interesului public. între acestea clienţi şi acţionari. O sursă clasică a neputinţei asocierii între etică şi afaceri o reprezintă ceea ce se cheamă atomismul individualist. că angajează forţă de muncă. din perspectivă istorică. Înseamnă valori împărtăşite şi cultură comună. cât şi faţă de clienţi. La modul real. Managerii firmelor şi companiilor afirmă o valoare mijloc: profitul. Competiţia este vitală în funcţionarea oricărei economii capitaliste. este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani. un serviciu adus comunităţii. Darwinismul şi limitele sale. 2. cea a .

În contextul globalizării şi al existenţei corporaţiilor mondiale locul comun al abordărilor legate de amoralismul afacerilor este dat mereu de numitorul comun al afacerilor: banul. Morala vieţii publice era strâns legată de valorile religiei creştine. în versiunea populară „lăcomia e bună”. Este predictibil faptul că o astfel de comunitate dezvoltă lalori patriarhale şi nu contractuale. În ultima perioadă se studiază din perspectivă etică relaţiile dintre acţionari (sau proprietari). Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii. Tehnologia. În societăţile rurale. clienţi. manageri. intenţii. mediul afacerilor. Niveluri de aplicare ale eticii în afaceri În afaceri pot fi detectate cîteva niveluri de aplicare a eticii: – Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. dominate de economia închisă sau de economia de autoconsum. cu utilitate pur economică. Au loc transformări în convingerile filosofice. industrializarea. conduc societatea într-o direcţie în care apare şi nevoia reglementării etice a afacerilor. Breslele şi ghildele medievale au încercat să elaboreze propriul lor cod de legi morale. Socialiştii au dezvoltat discursul opus despre amoralismul lumii afacerilor. sărăcia este un viciu iar bogăţia devine sursă de obligaţii morale. legitimitate.sursă de probleme morale. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate. O firmă care vinde maşini. 3. iar Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776) canonizează noua credinţă. autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză. Oamenii de afaceri ai trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate. acest fenomen nu are decât şanse minime să se propage. Teoreticienii de orientare liberală insistă pe ideea că succesul este o virtute. consecinţe. cu accente pe dreptate socială şi grija faţă de consumator. Problemele puse in contextul macro sunt de tipul următor: care e scopul pieţei libere? este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare a pieţei? Este meritul luat în seamă? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Care este natura lumii afacerilor? Sunt drepte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor? – . drepturi individuale. Dezbaterea actuală este mai echilibrată în sensul construciilor idealurilor morale în afaceri. Justificarea creştină a unei astfe de percepţii avea sursă în relatarea din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu. în ideea că acţiunile antreprenoriale sunt morale. tratamentului corect.profitului. câştigului cinstit. dezvoltarea nevoilor şi a consumului. sindicate. privatizarea. Clientul trebuie considerat raţional.. promisiuni. Calvin şi puritanii britanici afirmă că a fi întrprinzător reprezintă o virtute. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului. Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul al XVII-lea. activitatea cămătărescă au avut mereu aceeaşi grilă de interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiunea morală. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit. ale lumii afacerilor. cu îndeletniciri neonorabile. Acest proces coincide cu urbanizarea. trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte de frână sau o firmă care vinde anticocepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. pe când sărăcia . Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptatea comutativă. Schiburile comerciale. comunitatea locală în care acestea se desfăşoară. cea practicată între egali. natura societăţii. În satele româneşti actuale domină economia de autoconsum. Este o ocupaţie pur egoistă.

În privinţa angajaţilor Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă-forţă de muncă. dotat cu discernămţnt. Aceste sfere nu pot să fie amestecate. Participaţii sunt toţi cei afectaţi de activitatea unei companii. de şigări. dşi sunt fiinţe umane. Este sistematic violat principiul adevărului. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. poluarea. Ea crează cerere. inclusiv de constrângeri etice. necalificat. este responsabil (ceea ce. adesea arătând totuşi comportamente reale frecvente.– Nivelul moral. avertismente asupra efectelor nedorite ale produselor. de băuturi. Toţi aceşti participanţi au aşteptări şi drepturi legitime: o corporaţie este menită să satisfacă publicul oferindu-i servicii şi produse dorite şi dezirabile. este corect doar dacă corporaţiile nu îşi propun proiecte de inginerie socială. consumatorii şi furnizorii. mai mult. cei care iau parte la desfăşurarea unei afaceri nu sunt doar acţionarii. filme excesiv de violente sau obscene). Reclama uzează de minciuni. căci managerii corporaţiilor nu trebuie şi nici nu au competenţe să facă politici publice. iar morala este morală. nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării cu un grad de pericol. reprezintă un furt din buzunarul acţionarilor. inteligent. b. poate să lezeze cele mai semnificative datorii faţă de sine ale consumatorului şi datorii faţă de alţii ale producătorului. de ex. inteligent. Minimele reguli etice pe care trebuie să le urmeze o corporaţie sau o firmăp sunt: a. de seducţie. în proiecte sociale care nu duc la creşterea profitului. societatea. Responsabilitatea pentru a fi etică trebuie să fie reciprocă. De exemplu. să aibă instrucţiuni de folosire. capabil să-şi dea seama de riscuri. la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiei. Aici sunt incluşi: angajaţii. În activitatea unei corporaţii. Nu aceeaşi poziţie o împărtăşeşte Peter Drucker. aerul. iar reclama. iar producătorul este dubios. dacă au competenţe privind discriminări la anagajare. Ea nu îl satisface dacă promovează discriminarea. distruge frumuseţea mediului. profitul. care depăşesc regulile proprii ale afacerilor şi mai ales scopul esenţial. promovările. În numele unui astfel de principiiu ar trebuie permisă doar prezentarea informaţiilor despre calitate şi utilizare. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul corporaţiei în societate şi al indivizilor în corporaţii. influenţează şi cererea şi alegerea. Exista o categorie mai largă de participanţi faţă de care acţionarii sunt doar subclasă. El acuză intelectualii de socialism şi de faptul că vor să-i transforme pe oamenii de afaceri în „ marionete lipsite de libertate”. Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult. În cazul producătorului există presupoziţia că este matur. secătuieşte resursele. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie. iar utulizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. Portretul oferit de Friedman este unidimensional şi vine dintr-o veche separaţie: afacerile sunt afaceri. sigure. dar. Argumentul competenţei. Pentru unitatea de bază a comerţului actual: corporaţia. responsabil. susţine acesta. poluează apa. În privinţa clienţilor / cumpărătorilor Produsele trebuie să fie de calitate. scopuri în sine. kitsch. iluzii pozitive. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o singură ofertă de lucru. Orice implicare în caritate. utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare a familiei. comunitatea înconjurătoare. Producătorii mizează pe faptul că un consumator mediu poate să nu le înţeleagă dar şi că astfel are şi el responsabilitate pentru alegere. în . Milton Friedman este unul din apărătorii fervenşi ai pieţei libere. Acestea sunt cazuri ideale. Ce se întâmplă în cazul în care consumatorul este iresponsabil. Ea poate întări prejudecăţile rasiale. veros? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. bine intenţionat. la rândul ei.

iar succesele ei sunt ocazionale. Ele au un rol dual din punct de vedere etic. a celor salariale şi în problemele de mediu. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce: companie-angajat. Instituţiile de protecţie a consumatorilor sunt prea slabe ca să forţeze companiile mari să îşi schimbe regulile. prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au p componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă. ataşamentul faţă de colegi. o simplă sursă de salariu şi beneficii. Afacerile nu sunt scop în sine. îşi critică public propria companie. – Există uneori conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse. mediu. companiile. 4. Există de asemenea instituţii internaţionale create ca să vegheze la problemele de muncă. O părăsesc de îndată ce găsesc ceva mai bun pentru ei înşişi. conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie. ci şi cel care arată că nu poate tolera imoralitatea. Dreptul la un mediu natural sănătos. respectiv un singur mijloc. riscă foarte mult. trădarea încrederii publicului şi vrea să sprijine depăţirea unor astfel de impasuri. mai ales în ţările sărace şi cu instituţii democratice fragile. Cel ce atrage astfel atenţia nu e pur alarmist. Reclama unui produs poate să conţină informaţii înşelătoare. Pe de altă parte. Problemele de mediu afectează regiuni întregi. de natură etică. este percepută de către companie ca trădătoare. în condiţiile în care corporaţiile internaţionale acţionează în ţările cu economii subdezvoltate şi cu un nivel mai redus de exercitare a drepturilor omului sau chiar în regimuri autoritare: – Consimţământul obţinut pe baza informării consumatorului poate să fie mai redus. dreptul generaţiilor următoare la resurse fac necesară etica mediului. grija faţă de bunăstarea companiei. firmele. pe de o parte. spiritul de echipă. noi deprinderi de comportament şi noi reguli care pot facilita dezvoltarea economicosocială şi normele etice. Introducerea eticii afacerilor le-a favut un serviciu în sensul în care i-a eliminat din percepţia greşită că acest tip de angajaţi nu sunt loiali companiei. indezirabilă. În acest caz unii angajaţi trag semnale de alarmă. precum şi acela al respectului pentru persoană. Categoria de angajaţi de care discutăm nu are o viaţă liniştită. Din acest motiv. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale. corporaţiile au inclusă – . Probleme etice ale globalizării afacerilor Una dintre cele mai evidente forme ale globalizării o reprezintă existenţa corporaţiilor internaţionale. Ea devine o cerinţă pregnantă. Pentru a aşeza relaţiile dintre angajat şi firmă pe temeiuri morale se introduc următoarele categorii de principii şi de norme: – Drepturile angajaţilor şi reglementări în privinţa loialităţii faţă de companie. corporaţiile aduc în noile lor medii. acordul părţilor contractante. Pe de o parte se extind în state în care guvernele şi clienţii sunt mai puţin pregătiţi în protecţia drepturilor consumatorilor. în primul rând slujba. Ele nu pot să fie socotite probleme locale. În acest caz este încălcat principiul dreptăţii comutativă care inplică relaţii între egali. pe de altă parte. Există probleme specifice. Ei trăiesc în mod responsabil conflictul între moralitatea şi bunăstarea societăţii. şi afaceri. protecţia consumatorului. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă.care există un monopol total asupra locurilor de muncă.

Firmele câştigă mult şi din prestigiul dat de participarea lor la asistenţa pentru dezvoltare şi la activităţi de binefacere. ele sunt vândute uneori cu sprijinul statului care acordă înlesniri de taxe. afacerile pot exploata resursele unor astfel de ţări. Cu atat mai mult o astfel de distribuţie se poate aplica atunci când o companie acţionează în afara propriului stat şi are doar „ angajamente de afaceri”. guvernele statelor în tranziţie au datoria morală să încurajeze acele . De aceea. În acest caz procedura este apropiată de perspectiva doctrinei realismului politic: datoriile morale şi politice a unui stat vizează doar propriii cetăţeni şi se opresc la graniţele statului. în astfel de situaţii adesea este impiedicată dezvoltarea clasei de mijloc şi acţiunea societăţii civile. În acelaşi registru se înscrie tentaţia unora dintre ele de a nu sprijini un mediu în care se dezvoltă activitatea sindicală. pot să facă rău cu cele mai bune intenţii” ( G B Shaw). Există produse care. Ele se referă la modurile în care firmele străine care au o tradiţie substanţială a eticii în afaceri influenţează introducerea şi dezvoltarea ei la nivel local. Prin urmare sarcina guvernelor este aceea de a menţine regulile liberei concurenţe şi a prevenirii înţelepciunii. prezentând un risc mare. Este în interesul companiei ca pe termen lung să aibă un număr cât mai mare de clienţi şi o ofertă de forţă de muncă foarte competitivă. Prin urmare. Corporaţiile pot ajunge să domine o societate. ci cu interesele firmei. Unele dintre aceste corporaţii au dus la creşterea polarizării sociale în ţările în carea au acţionat. cu preţuri mai mici în ţările lumii a treia. Dependenţa de corporaţii. Ei nu sprijină financiar formarea profesională locală şi nici cercetarea. la nivel guvernamental. În schimb. Motivaţia acestor vânzări este una de tip antipaternalism: nu este cazul ca un guvern străin să protejeze consumatorul extern. „susţinătorii capitalismului sunt visători şi vizionari care. Oamenii de afaceri locali trebui să cumpere ultima tehnologie. Din cauza restricţiilor ecologice impuse în propriile state sau în UE anumiţi producători tind să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care guvernele respective ţin seama de obiective imediate: creşterea PIB. Există chiar o preferinţă a unor corporaţii pentru a face afaceri cu regimurile autoritare care le oferă un mediu mai sigur (prin urmare ele pot să sprijine tacit reprimarea mişcărilor democratice). O altă formă de manifestare a dependenţei este neîncurajarea a cercetării locale. Conducătorii corporaţiilor nu se identifică cu comunitatea locală. nu pot fi vândute în ţară. Datoria primă a unui om de afaceri este creşterea profitului propriei firme şi această datorie nu poate să fie îngrădită decât de norme împotriva constrângerii şi fraudei. ocuparea forţei de muncă.– – – ca cerinţă morală responsabilitatea faţă de mediu. De ce însă ar promova o companie internaţională o astfel de politică şi de etică? Un răspuns simpli vine din faptul de a alege între o strategie pe termen scurt şi una pe termen lung. Adversarii unicităţii dreptăţii distributive sunt adepţii egalităţii de şanse. într-un mod neacceptabil în propria ţară Dumpingul este la rândul său o practică internaţională care pune probleme etice. de preferat nord-americană şi europeană. în loc să facă bine cu intenţii rele. ca factor de influenţă şi presiune socială. Poluarea este un fenomen care se poate importa sau exporta ca produs secundar şi neintenţionat al extinderii industriale. singura dreptate acceptabilă este dreptatea distributivă prin care fiecare persoană primeşte ceea ce merită iar recompensele sunt distribuite în funcţie de contribuţia personală. să-i impună legi şi politici publice. şi nu impun reglementări suficient de aspre în probleme de mediu. propriile mijloace de autoprotecţie. inclusiv forţa de munca. Responsabilitatea socială în plan internaţional. În acest sens. În relaţiile dintre corporaţii şi mediul local există şi aspecte pozitive. Ele pot contamina pozitiv mediul intern al afacerilor şi politicii. pot să influenţeze politici publice pentru consumatori. Accentul pe drepturile salariaţilor ar conduce la scăderea profiturilor. Acesta poate fi capabil să îşi dezvolte.

ceea ce interesează. Or. ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. angajaţilor şi clienţilor. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practică a eticii. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii. În realitate. Rolurile juriştilor. se orientează în funcţii de principii specifice. . sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente. altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau a notarilor. în acest context ţine de raportul dintre norma juridică şi norma morală. Normă juridică – normă morală În ce măsură o normă juridică trebuie să fie confruntată cu o normă morală reprezintă un subiect de etică generală. etica avocţilor. fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei. sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist. este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia mai sus pomenită poate funcţiona: a). nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seama de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi. eticul şi juridicul se află într-o relaţie de interdependenţă. ea ar putea fi sau de prisos. în apărarea şi exercitarea drepturilor contribuabililor. însă. fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Juridic şi etic Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează două opinii complet diferite: ea este văzută ca o tautologie. În realitate. în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. există şi calea intermediară a normelor – etice – care deşi nu sunt stipulate în coduri juridice. Drept consecinţă. ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică. de ex.corporaţii care pot să aibă şi efecte benefice în creşterea gradului de democraţiei. care nu permite nici uneia. prin natura profesiei. fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice. Afacerile pot să apară un scop în sine. Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni. ETICA JURIDICĂ 1. dar moral ele sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea personală şi socială. deoarece în cele mai multe dintre cazuri activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege. inclusiv pentru a clarifica releţia lor. b).

De ce este necesară o etică a profesiei de jurist? Pentru că justiţia se bucură. încât juristul este tentat să neglijeze interesele persoanelor ca sa servească intersele societăţii. cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat. Astfel. pot apărea situaţii ăn care persoane cu influenţă să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii. evident. angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. iar beneficiile economice ar putea fi foarte consistente. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei. Mai mult. pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. şi faţă de aspiraţiile clientului. unul din pericole ar fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor. interinstituţionale sau între persoane şi instituţii. Juriştii trebuie să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă. Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului. standardele etice ar fi ameninţate. Dacă pentru avocat sau notar vorbim de un raport cu un client. Este. într-o societate totalitară libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat. oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele. prin chiar cerinţele democraţiei. de fapt interesele statului. sau ar trebui să se bucure. să menţină un standard etic foarte ridicat. Principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. de o deplină autonomie. Dacă exigenţele unui astfel de standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei. magistrat sau notar. mai ale că aceştia îi procură avantajele materiale. acolo unde e cazul. în mod individual şi în mod colectiv. iar ăntr-o societate democratică. privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic si.c). Astfel. Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundează. păstrarea acestei independenţe . pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independente sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătură a relaţiilor interpersonale. respectiv a unei clase conducătoare. libertatea profesiei de jurist înseamnă. controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv. În ţările cu regim totalitar. vorba despre avocaţi. De aceea. În funcţie de distincţia de mai sus. dar întro legislaţie obiectivele societăţii ărevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice. Celelalte două planuri. de asemenea. Controlul statului fiind atât de redus. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul. este vital pentru binele general al societăţii ca juriştii. În ţările cu regim democratic. oricât de juste sau nejuste ar fi ele. libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. respectiv. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie. justiţia este independentă. 2. există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate uneia dintre părţi (în dreptul civil) sau să condamne sau achite un inculpat (în dreptul penal). fiind una dintre cele trei puteri constituţionale. Dar si mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid. dar şi magistraţii pot fi contaminaţi/corupţi de această atitudine prin acceptare unor avantaje care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor. importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale. relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor. ca un criteriu principal al normării juridice. Trebuie menţionat faptul că într-o societate democratică întrega legislaţie e obligată să satisfacă cerinţele etice ale societăţii. raportul cu „subiecţii2 actului juridic diferă el însuşi.

Ea presupune cunoaşterea legilor. felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importantze nu numai instrumentării corecte a cazului. magistrat sau notar. de asemenea. Cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional. Ca parte a sistemului legal un jurist trebuie: – – – Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii. Responsabilităţile avocaţilor . De pildă. Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor. ei fiind deopotrivă: parte a sistemului legal. 3. Obiectivul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un avocat. Cea mai bună cerinţă menită să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă.(în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul. un magistrat. Ca cetăţean. acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist. deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat. ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului. dar nu trewbuie înţeles ca fiind inviolabil ca un zid chinezesc. accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică ( de ex cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice). juristul trebuie: – – – Să caute îmbunătăţirea legii. O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor. dar şi imaginii celor implicaţi. să îşi utilizeze cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. un notar. ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restânsă a colegilor. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei. Competenţaeste principala obligaţie şi juridică şi etică în profesia juriştilor. abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării. Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui. Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii. Responsabilităţi generale Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice. Aceasta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată. motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice. Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei. dar comportamentul juriştilor este. 4. Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc. În situaţii excepţionale.

Diligenţa. Comunicarea cu clientul este esenţială unei bune reprezentări. face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile. Ca evaluator. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului. putând fi acuzat chiar de complicitate.Loialitatea. imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului. În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de ex în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului). avocaţii au ca sarcină: să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea. un client apelează la serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi. un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). Ca intermediar între clienţi. în privinţa comunicării cu clientul. Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului. Ca negociator. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează. Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuie urmărite prin reprezentarea legală. dacă: avansarea anchetei o cere. în limitele impuse de lege şi ded profesiunea de jurist. avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentantul clientului său. deci. în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor. avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporarlă sau o încercare de asasinare). Un avocat trebuie să-şi clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces. să discute consecinţele legale asuale fiecărei propuneri făcute. dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Un avocat trebuie să acţioneze cu diligenţă rezonabilă şi promptitudine în reprezentarea unui client. o asemenea comunicare este practic imposibilă. să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuie urmărite. sau. caută să reconcilieze interesele lor divergente. indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. În cazul avocatului. să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite. înţelesul sau aplicarea legii. şi explică implicaţiile lor practice. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său. în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentantul unui client. Conexat cu rolurile de a fi parte a sistemului legal şi cetăţean cu responsabolităţi speciale faţă de calitatea justiţie. De aceea. Confidenţialitatea. Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii. caută să obţină rezultate avantajoase pentru client. De asemeni. Ca pledant. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui. dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în favoarea clientului. Astfel. Astfel. argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari. Datoria sa este dublă: ea se manifestă şi faţă de client şi faţă de lege. Există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat. Sarcinile avocatului. este necesară protecţia avocatului (dacă acesta e aneninţat ca urmare a instrumentării dosarului). în calitate de consultant. La celelalte două componente ale statutului de jurist. examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat. avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar puitea .

de încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local. . ca o regulă mai puşin restrictivă.Un avocat nu poate acţiona înpotriva unui client precedent. cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. de experienţa. al dreptului familiei sau al celui comercial. fără excepţie. Ca principiu general. de abilităţile necesare.Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste. Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). 4.Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de tresponsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de altă persoană sau de interesele personale ale avocatului. Dintre toate aceste situaţii dilematice. avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie). toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client. 2. de noutatea şi dificultatea subiectelor. sau dacă fiecare clinet consimte la această dublă reprezentare. Excepţia o reprezintă cazurile în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare. Reprezentarea este permisă dacă clienţii au un interes comun. cu excepţia situaţiilor în care avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celalalt client. chiar dacă există anumite diferenţe. Ele trebuie stabilite ţinând cont: de timpul şi munca de care e nevoie.Ca regulă generală: Un avocatnu trebuie să reprezinte un client dacă el este adeversatul unui client. un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent. 1. de natura relaţiilor cu clientul. sau. În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor. fie în cel penal. conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului: fie în domeniul dreptului civil. Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei. de posibilităţile clientului.Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz. Rămâne ca regulă generală. cu excepţia situaţilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus 3. nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior. între jurist şi colegii săi. În consecinţă. faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului. este necesar ca taxele unui avocat să fie rezonabile. reputaţia şi abilitatea avocatului. deficienţe care fac ca anumite persoane (de ex cei săraci) să nu poată eneficia de o asistenţă juridică adecvată. de raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute.împiedica acea fraudă). dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. selectăm prezentarea unor situaţii conflictuale în reprezentarea unor clienţi diferiţi. avocatului nu îi este permis să refuze reprezetarea celor incapabili să-şi procure/plătească asistenţa legală sau a celor a căror cauză este conroversă sau subiect de dezprobare publică. Reprezentarea celor defavorizaţi. Conflictul de interese. 5. În realitate. La aceasta se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi. în practica justiţiei apar adeseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client.

De exemplu reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată. Pentru că. Astfel. profesia de jurist se autoreglează. De asemenea. direct sau prin persoane interpuse. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de mare ca cei al justiţiei. participarea la conducerea unor societăţi comercile sau civile. în bună parte. Pentru a evita situaţii conflictuale: prin art. prin art. . cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. litera e) abaterea disciplinară. nerespectarea lor fiind sancţionabilă. chair dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia. sunt specificate unele norme. 115 se stipulează că magistraţii nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase. prin art. 122. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. Al doilea tip îl repezintă regulile permisive. Întregul set de reguli este compus din norme al căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor.5.Pentru a asigura independenţa imparţialitatea magistraţilor: prin art. orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. etice şi juridice deopotrivă. şi deci sunt rguli constituive. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor oligaţii. Vom cita câteva dintre ele. le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi. de pildă competenţa. Reguli care definesc natuta relaţiilor între jurişti şi ceilalţi. Primul tip de reguli este imperativ. fie de a slabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. dar. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. şi nici să-şi exprime public părerile asupra proceselor aflate in curs de desfăşurare. Concluzii Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor se clasifică astfel: – – – Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională. a activităţilor de comerţ. A. ca şi în cazul profesiei de avocat. se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel a unor comunităţi restrânse. 110 se interzice magistraşilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Responsabilităţile magistraţilor Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor. B. C. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea.Pentru a respecta principiul confidenţialităţii: prin art. aşa cum au fost ele formulate în legea organică(Legea 92-1992). 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată. care se adresează numai magistraţilor. este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit.

sau limitată prin exerciţiul liber al pieţei şi liberei concurenţe. dar. a). în acest caz. producători. În accepţiunea ei autoritară. Şi în contextul acestei orintări este respinsă orice intervenţie a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare. în mod special. a cărui ideologie – presa – în toate formele ei – trebuie să o slujească. a celor aflaţi la putere. 2. editori. a unui cod unic. cotidiene şi periodice. ar viza doar statutul profesionalistului şi ar consta în respectarea absolută a libertăţii de exprimare.realizatori. angajaţi ai unor firme publicitare şi anunţuri. b). Din punt de vedere al suportului tehnic ea este împărţită în: imprimerie. În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării. presă scrisă de informaţie generală sau specializată. Întoate cele patru orientari pot funcţiona coduri . telecomunicaţii. Interesul nostru se va concentra asupra eticii profesiunii de jurnalist. animatori. la fel ca şi libertarienii. cablu audio-vizual.ETICA ÎN MASS-MEDIA 1. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenţii dinainte stabilite. Cel mai des întâlnită în practica profesioniştilor din media contemporană este doctrina responsabilităţii sociale. întâlnim jurnalişti. pentru toate domeniile care compun serviciile media. ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat. (radio şi televiziune). programatori. dar sunt asumate responsabilităţi faţă de publicul caruia i se adresează profesionistul din mass-media. Este cazul ţărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă. a partidului unic. Din această perspectivă se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice. ci doar sancţionată ulterior de justiţie atunci când este cazul. media electronică. intervenţia statului în exercitare profesiuni lor. însă. Eticul. Introducere Comunicarea media este diversificată în funcţie de mai multe criterii. neacceptând. mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat şi. Diferite aburdări ale eticii în media În literatura care are ca obiect etica informaţiei şi comunicării se pot distinge patru orientări majore. c). difuzare hertziană. informatică. Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare. Diversitatea suporturilor de difuzare. Libertarienii consideră că intervenţia oricărei forme de autoritate (de stat sau prefesională) în serviciile media este ilegitimă şi că ea trebuie interpretată ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a individului. în care să se regăsească norme valide. Din punct de vedere al diversităţii suporturilor editoriale putem vorbi de : agenţii de presă. Din punct de vedere al actorilor profesionişti. fac problematică existenţa unei etici comune. Etic. ca şi pluralitatea profesiilor antrenate în serviciile media. libera circulare a jurnaliştilor şi utilizarea formală a tuturor mijloacelor şi suporturilor tehnice de comunicare. ca fiind cea mai reprezentativă pentru ansamblul profesiilor din spaţiul media. ea îşi asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesionişti. d). spre deosebire de prima. dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. din această perspectivă.

Sarcinile etice ale jurnaliştilor În cazul larg al funcţionării media. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăţi. formulate în literatura de specialitate. principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează. Ea se concetrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevarului şi prin strădania de relata într-o manieră conprehensivă. prin doctrina responsabilităţii sociale. Principalele interogaţii ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale îşi caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale normărilor specifice. Exigenţele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societăţii prin corecta informare a membrilor săi. ea se definişte prin limitele pe care nu le poate încălca. el nu poate lua atitudine corectă faţă de anumite subiecte tocmai pentru că doar simpla calitate de cetăţean nu îi permite nici o viziune de ansamblu asupra relaţiillor dintre ele. jurnaliştii par deseori insensibili faţă de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. în majoritatea cazurilor se obţine cu greu un consens asupra selecţiei anumitor principii ca fiind cele mai relevante. ca mijloc de a redistribui puterea. 3. strategiile relaţiilor intre profesionişti sau ei şi autorităţile de stat. respectiv. în primul rând. faţă de subiecţii asupra cărora informează şi faţă de deestinatarii acelor informaţii. în cel de-al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituţiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie şi responsabilităţile celor angajaţi în funcţionarea dreptului la informare. Integritatea nu este doar cheia credibilităţii şi profesionalismului unui jurnalist. Fără să neglijeze drepturile jurnalistului. În apreciera statutului jurnalistului şi. implicit a mornelor etice care orientează activitatea sa. De cele mai multe ori. Teme etice în deontologia jurnaliştilor Principalele obligaţii etice specifice profesiunii de jurnalist. Ei se simt mai motivaţi de propriile lor opinii şi de „etica” instituţiei în care lucrează. indeosebi. diferite subiecte şi evenimente. atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligaţia de a distribui informaţia. Parte a eticii media. precum şi asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentri profesiunea de jurnalist. de exemplu. profesioniştii din media se obligă la respectarea unei etici a informaţiei. etica în jurnalist îşi asumă rolul de a fi premergătoare justiţiei şi de a se constitui ca un fundament al democraţiei. pe tema dacă activitatea de informare este. fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile şi libertăţile individului. ci şi principala cerinţă etică. jurnaliştii se simt mai puţin constrânşi de un cod etic şi uneori nici nu doresc să fie formulat şi adoptat un astfel de cod. nici cunoaşterea lor în date esenţiale. În cel dintâi. Este o etică ce impune ogligaţii faţă de colectivitate. mai degrabă. două aspeste ale aceluiaşi obiectiv. pot fi grupate astfel: a). Mai mult poate decât în orice altă profesiune cu mare impact public. Căutarea adevărului şi relatarea lui. Socotită mai mult ca o obligaţie. în literatura americană de specialitate sunt vii dispute. Sarcina . ale libertăţii de comunicare interpersonală. cel deal doilea la comunicarea mediatică. un drept al jurnalistului (la libera exprimare) sau o obligaţie (cea de a distrubui informaţia). acesibilă publicului larg. Privită ca fiind preponderent un drept profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăţilor pe care ea le permite. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate ca articole de lege. Cetăţeanul obişnuit nu are de obicei suficiente date pentru a alege între informaţii contradictorii care se vehiculează într-o societate.profedionale dar dacă în primele trei ele vizează. Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestităţii cu care publicul trebuie informat.

Or. Rolul jurnalistului este să furnizeze asemenea informaţii rezistând la posibilele prfesiuni care se fac asupra lui. căutând să rămâna impartial. fără să se încerce impunearea unei valori aparţinând altor arii culturale.să clarifice înaintea publicării materialului asigurarea anonimatului sursei sau dezvăluirea identităţii sale. informaţiile ironice. Jurnaliştii trebuie să fie oneşti. pe baza informaţiilor complete şi conforme realităţii. inedite. Să nu schimbe conşinutul fotografiilor. prezentând informaţiile cat mai clar şi mai accesibil. fotografiile. Concordanţa ştirilor cu realiatea este pricipalul obiectiv al jurnalistului.să identifice cât mai exact sursele. Publicul este îndreptăţit să aibă cât mai multe informaţii despre cât de credibilă poate fi sursa. o asemenea participare este dependentă de buna cunoaştere a felului în care funcţionează instituţiile.să descopere subiecte noi. cu excepţia cazurilor în care medodele tradiţionale nu sunt eficiente în obţinerea informaţiei vitale pentru public. . în bună parte. Distorsiunea deliberată nu trebuie să fie niciodată permisă. . siomplificate sau exagerate prin intrepretare. cinstiţi şi curajoşi în descoperirea adevărului. . El trebuie: – Să se asigure că titlurile. În atingerea acestui scop ei trebuie: . în relatarea şi interpretarea informaţiei. Să evite camuflajul sau alte metode de obţinere clandestină a informaţiei. gradul de conformitate a părerilor auditoriului cu realitatea socio-politică la care el participă.jurnalistului este tocmai aceea de a permite cetăţeanului să-şi fundamenteze poziţiile faţă de evenimentele petrecute sau faţă de acelea care urmează să aibă loc. În cazul unor promisiuni la care jurnalistul se angajează în schimbul informaţiilor dorite. – – – – – . Să nu recurgă niciodată la plagiat. Dăcă remontarea este necesară în prezentarea unui subiect. cărora să le ofere astfel să fie cunoscute. el trebuie să le respecte. fie pentru a explica evenimentele trecute. De stăruinţa cu care un jurnalist strânge informaţii semnificative şi de onestitatea cu care el le relateză depinde. Folosirea unei metode neconvenţionale trebuie mărturisită şi justificată în cadrul relatării. Jurnalistul trebuie să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o formă accesibilă. atunci când prin precizarea lor nu se pune în pericol securitatea celui care furnizează informaţia. publicul poate lua decizii care nu sunt consistente cu realitatea. atunci ea trebuie mărturisită. ilustraţiile nu aduc prejudicii nimănui şi citatele nu sunt greşţit redate şi incorect interpretate. Înbunătăţirea imagimii prein tehnici de clarificare este permisă. Admiţând că scopul unei societăţi democratice este să minimizeze acumularea de putere în mâinile celor care caută să se îmbogăţească şi care pot manipula puterea în scopurile propriilor lor interese o participare activă şi responsabilă a cetăţenilor devine necesară pentru bunul mers al instituţiilor publice. fie pentru a pregăti audienţa pentru evenimentele ulterioare. Condiţiile obţinerii informaţiei trebuie precizate de la început. Să examineze un eveniment respectând valorile culturale propriii contextului în care el s-a petrecut. materialele promoţionale. de buna informare asupra mecanismelor prin acre cetăţenii pot interveni în viaţa socio-politică a societăţii.să verifice acurateţea informaţiei prin epuizarea tuturor surselor şi să acorde o atenţie specială evitării erorilor şi inadvertenţelor. Toate acestea nu trebuie să fie scoase din context. Să evite distorsiunea prin remontarea sau reintepretarea informaţiilor. ănregistrările video sau audio. sau inregistrărilor video. Dacă jurnalist prezintă distorsionat informaţia.

Să lucreze cu precauţie în identificarea suspecţilor minori sau a victimelor crimelor pasionale. Chiar dacă nu pot fi împiedicate efectele neplăcute ale anumitor ştiri. Scopul de a formula ştiri cât mai interesante nu poate fi o scuză pentru un conportament agresiv şi arogant. sau caută într-un fel sau altul să se afirme public. chair şi atunci când informaţiile pot fi repingătoare. respect. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de posibilele consecinţe ale profesiei lor. publicarea unor ştiri neplăcute despre societatea în care trăim) evitarea răului pare imposibilă. Să fie soluţionat just conflictul între drepturile unui suspect şi drepturile publicului de a fi informat. În realiate însă. Trebuie ca un jurnalist să fie angajat doar în exercitarea profesiei lui? Îi este permis să aibă un serviciu secundar prin care să se angajeze. Ei trebuie: – Să arate înţelegerea pentru cei care pot fi afectaţi de relatarea ştirilor. Să facă distincţia între pledualie şi prezentarea ştirilor. religia. pe termen scurt sau lung. – – – – – – – c). Să un prezinte ca fiind certă identificarea unui criminal înainte ca acesta să fie declarat nevinovat intr-un mod definitiv. toleraţă. El se bazează pe responsabilitatea noastră de ai trata pe ceilalţi cu decenţă şi pe recunoaşterea demnităţilor. vârsta. oficialilor şi altor persoane care urmăresc afirmarea la putere. etnia. dar doar în interes major al publicului poate justifica încărcarea intimităţii unei persoane. fie că sunt subiecţii ştirilor. demascarea unei fraude. înţelegere. Să nu fie lezaţi prin interviuri sau fotografieri cei care sunt afectaţi de tragedii sau asistă la înmormântări. Jurnaliştii trebuie să îşi trateze sursele de informaţie. corectitudinea în relatarea informaţiei nu ne poate înpiedica să respectăm „regula de aur” şi să îi tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim trataţi noi înşine. important rămâneca producerea lor să nu fie intenţionate de jurnalist. unor fapte de corupţie. Asupra persoanelor publice. Analizele şi comentariile trebuie indentificate ca atare şi ele nu trebuie să prezinte în mod eronat faptele. sau ocupă posturi de influenţă. Să nu renuţe la bunul simţ evitându-se urmărirea cu orice preţ a senzaţionalului. Să dovedească o grijpă specială când tratează cu copii şi persoane ne-experimentate fie că acestea sunt surse de informaţii. în campaniile unor politicieni? Sunt relevante pentru eventuala lipsă de obiectivitate a unui jurnalist legăturile de rudenie sau de prietenie apropiată cu anumite persoane vizate în subiectele ştirilor pe care le prezintă sau . Independenţa jurnalistului. Principiul minimalizării răului se fundamentează pe valorile de cinste. Să nu lezeze dreptul presonelor private de a controla informaţiile care îi primesc.– – – – – Să evite stereotipurile rasa . genul.statul social. conpasiune. b). cu privire la o persoană sau la un lucru. Să încerajeze schimbul deschis de informaţii. Să-şi asume ogligaţia faptului că inbteresele publicului trebuie discutate cât mai deschis. Sursele oficile şi neoficiale ale informaţiei pot fi în mod egal valide. Să fie conştienţi că adunarea informaţiei şi prezentarea ei poate dăuna disconfort. iar rezultatele guvernării să fie cunoscute cât mai corect. de răul pe care îl pot produce. În anumite situaţii (perzentarea unei tragedii. fără autoritate instituţională. subiecţii ştirilor şi colegii cu tot respectul datorat uneor fiinţe umane care se bucură de drepturi şi libertăţi. Să prezinte şi surse populare. a dreotului la viaţa privată. de exemplu. infirmităţile aparenţa fizică. Minimalizarea efectelor dăunătoare. Căutarea adevărului şi prezentarea lui par incompatibile cu cerinţa de a produce cât mai puţin rău. se pot furniza informaţii mai ample de către cazul persoanelor private.

indiferent de partidul pe care îl reprezintă.Să încurajeze criticile publicului faţă de funcţionarea mass-media.Să denunţe precticile imorale ale junaliştilor şi ale sistemului mass-media. Să refuze daruri. Responsabilitatea. Ei trebuie: – – – Să evite un real sau posibil conflict de interese. majoritatea codurilor profesiunii de jurnalist menţionează ca principiu aparte pe al responsabilităţii. . şi nu de conotaţia etică. Ei sunt deseori tentaţi fie cu promisiuni implicite sau explicite că vor fi răsplatiţi. pentru a încuraja integritatea şi onestitatea unui jurnalist trebuie conceput şi un sistem care trebuie să îl protejeze faţă de presiunile celor interesaşi să le fie servite propriile interese. în pericolul pierderii independenţei sale trebuie luate în considerare şi presiunile la care el este expus. Să rămână în afara oricăror asociaţii sau activităţi care le pot compromite integritatea sau le pot afecta credibilitatea. Cu ar trebui să se manifeste responsabilitatea unui jurnalist pare să ţină mai mult de calitatea muncii sale. d). . fie sunt terorizaţi cu ameninţări dintre cele mai grave. favoruri. din exercitarea profesiei sale? Folosirea capitalului de popularitate al unui jurnalist pentru susţinerea unei cauze politice poate să nu afecteze obiectivitatea informaţiilor privind acel subiect? Este posibil să delimităm astăzi foarte net o ştire editorială de una de publicitate? Putem identifica foarte exact o publicitate mascată? Se pare că jurnaliştii au dificultăţi în a cădea de acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări. Jurnaliştii trebuie să nu aibă nici o altă obligaţie decât cea de a informa corect publicul. Jurnalistul gtrebuie să fie responsabil faţă de cititorii. au fost formulate prin care se conturează statutul de independent – indispensabilprofesiunii de jurnalist. Exiestă câteva norme pe care jurnalistul responsabil trebuie să le respecte: . tratamente speciale şi să evite servicii suplimentare. De aceea. ascultătorii trelespectatorii săi şi de asemenea de colegii săi.Să clarifice şi să explice modul în care sunt relatate ştirile şi să invite publicul la un dialog despre conportamentul jurnaliştilor. Să refuze orice tratament preferenţial celor care îşi fac publicitate sau car au interese speciale şi să reziste la presiunile de a fi manipulată ştirea. Cu toate acestea. dacă acestea pot compromite integritatea lor profesională. Cu toate acestea. Corupşia jurnalistilor nu ar fiposibilă fără concursul celor care corup. Să fie circumspecţi cu cei care oferă informaţii în schimbul banilor sau al serviciilor şi să evite să plătească bani pentru obţinerea ştirilor. materiale sau de altă natură. . Dacă de ignoranţa indescifrarea corectă a unui subiect este responsabil doar jurnalistul. – – – Pe lângă aceste obligaţii trebuie să observăm presiunile la care sunt expuşi jurnaliştii.Să asume greşelile şi să le corecteze. implicarea în politică. Să fie vigilenţi şi curajoşi în privinţa responsabilităţilor pe care le au cei aflaţi la putere. .interesele lor comune în afaceri sau acţiuni în care jurnalistul însuşi este implicat ? Îi poate fi permis unui jurnalist să aibă avantaje extraprofesionale. S-ar părea că princiupiul independenţei jurnalistului epuizează problematica integrităţii sale. servicii publice şi servicii în organizaţiile comunităţii.

Deşi la prima vedere înţelegerea statutului eticii medicale pare foarte simplă. iar o anumită conştientizare faţă de obligaţiile şi posibilităţile pe care perspectiva etică le pune în evidenţă ca necesare profesiilor medicale este indispensabilă. asupra pârgiilor prin care ea trebuie să se manifeste. Etica medicală este analiza cazurilor concrete. ETICA MEDICALĂ 1.Să aibă faţă de sine aceleaşi exigenţe ca şi faţă de alte persoane. nu există un consens asupra câmpului ei de interes şi. Dacă totuşi este acceptat ca temă. Problemele etice par a fi acceptabile doar în măsura în care ele pot fi normate juridic. într-o altă exprimare. O parte dintre aceste propuneri vizează nu numai etica medicală. În această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele morale particulare care apar în relaţia dintre pacient – medic şi principiul responsabilităţii. În această accepţiune se are în vedere colaborarea dintre medic. este că ceea ce contează în aprecierea unui medic e conpetenţa lui profesională. Definirea statutului eticii medicale Părerea. larg împărtăşită astăzi în România. Aparent n-ar fi decât nişte diferenţe de accent din cadrul acceleaşi problematici. reversul. în care luarea unei decizii este foarte dilematică. ci şi bioetica. interesul faţă de etica medicală este legitim. fie ca atitudini exprimate în cazul dezbaterilor publice. dar. pentru a analiza argumentele. particulare. disciplină în spaţiul căreia etica medicală se încadrează. principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict. Comportamentul etic al acestuia pare irelevant pentru statutul lui de profesionist. presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii. eticul ar fi. Simplificând. în ansamblul ei. În ciuda acestor obstacole. în realitate. fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale unor specialişti. orientările teoretice implică o cicumscriere diferită a ariei de interes specifice eticii medicale. Sau. implicit. Cea mai frecventă înţelegere a eticii medicale este în varianta unui ansamblu de reguli morale pe care profesioniştii trebuie să le respecte tocmai pentru ca o condiţie a statutului lor de profesionişti. Se consideră că deontologia constituie expresia cea mai elocventă a voinţei de a – – . se pot distinge trei înţelesuri ale eticii medicale: – Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a cadrelor sanitare. fie ca efect al sărăciei. etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante. Personalul medical ar trebui interesat în cunoaşterea acestor reflecţii. mai degrabă un subiect necesar întregului sistem de sănătate şi nicidecum evaluării individuale a unui profesionist. evident. nu este etic ceea ce s-a dovedit ineficient.. este etic ce e eficient în planul sănătăţii şi. fie al lipsei de obişnuinţă.

Astfel ar fi aspectul pozitiv al unei astfel de abordări. cel puţin la fel de importante. Dacă respectăm principiul autonomiei pacientului. impus de necesitatea de a „înţelege bolnavul” şi boala de care el suferă. cât prin modul de aderare. Principala obiecţie adusă acestei abordări vizează vulnerabilitatea ei faţă de un număr prea mare de variabile care ţin de personalitatea medicului. implicarea devotată în rezolvarea unui caz nu poate fi normată. s-a propus un model asemănător. nu numai că ar impune alte cerinţe deontologice. neliniştile unui pacient. Beneficiile unei asemenea etici a prieteniei pot fi distruse de caracterul imprevizibil al unei relaţii afective şi de posibila incapacitate în a sustine prietenii egale cu toţi pacienţii. preluând decizii care. altfel. Codul medical Definiţie. asupra înţelegerii înseşi a relaţiei cu pacientul care devine interesat în măsura în care boala lui poate fi rezolvată în standardele rigorii ştiinţifice. date fiind posibilile diferenţe între personalul medical (medici. pe de altă parte). nemulţumire şi supărare. prin abordarea clinică a eticii medicale. Prin această propunere. permiţând. ansamblul situaţiei pacientului. Atitudinea ignorată.întări aspectele morale ale unei profesii. Codul este formulat ca un corp de norme care urmăreşte ghidarea personalului medical. Caracterul empatc al relaţiei. Codul medical este un ansamblu de standarde morale generale. dat fiind caracterul particularizat al fiecărei relaţii între pacient şi medic. Normele care urmează să compună un cod ar trebui să fie conforme cu dezideratul de ansamblu al codului. nu numai o completă găsire a cauzelor bolii. responsabilităţi şi reguli ale practicii medicale care privesc activitatea clinicienilor sau a cercetătorilor în general. sau pe cea a unor specialităţi particulare. asistente medicale. astfel. acela de a se conforma unei orientări specifice. a publicului etc. implicarea afectivă a medicului ar putea crea o dependenţă exagerată a pacientului. de cunoştinţele şi de priceperea sa. Preocuparea de aformula. implicarea cât mai mare în rezolvarea „cazului” au fost şi sunt percepute drept condiţii obligatorii. schimba sau valida un cod medical devin. dar şi o mai bună direcţionare în alegerea tratamentului. tipică cercetării. intoleranţa faţă de un . Proprie mai cu seamă cercetătorilo în medicină. sentimentele şi gândurile lui vor fi complet ignorate. din această perspectivă. Deşi necesară. Deşi esenţială. dar prin însuşi conţinutul lui ar putea crea confuzie. între medici de diferite specialităţi şi nu în ultimul rând între profesioniştii aparţinând unor culturi diferite. O asemenea „apropire” de pacient a fost şi este una din cerinţele importante ale deontologiei profesiei de medic în care devotamentul faţă de bolnav. pe de o parte. În formularea diferitelor coduri au fost propuse anumite modele etice. ar trebui lăsate în sarcina pacientului. 2. În ciuda bunelor intenţii ale unui clinician. scoate relaţia doctor-pacient din cadrele unei comunicări informaţionalecentrate doar asupra simptomatologiei stricte şi reclamă cunoaşterea caracterului bolii. a pacienţilor. cel al prieteniei. El se distinge de jurământul medical nu atât prin conţinut. Astfel. dar cel că nu s-a devotat îndeajuns pacientului ar fi greu de formulat. preocuparea principală. Modele etice. tocmai în scopul protecţiei pacienţilor faţă de potenţialul pericol al unor remedii. considerate ca esenţiale pentru profilul moral al personalului medical. Limita lui constă în extinderea exerciţiului exactităţii ştiinţifice. dacă acest tip de etică ar fi singurul model recomandat. I se pot face multe reproşuri unui medic. Este vizată evaluarea cât mai exactă a riscurilor şi beneficiilor pe care noile tratamente le pot avea. abordarea ştiinţifică a modelului eticii medicale se concentrează îndeosebi asupra descoperirii unor noi tipuri de tratament şi a noi metode şi aparate de diagnostigare. o asemenea atitudine riscă să piardă dreapta măsură şi medicul să devină excesiv de paternalist.

pentru luarea anumitor decizii sunt relevanţi factorii socliali ce caracterizează nu numai relaţiile interpersonale ale indivzilor. recunoascute de o societate la un moment dat. Conform acestui model. în întregul ei. astfel. sau chiar de către stat. Sociologii susţin că şi în cadrul eticii medicale. devenind parte componentă a angajamentului religios. de influenţele de mediu. sterilizarea în Germania fascistă sau interzicerea avorturilor în anumite ţări comuniste.posibilitatea unui tratament alternativ (acupunctura. În democraţie. în cadrul eticii medicale au sbliniat importanţa respectării drepturilor omului. Rezolvările unor dileme etice în spaţiul medical sunt propuse în funcţie de înţelegerea sensului vieţii. precum . În analiza unor probleme specifice de etică medicală din perspectivă religioasă se regăsesc influenţele unor religii foarte diferite prin axiologia promovată. în state dictatoriale ( ca Germania nazistă sau ţările comuniste) prin abordarea legală a situaţilor etice medicale este impusă „voinţa de stat”. strict biologice. subiectele de etică medicală sunt analizate în termenii normelor juridice. etica însăşi este văzută în termenii unei ştiinţe. Contribuţiile legaliste. ci ca aspecte ne-raţionale ale comportamentelor noastre. Prin abordarea legală. Posibilul pericol al unei astfel de abordări stă în respingerea. ci „produsul determinărilor sociale”. a principiilor echităţii. iar componentele vieţii morale sunt reduse la explicaţii genetice. prin reperele pe care le propune. Prin perspectiva psihanalitică a eticii medicale este pus în evidenţă modul în care se dezvoltă atitudinile personale faţă de subiectele morale. de grupuri. Imperativul iubirii semenilor cu un sentiment egal cu cel al iubirii de sine. religioase ale vieţii unui pacient sunt doar câteva din trăsăturile care compun acest model posibil de comportament etic. principalul criteriu al deciziilor de etică medicală este dependent de ceea ce vizează o legislaţie în ansamblul ei – asigurarea armoniei. de exemplu. Meritul perspectivei religioase este acela că ea. determinată de influenţe în afara orcărui control. a actlui medical. osteopatia). nu acceptă transfuzia şi transplantul. dar şi trăsăturile unei întregi societăţi. Din această perspectivă sunt întărite drepturile „celor slabi” de a nu fi exploataţi şi victimizaţi de către alţi indivizi. Partea negativă a acestui tip de abordare este reprezentată de propunerea de a gandi etica medicală ca pe o manifestare complet relativistă. O astfel de abordare tinde să nege existenţa vreunui scop raţional al eticii medicale. a intenţiei unei anume acţiuni etc. trăsături dependente de personalitatea fiecăruia.i imperativul carităţii se regăsesc în obligaţia de a-i ajuta nediscriminatoriu pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i susţine cât mai altruist în rezolvarea problemelor lor. Este facilitată. duce la încadrarea situaţiei etice în contextul mai larg al semnificaţiei vieţii. nu neapărat pasionale. Raţionamentele etice sunt recunoscute ca făcând parte din ansamblul atitudinilor psihice. Dacă în societăţile democratice abordarea legală reclamă o cântărire pro şi contra a argumentelor unor decizii etice medicale. homeopatia. Modelul etic propus prin abordarea religioasă impune fiecare normă în termenii unei obligaţii religioase. aceasta putând fi producătoare prin ea însăşi de rău şi boală. recunoaşterea egalităţii tuturor membrilor în faţa legilor respectivei societăţi. expresia dictatorială a unei ideologii. în varianta marxistă a perspectivei sociologice individul nu este văzut ca fiind „purtător autonom de valori morale”. Tratamentele psihiatrice ale disidenţilor din perioada comunistă. lipsa de respect faţă de aspectele spirituale. uneori fanatică. posibilitatea de a înţelege atitudinile personale sau ale celorlalţi prin componentele lor emoţionale şi aspectele non-intelectuale ale psihicului. de evenimente speciale petrecute în copilărie. etica medicală. deşi erau susţinute legal ca soluţii medicale etice nu făceau decât să faciliteze aservirea. De exemplu. Martorii lui Iehova. .

cel al respectului pentru viaţă. Subiecte care privesc relaţia dintre pacient şi corpul medical: . Standardele prescriu anumite virtuţi. de exemplu. sinceritatea). Virtuţile promovate sunt onestitatea. Principalele teme ale unui cod de etică medicală Păstrându-şi specificitatea. sinceritatea. Când şi în ce condiţii pot copiii să decidă asupra metodelor de tratament care li se aplică? În ce stadiu al dezvoltării lor li se poate acorda dreptul de a decide singuri asupra modului în care să fie trataţi medical? Cui i se acordă . Este cazul respectului faţă de autonomia persoanei. dispoziţii sau trăsături de caracter pe care un medic trebuie să le aibă sau viciile pe care el trebuie să le ocolească. compasiunea). discreţia. există un acord privind necesitatea încrederii ca fundament al relaţiei doctor-pacient. Prezenţa principiilor într-un cod are un rol orientativ. ca. nu în ultimul rând. 3. formulează reguli care se concentrează pe următoarele teme: a). În general. Sunt coduri care subliniază in mod special necesitatea unei anume trăsături (ca de pildă. Uneori numirea însăşi a principiului. În codurile contemporane sunt specificate trei tipuri de obligaţii: standarde. de pildă. Este legitim să furnizezi fără consimţământul pacientului. într-un mod independent. un anumit cod.Tema confidenţialităţii. Căile prin care ele trebuie aplicate sunt specificate prin intermediul regulilor specifice. Este moral acceptabil ca doctorii să ia decizii în beneficiul pacienţilor lor fără consimţământul acestora? Cine poate decide ce e în interesul pacientului în cazul unui dezacord între pacient şi doctorul său? Atâta timp cât este respectată decizia unui pacient. Conţinutul unui cod. integritatea. devotamentul. principii şi reguli. un principiu se subordonează unui alt principiu. Cele mai frecvente componente în conţinutul unui cod sunt regulile care privesc un comportament specific. este relevant din punct de vedere moral dacă e vorba de un refuz al tratamentului sau de cererea expresă de a i se prescrie un anume tratament? . decizia asupra tipului de tratament al unui bolnav în incapacitatea temporală de discernământ. Alteori. alte coduri pun în discuţie condiţiile unei virtuţi (de exemplu. codurile de etică medicală. însă. nu mai este necesară.Distincte teoretic. acolo unde ele există. În acest caz toate virtuţile care fundamentează încrederea devin obligatorii. de obicei. în realitiate aceste abordări nu au impus. Dacă un membru al corpului medical poate să mintă un pacient sau să îl înşele in vreun fel? Când şi din ce motive? . Ele s-au influenţat reciproc sau au determinat includerea unor norme specifice. compasiunea şi.Tema deciziilor medicale în cazul pacienţilor cu o autonomie incompletă sau deficitară. în ce circumstanţe şi de ce? .Tema onestităţii şi a înşelăciunii. teme concrete care se regăsesc în normele unui cod. sau care sunt olbigaţiile unui medic de a păstra sau nu confidenţialitatea bolilor şi tratamentului unui pacient sunt. informaţii aflate de la acesta în timpul unei consultaţii? Dacă da. Cui trebuie încredinţată.Tema paternalismului. competenţa. el rămânând ca fundament al întregului cod.

ca în cazul pacienţilor aflaţi într-o stare vegetativă? Cât de mult şi de ce poate fi un doctor obligat să susţină în viaţă un pacient ale cărui şanse de însănătoşire sunt foarte mici? c). dar al cărui creier nu este mort. . de ce? .responsabilitatea unor decizii in numele lor? Care poate fi criteriul stabilirii acestui transfer de responsabilitate şi de ce? În ce fel poate cineva să decidă în numele bolnavilor afectaţi mental. putem considera moartea creierului echivalentă cu moartea in sensul comun al termenului. cine trebuie să fie responsabili de o astfel de raţionalizare? .Este avortul vreodată justificat. moarte în care se constată încetarea activităţii nu numai a creierului dar şi a inimii şi a respiraţiei? Care sunt obligaţiile morale ale doctorului în cazul unui pacient diagnosticat ca fiind mereu inconştient. şi cine poate să fie acea persoană? Pot fi bolile mentale un motiv suficient pentru a i se administra unui astfel de bolnav un tratament pe care el îl refuză? Poate fi ignorată autonomia persoanelor vârstnice prin decizii luate în interesul lor. Subiecte privind viaţa şi moartea: .Este vreodată justificat să ucizi un pacient? Este moral să permiţi ca un pacient să-şi prefere moartea? Este relevantă moral distincţia între a permite şi de a ajuta cuiva să renunţe la propria viaţă şi faptul de a ucide? Ce înseamnă. Trebuie ca medicii să participe la o astfel de raţionalizare? După ce criterii? Dacă nu. În acelaşi context se înscriu cercetările medicale în care interesele de viitor ale pacienţilor pot fi în conflict cu interesele lor de moment.Trebuie întotdeauna ca un medic să considere interesele unui anume pacient ca fiind prioritare faţă de interesele celorlalţi pacienţi sau câteodată interesele celorlalţi pot să prevaleze. defapt. dacă da. Subiecte privind interesele pacientului şi interesele celorlaţi. la fel cum strategiile de prevenire a bolii pot conduce la conflicte de interese ale celor care sunt actualmente bolnavi faţă de interesele celor care sunt sănătoşi. în ce circumstanţe şi de ce? Când apar conflicte între iteresele mamei şi ale fătului cum pot fi ele soluţionate? Este statutul embrionului diferit de statutul unei fiinţe mature? Dacă da. a muri? Când celelalte părţi ale corpului sunt susţinute în viaţă prin conectarea la anumite aparate. în ce context? Asemenea tensiuni se pot naşte la apariţia necesităţii unei intervenţii chirurgicale neprevăzute şi foarte urgente. temporar sau permanent. . dacă da. în ce circumstanţe? b).dacă da.Apar frecvent tensiuni între interesele unui pacient anume şi interesele celorlalţi pacienţi când se pune problema raţionalizării unor resurse limitate de medicament sau altor materiale medicale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful