COLECTIVUL REDACŢIONAL

:

anul III nr. 4-5 decembrie / 2008 martie / 2009

Elevi: Tania MICLESCU Anca ROMAN Alexandra JITARIUC Luciana MURARAŞU Maria CIOBANU Lavinia DUMITRU Sabina ŞOLTUZU Sabina GUŞU Andreea TUDOSĂ Anamaria BARARU

Profesori:

Lucica MISTRINESCU Iulia STOICA Gică MANOLE Ciprian MÂNDRESCU Gheorghe LUNCĂ Corneliu DRESCANU Mariana FLOREA

REDACTOR ŞEF Ciprian VOLOC DIRECTOR Elena -Daniela AZOICĂI COPERŢI, TEMATICĂ, DESIGN Ciprian VOLOC

ISSN 1843 1976
REVISTA LÝKEION, DOROHOI, BOTOŞANI, ROMÂNIA

revista_lykeion @yahoo.com

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

2

ÝKEION

jubileu

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Interviu cu Directorul Colegiului Naţional „Grigore Ghica” Dorohoi, d-na Elena-Daniela AZOICĂI

Cum apreciaţi anul şcolar 2007/ 2008 din punctul de vedere al performanţelor elevilor şi profesorilor ? Anul şcolar 2007/2008, din punctul de vedere al rezultatelor şcolare ale elevilor, îl apreciez ca fiind un an deosebit, deoarece mulţi elevi ai Colegiului au obşinut rezultate deosebite la Olimpiadele Naţionale şi Internaţionale. De asemenea, elevii noştri au participat şi la alte concursuri, finalizate cu rezultate excepţionale, dorinţa lor de impplicare, în păstrarea renumelui acestei intituţii de învăţământ, reprezentând, în fapt, aspectul cel mai important, deoarece, la nivel judeţean şi naţional, Colegiul Grigore Ghica, se află pe unul din primele locuri. Rezultatele elevilor noştri nu ar fi fost posibile fără efortul şi dăruirea dascălilor care îi îndrumă şi, din acest punct de vedere, vreau să subliniez faptul că aici, la C N Grigore Ghica, activeasză o echipă de profesori cu o pregătire profesională deosebită, care s-au adaptat, foarte bine, noillor cerinţe ale sistemunlui, educativ românesc, în contextul integrării în UE. În ce măsură potenţialul Colegiului (pe toate planurile) este valorizat, la nivel maxim, în momentul de faţă?

3

Orice performanţă în domeniul învăţământului, porneşte, în egală măsură, de la resursele umane de care dispune Colegiul şi, de asemeni, de la resursele materiale. Performanţa şcolară depinde, aşadar, de munca în echipă: implicarea părinţilor, implicarea unităţii de învăţământ şi a factorilor ei, şi, de asemeni, implicarea autorităţilor locale, totul în contextul cerinţelor Ministerului. Consider că performanţele actuale obţinute de elevii şi profesorii colegiului reflectă, întru totul, posibilităţile de care dispunem şi sunt, bineînţeles, de părere că totul este perfectibil. Ce ne puteţi spune referitor la proiectele derulate în anul şcolar 20072008 şi aflate în derulare, unele finalizate, altele nu? Ce proiecte deosebite ne aşteaptă în 2009?

 
Proiectele pe care le-am început în luna mai 2007, într-adevăr, sunt finalizate, în parte, altele fiind în curs de derulare. Unul din aceste proiecte, finalizat, în momentul de

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
faţă, ese cel axat pe consolidarea localuhlui unu de şcoală, în sensul că acoperişul şi fundaţia clădirii au fost refăcute în totalitate. De asemenea, grupurile sanitare au fost modernizate, att pentru elevi, cât şi pentru profesori. Au fost dotate laboratoarele cu aparatură performantă (laptopuri, videorpoiectoare, etc) fiind asigurată, în aceeaşi măsură, baza materială pentru buna funcţionare a tuturor comisiilor metodice. Un alt obiectiv urmărit şi finalizat a fost cel de modernizarea a birourilor (secretariat, contabilitate, cabinete directori) dotate, şi acestea, cu aparatură performantă. Intenţionez ca în vacanţa de vară (2009) să reamenajez cancelaria profesorilor. Am înfiinţat, în luna februarie 2009, un nou cabinet de informatică, dotat cu o reţea de 25 de calculatoare de ultimă generaţie, obiectiv avut în vedere de mult timp, deoarece, în cadrul colegiului, funcţionează multe clase cu profil real, specializarea matematicăinformatică. S-a reuşit, conform aceleiaşi politici, îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecii colegiului, cu aproximativ 2000 de titluri, aspect foarte important, deoarece elevii noştri trebuie să găsească informaţii actualizate vizând toate ariile curriculare. Am intenţionat, prin aceasta, păstrarea legăturii cu cartea, a elevilor noştri, intrată într-un con de penumbră. Având în vedere că în acest an, 2009, se împlinesc 130 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii de învăşământ, am demarat, în 2008, un proiect de reabilitate a amfiteatrului, care se afla într-o stare avansată de degradare fizică şi morală (o vechime de peste o sută de ani), amfiteatru care, consider eu, constituie o emblemă a colegiului, dar şi a municipiului Dorohoi. Aşadar, acest proiect a fost unul de suflet, deoarece am fost, şi eu, elevă a acestui colegiu, proiectul fiind finalizat, astăzi, şi prin contribuţia fundamentală a domnului inginer Ciornei N., şi el, de asemeni, fost elev al acestui colegiului, şi căruia, pe această cale, ţin să-i mulţumesc. În cadrul municipiului Dorohoi, în anul 2007/2008, s-a derulat un proiect, prin Centrul Bugetar CN Grigore Ghica, proiect deosebit de important pentru cetăţenii Dorohoiul, şi anume reabilitarea sălii de spectacole a oraşului. Ţin să precizez că reabilitarea Sălii de Spectacole, aflată, până anul trecut, în administrarea colegiului, a fost un obiectiv prioritar, pentru noi, fiind conştienţi de importanţa acestuia, la nic’veluhl comunităţii locale. Proiectele pe care intenţionăm, de acum să le derulăm, sunt cele privitoare la: înlocuirea integrală a instalaţiei electrice a colegiului, veche de aproape o sută de ani, reabilitarea faţadei clădirii localului unu, refacerea tâmplăriei şio modernizarea sălilor de clasă. Am convingerea că, susţinuţi de autorităţile locale, de Inspectoratul Şcolar Judeţean, vom reuşi să facem ca, şi din punctul de vedere al bazei materiale, acest colegiu să fie demn de tradiţia sa. Cum prognozaţi rezolvarea problemei încălzirii, în corpul II al colegiului? Localul doi de şcoală, al colegiului, se află într-o stare avansată de degradare şi consider că este o locaţie totral improprie, pentru desfăşurarea procesului instructiveducativ. Personal, cred că nu are rost reabilitarea acestei clădiri, ci doar demolarea, ei, şi construirea unui nou local de şcoală, care să corespundă din toate punctele de vedere, necesităţilor actuale ale învăţământului. Încă din vara anului 2008 am început demersurile

4

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
şi pe această temă, solicitând sprijinul autorităţilor locale, care ne-ar putea rezolva problema, fie prin atribuirea unei alte locaţii, din municipiul Dorohoi, pentru elevii noştri, fie prin demararea unui proiect comun cu finanţare europeană. În ce măsură actuala Sală a Teatrului mai este proprietatea colegiului, aşa cum a fost cândva ? Momentan, ca titulatură, nu mai există Sala de Teatru a oraşului, ci Sala de Spectacole. Această locaţie, aflată în incinta colegiului, a fost dată în administrarea Casei de Cultură a Municipiului Dorohoi în anul 2008, printr-o hotărâre a Consiliu Local,. Întradevăr, studiind istoricul instituţiei noastre, am aflat că această locaţie a aparţinut, dintotdeauna, colegiului. În momentul în care clădirile de şcoală ai devenit proprietatea Consiliilor Locale, la nivelul întregii ţări, bineînţeles că localurile unu, doi, inclusiv vechea sală a teatrului, ale instituţiei noastre, au devenit proprietatea Consiliului Local Dorohoi. În preuzent, colegiul are Nînadministrare doar localurile unu şi doi de şcoală, Sala de Spectalole fiind sub patronajulk Consiliului Local Dorohoi. Cum apreciaţi relaţiile colegiului cu celelalte instituţii municipale şi judeţene ? Referitor la această întrebare, pot să vă spun că, din punctul de vedere al colegiului, avem o foarte bunp colaborare cu municipalitatea locală, cu ISJ Botoşani şi cu Prefectura judeţului. Sunt instituţii care neaWe must be togheter (foto: Alexandra Jitariuc) u sprijinit de fiecarea dată şi cărora le transmitem, şi pe această cale, recunoştinţa noastră. Care este mesajul dumneavoastră către elevii şi profesorii colegiului? Mesajul pe care eu, în calitate de director al acestei instituţii, îl adresez, în egală măsură, elevilor, profesorilor şi părinţilor, este, în primul rând, unul de mulţumire, pentru eforturile comune depuse în vederea păstrarea renumelui acestei instituţii de învăţământ şi, totodată, sper ca, în continuare, această muncă în echipă să conducă, la performanţe. (interviu realizat de Ciprian VOLOC)

5

 

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Interviu cu Directorul adjunct al Colegiului Naţional “Grigore Ghica” Dorohoi, d-na Lucica MISTRINESCU

Doamnă Director, sunteţi de mulţi ani în această instituţie de învăţământ. Ne puteţi spune ce loc ocupă, ea, în viaţa dumneavoastră ? În viaţa unui profesor, şi cu atât mai mult a unui manager, latura profesională a activităţii nu poate fi decât în prim plan. Chiar dacă m-aş limita numai la a preciza că, din cele 24 de ore ale unei zile, jumătate le petrec în şcoală, tot nu ar fi suficient pentru a ilustra locul pe care îl ocupă, în viaţa mea, această instituţie. De-a lungul anilor aţi fost martor al multor evenimente petrecute în colegiul nostru. Unele bune, altele mai puţin bune. Care dintre ele v-au rămas, peste ani, în memorie, în mod deosebit? Bineînţeles că cele bune mi-au rămas neatinse, în memorie, dintre ele putând aminti: aniversarea a 90 de ani de viaţă ai profesorului Gheorghe Romandaşu, sosirea, la noi, a actualului ministru al învăţământului, Ecaterina Andronescu (în perioada primului dunmneaei mandat), aniversarea a 120 de ani, respectiv 125 de ani ai Colegiului, prilej cu care foşti elevi, ai liceului, actualmente distinse personalităţi ale vieţii social-culturale româneşti, au revenit în clasele şi băncile de odinioară şi, în prezent, pregătirea aniversării a 130 de ani de la întemeierea instituţiei noastre, prilej cu care vom inaugura şi Aula Dimitrie Pompeiu, într-o atmosferă de sărbătoare. Reformele şcolii româneşti, din ultimii 20 de ani, au antrenat şi energiile oamenilor de aici. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, schimbările majore survenite între timp (în comportamentul şi mentalitatea profesorilor, elevilor, părinţilor), care fac diferenţa între sistemul educaţional de dinainte de 1989 şi cel de după ? Învăţământul este azi bazat pe performanţă, se lucrează pe bază de proiecte, proiecte la care fiecare copil trebuie să vină cu opinii proprii, fapt menit a-i stimula inteligenţa, imaginaţia. Părinţii, care, din nefericire, au devenit, astăzi, o generaţie de sacrificiu, îşi pun toate speranţele lor de o viaţă mai bună în copiii lor, dorindu-şi ca aceştia să crească şi să se dezvolte contrar modului în care au fost ei educaţi, un motiv în plus, pentru noi, de a lupta cu mentalităţile învechite şi de a-i ajuta, pe tineri, să devină adulţi,

6

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
dar nu orice fel de adulţi, ci cetăţeni ai României cu o mentalitate puternică şi sănătoasă. Deşi schimbările intervenite sunt majore şi se resimt pe toate planurile vieţii sociale: religios, economic, educativ, moral etc., şcoala trebuie să se adapteze, acestui context nou, şi să propună soluţii viabile. Care ar fi obiectivele principale, ale Colegiului “Grigore Ghica”, acum, în anul 2009? Obiectivele unei instituţii cum este a noastră, cu o finalitate instructiv-educativă, nu pot să se sustragă îndatoririlor didactice. Dincolo de preocuparea constantă pentru asigurarea infrastructurii necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii şcolare, munca de rutină, din cadrul fiecărei lecţii, adeseori desconsiderată sau trecută în plan secund, reprezintă şi trebuie să reprezinte, în continuare, preocuparea noastră principală. Mijloacele binecunoscute, deja, sunt în permanenţă reînnoite, puse în aplicare în cadrul lecţiilor şi activităţilor extraşcolare, cu sprijinul elevilor şi în beneficiul acestora, fapt ce presupune, pe toate planurile, o bună colaborare între profesori, elevi şi părinţii acestora, colaborare axată pe găsirea soluţiilor optime, a căilor de progres. Abilitatea de a deosebi între adevăr şi eroare nu se dobândeşte cu uşurinţă, ci este consecinţa unei varietăţi de procedee, selecţionate după un efort susţinut, adesea prin depăşirea multor încercări sortite eşecului. Doar în felul acesta ne putem îmbunătăţi, în permanenţă, standardul atins în prezent, în scopul asimilării lecţiilor trecutului, a intensităţii trăirilor valorice şi a stimulării spiritului creator.

7

 
Să gustăm din toamnă (foto: Alexandra Jitariuc)

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Finalitatea oricărui sistem educativ este, se ştie, facilitarea integrării tinerilor în societate. Cum acţionează, şcoala noastră, în această direcţie? Consideraţi că demersul ei este eficient? Care ar fi obstacolele principale pe care trebuie să le depăşească? Facilitarea integrării tinerilor, în corpul mereu instabil – din nefericire – al societăţii româneşti contemporane, nu este un lucru lesne de realizat. Premisele acestei integrări există şi pot fi asigurate, de către şcoală, însă realizarea efectivă a integrării rămâne, în mare măsură, doar un deziderat. În ce ne priveşte, ne dăm silinţa de a asigura, tinerilor, accesul la informaţie, prin activităţi specifice de formare şi consiliere, încurajând atitudinile şi comportamentele active, orientate către dobândirea şi consolidarea deprinderilor de educaţie permanentă, o educaţie ce se doreşte a fi continuată şi perfecţionată de-a lungul întregii vieţi. Spiritul civic activ ar fi valoarea centrală a acestei activităţi căreia îi subscriem, cu toate forţele noastre. Relaţia profesor-elev, dincolo de a fi o datorie neutră, ar trebui să fie o relaţie de suflet, foarte apropiată aceleia părinte-copil, eventual maestru-discipol. Cam la ce nivel estimaţi că se află, ea, în cadrul C. N. „Grigore Ghica”? Relaţia elev-profesor-părinte este, în prezent, orientată către constituirea unui grup partenerial care îşi propune să promoveze valori comune, la nivelul tuturor nivelelor implicate. Idealul comun trebuie reprezentat de comportamentul reciproc atent, tolerant, civilizat, în spiritul proiectului amplu, educaţional, în care suntem cu toţii implicaţi. Colegiul nostru s-a intitulat, până acum patru ani, „Grigore Ghica Voievod”. În prezent, el este cunoscut doar ca „Grigore Ghica”. Această schimbare de nume, departe de a fi una minoră (dat fiind că există o mulţime de „Grigore Ghica”, în istoria noastră), aduce, în opinia mea, grave prejudicii instituţiei noastre. Este legală, această schimbare de nume? Este, ea, justificată, sau reprezintă simpla consecinţă e unei erori birocratice? Aveţi în vedere, în viitorul apropiat, corectarea acestei erori? Este vorba, într-adevăr, de o eroare de ordin birocratic, ce datează de acum patru ani, când denumirea instituţiei noastre s-a schimbat, în virtutea trecerii de la statulul de liceu teoretic la acela de colegiu. În acest context, a trebuit să fie schimbată ştampila instituţiei, iar o banală eroare a făcut ca, de pe noua ştampilă, se fie omis cuvântul „Voievod”. Ulterior, inclusiv pe documentele oficiale, acest termen a fost omis. Vom ridica problema în Consiliul de Administraţie al Colegiului, după care vom hotărî ce trebuie întreprins pentru îndreptarea acestei situaţii pe care noi, actualii manageri, am moştenit-o de la cei de dinaintea noastră. Care este mesajul dumneavoastră către profesori, elevi şi părinţi, acum, cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la întemeierea acestei şcoli? Când activitatea unui tânăr se întemeiază pe respectul pentru carte, deci pentru propria formare şi devenire, atunci se poate spune că şcoala şi-a atins menirea. Dăruirea în muncă este cea care reprezintă indicatorul adevăratului căştig, atât pentru individ - fie el elev, profesor, dar şi pentru instituţia în care activează. Este ceea ce face ca elevii, profesorii, părinţii, să fie, cu toţii, onoraţi că aparţin acestei şcoli. Sentimentul elitist, al

8

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
apartenenţei la o şcoală cu o veche şi onorabilă tradiţie, ar trebui să fie cel care să ne însufleţească pe toţi. Slujitorii de astăzi, ai C. N. „Grigore Ghica Vv”, elevi şi profesori, deopotrivă, trebuie să aibă, permanent, sentimentul că activează într-un altar ce-i înnobilează prin aura sa încărcată de istorie, o istorie ce se vrea mereu înnoită, sporită. Activitatea noastră cotidiană, închinată cărţii, cunoaşterii şi educaţiei, trebuie să onoreze instituţia în care activăm, şi, onorând-o, să ne confere sentimentul menirii superioare pe care ne-o asumăm, faţă de noi înşine, ca indivizi, respectiv faţă de comunitate. Garanţia reuşitei, în viaţă, a celor tineri, trebuie dobândită încă de pe băncile şcolii, iar satisfacţia înaltei ţinute profesionale, a tuturor angajaţilor, se impune a fi tocmai barometrul acestei garanţii. (interviu realizat de Ciprian VOLOC)

9

 

Umbrele se joacă cu ea (foto: Alexandra Jitariuc)

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
prof. dr. Ioan Murariu

UN POEM DRAMATIC DIN ANUL 1802 DESPRE ASASINAREA ÎN ANUL 1777 A LUI GRIGORE AL III - LEA GHICA , DOMNUL ŢĂRII MOLDOVEI * Domnul fanariot Grigore al III-lea Ghica a domnit o dată în Ţara Românească (1768-1769) şi de două ori în Moldova (1764-1767; 1774-1777). După cum se ştie, războiul ruso-turc din perioada 1768-1774 s-a terminat cu victoria Rusiei şi cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, care a avut importante urmări pentru Ţările Române. Una dintre ele a fost aceea ca Poarta Otomană încălcând prevederile vechilor capitulaţii moldo-turce - i-a cedat Imperiului Habsburgic, la 7 mai 1775, partea de nord-vest a Ţării Moldovei, care apoi s-a numit Bucovina. Domnul Grigore al IH-lea Ghica a protestat energic împotriva înstrăinării acestei părţi a Moldovei. Din această cauză, sultanul a hotărât ca domnul să fie ucis. Pentru asasinarea lui, a fost trimis la Iaşi un capugiu turc cu câţiva însoţitori. Autorul poemului la care ne referim a descris în versuri modul cum a fost asasinat Ghica vodă. Capugiul şi însoţitorii lui au ajuns în Iaşi la sfârşitul lunii septembrie 1777 şi s-au instalat, după obicei, la Beilie. De acolo, capugiul 1-a infonnat pe domn că, fiind bolnav, nu se poate prezenta la Curte, şi are nevoie de un „doftor". Aflând aceasta, Ghica vodă 1-a informat că va merge el la Beilie. A mers, într-adevăr, însă fără să ia o gardă de corp puternică, după cum îl sfătuiau unii. A ajuns în timpul nopţii şi a urcat la etajul Beilicului, unde capugiul 1-a primit cu o bucurie prefăcută. Puţinii însoţitori ai domnului - care, la nevoie, ar fi putut să-1 apere - au fost duşi în altă cameră, pentru a fi serviţi cu tutun şi cafea. în camera capugiului, un turc a deschis o tabacheră şi i-a întins-o domnului. In momentul când Ghica vodă s-a aplecat ca să ia tutun din tabacheră, un turc 1-a înjunghiat în spate cu hangeml. Apoi l-au lovii cu cuţitele şi câţiva bostangii. Din poem aflăm că domnul, înainte de a muri, a încercat să se lupte cu agresorii, spărgând şi un geam, ca să se salveze. Pentru cititorii interesaţi de amănunte, redăm in Anexă întregul poem, pe care l-am transliterat din grafie chirilică în grafie latină. _____________________________
* Articol apărut In revista "Carpica". Complexul muzeal "Iulian Antonescu" Bacău. Editura Corgal Press Bacău. 2008. p. 344-348

10

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Un poem dramatic despre asasinarea lui Grigore al Ill-lea Ghica ________________________________________________ISTORIE DOMNULUI RĂPOSAT GRIGORIE GHICA. ŞI AU SCRIS C......... x LA VELET 1802xx

Vrăndu să arăt şi să grăescu De mirare mă nimerescu A şti grăi nu mă pricep Nu ştiu de unde să încep. Sa fac o falnică vorbă Despre doinind Ghica vodă Cel lăudat şi vestit La ce sfârşit au venit. O limbă ritoricească Trebuendu ca să vorbescă Sa arate această întăplare Grosnică şi de mirare Din care s-au cunoscut Halul (?) numit cel deşărtu. Şi cum n-are nice un bine Lume statorcă (?) în sine Să judece ori ce omu întăplare acestui domnu. Ca să vază în nalta stare Cea gre primejdie mare. Era plin de bucurie Luundu a treia ax domnie Şi vreme câtă au domnit Cu mare nădejde s-au hrănit Şi nevrându el ca să ştie La ce sfârşit va să vie. Nice pute să s<ă> păzască De un ............. v împărătescă Cândufără veste l-au agiimsu Primejdie pe ascu<n>s Primejdie gre, di morte Prin care le-u pierdut tote. Şi nu de morte firescă Ce de sabie iurcească. S-au vestit în ţara totă Cum că vine <de> la Portă Un capigiu rânduit Şi conace e-u gătit. Dar nime nu ştie bine Cu cegăndu şi trebâ vine. Numai Vodă au zis că ştie Răspunzându în spătărie Fiindu boerime toată Şi obicinuita glotă Cu o săptămână înainte Auzindu aceste cuvinte: - „Acestu capigiu ce vine Iaste prietin cu mine Şi-i trimes ca să vestescă Din poruncă împărătească Şi nu-i grijă de războiţi Aice în ţară la noi". După ce au auzit Nalasanta (?) au venit Ce s-au tiimes înnainte Halaiu cu domnescă cinste Ca să facă întipinare Fiendu beiu şi agă mare Şi cu cinste să-lpriemescu Capre o slugă înpărătescu. Şi intrăndu în oraş Acestu prieten ucegaş Mergăndu cu al său calabalâc La casile de beilic Sănbătă dacă au venit Vezi ce vicleşugu au găsit: Au zis cum că-i bolnav foile Şi au cerut doftor să-l cate Dându lui Vodă în ştire Cum că-i bolnav piste fire Şi vrs să mergă la Curte Având să gi'ăescu multe Trebi mari şi lucruri înnalte Şifermanu să-i arate Dar nu pote pentru bolă Că nice din pat nu să scolă. Vodă, auzindu, l-au crezut Ca căndu l-ar fi şi văzut. Şi ne avându nice un prepus l-au trimis acestu răspuns: Să nu facă ostenelă Fiindu supărat de bolă Că merge Mărie - Sa Acole la gazda sa. Di ar fi spus direptu Fotache Precum i-au spus Gavrilache Pote ar fi priceput Chipul morţii cel pi ascuns. Da1 ce să zicem mai multe Ceasul morţii au sosit. Duminică, în de sară O, ce ceas şi zi amară! Poruncindu ca să gătescă Careta sa cea domnescă Cu atâta grabă mare Ca cându merge la prinblare Adică zice şi întreba Ce au adus careta în grabă Ca vreme să nu mai trecă

11

 

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Vodă purcegându, Au rămas domnaplăngăndu Că e-u zis ca să nu margă Pană n-a cerca să vadă Acestu turcii aşa numit Cu ce poruncă au venit. Darfiendu mai înnainte La nimic nu vre să asculte. Nice atunce n-au ascultat Acestu folositorii! sfat Dar cându au fostu să purceadă Tuficgiu -paşa întrebă: - „Afendi, ar fi bine Să mai ei oameni cu mine Măcar căţieva tuficegii Că mergu numai doi copii Şi doi-trei boerenaşi Al doile cămăraşi". Atunce Vodă au răspuns: - „Nu ti'ebue, că sân tu de-ajuns. Şi să nu mai mergă nime Destui săntu eu şi cu mine Că n-am să mă bat cu nime ". Şi aşa, în vreme de nopte Mergăndu săngurel la morte Saltă fără calabalâc La casile de beilic. Bostangei<i> să gătise Precum li să ponincisă Şi e-u eşit înnainte L-au întipinat cu censte. Şi suindu-săpe scară Sprijănindu-l de supsuoră Unul îl ţâne de pole Alţăi îi face închinare. După ce s-au suit sus Şi la capige s-au dus l-au făcut destul amar Acestui prietin (?).... * L-au primit cu bucurie Arătăndu-i prietenie. Dar fu mai cu de dinsul Era pentru că l-auprinsu Făcăndu multă voi<e> bună Că l-au dobândit la mană Şi lesne l-au amăgit Precum s-au nădăjduit. Pe copii, pe tufigiu E-u hiat la cafigiu Adică ca să-i censtiscă Pe rânduela turcescă Cu ciubuc, cu cafele, Ca să nu ste la perdele Căndu vor auzi sti'igare Să nu facă turburare. Unii turci şăde la uşi Alţii în cămări ascunşi Precum era porunciţi De cu vreme rânduiţi. Atunce au intrat în casă Acei care să..............x Şi uşile închizăndu Au stătut cu toţii rând. Vodă, văzăndu o străptore L-au cuprins o gre sudore. Şi atunce au cunoscut In laţul care au căzut Şi-n care a scăpa nupote Şi sfârşit este aprope. Ce e-u zis, cum l-au mustrat, Nu ştiu, nu m-am întănplat. Şi acolo unde vor be, au cenit Tabac să be Şi tabachere o deschide Şi la Vodă o întinde. Şi când Vodă s-au plecat Adică să e tabac Făcu sămnu la hăzdunaivl Să lovască cu hangend. Şi lovindu-l dreptu în spate Ii dede o rană de morte. - „Aman, afendi! - au strigat Fie-ţi milă, nu mă pierde Scoti-mă dela urgie Nu-m<i> lăsa casa pustie!" Dar cene vre să-1 asculte Sau să vii să-l ajute Căci îndată cei/aţi bostangii înarmaţi Năvălit să răpeziră, în cuţite îl li/oră. Vodă puţin s-au luptat Până şi oferestă au spartu Vrăndu să iasă şi să scape Dintr-ace cuplită morte.
x = Cuvinte ilizibile. Cele a căror citire este nesigură sunt uimate de semnul întrebării, pus între paranteze, xx. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bacău, fond Manuscrise, 69 /1802. xxx. A treia domnie, dacă o socotim şi pe cea din Ţara Românească. NOTĂ: Manuscrisul are 7 pagini şi a fost donat de un Iancu Simion.

12

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
GLOSAR AGĂ ÎMPĂRĂTESC = comandant militar turc, trimis uneori în Ţările Române pentru a anunţa mazilirea unui domn. "AMAN, EFENDI!" = expresie turcească prin care un osândit la moarte implora să i se cruţe viaţa. BEILÎC = casă din Iaşi sau Bucureşti în care erau găzduiţi solii importanţi ai sultanului. BOSTANGÎU = ostaş turc pedestru. CAFEGIU = persoană care îi servea cu cafea pe domni şi pe demnitarii turci. CALABALÂC = bagaje multe. CAPIGÎU - BAŞĂ (sau CAPUGÎU - BAŞĂ) = dregător turc trimis de sultan în Moldova sau în Ţara Românească pentai a instala sau a mazili un domn. CARETĂ = trăsură de lux, acoperită. CĂMĂRAŞ = dregător la Curtea domnească. CIUBUC = lulea lungă, pentru fumat. CONAC = casă amenajată pentru hrana şi găzduirea dregătorilor turci care veneau cu diferite treburi în Ţările Române. COPII DE CASĂ = fii de boieri care slujeau la Curtea domnească a Moldovei. EFENDI = titlu de nobleţe pus după numele înalţilor dregători turci din epoca medievală. FIRMAN = document solemn, emis de sultanii turci în epoca medievală. HANGER (sau HAMGER) = pumnal turcesc, având forma încovoiată. LIMBĂ RITORICEASCĂ = talent oratoric. SPĂTĂRIE = sala de şedinţe a Sfatului (Divanului) domnesc din Moldova medievală. TABAC (a bea) = a fuma tutun. TABACHERĂ = cutie metalică, frumos ornamentată, în care fumătorii îşi ţineau tutunul. TUFECCI - BAŞĂ = comandantul ostaşilor mercenari care în secolele XVTII - XIX formau garda personală a domnilor fanarioţi din Ţările Române. Un poeme dramatique de 1802 sur le meurtre de Gregoire III Ghica, prince de Moldavie en 1777 Resume

13

 

Dans cet article ii s'agit d'un poeme en vers de 1802 ou l'on decrit l'assassinat par quelques Turcs du prince regnant de Moldavie. Gregoire III Ghica. 11 a ete assassine pour avoir proteste en 1775 lorsque le sultan a cede â l'Autriche la pârtie nord-ouest de Moldavie. Le manuscrit en question se trouve â la Direction Departcmentale Bacău des Archives Nationales.

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Dorina Mandachi şi Ilarion Mandachi

PRESTIGIUL ONORANT AL UNEI
ADEVĂRATE ŞCOLI

14

Societatea românească se străduieşte necontenit să facă paşi înainte, păstrând ceea ce este bun şi valabil din trecut şi încercând să se apropie de standardele occidentale în toate domeniile, inclusiv în sfera învăţământului. În nici un caz nu se pot nega realizările din trecutul îndepărtat sau mai apropiat ale şcolilor căci valoarea acestora şi-a spus cuvântul prin numărul mare de absolvenţi de licee care, continuându-şi studiile la universităţile din ţară sau străinătate, au ajuns în elita ţării ca miniştri, academicieni, profesori universitari, ofiţeri superiori, scriitori, pictori etc. Intre aceste şcoli se înscrie şi cea mai titrată şcoală dorohoiană, actualul colegiu Grigore Ghica VV”, o şcoala demnă de istoria ei şi cu un prestigiu onorant. Documentele anilor de început, dar şi cele ulterioare, au făcut lumină în istoria acestei şcoli. Oameni de suflet, cu mintea deschisă spre viitor, au încercat, şi au reuşi în mare măsură, să aştearnă pe hârtie un mic crâmpei din istoria învăţământului dorohoian. Menţionăm aici monografiile întocmite de fostul director al gimnaziului „Gr.Ghica VV”, preotul cărturar şi folclorist Dumitru Furtună, de fostul secretar al aceluiaşi gimnaziu, profesorul Dumitru Capră, dar, în deosebi, monografiile mai recente întocmite în 1979 ( autori- profesor Mihai Vieru împreună cu regretata profesoară Maria Zaiţ şi profesoara Elena Rujinschi) şi 2004 ( autori – prof. Mihai Vieru şi prof. Ştefan Maftei). Ne facem o datorie de onoare să amintim generaţiilor de elevi de astăzi, dar nu numai lor, pe cei care au luptat pentru înfiinţarea gimnaziului de băieţi „Gr.Ghica VV” în preajma anului 1879. În fruntea lor se afla primarul oraşului – Gh. Misihănescu şi prefectul judeţului Dorohoi – Gheorghe Hasnaş.Dintre iniţiatori mai făceau parte Vasile Calcântraur, fost primar şi senator, doctorul Sigismund Chernbach, medicul primar al judeţului, avocatul Gheorghe Tomaziu, magistratul Nicu Săvinescu, avocatul Gheorghe Burghele- viitor primar, senator şi deputat, magistraţii Al. Sfetcovici, I.Licu şi Francisc Papp.După cum observăm,

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
cam toată elita oraşului s-a raliat pentru ca Dorohoiul să intre în rândul localităţilor civilizate prin înfiinţarea unui important locaş de cultură. Referitor la clădirile unde a funcţionat gimnaziul la începutul existenţei sale, specificăm că doar casele Prutescu, situate în spatele cişmelei de apă de pe strada George Enescu şi casa Cuparencu de pe strada cu acelaşi nume situată în spatele şcolilor nr. 2 (ultima distrusă, paradoxal, după revoluţia din 1989 ! ) au dispărut. Celelalte două localuri, casele Cucu de pe strada Dobrogeanu Gherea (azi Căminul de bătrâni) şi casele Mezincescu situate în spatele Bibliotecii Municipale, ulterior casa maiorului Găluşcă, sunt şi astăzi în picioare. Dacă la început au fost primiţi în clasa I de gimnaziu şi elevi în vârstă de 20 de ani, câţiva ani mai târziu a fost emisă o hotărrâre ministerială prin care se permitea doar elevilor cu vârsta de 11-13 ani să fie înscrişi în clasa I de gimnaziu (corespunzător clasei a V-a de astăzi). Patron al gimnaziului a fost fixat (şi se menţine şi astăzi, dar din păcate nu se mai aminteşte) Sf. Grigore Teologul, cu ziua de prăznuire pe 25 ianuarie. În ziua respectivă, an de an, profesorii şi elevii şcolii participau la serviciul divin de la Bisericuţa de Lemn „Adormirea Maicii Domnului” cu care prilej unul din profesori sau directorul expunea trecutul şcolii. De asemenea, remarcăm şi faptul că elevii clasei I de gimnaziu dădeau un examen foarte sever la sfârşitul anului şcolar pentru a promova în clasa a II-a. Acest examen se dădea la obiectele: religie, limba română, limba germană, limba franceză, istoria universală, geografie, zoologie, fizică, geometrie, aritmetică, muzică şi desen, de faţă fiind întreg corpul didactic al şcolii. Puteau asista la examen şi părinţii elevilor respectivi. Având în vedere că printre elevii gimnaziului erau şi mulţi copii săraci, conducerea unităţii şcolare organiza serbări în parcul de lângă primărie, cu fanfara şcolară, corul gimnaziului, cu exerciţii de gimnastică sub conducerea prof. de educaţie fizică în scopul de a strânge fonduri cu care aceştia erau ajutaţi. Perioada grea a primului război mondial a dus la transformarea localului gimnaziului în spital pentru răniţi şi bolnavii de tifos exantematic. Colectivul de medici era condus de renumitul medic francez Tartois. În urma numeroaselor cereri ale forurilor competente din oraşul Dorohoi către Ministerul Cultelor vizând transformarea gimnaziului în liceu, prin actul nr. 40079 din octombrie 1917 se aprobă transformarea gimnaziului de băieţi „Gr.Ghica VV” în liceul de băieţi cu acelaşi nume începând cu clasa a V-a care, de altfel, a şi funcţionat în localul cooperativei Dorohoi, situată în centrul oraşului, local în care funcţiona şi Şcoala Industrială de fete „Domniţa Ileana”. Insă, prin aprobarea Ministerului Cultelor nr. 17.237 / 1919 se hotărăşte definitiv transformarea gimnaziului în liceu. Prima serie de absolvenţi ai liceului a fost în anul 1923. În anul 1921, liceul a fost înzestrat cu un internat, cu bucătărie proprie, sufragerie, cămară pentru alimente, dormitor. Benefic pentru gimnaziu si liceu a fost înfiinţarea în anul 1899 a Ateneului Român din Dorohoi, unde populaţia cultă a oraşului, dar şi elevii puteau audia conferinţe de un înalt nivel ştiinţific. Ateneul a avut şi o impresionantă bibliotecă cuprinzând cărţi rare, donate de marile personalităţi

15

 

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
ale timpului. Printre aceşti donatori îi aflăm pe : regele Carol al II-lea, avocatul şi criticul literar Titu Maiorescu, preotul cărturar şi folclorist Dumitru Furtună, dr.C. Angelescu, Academia Română,avocatul Gheorghe Burghele, academicianul Grigore Tocilescu, ministrul Vintilă Brătianu, avocatul Gheorghe Marcu, prinţul D.P. Moruzi ş.a. De-a-lungul anilor, de pe băncile gimnaziului, liceului şi ulterior colegiului „Gr. Ghica VV” din Dorohoi s-au ridicat absolvenţi cu care orice unitate şcolară din ţară s-ar putea mândri. Astfel, în anul 1889 absolvă gimnaziul viitorul academician Dimitrie Pompeiu, cel care a descoperit existenţa funcţiilor analitice uniforme, continue pe mulţimea singularităţii; în 1894 absolvă Mezincescu Dumitru, deputat şi senator, fost ministru al sănătăţii şi ambasador; în 1895 absolvă Ilasievici Constantin, fost mareşal al Palatului şi ministru al apărării; în 1903 absolvă Andrieşescu Ioan, arheolog, membru corespondent al Academiei Române; în 1904 absolvă Chipruş Dumitru, sculptor, părintele curentului „Art Deco”, statuile sale fiind vândute şi azi la preţuri impresionante; în 1905 absolvă Barozzi Gheorghe, general, comandantul garnizoanei Iaşi; în 1908 absolvă Baţcu V. Alexandru, general, fost comandant al garnizoanei Bucureşti; în 1922 absolvă Cârdei Chirica Ioan, cel care în anul 1923, la un spectacol susţinut la Dorohoi de trupa I. Manolescu, a pictat pe loc portretul artistului oaspete, iar acesta, impresionat peste poate, a donat liceului „Gr.Ghica VV” suma de 20.000 lei – o sumă imensă pentru acea vreme; în 1932 devin bacalaureaţi ai liceului Istrati I. Alexandru- pictor şi legatar testamentar al operei lui C. Brâncuşi, şi Tomaziu Gh. Gheorghe, pictor, care, acuzat de spionaj a „poposit” nu mai puţin de 15 ani în închisorile comuniste; în 1939 absolvă Airinei Ştefan, geofizician, membru al Academiei de Ştiinţe din new York; în 1945 absolvă Romanescu Constantin, renumitul medic psihiatru, membru al Academiei Române, cel care într-un interviu acordat unei publicaţii ieşene a afirmat că „… am stat la Dorohoi, unde am făcut un liceu eminent, cu profesori mai buni decât cei de la Facultatea de Medicină din Iaşi”; în 1952 absolvă liceul Dănăilă Leon, doctor academician, unul din cei mai mari neurochirurgi români; şi lista ar putea fi cu mult mai lungă. Tuturor acestor personalităţi, dar şi altora cărora le ceren scuze ca nu iam enumerat aici, conducerea colegiului „Gr.Ghica VV” ar trebui să le găsească un spaţiu de expunere, care, alături de lista cu directorii şi cea cu eroii acestei prestigioase instituţii existente la intrarea în şcoală, ar face cinste trecutului ei iar generaţiile care vin să le calce pe urme.

16

ÝKEION

jubileu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Tell me your name stranger...

17

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

18

ÝKEION

embleme

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

PORŢI DE SUFLETE PESTE COLBUL MEMORIEI

– interviu cu d-na prof. Arghira CĂLIN –

Cum s-a constituit pasiunea dumneavoastră pentru limba latină? Regretaţi/aţi regretat, vreo clipă, această opţiune? Pasiunea pentru limba latină mi-a fost insuflată de profesorul meu din liceu, Dumitru Crăciun, care a tradus Filipicele lui Cicero şi care m-a îndrumat să dau admiterea la secţia de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, singurul centru, pe vremea aceea, pentru studierea limbilor clasice. În toţi cei patru ani de facultate domnul profesor venea o dată pe lună la Bucureşti, la Societatea de limbi clasice, al cărei membru era, şi, de fiecare dată, ne întâlneam, atât eu, cât şi colega mea de liceu, cu el, primind îndrumări şi încurajări. Nu pot afirma că am regretat alegerea acestei specializări, dar am fost nemulţumită când, în 1977, liceele teoretice s-au transformat în licee industriale şi am fost nevoită să predau limba română la Şcoala ajutătoare din Dorohoi, având şi ore de limba latină la clasa a VIII-a, la Şcoala generală nr. 5. Aşa am reuşit să-mi dau gradul II şi gradul I, cu aceste puţine ore de latină, dar nu mi-am pierdut nici o clipă speranţa că se va reveni la normal, adică la liceele de cultură generală. Deşi a durat mult, cât am predat la Şcoala ajutătoare, din 1977 până în 1990, am revenit la catedră şi m-am bucurat că pot să -mi fac cu adevărat meseria pentru care sunt pregătită. Care sunt realizările cele dumneavoastră profesionale? mai dragi/importante, ale activităţii

19

Realizările cele mai dragi sunt constituite de rezultatele obţinute de elevii pregătiţi de mine la olimpiadele şcolare judeţene, naţionale şi internaţionale, cât şi la concursurile naţionale Certamen Ovidianum Ponticum şi Lumea romanică. De-a lungul timpului, reuşitele au fost numeroase, zic eu, aproape pentru fiecare an şcolar, ele concretizânduse în participarea la FAZA NAŢIONALĂ a Olimpiadei de limba latină a următorilor elevi: 1992-1993: Murariu Anda (cl a IX-a) – mEnţiune 1993-1994: Bozdoro Roxana (cl a IX-a) – premiul III Luchian Alexandru (cl a X-a) – menţiune 1994-1995: Bozdoro Roxana (cl a X-a) – menţiune Răuţu Mirela (cl a IX-a) – menţiune 1995-1996: Bozdoro Roxana (cl a XI-a) – menţiune Mirăuţă Daniel (cl a IX-a) – menţiune

 

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
1996-1997: Mirăuţă Daniel (cl a X-a) – premiu special Bozdoro Roxana (cl a XII-a) – premiul de fidelitate pentru participare patru ani consecutiv 1998-1999: Rusti Daniela (cl a IX-a) 2000-2001: Hrecinic Elena (cl – Ix-a) – premiul II Hriţuleac Raluca 2001-2002: Hrecinic Elena Vasilica Olaru Emanuela 2002-2003: Tănasă Andreea Hrecinic Elena Vasilica 2003-2004: Tănasă Andreea (cl XI-a) – premiu special Şipurel Raluca – menţiune 2004-2005: Tănasă Andreea (cl a XII-a) Şipurel Raluca 2005-2006: Şipurel Raluca (cl a XI-a) – menţiune Tănasă Andreea Petronela 2006-2007: Turtă Oana (cl a IX-a) – premiul II Tănasă Andreea Diana – menţiune 2007-2008: Turtă Oana – menţiune Cernuşcă Dana 2008-2009: Grigoraş Mihaela Mădălina Burciu Adina Alexandra (cl a IX-a) Leonti Iuliana (cl a X-a) Turtă Oana Larisa (cl a XI-a) (etapa naţională se va desfăşura peste o lună) Am avut şi elevi care au participat la FAZA INTERNAŢIONALĂ a Olimpiadei de limba latină (Certamen Ciceronianum Arpinas): 2005: Tănasă Andreea Petronela 2008: Cernuşcă Dana – menţiune De asemenea, la Concursul Certamen Ovidianum Ponticum, elevii pe care i-am pregătit au obţinut, la FAZA NAŢIONALĂ, următoarele rezultate:

20

2004: Tănasă Andreea Petronela (cl a XI-a) – menţiune 2005: Tănasă Andreea Petronela (cl a XII-a) – premiul III 2007: Tănasă Andreea Diana (cl a XII-a) – menţiune 2008: Muraraşu Luciana Ionela (cl a X-a) – premiul II 2009: Muraraşu Luciana Ionela (cl a XI-a) – concurs în curs de desfăşurare La Concursul Lumea romanică, FAZA NAŢIONALĂ, elevii mei au obţinut, iarăşi, rezultate deosebite: 2001: Hriţuleac Raluca – premiu special 2004: Leonte Gheorghe – menţiune Mihăescu Mihai – participare 2006: Leonte Gheorghe – menţiune Nistor Andrei – participare

ÝKEION

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
2007: Albu Emanuela – participare Cernuşcă Dana – participare 2008: Albu Emanuela – menţiune

Limba latină este considerată, de obicei, o limbă moartă, deşi este parte activă a majorităţii limbilor europene. Cum reuşiţi, în acest context, să inoculaţi, atâtor tineri (lucru unic, în universul şcolii dorohoiene şi botoşănene, după informaţiile mele), pasiunea/preocuparea pentru studierea acestei limbi? Pentru noi, care vorbim o limbă romanică şi avem datoria să o cultivăm, limba latină nu este o limbă „moartă”, nici străină, ci este limba strămoşilor romani şi a populaţiei daco-romane. Le atrag atenţia, elevilor mei, că studierea limbii latine înlesneşte cunoaşterea aprofundată a limbii române şi întăreşte conştiinţa latinităţii limbii noastre. Dar latina este şi limba unei unei mari culturi, parte integrantă a culturii clasice, care este, în esenţă, educativă. Mihai Eminescu afirma: „precum gimnastica dezvoltă toare puterile musculare şi dă corpului a atitudine de putere şi de tinereţe, tot astfel tânăra şi senina antichitate dă o atitudine analoagă, spiritului şi caracterului”, în vreme ce Titu Maiorescu spunea: „Limba latină este pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre; în privinţa moralei este, totodată, modelul care ne arată cum instrucţia şi educaţia se întăresc una pe alta”. Care sunt câştigurile spirituale cele mai importante ale tânărului cate studiază limba şi cultura latină?

21

 

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Cred că la această întrebare răspunsul se află în cele două citate amintite mai sus. Pot adăuga doar că atunci când mă întâlnesc cu foşti elevi, care au urmat sau urmează cursurile unor facultăţi cu profil umanist, îmi mărturisesc cât de mult le-a folosit studiul limbii latine şi ce rezultate bune au avut. Amintesc pe fosta elevă, Tănasă Andreea Diana, studentă la literatură comparată, care mi-a spus că a fost felicitată, de profesori, pentru cultura antică acumulată iar la examene a fost notată cu zece. Reformele învăţământului românesc, de după 1990, au minimalizat importanţa studierii limbii latine, în şcoală. Se prognozează, chiar, eliminarea sa completă, în viitorul apropiat. Care sunt raţiunile, motivaţiile unor astfel de măsuri? Este adevărat că reformele învăţământului românesc de după 1990 au minimalizat importanţa studierii limbii latine, în şcoală, dar, chiar dacă numărul orelor a fost mic, tot s-au găsit elevi care să îndrăgească acest obiect şi să dorească să se prezinte la olimpiade şi concursuri, dacă profesorul a fost dispus să depună o muncă asiduă, dăruire, pasiune şi seriozitate, pentru pregătirea lor. Mă întrebaţi care sunt raţiunile, motivaţiile eliminării studiului limbii latine, din şcoală, în viitorul apropiat? Nu vă pot da un răspuns sigur, dar, probabil, la Minister nu sunt persoane care să -şi dea seama cât de mult au de pierdut, elevii, fără cunoaşterea antichităţii romane, bază a culturii europene. Sper că se vor găsi susţinători pentru menţinerea studierii limbii latine în şcoală, la clasele cu profil umanist. Ce rol are studiul limbii latine în alte ţări ale Europei, comparativ cu rolul acordat ei în România? În alte ţări ale Europei, comparativ cu numărul de ore acordat studiului limbii latine în România, pot spune că situaţia este mai bună. De exemplu, în Germania, Polonia etc., numărul orelor este mai mare, deşi nu sunt popoare romanice, dar sunt conştienţi de folosul real pe care studiul limbii latine îl are în formarea şi educarea tinerilor. Consideraţi că mai există, opere importante, ale culturii latine, care nu sunt încă traduse, în limba română? Nu v-a tentat niciodată, până acum, munca de traducere? Dar în viitorul apropiat? Desigur că există opere importante care nu au fost traduse, până acum, în limba română. Aş putea aminti discursuri ale lui Cicero, literatură creştină etc. Până acum nu m-am gândit să mă apuc de traduceri, dar mă voi mai gândi, şi s-ar putea ca, în viitorul apropiat, să încep să traduc. Începând din octombrie 2008, la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi nu s-a mai constituit secţia de limbi clasice (latină şi greacă veche). Care ar fi explicaţia acestui fapt? Care ar fi posibilele consecinţe? Este adevărat că la Facultatea de Filologie din Iaşi, Universitatea „Al I Cuza”, nu sa mai constituit secţia de limbi clasice, pentru că nu au fost candidaţi suficienţi, dar la Universitatea din Bucureşti a rămas, această secţie. De fapt, pe vremea mea (1972),

22

ÝKEION

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Bucureştiul era singurul centru universitar în care se studiau limbile clasice (latina şi greaca), iar numărul locurilor era limitat (15), concurenţa fiind tot atât de mare, pentru un singur loc. Examenul de admitere era foarte riguros şi nu intrau decât cei foarte bine pregătiţi, nu cum se obişnuieşte acum, pe bază de dosare. Din punctul meu de vedere, Preparations for winter (foto: Alexandra Jitariuc) prin tot ceea ce aţi realizat, în cariera profesională (iar faptele, în acest sens, fac de prisos cuvintele), reprezentaţi una din emblemele de marcă ale Colegiului „Grigore Ghica Vv” şi ale învăţământului preuniversitar din România. În ce măsură, în trecut, dar şi în prezent, munca v-a fost, respectiv vă este recunoscută şi apreciată? Într-o carieră de 36 de ani am avut realizări de care sunt mulţumită, şi Dumnezeu m-a ajutat ca, în ultimul an de activitate, eleva Cernuşcă Dana să participe la faza internaţională a Olimpiadei de limba latină, Certamen Ciceronianum Arpinas, şi, din cei 12 elevi, din toată ţara, care au reprezentat România, să fie singura care a obţinut menţiune. Nu am aşteptat ca meritele mele să-mi fie recunoscute. Pot afirma că am primit, din partea Inspectoratului Şcolar, în anii 2004 şi 2005, felicitări şi mulţumiri pentru rezultatele valoroase obţinute de elevi la concursurile şi olimpiadele de limbi clasice, la etapele judeţeană şi naţională. Primăria Municipiului Dorohoi mi-a acordat diplome de onoare, pentru rezultatele deosebite obţinute în activitatea profesională. Partidul Democrat Botoşani mi-a acordat, în 2006 şi 2007, Diploma de Excelenţă. De asemenea, am primit diplome de la Uniunea Latină, pentru contribuţia deosebită avută la pregătirea concurenţilor şi la organizarea concursului Lumea romanică, faşa judeţeană şi naţională. La premierea elevilor olimpici internaţionali, organizată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, într-un cadru festiv, în noiembrie 2008, la Bucureşti, la Palatul Copiilor, mi-a fost înmânată o diplomă de excelenţă şi un premiu în bani. Care este mesajul dumneavoastră, către profesori şi elevi, acum, în 2009? Ce credeţi că rămâne, peste timp, din munca unui profesor, după ce se trage cortina?

23

 
Mesajul meu către profesori este simplu: să-şi facă munca de dascăli cu dăruire, cu pasiune, cu simţ de răspundere, şi, atunci, rezultatele muncii lor vor fi pe măsură.

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Elevilor, le-aş recomanda să fie exigenţi, în pregătirea temeinică a lecţiilor, să fie respectuoşi, să se gândească, bine, că ei sunt viitorul şi să nu uite dictonul Labor omnia vincit impobus!, al lui Vergilius (Munca stăruitoare învinge toate), şi dictonul lui Seneca: Non scholae, sed vitae discimus (Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm). Mă întrebaţi ce cred că rămâne, peste timp, din munca unui profesor, după ce se trage cortina? Rămân amintirile, rămân imaginile elevilor care au obţinut rezultate deosebite şi care, la rândul lor, au îmbrăţişat cariera didactică. Aş putea aminti, aici, pe fostele eleve Gabriela Simionescu (care a urmat cursurile Facultăţii de română-latină, la Iaşi, acum profesând la Grupul Şcolar Regina Maria din Dorohoi), Gafencu Cristina (care a urmat aceeaşi facultate şi predă, acum, la Seminarul Teologic Sfântul Iacob din Dorohoi), Lăcrămioara Grădinaru (care a urmat limbile clasice la Iaşi, actualmente fiind profesor la Negreşti, judeţul Vaslui) etc. Înclin să cred că acei elevi, cu care am participat la concursurile şcolare, de-a lungul timpului, îşi vor mai aminti, de fosta lor profesoară, şi de sfaturile pe care le-au primit, lucrul acesta însemnând mult, pentru mine. Vă mulţumesc pentru că aţi dorit să-mi luaţi un interviu, pentru revista şcolii, acum, la încheierea activităţii didactice. (interviu realizat de Ciprian VOLOC)

24

ÝKEION

I catch a star (foto: Alexandra Jitariuc)

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Drumul spre stadion, cu profesorul Ilarion Mandachi

Referindu-se la profesorul Ilarion Mandachi, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, Traian Apetrei, scria în prezentarea „Izbăvire prin cuvânt”: „În tot ceea ce a făcut în viaţă, profesorul Ilarion Mandachi a ţinut să fie tot primul, cel dintâi, în vădită concordanţă cu idealurile din lumea sportului, domeniu în care s-a specializat şi excelat ca puţini alţii în această parte de ţară. (…) Vreme de şase ani, profesorul Ilarion Mandachi şi soţia acestuia au fost prezenţi, săptămână de săptămână în paginile Vieţii, apoi în Viaţa Botoşanilor, cu rubrica Personalităţi dorohoiene. În multe rânduri, această rubrică a fost floarea de la butoniera publicaţiei. Documentări vaste, patriotism local, simţ al vizionarilor, capacitate de selectare şi ierarhizare, iată doar câteva din atu-urile fiecărui articol din cele publicate de soţii Mandachi. Adunate la un loc, articolele respective au însemnat cărţi, volum după volum, lucrări de largă respiraţie necesare specialiştilor sau deopotrivă şi fiecărui dorohoian în parte. Pot spune cu încredere, că soţii Mandachi trăiesc prin cuvânt, prin cuvântul scris cu har, ceea ce-i face să dăinuie, peste scurgerea vremii.”

25

 

În timp ce rezultatele sportive de palmares ale şcolilor şi liceelor din zona Moldovei devin istorie, purtând cu ele tot ceea ce au însemnat odinioară elevii de aici, ca identitate în acest domeniu, la Dorohoi un profesor pensionar încearcă să ţină actuală pasiunea pentru mişcarea sportivă în cadrul şcolilor. „Am fost profesor la Botoşani, Fălticeni şi apoi a venit la Dorohoi la Şcoala Nr. 2 şi Liceul „Gr. Ghica Vv”. În 1960, când s-a înfiinţat la Iaşi Facultatea de Educaţie fizică, dornic să-mi perfecţionez studiile, am reuşit cu o medie remarcabilă la această facultate. Am absolvit-o în 1963 ca şef de promoţie. Cu media obţinută la absolvirea facultăţii (a treia pe ţară) aş fi putut ocupa un post de profesor în orice oraş mare din România. Dar, am preferat Dorohoiul. Aici m-am reîncadrat la Liceul „Gr.Ghica VV”. Chiar din primul an de activitate am lucrat intens cu echipele de baschet băieţi şi fete ale şcolii. Din anul 1965 au început succesele pe plan naţional la campionatele şcolare de juniori, iar din 1966 şi în campionatul divizionar. De altfel, datorită rezultatelor bune obţinute de echipele de baschet, se înfiinţează la Dorohoi o şcoală sportivă. Între 1965- 1975 am participat la nu mai puţin de 15 finale de campionat naţional, revenind acasă cu 8 medalii de argint sau bronz la jocurile sportive, în condiţiile în care oraşul Dorohoi nu avea sală de sport şi juca toate meciurile în deplasare!”, şi-a început fostul profesor de

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
educaţie fizică al Colegiului Naţional „Gr. Ghica” Dorohoi, Ilarion Mandachi pledoaria pentru sportul şcolar.” Activitatea profesorului, plină de abnegaţie, de seriozitate, de dovedire a tactului pedagogic şi a răbdării în modelarea tinerilor sportivi, a fost încununată cu recunoscute performanţe sportive. „În ce priveşte rezultatele sportive din activitatea mea mă rezum doar la rezulatele notabile trecând peste cele orăşeneşti, raionale, judeţene care deveniseră banale şi sunt foarte numeroase. Cu echipe de fete şi băieţi de baschet am avut mari satisfacţii. Începând cu anul 1966, când echipa de baschet fete a Liceului „Gr.Ghica VV” a promovat în divizia B (cele mai mari eleve aveau doar 16 ani !) încep succesele. Anul următor, 1967, am câştigat detaşat divizia B şi am promovat în divizia A ! A fost o performanţă extraordinară. Dar, lipsa unei săli şi faptul că jucam doar în deplasare şi-au spus cuvântul şi astfel am retrogradat. Am continuat 8 ani în divizia şcolară în cadrul căreia am obţinut rezultate uluitoare. Spre exemplu, în 1967, la etapa judeţeană a campionatului şcolar, echipa antrenată de mine a stabilit un record greu de egalat: Liceul 1 Dorohoi – Liceul 1 Suceava scor final 207-11 (81-2) ! Echipa Liceului 1 Dorohoi de baschet fete a fost singura echipă din ţară care a ajuns la finală la „Cupa României” patru ani la rând, obţinând 2 medalii de bronz. Printre învinsele dorohoiencelor au fost Rapid Bucureşti, Politehnica Bucureşti, Voinţa Braşov, Universitatea Cluj- cele mai bune echipe din ţară ale momentului respectiv. La campionatele şcolare şi de juniori, în perioada 1968-1970 am obţinut 5 locuri III şi un loc II. Să mai adaug şi faptul că echipa dorohoiană de baschet fete a susţinut şi 8 jocuri internaţionale cu echipele Stalowo Wola şi Korona Cracovia, 4 în România şi 4 în Polonia, rezultatul fiind pozitiv nouă. Privind retrospectiv îmi amintesc că, doi din fraţii mei erau foarte buni gimnaşti. Ei au reuşit, împreună cu alţi câţiva elevi din oraş să alcătuiască o bună echiă de gimnastică la paralele atrăgându-mă şi pe mine pe când aveam 12-13 ani. Am fost gimnast de categoria II, campion judeţean şi am participat la câteva zone şcolare şi la o finală pe ţară. În 1947, viaţa mea ca sportiv avea să se schimbe definitiv – sportivii de la Dinamo Dorohoi (militari veniţi din Ardeal) au introdus baschetul în oraş.A fost ca un miraj. Jucam câte 5-6 ore pe zi, uneori singur pe terenul „Ilie Pintilie” (situat vis-a-vis de fostul restaurant Carpaţi de pe strada George Enescu)cartea trecând pe locul secund, dar nu neglijând-o. În 1952, am plecat la Galaţi la Şcoala Medie tehnică de Educaţie Fizică, cu două săptămâni după ce începuse anul şcolar, am dat testare la gimnastică, baschet şi

26

ÝKEION

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
handbal şi am reuşit cu brio. La Galaţi am fost mereu în fruntea clasei, am jucat baschet la Ştiinţa, ratând pe puţin promovarea în divizia A în 1955. Ca profesor, în 1959 am construit o bună echipă de gimnastică băieţi şi în cadrul finalei pe ţară a spartachiadei pionierilor şi şcolarilor la care au participat toate cele 17 regiuni (din care 15 aveau şcoli sportive) am obţinut locul 5 (Locul I – Şc.Sp.Bucureşti cu 124,5 puncte, ... locul V- Liceul „Gr.Ghica VV” Dorohoi cu 123,5 puncte !).Chiar şi acum cred că dacă nu eram penalizaţi incorect la sol, probabil am fi fost campioni.”, ne-a spus cu entuziasm, profesorul antrenor. O discuţie cu Ilarion Mandachi e la fel de nostalgică ca şi scrisul lui. Se consideră un „scotocitor” de arhive şi documente. A realizat recent, cu prilejul aniversării a 600 de ani de atestară documentară a oraşului Dorohoi, împreună cu profesorii Gheorghe Grigoraş şi Vasile D. Coţofrei, monografia municipiului. „Încă de când eram elev la Galaţi, dacă întâlneam în ziare numele Dorohoi, articolul cu pricina îl treceam într-un caiet special, unul din acestea îl păstrez şi astăzi. Destinul a făcut ca pe amândoi (pe mine şi soţia mea) să ne pasioneze istoria oraşului nostru. La început ne-am documentat asupra fenomenului sportiv dorohoian. Citind presa vremii, parcurgând numeroasele documente de arhivă ne-a uluit ce descopeream. Şi astfel sfera cercetărilor s-a lărgit, am vrut să eliminăm necunoscutele trecutului tumultuos al acestui oraş care a fost capitala Moldovei de nord aproape 300 de ani ! Implicit, istoria locală este legată şi de „oamenii mari” ai Dorohoiului care „au fost” şi care sunt şi astfel cercetarea istorică ne-a intrat în sânge la amândoi. Aşa am descoperit o pleiadă de academicieni, oameni de ştiinţă, generali, scriitori, pictori, muzicieni etc. originari de pe meleagurile noastre, toţi cunoscuţi în ţară şi peste hotare. Închipuţi-vă cu ce emoţie am citit , într-o vizită în Florida- SUA, într-o vilă particulară, un Anuar pe anul 2005 în care am găsit la capitolul „ Oameni de seama de pe mapamond” numele lui George Enescu în dreptul căruia este scris Dorohoi-România ! Iar, într -un ziar ce apare la Chicago „Romanian Tribune”, în numărul din aprilie 2007, ne -au dat lacrimile citind un impresionant articol de o pagină întreaga despre sculptorul dorohoian Dimitrie Chipăruş, uitat de tot în ţară, dar recunoscut şi admirat şi astăzi peste hotare ale cărui statuete se vând la licitaţie cu sume enorme!”, a precizat eminentul cadru didactic. Profesorul Ilarion Mandachi are 75 de ani şi este deopotrivă un personaj al sportului dorohoian şi o personalitate a culturii locale. Simte mereu nevoia să trimită câte o misivă la o gazetă sau alta, să ia atitudine, să cerceteze şi să se documenteze asupra momentelor trecutului municipiului Dorohoi. „Împreună cu soţia mea, în cartea Personalităţi dorohoiene am inclus şi o serie de cadre didactice cu o activitate şcolară şi extraşcolară deosebită. Mă refer aici la prof. scriitor Alexandrescu Vasile, foştii directori ai gimnaziului şi liceului „Gr.Ghica VV” Botezatu Ion, Pascu Gheorghe, părintele Dumitru Furtună, învăţătorii Cuparencu Elena, Iancu Constantin, directorul Maftei Ştefan, învăţătorul Romanescu Dimitrie, excelentul profesor de matematică şi director Ghenghea Dumitru, directoarea Etner Emilia-Miu, Romulus Pandele, educatoarea Păun Cornelia, prof. director Luţă Arcadie, directorul Şcolii Israelite Herşcovici Meer, Eugenia Scriban, prof. Zaiţ Maria, prof. Romândaşu Gheorghe, prof. Pintilei Ioan.

27

 

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Toţi cei enumeraţi şi încă mulţi alţii au dus faima învăţământului dorohoian prin activitatea lor neobosită pusă în slujba educaţiei şi instruirii tinerilor şi care s-au implicat activ şi în diferite activităţi culturale,obşteşti şi sportive.

28

Toate lucrările sunt întocmite împreună cu soţia mea: - Oraşul Dorohoi în lumea sportului,Dorohoi, 2001, Tip. Luceafărul (doar 5 exemplare).Retipărită în Editura Agata, Botoşani, 2007. - Dorohoi (1407-1945).Date şi personalităţi,Dorohoi,Tip. Luceafărul, 2002. - Personalităţi dorohoiene, Botoşani, Ed. Agata, 2007 - Dicţionarul personalităţilor dorohoiene,Dorohoi, Tip. Luceafărul, 2008 - Dorohoi 600, în colaborare cu prof. Gh. Grigoraş şi prof.Vasile Coţofrei, Editura TIPO-AND Dorohoi, 2007 - Incursiune în trecutul şcolilor dorohoiene,Dorohoi, Tipografia Luceafărul, 2008 - Şcoala israelito-română în „Generaţii de iudaism şi sionism”vol. 6 redactat de Shlomo David în Israel, 2009 În manuscris avem următoarele lucrări: Extrase documentare cu referire la oraşul Dorohoi ( 4 volume),precum şi monografiile a 11 şcoli care au existat în Dorohoi, Dorohoi/album istoric (2 volume color). Actualmente lucrăm la definitivarea unei noi ediţii din Dicţionarul personalităţilor dorohoiene mult întregită şi completată cu noi date documentare. Avem în plan elaborarea unor lucrări despre Ateneul Român din Dorohoi, Regimentele din Dorohoi, Liceul din Pomârla, Deputaţi şi senatori dorohoieni., Evoluţia urbanistică a oraşului Dorohoi (străzi, case,instituţii,şcoli etc.)”, am aflat de la profesorul-scriitor. Corneliu DRESCANU

ÝKEION

Hey girl, tell me your story foto: Alexandra Jitariuc

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Mihai VITCU

Era o vreme….

29

 

Era o vreme cănd şcoala era şcoală, când omul era om, când cuvântul era cuvânt, când ruşinea şi bunul simţ era zestrea celor şapte ani de acasă. Era o vreme când mergeai la şcoală cu inima cât un purice gândindu-te la marea confruntare cu dascălii tăi. Era o vreme când tânărul liceean pe lângă dorinţa de a innota în oceanul ştiinţei îşi construia strategii pentru a cuceri inimi alese. Era vremea profesorilor mei care veneau din Olimp pentru a fi dascăli, părinţi sau prieteni. Era vremea profesorului Romândaşu care ,,în vremuri aspre şi ursuze, el cu furtunile a dat piept”. I-am fost elev şi i-am urmat destinul mânat de ceva ce greu poate fi explicat. L-am cunoscut pe profesorul Romândaşu înainte de a-l fi întâlnit. L-am cunoscut din poveştile fraţilor mei ce l-au avut mentor cu câţiva ani înaintea mea. Rămas în conştiinţa generaţiilor de elevi ai liceului ,, Grigore Ghica Voievod” ,,Attila”, pentru mine profesorul Romândaşu a avut un alt apelativ la fel de cunoscut, ,,Amicul”. ,,Amicii” d-lui profesor erau toţi cei care încercau să păcălească viaţa – şi nu erau puţini. O vorbă aruncată de genul ,,măi amice, da nu cumva ?!...” sau o privire pătrunzătoare te aducea imediat în lumea reală. Puţin a lipsit ,,ca în această luptă cu amiciţia” d-lui profesor să rămână plugarul familiei pentru că statutul meu de elev era raportat mereu la ceea ce au fost sau erau fraţii mei (Donisie şi Mitrel), trecuţi şi ei prin mâna ,,maestrului”. Am strâns din dinţi şi-am mers mai departe urmându-i cariera de dascăl de istorie. Mai mult ca atât am ajuns profesor într-o şcoală în care marele meu dascăl îşi făcuse ucenicia, la Fălticeni – azi Colegiul Agricol. A fost profesor la acestă şcoală de care eu nu mam despărţit de peste 40 de ani. A fost profesor şi la Colegiul Naţional ,,Nicu Gane” în perioada interbelică,

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
iar fălticinenii nu l-au uitat. Profesorul care a învins veacul a fost la drum o călăuză. Foştii lui elevi nu vor putea uita nicicând orele de istorie mai ales de cele care au marcat existenţa noastră ca popor şi naţiune. Dar n-o să uitam nici de lecţiile de istorie contempornă, congresele P.C.R. sau revoluţia culturală când cu voce ştearsă şi cu priviri pierdute ne spunea să citim mai departe fiecare înţelegând ce vrea. Această mimică de abordare a istoriei contemporane aveam s-o înţelegem mai târziu şi mărturisesc că am practicat -o şi eu cu acelaşi efect pentru generaţiile ce mi-au trecut prin ani. A fost odată când tradiţia şcolii româneşti era păstrată cu sfinţenie de profesorii educaţi şi formaţi în perioada interbelică. A face astăzi o comparaţie între sistemele educaţionale trecute şi prezente ar însemna discuţii interminabile cu rezultate contradictorii. Stau şi mă-intreb ce ar putea gândi profesorul Romândaşu atunci când întâmplător ar intra intr-o şcoală, când ar privi strada inundată de tineri ieşind de pe porţile ei, când s-ar uita la televizor şi ar vedea noile relaţii profesor-elev, statuate de noua reformă a învăţământului. Sunt convins că în înţelepciunea-i cunoscută, în mărinimia omului ce a slujit şcoala cu crediţă şi devotament va înţelege evoluţia democraţiei din prima jumătate a secolului XX-lea, la începutul mileniului al IIIlea; va înţelege că suntem prizonierii unui efort disperat şi haotic de a ne încadra cerinţelor europene în termene fixe şi stadii necoapte. Dacă în ceea ce priveşte instrucţia şcolară, mai este salvată de o generaţie de profesori tineri şi capabili, educaţia este lăsată pe seama străzii, discotecii, crâşmei, televizorului cu consecinţele cunocute: drogul, alcoolul, vagabondajul, violenţa, prostituţia, satanismul, terorismul, etc. Era o vreme.......Va fi o vreme......?!?

30

ÝKEION

embleme
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
To the dreams II

31

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

32

ÝKEION

olimpicii

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Tania MICLESCU

Pensule în silabe Timpul este nerăbdător, alunecă împreună cu foşnetul de pagini imaginate şi, la fel, a trecut în fugă pe lângă mine şi celelalte fete participante la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faza naţională. Oradea a fost cel mai potrivit loc, cu aerul său boem, cu clădirile sale trecute prin furiile timpului, parcă o îmbinare între îngâmfarea Crişului Repede şi calmul paşilor pe străzile pavate cu gândurile rostogolite ale trecătorilor. Prima zi s-a estompat printr-o peliculă prea didactică şi rece, probele propriu-zise adjudecându-şi atât emoţia din urma conştientizării situaţiei, cât şi uitarea unor momente depănate prea rapid. Îmi amintesc că exista un sentiment de apartenenţă în privirile celorlalţi,un simţ al trecutului despletit de chingile raţionalului, nişte rădăcini ce îi legau de propriul loc, cu multe ramificaţii ale spiritului, ale cugetului. Liantul, nimic altceva decât limba română ce m-a intrigat încă din serile de vară ale copilăriei, când Eminescu suna atât de cald în vocea bunicilor. Găsindu-mă printre ceilalţi tineri, mă întrebam dacă s-ar construi un monument din sufletele cedate cărţilor în schimbul altora mai grele. Poate cea mai mare plăcere a mea, a fost sa mă împiedic de Biblioteca Municipiului Oradea, o clădire nouă, cu miros de vechi. Cărţile aşteptau praful pe rafturi, ademenindu-ne precum cântul sirenelor pe Ulise, un cântec de simboluri cu trecut schiţat în coperte. Am surprins spectacolul dramatic al munţilor în timp ce autocarul ne ducea la Peştera Urşilor şi unde natura a defilat lasciv în faţa ochilor hămesiţi. Cu siguranţă devenim insignificanţi în comparaţie cu o realitate capabilă de a crea esteticul doar din apă, rocă, elemente primare filtrate prin milioane şi milioane de secunde. Ceea ce am înţeles aici, a fost să-mi adorm simţurile precauţiei şi să-mi deschid ochii minţii, să-mi încordez percepţia până la a înţelege şi auzi schimbul de idei tacite, am preferat să capturez cuvinte la fel de elegante ca dansul fluturilor şi să inspir forfota tinerilor prinşi în unduirea rocii transformate în nisip. Experienţa acestei olimpiade se constituie într-un alt semn de carte destinată anilor de liceu şi simt că am lăsat acolo doar priviri aruncate pietrelor spălate în picăturile de ploaie ocazionale, reuşind să îmi cos pe suflet ceea ce miau şoptit oraşul şi oamenii.

33

 

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Andreea TUDOSĂ

Luciditate delirantă Mintea şi sufletul au rǎmas pasive faţă de obscuritatea de forme fără font, faţǎ de pseudoapolinicele structuri, ce se distingeau impunǎtoare printre clǎdirile miniaturale ce pǎstrau poveşti ale unor suflete, minuni ale unui gând. Am pǎtruns în periferia unei alte lumi, ca un neofit ce urmeazǎ sǎ fie supus unei probei de foc şi primindu-mi iniţierea odatǎ cu binecuvântarea datǎ de un strop de lumină, apărut curios din infinitatea de puncte moviatice. A urmat un traseu anost, ce s-a scurs odată cu timpul, pe nişte strǎzi lǎturalnice, pentru ca într-un final sǎ ducǎ la un «acasǎ» creat din necesitatea reîntâlnirii unei familiaritǎţi, chiar şi aparente (totul în viaţǎ ţine de aparenţe ?). Se dovedeşte a fi uimitoare adaptabilitatea fiinţei umane la situaţii aparent imposibile, tendinţa, ce acţioneazǎ ca un automatism, de a vǎrui pestriţ universul ale cǎrui coordonate existenţiale nu şi le poate asuma, nu până când nu are loc finalitatea procesului de transformare a realitătii, în raport cu natura sa intimă. Particularizând şi alungând incertitudinea ce îţi oferǎ posibilitatea de a te regǎsi dincolo de cuvinte, apare necesitatea de a-mi transpune propriul eu, într -un mod cât mai discret, pe hârtie, ca rezultat al unei îndelungi contemplări asupra propriei identităţi. O clipǎ poate fi prelungitǎ la infinit. Evadând în clipa ce, până nu demult, vroiam să i se apropie sfârşitul cât mai repede, nu regăsesc un posibil univers compensator, raportându-mă la existenţa monotonǎ (?), ci o dimensiune profanǎ, în care am descoperit un singur spaţiu securizant – Biserica cu Lunǎ. Din câte am înţeles, denumirea sa este simbolicǎ, aceasta având un mecanism ce pune în mişcare o sferă ce se deplasează după mişcarea de rotaţie a Lunii şi arată, prin rotirea sa, toate fazele Lunii. Mă întreb: „Oare oamenii, dacă ar fi umbre ale unor vietǎţi inferioare lor, şi-ar asuma rolul de „luminat”, în mǎsura în care nu ar mai lǎsa întunericul sǎ îi copleşeascǎ, sau s-ar complace în situaţia datǎ? ”. Cu siguranţǎ însǎ, sǎ te afli în umbra unor edificii istorice, îţi oferǎ un loc privilegiat în societate, nu doar într-un prezent indiferent, cǎci timpul se va lǎsa convins sǎ îţi ofere eternitatea, consacrându-te ca artist, în calitate de arhitect al unei creaţii asupra cǎreia s-a rǎsfrâns un strop din Divinitate. Incursiunea într-un Varadinum modern - Oradea, oferă emoţia descoperirii unui loc preponderent demitizat, la

34

ÝKEION

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
prima vedere, care conservă în taină mǎrturii ale unui trecut ce ne aparţine nouă, ca naţiune, şi pe care îl putem înţelege privind dincolo de latura pragmaticǎ a lucrurilor. Citisem cǎ sufletul, pânǎ sǎ dobândeascǎ experienţǎ, poate fi considerat „tabula rasa”, dar actul spiritual de a cunoaşte nu poate atinge apogeul decât raportându-mǎ la propria personalitate şi la clipa finală care va pune punct romanului fluviu ce a absorbit traseul existenţial parcurs. Astfel, nu pot şti pe ce treaptă a cunoaşterii m-am aflat când mi s-a oferit posibilitatea de a vedea Oradea altfel decât ca pe o reşedinţă de judeţ, însă pot afirma faptul că acest capitol a reprezentat un salt involuntar în acumularea unor noi informaţii despre ceea ce înseamnă cu adevărat realitatea, fără a fi caricaturizată sau ironizată. Paradoxal, am descoperit specia umană altfel decât ca pe nişte personaje din desene animate, inofensive şi menite să îmi întipǎreascǎ pe chip un zâmbet pueril. De asemenea, e incredibil câte dedublǎri poţi trǎi oglindindu-te în ochii celorlalţi, dar şi câte variante de „tu” existǎ, printre care una singurǎ coincide cu adevǎrul incifrat. Ar fi de preferabil să nu exist în ochii celorlalţi, decât sǎ îmi regăsesc imaginea diformă? Cert este că, odată cu această revelaţie, un pod a fost trecut, un pod ce lasǎ în urmǎ o individualitate, pentru a contura o structurǎ sufleteascǎ parţial modificatǎ . Pe lângǎ aceste influenţe evidente, Oradea a sfărâmat globul de cristal în care trǎiam prin simplul fapt cǎ este „altceva”. Poate cǎ este singurul loc în care aş fi putut afla că lumina îi este atribuită pe nedrept doar cerului, că între real şi o realitate afişată este o diferenţă uriaşă, dar greu sesizabilă. De asemenea, un spaţiu sacru, ce pare a fi desprins dintr-un tărâm de basm, am regăsit într-un loc feeric, ce poartă o denumire mult prea comună pentru multitudinea de sensuri ascunse ce le deţine fiecare structură în parte – Peştera Urşilor. Îmi amintesc exact ghidul care vorbea mult, ironizând soarta unui urs, fără să realizeze faptul că, în această lume ce părea de plastelină, întrucât puteam modela din formele create de natură poveşti nemuritoare, cuvintele erau de prisos. Inevitabil am zărit doi îndrăgostiţi, asupra cărora am stăruit privindu-i, încercând să-mi conturez imaginea iubirii veşnice, o iubire ce dăinuie dincolo de timp. Fac pace cu un gând ascuns, ce zboarǎ visând la desǎvârşirea spirituală. Un gând ce mǎ duce acasǎ. Bine te-am regǎsit, Dorohoi!

35

 
Lotul olimpic al judeţului Botoşani, Oradea, 2009, Faza naţională a Olimpiadei de Limba şi literatura

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Luciana MURARAŞU

Reuşita - dinspre individual spre colectiv

36

„TO BE OR NOT TO BE...”este nu numai arhicunoscuta sintagmă shakespeariană, ci şi întrebarea retorică a raţiunii neobosite în continuul avânt spre necunoscut, spre descoperirea sinelui într-un sistem de coordonate lumeşti pe axele căruia se află atâţia alţii... Considerăm omul o unitate, un întreg din TOTul Universal doar în măsura în care simte nevoia de a se raporta la celelalte elemente existenţiale, posibilitatea şi dorinţa de a se îngloba în sfera umanităţii, de a accede la colectivitate, fără a renunţa la individualitatea sa, setea de a-şi regăsi ego-ul pe eterna stâncă a valorilor morale, spre şi din care sunt trasate punţi de legătură cu celelalte entităţi ale omenescului. Această propagare a undelor seismice din hipocentrul lăuntric spre epicentrul societăţii, încadrată în lexemul „socializare”, îşi dovedeşte valabilitatea doar prin cooptarea sensului şi direcţiei unui elan creator, ce împinge simplista raţiune umană spre apexul din constelaţia lui Hercule, sau spre muntele căruia îi este destinată stânca lui Sisif, adică spre lărgirea orizontului cunoaşterii, spre dezvoltare şi împlinire, spre conturarea unei complexe armonii între „eu” şi „ceilalţi”. În viaţă, esenţial nu este să urmăreşti propria traiectorie( dorită din egoism a fi detaşată de restul căilor destinului), ci să-ţi urmezi drumul, ghidândute după steaua ta norocoasă,- răsărită din solide idei şi luminoase precepte de viaţă- şi bucurându-te de orice intersectare cu alte cărări omeneşti, făcând astfel parte din acea World Wide Web sau, artistic spus, dintr-o veritabilă şi atotcuprinzătoare imago mundi. Forţa care ne propulsează spre un climax existenţial îşi trage seva din lăuntrul propriu, însă se dovedeşte nulă dacă se desfăşoară într-un vid social, efectul ei remarcându-se doar în condiţiile unei constante gravitaţionale, a dovezii de legătură cu ceilalţi , prin urmare a mărturiei unei comuniuni, a unei interrelaţionări. Coborând de pe piedestalul abstractului, din sfera conotativului, dincolo de proiecţiile de pe argintul strălucitor al unei oglinzi a vieţii, în planul real, denotativ, regăsim reperele curcubeelor de reprezentări pe care le-am semnalat

ÝKEION

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
într-o modestă definiţie a omenescului, în evenimentele vieţii, în a căror vâltoare suntem cu toţii antrenaţi. Restrângând globul semnatic, ne focalizăm atenţia asupra dorinţei de excelare într-un anumit domeniu prezentă şi capabilă de a fi împlinită începând cu perioada adolescenţei şi totodată asupra necesităţii unor colaborări sau chiar „complicităţi”(după cum considera A.Jacquart )din viaţa tânărului. Oricât ne-ar înălţa o virtute, o calitate excepţională, nu putem privi cu un „rece ochi de mort”lumea atotcuprinzătoare, ceilalţi atomi care gravitează în jurul nostru nu pentru noi, ci pentru însumarea sistemului existenţial, nu ne putem detaşa de ceilalţi tocmai din cauza diferenţelor multiple care intervin. Am risca astfel ca marele conglomerat pe care îl înălţăm să se prăbuşească peste noi, tocmai de pe culme,aflându-ne din nou în poziţia unui Sisif pedepsit de zei pentru cutezanţa lui. Se vorbeşte atât de mult de necesitatea conturării unui echilibru în viaţa socială a elevului, a adolescentului, a omului în general, echilibru care implică reuşite în planul profesional, în cel al interacţiunii cu ceilalţi, drept pentru care
High hopes (foto: Alexandra Jitariuc)

37
mai toate activităţile şi concursurile şcolare şi extraşcolare acordă o mai mare importanţă acestui aspect. Exemplificăm în acest sens şi olimpiadele şcolare care au introdus pe lângă proba scrisă individuală- cea care permite participantului să-şi creeze propriul sistem, propriul balon de sticlă în care edificator este contactul cu esenţa subiectului, cu temele propuse, liantul între raţiune, suflet, hârtie şi

 

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
lucrarea însăşi-şi o probă practică ce sparge limitele care scindau lumea în individ şi restul colectivităţii şi determină relaţionarea cu necunoscuţii care, in fond, au acelaşi ţel şi aceleaşi pasiuni, care sunt ca un fel de alter-ego, determină lărgirea cercului de prieteni si redescoperirea sinelui, toţi fiind mănaţi de un identic elan creator, de o similară sete de cunoaştere(de data aceasta amplificată prin aportul celorlalţi). Dacă o asemenea probă practică se afla în programa olimpiadei de geografie încă de la primele ediţii, generând nu numai fenomenul benefic al interrelaţionării , ci şi acela de cunoaştere aprofundată a unui spaţiu geografic (de exemplu, teritoriul judeţului Maramureş), la olimpiada de Limba Şi Literatura Română aceasta a reprezentat o inovaţie, unind mulţi adolescenţi pasionaţi de artă, înţelegând în mod diferit literatura, într-o echipă al cărei succes se bazează pe cunoştinţele tuturor, îmbinate armonios într-un eseu cu o temă dată şi într-un dialog cu o comisie de evaluare formată din profesori de limbă română. Pe când dimensiunea religioasă a existenţei(subiectul central pentru clasa a XI-a ) s-a dovedit a fi o amplă încercare a imaginaţiei, care cerea în mod inebranlabil desprinderea de rigorile cunoştinţelor acumulate în etapa de pregătire pentru acest concurs naţional-şi totodată o răsturnare a clasamentelor din anii trecuţi-, proba de echipă s-a prezentat ca un salt învăluit în mister, a cărui posibilitate şi reuşită a constat într-un avânt comun, de pe aceeaşi poziţie, cu minţile îmbrăţişate în idei comune sau chiar percepţii contradictorii...Sub mit am fost înglobaţi, noi, cei 24 de elevi din judeţele Botoşani, Iaşi, Caraş-Severin şi Olt, iar bunul simţ, educaţia şi cultura i-a îndemnat pe cei 8 reprezentanţi ai echipei Nr.5 să se avânte în semnificaţii, în universul mitologic, în literatură şi, susţinuţi de baza reală a comunicării, să obţină premiul al II-lea la proba pe echipe. Beneficiul nu constă numai în acest premiu, ci mai ales în certitudinea că proba practică a fost pentru toţi o a doua şansă de a ne remarca, de această dată într-o echipă, o cale de a ne regăsi multe concepţii în gândirea celorlalţi şi, personal, o dovadă a faptului că am avut o contribuţie semnificativă în reuşita aceasta, a tuturor, aport foarte bine încadrat în şirul de opinii relevate în cadrul dialogului cu comisia, si mulţumirea că am reuşit să împletesc foarte bine opiniile celorlalţi, a întregii echipe, în eseul pe care eu l-am redactat pentru probă. Astfel, am avut o nouă experienţă care mi-a întărit ideea conform căreia într-o reuşită esenţialul nu constă în închistarea talentului în propria conştiinţă, protejându-l de vreo asimilare din exterior, ci tocmai eliberarea dirijată a eului din carcasa efemeră a trupului, spre cooptarea de noi adevăruri general-umane şi în final, in senzaţia nu iluzorie, ci reală, chiar palpabilă, a coexistenţei individualului cu societatea, în regăsirea Unului în TOT şi în definirea TOT-ului cu ajutorul fiecărui element. Doar aşa putem deveni oameni de valoare, şi nu neapărat oameni de succes, după cum conchidea şi Albert Einstein, şi în acest mod ne afirmăm drept parte din viaţă, cea care reprezintă pentru toţi testul pe care mai întâi îl dăm, pentru a învăţa să fim noi, pentru noi şi pentru ceilalţi.

38

ÝKEION

olimpicii
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
It will come... The nightmare

39

 
Foto: Alexandra Jitariuc

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

INTERVIURI

CHESTIONARE

40

LA CALD

ÝKEION

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Interviu cu Directorul Casei de Cultură Dorohoi doamna Valuţa MURARIU

CMC a reprezentat, în anumite epoci, una dintre instituţiile emblematice de cultură, dorohoiene. În ce măsură acest lucru mai este actual? CMC este emblematică, azi, pentru Dorohoi, deoarece în jurul ei sunt adunate toate instituţiile de învăţământ, ONG-urile locale, intelectualii noştri iat activităţile susţinute reflectă, pe deplin, preocupările extrem de diverse ale dorohoienilor. Care sunt obiectivele CMC de când se află sub conducerea dumneavoastră? De când am preluat conducerea CMC, din martie 2005, mi-am propus să adun, în cadrul CMC, oameni de cultură, scriitori şi cadre didactice, de diferite vârste, iubitoare de cultură, şi să ofer tuturor categoriilor de preocupări culturale posibilitatea de a se manifesta şi de a se perfecţiona.. În ce procentaj aceste obiective au fost realizate ?

41

Consider că mi-am atins obiectivele, singurul încă urmărit este cooptarea persoanelor de vârsta a treia, în vederea realizării unor activităţi specifice. Ce dificultăţi întâmpină cultura dorohoiană, în efortul său de a se face cunoscută? Cultura dorohoiană, înainte de toate, nu este sprijinită financiar, de către autorităţi, sponsori şi instituţiile de cultură acreditate, astfel că fiecare acţiune se realizează cu mari eforturi, din partea iniţiatorilor şi a personalului CMC. Realizaţi, vă rog, o succintă descriere a anului cultural dorohoian 2008.

 

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Pe parcursul anului 2008, la CMC au avut loc două festivaluri naţionale (unul muzical şi unul literar), ambele continuând o mai veche tradiţie, trei concursuri (unul judeţean şi două locale), în domeniul artelor plastice şi literaturii, numeroase spectacole de teatru, susţinute de colaboratorii constanţi ai CMC (Teatrul Mihai Eminescu Botoşani, Teatrul Fantezia Galaţi şi Teatrul Impresart Company Brăila), numeroase expoziţii de pictură, lansări de carte, aniversări şi spectacole destinate marcării anumitor evenimente, simpozioane, cenacluri, cursuri de calificare, cursuri de dans şi modeling, întâlniri cu scriitori. Ce proiecte deosebite prognozaţi pentru anul 2009? Peparcursul anului 2009 îmi doresc să duc mai departe festivalurile şi concursurile demarate în anii precedenţi, o colaborare deosebită cu instituţiile de învăţământ şi culrutale, din Dorohoi şi din judeţ, iniţierea unei colaborări cu ţinutul Herţa, din Ucraina, cu desfăşurarea unor actitivăţi comune şi multe activităţi, cu spefici cultural. Vă rugăm să nominalizaţi câţiva tineri talentaţi ai colegiului Grigore Ghica, care sunt colaboratori constanţi ai CMC. În cadrul Cenaclului Editor, coordonat de profesorul Ciprian Voloc, s-au remarcat tinerii: Dana Cernuşcă, Emanuela Albu, Tania Miclescu, Anca Roman. În cadrul formaţiilor de muzică uşoară Undercover: Grigoraş Milena, Ciprian Codruţă. În trupa de dans modern: Georgiana Bălinişteanu, Georgiana Ciurciun, Lavinia Leancă, Beatrice Stratan, Raluca Vizitiu. În trupa de teatru: Ionuţ Calinciuc, Greta Murariu, Andreea Antonesei. Ca solişti vocali: Georgiana Bălinişteanu, Greta Murariu, Cosmina Aparaschivei. Ca prezentatori de spectacole: Mihaela Roman, ............. În ce măsură sunteţi mulţumită de nivelul de publicitate al activităţilor CMC în şcolile şi mass-media dorohoiene?

42

În şcoli se popularizează a ctivităţile noastre, prin postarea de afişe, prin reţelele de radioficare ale şcolilor. În mass-media, Monitorul de Botoşani prezintă rezumatul activităţilor, în funcţie de receptivitatea şefilor de la Botoşani. Recent, colaborăm cu Jurnaluhl de Botoşani, care prezintă, pe larg, activităţile desfăşurate în CMC. Consideraţi că reabilitatea costisitoare, se justifică? sălii teatrului, printr-o investiţie

Era necesară, pentru dorohoieni, reabilitarea acestei săli de spectacole. Dar ea este preamică, pentru Dorohoi, ar fi fost bine ca ea să aibă măcar 400 delocuri, faţă de cele 225 actuale. Acest lucru se observă de fiecare dată, când realizăm

ÝKEION

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
acţiuni, fiind necesar să aducem scaune suplimentare, de la Casa de Cultură, şi să le aşezăm pe intervale. Formarea unui spirit, în domeniul cultural, e un proces de durată. Cum apreciaţi activitatea de mentorat, din cadrul Casei de Cultură a municipiului Dorohoi, absolut necesară acestui proces ? Mentorii principali ai tinerilor dorohoieni, carese remarcă prin activitate constantă şi inimoasă, sunt: Aurelian Antal, în domeniul artelor plastice, Ciprian Voloc, în domeniul literar, Gică Manole, în domeniul istoriei, Costantin Muha, Cristina Ignat, Gheorghina Guşulei, Marcel Dupu, Liviu Ciulei, în domeniul muzical. Mai sunt şi mulţi alţi colaboratori care ne sprijină, în a cţiunile culturale pe care le întrepindem. Care sunt cele mai mari satisfacţii ale dv, din ultimii ani, în domeniul în care lucraţi ? Satisfacţia ce amai mare este că am adus instituţia în centrul atenţiei dorohoienilor, reuşind să fac, din CMC; un nucleu în jurul căruia se dezvoltă activitţile culturale ale municipiului, ducând,

43

 

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
mai departe, an de an, festivalurile şi concursurile tradiţionale, având continuitate, în pofida activităţilor. Când am venit la CMC, când spuneam profesorilor să vină la CMC, îmi răspundeau că nu ştiau unde se află clădirea !!! Ce surprize pregătiţi persoanelor iubitoare de cultură, acum, la început de 2009? Încercăm să înregistrăn o Asociaţie a Tinerilor Dorohoieni, în scopul unor acţiuni cultural-educative, care să vinp în sprijinul preocupărilor şi problemelor lor. Care este mesajul dv pentru iubitorii de cultură dorohoieni, în acest an ? CMC este deschisă tuturor iubitorilot de artă, de cultură, de frumos, şi îi invit pe cei care încă nu s-au implicat suficient, dar îşi doresc, să colaboreze şi să iniţieze acţiuni şi evenimente cultural-aducative. (a consemnat: Ciprian Voloc)

Autumn’s monologue (foto: Alexandra Jitariuc)

44

ÝKEION

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Meanings have changed

45

 
Foto: Alexandra Jitariuc

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Publicitatea culturală în marketingul cultural Cultura, prin publicitate culturală trebuie să se impună în mod egal, cu alte domenii, în lume. Ca structură, publicitatea culturală e deja formată dintr-un univers întreg. Problema aici e de viziune şi mentalitate. Publicitatea culturală nu vinde doar cărţi, tablouri, sau chiar idei ci promovează spiritul umanităţii. Foarte puţin se vorbeşte încă despre acest concept, deoarece în primul rând se creează o confuzie a termeniului publicitate. Iar publicitatea culturală nu e doar cea instituţională ci un arsenal de domenii, deoarece însăşi cultura oferă o diversitate de existenţă în storie, prin valoare, a omului. Interviu realizat în luna Mai 2008 cu Directorul Casei de Cultură a Municipiului Dorohoi, Valuţa Murariu: De când sunteţi Directorul Casei Municipale de Cultură Dorohoi ? De patru ani ! Ce calităţi trebuie să aibă un director al casei de cultură ? Să iubească cultura, să fie un bun manager, să aibă calitatea de a descoperi talente, să aibă calităţi civice, să iubească oamenii, să le ştie nevoile sufleteşti. În ce constă examenul pentru această funcţie ? Trebuie să ştie cum să realizeze proiecte, cum se obţin fonduri şi legi de administrare. Credeţi că trebuie să se candideze pe criterii politice ? Nu, pentru că cultura nu are nimic în comun cu cultura. Ce facultate credeţi că ar trebui să aibă un director ? - În primul rând să fie un bun manager, nu neapărat trebuie o facultate anume. Ce angajaţi mai are Casa Municipală de Cultură Dorohoi ? Un referent cultural şi un administrator. Ce înseamnă pentru dumneavoastră un eveniment cultural ? - Orice manifestare artistică de calitate. Până şi o serbare la şcoală poate fi considerată un evenimentu cultural, dacă e de calitate. Care sunt limitele unui eveniment cultural ? Nu se poate discuta despre o limită atâta timp cât există calitate. Ca instituţie cum promovaţi un eveniment cultural ? Avem trei modalităţi de promovare a unui eveniment cultural : a) anunţuri pe postul local public, fie sub forma unei invitaţii fără imagini sau cu imagini, informând astfel publicul, anunţul este gratuit pentru că plăteşte Primăria Municipiului Dorohoi ; b) apoi prin afişaj unde fiecare cartier are câte un afişier unde se pot lipi afişele pentru ca cetăţenii să fie informaţi despre evenimentul respectiv, însă afişele sunt plătite din fonduri proprii. Mă refer la tuş pentru imprimantă sau xerox sau fi A4 sau A3, pentru că deţinem calculator, xerox, respectiv imprimantă. Toate acestea s-au obţinut pe baza unui proiect, cât şi renovarea Casei Municipale de Cultură Dorohoi. Alte fonduri provin din închirieri de spaţiu pentru diferite activităţi şi prezentări, un exemplu fiind Şcoala de Şoferi, unde percepem o taxă lunară pentru cursanţi, pe bază de bilete; c) o altă modalitate de promovare este invitaţia prin viu grai, fiindcă oraşul este mic iar informaţia circulă repede. Sau invitaţia prin telefon, în

46

ÝKEION

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

47

 

Povestea unui balon (foto: Alexandra Jitariuc) majoritatea cazurilor colaborăm cu instituţiile de învăţământ unde directorul este informat de noi, el informează profesorii, iar profesorii la rândul lor, informează elevii, utilizându-se în unele cazuri şi afişe. Informaţia este comunicată în funcţie de caracterul fiecărei instituţii şi/sau de caracterul evenimentului cât şi de interesul manifestat pentru acesta. Din acest trei modalităţi, care este mai fructuasă ? - Ultima dă rezultate cele mai convingătoare. Şi celălate ajută, dar într-un procent de 20-40. Ce fel de activităţi se desfăşoară în instituţia dumneavoastră ? Activităţi începând de la lansări de carte, expoziţii de grafică, pictură, sculptură sau fotografie, cenacluri, simpozioane, spectacole de dans şi teatru, concursuri de miss sau de muzică, artişti invitaţi, se fac şi cursuri sau găzduim diferite conferinţe pe teme diferite, diferite întâlniri între tineri unde vor să asculte genuri de muzică, etc. Cu câte zile înainte daţi startul promovării unui evenimentu cultural ? Cu 3-7 zile, chiar şi mai mult, depinde de natura evenimentului. Care este modalitate de organizare în caz că cineva vrea să organizeze la instituţia dumneavoastră o expoziţie de pictură, de exemplu ? Trebuie să vină cu câteva zile, de preferat cu şapte sau chiar şi mai mult, pentru a se interesa în primul rând dacă are spaţiu de expunere, apoi trebuie să facă o cerere şi să spună ce fel de lucrări va dori să expună. Apoi începe procesul de promovare a expoziţiei descris mai sus. Noi ne ocupăm şi de afiş, sau dacă are el o propunere de afiş nu e nici o problemă, însă trebuie să fim informaţi, nu să înceapă să lipească afişele fără ca noi să nu ştim conţinutul acestuia. Care este procesul de creare a unui afiş ? Fiind sub tutela Primăriei, trebuie trecut numele acesteia : Primăria Municipiului Dorohoi (în unele cazuri nu e obligatoriu) apoi numele instituţiei noastre, un mesaj de invitaţie a publicului, de cele mai multe ori se foloseşte „vă

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Addicted to green (foto: Alexandra Jitariuc) invită”, data şi ora desfăşurării evenimentul, în cazul expoţiei, cât durează expoziţia, apoi un titlu atractiv care să reprezinte evenimentul în sine, cât şi organizatorii evenimentului. Se pot adăuga fără îndoială informaţii în plus despre natura evenimentului. De obicei se pune o poză şi pe fundal altă imagine, însă suntem atenţi, în cazul afişului color, ca culorile să fie corespunzătoare. Însă cam 10 % din spaţiu afişului este pentru instituţia noastră cât şi a primăriei, titlul evenimentului, în funcţie de alegerea organizatorului trebuie să cuprindă ca mărime de la 15 % din afiş până la 30 % (de regulă aşe se foloseşte) sau mai mult. Iar restul spaţiului din afiş trebuie să cuprindă celălalte informaţii. Tot acest proces de creeare a unui afiş diferă de la eveniment la eveniment, afişul fiind A4 sau A3 color, sau alb negru, încărcat estetic sau simplu. De menţionat că afişul va fi lipit atât timp cât evenimentul se desfăşoară sau este în desfăşurare. (fig 1) Câţi oameni vin la un eveniment cultural ? Nu pot să vă spun un număr exact, însă cei prezenţi la eveniment sunt intelectuali majoritatea sau tineri. Care e procentul pentru tineri ? 80 %. Contează şi cel care îl organizează ? Rareori. Evident că la un debut de carte sau expoziţie de pictură vin mai puţini de obicei decât la o expoziţie realizată de un profesionist şi care are o anumită vârstă şi reprezintă un nume măcar local pentru cultură, unde şi publicul diferă, având chiar un public deja format în timpul activităţilor precedente. Dar această regulă nu e bătută în cuie. Aveţi parte de sprijin din partea autorităţilor ? Câteodată, depinde de amploare evenimentului. Dacă e în interes judeţean sau local într-un mod special, atunci ne mai ajută. Depinde ce vrem. De multe ori suntem refuzaţi. Contează că oraşul este mic ? Nu. Oraşul nostru are o populaţie de 31800 de locuitori, cuprinde o suprafaţă de 6039 ha, are 8 şcoli şi două licee. Aveţi branduri culturale în oraş ? Nu aş putea să dau un număr dar sunt. Pot fi branduri culturale şi cei tineri, dar depinde dacă sunt perseverenţi în evenimentele culturale pe care le produc. Sunt foarte mulţi tineri care încep activităţi în timpul adolescenţei sau mai devreme însă îşi pierd interesul pentru pasiunile lor. Mai

48

ÝKEION

interviu
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
sunt tineri care îşi continuă activităţile culturale după ce au luat pauză de câţiva ai. E foarte important să fii activ, să rămâi în memoria oamenilor cu ceva plăcut dar să continui ceea ce ai început. Odată ce ai început să fii cunoscut ca scriitor, societatea aşteaptă noi rezultate de la tine. Iar ca brand cultural e necesar să ăi sprijini şi pe alţii. În cazul nostru, profesorii ajută pe elevi. Rămânând activ în societate, fiind deja un brand cultural, care după părerea mea, durează ani întregi, poţi obţine sponsorizări sau chiar instituţiile locale cât şi judeţene să integreze aceste branduri în programe culturale de unde pot obţine bani. În timp, primăria îi poate acord şi distincţia cetăţean de onoare al oraşului. Cum colaboraţi cu mass-media, care este rolul ei în activităţile dumneavoastră ? - Când avem evenimente importante, informaţia informaţia ajunge prin ziarele judeţene, pe postul local de radio sau chiar suntem contactaţi de mass-media regională. Avem o colaborare cu Radio Iaşi, cu Monitorul de Botoşani, cu postul local de radio Radio Fix sau, depinde de natura evenimentului cultural, unde informaţia culturală ajunge mai departe, Botoşani, Iaşi, Bucureşti, fie prin televiziune, fie prin reviste de cultură sau posturi naţionale de radio. E necesar să colaborăm cu mass-media, să ne promoveze prin ceea ce facem şi vrem să intensificăm parteneriatul nostru, astfel ei ne fac cunoscuţi ca instituţie, ca organizator de eveniment cultural, ca oraş. În afară de acest spaţiu pe care îl deţineţi, mai organizaţi evenimente culturale şi în afara acestuia ? Bineînţeles. În 2004 am avut parte de o expoziţie de pictură a doi tineri ce a fost găzduită sub tutela noastră şi a primăriei, într-un parc din zona centrală a oraşului timp de două zile. A fost un succes pentru noi ca instituţie, pentru ei cât şi pentru oraş, oamenii bucurându-se că văd o expoziţie în aer liber, având atunci parte de sprijinul Jandarmeriei. Nu a fost nevoie de o promovare intensă, s-au folosit doar câteva afişe, însă, informaţia a circulat prin viu grai şi oamenii încântaţi de idee veneau cu mare plăcere. Numărul vizitatorilor a fost de 200 de ori mai mult decât vin într-un spaţiu închis. Susţineţi ONG-urile culturale ? Cu cea mai mare plăcere suntem dispuşi să colaborăm cu ei, să le oferim spaţiu sau soluţii pentru organizarea unui eveniment cultural. Un singur ONG cultural am avut de când sunt în funcţie. Este vorba despre „CLUB D 21”, un grup de tineri ce au vrut să oficializeze activităţile, pasiunile culturale din oraşul Dorohoi. Din 2004, de când s-a înfiinţat şi a intrat sub tutela noastră, Casa Municipală de Cultură Dorohoi a început să prindă viaţă. În primul rând au început să vină tinerii să-şi manifeste activităţile culturale, iar de atunci a mai venit o generaţie de tineri cu activităţi diversificate cultural ce le susţin aici în sediul nostru, creându-se astfel o tradiţie pentru tineri de a fi în spaţiul nostru. Ce aţi dori în viitor pentru promovarea culturii din oraşul Dorohoi ? O colaborare mai fructuasă cu instituţiile, populaţia să fie mai activă, să facem rost de programe culturale mai multe, obţinerea de fonduri pentru înmulţirea activităţilor culturale, vrem să ne permitem săptămânal sau bisăptămânal nişte bannere puse prin oraş cu activităţile noastre şi să fie o colaborare mai profundă cu instituţii de cultură din alte oraşe, să creăm un parteneriat de schimburi culturale şi cu alte oraşe din Uniunea Europeană. (realizator: Andrei Alex MIHĂESCU)

49

 

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Echilibrul/Armonia în viaţa socială a elevului

Chestionar realizat de Luciana MURĂRAŞU

1.Ce vârstă ai_? a.14-15 b.15-16 c.16-17 d.17-19 2.Ce fel de relaţie de comunicare ai cu familia ta? a.nesatisfăcătoare b.satisfăcătoare c.bună şi foarte bună 3.Eşti mulţumit de relaţionarea cu cei din jurul tău (colegi, cunoştinţe, amici)? (răspunsurile detaliate sunt opţionale) a.nu, pentru că... b.sunt satisfăcut pentru că... c.sunt foarte mulţumit ... 4.Cât de frecvent ai conflicte cu cei din jurul tău (familie, profesori, colegi)? a.des b.uneori c.foarte rar 5.Faci parte dintr-un grup larg (minim 5 persoane) de prieteni? a.Nu, am foarte puţini prieteni b.Nu, însă prietenii pe care îi am sunt adevăraţi şi nu duc lipsa altora c.Da, insă nu am încredere în toţi d.Da, mă consider o persoană cu mulţi prieteni veritabili. 6.N. Stănescu afirma: „ A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.”Ce importan ţă are amiciţia în perioada adolescenţei? a.infimă ( prietenii nu sunt totul) b.medie c.majoră (prietenii sunt esenţiali în această perioadă). 7.Situaţia şcolară te dirijează spre o împlinire a dorinţelor şi a planurilor tale? a.Da b.Nu c.Nu ştiu 8.Cât de mult influenţează notele obţinute relaţia elev-profesor? a.10-40% :Deşi am o situaţie şcolară.... b.40-60%:În unele cazuri influenţează... c.60-90%Există între cele două o relaţie direct proporţională d.0%... e.100%...

50

ÝKEION

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
9.Timpul liber ţi-l împarţi în mod egal între prieteni şi şcoală? a.Nu, nu reuşesc .Mă dedic mai mult .... b.Reuşesc rareori să realizez un echilibru din cauza.... c.Da, cu adevărat reuşesc să realizez un echilibru între prieteni şi şcoală. 10.Ce rol are educaţia primită în şcoală pentru definirea personalităţii, pentru reuşită în cariera viitoare şi pentru consolidarea relaţiilor sociale? a.Un rol infim - „Şcoala vieţii contează” b.Un rol mediu ... c.Un rol primordial. 11.Cum defineşti armonia din viaţa socială? Răspuns liber:.................................................................................... 12.Consideri că esenţial pentru vieţuirea în colectivitate este: a.prietenia ... b.respectul ... c.bogăţia ... d.faima ... e.altceva.... ... 13.Ce importanţă are echilibrul între viaţa strict legată de şcoală şi cea privată? a.infimă b.medie c.majoră 14.Cum defineşti fericirea?Care sunt condiţiile necesare pentru mulţumirea totală din viaţa elevului? a.relaţia cu familia b.relaţia cu prietenii c.împlinirea pe plan profesional/şcolar d.situaţia materială e.armonia din viaţa socială. 15.James Stewart afirma: „Fericirea nu este a avea ceea ce îţi doreşti, ci a dori ceea ce ai”.Te consideri un adolescent fericit? a.Nu, deloc. b.Uneori mă simt fericit. c.Da, cu certitudine, sunt un adolescent fericit. MULŢUMESC PENTRU RĂSPUNSURILE VOASTRE!

51

INTERPRETAREA REZULTATELOR

Întrebare : Există armonie în viaţa socială a elevului ? Problemă: Ce înteleg elevii prin armonia în viaţa socială şi în ce situaţie se află ei, ca urmare a individualizării personalităţii proprii şi a interacţionării cu cei din jur ? Eşantion : 25 de persoane, elevi ai Colegiului Naţional Grigore Ghica

 
Considerând că, în general, adolescenţii îşi dezvoltă personalitatea treptat, în funcţie de intensitatea contactului lor cu societatea şi, prin urmare, cu

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
trecerea timpului, am delimitat patru grupe de vârstă- 14-15, 15-16, 16-17, 1719, care să corespundă în cea mai mare parte fiecărei clase din învăţământul liceal : clasele a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a. Cerându-le celor chestionaţi să analizeze şi să răspundă la întrebarea nr.2 „Ce fel de relaţie de comunicare ai cu familia ta?”, 52% au afirmat că au o relaţie bună şi foarte bună, 40% satisfăcătoare şi 12% nesatisfăcătoare.Prin urmare, cei chestionaţi se numără printre adolescenţii cu o relaţie solidă cu familia lor. Tot lărgind sfera semantică a conceptului de „viaţă socială”, incluzând pe lângă rude şi alte persoane din jur (colegi, cunoştinţe, amici ) am întrebat de satisfacţia pe care o resimt ca urmare a interacţionării cu alţi oameni cunoscuţi, primind drept răspunsuri favorabile 44% din cele totale si 12% nefavorabile, cauzele nemulţumirii legate de relaţionarea cu cei din jur fiind propria personalitate inadaptabilă sau diferenţele de opinie. Răspunsurile la întrebarea nr.3 au condiţionat stabilirea procentelor corespunzătoare pentru identificarea amplorii conflictelor în care sunt antrenaţi cei chestionaţi : 4% au scris că au des conflicte cu cei din jur, 56% au notat în dreptul adverbului „uneori” şi 40% au considerat că au foarte rar conflicte cu cei din jur-situaţie îmbucurătoare. Depăşind şi sfera cunoştinţelor, m-am adăncit în analiza prietenilor şi a relaţiilor de prietenie .În acest caz, 52% dintre cei chestionaţi au susţinut că fac parte dintr-un grup large de prieteni(minim 5 persoane ) , însă nu au incredere în toţi, 20% se consideră cu puţini prieteni , 16% sunt încântaţi de loialitatea prietenilor lor mai putin numeroşi, pe când doar 8%se încadrează într-un grup larg de prieteni adevăraţi. În ciuda lipsei unui echilibru în răspunsurile privind numărul şi sinceritatea prietenilor, 56% din cei chestionaţi consideră amiciţia ca avănd o importanţă majoră în adolescenţă, la polul opus aflându-se doar 2 persoane pentru care „Prietenii nu sunt totul”. Analizând armonia din viaţa socială a elevului, am pus patru întrebări legate de universul educaţiei, al şcolii, 72% considerând că situaţia şcolară îi dirijează spre o împlinire a dorinţelor şi a planurilor, procentul indecişilor este de 24%, iar cei care au răspuns negativ la întrebarea nr.7 sunt în procent de 4%. Privind relaţia elev-profesor, 12% au afirmat că nu este influenţată absolut deloc de notele obţinute, în acest caz, comportamentul elevului fiind condiţia vreunei influenţe şi 8% au menţionat că rezultatele şcolare influenţează în mod decisiv relaţia elev-profesor.Răspunsurile intermediare au drept explicaţie comportamentul şi personalitatea fiecăruia, precum şi diferenţa de opinii şi inevitabilul care are un „cuvânt decisiv de spus”. Axându-mă în continuare pe ideea de echilibru necesar vieţii sociale, am întrebat despre reuşita împărţirii timpului liber în mod egal între cele două coordonate diferite , dar esenţiale din viaţa elevului, 52% socotindu-se neputincioşi în realizarea acestui echilibru, 24% oscilând între a favoriza ba pe prieteni, ba domeniile şcolare şi 24% simţându-se norocoşi de balanţa timpului liber, scindat egal între familie/ prieteni şi învăţătură. Dintre cei chestionaţi, 48% au susţinut rolul primordial al educaţiei

52

ÝKEION

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
şcolare în conturarea personalităţii, dovedind respect şi seriozitate şi 36% se aşteaptă la dobândirea „înţelepciunii” treptat, căci „Şcoala vieţii contează” , acordând un rol infim învăţăturii . Întrebarea 11 caută să pună în valoare sinceritatea şi autenticitatea opiniei despre armonia din viaţa socială, răspunsurile variind, 8% dintre cei chestionaţi neavând capacitatea de a-şi exprima gândul în scris şi alţii-câţiva-

53

 

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
dând răspunsuri puerile sau cel puţin neaşteptat de banale. Pentru o bună vieţuire în societate sunt necesare următoarele sentimente, în ordinea importanţei stabilite de cei chestionaţi: prietenia, respectul, încredere, bogăţia şi faima. În continuare, am dorit să aflu nivelul importanţei pe care o acordă adolescenţii armoniei sociale, 64% acordându-i o amploare mediocră, 32% un rol major şi doar 4% unul infim. Privind definirea şi condiţionarea fericirii, 60% au pus pe primul loc împlinirea pe plan profesional , urmând pe locul doi, ca importanţă, relaţia cu prietenii şi mai apoi relaţia cu familia şi conceptul de armonie socială. Un procent mai mic a obţinut situaţia materială, rezultând prin urmare , un profil al elevului conştiincios care tinde să se înalţe prin propriile forţe în plan profesional, un adolescent independent, care pare să privească serios viitorul şi cariera îmbrăţişată , punând pe un plan secund sfera sentimentală. Şirul întrebărilor chestionarului l-am finalizat cu cererea celor chestionaţi de a se autoanaliza şi de a-şi stabili gradul de fericire simţit în perioada adolescenţei, 48% fiind mulţumiţi de situaţia lor lăuntrică, răspunzând prin „Uneori mă simt fericit”, rămânând ca 44% să fie copleşiţi de optimism, de fericire şi 8% fiind cufundaţi în „butoiul de melancolie”. Răspunsurile pe care le-am primit la întrebările chestionarului mă determină să concluzionez cu conturarea tipului de adolescent cu o personalitate încă în formare, interesat de viitor şi de relaţiile cu cei din jur, în special cu prietenii , doritor de a atinge armonia socială, un adolescent care îşi trăieşte timpul oscilărilor spre a se stabiliza într-un final, prin intermediul educaţiei primite în şcoală şi a susţinerii apropiaţilor, în viaţa unui adult capabil să răspundă în totalitate de propria existenţă. Observaţii: M-am aşteptat la asemenea răspunsuri, care să îmi susţină convingerile că sunt mult mai mulţi adolescenţi preocupaţi de ceea ce îi înconjoară, de sentimente, de viitor, în ciuda aparentei măşti de indiferenţă cu privire la viaţa socială şi tot ceea ce ţine de ea, cu care unii îşi acoperă interiorul raţional şi sentimental. Există o mare posibilitate ca acest rezultat favorabil , care se suprapune parţial peste propriile mele opinii, ascunse în spatele sensului denotativ al cuvintelor, să fie influenţat de faptul că o mare parte din cei chestionaţi se numără printre şefii claselor - şi se presupune că aceştia sunt destul de conştiincioşi şi responsabili astfel încât să fie potriviţi pentru acest rol Sinceritatea răspunsurilor a fost demonstrată prin varietatea lor şi prin lipsa (auto)contrazicerilor. Există echilibru sau armonie in viaţa socială a elevului, însă acest lucru se află într-o relaţie direct proporţională cu dorinţa şi capacitatea adolescentului de a-şi organiza astfel timpil, încât să fie „pentru el şi pentru toţi”.

54

ÝKEION

chestionar
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Ninge a toamnă

55

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

56

ÝKEION

jurnal

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Lavinia DUMITRU

Jurnal Discontinuu

57

 

Suferinţa este condiţia existenţială, iar voinţa de a trăi este un simplu vis… şi mă întreb: a cui mână o voi ţine să pot merge?Bat la geam cu o roză sângeroasă pentru că natura a declarat că nu-I pasă de moartea sau viaţa unei fiinţe şi eu, ca o eretică, stau pe gânduri şi mă întreb: de unde-şi are Raiul lumina? Ştiu! Îl luminează Iadul cu flăcările lui! Simt că am nevoie de căderi…pentru a mă regăsi în braţele morţii, moarte ce nu mă aşteaptă cu o coasă aşa cum toţi spun, ci cu ore de gheaţă…Aripi de furtună aruncă cu ură ce curge din mine pentru că îngerii mă plesnesc peste faţa întoarsă în ţărână...mă târăsc prin noroiul unei libertăţi abandonate…Adierea de aripi nu mai poate vindeca aceste răni. Îngerii cad cu aripi cu tot pe trotuare, iar eu îi calc în picioare…din tălpi îmi curge sânge …conştiinţa mi-e ucisă…acum până şi ceilalti oameni calcă în picioare îngerii căzuţi… Rugina binefăcătoare face apa să plângă,iar cerurile blindate şi ochii flămânzi determină şerpii să se încolăcească pe trupuri…Îngerii au năvălit furioşi în realitate…m-au făcut să îngenunchez transfigurată în ţărână…ţărâna curgea într-o lumină dureroasă şi roşie printre degetele-mi arse de lacrimi…Râuri de sânge…oameni murdari de sânge şi…noroi??Totul e ca dansul unei mirese peste mormântul logodnicului mort… Fulgerată de aripa îngerului,nu sunt decât un fel de cenuşa nemeritată, flăcări îndrăgostite de imensitatea frigului… Noaptea taie urâtul cu barda Lunii…noaptea morţii din dragoste se apropie…marea pluteşte peste noi…visul se sfârşeşte….îngerii vin prin spitale la vânătoarea de carne ce putrezeşte peste visul mărunt. Păsările oarbe sunt răstignite în sentimente malefice…lăcomia naturală a morţii îi determină pe cei orbi să-L conducă pe Dumnezeu în Iad…Doamne cuvintele sunt doar otrăvuri visate, cerute, blestemate, iar absurdul binefăcător mă determină să devin un înger ascuns ăn mormântul altui înger.Frica a devenit purificatoare.Sunt spânzurată de minciună în iluzii pentru că doar morţii aruncaţi din cimitire mai pot fi crezuţi de lumina bolnavă a prezentului ce mă învăluie în

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
întunericul ce-mi va dărui lumina. Zâmbetele sunt otrăvitoare,clipa de cenuşă a resemnarii mă învaţă să îngenunchez resemnată în faţa porţilor închise.Umbrele imaginare îmi invadează şi ultima singurătate, imensa Absenţă din viaţa mea netrăită…Libertatea ce o desenez pe nisip îmi îngroapă inima în orbitele goale….sângele mărşăluieşte prin privirea rănită…eu oarbă mărşăluiesc prin mine…sângele meu…doar un morman de cuvinte aruncate la groapa comună! Traiesc şi scriu cu sângele meu, dar uit să mai trăiesc cu inima în mâinile întinse… Martie 2005 Dorinţa produce suferinţă.Azi a murit visul meu final şi lacrimi de roze mi se zăresc în colţul ochilor.Îmi doresc să am şanşa nu doar de a visa, ci de a crede…din nou… Ceea ce fost creat din nimic, trebuie să se întoarcă în nimic…eu sunt un nimic…dar preţul vieţii este tocmai de a învăţa să nu preţuiesc nimic… Puritatea sufocantă şi frumosul mutilat,cerul răpitor şi infinitul închis, la fel ca dorinţele nesatisfăcute,speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşită în moarte…sunt toate o tragedie… Abisul devine efemer…iar imaginea sublimă a edenului a devenit înfricoşătoare….Raiul e unica şansa de salvare, el e libertatea când luptăm cu diavolul, cu singura arma…credinţa… Curcubeul nopţii se trezeşte întrezărindu-se.Verdele crud al flacărilor mă înconjoară înfricoşându-mă alaturi de libertatea laşă a lumii ce încearcă să mă înspăimânte.Natura e doar un infern în care pasările bat furtunos din aripi,împrăştiind nimic altceva decât întuneric.Soarele luminează iadul de pe pământ, iadul în care trăiesc, cu razele sale rapsodice ale durerii terifiante, raze ce intră în conflict cu timpul pentru că Luna iubeste atât de mult noaptea încât, pur şi simplu nu mai vrea să adoarmă… Sunt un individ malefic cu porniri tiranice şi paranoice, ce vede cum prezentul tânjeşte dupa legile trecutului.O faptă poate îndrepta altă faptă, dar viaţa unui om o dată luată, nu mai ramane nimic de făcut, de aceea omul simte pacea dulce a morţii şi un fel de bucurie secretă îl insoţeşte în această stare, numită bucurie a necazului. Soarta poate sfărâma cu o lovitură dorinţa de a trai,de aceea viaţa se va scurge într o alergătură continuă şi nefolositoare….fiind doar o corabie a carei pânze umflate sau deumflate de vântul destinului se ajută de suferinţă ca de niste vâsle….iar voinţa indestructibilă îmi demonstrează că sinuciderea sau omuciderea nu dau ceea ce promit, moartea neputând distruge voinţa de a trai, căci ea distruge numai indiviul….viaţa fiind legată intim de durere! Lumea…eu o caut în mine nu în afara mea, de aceea ca o sinucigaşă ce sunt iubesc viaţa pentru că moartea stă în faţa mea…în timp ce viaţa trece…iar dra-

58

ÝKEION

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
gostea mea de viaţă nu este decât frică de moarte pentru că ziua morţii este mult mai bună decât ziua naşterii, începutul legându-se direct de sfârşit. Existenţa mea implică deja o greşeală, acest lucru fiind dovedit deja prin naştere…şi încep să am dulcele presentiment al morţii.Pentru mine voinţa de a trăi s-a negat şi toată lumea asta ce este?Nimic! Unde este neantul acela de a carui prăpastie mă sperii? În jocul vieţii şi al morţii mă preocupă orice partidă pentru că am angajat tot ce aveam, de aceea sfârşitul vieţii reprezintă şi sfârşitul jocului, când maştile sunt aruncate rămânând fiecare să arate celorlalţi după cum le-a fost firea.La ce te poti aştepta de la o lume în care toţi trăiesc pentru că sunt prea laşi pentru a se sinucide? August 2005

59

Ochi în lacrimi Buze uscate Nepăsare, Jurăminte uitate. M-ai părăsit Demonule! Şi îngerule! De ce chiar tu Cel care le-a făcut Nu ai respectat regulile? Legi mincinoase, Obraji graşi Amintiri dureroase, Praf s-a tot aşternut… Răsăritul de Lună Îmi indică Un nou Întunecat început! februarie 2006

 
Curg umbre din cerul ei Foto: Alexandra Jitariuc

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Inoa CRISTI

Sensul vieţii În încercarea mea de a afla un răspuns, am cerut opinia mai multor cunostinţe: rude ( tineri şi bătrâni ), prieteni, amici. Unele răspunsuri au fost asemănătoare, altele nu. Femeile pe care le-am intrebat mi-au spus că sensul/ scopul vieţii este să dai naştere la o altă viaţă. Unii amici şi prieteni de-ai mei miau spus, mai în glumă, mai în serios, că sensul vieţii este distracţia. Unii mai vârstnici au spus că sensul vieţii diferă de la persoană la persoană, că fiecare are un destin de urmat, care îi este scris şi că sensul vieţii este să-l ducă la bun sfârşit ! Alţii, şi de varsta a treia,dar si de a doua, mi-au spus mai « filosoficeşte » că viaţa este doar un drum spre moarte. Am primit şi răspunsuri cum că sensul vieţii este realizarea în plan profesional. Oamenii au păreri diferite, tocmai de aceea sensul vieţii nu se poate defini la modul general. Mă uitam în DEX, la cuvântul ‘sens’, la definiţia lui, şi am dat de ‘sensul vieţii’ (reproduc exact cum am găsit): « 2. Temei raţional; logica, rost, raţiune, noima. Sensul vieţii. ». Interesant ?! Raţiunea vieţii, rostul vieţii, logica vieţii ( ?!?!?! ), noima vieţii. Am dat cu ‘search’ pe Google « sensul vieţii » ... şi am găsit multe răspunsuri. Multe păreri, multe opinii. Citind, am zâmbind, am râs, m-am întristat, m-am îngândurat (am tot citit vreo 30 de minute ţin să spun ... începuse să-mi placă). Destinul ... scopul vieţii este să îndeplineşti destinul care ţi-este scris. Nu! Nu am un dest în anume pe care inconştient îl urmez, şi în nici un caz stabilit de către cineva sau ceva. Viaţa este doar un drum spre moarte. Într-adevăr, dar depinde cum priveşti moartea. Normalilor le e frica de moarte, moartea este ceva rău, ceva neplăcut, ceva ce nimeni nu-şi doreste. Aşa gândesc ei ( voi ?! ). Viaţa e doar o clipa în raport cu infinitatea timpului. Grea propozitie. Dacă viaţa este formată din mai multe clipe, iar infinitatea timpului din mai multe vieţi simultane, ascendente şi descendente, ar însemna că şi infinitatea timpului este formată din mai multe clipe ... aberaţie. Timpul este inventat de noi. Este o simplă unitate de măsură. Infinitatea este capătul timpului. Infinitatea este tot inventată de noi. Viaţa din mine nu-şi are capătul în moarte, nu pot să spun că este doar o clipă, în raport cu infinitatea timpului. Viaţa mea este spirituală. Spritul nu este chemat către pamant, aşa cum îmi este chemat trupul. Nu pot

60

ÝKEION

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
spune nici că sunt adeptul reîncarnării, dar nici că este o aberaţie. Prefer, momentan, să o iau drept o posibilitate de rezervă. Sensul vieţii. Adica sensul vieţii pentru mine, adică cum văd eu sensul vieţii. Înconjurat fiind de normalitate, văzând greşelile normalităţii, ce tinde spre inexistenta perfecţiune, mă face să fiu adeptul anormalităţii. Prefer să fiu ciudat pentru normali, neclasificat prin IQ, inexistent pentru inferioritate şi superioritate, fantomă printre vii şi morţi, spiritual printre religiosi şi atei. Sensul vieţii mele este să-mi aflu adevărul. Sensul vieţii este certitudinea existenţei neînţelegerii ei. Prefer să avansez cu parapsihicul decât să fiu viu, în această lume. Răspunsul este dincolo de mine. Şi vreau să ajung, la el, constient fiind că orice răspuns îmi va aduce, cu el, alte şi, probabil, mai multe întrebări.

61

 

Dancing with the shadow (foto: Alexandra Jitariuc)

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Anca ROMAN

Muştelor le-au zburat picioarele

62

[…] poate doar praful de o palmă de şcolar… poate doar amprentele de pe rochia strecurată în verde… aşchii intrate sub unghii si pălării de soare spălate… mormoloci pe bălţile cearşafurilor şi dealuri de ţânţari acoperite cu frunze de patlagină. El e Marius şi le-a dus la polizor, smintitul. -Ţine-te zdravăn de… -Am cotoare de aripi. […]Avioanele de hartie zboară foarte bine şi fără pene. Bărcuţele din ziar împacă rasele. Amurgul cade cadrilat peste 1,5. Se merge la prăşit cu mii de umbrele. Noi ne-njunghiem costa-n rid ce scurge ochii dincolo de tâmple. -Şopteşti crem şi-mi place ca eşti afon în ritmuri. Lasă-mă să fiu eu şi să ţi -o zic: sensurile noastre paşnice s-au cruţat în cărările din pletele albe şi deatunci cresc în vârtecuşul de pe capul tău şi aştept să-mi înfrunzească faţa şi sămi pierd înaintele şi înapoia. Nu-i aşa c-ar fi sublim s-ajung odată să mă caţăr pe încruntările tale? Te-ai supăra dacă ţi-aş cere să-ţi pui odată o dorinţă pentru mine? -Zâmbeşte-mi! -Poftim? -…!124!abd!... -Mi-ai zgâriat astăzi cu privirea venele şi de-atunci pierd absurdul călare pe zimbri alcoolici. Nici dacă opt ar veni, să nu alegi comis-voiajor o cometă! Nu confecţionăm oameni! “La joia pe sârmă nu e greu sa ţii”, mi-am zis sau i-am ţintit remarca. Ne confundăm de la un hotar încoace. Ne-am pus la un pahar cu mireasa alterată. “Prosoape, am nevoie de prosoape. Mă spală stropii de-mi cade culoarea de când mă arunc în bărci să vâslesc fluviul s-ajungă… Alo, alooo, te rog! Zi-mi unde se completează rubrica “DESTINATAR” până ce-i caut gazdă apei. Mi-e străin înotul, să ştii, desi mi-au crescut 3 picioare, cât despre mâini, de mult nu le mai ţin

ÝKEION

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
socoteala. Ţi-l contest pe Dumnezeul care stă să cadă din tine odată cu dinţii tăi, dar ţi-as lega totusi naframă de grumaz, căci vocea încă nu ţi-am auzit-o şi totuşi cred în tot ce spui. O notez pe palmă să mi se infiltreze cerneala până-n minţi şi so arunc acolo, să mi-o reazăm de poduri de agende cu foi pline-ochi de paianjezi dilataţi de osteneala de-a inţepa cu strategii un simplu “simt, sunt”. Tu nu ai vrea să uiţi că vezi când curg în tine? Încă nu ştiu să mă pitesc în îmbrăţişarea aia a ta creponată şi nici tu nu mă ajuţi deloc. Ascultă-mă, eu nu te cunosc hârtie anexată la dosarul lor [nici la arhiva cărărilor tale]. Ai timp, da, mă închin lui cu capul scăpat pe spate, până sămi arunce sămânţa ochilor în pământ, să te curmi şi să faci învoiala cu vânturile islandeze. Restul instrucţiunilor ţi le semnez în nota de subsol care-ţi rămâne mereu absentă. Hai, citeste-mă odată, îţi împrumut ochelarii mei!” […doarme…] Ştiai că noi doi nu încapem într-o poezie? Numele tău e prea lung, iar eu raman in versul urmator. Virgule de suspensie Virgula pasului meu nu mai merge la bărbier de ani buni ; cât despre scârţâitul coardelor vocale - încă de pe vremea când au cosit nucile alea din capătul grădinii - i-am înţeles scuzele preconizate … cum să fii răspicat cu o voce în custodie?! Eu când zic “Virgulă, toarnă-te punct!”, ea se-ntinde a linie parfumată cu sirop de păcăleală. Ştii… când am suflat în 13 lumânări, mi-am dorit călcâie pistruiate şi-am aşteptat să vină noaptea ca să ascundă minunea de ochii curioşilor, dar s-a împiedicat şi nici somnul n-a mai venit la timp. Nu mă întrebaţi când dorm… o oră în timp ce schimb pământul florilor, jumătate de minut când sunt cu mâinile pe volan; mai aţipesc şi când îmi deparazitez elanurile. Ce e cert – eu am rămas fără buline pe dosul picioarelor, iar de-atunci îmi tai unghiile la rotund, ca să le confund cu un punct.

63

 

A frânt speranţe (foto: Alexandra Jitariuc)

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gică Manole

Necesitatea comuniunii cu celălalt

64

Ne este dată suferinţa, nouă, oamenilor, indiferent ce anume o provoacă. Ea se constituie într-un infinit şir de „ghimpi negri” la care făcea trimitere S. Kierkegaard, ghimpi ce ne răscolesc adânc fiinţa, rănind-o, deseori, ireparabil. Krishnamurti afirmase, printre altele, în „Comentarii asupra vieţii”, că absenţa comunicării cu celălalt înseamnă moarte. Iată adevărata dimensiune a grozăviei morţii: ridicarea unui hotar bazat pe absenţă, absenţă care face imposibilă comunicarea cu cei pe care i-am iubit. Iată, aşadar, în ce constă drama ei: absenţă, necomunicare, neiubire, uitare, tăcere, indiferenţă, necunoaştere. Încetând să mai comunicăm nu mai avem acces la motivele care fac posibilă iubirea; o absenţă definitivă, chiar de nu îngroapă definitiv iubirea, limitează comunicarea doar la ceea ce a fost (amintirile). Or, sunt dramatic convins de acest fapt, pentru a putea continua să iubeşti ceea ce crezi că merită iubit este absolut necesară o comunicare continuă. Îmi amintesc cazul/drama lui B. P. Hasdeu. După ce Iulia, geniala sa fiică, a murit, la doar 18 ani, în 1889, marele savant n-a mai fost ceea ce a fost până atunci. S-a prăbuşit într-o disperare mai neagră decât moartea, şi-a abandonat toate proiectele iar singurul său rost, până la moarte (1907), a fost acela de a comunica cu Iulia. S-a apropiat de ştiinţele oculte şi devine un foarte serios cunoscător în spiritism; comunică cu Iulia prin mijloace doar de el ştiute şi-i ridică, dacă nu mă înşel, la sugestiile iubitei sale fiice din lumea de dincolo, la Buşteni, un straniu castel, mărturie neclintită, peste timp, că moartea înţeleasă la exacta sa valoare negativă, poate arunca în deznădejdea cea mai cruntă pe oricine, oricât de tare ar fi el. Aşa şi cu mine. Din motive doar de mine ştiute, am ajuns într-o situaţie fără ieşire! Puterea de a mai trăi mi s-a diminuat dramatic. Disperarea cea mai adâncă, compactă, s-a abătut cu toată greutatea peste mine. O simt, acut, clipă de clipă, iar leac pentru neagra deznădejde nu găsesc nicăieri. Caut ajutor în Dumnezeu, dar ajutorul pe care-l primesc ori eu nu-l percep, ori nu-mi este de nici un folos. Îl caut de-abia acum, aici, azi, pe Dumnezeu cu o spaimă de moarte, dar El nu dă semne că m-ar vedea în ce chinuri mă zbat. Îmi zic zilnic că, pe Dumnezeu, trebuie să-l caut în om/fiinţă. Şi tot trecutul, toată cultura la care am

ÝKEION

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
putut avea acces nu mă ajută cu nimic. Caut, caut îngheţat de spaimă şi durere, un semn. Aş face orice, aş accepta orice canon/dogmă dacă mi-ar ajuta. Îmi zic că Dumnezeu dacă e adevărat că poate fi găsit în om, atunci cel mai uşor se poate observa acest fapt în atitudini. Un om dacă îl are pe El în sine/cu sine este bun, iertător, tolerant, generos, iubitor de lumină. De aici trebuie pornit: de la atitudini, de la felul în care accepţi tot ceea ce există, de la iubirea pe care o arăţi către toţi şi toate. Acesta trebuie să fie punctul de unde trebuie început: să fie lăsată iubirea către om, dar şi către toată creaţia, să acopere sufletul, să invadeze şi cel mai îndepărtat cotlon al fiinţei. Să iert degrabă şi fără nici o făţărnicie pe oricine mi-a făcut rău; să nu-mi mai permit semne de întrebare dacă este bine sau dacă accept un nou mod de a gândi/trăi în care să-şi facă, cu adevărat şi fără efort, loc gândul bun şi luminos către tot şi toate. Iar dacă voi reuşi (trebuie) acest fapt, rugăciunea va veni ca un balsam salvator/ajutător. Sunt sigur că doar ruga către Dumnezeu nu-mi este suficientă. Trebuie să existe o prezenţă umană ce mă poate ajuta să ies din starea în care mă aflu. (fragment din Ispita Memoriei, Ed. Axa, Botoşani, 2006)

Imaginary friend

65

 
Foto: Alexandra Jitariuc

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Anamaria BARARU

CURSES

Curse I My bellowed Demon, let him die in harsh pain, let him feel your sharp needles, let his eyes to splash with blood and rend his body to know that he’s my dusky hate. Curse II I hope that your hate will hang you, I hope that your pain will devour your soul because my darkness will never be defeated. Curse III My mind is horrible, my heart is lost in dark, my madness will bring to life those perfect creatures from hell. So , Lucifer,I beg you, give me your power to destroy this foolish world.

66

Curse IV Your silence told me that you’re weak, your foggy eyes scream after my mercy , but I can’t hear you. My ears are full of engry’s sound……. my engry’s sound for you. Curse V I gave you a rose sometime. But you throw it. And now my rose became black and starts to tear venom. Tomorow you’ll taste this poison and your last vision will be my scary laugh. After, your dreams will became nothing as you are now for me. I hope your death will be hard and painfull.

ÝKEION

jurnal
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Lullaby

67

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

68

ÝKEION
PROZA TEATRUL

literatura

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Ciprian Radu MÂNDRESCU

Pagini fără titlu

Pentru toţi cei grăbiţi prin viaţă care ocolesc doar pentru a sfida timpul Toţi oamenii cântă. Dar sunt unii care cântă numai în sine Şi cu uşa închisă. Ieri am văzut o uşă întredeschisă; Şi am ascultat… Ai ascultat vreodată cântecele greierilor în lumina licuricilor? Dar ai simţit vreodată, întins în iarbă, cum te apasă cerul? Ai auzit vreodată foşnetul lighioanelor pământului printre firele de iarbă mirosind a verde? Dar te-ai simţit vreodată ultimul pământean, o dihanie întinsă în iarbă şi atât de singură încât să ai curajul să strigi stelele şi să aştepţi răspuns odată cu primele picături de ploaie? Ei, ce zici? Dacă nu ţi-ai imaginat vreodată că toate acestea se pot întâmpla aievea, află acum! Era într-o seară de joi. Ştiu sigur că era joi pentru că a doua zi a fost vineri. Şi mai ţin minte ceva de care sunt la fel de sigur: era seară. Da, era seară pentru că nu era zi. Nu era o zi ca oricare alta… înţelegi? Doar ştii cum sunt zilele! Deci, era seara; una dintre acelea în care m-am simţit o dihanie întinsă în iarbă şi atât de singur încât chiar am avut curajul să strig stelele. Şi le-am strigat pe nume… mă rog, câte am ştiut! Cu vorbe atât de grele, încât la ultimul apel am auzit prima stea spărgându-se pe-o frunză! Când s-a lăsat tăcerea ignoranţei mele în nomenclatura stelară, toate erau pe pământ, strălucind într-o baltă. Dar nu asta e totul… dacă-mi acorzi câteva clipe, îmi vei auzi vorbele înşirate pe bucata asta de hârtie şi, poate, vei fi de acord că ceea ce-am auzit merită povestit! Ei bine, era seara, cald, vântul adia foarte uşor, iarba mirosea a verde şi eram atât de singur încât, culcat fiind în iarbă, auzeam foşnetul lighioanelor pământului. Seara se lăsa încet şi, undeva prin apropiere, începu să scârţâie greierii. Se întunecase de-a binelea când am zărit primii licurici. Se făcuse atâta

69

 

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
lumină în jurul meu încât, atunci când am întors uşor capul, am zărit firele de iarbă ca o pădure deasă. (Cred că tot atunci am zărit şi acea baltă!). Lângă mine, o sămânţă îşi ascuţea ghearele-n pământ. O auzeam destul de clar, în pauzele greierilor. Deodată, se făcu linişte… Sub o frunză răsucită de căldură, dintr-un ou mic şi albicios, s-a născut o omidă. Deschise ochişorii, clipi repede de câteva ori şi-şi întinse picioruşele amorţite. Îşi roti capul şi zări o rază de lumină ce-i bătea în creştet, străbătând o perdea albăstruie. Făcu câţiva paşi şi simţi o căldură apăsătoare ce se revărsa asupra-i pe măsură ce lumina creştea în intensitate iar perdeaua albăstruie se ridica încetişor. Speriată, mica omidă se strânse ghem şi-şi ţinu răsuflarea. Deodată, se auzi o voce calmă iar mica omidă deschise încet ochişorii. - Bine-ai venit pe lume! Te-ai cam lăsat aşteptată… Dacă mai întârziai un pic, nu mai aveam timp să-ţi vorbesc. Să ştii că sunt tare grăbită! Omida îşi reveni în fire şi se întoarse spre vocea care o auzise atât de clar, În faţa ochişo-rilor ei se înfăţişa un fluture mare, cu aripi mătăsoase, albastre. - Ascultă-mă cu atenţie! Reluă fluturele, bătând uşor din aripi. Nu am prea mult timp şi trebuie să-ţi spun câte ceva despre viaţă. Suntem nişte fiinţe deosebite… tu eşti deosebită… sunt convinsă că ai constatat deja acest lucru! Toţi cei din jurul nostru sunt altfel decât noi, decât tine! Bagă de seamă foarte bine la ce-ţi spun: fereşte-te de apă, de păsări, de oameni. Vei auzi multe cuvinte urâte la adresa ta din partea celorlalţi dar nu uita un lucru foarte important: mergi

70

Pick up a dreams (foto: Alexandra Jitariuc)

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
înainte şi nu ţine cont de tot ce auzi! Mica omidă care, până în acel moment privise mirată la fluturele mare şi albastru, îşi învinse teama şi spuse: - Cum îmi voi da seama de ceea ce contează? Fluturele albastru îşi derulă uşor trompa şi, înclinând din cap, atinse uşor cu antenele capul omizii. Aceasta simţi o căldură inexplicabilă ce-i străbătu întregul corp. - Ei bine, reluă fluturele, acesta este unul din secretele vieţii. Nu există nicio povaţă uni-versal valabilă. Îl vei descoperi singură dacă vei avea suficientă răbdare. Îl vei simţi atunci când vei înţelege că viaţa trebuie respectată. Din păcate, eu trebuie să plec… Nu uita de cine trebuie să te fereşti, trăieşte fiecare clipă a vieţii tale şi nu uita: ai răbdare pentru a învăţa secretele vieţii… Fluturele îşi strânse trompa şi, bătând uşor din picioruşe, se întoarse pe frunză. Îşi mişcă aripile de câteva ori şi-şi arcui picioarele pentru a-şi lua avânt. - Dar… unde pleci? întrebă omida care se întoarse şi ea după fluture. Mai spune-mi… de ce sunt deosebită? - Îmi pare rău, nu mai am timp… reluă fluturele întorcând uşor capul spre mica omidă. Unde plec? Nu pot să-ţi spun… vei afla singură mai târziu… e un alt secret al vieţii… nu uita ce ţi-am spus… răbdare şi învaţă! După ce-şi termină ultimele vorbe, fluturele privi câteva clipe mica omidă şi-i mângâie căpşorul cu antenele. Apoi, cu o zvâcnitură scurtă se înălţă de pe frunză şi se pierdu pe cer. Şi, uite-aşa, mica omidă rămase singură pe frunza răsucită de căldură, care se balansa uşor după plecarea fluturelui. Simţea încă acel val de căldură ce-i străbătuse corpul la atingerea uşoară a antenelor. Înaintă pe frunza ce părea o câmpie nesfârşită şi, după ce ajunse pe ramură, o urmă pe aceasta până jos, în iarbă. Se opri puţin descumpănită, amintindu-şi vorbele fluturelui după care-şi continuă drumul printre firele de iarbă, până ajunse sub o frunză ce acoperea o picătură de apă ce i se părea o adevărată mare. Razele soarelui pătrundeau printr -o parte a frunzei şi aruncau sclipiri colorate pe suprafaţa apei. Privind cu atenţie pe suprafaţa picăturii de apă, mica omidă zări o dihanie lungă, păroasă, cu un cap cât o gămălie de ac care o privea cu scârbă. Speriată de urâţenia sa, mica omidă se strânse ghem lângă un fir de iarbă şi începu să plângă încet. - Vai, cât de urâtă sunt! Avea dreptate fluturele că sunt deosebită… întradevăr, fluturele era minunat, dar eu… voi fi mereu singură pentru că nimeni nu se va apropia de mine! Auzi, să mă feresc… cum să mă feresc? Cred că ceilalţi se vor feri de urâţenia mea… Mai zise câteva vorbe pe care însă nu le-am înţeles pentru că începuse să plângă de-a binelea şi nu-ţi pot spune…Într-un târziu porni la drum, târându-se agale. Oriunde mergea, vietă-ţile pământului se retrăgeau îngrozite în galerii iar mica omidă continua să plângă în hohote. Mai mult chiar, în timp ce încerca să se apropie de un grup de furnici jucăuşe, auzi nişte vorbe foarte urâte la adresa ei ce o determinară să iuţească pasul în căutarea unui loc unde să se ascundă şi să plângă.

71

 

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
După tot zbuciumul îndurat i se făcu foame şi nimeri pe pământ uscat, în directa bătaie a soarelui. Se opri puţin, tulburată de căldura ce o lovise deodată; îi păru rău că nu rămase în iarbă, la umbră. Dar îşi aduse aminte de toţi ochii ce mişunau prin iarbă şi care o priveau cu dispreţ aşa că îşi zise că mai bine ar îndura uscăciunea soarelui decât bătaia de joc a celorlalţi. Deodată, simţi cum se întunecă de parcă umbra ar veni peste ea. Îşi aduse aminte de momentul când s-a născut la umbra mătăsoasă şi albastră a aripii de fluture dar, de data asta, umbra venea rapid şi era complet neagră. Nu avu timp decât să închidă ochişorii şi rămase ca paralizată în timp ce umbra coborî brusc şi acoperi totul. Simţea cum se sufocă sub umbra care se lăsase dar îşi dădu imediat seama că o mică pietricică aflată alături îi salvase viaţa. Se făcu din nou lumină şi mica omidă deschise brusc ochişorii; tocmai scăpase de talpa unui om. Îşi veni repede în fire, îşi aduse aminte de vorbele fluturelui, şi se hotărî să se întoarcă în iarbă pentru a se ascunde. Foamea devenise de-a dreptul chinuitoare. Mica omidă se hotărî să caute un copac pentru a-şi potoli foamea cu frunzele lui. Ori de câte ori întâlnea vreo vietate a pământului călca apăsat şi-şi înfoia perişorii de pe corp, arătându-şi dispreţul pentru tot ce o înconjoară. Începu să-i placă această atitudine sfidătoare şi nu intra în vorbă cu nimeni, chiar dacă îşi dorea nespus de mult să aibă şi ea un prieten cu care să se joace aşa cum vedea în jurul ei. Într-un târziu, ajunse lângă un copac şi începu să se caţere pe tulpină pentru a ajunge la frunze. Cam pe la jumătatea trunchiului, lângă o crăpătură, zări o omidă care-i ieşi în întâmpinare. Se opri lângă ea. - Ce bine-mi pare că te-am întâlnit! Am atâtea întrebări să-ţi pun… Vreau să fim prieteni! - Dar tu de unde vii? Nu te-am mai văzut pe-aici, îi răspunse omida. Eu aici am o grămadă de prieteni, continuă omida râzând şi bătând din picioruşe. Dacă vrei, urmează-mă. Mă duc să mai mănânc câte ceva… mi-e o foame… Vino şi tu! După cum arăţi, sigur ţi-e foame… şi să ştii că ar cam fi timpul să mănânci dacă vrei să devii fluture! Ultimele vorbe o năuciseră complet pe mica omidă. Grăbi pasul încercând s-o ajungă din urmă pe omida cea veselă. - Cum, ai zis ceva de fluturi? Reluă mica omidă discuţia, în timp ce omida cea veselă se opri pofticioasă lângă o frunză. - Asta-i bună! Tu chiar nu ştii nimic? De unde-ai mai apărut şi tu? Păi da, trebuie să mâncăm pentru a putea produce mătasea din care ne facem haine de iarnă. Şi-apoi, gata! Suntem fluturi! În timp ce vorbea, omida cea veselă termină de ronţăit o frunză şi se îndrepta spre alta. - Vai, ce bine! Voi fi fluture… mare şi albastru; aşa-mi doresc! Dar fluturii… fluturii ce fac? - Taci şi mănâncă! Gândul că va deveni un fluture cu aripi mătăsoase şi albastre puse stăpânire pe mica omidă. Simţea că nu are răbdare să mai aştepte şi se puse pe

72

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

73

 

ronţăit cu o poftă imensă. - Hei, lasă-mi şi mie! Auzi vocea omizii vesele; dar gândul că va fi fluture îi crescu pofta de mâncare. Mica omidă a petrecut astfel toată ziua. A mâncat fără încetare, fără a mai scoate o vorbă cu omida cea veselă care mânca şi ea alături. Nu-şi dorea altceva

Să trezim copiii din noi (foto: Alexandra Jitariuc)

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
decât să zboare cu aripi mătăsoase şi albastre. Pe înserate, se opri din ronţăit şi se retrase într-o crăpătură din scoarţa copacului. Căscă mulţumită şi zâmbi pentru prima dată în viaţă amintindu-şi de perechea de aripi albastre pe care avea să le primească nu peste mult timp. Nerăbdarea o făcu să viseze aşa că tresări când auzi glasul omizii vesele: - Hai să-ţi prezint prietenii mei; gândăceii, furnicuţele, gâzele şi, bineînţeles, celelalte omizi. E timpul pentru joacă şi poveşti! Mica omidă ridică capul şi zări faţa veselă a omizii care se apropia de crăpătura în care se oprise să viseze la aripile albastre şi mătăsoase. Deodată, se auzi un fâlfâit de aripi şi o umbră dădu ocol copacului. Ca o săgeată, un piţigoi viu colorat dispăru cu omida cea veselă în cioc. Înspăimântată, mica omidă (ceva mai mare şi mai umflată ca până acum!) căzu prin crăpătura copacului şi ateriză în iarbă. Rămase nemişcată în iarbă şi se hotărî să se ascundă peste noapte sub o frunză uscată. Până în zori, mica omidă (aşa-i rămâne numele deşi nu mai era chiar aşa de mică) nu şi-a dorit altceva decât să caute un alt copac pe care să-l înfulece pentru a ajunge mai repede fluture. Dorea nespus de mult să scape de înfăţişarea hidoasă şi să poată zbura. Vroia să fie frumoasă şi apreciată, să cutreiere câmpul cu flori fără frica de a fi strivită, să se ia la întrecere cu păsările şi, mai mult ca orice, să-şi facă prieteni. Pentru că, îşi zicea ea, cine ar putea refuza prietenia unui fluture gingaş, cu aripi albastre şi mătă-soase? - Da, cred că am descoperit un secret al vieţii, spuse mica omidă în şoaptă. Mă voi hrăni singură fără încetare şi voi sta ascunsă până ce-mi vor creşte aripi! Ce-mi trebuie mie prietenia furnicilor? Când voi fi fluture, toate vor veni şi-mi vor cere să le fiu prieten şi atunci eu voi râde de ele… aşa, şi le voi privi de sus, din zbor, de acolo unde ele nu vor ajunge niciodată! Şi uite-aşa, mica omidă şi-a petrecut o bună parte din timp. Ziua devora fără încetare iar noaptea se retrăgea în ascunzători şi visa tot mai nerăbdătoare la viaţa de fluture. Când a venit toamna, mica omidă era tot singură, ferindu-se mereu din calea celorlalte vieţuitoare zgomotoase ale pământului care zburdau vesele prin iarbă. Erau doar ea şi nerăbdarea ei de a deveni fluture… Crescuse destul de mult şi se mişca greoi şi, de la o vreme, o chinuia un somn inexplicabil. Cu fiecare clipă care trecea i se părea că e din ce în ce mai frig, că-i amorţesc picioarele şi, într-un târziu, pe înserat, nu mai avu puterea să coboare din copac şi adormi într-o crăpătură ascunsă. După un timp, dacă deschise uşor ochii, văzu o lumină lăptoasă ce străbătea cu greu. Îi era cald şi-şi dădu seama ca avea deja haina de mătase. Ce bine e… nu mai e mult şi voi fi fluture, îşi zise omida şi căzu în somn profund. Primăvara, când toată natura s-a trezit la viaţă, dintr-o crăpătura a unui copac, a apărut un fluture; unul albastru, cu aripi mătăsoase. Şi a zburat preţ de câteva ceasuri, bucurându-se de liber-tatea cerului. Deodată s-a simţit obosit şi sa aşezat pe o floare. A pipăit cu antenele şi, după câteva picături de nectar, îşi dădu seama de ce e aşa obosit: îmbătrânise. Atunci a înţeles graba fluturelui albastru care i-a privegheat naşterea cu un an în urmă. A înţeles că viaţa e pe

74

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
sfârşite şi a priceput ( în sfârşit!) unul din secretele vieţii. Deodată ştia că totul va lua sfârşit. Şi, oricât de mult şi-ar fi dorit să împingă linia prezentului, simţea că aceasta nu poate fi decât păşită! Înţelese că totul e în zadar şi-şi deschise larg aripile pentru a putea cuprinde totul, pentru a putea lua dincolo acea ultimă imagine ce-şi pierdea conturul în faţă-i. Şi-a strâns uşor trompa şi dintr-o zvâcnire, s-a ridicat pentru un ultim zbor. Când s-a pierdut pe cer, floarea încă se mai legăna, răspândind un miros proaspăt… M-au trezit primele picături de ploaie. Afară se întunecase de-a binelea şi se lăsase o linişte perfectă. Era tot joi, dar parcă trecuseră câţiva ani buni şi mă simţeam bătrân. Licuricii se stinseră şi, în liniştea lăsată, începu să se audă picăturile de ploaie ce loveau iarba. (Natura ştie întotdeauna cel mai bine…). M-am ridicat şi am plecat, lăsând în urmă doar iarba strivită de cel care am fost.

75

 

Swing and whisper (foto: Alexandra Jitariuc)

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Victor CALAMANCIUC

Andrei AMARIEI

MOŞ CRĂCIUN <V. I. P. >

ACTUL I

PIESA ÎNCEPE CU (8, 7, 6, 5-SE OPREŞTE LA 5 LA CARE VINE UN BODYGUARD ŞI LOVEŞTE… APOI CONTINUĂ 4, 3, 2, 1) APOI VIN 2 CRĂCIUNIŢE CU O PANCARTĂ PE CARE SCRIE TITLUL PIESEI. O CRĂCIUNIŢĂ ŢINE PANCARTA INVERS… SE OPREŞTE PIESA… VINE UN BODYGUARD, INDREAPTĂ PANCARTA APOI PIESA CONTINUĂ…

76

POVESTITORUL: A FOST ODATĂ CA NICIODATA O SCUFIŢĂ ROŞIE (INTRĂ PE SCENĂ SCUFIŢA) . ŞI CUM MERGEA EA PRIN PĂDURE… MA SCUZAŢI. AM GREŞIT POVESTEA (SCUFIŢA ESTE LUATĂ PE SUS DE BODYGUARZI ŞI SCOASĂ DIN SCENĂ) . ŞI CUM MERGEA ALBA CA ZAPADA PRIN CASTEL… AAA NICI ASTA (ALBA CA ZAPADA ESTE TRASĂ INAPOI DE CEI 2 BODYGUARZI) . DAŢIMI ŞI MIE CAREVA POVESTEA CĂ MĂ ENERVEZ… (BRĂDUŢUL SCOATE POVESTEA DE SUB FUND ŞI I-O DĂ POVESTITORULUI) . PROBABIL VĂ AŞTEPTAŢI SĂ VĂ SPUNĂ CAREVA PIESA… EI BINE NU V-O SPUNE NIMENI, PLECAŢI ACASĂ! ! ! HA HA HA AM GLUMIT… ÎNTR-UN ŢINUT INDEPĂRTAT, ÎNTR-O VILĂ CUMPĂRATĂ CU BANII DE PE PENSIA PRIVATĂ BLA BLA BLA… MOŞ CRĂCIUN SE TREZEŞTE…

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
ACTUL II (MOŞ CRĂCIUN INTRĂ IN SCENĂ. SPIRIDUŞII JOACĂ TABLE. DOI SPIRIDUŞI JOACĂ TABLE (I, II) , IAR SPIRIDUŞUL III FACE JUCĂRII) SPIRIDUŞ I: 6/6 POARTĂ-N CASĂ SPIRIDUŞ II: (UITÂNDU-SE SPRE UŞĂ) 6 6 VINE MOŞU! ! (SPIRIDUŞII I ŞI II ÎL ÎMPING PE SPIRIDUŞUL III ŞI SE PREFAC CĂ LUCREAZĂ) MOŞ CRĂCIUN: (ÎI DĂ O PALMĂ PESTE CAP SPIRIDUŞULUI III) PUTUROSULE! TU STAI DEGEABA? IA UITE LA ĂSTIA CUM LUCREAZĂ! (MOŞ CRĂCIUN II DĂ O BOMBOANĂ SPIRIDUŞULUI I) -BUN SPIRIDUŞ, BUN SPIRIDUŞ! ! -WAZZZZZZZZZZZZZZZAP???? (CĂTRE SPIRIDUŞUL II) SPIRIDUŞUL DOI: CE FACI MAN??? GIVE ME FIVE! BINE ACUMA DU-TE ŞI SCOATE RENII DIN GARAJ! AAA SI ÎNCHEIE-TE LA PANTALONI. (MOŞ CRĂCIUN PLEACĂ, IAR SPIRIDUŞII I ŞI II REIAU JOCUL DE TABLE) SPIRIDUŞUL ÎNTÂI: DORELE! NE MIŞCĂM ŞI NOI MAI CU TALENT? ŞI DU-TE ŞI PUNE BRADUL ĂLA IN PRIZĂ. (SPIRIDUŞUL III SE ELECTROCUTEAZĂ) SPIRIDUŞUL ÎNTÂI: DORELE…. (SE ÎNCHIDE CORTINA)

77

ACTUL III (PE FUNDAL SE AUDE IMNUL STELEI VARIANTA MANEA) MOŞ CRĂCIUN: HO HO HO! ! ! CRĂCIUN FERICIT! ! ! ! ! ! ! BECALI: HAHALERO! ! ! ŞI TU AI VENIT DUPĂ BANI?TE-A TRIMIS VOICULESCU? ZDREANŢO! ! VREI BANI?I-A DE AICI 1000, 2000, 3000…

 
MOŞ CRĂCIUN: NU, NU AM VENIT DUPĂ BANI! DA TOTUŞI DĂI INCOACE, ŞI AŞA

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
VROIAM SĂ-MI PUN CENTRALĂ. AM VENIT SĂ-ŢI ADUC UN CADOU (MOŞ CRĂCIUN SCOATE DIN SAC O OAIE) UITE…! ! ! ŢI-AM ADUS UN JUCĂTOR PENTRU ECHIPĂ ŞI SPRE DEOSEBIRE DE CEILALŢI ĂSTA CHIAR FACE CEVA-DĂ LAPTE! ŞI UITE CHIAR SEAMĂNĂ CU NEŞU. BECALI: (ÎN TIMP CE NICOLIŢĂ ÎI ŞUTEŞTE PORTOFELUL ŞI CEASUL LUI MOŞ CRĂCIUN) TU MĂ IEI LA MIŞTO BĂI ZDREANŢĂ?ÎMI DAI CADOU UN SPION DE-A LUI VOICULESCU?HAHALERO, EŞTI UN BOSCHETAR! ! ! ASTA EŞTI! ! ! ŞI TU ŞI TOATĂ ANTENA 1! ! ! NIŞTE BOSCHETARI! ! ! DACĂ MĂ ENERVEZI…TE CUMPĂR ŞI PE TINE ŞI TOT POLUL NORD. (MOŞ CRĂCIUN PĂRĂSEŞTE SCENA, SCOATE CAPUL PE GEAM SI ZICE) MOŞ CRĂCIUN: FORTZZZZZZZA DINAMOOOOOOOOOOOO! ! ! BECALI: SMĂRĂNDESCULE! ! ! (SMĂRĂNDESCU FUGE DUPĂ MOŞ CRĂCIUN… DIN SPATE SE AUD ŢIPETE) AM ŞTIUT EU…SPION DE-A LUI BORCEA… HAHALELELOR…. ZDRENŢELOR (UITÂNDU-SE SPRE PUBLIC) (ÎN TIMP CE VORBEŞTE SE ÎNCHIDE CORTINA)

ACTUL IV

78

POVESTITORUL: ACUM MOŞ CRĂCIUN SE ÎNDREAPTĂ SPRE CEL MAI CELEBRU CUPLU DIN ROMÂNIA, …BINE…APROAPE CEL MAI CELEBRU CUPLU DIN ROMÂNIA…ANDREEA MARIN ŞI STEFAN BĂNICA JR (PE FUNDAL MELODIA SURPRIZE SURPRIZE) (SCENA ÎNCEPE CU ŞTEFAN BĂNICA JR CARE O STRANGE PE ANDREEA MARIN DE GAT, IAR CÂND MOŞUL INTRĂ EI SE ORPESC) MOŞ CRĂCIUN: HO HO HO…C-O DOARE! ! ! ŞTEFAN BĂNICA: PRESELECŢIILE LA DANSEZ PENTRU TINE SE ŢIN SÂMBĂTĂ

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
ŞI DUMINICĂ…AŞA CĂ NU MĂ PLICTISI ŞI LASĂ-MĂ SĂ-I TERMIN MACHIAJUL MOŞ CRĂCIUN: NU…NU AM VENIT SĂ DANSEZ PENTRU TINE…. POATE PENTRU ANDREEA…. AM VENIT SĂ VĂ ADUC NIŞTE CADOURI, NU DIN PLĂCERE, DIN OBLIGAŢIE…. TREBUIE SĂ-MI IAU ŞI EU PENSIA. UITE ANDREEA ŢIE ŢI-AM ADUS O CASCĂ…ŞTII TU DE CE, SE CITEŞTE PE FAŢA , PENTRU MICILE IEŞIRI ALE LUI ŞTEFAN…AA ŞI ÎŢI ACORD PREMIUL DE CEA MAI REZISTENTĂ FEMEIE LA IMPACT! ANDREEA MARIN: MULŢUMESC MOŞULE…CRED CA O SĂ-MI PRINDĂ BINE! ! ! MOŞ CRĂCIUN: IAR ŢIE ŞTEFANE ÎŢI ACORD CENTURA DE CAMPION ABSOLUT LA K1, DEOARECE NIMENI NU O BATE MAI BINE CA TINE PE ANDREEA, ŞI ÎŢI MAI OFER O CHITARĂ S-O FOLOSEŞTI CUM ŞTII TU MAI BINE (ÎNCEPE SĂ CÂNTE: ”ŞI UITE DE ASTA TE IUBESC EU PE TINE FEMEIE” APOI IA CHITARA SI O LOVEŞTE PE ANDREEA) (SCENA SE ÎNCHEIE CU MELODIA “ALL YOU NEED IS LOVE”) ACTUL V POVESTITORUL: OFFFF…MAI ESTE MULT DIN PIESA ASTA?VREAU SĂ PLEC ACASĂ…IN FINE: MOŞ CRĂCIUN SE ÎNDREAPTA SPRE STUDIOURILE ADICĂ GARSONIERA OTV UNDE SE DESFAŞOARĂ CEA MAI IUBITA EMISIUNE DIN ROMÂNIA…. DAN DIACONESCU: BUNĂ SEARA DOAMNELOR ŞI DOMNILOR ŞI BINE V-AM GĂSIT LA EMISIUNEA…MEA ASTĂZI DUPĂ CUM V-AM OBIŞNUIT ÎN ULTIMA JUMĂTATE DE AN DISCUTĂM CAZUL ELODIEI. ÎL AVEM LÂNGĂ NOI PE DETECTIVUL OTV LAZARIUS CARE VREA SĂ NE PREZINTE O IPOTEZA ÎN CAZUL DISPARIŢIEI ELODIEI. LAZARIUS: BUNĂ SEARA DOAMNELOR ŞI DOMNILOR, AŞ DORI SĂ VĂ PREZINT EXPERIMENTUL “CHIUVETA” AVEM ALĂTURI DE NOI OO. . CHIUVETĂ ŞI O SUBSTANTĂ DESCOPERITĂ DE OAMENII DE ŞTIINŢĂ AI SEDIULUI OTV NUMITĂ : SODĂ CAUSTICĂ. . TREBUIA SĂ AM ŞI O MÂNĂ DE PROBĂ DAR N-O GĂSESC. SE OFERĂ CINEVA. . AA DA DUMNEAVOASTRĂ DOMNULE DIACONESCU (ÎL IA DE MÂNĂ ŞI O BAGĂ ÎN CHIUVETĂ . SCOATE MÂNĂ)

79

 
DAN DIACONESCU: AUUU…SENZAŢIONAL…REVENIM DUPĂ PAUZĂ (SCOATE O

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
PANCARTĂ PE CARE SCRIE PAUZĂ, O LASĂ JOS ŞI CONTINUĂ) MI SE ŞOPTEŞTE ÎN CASCĂ …ÎL AVEM PE MOŞ CRĂCIUN ALĂTURI DE NOI. (INTRĂ MOŞ CRĂCIUN ÎN SCENĂ) MOŞ CRĂCIUN: HO HO HO! ! ! CRĂCIUN FERICIT! ! ! DAN DIACONESCU: SENZAŢIONAL DOAMNELOR ŞI DOMNILOR, MOŞ CRĂCIUN ESTE ÎN STUDIO LA NOI…EXCEPŢIONAL…NEMAIVĂZUT…INIMAGINABIL! ! ! (DAN DIACONESCU ESTE INTRERUPT DE MOŞ CRĂCIUN) MOŞ CRĂCIUN: MAI TACI ODATĂ! ! ! ŢI-AM ADUS UN CADOU (INTRĂ ÎN SCENĂ ELODIA) . NU DE ALTA DA POATE MAI SCHIMBAŢI ŞI VOI TEMA EMISIUNII (DE SUB BIROU IESE CINEVA ŞI LIPEŞTE AFIŞE CU SENZAŢIONAL) DAN DIACONESCU: SENZAŢIONAL…EXCEPŢIONAL…NEMAIVĂZUT DOAMNELOR ŞI DOMNILOR, ELODIA A FOST GĂSITĂ…AM GĂSIT-O PE ELODIA! ! ! OTV TRIUMFĂ DIN NOU MOŞ CRĂCIUN: BINE ATUNCI, EU V-AM LĂSAT. CRĂCIUN FERICIT! ! ! HO HO HO! ! ! ! ! ! DAN DIACONESCU: SENZAŢIONAL, NEMAIVĂZUT, MOŞ CRĂCIUN PĂRĂSEŞTE STUDIOUL. ESTE INCREDIBIL…UITAŢI-L CUM PĂRĂSEŞTE STUDIOUL. . INCREDIBIL, SENZAŢIONAL! ! ! ! (SE ÎNCHIDE CORTINA)

ACTUL VI

80
POVESTITORUL: ACUM MOŞ CRĂCIUN SE ÎNDREAPTĂ SPRE VILA SOŢILOR COLUMBEANU. SENZAŢIONAL, INCREDIBIL…AAA OUPS…M-AM MOLIPSIT ŞI EU. MOŞ CRĂCIUN: HO HO HO! CRĂCIUN FERICIT! ! ! M-AM SĂTURAT SĂ ZIC REPLICA ASTA. IRINEL: HMMM…MIŞTO…. MOŞ CRĂCIUN CINE ŢI-A DAT DRUMUL LA USĂ? MONICA: (INTRĂ PE SCENA ŢIPÂND) IRI, IRI, IRI, CINE A VENIT? (SE ÎM-

ÝKEION

literatura
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
PIEDICA DE IRINEL) . OF DOAMNE…DE CE M-AM ÎMPIEDICAT?AAA TU ERAI IRI? IRINEL: MIŞTO! ! MOŞ CRĂCIUN: AM ŞI PENTRU VOI UN CADOU, CHIAR DACĂ NU AVEŢI NEVOIE. . UN SCUTEC CU CRISTALE SWAROVSKI, CU DIAMANTE ALEA ALEA. CE ZICEŢI? IRINEL: MIŞTO! ! MONICA: OAAAAA…CE FRUMOS! ! ! (ŞI SE ÎMPIEDICĂ DE IRINEL) DOAMNE CE PROASTĂ SUNT! ! ! MOŞ CRĂCIUN: ŞTIM CU TOŢII ASTA…HAI CĂ V-AM LĂSAT…M-AM PLICTISIT DE VOI, LA FEL CA ŞI TOATĂ LUMEA… OFF IAR REPLICA ASTA…. . HO HO HO ! ! ! CRĂCIUN FERICIT! ! ! ! MONICA: PA MOŞULE! IRINEL: HMMMMM…. MIŞTO! ! !

ACTUL VII

POVESTITORUL: BĂI…DECI PE BUNE FAC PE MINE…IN FINAL MOŞ CRĂCIUN AJUNGE ACASĂ ŞI SE CULCĂ… (MOŞ CRĂCIUN INTRĂ ÎN SCENĂ CADE ŞI ADOARME BRUSC)

81

MOŞ CRĂCIUN: DA PARCĂ TREBUIA SĂ DĂM O PETRECERE…. MUZICĂ, ARTIFICII, TREBURI… POVESTITORUL: DA DAR NU MAI POT SĂ MĂ ŢIN. PE BUNE AM BĂUT PREA MULTĂ COLA. CRĂCIUN FERICIT TUTUROR…PE…MAI ÎNCOLO (POVESTITORUL FUGE SPRE USĂ) (piesă scrisă şi jucată în decembrie 2008)

 

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

82

ÝKEION

poezia

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Sabina ŞOTUZU .. şi uleiul de toamnă se scurge uşor printre degetele mele, tremurându-mi picioarele Goale şi ruginite şi mă nasc – prin scârţâitul unei viori…. afonice. Nedrept Cu tălpile goale şi vinete, Sărut paşii timpului şi calc printre cioburi de soare spart. Mă împiedic de piatra rece a celulei şi las amprente în sângele vechi al minciunii. Am ajuns aici dintr-un adevăr, Care s-a spart în gura mea de un ac pueril al naivitaţii. Toată joaca, zâmbetul, plânsul de copil mofturos, S-au dus într-o clipă pe valea sâmbetei ; Am ţipat după coaja mea de ou protector, Însă liniştea mea s-a evaporat din cana cu ceai fierbinte şi aromat într-un nor al adolescenţei pe care.. trebuie să plutesc. Aştept, aştept şi vreau să fac riduri în libertate, Oasele mele moi să se albească, Să acopere zăpada de pe creierul meu ! Să pot intoxica modernismul care face mucegai pe aceşti pereţi umezi, sufocanţi ai falsităţii…. De ce mă ţii în puşcărie ?? Mai dă-mi doar o ‘jucărie’ ! s-o ţin, s-o am, să o păstrez În mine.

Să fie toamna?

D

U EB

T

83

 

Privesc în spatele meu o parte din timp Şi ating cerul ce se sparge în bucăţi tomnatice în mine. Trece o secundă, se pierde un suflet S-a întrerupt ceasul, dar ploaia continuă. Clipă după clipă, picătură cu picătură Şi mă dizolv, împreună cu totul, în stări limită de supravieţuire. Îmi ard unghiile inimii, ca să pot pluti în lava uscată din pământ. Foşnesc o pătrăţică de ciocolată Şi fac confetii din testamentul anotimpului, Apoi desfac sângele şi fragmentez cărbunii în stropi. Mă topesc în frunze de viaţă şi mai cer o ramură de ajutor, Însă urechea-mi.. a surzit deja de tristeţe. Cad între cioburi de bucurie, dar mă tai într-o nouă şansă de îngheţ. E dulce privirea, dar urâtă simţirea; de aceea am murit. Te-am întrebat dacă mai trăieşti ?

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Nu azi, ci mâine. Aş avea nevoie de puţin timp, Să desluşesc unele cuvinte Şi să rup în bucăţi câteva clipe Din viitorul meu care va fi cândva prezent. Am nevoie urgentă de un pic de inspiraţie mai întâi, Să pot aranja unele părţi de cărbune Din soba dezamăgită care s-a stins. Dar mai întai de toate, Explicaţia e singurul lucru. De care cârja mea bolnavă are nevoie în viitorul apropiat.. Simt că am amorţit pe un pat de spital În care zilnic aştept ziua de mâine. Gura mi-e umplută cu oxigen expirat, Îmbibat într-o maşinărie Pentru oameni handicapaţi. De ieri o aştept pe mama în patul de operaţie Însă în fiecare zi îmi zice s-o mai aştept. Pentru o perioadă m-am gândit să opresc timpul Însă viitorul meu a rămas întotdeauna îndepărtat. Doctorii pomenesc într-una de mâine. De ce niciodată n-au folosit « azi » ? Poate că cerul nu le-a permis vreodată Să spună : astăzi trăiesc ! Gâtul meu e în ghips Şi speram ca mâine să scap de el, Dar mi-am blocat privirea în sus şi ceasul a trecut de multe ori de 24. Şi nu timpul se opreşte, Căci eu scad…………… Viaţa mea se opreşte mereu la ziua de mâine ; Însă doar azi am trăit toţi, Mâine, nu a existat niciodată. Dor de Dorohoi Ninge pe faţa mea, Din ochii mei, Nisip mucegăit din gura mea, Pe-obrazul meu. Urechea mea sulfă-n mintea mea Cu miros fierbinte de muşeţel; Mâinile mi-s pline cu puroi de vanilie Şi cuprind pământul. Picioarele mele ; da, ale mele Gâdilă praful din fântâna rece Şi-mi înmoaie dinţii putreziţi Cu otrava zaharisită Şi mai tresar încă o data şi iar şi apoi mă ridic în oasele mele Mă întorc acasă şi adorm.~ Corpul meu omenesc, clepsidra, cioburile, praful Se zbat între viaţă şi moarte pentru un răsărit, un apus şi un pas-de la casa părintească ! Dor de mama şi de tata, de trenul care ţiuia la miezul nopţii Anunţându-mă că vine sormea-de la Iaşi. Eram atât de sigură, că ştiu sigur ce, care şi cum e Şi speram că pot înşela o inimă, dar culmea ! Şi chiar dacă o singură dată aş încerca să uit, mi-aş da seama că e imposibil : O secundă, apoi ore şi ani, însă va veni şi clipa şi : Ceasul nu mai ticăie, Iar ochii nu mai vorbesc. Dragostea nu se pierde, bucuria se iroseşte şi moare.. Pătrund între clipe triste şi învie bucuria.

84

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Vezi acum ? Povestea unui îndrăgostit Un câine flămând aleargă Încercând din răsputeri să-mi miroase urma Simte, dar îsi otrăveşte venele cu părţi din paşii mei din modul prin care ţip la el să plece ! Îl fugăreşte trupul meu prin care-şi înfingea odată ghiarele, Dinţii i se încolăcesc unul câte unul în gură, cerşind o parte din mâna mea ; Ochii i se usucă după sufletul meu şi gândul că voi fi cuminte ! Mă doare amintirea că a fost odată Om.. Câine vagabont, opreşte-te, apoi întoarce-te şi strânge balele lăsate-n urma mea şi apoi scuipă-le în măduva uscată a unui Os ! Naivitatea Aş vrea să fac trecutul un prezent Din frunza mea rebelă veştejită Să rup fărâmituri de glasuri calde Şi să zâmbesc. Rămân o ora fără de cuvinte Golesc paharul plin de ură Hârtia rumenită în cuptorul rece Lăsată numai una, numai una. În zări mărunte, plutesc prin infinituri La poarta unui pol născut orfan Şi-i fur din pâinea lui o-nghiţitură Dar o arunc.. Mai îmi doresc un singur an, un singur pas etern, Să mai învaţ să mâzgâlesc tristeţea Şi stropi de rouă să-i fac în curcubeu Şi totuşi să trăiesc. Dar uit că viaţa mea e numai una Că-n 3 colţuri exacte am fost înghesuit : Când m-am născut, iubesc şi voi muri. Şi totuşi unde-i ura ? Doar sunt copil, nu pot minţi Pot plânge doar după suzetă După un dor de mama de acasă Sunt doar pribeag şi doar alerg. Numai patucu mi-alinare Ori sentiment de aparenţă mă fură iar ? M-am rătăcit în vârf de acuarelă Şi văd căci locul meu nu e aici. O ramă goală stă în palma mea Cu 3 straturi de sare umezită Şi ochii mei uscaţi se uită: « Este a mea ? Sunt eu ? »

 

A girls dream (foto: Alexandra Jitariuc)

85

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Eu sunt, dar cine ? Ce m-a făcut să fiu aici Ce nu e şi ce există ? Şi dacă e,ce e? eu merg, eu merg.. Avortul Cu drept străbun, în umilinţa istoriei, Un îngeraş, dintre miliarde, Câştigă locul să se nască pe pământ. Rănit de lipsa aripilor, Bandajat de iubire, E vindecat de dorinţa de-a avea o mamă. Un strop de inima începe să pâlpâie şi nerăbdarea clocoteşte în vene pline de sânge. Creierul numără secundele Mănuţele pipăie căldura Iar ochii parcă-s îmbolnăviţi deja de aşteptare. Începe să miroase a fum, iar ţărâna se crapă în pulsul lumii. Un suflet în adânc cum putrezeşte-n întuneric Şi ţipă pentru dreptul său la viaţă ; Însă inima în care locuieşte ii pune în faţă uitarea şi-i leagă respiraţia cu nepăsare. Se zbate uşor şi nu cere decât să se nască Îl doare ! începutul care deja a luat sfârşit. Lacrimi de sinceritate se rup De pe chipul lui şi tace. Acum e gol într-un absurd infinit Şi o coajă uscată fără pic de miez, Intoxicată cu ură. A vrut doar să cunoască viaţa. Însă toată dorinţa de a trăi E doar moarte. Copil orfan, Să nu te mai întorci ! Nimic Mă tem că am pornit război, În lumea din care alungam scandalul; Mă tem că am început să zbor, Spre ţara unde aripile se-nterzic ; Mă tem că acum iubesc, Persoana care trebuia să mă urască ; Mă tem c-am invitat fantoma, De care trebuia să mă ascund ; Mă tem că m-am rătăcit în valea, Unde doar morţi îndrăgostiţi se pierd. Şi ce caut aici ?? Vreau să îmbrac mantaua absolutului, Să devin cuceritorul absurdului, Şi să lupt cu arma infinitului. Am totul, deci sunt vid. Nimic mai mult, Nimic mai puţin, Nimic altceva, Decât atât. Decor 2 ( « Decor » - George Bacovia ) Trecut amar, trecutul dulce Deschide ceasul mozaic Aprins de clipa disperării… Trecut sărac, trecut bogat. În mine hoinăreşte un sărman cioban.. Prezent amar, prezentul dulce

86

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Închide anotimpul pueril Stins demult de-o « frunză verde »… Prezent sărac, prezent bogat. Mă prind de zarul plin cu bile roşii.. Şi viitor amar şi viitorul dulce ; Trecut amar, trecutul dulce ; Dar din prezent amar, prezentul dulce, Mă nasc sărac, trăiesc bogat… Adorm şi-aştept să plece toamna iar..

87

 

De ce-aş fi trist ? (foto: Alexandra Jitariuc)

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Luiza BARARU Dar ea, micuţă şi firavă, Nu realizează moartea lor, Ci crede doar în nemurire, Şi-al oamenilor creator. Cu păşi uşori se-apropie, însă Un baiatel sfios, hoinare, Cu ochii negri, inocenţi, Ce o privesc foarte cunar. Întinde mâna, o cuprinde, Vrea să alunge a ei durere, Şi încercând s-o liniştească, Rămân singuri în tăcere. Din jurul lor totul dispare, Fiinţe, lucruri şi culori, Înconjuraţi de alb şi negru, Stau sub umbra câtorva nori. Ce poţi să-i faci, când doar un gând, Îţi insoreste zâmbetul, Oricând durerea te apasă, Şi-ţi devorează sufletul. Un strigăt mut Oare auzi şi tu, copile, Cum plâng bătrânii mei copaci? Au mai rămas câteva zile, Tu stai aici singur şi taci. Şi vor veni toţi după mîne, Să-mi ia ce am avut mereu, Copaci ce vor să mă aline, Iar fără ei îmi va fi greu. Văzduhul singuratic mi-este, Căci sturzii iar l-au părăsit. Dar ştiu că el va trece peste, Durerea grea ce l-a lovit.

Cromatic

D

U EB

T

Vorbesc cu-al zilei astru, Prin nori plutesc încet, Gândul mi-este albastru, Iar sufletul violet. Pământu-i un dezastru, Creat de-un biet poet, Dar gândul mi-e albastru, Iar sufletul violet.

88

Şi văd cum tot se pierde, Sub pasul meu pustiu, Acum am gândul verde, Şi suflet cenuşiu. Doi trandafiri Un chip angelic strânge norii, Creând din ei ploi şi furtună, Plângând doi trafiri albaştri, Ce au murit de-o săptămâna.

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Odată o mireasmă dulce, Într-o mătase mă-nvelea, Iar capul ei voia să-l culce, Uşor, aici pe iarba mea. Doar, tu copile, ai înţeles, Tristeţea ce o port cu greu. Tu vii aici, atât de des, Dar nu mai văd zâmbetul tău. Cupidon Ah,Cupidon, ce copil nebun! Ce mi-ai facut tu mie? Cu ce ai aprins sufletul meu, De zbiara in mine mai mereu? Of,mai copil prostut ce esti, Tu n-ai stiu ca ma ranesti? Caci lacrimile perle-mi sunt, Ca ma lovesc in sufletul crunt. Mai lasa-ma copil nebun Cu joaca ta in pace! Pe tine as vrea sa ma razbun, Dar sufletul imi tace. Un vis de vara, Da-mi fericire. Gandul mi-e sec Murmura vantul Canta pamantul Pe care il trec. Plans si suspine, Inec in ele, Vorbele-ti grele, Privind spre stele, Ramai cu mine!

89

Iluzie Sarut un inger, Buze amare, Inima-mi moare, N-are scapare, De al tau sange. Pelin,iubire, Lacarimi de ceara, Luna amara,

 

Gând cu gând se spală (foto: Alexandra Jitariuc)

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Anca ROMAN să mă rup de voi. Vărs teatru cu voi să-mi ţes carpetă pentru zidul clandes***... NU – dărâmat. NU-mi aluneca a ploaie, copile! Mă rezum la “altfel” Cer învoire de la pixuri fără pastă, ce sug franjuri de coli fără rânduri, să mă îmbrac în stomacul tău flauşat. N-o să întreb de ghebul păturii, nu! Ascunde doar un “Azi dormim altfel” [îţi nasc o broşură caustică] -viciul sacâzului gurii mele rămâne ca-i place să patineze. -Ce faci tu acolo? -Iar am căzut din pat. Îţi croşetez un guler Nu-mi încapi de etichete plutitoare Râd contururile de mine de când te tot storc prin ceşti cu gulere mânjite de zâmbete absentând în glasuri răpunse-n a fi ale celor mulţi. Sunt chelnerul nopţilor ciobite; servesc beţie lămurită. Sunt buncărul zilei cerşite; miros a zăbavă decojită. Suflă-mă Când voi fi ţărână pe călcâiele tale şi te voi înălţa în ape sferice,

Fac speculă cu voci Aştept să decupăm aureole de pe capetele sfântului nostru. Tu vei ţine în mână compresorul de minuni, iar eu te voi ţine de umăr. Dar pan-atunci nu voi înţelege să te strâng ochean ci doar să mă scutur de sita de rece ce cerne-ntre degetele tale. Vapori. Dar când va fi pe gustul meu de ieftin, încât sa nu-i mai fur pe zei, va izvorî pe capetele noastre clei. Diseara-ţi pun coroană de gălbenele. Luminează a cădere [Ai apus?] Smulg cer din cerul Dumnezeului meu în scaun cu rotile

90

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
dar îţi va fi dor să-ţi scalzi obrazul în urzici, să mi-o mângâi în palmă …căci eu nu ştiu când ne e bine să mor. Şi când vom copilări în menirea noastră şi voi călca pe drumul cel mai scurt ca să-ţi aduc ofrandă, când vom merge amândoi şi te voi lăsa să-i legi ştreang umbrei, atârnând-o cu picioarele în sus de mâna-mi neglijentă, să taci, ca să-ţi plâng urletul. Eu cunosc luciul balonului tău şi te caut în frica de oameni; te ştiu prin atingerea lipsei ce-ţi intuieşte forma. Eu am grijă de tine… Ţi-am cules faţa din reflexie... trudesc de mâine să-mping lumina şi invers.
M-am cufundat în visul ei (foto: Alexandra Jitariuc)

91
Lumea o simţi cu călcâiele (foto: Alexandra Jitariuc)

 

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Tania MICLESCU -un legose joacă pe frunze cu îngeri ce strâng amintirile cubice. Înainte, se oglindea în suflete ce ar fi dezbrăca cu aripele norii de tânărul albastru, dar rătăcită de un mim amnezic s-a fragmentat în puzzle cu piese furate. De atunci, un înger ce sulfă baloane dintr-o cană cu sevă binară declară că o lebădă-lego a uitat să uite să zboare.

Repaus celest E apus de gând, dincolo de câmpiile îmbracate în giulgiu. Copacii s-au îngreunat de strigăte ofilite; tălpi libere de neprihănite umbre s-au otravit cu solii lui ianuarie.

Dor de oameni hoinari De pe genele lor decolează fluturii cu aripi pergament, iar din palmele făcute căuş beau inspiraţia pensule ce zgârâie pământul cu umbra cerului. Ei, hoinarii locurilor păzite de strămoşii vegetali pot culege griuri din betonul cojit de orgoliu, şi inevitabil, să se împiedice de un întreg câmp de lalele;

92

Miroase a florii încremenite. şi-a cer dezgolit într-un anotimp de cretă.

O lebădă –Lego De când se macină timpul în degetare de fum, o lebădă cu pleoape de miere, cu pene de cioară

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Scuturandu-se de cleiul ce le împiedică zborul, cititorii în unghii simt dorul de oameni hoinari şi le cântă elegiile. Adonişi de iarnă din pipe octogenare se naşte iarna ; asimetrică-n promisiuni, disipând amoruri printre peregrinări frivole, strănută cu fulgi adonişi. e ca o amantă pentru un pământ livid, cernută în secunde imuabile, ce se poartă în irişi dezlanţuit de muţi. îmbrăcând chipuri ancestrale într-o anorexie socială, încremeneşte la uşa istoriei, o iarna developându-şi ultima toamnă.

Aud în culori Aud în culorile toamnei, rememorând mişcări uscate prin mansardele unei copilării în gri-rozaliu. Mut, culorile mele se caută pe maree înlănţuite-n ritm, unde se citesc cărţile alb-negru, îmbrăcând mulaje din lutul regal, fastuos, iar toamna noastră încremeneşte în verde lugubru, şi vocea-i este capsată cu non-culori stridente. Acolo, ecourile se văd mut de chipul-fantomă pătruns de amorţeala unui negru impersonal şi tăcut, acolo, poţi auzi ecourile toamnei trecute spălate-n ulei.

93

 

Make your way to heaven (foto> Alexandra Jitariuc)

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Dana CERNUŞCĂ

sfârşeşte aşteptând să se pună în funcţiune trenul pentru oamenii sfârşiţi... aici e doar zidul de care timpul nu mai trece aici nu se moare, moartea ţine de ontofaniile britanice şi de legendele cu eroi ai lui ghica, noi suntem nişte incomensurabili pitoreşti cu mii de ani în urmă

la adio dorohoi eu nu iau cu mine decât gongul orologiului din piaţa primăriei ce joacă rolul de gropar pentru fiecare dorinţă fără epitaf din centru până-n plevna mi-e teamă că grigorescu e prea bătrân şi are umeri de muzeu de acum, nu mai pune în scenă decât decorul bulevardului pe care se-ntind caricaturi abulice şi mihăescu degeaba se chinuie să le uite în tablouri nu-mi mai reproşa ignoranţa! eu atât îmi amintesc: că te-am numit odată marşul fără sfârşit al paşilor care se pierd în tine, eu nu reţin decât începutul poveştilor şi capătul de linie la care omul se

(Premiul I la Concursul Judeţean de Poezie “Saşa Pană”, ediţia I, Dorohoi, octombrie 2008, secţiunea Dor de Dorohoi)

94

Toamnă dorohoiană (foto: Ciprian Voloc)

ÝKEION

poezia
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Sabina-Diana GUŞU Pe alei,felinarele’s stinse Uşor, mă conduc într-o lume de vise. Păşesc încet... e’o linişte nebună... Doar pasul meu zăpada o mai scurmă. Se plimbă amintiri prin oraş Îmbrăcate’n fire de mătase, Se unduiesc,dansează,se coboară, Mi-aduc aminte de parcul de odinioară. Oraşul dispare ! Se sfâşie cerul în panglici de mătase E totul alb şi totul de mătase Şi străzile, lungi, toate’s pustii Aud mereu doar glasuri de copii. Ascult pustiul şi cad în neştire În albul zăpezii pluteşte zidire, Mă’nfăşor în gândul ce-mi tulbură firea Nebun ca şi vântul,nebun ca iubirea. Mă uit în jur şi strig în gura mare: Aprindeţi lumina,oraşul dispareee!

 

Un vis (foto: Alexandra Jitariuc)

95

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

96

ÝKEION

cartea

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Paul GORBAN

Daniel Corbu şi chipul întors în oglindă Dacă în 1979 scriitorul de pe malul Ozanei, Daniel Corbu, debuta în revista România Literară cu poeme şi eseuri, iată că după trei decenii de experimente lirice, în care şi-a construit manualul bunului singuratic şi propria Evanghelie, el vine cu o carte de povestiri, o carte în care poetul Cenaclului de Luni scoate din buzunarul imaginarului şi fantasticului caseta construcţiei postmoderne. Pe banda casetei, pe care autorul o numeşte Urmele lui Dumnezeu, au fost imprimate nouăsprezece povestiri în ritm de blue-jazz. În linia ideii de experiment literar, cunoscutul poet din Tîrgu Neamţ, stabilit de zece ani în Iaşi, deschide volumul de povestiri invitând cititorul la banchet, şi nu la orice fel de banchet, ci la unul la care a chemat scriitorii, filosofii, eseiştii, politicienii şi artiştii din toate timpurile. Cu o emoţie adolescentină autorul spionează, parcă dintr-un univers numai de el ştiut, fiecare gest pe care-l face cititorul. Curiozitatea îl determină pe acesta din urmă să îşi tragă casetofonul aproape de el şi să asculte sub semnul clepsidrei dialogul ciudat dintre Martha şi Augustin, doi tineri bănuiţi ca ar fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Autorul Urmelor lui Dumnezeu reuşeşte să îl surprindă pe cititor atât prin jocul de limbaj pe care îl foloseşte, de cele mai multe ori filosofic şi poetic, cât şi prin mesajul uşor ironic, pe care îl divulgă atunci când îşi fixează, prin replicile personajelor, intenţia. În acest sens, relevant e următorul dialog: „Augustin: Să fim liniştiţi, apocalipsa seamână în fiecare dimineaţă cu 24 de ore. (Thornton Wilder) Martha: Să aprindem lumina! (Lenin) Augustin: Mai multă lumină! (Goethe) E întuneric ca-n cur! (Céline) Martha: Desigur. (Tupan) Augustin: Ce cald e aicea la tine / Şi toate din casă…(Bacovia) Martha: Merg s-aduc cafeaua. (Cărtărescu) Augustin: Ea făcea cea mai bună cafea. / Să încep chiar aşa / Cu o tautologie, cu o tautologie? (Cezar Ivănescu) Martha: O vrei mai dulce? (I. Teodoreanu) Augustin: Nu. (Eugen Ionescu) Martha: Despre ce vorbim astăzi? (Piru) Augustin: Nu ştiu! (Muşina) E nevoie doar să începem. Restul îl va aduce contextul.

97

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
(Sallustius) Martha: Cine începe, are jumătatea înfăptuită. (Horaţiu) Augustin: Trebuie să îndrăznesc, fie că reuşesc, fie că nu. (Euripide) Mai întâi despre iubirea cea făr`de hotar. (Blaga) Pe urmă, despre libertatea filozofării şi filozofarea libertăţii. (Yung) Cine ne ajută? (P. Groza) Martha: Dar ne avem pe noi înşine, şi pe câţiva alţii, şi e frumos să regăseşti în tine şi în cei câţiva o lume. (Hölderlin) Augustin: Să-ncepem. (Vianu) Martha: Sub semnul clepsidrei?(Clezio)”. Din fragmentul redat mai sus reiese că autorul oferă, pe de o parte, cititorului un dialog cursiv dintre două personaje, în timp ce pe de altă parte dă o lecţie de exerciţiu postmodern colegilor din generaţia sa. Prin această povestire Daniel Corbu ne arată cât de bine deţine controlul atât asupra firului epic, oferind simplului cititor un tablou viu colorat, în care personajele vin să îi răspundă căutărilor şi aşteptărilor, cât şi asupra intenţiei ironice pe care o dezvăluie cititorilor avizaţi, şi anume, mesajul că mulţi dintre scriitorii, filosofii şi eseiştii care ocupă locuri de cinste în biblioteci nu fac decât să prezinte naiv anumite stări ale omului. Daniel Corbu se apropie, aş putea spune, de literatura unui univers şocant, al senzualităţii. În povestirea Ultimul călău, pe măsură ce citeşti devii prizonierul rândurilor, al metaforelor folosite, al simbolurilor şi deopotrivă al fanteziilor. Ai senzaţia că între tine şi autor se încearcă stabilirea unei relaţii de parteneriat. Te trezeşti în mijlocul unor crime pasionale, martor al unor execuţii radicale, puse în practică de oamenii legii. „Când călăul a ajuns pe eşafod, cei din sat au putut vedea un individ vlăguit şi cu privirile stinse. «Domnilor, spuse judecătorul, după ce făcu un ocol în jurul ghilotinei, dând din cap cu admiraţie, acest ticălos criminal cu premeditare a fost condamnat la moarte. Nu vom strica praful de puşcă pe acest abominabil cu sânge de călău, ci am acceptat să-şi facă singur de petrecanie, după legea veche şi după tipic.» Ceea ce a urmat, ceremonia morţii călăului, s-a petrecut în etape…” Pentru a nu-l brutaliza pe cititor cu imagini de coşmar, Daniel Corbu se foloseşte de tehnica povestitorului comic. „Călăul avea într-adevăr un chip de maimuţă, cu fruntea aşa de îngustă încât aveai impresia că sprâncenele se unesc cu părul ţepos, mâinile scurte şi puternice aveau degetele butucănoase, terminate cu nişte unghii late…”. Şi în povestirea Hainele poetului, scriitorul se apropie de genul de povestire care prin conţinut şochează. Suntem martorii unei metamorfoze. Un tânăr debutant primeşte de pomană hainele unui cunoscut poet, care sfârşise, leucemic, la treizeci şi cinci de ani. După ce le îmbracă observa că poemele pe care le scrie sunt identice cu ale răposatului, lucru care generează un întreg proces de redescoperire a eului. În povestirile: Piticul de la marele circ, Subiect pentru o naraţiune, Sticleţii domnului profesor, Opera, Peţitorul, ca şi Gogol, ca şi Nichita Danilov sau Philip Roth, Daniel Corbu, echilibrat, inventează personaje şi situaţii paradoxale. Uneori, deşi mergând pe aceeaşi linie umoristică pe care a adaptat-o încă din primele povestiri, el propune subiecte absolut complexe. Cu fiecare nou personaj,

98

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
cu fiecare povestire el se creează şi se dezvoltă pe sine însuşi, mereu nou. Cititorul îl descoperă când un pitic cu picioare imense, când un bărbat retras în bucătărie speriat de calul găsit în pat, când ridicat deasupra globurilor negre. Conştient de iluzia pe care ţi-o poate crea plutirea pe fluviul fantasmelor, evanghelistul nu pierde nici o secunda contactul cu realul. El este conştient că orice rătăcire, în afara realului poate avea şi consecinţe nedorite. „Mă ridicasem deasupra globurilor negre, întruchipări ale sufletelor păcătoase şi pluteam prin globuri de lumină albă şi galbenă, care la apropiere luau chip de om şi sealungeau într-o mantie luminoasă. Pluteam, dar nu trebuia să mă vând plutirii, nici să mă ofer reveriei”, scrie Daniel Corbu. Pe tot parcursul cărţii autorul nu foloseşte un limbaj de lemn, un limbaj care să îngreuneze lectura, ci dimpotrivă, face adesea apel la descrieri spre obiect, fără prea multe detalii, fie ele şi protocolare, oferindu-i astfel, cititorului posibilitatea de a deveni el însuşi creator de cadre necesare încheierii unei povestiri. Autorul înţelege că el este cel-de-foarte-de-desubt, motiv pentru care
Colorez vise (foto: Alexandra Jitariuc)

99
povesteşte numai în şoaptă, arătând astfel, ierarhia guşterilor. Ca o pastişă este plasat prozopoemul Ierarhie. „Într-o zi vroia să se odihnească. Deasupra lui stătea un guşter. Speriat încercă să-l arunce. – Nu încerca să mă arunci, spuse cu totul şi cu totul speriat guşterul, să nu încerci! Deasupra mea stă un alt guşter şi amândoi am plăti scump necugetata faptă. (Cel-de-desubt se holbă deasupra, neîncrezător.) – La mine nu mă gândesc, continuă guşterul, dar teamă mi-e de guşterul meu, care ţine în spate alt guşter, dar mai ales de guşterul guşterului meu, care ţine în spate pe însuşi guşterul princiar.”

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Cunoscut ca om plin de hâtrenie şi poveste printre scriitorii ieşeni, Daniel Corbu are acelaşi dar al povestirii ca şi bunicul profesorului Arnold Paleologu, Toader Stoican, personaj al povestirii Vin papuaşii. „Doar de şapte-opt ori a izbit moş Toader cu toporul la baza cireşului, că cireşul înalt s-a şi prăbuşit la vale, iar babele, în strigăte disperate, pe deasupra cireşului au aterizat în nămeţi de nu se mai vedeau. Dar unde sunteţi păcatele mele? Frăsină, Didină!, le striga moş Toader, văzând cum se ridică din zăpadă şi-şi pipăie coastele: Vedeţi, dacă n-aţi ţinut bine, cireşul v-a făcut babe zburătoare!” Personajele din carte, recunoaşte însuşi autorul, se întâlnesc toate şi se iscodesc, flirtează cu cititorul, se suspectează între ele şi se construiesc în aşa fel încât împreună să formeze acel rânjet ironic, acea poveste care de fiecare dată privită din oglindă pare să fie alta. Ca şi inima poetului, şi inima povestitorului începe să bată mai tare în prezenţa urmelor lui Dumnezeu. „Aşteptăm. Suntem, Fiecare, aşteptarea celuilalt. Povesteşte, hai povesteşte ceva! Nu ştiu ce să fac cu mine. Povesteşte, povesteşte ceva! Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă. Există cuvinte cristaline, ţipătoare, există cuvinte bolnăvicioase, există, o, există grohotişurile! Sau cuvintele încinse de furtună. (…) Ştim că nu suntem făcuţi din înălţări fără oprire, iar în fericire e mult loc de dispreţ, facă-se voia abstracţiunilor!...” Ultima povestire, cea care dă şi titlul cărţii, Urmele lui Dumnezeu, se înscrie în aceeaşi manieră ironică şi poetică în care s-a înscris şi fragmentul ce a deschis culegerea de povestiri, Banchetul. Dacă în prima povestire autorul făcea trimitere la autorii de duzină, în ultima mesajul e îndreptat spre istorie, spre politic. Fragmentul mă trimite cu gândul la întemeierea URSS-ului, uniune care nega complet existenţa lui Dumnezeu. Mesajul poetic, profetic aş putea spune, pe care îl are în vedere Daniel Corbu este foarte limpede, orice uniune, oricât ar încerca să demonstreze neexistenta lui Dumnezeu, a frumosului, a binelui, a adevărului şi libertăţii nu poate rezista multă vreme în istorie, ea este înlocuită cu o altă generaţie, pentru că e sortită îmbolnăvirii. Acest lucru este arătat de autor prin situaţia în care va fi pus personajul Porfiri Semionovici (personaj inspirat poate de romanul Crima şi Pedeapsă a lui Dostoievski). Acesta deşi prosperă în activitatea de cercetare, se va îmbolnăvi, aşa cum s-a îmbolnăvit şi regimul în anii 80-90, motiv pentru care a fost înlocuit. „Într-una din nopţile în care transpira răsucindu-şi inteligenţa şi experienţa de câteva decenii să aducă argumente împotriva lui Dumnezeu, adică mai exact între orele 3.25 – 3.27 când ştim bine, de la Jung încoace, că în lume se întâmplă atâtea nenorociri, uşa se deschise larg producând un curent cu totul nefiresc, care-l făcu pe Porfiri Semionovici să-şi mângâie nervos mustaţa stufoasă. În prag îşi făcu apariţia o figură cu o mantie stacojie şi sandale romane murdare de glodurile negre, provocate de ploile din ultima săptămână. – Cine eşti?!, întrebă Porfiri Semionovici vădit deranjat de prezenţă, pentru că era momentul lucrului intens, (…) - Eu sunt Dumnezeu!, spuse cu o dicţie clară Străinul. – Cine e?, făcu Porfiri Semionovici. – Sunt Dumnezeu. Cumplite argumente şi cu multă ticăloşie meşteşugite aduci împotriva mea! Te tolerez de mult, Porfiri Semionovici, deşi ţi-am dat câteva semne clare. – Te-a văzut cineva intrând? Poate portarul? Spune, pentru numele

100

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
lui… (ptiu ce era să zic!) te-a văzut cineva intrând? Uite, ai adus aici tot noroiul Moscovei! Doamne, ce poate să mi se-ntâmple! Oricine ai fi, dragule (…) pleacă…! Îmi distrugi cariera!”. Putem conchide cu ideea că personajul Porfiri Semionovici din povestirea Urmele lui Dumnezeu va încerca experienţa supraomului, depăşind limitele morale, căutând a-l expulza pe Dumnezeu din lume, însă gestul este urmărit de eşec. Acesta se întoarce împotriva lui chiar în momentul în care se vede biruitor. Apariţia în persoană a lui Dumnezeu în camera de lucru a savantului, în mediu intim reprezintă, am putea spune, remuşcările pe care acesta din urmă le are în conştiinţă, remuşcări care vor duce, în final, la mântuire. Prin Urmele lui Dumnezeu, Daniel Corbu a reuşit să ofere o gamă variată de tipuri de personaje, el îşi lasă asemenea bătrânului ajuns pe munte, albul ce-l poartă ca pe-o cruce pentru a-l determina pe cititor să vadă dincolo de personaje, de împrejurări, de suferinţă, de biruinţă şi fericire, să vadă în sufletul lui chipul întors în oglindă. noiembrie 2008, Iaşi

 

Deep into the sea (foto: Alexandra Jitariuc)

101

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gică MANOLE

Cărţile şi filmul, două mari bucurii ale copilăriei

102

Nu ştiu când eu şi Jan, fratele, am descoperit filmul. Ştiu că primele filme le-am văzut pe peretele şcolii, proiectate, seara, după ce se lăsa întunericul, de nişte oameni străini care veneau cu caravana… Nu-mi amintesc decât că erau cu şi despre război, cu soldaţi, tancuri, avioane, iar Armata Roşie tot înainta şi înainta, tot elibera şi tot elibera teritorii… N-aveam nici un semn de întrebare, cu privire la acea armată roşie. La şcoală, învăţătorul, ne punea să cântăm, cât ne ţineau plămânii, tot despre armata cu pricina: „Azi, armata roşie eliberatoare”… şi „republică măreaţă vatră, născută-n fum de bătălii”… Şi tare mai credeam în ceea ce cântam… Şi că armata roşie ne eliberase… şi că republica în care trăiesc s-a născut după grele bătălii… Nu puteam înţelege cum de o republică care este aşa de mare poate fi vatră, chiar dacă vatră măreaţă. Eu vedeam în fiecare zi vatra unde se făcea focul ş-atunci ce legătură poate fi între republică şi ea? Cred că, prin 1964, în Tătărăşeni, a apărut şi filmul cel adevărat. A fost adus un motoraş, era pornit de Climent Rotaru, iar din cabină ţâşneau pe ecran fascicule de lumină ce se transformau în imagine. Stăteam toţi încremeniţi de uimire. Numai că noi, cei mici, trebuia să mergem la film doar cu şcoala, atunci când hotăra Nicu Jităreanu. Se înţelege, nici o interdicţie nu poate opri un copil să facă ceea ce vrea. Intram la film, alături de Anton sau Jan, pe geam, pe sub mâna lui Climent Rotaru, numai să văd filme. Ne băgam printre oamenii mari crezând că bădia Climent Rotaru nu ne va observa. Nu treceau decât câteva minute de la pornirea filmului şi, în timp ce toată sala urmărea cu mare atenţie ceea ce se întâmplă pe ecran, Climent Rotaru se apropia de mine şi de cei ce am intrat „pe degeaba”, ne zgâlţâia încetişor, spunându-ne: „gâlcuţă, hai afară!”. Ah! Ce revoltat eram şi cât de nefericit mă simţeam că pierd minunile de pe ecran… De neuitat au fost filmele cu Charlie Chaplin. De unul dintre ele, titlul îl ştiu, încă, căci aşa i se spunea atunci, „Zile de fior şi râs”, îmi amintesc bine. Nu cred să fi râs mai mult ca la filmele cu Chaplin. Râdeam încontinuu, iar fălcile mi se încleştau de atâta râs. Eu şi Anton, poate şi Jan, frate-meu, am avut, prin filme, ca idoli pe Lex Barker, cel ce juca rolul lui Old Shaterhand din „Winnetou”. Cum îi mai urmăream filmele, cât de fericiţi eram când, de la unul sau altul, se răspândea iute vestea că, a venit de la Dorohoi sau Botoşani un nou film, că se numeşte nu ştiu cum, că este cu bătăi, cu lupte, cu aventuri etc. Nu ştiu dacă toţi copiii sunt tari la imaginaţie. Dar eu, când vedeam un film sau, mai târziu, când citeam o carte, ieşeam din lumea în care mă aflam, pătrundeam în universul necunoscut al celor petrecute pe ecran sau pe hârtie. Ceea ce vedeam, pe toate le

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
credeam reale. Cele ce citeam în cărţi, toate credeam că sunt adevărate. Aşa, pe la 16 ani, citeam „Cireşarii”, lui Constantin Chiriţă (nu ştiu care volum, dar îmi amintesc că era acela unde Ursu cel puternic sare, cu schiurile, peste o prăpastie), pe vârful unei căpiţe de fân, aflată nu departe de un vişin, pe care noi îl numeam „vişinul lui Mitică”. Ei bine, era primăvara, tocmai citisem cât de viteaz şi curajos fusese Ursu, îmi zic că şi eu pot fi la fel, iau în braţe un căprior de lângă căpiţă şi mă arunc cu el, cu tot, spre vişinul lui Mitică. Copacul, crengile lui, resping căpriorul, cu tot cu mine, stau câteva clipe în suspans şi apoi urmează o cădere zdravănă. Şi-acum simt violenţa durerii în urma căzăturii. Îmi amintesc că, în timp ce eu mă văicăream, Jan se prăpădea de râs. Nici o întâmplare, oricât o fi fost ea de rea, nu m-a lecuit de credinţa în cuvântul scris. Nu credeam că poţi folosi cuvintele ca să minţi, ca să nu spui ceea ce trebuie spus. Când am aflat acest adevăr (anume, că oamenii, de cele mai multe ori, folosesc cuvintele pentru a minţi) o silă mare mi-a cuprins sufletul. Nu ştiu când am citit prima carte. Nici nu ştiu dacă eu le-am descoperit sau ele mau căutat pe mine. Ştiu că, de cum am citit prima carte, tot căutam cărţi şi iar cărţi. Aşa, prin ele, mi-am făcut prieteni adevăraţi, pe viaţă. Tot ceea ce aflam în cărţi eu le credeam aievea. Nici vorbă să-mi imaginez că însăşi marile aventuri la care luam parte din plin sunt rodul imaginaţiei autorului. Dacă îmi plăcea o carte,( de regulă, toate mă captivau), nu mai făceam aproape nimic până nu o terminam de citit. Într-o zi geroasă de ianuarie, zi stranie, de o frumuseţe care-mi strânge şi acum sufletul, mi-aduc aminte că am citit, la geam, ca să am lumină, „Robinson Crusoe”. De neuitat va rămâne acea zi; în altă ocazie, băiatul popii Isac, nu ştiu cum îl chema (am uitat), dar ştiu că mie el îmi zicea Gigi, nu Gică, timp de 3 zile, 5-6-7 septembrie, (anul nu-l ştiu, l-am uitat), am citit, fără întrerupere, o carte masivă, în două volume, de Karl May: „Sub vulturul lui Napoleon”. În acele 3 zile m-am ascuns în nişte tufe dese, într-un colţ al ogrăzii, nerăspunzând la nici o chemare a părinţilor sau fraţilor. Ieşeam din ascunzătoare, pe furiş, după ce mă asiguram că toţi sunt plecaţi, mâncam ceva pe fugă şi reveneam la marea carte de aventuri. N-am recitit-o, nici nu am mai văzut acea carte vreodată, dar nu o pot uita. Aşa, un personaj rău, rău de tot, extrem de periculos încă îl ţin minte: se numea Greifenklau. De la şcoală nu se împrumutau cărţi, de altfel, nimeni nu citea, cu atât mai puţin cei ce-şi ziceau şi aveau pretenţia să li se zică profesori sau profesoare. O spoială subţire, de tot, de cunoştinţe dobândite prin toceală, nişte studii cu mari pretenţii pe la fără frecvenţă, un examen de definitivat luat cu chiu şi vai, şi gata cu cărţile, la dos cu ele, nu mai aveau nevoie de ele toată viaţa! Cred că prin clasa a şasea, clasa mea a căzut, cu învăţatul, într-una din sălile laterale (cea din sus). În sală, într-un colţ, pe stânga, de cum intrai pe uşă, undeva în fundul clasei am observat un dulap. N-avea geamuri, era cu două uşi din lemn peste care, la mijloc, se găseau două belciuge cu un lacăt. Eu, luând ca ajutor pe văru-meu, Anton Manole, cu Ion al lui Roşu, cu Petrică Isac, poate şi Gică Nisfoianu, după ce am tras puţin de uşile lui am observat că se întredeschid binişor pentru a putea să ne băgăm mâinile. De fiecare dată când vroiam să luăm cărţi ,(şi am luat multe, de multe ori), dădeam fetele afară din clasă, doi băieţi ţineau uşa să nu intre nimeni, iar noi, cei menţionaţi, la mare repezeală, cu mâna dreaptă băgată până la umăr, tot scoteam cărţi. Cu mare spaimă (ceea ce făceam noi putea fi considerat drept furt) ni le puneam în genţi, de-abia aşteptând să se termine orele de curs şi să ajung acasă. Eu am luat vreo 37, Petrea Isac ceva mai multe, iar atunci când am fost descoperiţi pe toate le-am returnat. Petrică nu, şi-a mai păstrat câteva, pe una, „Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz (două volume), mi-a vândut-o mie, cu 2 lei prin 1969. Acasă eram întrebat de unde am atâtea cărţi, eu răspundeam că mi leau dat de la şcoală. În lunile acelea, când cărţile cu pricina au stat la mine, nu prea am

103

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
făcut treabă prin jurul casei. De fiecare dată când mi se spunea fă aia, fă asta, eu ziceam repede că am de învăţat pentru şcoală. Şi când eram verificat dacă învăţ cu adevărat, aveam grijă să fiu găsit cu caietul sau cu cartea X, de şcoală, în mâini. Cum rămâneam singur, mă şi apucam de citit. Povestea cu cărţile „împrumutate” de la biblioteca şcolii a durat până ce Paulina Baciu ne-a pârât lui Şuhan. Descoperită, fapta noastră a fost „mediatizată” într-un careu la care a participat toată şcoala, Nicu Jităreanu a tunat şi fulgerat împotriva noastră, iar nota la purtare, pentru toţi, ne-a fost scăzută la 7 (şapte). Cu harul lui greu de egalat ,(de a d a

104

ÝKEION

Addicted to books (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
porecle copiilor), Nicu Jităreanu, uneori, când mi se adresa, îmi zicea, nu fără un zâmbet ironic, „bibliotecarul”. Erau, pe atunci, câţiva băieţi care erau flămânzi după citit cărţi. Nu-i uit pe nici unul, toţi au acelaşi loc curat în sufletul meu: Stelică Popoi, Costel Popoi, Costel Doroftei, Ionel Isac. De nici unul dintre aceştia nu m-a legat o prietenie atât de strânsă, de lungă ca de Ionel Isac. Casa lui era departe de a mea, pe malul iazului, la ieşirea din sat, cum mergi spre Sălcioara. Fiind mai mare decât el cu doi ani, eu dădeam tonul, eu eram liderul. Eu recomandam o carte sau alta, eu hotăram ce jocuri să ne jucăm şi tot eu decideam cine să facă parte dintr-o echipă sau alta de fotbal. Căci, acei ani n-au fost doar cei ai cărţii sau ai muncii, ci şi ai jocului. Iar nu mult după 12 ani, eu, cu toţi cei din sat, am făcut ce-am făcut şi am descoperit bucuria jocului de fotbal. Şi, pentru că eram mulţi, mulţi de tot, la iniţiativa mea ne-am organizat în mai multe echipe de fotbal, a câte 7 băieţi. Desigur, fiecare echipă avea câte un nume. Dar aici n-am fost deloc inspiraţi sau originali. Eu jucam la Steaua al cărei căpitan eram. Mihai Munteanu juca la Rapid şi rapidist a rămas până astăzi. Alţii, tot aşa, jucau la echipe numite Dinamo, F.C. Argeş etc. Meciurile campionatului nostru se desfăşurau între copacii de stejar din imediata vecinătate a „Curţii” lui Nicu Roseti. Dacă tot vorbesc despre jocuri sportive este bine să o spun că niciodată nu mi-a plăcut să pierd, orice joc ar fi fost el, tenis de câmp, înot, tenis de masă, alergări, fotbal, sărituri, etc. Eram mistuit de o teribilă sete de a fi învingător. Iar acum, nu de mult, când am fost înfrânt într-un meci de 5 ore, de tenis de câmp, nu am putut deloc să-mi reprim urletele de revoltă, făcând-o pe o colegă de-a mea să-mi zică, că, dacă nu accept că timpul a trecut şi că nu mai pot învinge când vreau, pot s-o păţesc rău de tot. Cărţile pe care le citeam ajungeau la mine din întâmplare şi nu toate trebuiau citite. La şcoală nu ni s-a spus citeşte cutare autor, cutare carte. La fel şi la liceu. Oamenii şcolii se credeau nişte mici aleşi ai destinului. Cine se putea compara cu ei, mai ales când luau catalogul subsoară… Capul sus, nasul şi mai sus, iar la noi, la copii priveau ca la nişte creaturi cu totul nesemnificative. Cum spuneam între noi, cei care aveam bucuria cititului, cărţile circulau de la unul la altul. De la Ionel Isac am împrumutat multe, dar, doar de una îmi amintesc, scrisă de Valeriu Emil Gălan, „Zorii robilor”. Cui îi mai spune ceva acest autor? Nimănui. De la Costel Doroftei l-am descoperit pe Mathias Sandorf şi incredibilele lui aventuri; de la Stelică Popoi, am aflat de o carte, „Casa de piatră”, cu povestiri despre al doilea război mondial, scrisă de Aurel Mihale. Iar eu le împrumutau ceea ce aveam. Când băgam mâna dreaptă în dulapul cu cărţi, de la şcoală, reuşeam să arunc, pe crăpătura uşii, priviri lacome peste cărţile din el. Cele mai multe aveau coperţi roşii şi albastre. Iar toate numele scrise pe ele mi se păreau tainice, ciudate. Eram sigur, gândeam, în ele voi găsi mari comori, mari taine… Încă le mai văd pe unele dintre ele: „Ivanhoe”, „Un yankeu la curtea regelui Arthur”, „Mizerabilii” sau „Suferinţele tânărului Werther”. Aşa am descoperit „Mizerabilii” lui Victor Hugo pe care încă o mai consider drept una dintre cele mai importante romane scrise vreodată. În 2000, tot se făceau clasamente la sfârşit de mileniu: care dintre politicieni sunt între primii 10, în bine sau în rău, ce filme, care poeţi, ce romane sunt printre cele mai valoroase etc. Cred că locul 1, la romane, l-a ocupat Don Quijote. Numai că marile cărţi ale culturii nu pot fi ierarhizate ca într-o competiţie sportivă. Doar unul câştigă/ocupă prim planul, iar alţii stau cuminţi în spatele lui. Ideea unor clasamente culturale a fost una cretină şi ne spune mult despre civilizaţia (nu zic deloc cultura) în care trăim: una în care aşa-zisul câştigător ia totul. Numai că cine poate acorda credit unor ierarhii culturale bazate pe o asemenea modalitate? Nimeni, desigur. Există mii de cărţi, de autori importanţi, oriunde aiurea, în timp şi spaţiu. Iar valoarea unei cărţi, trăinicia ei este/va fi dată de calitatea/veridicitatea sentimentelor, de

105

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
compasiunea/cruzimea, de durerea/înţelegerea prin care este analizată, interpretată viaţa unui om sau a unui grup uman. Se înţelege, în copilărie, cărţile erau mai vii, mai importante decât orice om; iar prieteni dacă ţi-i făceai, ţi-i făceai numai dacă împărţeau cu tine aceeaşi pasiune, numai dacă, şi ei, erau flămânzi după ce erai tu flămând. Nu ştiu cum am ajuns prieten cu Ionel Isac. Sunt mai mare cu doi ani decât el, dupǎ cum am spus, dar ştiu că, după ce am plecat la Darabani, la liceu, serile de dinaintea plecării mi le-am petrecut cu el, la podul din faţa casei sale. Desigur, simţeam cât de rău îi pare că ne despărţim temporar. La fel şi mie; numai că eu eram tare curios şi deosebit de nerăbdător să intru în noua lume din cel mai nordic orăşel al României comuniste. Ne-am făcut promisiuni că ne vom scrie şi ne-am scris. Iar eu, cu imaginaţia mea aprinsă tot croiam la planuri, cum că la vară vom organiza o expediţie, în munţi. Muntele şi pădurea au fost pentru mine, taina, atracţia, misterul. Scrisorile mele către Ionel Isac, ca şi ale lui către mine, erau semnate, pe lângă expeditor, cu „Ceahlău - 1904”. La fel, tot în anii de la Darabani, scrisorile mele către Anton (Cozma) Manole, ale lui către mine, erau toate semnate „Lex Barker”. Anton îmi povestea (lucra pe şantier, la Constanţa, cu tatăl meu), cum atunci când se ducea să ridice plicul de la mine, tipa de la poştă striga unei alte colege, „Tu, uite, aici, un tânăr care primeşte scrisori de la Lex Barker”! Evident, din toate proiectele de expediţii, din adolescenţă, nu s-a ales nimic. Dar este bine că au existat şi că ne-au făcut să visăm. Cu Anton, ca şi cu fratele meu, Jan, tot făceam planuri cum să furăm nişte cai şi să fugim în munţi!!! Vorbeam de Ionel Isac. Miaduc aminte, atunci când reveneam la Tătărăşeni, de la Darabani, printre primele mele griji era să-l văd repede şi să ne comunicăm veştile, ce cărţi am mai citit etc. Frumoase şi curate mai sunt prieteniile în adolescenţă, nimic nu poate fi comparat cu ele! Prietenia mea cu Ionel Isac, desigur, a durat doar până ce ne-am făcut mari. Oricât am încerca s-o reînviem, nu este posibil. Prin 1983, vara, mi-a scris o scrisoare ciudată, în care ţipa nostalgia după un timp pierdut. Şi încă odată, am înţeles că nimic nu iartă, totul roade timpul cel rece şi rău şi că lui de nimeni şi de nimic nu-i pasă. Ce îl interesează pe el că sufletul tău sau al lui tremurau într-o lumină curată; că tu şi cu el, urcaţi pe vreo gireadă sau stog de paie, undeva prin Hârtop sau pe la Fântâna Doamnei, după ce săturam bine vacile, citeam cărţi şi iar cărţi; sau că după ce adunam fel de fel de cioate, coceam porumb şi mâncam cu lăcomie? Nici un gest, nici o faptă, nici un sentiment uman nu poate fi încremenit, în timp. Doar aşa-zisa memorie le mai ocroteşte înainte ca ea însăşi să devină nimic/întuneric. Grupul de băieţi care aveam patima cititului, la insistenţele mele, a decis că, dacă tot iubim aşa de mult cărţile ar fi cazul să ne facem o bibliotecă. Nimeni nu-mi putea contesta calitatea de iniţiator în acest domeniu. Şi le vorbeam, lui Costel Popoi, Stelică Popoi, Costel Doroftei, avându-l pe Anton, văru-meu, martor tăcut, cam aşa: la vară facem chirpici şi ridicăm o clădire, lângă păduricea de stejari, nu departe de „Curte”, unde va fi biblioteca noastră. Vom aduce toate cărţile noastre, le punem laolaltă, citim, iar pe urmă discutăm despre ceea ce citim. Aceasta, cred, este cea mai importantă nevoie a unui om, aceea de a comunica cu semenul său. Şi dacă împărtăşim/iubim aceleaşi valori, comunicarea poate fi totală. Proiectul lansat de mine, cu biblioteca, n-a prins viaţă. Cum să facă chirpici nişte copii, cum să ridice ei o mică clădire? Nu le dădeau voie oamenii cei mari şi serioşi şi care aveau aşa de multe treburi pe cap. Era un timp (cel cu proiectul „biblioteca”) în care ţăranul muncea bine şi mult, la colhoz, iar răsplata era pe măsură: gemeau podurile de grâu şi de porumb. Israelul tocmai triumfa, fulgerător, în războiul de 6 zile, Bob Kennedy fusese împuşcat la Los Angeles, extratereştrii (OZN-urile) umpleau cerurile Americii, iar soarele acoperea cu lumină mare dealurile şi câmpiile de la

106

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Ninge a toamnă II (foto: Alexandra Jitariuc)

107

 

Tătărăşeni. Mi-au rămas, toate acestea, vii în memorie, pentru că, pe toate, le comenta tatăl meu. Iar eu eram atent şi nimic nu-mi scăpa. Simt şi acum căldura acelui iunie, văd culoarea cerului, simt, încă, iarba sub tălpile mele desculţe şi crăpate, simt, încă, gustul apei de la fântâni, pe care o căram oamenilor ce munceau, pe dealuri, cu „echipa”. Proiectul cu biblioteca, însă, nu l-am abandonat. Tot le spuneam că trebuie găsită o posibilitate. Nu-i deloc inutil să precizez că, deşi nu exista, biblioteca noastră, avea un nume „Mihail Şolohov”. Iar naşul eram tot eu. Căci, cu câteva luni în urmă, prin toamna lui 1966, am citit marea carte a acestuia, „Donul Liniştit”. O întâlnire ce ne marchează, decisiv, viaţa, timpul când se petrece aceasta, ne rămâne în memorie pentru totdeauna. Era o seară de octombrie, călduţă; de unde veneam eu, nu ştiu. Se făcuse întuneric, intru în casă, deschid uşa dinspre camera „din jos”, în care mama mea stătea pe pat, iar pe scaun, la masă, tăcea fratele mai mare, Aristotel. Venise de la Şendriceni unde învăţa o meserie grea şi frumoasă: aceea de veterinar. Pe masă, nu departe de lampă, am observat o carte groasă, cea mai groasă văzută până atunci. Şi acum simt liniştea/curiozitatea ce mă stăpâneau. Nu spuneam o vorbă. Am luat cartea în mâini, am deschis-o: pe o foaie foarte albă şi deosebit de subţire şi fină, scria „Donul Liniştit”. În acea toamnă, şi toată iarna, am citit-o. Ceea ce de-abia acum mi se pare foarte ciudat este un fapt: „Donul Liniştit” nu am început să o citesc de la pagina 1, ci de la pagina 857, de-acolo unde Petro Melehov, fratele mai mare al lui Grigori Melehov, cu alţi cazaci din Tatarski, au fost găsiţi, în Râpa Roşie, împuşcaţi de bolşevici. De atunci, şi până în ianuarie 2005, am citit această carte de 7 ori. Cred că „Mizerabilii” şi „Donul Liniştit” au fost cărţile ce m-au marcat adânc încă din copilărie. Şolohov (şi nu este singurul într-o asemenea situaţie) este omul unei

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
singure cărţi. Şi „Povestiri de pe Don”, şi „Pământ desţelenit” nu pot fi apreciate decât ca nesemnificative pe lângă „Donul Liniştit”. Iar dacă Jean Paul Sartre a avut puterea să refuze premiul Nobel (prin anii ’50) motivându-şi refuzul că întâi să facă bine „Comitetul” să-i dea premiu lui Şolohov şi-apoi lui, înseamnă că instinctul valorii, foarte devreme, la mine, funcţiona. N-am răbdare să vorbesc despre cum am citit această carte. A! Este bine să spun că, la lumina unei lumânări, pe podul beciului sau în podul casei sau mai ştiu eu unde, tot citeam din ea. Deseori, în vreme ce eu citeam, Anton Manole stătea, răbdător, lângă mine şi după minute bune de lectură, oprindu-mă, mă întreba: „Ei, ce-a mai făcut Grigori Melehov? Dar Hristonea? Axinia cu cine mai este?” etc. Până la urmă, tot vorbind noi unde să găsim un loc pentru biblioteca noastră, l-am şi găsit. Costel Popoi, fratele mai mic al lui Alecu Popoi, a vorbit cu bunică-sa. Casa ei era din sus de a lui Jan Isac. O casă bătrânească, cu prispe de lut. Bunica lui Costel Popoi a acceptat să ne găzduiască biblioteca şi, într-o seară, după ce se întunecase, fiecare dintre noi am venit cu cărţile de-acasă, aşezându-le în tindă, o tindă cu lut pe jos. Am aşezat cărţile, unele peste altele, într-un colţ al tindei şi eram fericiţi: aveam o bibliotecă. Numai că, a doua zi, de comun acord, fără prea multe vorbe, ne-am luat, fiecare, cărţile înapoi. Nu aveam linişte ştiindu-le departe de mine, în casă străină. Şi-aşa, chiar că a existat doar o noapte şi o zi, pot zice că, la Tătărăşeni, în iunie 1967, a existat o bibliotecă, foarte ciudată, e adevărat, iar numele ei a fost „Mihail Şolohov”… Cât despre „Mizerabilii”, după ce am fost nevoit s-o restitui şcolii, mă tot gândeam cum să fac rost de ea. Am auzit de la cineva că cele 5 volume miraculoase stau în librărie, la Darabani. Cu mari eforturi, „împrumutând” ouă de pe cuibarul găinilor şi pe care le vindeam, la magazin, la Nică Botezatu, cu 65 de bani dacă nu trecea prin verigă sau cu 55 de bani, dacă oul trecea prin verigă, am strâns 25 de lei. I-am ascuns într-o batistă şi într-o zi cu soare, pe jos, am plecat spre Darabani, de unde am cumpărat „Mizerabilii”. A fost o zi de sărbătoare mare pentru mine. Iar pe Jean Valjean sau pe Marius, pe Gavroche sau lupta de la Waterloo nu le-am uitat niciodată. Jean Valjean, încă de pe atunci a reprezentat pentru mine omul ideal: curajos şi puternic, generos până la uitare de sine, un temerar cum rar mai poate fi găsit oriunde aiurea. Iar familia Thenardier, tot de pe atunci, a rămas prototipul ticăloşiei fără leac, al laşităţii perfide şi răzbunătoare, a unor oameni fără Dumnezeu. Cu răsuflarea tăiată am urmărit vânătoarea lungă, perseverenţa lui Javert în a-l prinde pe Jean Valjean. Dacă pe Javert nu l-am detestat motivul este unul singur: în faţa unui adevăr care i s-a revelat în toată lumina sa, spre final, chiar dacă putea să pună gheara pe Jean Valjean, înţelegând sacrificiile acestuia, renunţă de a-l mai aduce în faţa justiţiei. Depăşit de complexitatea situaţiei, de dramatismul ei, Javert alege singura cale de a-şi linişti conştiinţa: sinuciderea. Îl văd, încă, şi-l urmăresc, în gând, cum, pas cu pas, înaintează în apele Senei, dispărând dintr-o lume pe care nu o mai înţelegea şi pe care o slujise cu fanatism profesional atâta vreme.

108

ÝKEION

Murder scene (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Semnal editorial

8500 de termeni istorici şi arhaisme

109

 
Corneliu DRESCANU

Prof. dr. Ioan Murariu din Bacău (n. Dămileni – Cristineşti, judeţul Botoşani), este un consacrat „scotocitor” de arhive şi documente istorice. În această arie s-a preocupat intens de explicarea unor termeni istorici şi arhaici, care au fost reuniţi în 2 ediţii ale unui dicţionar apărute în anii 2004 şi 2006, şi care şi-au epuizat tirajul în scurt timp. În recenta lucrare 8500 DE TERMENI ISTORICI ŞI ARHAISME – Editura EduSoft Bacău, 2008, integral revizuită şi substanţial adăugită, autorul a inclus termeni de istorie, arhaisme şi un număr semnificativ de termeni din filosofie, drept, economie, geografie, arhitectură, religie, mitologie. Din perspectiva cerinţelor organizării informaţiei, specifică unui dicţionar de specialitate, „alcătuitorul” a dorit ca un număr cât mai mare de arhaisme şi de termeni istorici să se regăsească în propoziţii sau fraze, iar bibliografia consultată pentru redactarea dicţionarului, este grupată pe câteva coordonate orientative care oferă cititorului resurse complementare de informare şi de documentare: cronici medievale româneşti, coduri de legi apărute până la mijlocul secolului al XIX-lea, primele trei constituţii ale României, cărţi religioase din Evul Mediu, documente chirilice inedite, păstrate în Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale din Moldova, culegeri de documente româneşti şi străine pentru toate epocile istorice. În întregul său, volumul, accesibil şi totodată riguros ştiinţific, excelent structurat şi cu evidente note enciclopedice – fiind elaborat după reguli care recuză politizarea şi prejudecăţile, umple un mare gol de informare, adresânduse pasionaţilor de istorie, elevilor de gimnaziu şi liceu, profesorilor de istorie, studenţilor de la facultăţile cu profil umanist, celor pasionaţi de istoria naţională şi de cea universală. Semnalăm această apariţie editorială şi-i aşteptăm urmarea, fiind convinşi că va deveni un instrument de lucru, esenţial, într-o perioadă de degradare continuă a statutului istoriei ca disciplină de învăţământ, fapt pentru care nu credem că poate lipsi din bibliotecile unităţilor şcolare din ţară.

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Autori şi cărţi INCURSIUNE ÎN TRECUTUL ŞCOLILOR DOROHOIENE MOTO: „Fiecare petic de pământ îşi are istoria lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un dram de iubire ca s-o înţelegi.” NICOLAE IORGA Buni cunoscători ai trecutului învăţământului dorohoian şi pasionaţi cercetători ai arhivelor, profesorii pensionari Dorina Mandachi şi Ilarion Mandachi au tipărit la Editura Luceafărul lucrarea intitulată „INCURSIUNE ÎN TRECUTUL ŞCOLILOR DOROHOIENE”. „Aplecaţi cu pioşenie asupra nepreţuitelor relicve din anii ce au trecut peste viaţa tumultoasă a acestui oraş nordic – declară în „Gânduri finale” autorii – am fost adânc impresionaţi de munca titanică de apostolat, în ale învăţământului dorohoian, a atâtor oameni pasionaţi în a realiza ceva pentru propăşirea vieţii oamenilor. Mulţi dintre ei erau cadre didactice, unii nu aveau decât o inimă generoasă şi posibilităţi materiale pe care le-au dăruit în scopul realizării ideilor moderne, iar alţii (…) s-au pierdut în anonimatul timpului neiertător, lăsându-ne nouă acest tezaur de muncă împlinită. Structurat în părţi distincte – Şcoala catehetică, Şcoala primară nr.1 de băieţi „Gheorghe Asachi”, Şcoala primară nr.1 de fete „Vîrgolici”, Gimnaziul – Liceul – Colegiul „Grigore Ghica VV”, Şcoala nr.2 de băieţi „Mihail Kogălniceanu”, Şcoala primară nr.2 de fete „Regina Elisabeta”, Şcoala primară rurală nr.4 „D.Romanescu” – Trestiana, Şcoala inferioară de meserii, Şcoala israelită, Şcoala profesională de fete Gradul I

110

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
„Domniţa Ileana”, Şcoala primară mixtă nr.3 „I.C.Brătianu”, Şcoala normală de învăţători „Alexandru Vlahuţă”, Liceul de fete „Regina Maria”, Seminarul Teologic „Pimen Mitropolitul”, Şcoala elementară de comerţ „Principele Carol”, Şcoala normală de fete, Şcoala primară mixtă nr.4 „I.G.Duca”, Şcoala primară mixtă nr.5, Alte şcoli ce au funcţionat în Dorohoi – volumul aduce în prim-plan cele mai importante evenimente din viaţa şcolilor dorohoiene, fiind în acelaşi timp o exprimare a dorinţei de a aşeza aici o lacrimă din sufletul românesc întru cinstirea celor care au contribuit la progresul oraşului Dorohoi.” Cum stă bine unei atare întreprinderi, nu lipsesc din lucrare trimiterile bibliografice, pertinente şi bine documentate, date statistice cu structurile şcolilor dorohoiene şi seriile de absolvenţi, cu referinţe necesare, care ne facilitează prilejul de a lărgi cercul personalităţilor care au animat învăţământul dorohoian. Cu o informaţie bogată, luată de la sursă, cu trimiteri exacte, „INCURSIUNE ÎN TRECUTUL ŞCOLILOR DOROHOIENE” rămâne o carte meritorie şi necesară unui oraş cu o existenţă de secole, cum este Dorohoiul. O carte de identitate, o carte de vizită, o restituire care merită toată atenţia, fiind utilă nu doar iubitorilor istoriei locale. Corneliu DRESCANU

111

 
Torturaţi-l pe artist (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Corneliu DRESCANU

Ciprian Voloc şi poesemele: „Şoaptele Gândului” Meditaţii şi dezvăluiri poesemice, „ilustrări ale variatelor circularităţi hermeneutice ce impulsionează înţelegerea”, cădere în starea poetică, percepţie dublă asupra realităţii – lirică şi gnomică – desfăşurări de gânduri ce ţintesc graţia, într-un lirism de o factură aparte – surprinderea paradoxului realităţii – iată coordonatele pe care se plasează Şoaptele Gândului, cartea profesorului dorohoian Ciprian Voloc, volum publicat recent la Tipografia Adi Center din Iaşi. „Itinerarul spiritual ala acestei cărţi – declară, încă din primul paragraf al Cuvântului lămuritor, autorul – îl justific în felul următor: un şir de meditaţii asupra unor aspecte ce se descoperă, cititorului, treptat, de la familiarizarea cu o serie de ipostaze ale genezei (poesemele genezei), urmate de karma hărăzită lor (poesemele karmei) şi de timpul necesar împlinirii acestei karme (poesemele timpului)”. De altfel, din primele pagini, autorul îşi motivează preferinţa pentru noua specie mixtă de poezie şi aspiraţia de a scrie ceva nou: „Astfel îmi explic faptul că am pornit de la filosofie, propunându-mi accederea la o modalitate de expresie care să se potrivească cât mai bine obiectului meditaţiei mele, şi am ajuns… la poezie… de fapt, la poesemă (pe care o privesc, simultan, şi ca o formă de poezie, şi ca o formă de filosofie). Cu alte cuvinte, poezia nu e o entitate care se impune a fi căutată, invocată (aceasta fiind prejudecata comună), ci tocmai una care nu poate fi evitată, una de care, oricât am încerca uneori, nu ne putem dispensa”. Cartea debutează cu o declaraţie programatică liminară: „(...) poesema se prezintă ca o stare de meditaţie ce ţinteşte graţia (...) Termenul poesemă are oricum, din start ,un dublu sens: sinteză de liric şi gnomic (care nu poate fi confindată cu poezia gnomică ce a făcut carieră în antichitate, deşi poesema reprezintă un anumit tip de poezie gnomică), dar şi un anume mod de manifestare a liricului. Aşadar, prin poesemă încerc să abat atenţia cititrorului, a criticului, de la forma creaţiei către miezul ei (...) Poesema (care nu e pură poezie gnomică, ci simbioză de poezie şi gnomic), sper eu, ar putea îndeplini, şi ea, această funcţie soteriologică...” Structurat în patru secvenţe („Preludiu poesemic”, „Poesemele genezei”, „Poesemele karmei”, „Poesemele timpului”) volumul de faţă cuprinde 80 de

112

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
poeme scrise în perioada 2006-2007, fiind, de fapt, un pretext pentru „încercarea de elucidare a originii experienţei reflexive”, după cum şi motivează, autorul, aspiraţia de a scrie ceva inedit: „de când omul / sugrumat de pretenţia / de a fi conştiinţa / menită să răspundă / chiar şi la interogaţia / asupra acestei pretenţii?” („Interogatoriu hermeneutic”). În majoritatea poesemelor lui Ciprian Voloc, în asocierea poezie-exprimare gnomică, există o victorie, a spiritului descătuşat, care îl recomandă drept unul dintre puţinii scriitori botoşăneni autentici, relevându-se printr-un liric reflexiv, exprimat gradat, şi o latură gnomică, împreună formând o unitate perceptivă „care nu trimite către ea însăşi, ci către obiectul meditaţiei poesemice”, asemenea „unui sul care se desfăşoară treptat, pentru ca, la final, să-l descoperim cu totul rulat (deoarece ni s-a schinmbat percepţia asupra lui: deschiderea există din perspectiva percepţiei iniţiale, închiderea, din perspectiva acesteia din urmă)”: „trăiesc în lumea / în care departe sunt / până şi de moartea departelui / căci cui scăpăm / şi ce ne scapă / ne rămâne străin...” („Trăiesc în lumea”). Cum ar putea cineva să caute şi să obţină, poeticul ? Care este obiectul reflecţiei autorului ? De ce este necesară forma poesemică ? Sunt întrebări cu o imanenţă filosofică pe care şi le pune, autorul, într-un crez al său: „Actul creator nu-şi este şieşi mântuitor, pentru aceasta este nevoie de a se raporta la sine în uitare deplină de sine”. Am considerat să insistăm mai ales asupra potenţialului creator al autorului. Asupra căruia neam pronunţat şi altădată – vicea lirică a lui Ciprian Voloc surprinzându-ne, mereu, prin profunzime şi originalitate, ca expresie a unei conştiinţe care trăieşte intens şi care-şi propune a nu rata „tensiunea existenţei” pe care trebuie să o transmită prin „sâmburi de gând”. „Şoaptele gândului” este un volum care chiar merită citit.

113

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Viorel Colţescu - ”O introducere în filosofia critică”

114

Cartea este o introducere în filosofia critică a lui Immanuel Kant, filosofie considerată a fi greu de înţeles, datorită dificultăţilor si a obscurităţii lucrărilor şi se vrea a fi un prim pas pentru cineva care doreşte să înţeleagă opera şi gândirea filosofului german. Immanuel Kant a adus ceva nou în filosofie, noi teorii, care odată asimilate de cititori, sunt resimţite ca un şoc, schimbând subit perspectivele asupra lumii. În această carte sunt prezentate componentele principale ale filosofiei kantiene, într-un mod sistematic, combinat cu partea istorică a filosofiei lui Kant, folosindu-se astfel metoda biografică în ceea ce priveşte studiul operelor filosofului, pornindu-se de la viaţa sa. Cartea este structurată în 7 capitole mari, fiecare cu subcapitole. În primul capitol se face referire la viaţa şi, în mod sumar, la lucrările scrise, amintindu-se opere precum Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice sau Critica facultăţii de judecare . Immanuel Kant s-a născut în anul 1724 la Königsberg, oraş portuar din Prusia Orientală, într-o familie de condiţii modeste. Tot în acest oraş practică şi meseria de profesor, scriind numeroase lucrări despre diverse domenii de activitate, inclusiv lucrări despre cutremurele de pământ. Kant se stinge din viaţă în anul 1804, murmurând împăcat cuvintele: “ es ist gut”, care în limba germană înseamnă “ e bine”. În continuarea cărţii ni se prezintă cele două perioade din evoluţia sa intelectuală, cel de-al doilea capitol axându-se pe descrierea primei perioade, şi anume cea precritică, care a durat din anul 1747 până în anul 1770. Lucrarea Visurile unui vizionar şi metafizica, expune în forma cea mai dramatică frământările lui Kant din acea perioadă, vorbindu-se de existenţa substanţelor naturale sau de existenţa unei alte lumi decât cea a corpurilor, o lume paralelă cu cea în care trăim. Cunoaşterea acestei presupuse lumi este considerată a fi extrem de complicată, dacă nu chiar imposibilă, putând fi verificată doar prin experienţe personale. Capitolul al treilea prezintă lucrarea Dizertaţia inaugurală, care marchează începutul celei de-a doua perioade din evoluţia lui Kant, şi anume perioada critică. “ Marea lumină” din 1769 reprezintă revelaţia avută de filosoful german şi transformarea gândirii lui, ca o consecinţă a citirii Noilor eseuri. În această lucrare se mai vorbeşte despre teoria sensibilităţii, comform căreia lucrurile apar aşa cum sunt ca fenomene fizice şi despre teoria intelectului, lucrurile existând aşa cum ni le imaginăm, formându-se sub diferite reprezentări în funcţie de imaginaţia noastră. În capitolul cu numărul patru, numit “Filosofia teoretică”, ne sunt aduse

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
explicaţii la lucrarea Critica raţiunii pure, a conţinutului celei mai importante lucrări din opera lui Kant. Tot aici se vorbeşte despre legătura dintre criticismul filosofului şi iluminismul, Kant însuşindu-şi pe parcursul vieţii multe din ideile şi teoriile promovate de acest curent. Apoi este prezentat conceptul de apriorism, aflat in opoziţie cu empirismul, care susţine faptul că, cunoaşterea este urmarea experienţei. Kant, prin apriorism susţine contrariul şi anume că experienţa este posibilă doar în urma cunoaşterii. Capitolul continuă cu prezentarea esteticii transcedentalului, a analiticii transcedentalului şi a dialecticii transcedentale, tratând în ultima parte domeniul metafizicii, un domeniu pe care Kant l-a reinventat, înnoind vechile concepte. Capitolul “Filosofia practică” prezintă comportamentul uman vis-à-vis de moralitate, moravuri, filosofia kantiana fiind considerată a fi o etică. Kant nu a dorit să îndrepte eventualele defecte ale societăţii, ci doar le-a interpretat şi explicat. Finalul cărţii este o încheiere în care Immanuel Kant este prezentat ca fiind cât se poate de actual, filosofia lui putând fi un pas foarte important către adevărata cunoaştere. Flavius BIDIHON

115

 
Invitaţie la vals (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
PREAMBUL EDITORIAL

Ciprian Iulian Şoptică şi pariul exclusivismului conceptual

116

„Trăind în iluzia superiorităţii” adună, în volum, o serie de încercări ale autorului, aşa cum s-au materializat ele în perioada studenţiei sale, materializări prin care acesta alege să ne facă, şi pe noi, părtaşi evoluţiei sale interioare. Pentru cel ce va avea răbdarea şi curiozitatea de a lectura, chiar şi secvenţial, aceste încercări (volumul este pregătit pentru tipar), va deveni limpede faptul că pot fi distinse, cu suficientă claritate, două etape ale gândirii lui Ciprian Iulian Şoptică: aceea a anilor I şi II de facultate (2005-2006) şi a doua, corespunzătoare anilor III şi IV ai studenţiei sale (2007-2008). Deşi, per ansamblu, stilul cărţii este unitar, între aceşti ani se resimte un anumit salt calitativ, în sensul unui spor de limpezime şi de maturitate a gândului filosofic. Totuşi, acest salt calitativ nu obnubilează stilul general al autorului, modalitatea specifică în care el înţelege să -şi aştearnă, frământările spirituale şi cotidiene, în concept. Este, această folosinţă conceptuală distinctă, a autorului, motivul fundamental asupra căruia voi insista, în precizările de faţă. Este ştiut, în general, faptul că utilizarea conceptelor filosofice (şi a oricăror concepte) răspunde, în textele făcute publice, anumitor exigenţe, anumitor canoane, care au tocmai rolul de a face cu putinţă înţelegerea respectivelor texte, de către lector. Totodată, este la fel de limpede că exigenţa originalităţii determină pe creator, adeseori, să inoveze, aceste canoane, şi nu din simpla dorinţă a sa de a se arăta cu orice preţ, celorlalţi, într-o haină care să-l individualizeze, ci datorită necesităţii interne, de a se exprima, a gândului său. Or, adeseori, între aceste două imperative ale exprimării gândului (filosofic, şi nu numai) se instituie o tensiune revelată, ulterior, în operă, ca fiind constructivă sau distructivă. Faptul poate fi constatat, chiar şi la o lectură sumară, inclusiv din cartea pe care ne-o propune Ciprian Iulian Şoptică, iar sarcina criticului este de a preciza în ce măsură această tensiune este, sau nu, benefică, cugetărilor aşternute între coperţile ei. Precizările pe care autorul ţine să le realizeze, în prologul său, mă scutesc de sarcina de a face referiri vizavi de tematica cărţii, fapt care are darul de a-mi înlesni concentrarea asupra obiectivului tocmai precizat. De departe, prima sesizare, a mea, în calitate de lector al cărţii, constă în generalitatea extremă a limbajului ei. Termenii la care face uz autorul sunt, în proporţie covârşitoare, generali şi abstracţi, iar înlănţuirea lor, fie că se materializează în fraze scurte sau lungi, are darul de a ridica, la un nivel ameţitor, gradul de dificultate al textului. Bineînţeles, nu este un caz singular, în istoria filosofiei. Însă marele pariu, al oricărui autor ce face uz de o atare folosinţă, a

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
limbajului, este tocmai acela de a se face înţeles, de către cititor, adică de a fi suficient de convingător (atât pentru a-l determina, pe acesta, să-i lectureze textul, cât şi pentru a-i suscita, concomitent sau ulterior, reacţia critică). Este ceea ce am denumit, în titlul prezentei intervenţii, pariul exclusivismului conceptual. Dacă Ciprian Iulian Şoptică va căştiga sau va pierde, acest pariu, lucrul va fi ilustrat de destinul cărţii sale, de istoria modului în care va fi receptată. Aprecierea acestei stări viitoare de lucruri nu ţine, evident, de competenţa mea. Sarcina la care mă pot limita este de a identifica, cât se poate de sintetic, coordonatele specifice ale acestui pariu, aşa cum îmi par a se înfăţişa în textele semnate de autor.

117

 

Conceptele generale dispun, în mod intrinsec, de o semnificaţie teoretică ce trasează, alături de coordonatele strict raţionale ale înţelegerii, şi graniţele comune ale folosinţei lor, însă registrul semantic li se îmbogăţeşte, în chip substanţial, odată inserarate în contexte bine precizate; mai exact, nuanţările ce survin, astfel, le desăvârşesc personalitatea. Or, în textele lui Ciprian Iulian Şoptică, contextele acestea sunt reprezentate tot de concepte generale şi abstracte (mai mult sau mai puţin înrudite cu cele ce constituie tematica centrală a discursului său), care generază, astfel, o pânză conceptuală instabilă şi prea puţin confortabilă, pentru lector. Autorul însuşi evoluează, pe făgaşurile sale, asemeni unui cascador ce se căzneşte, cu greu, să-şi menţină echilibrul pe nişte frânghii situate la o înălţime atât de mare încât solul, pentru el, nici nu mai e vizibil. Fără îndoială, în analogia aceasta, solul semnifică exemplul concret, fapta

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
şi evenimentul palpabil, fenomenul constatabil şi integrabil canonului ştiinţific recunoscut, experienţa individuală făcută publică în termeni elocvenţi, gândul cutărui sau cutărui autor, delimitat prin precizarea limpede a contextului său specific etc. Or, aceste repere, indispensabile unei gândiri solid ancorate, sunt prezenţe extrem de timide, în textul lui Ciprian Iulian Şoptică, apelul la ele resimţindu-se, ceva mai lămurit, abia în ce de-a doua etapă a evoluţiei gândirii sale, aşa cum am delimitat-o încă de la început. Procesul de maturizare a gândirii filosofice a autorului se arată a fi, prin aceste semne, în plină desfăşurare, iar gestul lui de a ne face martori, la constituirea spiritului său, ne facilitează, după cum încerc să arăt, câteva consistente învăţăminte. Este ştiut, orice spirit creator tinde să-şi constituie un canon propriu, de înţelegere a lumii şi a propriului sine, şi chiar ajunge să-l şi realizeze, într-o anumită fază a existenţei sale. Problema cea mai importantă este, însă, dacă acest canon se armonizează, suficient de mulţumitor, cu acela social, deja acceptat şi folosit, la scară largă, respectiv cu acela profesional, specific domeniului predilect în care se exercită spiritul tânăr. Echilibrul, între realizările sinelui şi acelea ale tradiţiei (tradiţiilor) la care se raportează, ca şi tendiţa reafirmată mereu a inovării, resuscitării tradiţiei, sunt imperative de neocolit. Numai că tentativa de inovare a unei tradiţii anume este desăvârşită exact în măsura în care este asimilată, de către respectiva tradiţie, sau înlocuită cu o alta, pe care încearcă să o instituie! Iată exigenţele cărora trebuie să le facă faţă autorul, iată esenţa pariului său. Câtă vreme încercările sale eseistice sunt deosebit de dificil de asimilat, vreunei tradiţii, vreunui canon de receptare existent, e absolut firesc să ridic această problemă. Pentru a deveni parte integrantă, a canonului public şi pentru a contribui, astfel, la primenirea acestuia, este absolut necesar dialogul constructiv, reciproc. Dialogul nu e posibil, însă, decât după ce se identifică spaţiul comun în care s-ar putea desfăşura. Referinţele la care face apel aspirantul trebuie să fie, aşadar, destul de limpede precizate şi delimitate, pentru ca un asemenea demers să poată fi realizat cu succes. Or, care referinţe ar putea fi mai utile, în acest context, decât acelea rezumate, de mine, mai sus, prin metafora „solului”? Există, bineînţeles, şi posibilitatea ca aceste referinţe să fie selectate din rândul conceptelor general-abstracte, dar, pentru aceasta, e absolut necesară raportarea la o tradiţie solidă, îndeajuns de vie pentru a fi recunoscută şi îmbunătăţită. Cum autorul nostru se încadrează în spaţiul filosofic românesc, necesitatea raportării la o atare tradiţie devine, din start, un serios impediment, anevoie de satisfăcut, în condiţiile în care conceptele folosite, în mod predominant, de către autor, nu prea îşi găsesc rădăcini, la noi. Originile lor, localizabile în spaţiul occidental, îndeosebi, face ca discursul să dispună, de la bun început, de dificultăţi aproape insurmontabile, iar coexistenţa lor cu concepte orientale sau provenind din creştinismul răsăritean face, înţelegerea, şi mai dificilă. În plus (şi în aceasta văd eu carenţa principală a textelor), autorul nu obişnuieşte, decât arareori, să precizeze sensul acestor concepte, la care alege să se oprească, în condiţiile în care pluralitatea lor de sens şi semnificaţie este, pentru oricine are curiozitatea să răsfoiască un dicţionar de specialitate, covârşitoare. Or, dată fiind asocierea,

118

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
acestor concepte, combinarea şi recombinarea lor (proces în care autorul excelează, la nivel imaginativ), se ajunge la o suprasaturaţie de sens, a discursului, care devine, în urma acestei supralicitări, echivalentă cu absenţa completă, a sensului... Paradoxul acesta poate fi lesne constatat lecturând chiar şi numai câteva fraze, la întâmplare, din orice secţiune a cărţii de faţă. Trebuie să existe, însă, şi o dimensiune, a acestei stări de lucruri, ce ar putea fi exploatată pozitiv. Dacă şuvoiul conceptual, debordând de o combinatorică aproape inepuizabilă, pare a rătăci, sensul, definitiv, o privire de dinafară ar putea să ne ofere o perspectivă consistentă a ceea ce reprezintă, de fapt, propunerea de faţă, semnată Ciprian Iulian Şoptică. Fără îndoială, a folosi, conceptul, în absenţa dispunerii de experienţa menită a-l constitui, a-l institui, ca entitate autonomă, în sânul conştiinţei, nu reprezintă un atu. A-l folosi, iarăşi, în absenţa asumării profunde, temeinice, a tradiţiilor ce l-au constituit, reprezintă, de asemeni, un pariu dificul de câştigat. Însă conceptul astfel utilizat ar putea să-şi constituie propria realitate, propria sa lume, suficient de bine individualizată, chiar dacă ermetică, refuzând, cu îndărătnicie, dialogul cu exteriorul. Este, acesta, chiar cazul lumii conceptuale a autorului. Mai mult decât atât, în cazul de faţă, autogenerarea de sine, a conceptului, tinde să-şi construiască şi principiile propriei autovalidări. Lumea delimitată, astfel, se sustrage intruziunii eului logic, analitic, se refuză criticii (critica nu poate fiinţa decât în limitele canonului comun), însă dobândeşte calităţi specifice altor tipuri de discurs decât cel strict filosofic. Fără îndoială, lumea astfel constituită este lumea unui singur eu: acela al autorului, singurul care are capacitatea de a o pătrunde, de a-i desluşi menirea. Avem de-a face, în consecinţă, cu un soi de jurnal metafizic, cu menţiunea că desfăşurarea propriu-zis discursivă, a ideii, nu există decât pe ici, pe colo, firul narativ ieşind, timid, la suprafaţă, pentru scurte şi zgârcite perioade de timp, spre a se afunda în subsolurile unei gândiri ce-şi caută, încă, forma finală. Nu e vorba,

119

 

Universul meu colorat (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
aşadar, de o navigare conceptuală dinspre un nucleu către fenomenalitatea sa, sau invers. Textele adunate în cartea de faţă nu reprezintă eseuri argumentative, aşa cum ar putea să pară, la o primă vedere. Ponderea mare a afirmaţiilor cu valoare de ultimă certitudine (de exemplu, acelea ce constată: realitatea prezenţei divine, în lume; eroarea căutării, fericirii, în propriul sine; natura intrinsec-umană a mândriei; lipsa de perspectivă a formalismului, oricare ar fi el; omniprezenţa conştientizării caracterului imperfect al lumii; autenticitatea revelaţiei inutilităţii conştiinţei; unanimitatea desconsiderării naivităţii mentale etc.), ca şi dificultatea de a sesiza legături logice, între frazele care se succed, îmi întăresc această opinie. Este vorba de enunţuri ce dispun de aura unei certitudini în mod evident subiective, pe care desfăşurarea de gând încearcă să o potenţeze, fără a izbuti să-i confere, însă, caracteristicile specifice certitudinii obiective. Fiecare propoziţie ne aduce, de fapt, în faţa unei stări meditative a autorului, surprinse mai mult sau mai puţin strălucit în cuvânt. Însă legăturile de tip argumentativ, dintre aceste materializări ale stărilor lăuntrice ale lui C. I. Şoptică, se diluează, rapid, după numai câteva propoziţii, pentru ca, ulterior, tematica generală ce a declanşat, respectiva stare, să fie reluată, iarăşi, dar din perspectiva unei alte combinatorici conceptuale, lipsite de o legătură evidentă cu precedenta. Asistăm, practic, la o plângere, din partea autorului, la o destăinuire ezitantă a obsesiilor, obsesii ce îi sufocă respiraţia spirituală, ce-i apasă, prin gravitatea lor, conştiinţa. E un demers ce se vrea a fi, fără îndoială, purificator, dar care ne face să înţelegem, dintr-o perspectivă mult mai potrivită, efortul autorului: demersul său se originează nu în vreo revelaţie personală, desluşitoare a unor înţelesuri adânci menite să facă lumină în câmpul cunoaşterii, ci tocmai în nevoia de purificare, lăuntrică, de aruncare, în afară, a tensiunilor acumulate în decursul vieţuirii în spirit, la un nivel specific, ce se conformează, după cum se poate lesne constata, unor exigenţe particulare. Astfel se face că lanţul conceptual este aruncat, în afară, este încrustat, în cuvânt, dar, în mod covârşitor, nu în entităţi discursive dotate cu sens. Este, mai mult, un fel de poetică, de mistică discursivă, fapt sugerat, pe deplin, şi de rezonanţa lirică a titlurilor secţiunilor cărţii. Starea aceasta, pentru cel care încearcă, cu suficientă atenţie şi bunăvoinţă, să o desluşească, se arată a fi una situată la graniţa dintre filosofic, mistic şi poetic. În consecinţă, nu trebuie să uimească, prea mult, înfăţişarea generală, a textului, particularităţile modului în care sensul se disimulează şi se înfăţişează, simultan, în meandrele sale. Dacă socotim ca fiind o caracteristică, a postmodernismului, diluarea graniţelor dintre concepte, mergând chiar până la înstrăinarea lor reciprocă, atunci... textele lui Ciprian Iulian Şoptică ni se înfăţişează, în chip paradoxal (şi împotriva voinţei autorului), ca o inedită ilustrare a spiritului postmodern contemporan! Avem de-a face, din această perspectivă, cu nişte eseuri ale insomniilor postmodernităţii, cu debordante deliruri conceptuale, suferind, bineînţeles, de toate bolile acestor timpuri, chiar în timp ce încearcă, cu vădită disperare, lecuirea de ele! Intenţia se vrea a fi una purificatoare, însă realizările sugerează, mai degrabă, eşecul acestei încercări. Criza, ca tematică asupra căreia tot revine, în mod programatic, Ciprian Iulian Şoptică, dobândeşte, astfel, o inedită ilustrare, prin chiar propriul său demers.

120

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Şi totuşi, înapoia evidentului retorism conceptual al cărţii de faţă, pot fi întrezărite şi licăriri ale căilor pe care ar putea evolua, spiritul autorului, în încercările sale ulterioare. Am în vedere, aici, apetenţa deosebită, a lui Ciprian Iulian Şoptică, către inovarea conceptuală sau către folosirea îndrăzneaţă a unor termeni, la limita uzului lor comun. Am selectat, în decursul lecturii mele, aceşti termeni, la care el apelează fără a insista, prin definiţii sau delimitări de sens, decât asupra câtorva: consumist/consumerism, observatorism, catastrofism, finitudinalitate, ontognozie, sine-fondare, sine-centrism, eticitate, barbaricitate, sublimitate, fatalizare, cosmogeneză, existenţialitate, tâmpirism, dezraţionalizare, transgândire, angeloantropoid, angelofilie, neosens, strălume, ideocraţie, gnoseogeneză, demonoteism, utopianism, înneghiobire, exclavă, ideatum, doxologie. Această inedită provocare conceptuală face parte, şi ea, din pariul pe care autorul l-a făcut, cu sine (şi, prin cartea de faţă, inclusiv cu publicul cititor). Însă, despre destinul viitor al acestui pariu, poate vom mai avea ocazia să vorbim. Deocamdată, însă, lămurirea unora dintre circumstanţele, dintre culisele sale mi sa părut a fi lucrul cel mai potrivit, în contextul unei intervenţii introductive cum este aceasta căreia, iată, îi subscriu. Ca încheiere, găsesc ca fiind extrem de potrivite, pentru poziţia pe care tocmai am precizat-o, înseşi cuvintele autorului: „Conceptualizarea, în sens spiritual, nu se va mai naşte decât după sinteza paradoxal transcendentală a senzaţiei şi apercepţiei <lucrului în sine>. Şi, de aici, direcţia inevitabilă către desemnificarea culturii” („Psihoza politizării şi desemnificarea culturii”). Indiferent de sensul pe care intenţionează să-l dea, autorul, acestui paragraf, eu îl găsesc grăitor pentru toate textele sale. „Desemnificarea culturii” este prezentă, în ele, ca diluare extremă a semnificaţiei conceptelor pe care le foloseşte, iar imposibilitatea, principială, a dobândirii vreunei „senzaţii”, în privinţa „lucrului în sine”, nu face decât să lămurească, o dată în plus, dificultăţile întâmpinate de autor, în efortul său de a-şi clarifica şi formula gândurile. Nici „apercepţia lucrului în sine”, în caz că s-ar putea realiza, nu ar contribui prea mult, în opinia mea, la limpezirea gândului filosofic. Astfel născute, sau astfel căutate, de către autor, conceptele nu pot fi prea darnice, atât cu spiritul celui care le-a adus în lumina tiparului, cât şi cu acela al cititorului curios. Ciprian Iulian Şoptică mi se înfăţişează, în lumina consideraţiilor de faţă, drept un căutător îndărătnic, la nivel conceptual, al lucrului în sine, întreprindere căreia îi plăteşte, pe deplin, în virtutea dificultăţilor inerente, dar şi a mijloacelor la care alege să apeleze, inevitabilul tribut. Ciprian Voloc

121

 

Visul tău (foto: Alexandra Jitariuc)

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Mariana FLOREA

Universul cărtii Importanţa cărţii şi a bibliotecii în viaţa omului şi în istoria omenirii a fost pusă în lumină adeseori. Importanţa cărţii, a bibliotecii, a lecturii este bine pusă în valoare de o seamă de personalităţi, nu numai din unghi informativ, educativ, ci sub aspectul determinării facultăţii creatoare. Înainte de a fi scriitor, eşti, în fond, cititor. Astfel zis, devii scriitor şi în funcţie de lecturile copilăriei, adolescenţei, maturităţii. Impresiile puternice pe care le produce o carte, o imensă bibliotecă, pot trezi sau influenţa creativitatea oricărui tânăr studios. Dacă “Prima carte scrisă de un autor, care se numea Eminescu” a ajuns în mâna unui viitor eminescolog, aceasta se datora unui bibliotecar admirator al poetului şi conştient de datoria de a transmite mai departe preţuirea faţă de Eminescu. Aşa cum mulţi alţi bibliotecari au făcut-o (să nu uităm că Eminescu însuşi a fost bibliotecar). Istoria cărţii, perioada ei de expansiune datorată tiparului, raportul cărţii cu presa şi cu mijloacele audio-vizuale, creşterea şi descreşterea puterii ei sunt subiecte ce merită a fi cunoscute şi dezbătute. De la cărămizile de lut la incunabule, de la cărţile legate în lanţuri la cartea de buzunar, de la primele tipărituri la biblioteca virtuală e o istorie a spiritului uman şi o mărturie a progresului omenirii. “Carte frumoasă, cinste cui scris” - spune poetul şi îl cităm întotdeauna cu emoţie, ştiind că, în fond, cartea merită toate elogiile. Drept vorbind, cartea a apărut pe lume plină de prestigiu prin rolul ei cultural religios. “Cartea este lumina sufletului, oglinda trupului, dascăl al virtuţii… coroana celor înţelepti… grădina plină cu fructe pajişte împodobită cu flori”. Cartea hrăneşte tinereţea mângâie bătrâneţea, înfrumuseţează împrejurările fericite, oferă refugiu în consolare şi în nenorociri, ne desfată acasă, înnoptează cu noi. Cartea e urna întregii gândiri omeneşti, tabernacolul sacru al întregii cunoaşteri, al întregii experienţe. Originile cărţii sunt legate de cele ale scrisului, ele datând de peste 5000 de ani. Cartea a descifrat datele fundamentale şi permanente ale condiţiei omului şi, în acest fel, ascensiunea spiritului său a fost asigurată. Cultura înseamna concepţie, înseamnă viziune proprie asupra lumii, înseamnă experiment şi experienţă pentru îmbogătirea cunoştinţelor şi a vieţii interioare, înseamnă stil moral. De aceea e bine să citim acele cărţi care ajută procesul de gândire, care fructifică sensibilitatea şi înalţa sufletul. Cartea, în primul rând, aparţine unui om, autorul ei este expresia unui efort de creaţie a spiritului

122

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
său. Fără această condiţie de efort creator, cartea nu este şi nu poate constitui o operă, deoarece nu are substanţa care o face să dureze. Cartea se naşte dintr-un orizont spiritual activ şi dintr-o măestrie pe care numai unii dintre noi o pot avea. Prin mijlocirea cărţii luăm contact cu gândirea şi arta celor mai de seamă oameni ai culturii naţionale şi universale. Această luare de contact naşte din nevoia de a ne instrui, de a cunoaşte şi a experimenta sensuri noi, în lume şi viaţă, pe care fiinţa noastră nu a avut puterea să le descopere singur. Uneori citim şi pentru a ne regăsi în unii autori, ceea ce se manifestă ca un fel de rudenie spirituală. Plăcerea, chiar dacă apare în lectură - şi apare desigur - vine ca un rezultat al descoperirii noastre intelectuale şi interioare, deci ca rezultat al unui efort. Timpul petrecut în lectura trebuie să fie cât mai plăcut. Citirea unei cărţi trebuie să scoată omul din necazul cotidian şi să-l Growing everyday (foto: Alexandra Jitariuc) scalde în atmosfera unor dorinţe împlinite. Operele de răspântie, acelea ale marilor clasici, au nevoie de reveniri, pentru ca înţelegerea lor cere o mai amplă desfăşurare de energie mintală şi sufletească cere o mai mare putere de recepţie şi sforţare proprie până la limitele creaţiei. O carte ne aparţine, ne-o putem însuşi întrucât reuşim să o trecem şi să o prelucrăm în mintea şi sufletul nostru. Cititul adevărat duce la o creştere a luminozităţii interioare a omului şi, prin acest proces, cititul devine un act de creaţie. Cititul îmbină îmbogăţirea prin altul şi prin tine însuţi. Cartea trebuie redusă, oricât de importantă ar fi, la rolul ei de instrument de lucru şi poate fi valorificată în raport cu sforţarea noastră personală. Cartea este o operă de artă şi de meşteşug, chiar cartea ştiinţifică, pentru a lua fiinţă, are nevoie de acele daruri, cartea este o făptură cu o înfăţişare şi cu o viaţă proprie. Integrarea cărţii în procesul de învăţământ devine o cerinţă tot mai exigentă. Programele şcolare, manualele alternative ne obligă la o cunoaştere mai aprofundată a fenomenelor vieţii, aşa cum se petrec ele în imediata noastră apropiere. În cazul literaturii, de exemplu, aceasta înseamnă cunoaşterea autorilor, a cărţilor, a revistelor şi a principalelor instituţii implicate în fenomenul literar, în devenirea literaturii, în raportul carte - cititor. Popularizarea cărţilor este o formă esenţială de stimulare a interesului pentru lectură, de formare a dragostei de carte. De aceea este viu îndemnul lui Eminescu către tineri: ”Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii.” Suprema creaţie a bibliotecarului este însăşi biblioteca în care îşi desfăşoară activitatea. Munca aceasta face vizibil şi eficient miracolul bibliotecii, rolul ei în viaţa tinerilor. Bibliotecarul trebuie să-şi pună amprenta personală asupra organizării colecţiilor şi a informaţiilor, în funcţie de personalitatea şi experienţa sa, alături de ambianţa menită să atragă cititorii, pentru că aceştia să poate confirma adevărul: “Dacă biserica este casa Domnului, biblioteca este templul spiritului uman”.

123

 

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Maria CIOBANU
CHESTIONAR Interesul oamenilor pentru cărţi

124

ÝKEION

cartea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
ANALIZĂ SOCIOLOGICĂ CU PRIVIRE LA INTERESUL OAMENILOR PENTRU CĂRŢI - interpretarea chestionarului Privind într-o manieră sociologică interesul oamenilor pentru cărţi, putem afirma faptul că numărul persoanelor care încă sunt atrase de cultură şi bun gust este aparent mare. Acest lucru a putut fi observat prin folosirea unui chestionar de 12 întrebări ce a fost aplicat pe un eşantion de 30 de persoane. Datele prelucrate au fost trecute într-un tabel şi pe baza lor s-a reuşit interpretarea interesului oamenilor faşă de cărţi. Fiind chestionate persoane din care 43 ℅cu vârste cuprinse între 10-20 ani, elevi sau studenţi, 23 ℅cu vârste cuprinse între 20 şi 40 ani, 21 ℅între 40 şi 60 ani şi 13 ℅ peste 60 ani, putem menţiona faptul că interesul elevilor, cât şi a persoanelor angajate, este într-o continuă creştere faţă de cărţi. La persoanele în vârstă, cititul nu mai reprezintă o necesitate, ci mai mult o destindere. Timpul liber este dedicat în mare parte calculatorului ( 30 ℅ din persoanele chestionate) şi numai 20 ℅ din ele afirmă că sunt pasionate de citit petrecându-şi în această manieră timpul rămas liber. Pentru 46 ℅din persoanele intervievate cititul este considerat o necesitate, pe când pentru 43 ℅ este uneori un lucru necesar. Cărţile sunt citite la interval de 1 lună de 40 ℅ din cei întrebaţi, iar genul preferat de aceştia este cel de specialitate. În general, cărţile ori nu sunt discutate cu nimeni, ori sunt discutate cu prietenii ( 50 ℅). Cărţile citite sunt împrumutate de la bibliotecă, acestea fiind considerate acceptabile de către 36 ℅din persoane, pe când 33 ℅le consideră scumpe. Din cauza preţurilor mari, statisticile ne arată faptul că persoanele nu au cumpărat decât 1-3 cărţi anul acesta, achiziţionarea practicându-se doar atunci când este neapărată nevoie. Prin urmare s-a constatat că interesul pentru lectură nu a scăzut, în ciuda faptului că majoritatea elevilor folosesc calculatorul şi internetul ca punct de plecare în dezvoltarea culturii lor.

125

 

Make a wish (foto: Alexandra Jitariuc)

spiritualitate

ŞI IAR
SPIRITUALITATE

126

ÝKEION

SPIRITUALITATE

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gică MANOLE

Înstrăinarea lui Iisus

127

 

Când a vorbit despre iertare, Iisus a făcut-o în faţa unor oameni concreţi, vestindu-le că, cu adevărat, acesta va fi un viitor al iertării, şi că Împărăţia Cerurilor pe care le-a promis-o nu poate fi înţeleasă decât dacă omul acceptă să vieţuiască conform crezului său; el se gândea la o umanitate mântuită de toată căderea, acest lucru realizându-se nu doar prin iertare, ci prin împlinirea, în totalitate, a Cuvântării de pe Munte. Cred că Iisus avea în vedere o Împărăţie a Cerurilor pe pământ, între oameni aproape perfecţi, între oameni pe care nici Dostoievski nu i -a găsit aici, găsindu-i doar omul său ridicol, într-un vis (este vorba de scrierea sa din tinereţe, „Visul unui om ridicol”). De altfel, o ultimă conştiinţă care încă mai poate tulbura omenirea rămâne Dostoievski (în orice caz, printre puţinele). Nu măreţia reieşită din ceea ce propune un om contează, ci zbaterile, chinurile, profunzimea crizelor sale de conştiinţă. În ce priveşte finalitatea acestor cauze, n-o vom şti, astfel că ajunge că ne-am zbătut, mai ales că e foarte posibil să nu existe nici o finalitate. Iată ce spune un englez care a traversat veacul frumos, scriind cărţi esenţiale: „dacă Iisus a fost mutilat şi este cum este, şi Biserica, cum este, este foarte posibil ca disperarea să fie singura stare care ar trebui să ne aducă spre final. Dacă, aşadar, Iisus nu există, nu există iertare, nu există mâtuire, păcatul n-are nici un preţ, nu poate fi răscumpărat, înainte ca timpul însuşi să fie răscumpărat.”. Cum să înţeleg eu, cu puterea mea de înţelegere, mai mult decât limitată: cum poate fi răscumpărat timpul!? Timpul… să se răscumpere pe el însuşi!... Cine poate înţelege spusele acestui englez, John Fowles, din scrierea sa, “Aristos”? Am stat şi m-am gândit: nici mântuirea, nici iertarea, nici păcatul nu au nici un preţ, înainte ca timpul însuşi să dobândească un preţ! Dar cine limpezeşte timpul (finalul), cine i-ar putea impune un sens, câtă vreme el nare linişte, finalitate? Cum să răscumperi ceea ce nu poţi cuprinde, înţelege? Căderea în timp poate exista ca un exerciţiu spiritual, dar cum poţi înţelege ceva care este stăpân pe sine, şi care răscumpără totul, prin sine? Când, prin ce anume, cine poate asta? Ar exista, ipotetic vorbind, o asemenea posibilitate de neconceput? Cine ştie, sunt momente de negativism şi de îngrozitoare îndoială, în mintea fiecăruia dintre noi; să înţeleg că nu ne putem răscumpăra, atâta vreme cât ne aflăm în timp? Am auzit, recent, un om de o vastă cultură vorbind despre postmodernitate, chiar post-postmodernitate, şi nu ştiu dacă exagerează: este o tragedie ce ne

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
întunecă existenţa. Ce să fie aici…? Ce să punem în locul lui (adică al omului postmodern)?! Să punem filosofia, raţiunea, arta, frumuseţea? Toate la un loc reprezintă, deja, tentative ale trecutului speciei noastre, de a-l înlocui pe Dumnezeu... Ştiinţa, tehnica... ca şi celelalte, au fost, la timpul lor, aşezate pe piedestal... Ce importanţă are dacă sistemul moral propus de Iisus are originalitate? De când există omul, el ştie că doar binele, iertarea, toleranţa, compasiunea, curăţenia interioară sunt temelii ce dau consistenţă unei vieţi. Aceste lucruri omul le simte instinctiv, ca cele ce-i pot asigura nu revelaţia, ci o viaţă superioară. Şi totuşi, de când lumea-i lume, omul, premeditat, evită să trăiască după un asemenea model moral. Iar toate justificările călcării acestui cod moral, ce poate împlini moralitatea din om, nu sunt altceva decât subterfugii viclene, de o joasă condiţie, prin care acelaşi om vrea să-şi dovedească, nu altcuiva, ci lui însuşi, că este conştient de căderea lui, doar că, din motive cu totul superioare, nu poate să o evite. Adică, direct spus, omului (dintotdeauna) îi prieşte murdăria, mocirla devenind habitatul lui etern. Cred, în ciuda argumentelor tale, că un sistem moral devine tare nu prin modalitatea prin care este propus, ci prin ceea ce el propune. Sub aparenţa de simplitate extremă, învăţătura lui Iisus rămâne, încă, neînţeleasă, sau prost înţeleasă. Şi fără Iisus omul ştia că, pentru a putea continua, are nevoie să ierte. Chiar dacă e posibil să nu fi fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus a avut măreţia să sintetizeze, în câteva zeci de fraze, ceea ce mulţi filosofi nu au reuşit, şi nu vor reuşi niciodată: calea împăcării omului cu el însuşi, cu celălalt, dar şi cu Dumnezeu. Ai să-mi spui că acest fapt este posibil doar prin credinţă. Iar eu, anticipând posibile obiecţii ale tale, spun că pe Iisus îl poţi urma şi în absenţa credinţei (chiar de-i vorba de neputinţa de a crede), doar înţelegând că doar trăind, fie şi parţial, după învăţătura sa, aparţii singurei umanităţi superioare posibile. În ceea ce mă priveşte, sunt de mult convins că pe un om nu trebuie să-l insulţi, să-l temperezi; sa-i arăţi compasiune şi înţelegere, chiar şi prin tăcere, dar de iubit, să se iubescă el singur. Este, neputinţa, un handicap care-şi are sursa în frica de implicare, de a apuca pe o anumită cale. Unii mistici (Tereza de Avilla, Francisc de Asissi) l-au iubit pe Iisus până ce El li s-a substituit propriului sine; dar aceştia sunt (au fost) extrem de puţini; pe Iisus, în absenţa iubirii (iarăşi nu înteleg de ce Fiul lui Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea aşa-zisului om), este suficient să-l cunoşti, să ştii ceea ce vrea de la tine. Căci Iisus poate fi cunoscut temeinic, definitiv, tocmai prin vorbele sale, prin faptele sale, care sunt mai presus de oricare alt model moral. Când spun Iisus nu am o clipă în vedere pe Iisus al Bisericii (oricare ar fi ea), ci pe acel bărbat care a trăit în urmă cu două mii de ani, în Iudeea, şi care mai cutremură, încă, conştiinţele, prin destinul său tragic. Cât despre iubirea de Dumnezeu, aceasta nu este posibilă. Iubeşti ceva, pe cineva, în măsura în care-l cunoşti, or, pe Dumnezeu omul nu l-a cunoscut şi nu poate să-l cunoască, vreodată. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, despre care nu ai decât vagi impresii, reprezentări. Îi este dat (i-a fost dat) omului o insuportabilă limitare, în această problemă. Este foarte probabil ca Dumnezeu să nu vrea să audă de oameni, să nu-l intereseze deloc destinul lor. Altfel nu-mi pot explica îndelunga

128

ÝKEION

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
lui tăcere, absenţa reacţiei la toate ticaloşiile ce au fost înfăptuite (şi se vor mai petrece), pe pământ. Totuşi, rămâne umilul din Nazaret, care nu poate fi izgonit, din inima omului simplu! Or, aceasta îl face pe el mai viu ca oricând. De aceea, nu înţeleg ce anume conteşti în legătură cu el, ce anume, din fiinţa lui, crezi că nu poate fi compatibil cu noi, oamenii, şi cu îngrozitoarea sărăcie de conţinut a vieţilor noaste. Ce anume? Nu simţi, în calitate de spirit tânăr, cum un filozof ca Blaise Pascal a putut fi cutremurat, în acea noapte de revelaţie? Să spunem că a fost o excepţie, chiar şi pentru el, dar dacă omenirea supravieţuieşte prin excepţii, şi dacă marea Conştiinţă eternă doreşte să fie revelată, în conştiinţa unui om, doar ca excepţie?! Şi-apoi, din momentul acelei nopţi cutremurătoare, Blaise Pascal na mai fost acelaşi om ca înainte... Nu de exegeze şi exegeţi am eu nevoie, ci de ieşirea din situaţia în care mă aflu, de a identifica o dată puterea care să mă împingă pe o cale pe care o ştiu dar pe care nu pot merge. Nu cred că există mântuire, după cum cred că nu există credinţă adevărată; nu cred că omul poate spera într-o comunicare cu Dumnezeu, după cum nu pot crede că păcatul poate întrerupe această legătură cu Dumnezeu. Nu cred în ideea de păcat, în sens dogmatic, şi că acest păcat, chipurile, ar proveni din afara naturii noastre intime. Afirm că pe Dumnezeu omul nu-l poate cunoaşte, cu nici un chip, la dimensiunea sa, iar raportarea oricărui om la Dumnezeu se face vinovată de rătăcire imensă. Cred că nimic nu-l scârbeşte mai mult, pe însuşi Dumnezeu, decât lăcomia interesată de „mântuire” a aşazisului om credincios şi de care El nici nu vrea să audă. Cred că o soluţie (pentru individ) minimală poate fi înfrânarea propriei naturi, stăruinţa zilnică asupra sa şi conştientizarea erorilor Gravity (foto: Alexandra Jitariuc)

129

 

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
faţă de propria esenţă. Spun că nu cred în mântuire, şi că nu găsesc concept mai abject ca acesta, deoarece însăşi Creaţia s-ar simţi ofensată faţă de pretenţia unei creaturi atât de obraznice şi care refuză un fenomen universal cum este extincţia universală (dovadă că până şi buddhismul, ce o afirmă, a fost mutilat). Nu mă simt deloc un om moral, fie el şi aproximativ, doar pentru că acord importanţă moralei sau deoarece mă raportez la ea. Din contră, mă cred un om profund imoral căci sunt, tot deseori, jucăria propriei mele naturi, iar remuşcările insuportabile, abia ele, prin suferinţa atroce ce mi-o provoacă, mă apropie, cel mai mult, de un virtual Dumnezeu. Iarăşi: nu mă aflu în raport aproximativ cu morala deoarece am o ură imensă faţă de nedreptate, de oricare gen ar fi ea; judec aspru pe cel de lângă mine, dar mai drastic mă judec pe mine; sufăr, de-o viaţă, observând cum ticălosul se caţără pe bunătatea şi ignoranţa semenului; îmi recunosc, întâi mie, orbecăiala după ceva ce ne-am obişnuit să-l numim Dumnezeu, şi apoi celuilalt; îmi refuz, aprioric, întâi mie, şi apoi celuilalt, orice justificare, în afara recunoaşterii dependenţei de propria natură, indiferent cât ar fi ea de sofisticată, a tuturor abdicărilor de la ceea ce defineşte, în genere, un om moral; când întâlnesc o credinţă ce pare autentică sau când sesizez curăţenia sufletească netrucată, întreaga-mi fiinţă se zbate cu disperare după ceea ce am fost cândva, înţelegând grozava cădere adusă, de timp, sinelui meu. Nu doresc cu nici un chip să trăiesc făcând exerciţii de logică cuminte sau să mă pun într-o postură favorabilă prin raportări, de complezenţă, la morală. Nu mă simt tributar niciunei tradiţii, n-aparţin niciunei tradiţii, cu excepţia faptului că împărtăşesc, de când mă ştiu, valori ce definesc omul de oriunde aiurea. Mă simt copleşit de durere când aflu despre suferinţa umană nedreaptă, de pretutindeni, şi, iarăşi, tot atunci, simt în mine o sete năprasnică de a mă implica (în sens revoluţionar) în lumea în care trăiesc. Problema, sau, mai bine spus, drama, nu constă în autenticitatea oricărui sistem (model) moral în raport cu raţiunea integratoare universală (după cum, se pare, ai zis tu), ci în asumarea, împărtăşirea, fie şi la modul tribal, a oricărui cod de natură morală. Ai vorbit despre buddhism şi Buddha ca despre o posibilă soluţie în sens etic (moral); calea Iluminatului este extrem de strâmtă, urmaşii lui, emulii săi (de ieri şi de azi) rătăcind-o pentru totdeauna. Buddha, ca şi Hristos, oferă soluţii, nu turmei, ci celor cu adevărat iniţiaţi; sub aparenta lor simplitate, ambele căi, cea christică şi cea buddhistă, sunt imposibil de urmat de către cei care n-au forţa sau curajul să se lepede de lume; ambele căi se regăsesc în adevăruri mari (chiar că sunt despărţite de 5 secole), identice în esenţă, ceea ce dovedeşte caracterul lor neobişnuit, revelat. La Hristos, modelul lui moral, lepădarea de sinele rău se constituie într-un factor esenţial în declanşarea schimbării; aceeaşi renunţare ne-o sugerează, imperativ, şi Buddha: „Retează iubirea de sine cum ai smulge cu mâna un lotus de toamnă” (“Dhammapada”, Temeiurile Legii, XX, 285). Dar, atât creştinismul, cât şi buddhismul, vor fi înstrăinate de sensul şi rosturile lor primare, căpătând, o dată cu instituţionalizarea lor, un aspect mortificat, dogmatic. Vinovaţi nu sunt nici Buddha şi nici Iisus, ci aşa-zisa Istorie şi Omul. Iisus, spre deosebire de Buddha, şi-a pus, pe lângă cuvinte, sacrificarea

130

ÝKEION

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
vieţii sale pământeşti, la temelia marelui său model moral. Aşa stând lucrurile, nu încape nici o îndoială că vorbele sale n-au fost doar simple vorbe, ci pietre tari; sinceritatea sa, asupra căreia te întrebi, nici nu poate fi luată în discuţie. Şi dacă, după cât se pare, atât Iisus, cât şi filosoful din Benares, n-au reuşit să schimbe, în bine, lumea, omul, vina aparţine acestuia din urmă, posedat nu de setea de a păşi pe o cale superioară, ci de propria sa natură animalică, natură ce-i face sigură nu salvarea (oricum nu este posibilă), ci eşecul.

 

Străin (foto: Alexandra Jitariuc)

131

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Frăguţa Florentina DERSCARIU

Despre botez, potop şi simbolisme acvatice

132

Într-un capitol al cărţii lui Mircea Eliade, „Imagini şi simboluri”, găsim piese fundamentale ale unui dosar asupra hierofaniilor acvatice, precum şi o analiză a simbolismului care le valorizează. Acum ne vom limita la câteva dintre trăsăturile lui cele mai importante... Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt "fons et origo", rezervorul tuturor posibilităţilor de existenţă, ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie. Imaginea exemplară a oricărei creaţii este insula, care "se manifestă” pe neaşteptate în mijlocul valurilor. Cufundarea în apă simbolizează, în schimb, regresiunea in preformal, reintegrarea în modul nediferenţiat al preexistenţei. Ieşirea din apă repetă actul cosmogonic al manifestărilor formale; imersiunea echivalează cu o disoluţie a formelor. De aceea, simbolismul apelor implică atât moartea cât şi renaşterea. Contactul cu apa comport, totdeauna, o regenerare: pe de o parte pentru că disoluţia este urmată de o "nouă naştere", pe de o altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potentialul vieţii. Cosmogoniei acvatice îi corespund, la nivel antropologic, hilogeniile, credinţe potrivit cărora specia umană s-a nascut din ape. Potopul sau scufundarea periodică a continentelor (mituri de tipul Atlantida) au drept corespondent, la nivel uman, "a doua moarte" a sufletului sau moartea iniţiatică prin botez. Dar, atât în plan cosmologic, cât şi în plan antropologic cufundarea în apă echivalează nu cu o extincţie definitivă, ci cu o reintegrare trecătoare în nediferenţiat, urmată de o nouă viaţă sau de un om nou. Din punctul de vedere al structurii, potopul este comparabil cu "botezul", iar libaţia funerară – cu lustraţiile nou-născuţilor sau cu băile rituale de primăvara, dătătoare de sănătate şi fertilitate. În orice ansamblu religios le întâlnim, apele îşi păstrează neabătut funcţiile, dezintegrează, desfiinţează formele, "spală păcatele", dar este purificatoare şi regeneratoare, totodată. Destinul este să preceadă Creaţia şi să o resoarbă, incapabile săşi depăşescă propria modalitate, să se manifeste în "forme", adică. Apele nu pot transcende condiţia virtualului, a germenilor şi a latenţelor. Tot ce e formă se manifestă dincolo de ape, despărţindu-se de ele. În schimb, de cum s-a desprins de ape, de cum a încetat să mai fie virtuală, orice "formă" cade sub legea timpului şi a vieţii, ea capătă limite, participă la devenirea universală, se supune istoriei, se deteriorează şi sfârşeşte prin a se goli de substanţă... doar dacă nu se regenerează prin cufundări periodice în ape sau nu repetă potopul cu corolarul lui cosmogonic. Reamintind trăsăturile fundamentale ale simbolismului acvatic am avut în vedere un obiectiv precis: noua valorizare religioasă a apelor, instaurată de creştinism.

ÝKEION

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Apa a fost, prima, "lăcaşul Sfântului Duh", care o prefera înaintea tuturor celorlalte elemente... apei i s-a poruncit mai întâi să creeze fiinţe vii... apa mai întâi a zămislit ceea ce are viaţă, ca să nu rămânem uimiţi atunci când ea va face să nască viaţa în botez. În plăsmuirea omului însuşi, Dumnezeu a folosit apa spre a-şi împlini înfăptuirea... orice apă obişnuită capătă, deci, datorită stravechiului privilegiu cu care a fost daruită la originile ei, virtutea de a fi sanctificată în chip de taină, cu condiţia ca, pentru aceasta, să fie invocat harul Domnului. "Omul vechi" moare, prin cufundare în apă, şi dă naştere unei fiinţe noi, regenerate. Acest simbolism este admirabil exprimat de Ioan Gură de aur, care, vorbind despre plurivalenţa simbolică a botezului, scrie: "El reprezintă moartea şi înmormântarea, viaţa şi învierea...". Când ne cufundăm capul în apă, ca într-un mormânt, omul vechi e înnecat, în întregime înmormantat; când ieşim din apă, apare dintr-o dată omul nou...

Svo Hljott (foto: Alexandra Jitariuc) Imagini arhetipale şi simbolism creştin Creştinul poate fi un om care a renunţat să-şi mai caute mântuirea spirituală în mituri şi în experienţa arhetipurilor – prin aceasta, el nu a renunţat, însă, la tot ce semnifică şi îndeplinesc miturile şi simbolizările, pentru că omul şi biserica au reluat marile imagini care sunt soarele, luna, lemnul, apa, marea însemnând o evanghelizare a forţelor afective pe care toate acestea le desemnează. Întruparea nu trebuie redusă la o simplă încarnare, Dumnezeu a pătruns până în inconştientul colectiv, spre a-l mântui şi împlini. După părinţii bisericii, viata mistică consistă într-o întoarcere în rai. Una dintre caracteristicile reinstaurăii condiâiei paradisiace va fi tocmai puterea asupra animalelor, care constitue, de mult, un privilegiu al şamanilor şi al lui Orfeu. Tradiţiile ne vorbesc, într-adevăr, despre un timp mitic, în care omul intra în contact direct cu zeii cereşti, urcând pe un munte, pe un arbore, pe o liană... etc. Primii oameni se puteau ridica la ceruri, cu adevărat, fără efort. La rândul lor, zeii coborau, regulat, pe pământ, amestecându-se cu oamenii. În urma unui eveniment oarecare, comunicatiile dintre cer si pamant au fost rupte iar Dumnezeu s-a retras, în înaltul cerului, însă, printr-o tehnică al cărei secret îl deţine, reuşeşte să restabilească, provizoriu si numai în interes personal, comunicaţiile cu cerul şi pământul. În consecinţă, simbolismul biblic crestin, deşi încărcat cu un conţinut istoric, până la urmă "provincial", căci orice istorie locală este provincial, în raport cu istoria universal, considerată în ansamblul ei, rămâne totuşi universal, ca orice simbolism coerent.

133

 

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gheorghe LUNCĂ

Cum explică Darwin evoluţia Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a declarat anul 2009 “Anul Darwin" întrucât se împlinesc 200 de ani de la naşterea părintelui teoriei evoluţiei („teoria descendenţei modificate”, adică modul în care apar specii noi de vieţuitoare). Evoluţia lumii vii înseamnă o succesiune de evenimente irepetabile, generatoare de noi formaţiuni biologice sau de elemente noi în cadrul unui plan de organizare vechi. Dacă astăzi această teorie a integrat rezultatele a peste două secole de cercetări în ştiinţele naturii, succesul ei iniţial se datorează lui Charles Darwin (12 februarie 1809 – 19 aprilie 1992). În anul 1859, el publică „Originea speciilor”, cartea în care prezintă teoria sa pentru prima dată marelui public. Ideea evoluţiei (sub numele de «transformism») circula deja în comunitatea ştiinţifică de mai mult timp însă Darwin a propus, primul, un mecanism convingător prin care explică transformarea speciilor în decursul timpului. Pentru el evoluţia se bazează pe variabilitatea din interiorul speciilor şi pe selecţia indivizilor. Toţi membrii aceleiaşi specii diferă unii de alţii prin «variaţii» privind talia, culoarea, rezistenţa la boli, comportamentul etc. În mediul natural al animalelor, unele variaţii sunt avantajoase iar altele, nu. Indivizii cu variaţii avantajoase supravieţuiesc şi se reproduc iar ceilalţi, nu. Aceasta reprezintă ceea ce Darwin a numit «sélecţia naturală» - ansamblul de mecanisme ce acţionează în direcţia creşterii continue a adaptării populaţiilor la condiţiile de mediu. Savantul subliniază, în teoria sa, două aspecte importante: 1. Variaţiile apar întâmplător şi sunt transmisibile la descendenţi. Generaţii după generaţii, variaţiile avantajoase se răspândesc în populaţie deoarece purtătorii lor au mai mulţi descendenţi, cărora le transmit caracteristicile. 2. Dacă mediul înconjurător se modifică, de exemplu, dacă are loc încălzirea climatului, caracteristicile, până atunci, avantajoase, pot deveni dăunătoare iar selecţia îşi va schimba direcţia de acţiune, eliminând din populaţie variaţiile respective şi promovând, în locul lor, altele, care, în noul context, sunt folositoare. De-a lungul generaţiilor, specia poate astfel să se transforme uneori într-o specie nouă. Pentru Darwin, transformările respective nu sunt răspunsuri directe la modificările mediului, cum se credea, până atunci. Astfel, blana unui animal nu se îndeseşte din cauza răcirii climatului. Celebrul biolog propune un raţionament invers: unii indivizi dintr-o specie au, întâmplător, blana mai deasă. Dacă mediul se modifică şi climatul se răceşte, aceşti indivizi vor fi avantajaţi şi

134

ÝKEION

spiritualitate
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
vor avea mai mulţi descendenţi, cărora le vor transmite caracterul ereditar respectiv. Treptat, populaţia se transformă prin creşterea procentuală a variaţiei avantajoase în detrimentul celei dăunătoare. Subliniem că stadiul de dezvoltare la care ajunsese ştiinţa nu-i permitea autorului să descifreze cauzele variabilităţii genetice: mutaţiile şi recombinările genetice. Ideea respectivă pare astăzi foarte simplă dar ea, în vremea lui Darwin, a rupt complet cu o anumită viziune a lumii, după care natura, ca o mamă binevoitoare, are grijă de copiii săi. În realitate, în natură operează un mecanism rece şi crud – selecţia naturală - foarte eficace, dar cu preţul morţii majorităţii indivizilor. Vieţuitoarele nu se transformă în funcţie de nevoile lor, ghidate, în direcţia nouă, după un plan bine construit. Dimpotrivă, selecţia naturală funcţionează automat, fără cel mai mic proiect. Prin mijloace simple dar brutale, ea reuşeşte să transforme, de la simplu la complex, lumea vie, aducând-o mereu în concordanţă cu mediul natural, care se modifică mereu. Ideile lui Darwin, asupra evoluţiei animalelor, au avut un răsunet enorm deoarece era evident că trebuiau, firesc, să se aplice şi la om, chiar dacă autorul nu abordase acest subiect în prima sa carte. Însă prezentarea, cu indiferenţă şi răceală, a realităţii, aşa cum este ea, a avut asupra cititorilor un impact mai mare chiar decât posibilitatea ca noi să avem ancestori animali. (Bibliografie: Botnariuc, N. Biologie generală EDP, Bucureşti, 1979; Buican, D. Charles Darwin :Avant/ Après, edit. Criterion, Paris, 1992; De Panafieu, J.-B. Darwinisme: une theorie bien vivante, revista „Sciences” Paris, 03/12/2007).
Timp prăfuit (foto: Alexandra Jitariuc)

135

 

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

136

ÝKEION

istoria

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gică MANOLE

Profesorul român de acum un secol

137

 

În partea de Românie - Moldova - care mai rămăsese liberă, dacă libertate se poate numi un colţ de ţară având alături un asemenea „aliat”, începând cu toamna târzie a anului 1916, şi continuând cu iarna anului 1917, situaţia devenise cu adevărat dramatică. Sute de mii de oameni fugiseră din calea invadatorului, aşezându-se care pe unde puteau. Populaţia Iaşului a crescut, în câteva săptămâni, de la 90 de mii de locuitori, la peste 300 de mii. Rezervele de cereale, în cea mai mare parte, fuseseră abandonate ocupantului, iar cele din Moldova erau cu totul insuficiente pentru a face faţă nevoilor. Spaţiile de cazare deveniseră de negăsit. Regina Maria, refugiată la Iaşi, trebuia să fie mulţumită atunci când avea norocul să găsească fasole. Se resimţea o mare lipsă de medicamente. Răniţii de pe front nu mai puteau fi îngrijiţi decât cu vorbe bune, murind, cu miile. Starea dramatică a românilor din Moldova a impresionat pe ministrul SUA de pe lângă guvernul României, C. I. Wopicka, care nota: „Tifosul bântuia, stocul de medicamente pentru soldaţii răniţi era foarte redus. Nu se putea obţine carne sau legume, iar pâinea, care era foarte puţină, se făcea din cartofi, cu orice fel de făină ce se putea obţine. Nu exista zahăr şi nici combustibil, de nici un fel. Soldaţii şi civilii mureau cu miile. Existau numai puţini medici, iar lipsa de instrumente chirurgicale şi lenjerie era cronică” 150. Starea aceasta grea nu a frânt moralul românilor. Guvernul, Casa regală, cu atât mai mult poporul, erau cu toţii dispuşi la sacrificii şi mai mari, numai pentru ca libertatea neamului, atât cât era, să fie salvată. Nu este nici locul şi nici momentul, dar nu mă pot opri să nu subliniez că tragedia prin care trecea neamul românesc, în acei ani, se explică şi prin mari şi numeroase acte de trădare, faţă de naţiunea română, acte provocate deliberat, dintr-o aşa-zisă germanofilie, sau pentru bani. În teritoriul românesc ocupat de inamic numeroşi funcţionari ai statului român, câteva mii (cazul cel mai cunoscut fiind al lui Verzea, directorul Poştei), s-au pus la dispoziţia ocupantului, cu slugărnicie, abandonând orice mândrie naţională. Verzea a refuzat să se evacueze la Iaşi, şi, atunci când germanii au ocupat Bucureştiul, predă acestora suma de 7 milioane de lei, ca preţ al trădării, fiind numit primar al capitalei. Liderii politici germanofili, P. P. Carp, C. Stere, ignorând tragedia neamului lor, cu un cinism greu de justificat, croiau planuri pentru o Românie

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
vasală Germaniei şi Austro-Ungariei; bucuria pe care cu greu şi-o ascundeau germanofilii s-a manifestat încă din toamna lui 1916 când, deja, sărbătoreau victoria Centralilor, în restaurantele Capitalei: „am văzut, în ceasurile cele mai nenorocite, petrecând banda Stere, cu intelectualii şi cu profesorii ei cu tot” 151. Distincţia netă pe care a făcut-o Iorga, între intelectuali şi profesori, a avut şi încă are valabilitate. Cu greu se poate susţine că un individ, dobândind o diplomă, devine obligatoriu şi intelectual. Şi tocmai o parte însemnată dintre aceşti „profesori” de nimic, dar plini de pretenţii obraznice (ca totdeauna), au trădat în 1916-1918, în 1940 sau în 1944-1945, când România a intrat sub crunta ocupaţie sovietică. Tot ei, „valorosul” corp profesoral, s-a pus la dispoziţia ocupantului rus, după al doilea război mondial, abdicând cu o vinovăţie de neiertat de la o minimă morală, aceea de a nu pactiza cu duşmanul de moarte al poporului român. Tot ei, „elita” neamului, profesorii, au trecut repede, fără mustrări de conştiinţă, şi de partea regimului comunist, pe care l-au slujit cu zel, slugărnicie şi laşitate până la căderea sa în 1989. La fel au procedat şi după Revoluţia din 1989 (după restauraţia neocomunistă înfăptuită, cu un cinism demn de pedeapsa cu moartea, de o creatură malefică, compromiţătoare de destin românesc: Ion Iliescu). Iarăşi, greu îmi pot stăpâni mânia când mă gândesc la suferinţele neamului românesc, mai vechi sau mai noi, la care s-a făcut părtaş, cu deplină vinovăţie, şi această creatură fără demnitate şi cultură, dar, înainte de toate, fără respect faţă de propria naţiune: profesorul român. Că am dreptate (cu excepţiile de rigoare), când afirm că „profesorii” români nu au respectat demnitatea poporului român, că n-au nici un pic de mândrie şi curaj, că au o mentalitate de slugi, se dovedeşte şi în zilele noastre. Astfel, astăzi, din raţiuni pe care nu vreau să le discut aici, prin mari presiuni externe, România a fost/este nevoită să accepte o teză străină adevărului istoric: existenţa unui holocaust românesc. Îmi este dat (mi-a fost dat) să asist la abandonuri laşe, la o „cuminţenie” sinonimă cu depersonalizarea cea mai accentuată, din partea „profesorilor” (mai ales a celor de istorie), cu privire la această gravă problemă. Faptul, de altfel, este firesc, avem o „tradiţie”, în această direcţie, nu-i aşa?! Or, tradiţia se cere a fi continuată, îmbogăţită, completată, înnoită, cu alte şi alte exemple de „sacrificiu”, „curaj”, „profesionalism”, ale acestui corp „elitist”, al naţiunii: profesorii...! Aşa că, nu mă mir deloc, atunci când România agoniza, rănită fiind de moarte, în iarna 1916-1917, la Bucureşti mulţi profesori petreceau, în onoarea dezastrului şi spre slava duşmanului. Acelaşi Iorga, în întunecatul său articol din „Neamul românesc”, intitulat „Dumnezeu să-i ierte” (martie 1907), ruga pe Dumnezeu să nu-i ierte niciodată „pe netrebnicii şi făcătorii de rele “ din această ţară. Ca să scăpăm de lepre şi secături ce încă ne sufocă, destinul, nu este nevoie doar de invocaţii inutile, către divinitate, ci de o luare în stăpânire, a instituţiilor statului, de către oameni morali, cu respect pentru acest popor şi care să-şi facă doar atât: datoria. Numai că, iarăşi, mi-a fost dat (îmi este dat) ca, atunci când întreb pe unul sau pe una, ce mai fac, să mi se răspundă invariabil/copleşitor, gâlgâietor: „merg la datorie! ”, ca şi cum, dacă te ascunzi într-un birou, sau dacă stai cu fundul pe un scaun, „îţi faci datoria”! Da, din prea multă „datorie”, împlinită conform exigenţelor moralei societăţii, a ajuns societatea românească

138

ÝKEION

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
unde a ajuns: la scuiparea cinică, zilnică, peste jertfa şi munca trecutului, la abandonarea definitivă a oricărui ideal naţional, la castrarea abjectă a conştiinţei naţionale, la construcţia unui sistem statal-administrativ ce-şi tratează cetăţenii drept slugi, şi cărora le face de atâta timp viaţa insuportabilă! Puterea de rezistenţă, în nenorocire, a poporului român, este cu mult mai amplă decât a oricărui altuia. Că aşa stau lucrurile, mărturie ne este întreaga

139

 

Cross on the other side (foto: Alexandra Jitariuc)

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
noastră istorie. Dar, ceea ce agravase o situaţie şi aşa dramatică, în anii 19161917, a fost poziţia „aliatului” rus. În toamna târzie, a anului 1916, circa un milion de ruşi au venit să-i ajute, pe români, să oprească înaintarea inamicului. Ruşii s-au purtat, faţă de România, cu o duşmănie greu de înţeles. Au stabilit zone stricte, cu de la ei putere, unde să se refacă armata română; au ocupat, în iarna deosebit de aspră, din 1916-1917, cele mai bune locuri de cazare: câte doi-trei ruşi ocupau o cameră, în timp ce 40-50 de soldaţi români se înghesuiau într-una, şi acest fapt se petrecea numai dacă „aliatul” rus era de acord; au pus mâna pe depozitele de alimente pe care le jefuiau; violau şi băteau oamenii fără nici un motiv; de luptat, refuzau să lupte, acceptând doar defensiva; ucideau români, după bunul plac, fără ca cineva să-i tragă la răspundere, prilejuind unui român următoarea remarcă, către contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei în România: „Ah... dacă ruşii ar ucide la fel de mulţi nemţi câţi români ucid, noi am fi la Bucureşti, sau deja la Budapesta, sau poate la Berlin” 152. Acelaşi mare prieten al poporului român, Saint-Aulaire, impresionat de grozăvia suferinţelor îndurate de români, în iarna lui 1917, nu ezită în a sublinia măreţia, stoicismul nobil al neamului nostru: „Dacă aş încerca să evoc icoana suferinţelor care copleşeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseţilor morale, ar trebui să aşez în sala capodoperelor această ţară ale cărei virtuţi se ridică la înălţimea suferinţelor” 153. Ca martor ocular, contele de Saint-Aulaire nu poate fi bănuit de exagerare sau, cu atât mai puţin, de necunoaşterea situaţiei României. De aceea trebuie să-i acceptăm laudele, ca pe unele cinstite, adevărate, şi pe care atât de greu şi rar le primim, de la străini. Ca vechi diplomat, cu vastă experienţă, Saint-Aulaire şi generalul Berthelot ne-au sprijinit puternic (bazându-se pe autoritatea şi prestigiul Franţei) în faţa abuzurilor, nesfârşite, ale „aliatului” rus, limitând, atât cât s-a putut, efectul lor devastator. Iar situaţia ţării noastre, drama ei, au scos accente de o mare sinceritate din partea lor, subliniindu-se situaţia ei imposibilă: „Nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut în acelaşi timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupaţia - dubla ocupaţie, aceea a duşmanului, neamţul, şi aceea mai înfricoşătoare a falsului aliat, rusul. Pentru a nu cădea sub povara acestei împătrite sau încincite cruci, României îi trebuia un curaj care sporea o dată cu nenorocirea ei. Ea însăşi se înălţa o dată cu neorocirea. “ 154. Cumplita sărăcie, frigul (-30° / - 40°), tifosul, foametea, erau doar pentru români. „Aliatul” rus trăia în opulenţă, el nu lupta alături de armata română, deoarece singurul lui ţel, cea mai mare bucurie, era să vadă ştearsă, de pe faţa pământului, România. Deşi era comandantul suprem al armatelor româno-ruse, regele Ferdinand nu avea nici o autoritate peste ruşi. Adjunctul său, adevăratul şef, era generalul Saharov; iar acesta a interzis trupelor sale să lupte pentru Dobrogea, unde superioritatea poziţiilor strategice şi a numărului ar fi făcut posibilă contraofensiva, şi nu retragerea (octombrie-noiembrie 1916). Când frontul încă nu era stabilizat, acelaşi Saharov a ordonat retragerea trupelor sale, pentru a permite inamicului încercuirea şi capturarea armatei române. Pentru a evita acest dezastru ultim şi a scăpa de încercuire, numeroase divizii româneşti şi-au abandonat armamentul greu. Generalul Saharov „aplica principiul esenţial al strategiei ruseşti: retragere fără luptă, numită eufemistic scurtarea frontului” 155.

140

ÝKEION

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Întreaga strategie politică şi militară a Rusiei faţă de România, din anii Primului Război Mondial, justifică înmiit remarca unui alt mare prieten al românilor, Edgar Quinet: „amiciţia Rusiei a fost mai funestă pentru români decât ostilitatea tuturor celorlalte popoare laolaltă” 156. Toate acestea au fost înţelese, la acea vreme, aşa cum trebuie, precum şi de ce anume au fost posibile: „ *Sfânta Rusie* persistă totuşi să trateze pe inamic ca pe un aliat şi pe aliat ca pe un inamic, să îmbrăţişeze Bulgaria care profită să înjunghie România pe la spate, să încerce să o sugrume sau să o facă să piară de inanţie. Ea vede Bulgaria ca pe o cale spre visul ei, şi priveşte România ca un obstacol” 157. Şi pentru a putea ocupa în voie ceea ce mai rămăsese din România, la sfatul guvernului rus, generalul Saharov invită pe regele Ferdinand, pe guvernul român, precum şi armata română, să se retragă peste Prut, în Basarabia. Planul rusesc a provocat refuzul unanim al conducătorilor români, care erau decişi mai degrabă să moară decât să părăsească pământul românesc. Dar nu toţi cei responsabili de soarta neamului românesc (vorbesc de „nobila clasă politică” ), au avut îndărătnicia şi curajul de a rămâne în ţară, în acele vremuri grele; o parte însemnată dintre politicieni (cu tot cu preţioasele lor familii) au trecut Prutul, stabilindu-se la Chişinău sau aiurea, prin Basarabia crucificată; altă parte, şi mai numeroasă, au pus o distanţă şi mai mare între România martiră şi ei, refugiinduse la Odessa şi în împrejurimi. Fuga aceasta laşă, din ţara îngropată în nenorocire, atât de „aliatului” rus, cât şi de germano-austro-unguri, s-a petrecut în toamna/iarna lui 1917, după încheierea armistiţiului de la Focşani, şi, în mod deosebit, în perioada premergătoare Dictatului de la Buftea - Bucureşti (aprilie-

141

 
Dreams are not easy to achive (foto: Alexandra Jitariuc)

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
mai 1918). Poziţia Rusiei faţă de România, în acel timp, era în acord cu altele, mai vechi, şi nu pot decât să ne vorbească de dispreţul ei faţă de o Românie independentă, dar şi de acelaşi dispreţ, şi mai accentuat, faţă de poporul său. Nimic nu prevesteşte căderea, de pe culmele trufiei, mai mult decât cinismul şi batjocura cu care îi tratezi pe alţii. Nimeni - în afară de observatorii avizaţi, precum Ion I. C. Brătianu, sau Comandamentul german ce pregătea arma mortală cu care va distruge Rusia; Lenin - nimeni din Rusia cea mândră şi puternică, călare pe două continente, dar, înainte de toate, asupritoarea atâtor popoare şi naţiuni, nu-şi putea închipui că marea ei prăbuşire e aproape, că scadenţa istoriei, ca răsplată şi destin, este

ÝKEION

Frica (foto: Alexandra Jitariuc)

142

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
aproape, foarte aproape. Numeroase exemple, din istorie, ne spun că, atunci când un lider (oricare ar fi el), sau un stat (oricare ar fi el), pierde măsura, comite crime, practică abuzurile, ca expresie a sistemului încarnat, şi, înainte de orice, manifestă un dispreţ făţiş faţă de oameni şi de nevoile lor, scadenţa/răsplata vine repede, neaşteptat de repede. Cazul Asiriei antice este grăitor: cu doar câţiva ani înainte de a fi cucerită, şi distrusă definitiv, de medo-persani (614-612 î. Hr. ) ea încă se manifesta ca mare putere, în Orientul Apropiat, iar toate neamurile tremurau, în faţa ei; un altul, şi mai sugestiv, ar fi cel al lui Napoleon I, care, la 1812, pentru că nu-l mai încăpea Europa, atacă Rusia, din poziţia efectivă de cel mai puternic om al lumii, cu intenţia de a-şi crea un imperiu cu adevărat universal, pentru ca peste doar trei ani să-i ajungă doar câteva stânci vulcanice, din largul Oceanului Atlantic. Cazul lui Napoleon mi se pare cu totul de neînţeles, gândindu-mă că Bonaparte cunoştea foarte bine istoria, în datele ei esenţiale, fapt ce l-ar fi putut avertiza, cu privire la soarta ce-l aşteaptă, în caz că depăşeşte măsura. Culmea este nu că Napoleon se va prăbuşi, la 1814/1815, ci că va rezista până atunci, deoarece el rămâne printre puţinii făcători/distrugători de Istorie ce a depăşit orice limită, de fiecare dată când intra, în coliziune, cu cei ce-l combăteau. Se observă lesne, în cazul lui Napoleon, că aşa-zisul lui geniu n-are nici un secret, şi nu doar cazul lui, ci al tuturor acelora care au avut prestaţii imperiale agresive, iar aşa-zisul lor triumf a fost posibil doar printr-o accentuată cunoaştere şi excelentă organizare a potenţialului de care dispuneau. Aş vrea să adaug aici şi un exemplu din istoria noastră recentă. Cine a trăit ultimii ani de sub tirania lui Ceauşescu nu poate, nu are voie să uite ruşinoasele, degradantele umilinţe la care am fost supuşi. Dintre acestea, foamea cea aspră, de toate zilele, era încă forma cea mai uşor de suportat, într-o ţară ca România. Şi totuşi, netrebnicul, împreună cu scursurile ce îl slujeau, avea cinismul nemăsurat să vorbească unui popor pur şi simplu desfiinţat, scos din istorie, că trăieşte o „epocă de aur”, că „noua revoluţie agrară” face din România campioana mondială la producţia de cereale (într-o ţară înfometată), că el şi ordinara lui nevastă sunt expresia ultimă/definitivă a geniului poporului român! ! ! Trufia câinească a lui Ceauşescu, aroganţa lui de pitic incult/monstruos, atinsese cote greu de suportat, chiar înainte ca această creatură malefică să ajungă în faţa plutonului de execuţie. Astfel, în august 1989, într-o gigantică adunare, referindu-se la preluarea puterii de către Solidaritatea, în Polonia, el nu se sfieşte în a folosi un străvechi proverb românesc, lătrând asistenţei, răguşită de-atâta entuziasm, cum că regimul comunist, comunismul, în România, vor dispare doar „când va face plopul mere şi răchita micşunele !!!” Aşadar, comportamentul îngrozitor, peste limite suportabile, al Rusiei, faţă de România, în acei ani, când trecuse Prutul ca „aliată”, o transformaseră în duşmanul de moarte al neamului românesc. Ruşii se purtau ca stăpâni, ca într-o ţară ocupată, iar nădejdea românilor era doar în Dumnezeu, şi doar pentru foarte puţini în îndepărtaţii aliaţi din Vest. După doi ani de război şi uriaşe sacrificii, materiale şi umane, Rusia, cu toată aparenta sa atotputernicie, se clătina ca un uriaş ajuns la capătul puterilor. Clica din jurul ţarinei, în care-şi făcea de cap călugărul demonizat Rasputin,

143

 

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
provoca scandal după scandal, fiind mai mult decât dispusă să tragă sforile în vederea unei păci separate, cu Puterile Centrale. Şi, pentru a-l convinge şi pe ţarul Nicolae al II-lea de necesitatea unei păci separate, clica a urmărit, premeditat, abandonarea României, în mâinile germano-austro-ungarilor, pentru ca, odată cu zdrobirea României, intenţiile ei să se concretizeze. Nu va reuşi, acest plan, deoarece Nicolae al II-lea a fost pentru continuarea războiului. Uciderea lui Rasputin, la 29 decembrie 1916, în casa prinţului Filip Iusupov, asasinat la care a luat parte activă şi un român basarabean, Purişchevici, nu a schimbat deloc datele problemei. Armata rusă obosise, într-un război în care victoria nu mai venea, demoralizarea se accentua, lipsurile de tot felul erau mereu prezente iar corpul ofiţeresc de elită, căzut în luptă, era înlocuit de neprofesionişti. Tensiunea se manifesta şi printr-un conflict Dumă - ţar, conflict ce va duce la abdicarea ultimului Romanov, de pe tronul Rusiei, la începutul lunii martie, 1917. Aflat într-o situaţie fără egal, în toată istoria sa, poporul român, cu nesecate/ascunse rezerve de energie morală, mai mari cu cât nenorocirea era mai amplă, va reuşi, printr-o sforţare uriaşă, de care sunt capabile doar popoarele puternice/tari - şi aceasta în ciuda defetismului laş al unei mari părţi din clasa politică - miracolul redresării/învierii. Niciodată cerul n-a fost mai negru, peste naţiunea română, ca în toamna/iarna anului 1916-1917. Niciodată moartea, ştergerea lui de pe hartă n-au fost mai aproape, în acele luni cutremurătoare. Niciodată n-a fost simţită o prăpastie, mai adâncă, între poporul cel vechi/de jos, şi o parte, a aceluiaşi popor, dispusă la orice gest dezonorant, numai ca să supravieţuiască. Dacă ceea ce mai rămăsese din armată (pierdusem două treimi din ea în campania dezastruoasă din august-noiembrie 1916) s-a îngropat în tranşee, în sudul Moldovei şi pe linia Carpaţilor Orientali, unde va suferi de lipsuri cumplite şi o vor mânca păduchii, „elita” politică nu renunţase la politicianismul abject, ce o definea; trădătorii, peste măsură de mulţi, atât în teritoriul ocupat, cât şi în cel aşa-zis liber, îşi clamau, cu neruşinare, crezul, întunecând cu ticăloşia lor până şi cea mai mică speranţă; cinicii, „realiştii” politici, ce izvorau din tabăra care nu voise războiul alături de Antanta, îşi manifestau liber bucuria de a fi avut dreptate; şi, cu cât dezastrul naţional se accentua, bucuria lor se lăbărţa ca o pată urâtă, monstruoasă, peste suferinţele neamului. Ce se mai putea face într-o asemenea situaţie, de o asemenea grozăvie, era greu de gândit. Şi totuşi, deşi era doar un simbol, dar un simbol de care era absolută nevoie, în jurul regelui Ferdinand, şi a reginei Maria, se vor grupa toţi acei puţini care credeau că nu au voie să abandoneze lupta. Ion I. C. Brătianu îl cooptează pe Take Ionescu, în guvern, un guvern de palidă uniune naţională, împărţind (să-l credem pe Iorga) cu alţii doar grijile/responsabilităţile unui dezastru, şi în nici într-un caz, bucuriile victoriei. Misiunea militară franceză îşi creează propria sa autoritate, pe teritoriul românesc, punând, deseori, la respect „aliatul” rus. Ofiţerii francezi cutreierau Rusia, pentru a ne aduce armamentul atât de preţios, pe care ni-l trimitea Franţa, şi pe care, cu atâta vinovăţie, ni-l ascundea marele nostru „aliat”. Medici francezi, cot la cot cu medicii români, încercau din răsputeri să împuţineze suferinţa, căzând deseori jertfă tifosului

144

ÝKEION

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
exantematic. Alţi ofiţeri francezi iniţiază pe ai noştri în regulile de ducere a războiului modern. Soldatul român, într-o imensă măsură om al pământului (ţăran), este rugat/implorat să nu cedeze, să se îngroape în pământ cu totul decât să-l lase pe duşman să treacă peste el. Dezertările din armată (numeroase, în retragere) au fost oprite prin aplicarea imediată a legii marţiale (împuşcarea). Şi totuşi, nu mai exista speranţă aproape nicăieri, căci energia pusă în slujba redresării era una a disperării. Părea că peste neamul românesc au venit zilele din urmă ale Apocalipsei, iar linţoliul ce-l acoperea era toamna - iarna siberiană a anului 1917.

 

Pastel (foto: Alexandra Jitariuc)

145

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Ciprian VOLOC

Constatări despre lumea contemporană În spatele aparenţei de “economie de piaţă funcţională” se ascund structuri care au supravieţuit epocii comuniste, şi, deşi nu mai este vorba de acel şomaj ascuns, ca altădată, când întreprinderile ce înregistrau profit asigurau plata salariilor întreprinderilor neprofitabile, se poate vorbi de un furt ascuns, care nu mai asigură nici măcar minimul progres ce a caracterizat economia comunistă, ci abia face faţă baterii pasului pe loc. Nici măcar respectarea cuminte a indicaţiilor FMI, instituţie care are, cu certitudine, griji mai importante pe cap decât scoaterea din impas a economiei româneşti, nu a dat roade, deşi guvenanţii noştri au primit un avertisment serios, în acest sens, la sfârşitul anului 2001, când economia Argentinei, aflată şi ea sub atenta oblăduire a FMI, a clacat. Este un joc de-a şoarecele şi pisica, în care, după cum am avut prilejul să observăm, liderii de la noi se prefac că pun în aplicare ordinele venite de la deţinătorii grosului finanţelor mondiale (deşi ne vorbesc despre “negocieri”), în timp ce aceştia din urmă, atingându-şi realele scopuri, trec cu vederea deturnările de fonduri şi furturile de la noi, atâta vreme cât totul este în regulă, pe hârtie, iar ratele impuse, incluzând dobânzile de rigoare, sunt plătite la timp, pe spinarea românului săracit şi îndatorat. Nu mă fac prin aceasta părtaş unei teorii a vreunei conspiraţii mondiale îndreptate împotriva României, dar nu pot să nu remarc identificarea, de către însuşi Ignatio Ramonet, a unei Axe a Răului Planetar, alcătuită din FMI, Banca Mondială şi OMC, care urmăreşte, după cum ne explică autorul într-un text reprodus în nr. 4 al revistei Lumea din 2002, să realizeze o globalizare simultan economică, ideologică şi militară, care să-i confere un control aproape total asupra istoriei. Bineînţeles, după cum apreciază William Pfaff în acelaşi număr al revistei, Statele Unite nu sunt străine de acest fenomen: “Într-un fel, SUA sunt primul stat proto-mondial. Ele au capacitatea de a prelua conducerea unei versiuni moderne a imperiului universal, un imperiu apărut spontan şi ai cărui membri se supun de bunăvoie autorităţii sale.” Problema care se ridică este că această indubitabilă autoritate nu se bazează, aşa cum SUA o afirmă pretutindeni şi cu orice prilej, pe respectul legislaţiilor internaţionale, al principiilor morale universale şi-al demnităţii omeneşti; lucrul s-a făcut vizibil, pentru prima oară cu maximă claritate, la scurt timp după atentatele de la World Trade Center din 11.09.2001, când Statele Unite au lansat câteva pretenţii şocante, chiar prin vocea liderului ei, George W. Bush : a) cine nu e cu noi e

146

ÝKEION

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
împotriva noastră; b) orice potenţial duşman trebuie lichidat; c) armata SUA se poate substitui oricărui tribunal civil intenţional. Consecinţele acestor idei diriguitoare ale politicii externe a SUA nu sunt greu de sesizat: trecând peste starea de fapt a dictaturii unui stat asupra celorlalte, camuflat de constatarea amintită a lui William Pfaff, ca şi peste realitatea dezbinării pe sine, constând în aceea că o treime din populaţia SUA credea, la acea vreme, că arabii americani reprezintau un potenţial pericol, consider că prăbuşirea definitivă a dreptului planetar a fost marcată de demararea cruciadei îndreptate împotriva oricărui “pericol potenţial”, însoţită de eliberarea responsabilităţii soldaţilor americani de sub tutela instituţiilor de drept. În felul acesta a devenit oricând posibilă trecerea de la un pericol potenţial la un război actual, strategie care lasă să se înţeleagă că un pericol, în cazul în care nu este încă actual, poate fi făcut astfel! Mai mult decât atât, este suficientă etichetarea unei organizaţii, unei naţiuni ori a unui stat, drept “potenţial pericol”, pentru ca să se declanşeze operaţiuni militare împotriva sa, fapt dovedit atât de războiul din Afganistan, care nu a condus la lichidarea organizaţiei teroriste Al-Quaeda, şi nici a liderului ei, ci doar a talibanilor, dar mai cu seamă de războiul declanşat împotriva Irakului, care a dovedit că pretinsele arme chimice de distrugere în masă, ce au constituit pretextul operaţiunii, nu au existat; cu adevărat grav este faptul că atacatorii au ştiut acest lucru de la bun început, folosindu-se de acest pretext pentru a induce în eroare opinia publică şi spre a-i câştiga susţinerea parţială, astfel că încercările lor de a se disculpa nu prea mai pot avea câştig de cauză: ei au minţit, şi e limpede că o vor mai face ori de câte ori va fi “just” şi “necesar”. În discursul ţinut de prim-ministrul britanic Tony Blair în faţa Congresului American, reprodus de nr. 4061 al ziarului Adevărul, din 19.07.2003, el a recunoscut, contrazicând ceea ce susţinuse înainte de război, că nu existenţa armelor irakiene de distrugere în masă contează, ci justeţea înlăturării unui regim vinovat de numeroase “carnagii şi suferinţe umane”, afirmând răspicat: “Sunt sigur că în această privinţă istoria ne va ierta (…) Cred din tot sufletul şi cu toată convingerea că dreptatea e de partea noastră şi dacă nu am fi acţionat sau dacă am fi ezitat în faţa acestei ameninţări, în loc de a da un exemplu, atunci istoria nu ne-ar fi iertat.” Ciudat este că exact în acelaşi timp, în seara zilei de 17.07.2003, David Kelly, consilier în Ministerul Apărării de la Londra şi fost inspector de dezarmare în Irak, a dispărut în mod subit, ieşit fiind la o plimbare în apropierea locuinţei sale din Oxfordshire, la doar două zile după ce a fost audiat de o comisie a Guvernului britanic, sub acuzaţia că ar fi dezvăluit BBC-ului că informaţia potrivit căreia Irakul era capabil de declanşarea rapidă a unui atac chimic sau biologic a fost introdusă artificial în dosarul despre arsenalul militar irakian, fără a se dispune de dovezi, în acest sens. În acelaşi discurs, referindu-se la relaţia dintre SUA şi Europa, Tony Blair a subliniat că „America trebuie să arate că este vorba de un parteneriat creat din convingere, nu prin ordin.” Rezultatul a fost că, la nici două săptămâni după acest eveniment, în cadrul primei conferinţe de presă de după declanşarea războiului, preşedintele SUA, George W. Bush, şi-a asumat şi el, presat fiind de criticile opoziţiei şi ale opiniei publice, întreaga responsabilitate pentru declaraţiile făcute asupra arsenalului militar irakian şi ale tentativeleor Bagdadului de a procura uraniu din

147

 

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Africa sau din alte părţi, considerând însă şi el că intervenţia militară a fost „necesară”, omiţând însă să precizeze de ce s-a început cu Irakul şi nu cu altcineva sau dacă această „cruciadă justiţiară internaţională” va continua şi acolo unde interesele americane nu sunt atât de evidente, pentru a se dovedi într -adevăr că nu este doar un banal foc de paie, menit să orbească, pentru o clipă, vigilenţa planetei. Cruciada împotriva terorismului, este, de altfel, o sintagmă care, chiar şi la nivel conceptual, e menită să submineze ordinea planetară şi normele de justiţie naţionale, şi asta pentru simplu motiv că teroriştii nu au un stat, iar pentru a se iniţia operaţiuni militare împotriva lor este nevoie să încalce graniţele statelor! Este aceasta culmea ironiei, materializată în prima şi cea mai stranie provocare a începutului mileniului trei: un stat fără naţie (SUA este, se ştie, un conglomerat de naţionalităţi), împotriva unei în curs de devenire naţii fără stat! Asta deoarece – şi îmi voi permite aici să forţez puţin termenii – teroristul poate fi înţeles ca o naţie, deşi nu şi ca o naţiune. Implicaţiile aceste priorităţi a politicii externe americane nu s-au lăsat mult aşteptate: profitând de încercarea SUA de a nu fi singure, la nivel declarativ, în această cruciadă antiteroristă, Rusia n-a ezitat, încă din septembrie 2001, a folosi lupta antiteroristă ca pretext pentru a-şi întări şi extinde controlul asupra Georgiei. Nici România nu a ezitat a-şi exprima susţinerea faţă de noul slogan lansat de americani, exprimându-se aprobator, înaintea multor state occidentale, chiar şi în privinţa scutirii soldaţilor americani de răspundere în faţa instituţiilor internaţionale, prin ceea ce preşedintele Ion Iliescu aprecia a fi, la data respectivă, un „gest de deschidere amicală” faţă de americani. Nu ştiu dacă pe asemenea „gesturi amicale” se bazează relaţiile politice internaţionale, dar nu văd de ce soldaţii americani, atâta timp cât sunt implicaţi în conflicte internaţionale, nu ar putea fi aduşi în faţa tribunalelor internaţionale, sub acuzaţia de crimă de război. Sau poate, asumându-şi conducerea unui imperiu care, aparent, li s-a oferit de bună voie, SUA îşi consideră proprii soldaţi un fel de „justiţiari cosmici” ce nu s-ar putea abate de la standardele pretins universale, dar necunoscute, în fond, de nimeni, ale dreptăţii...?! Nu cred că poate fi cineva atât de naiv încât să consimtă aceasta; mai degrabă îmi pare verosimilă ideea că SUA nu sunt dispuse să cedeze supremaţia mondială în mod pasiv, pricină pentru care sunt dispuse oricând şi oricum să-şi legitimeze nu războiul, ci eternul război, cu oricine le ameninţă, chiar şi numai „în mod potenţial”, poziţia de lider planetar absolut. Trăim deja un dezechilibru extrem de periculos, deoarece pentru un echilibru este nevoie de doi, iar un pol pe măsura SUA încă nu s-a ivit, după prăbuşirea URSS-ului. Tiraia „unicului adevăr”, în stare să monopolizeze civilizaţia şi istoria, este mai aproape de noi ca oricând: tocmai de aceea România ar trebui să-şi cântărească poziţia în raport cu stăpânii lumii, şi să nu se mulţumească cu declaraţiile lor de complezenţă.
(fragment din Exorcismul tăcerii. Responsabilitatea elitei: de la conştiinţă la destin)

148

ÝKEION

istoria
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Al meu gând l-am lipit de geam

149

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

150

ÝKEION

autoformarea

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Învaţă să lucrezi cu cartea (cu articolul etc) în procesul unei lecturi de studiu

1. Întreprinde iniţial o răsfoire sau o examinare de ansamblu a cărţii (studiului, articolului), constată dacă ai nevoie de acest material şi dacă el te va ajuta să găseşti răspunsul necesar. 2. Citeşte amănunţit, cu atenţie cartea (studiul, articolul). 3. în procesul lecturii: a) urmăreşte subiectul exprimat prin titlu; b) reţine esenţialul; c) urmăreşte modul de tratare, cum se descoperă, se desfăşoară ideile prin­ cipale şi cele subordonate, cum sînt demon­strate ideile principale, dacă nu dispui de materiale proprii pentru ale confirma sau, dimpotrivă, pentru a le combate, încearcă să le compari cu cunoştinţele pe care le posezi; d) identifică planul de abordare a ideilor şi problemelor; e) meditează asupra corelaţiilor dintre idei, evidenţiază principalul, clarifică succesiunea, constată dacă aceasta e reuşită; f) determină utilitatea lucrării, sem­nificaţia ideilor şi a concluziilor prezentate, exprimă-ţi atitudinea proprie. 4. Dacă materialul este complicat, reia lectura celor mai dificile pasaje şi examinează-le. E raţional să faci notiţe. 5. Efectuează unele exerciţii în vederea unui autocontrol privind acumularea cunoştinţelor. 6. După lectură fă o recapitulare. Dacă nu e cazul să adnotezi lucrarea studiată, e bine să remediezi lacunele de memorie, să fixezi ideile principale, să iei notiţe. 7. În procesul muncii independente nu încerca să memorizezi amănuntele, detali­ ile. Nu uita că obiectivul muncii tale este însuşirea ideilor noi, pe care le vei putea rezuma în final şi ilustra în orice moment prin exemple proprii. 8. Pentru a preveni însuşirea mecanică, confruntă cunoştinţele acumulate cu cît mai multe surse: manuale, ghiduri, enciclopedii etc. Cum se procedează la rezumarea unui text 1. Citeşte integral şi cu atenţie textul. 2. Determină tema şi formulează ideea principală. 3. Analizează textul, precizează sensurile cuvintelor necunoscute, consultă dicţionarul. 4. Reciteşte textul şi împarte-l pe frag­mente, evidenţiază esenţialul din text, delimitează-l de secundar. 5. Revină la text şi cercetează-l sub aspectul reducerii lui. Determină ce trebuie să excluzi şi ce trebuie să substitui. 6. Foloseşte cele două metode de pres­curtare a textului: a) excluderea detaliilor, episoadelor secundare, digresiunilor din text;

151

 

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
b) generalizarea episoadelor, obiectelor şi fenomenelor asemănătoare (nu admite în acest proces denaturări de conţinut). 7. Întocmeşte planul simplu al textului, punctele cărora vor vi jaloane pentru viitorul text redat în mod succint. 8. Dezvoltă ideile cu aspectele esenţiale ale acţiunii, stabileşte raporturile de sens. 9. Alege mijloacele de limbă cu carac­ter general pentru redarea succintă a conţinutului. 10. Redă rezumativ textul. Creează o altă variantă a textului în care să fie relatate aceleaşi probleme (tema, ideea) ca şi în textul iniţial. 11. Controlează dacă conţinutul repro­ducerii corespunde în linii mari conţinutului textului ales pentru a fi redat rezumativ. Învaţă să lucrezi asupra manualului şcolar 1. Răsfoind un paragraf sau un capitol din manual, observă titlurile, subtitlurile, schemele, simbolica, ilustraţiile. 2. Citeşte paragraful, capitolul cu atenţie. 3. Studiază structura paragrafului. Divizează materia în părţi astfel, incit fiecare parte să exprime un conţinut integru, un gând terminat. 4. Caută să acumulezi cunoştinţe, să pătrunzi în esenţa celor citite. Clarifică despre ce se vorbeşte în fiecare frază, alineat. 5. Formulează o idee clară generală despre ceea ce se spune în paragraf, în capitol. 6. Notează locurile dificile sau cele mai importante prin conţinutul lor pentru a reveni la ele. 7. Nu trece cu vederea nici un cuvânt, nici o frază neînţeleasă, consultă dicţionarele. 8. Alcătuieşte planul. Reciteşte pe alocuri textul din manual pentru a verifica ceea ce ţi-ai notat. 9. Repetă formele de exprimare orală (dialogul, monologul). Răspunde la întrebările din manual sau încearcă să faci o relatare, o intervenţie în stil ştiinţifico - didactică, pe care ai putea s-o foloseşti, s-o comunici la ore. Învaţă să lucrezi asupra temelor pentru acasă 1. Înainte de a purcede la efectuarea temelor, meditează îndelung asupra obiec­ tivelor muncii tale (determină ce scop urmăreşte munca ta). A medita şi a fi în stare să-ţi formulezi în mod independent obiectivul muncii e mai important decât a-ţi face, pur şi simplu, temele.

152

ÝKEION

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
2. Formulând obiectivele, determină ce priceperi şi deprinderi îţi va forma sau dez­volta efectuarea temelor. 3. După formularea obiectivelor muncii consultă paragraful respectiv din manual. Aminteşte-ţi ce ai reţinut de la orele prece­dente, de explicaţiile profesorului referi­toare la tema dată. Consultă notiţele din caiet, ele te vor ajuta să-ţi reaminteşti explicaţiile profesorului. Aceasta va înlesni să stabileşti, să precizezi ce lacune din cunoştinţele tale te împiedică să atingi obiectivul scontat. 4. Consultă manualul cu un scop bine definit. Lucrează asupra lui în mod raţional. Dacă conţinutul materialului tiu este volu­minos şi l-ai asimilat la lecţie, manualul îţi va ajuta să-l consolidezi. In procesul muncii acordă atenţie conţinutului, subliniază ceea ce prezintă o importanţă deosebită, răspunde la întrebările din paragraf. Consultă această temă şi în alte izvoare. 5. încearcă să reconstitui cu ajutorul planului momentele principale din materi­ alul studiat şi acumulat din diferite surse. Evidenţiază esenţialul, ideea principală. 6. Dacă trebuie să efectuezi exerciţiile din manual în scris, repetă materia teoret­ ică în procesul muncii asupra lor. încearcă să formulezi regula, definiţia astfel, încât aceasta să te ajute la efectuarea exerciţiilor. 7. La efectuarea temelor din manual consultă literatura suplimentară. E raţional să-ţi alegi un izvor principal pe care îl vei în mod sistematic, celelalte surse le vei consulta dacă aceasta va fi necesar.

153
Toamna e un el (foto: Alexandra Jitariuc)

 

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Gânduri înălţătoare într-o zi mohorâtă L-am rugat pe Dumnezeu Să-mi dea putere, Dar el m-a facut slab Ca eu sa învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute Să fac fapte mari, Dar El m-a micşorat Ca eu să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţia Ca eu să fiu fericit, Dar El m-a făcut sărac Ca eu să devin înţelept . L-am rugat să-mi dea toate lucrurile Ca eu să pot gusta viaţa, Dar El mi-a dat viaţa Ca eu să pot gusta lucrurile. Nu am primit nimic Din ce am cerut, Dar am primit tot Ce a fost bun pentru mine . Împotriva voinţei mele Au fost ascultate rugăminţile mele. Sunt printre oameni Un om binecuvântat. INSTRUCŢIUNI PENTRU VIAŢĂ

154

(sau percepte biblice pentru oamenii care nu au timp să o citească) 1. Dă oamenilor mai mult decat se aşteaptă de la tine, şi din tot sufletul 2. Învaţă pe de rost poezia ta favorită. 3. Să nu crezi tot ceea ce auzi, să nu cheltuieşti tot ceea ce ai şi să nu dormi cât vrei. 5. Când spui cuiva "îmi pare rau", priveşte-l în ochi. 6. Abordează dragostea şi bucuria cu o atitudine de abandon complet. 8. Să nu râzi niciodată de visurile cuiva. Oamenii care nu au vise nu au mai nimic. 9. Iubeşte profund şi pasional. S-ar putea să fii ranit, dar e singura cale de a-ţi trăi viaţa pe deplin.

ÝKEION

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
13. Când cineva îţi pune o întrebare la care nu vrei să răspunzi, zâmbeşte şi întreabă: "De ce vrei să ştii asta?". 14. Aminteşte-ti că marea iubire şi marile realizări implică mari riscuri. 15. Aminteşte-ţi că relaţia cea mai bună este aceea în care iubirea voastră, unul pentru altul, este mai mare decat nevoia voastră, unul pentru celălalt.
Touch of spring III (foto: Alexandra Jitariuc)

155

 

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Unbroken (foto: Alexandra Jitariuc)

16. Judecă-ţi succesul după lucrurile la care a trebuit să renunţi pentru ca să-l obţii. 17. Când pierzi, nu pierde lecţia. 18. Aminteşte-ţi cei 3 R: Respect pentru sine Respect pentru ceilalţi Responsabilitate pentru toate acţiunile tale.

156

19. Nu lăsa o dispută maruntă să afecteze o mare prietenie. 20. Când îţi dai seama că ai făcut o greşeală, fă imediat ceea ce trebuie pentru ca să o corectezi. 21. Zâmbeşte când ridici receptorul. Cel care te cheamă, va simţi asta. 22. Căsătoreşte-te cu un om cu care îţi place să discuţi. Pe măsură ce trece timpul, priceperea lui în conversaţie va fi la fel de importantă ca oricare alta. 23. Petrece ceva timp de unul singur. 24. Deschide-ţi braţele în faţa schimbării, dar nu renunţa la valorile tale. 25. Aminteste-ţi că uneori liniştea este cel mai bun răspuns. 26. Citeşte mai multe cărţi şi uită-te mai puţin la TV. 27. Trăieşte o viaţă bună, onorabilă. Când vei îmbătrâni şi te vei uita îndărăt, vei putea să te bucuri de ea a doua oară. 28. Ai încredere în Dumnezeu, dar încuie-ţi maţina. 29. O atmosferă plină de iubire în casa ta este foarte importantă. Fă tot ce poţi ca să ceezi un cămin armonios şi liniştit. 30. În neînţelegerile cu cei iubiţi, ocupă-te de situaţia prezentă. Nu scoate la iveală trecutul. 31. Citeşte printre rânduri. 32. Împărtăşeşte-ţi înţelepciunea. Este o cale de a dobândi nemurirea. 33. Fii blând cu mormântul. 34. Roagă-te; este o putere nemăsurată, în asta. 35. Să nu întrerupi niciodată, pe cineva, când îţi face un compliment. 36. Vezi-ţi de treburile tale. 37. Învaţă regulile, apoi încalcă vreo câteva. 38. O dată pe an, mergi într-un loc unde nu ai mai fost niciodată. 39. Dacă ajungi să câştigi mulţi bani, foloseşte-i ca să-i ajuţi pe alţii. Este cea mai mare satisfacţie pe care ţi-o poate da averea. 40. Aminteşte-ţi că a nu primi ceea ce vrei este, uneori, un noroc. 41. Aminteşte-ţi: caracterul tău este destinul tău. (culese de Iulia STOICA)

ÝKEION

autoformarea
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
The chess

157

 
Foto: Alexandra Jitariuc

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

158

ÝKEION

eveniment

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

Iniţiatori: Ciprian Voloc Valuţa Murariu

159

 

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

160

ÝKEION

eveniment

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

161

 

eveniment

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Despărţirea de Grigore Vieru - ninsori în toiul inimii Motto : „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” (Grigore Vieru) Grigore Vieru a fost simbolul deşteptării conştiinţei naţionale, în acea parte vitregită a românităţii Un poet luptător, în numele şi în fruntea mulţimilor, pentru idealul unei cauze Grigore Vieru este poetul pur, idealiast şi romantic, fiind perceput, de mulţimi, ca un simbol mai mult decât o persoană Prin Grigore Vieru s-a stins un poet cu o sensibilitate rară, un vizionar, un artist al cuvântului, un mesianic bard naţional. În ziua de joi, 12 februarie 2009, Ca sa Municipală de Cultură din Dorohoi a găzduit un eveniment emoţionant, coordonat de profesorul Ciprian Voloc şi Directorul instituţiei, Valuşţa Murariu, elevi şi profesori s-au adunat în număr mare pentru a-şi alina sufletele cu balsamul poeziei şi al muzicii, în interpretări originale ale seminariştilor şi elevilor şcolii numărul 5 Spiru Haret Dorohoi, îndrumaţi de profesoara Gheorghina Buşulei. În această manifestare dedicată lui Grigore Vieru, recent trecut în nefiinţă, pe durata a 90 de minute, cei prezenţi au vizionat un colaj de imagini inedite, montate în filmul retrospectiv „Memento – Grigore Vieru”. Prezent printre participanţi, profesorul de istorie Gică Manole, de la CN Grigore Ghica, a evocat personalitatea de excepâţie a poetului, înrâurire ape care a avut-o, acaesta, asupra evolulţiei culturii româneşti, îndemnând la crearea unui spaţiu al momentului de profundă reculegere, de meditare, de tăcere. La desfăşurarea acesstui act cultural au mai contribuit, prin intervenţii; inginerul Ioan Ostafie, profesorul Corneliu Ignat şi învăţătorul Corneliu Drescanu (a consemnat, Corneliu Drescanu)

162

ÝKEION

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

LANSĂRI DE CARTE: Nicolae Căruntu - poezie - 25 iulie 2008 (sus) Adrian Timofte - poezie - 4 octombrie 2008 (jos, cu autograful autorului către prefaţatorul volumului, Ciprian Voloc)

163

 

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Concursul epistolar „Scrisoare pentru moş Crăciun” Casa de cultură din municipiul Dorohoi a organizat la sfârşitul lunii decembrie 2008 prima ediţie a concursului epistolar pentru elevi „Scrisoare pentru Moş Crăciun”, desfăşurat pe două categorii de vârstă – clasele I-IV şi ciclul gimnazial cu reprezentanţi ai şcolilor nr.2, 4, 5, 7, 8, ale municipiului. „Acest concurs şi-a propus cu precădere următoarele obiective: promovarea şi încurajarea participării elevilor şcolilor dorohoiene la concursuri şcolare reprezentative; încurajarea copiilor proveniţi din mediile defavorizate în a participa la viaţa comunităţii; promovarea unei atitudini pro-celebrării Sărbătorilor de iarnă; stimularea creativităţii copiilor în a-şi exprima dorinţe – sentimente individuale şi ingenioase, dar şi din cele care înglobează nevoile şi situaţiile limită ale celorlalţi, fără nici o discriminare.”, ne-a precizat Valuţa Murariu, directorul instituţiei culturale organizatoare. Director sing. Valuta Murariu Organizator: referent Moga Alexandra Vă prezentăm clasamentul final al concursului: Clasele I-IV Locul I – Ionuţ Aciobăniţei, Şcoala nr 5, Spiru Haret Locul II – Luiza Maria Tănase, Şcoala nr 5 Oana Bejinariu, Şcoala nr 7, Al I Cuza Locul III – Cezara Mândrescu, Şcoala nr 8, Mihail Kogălniceanu Clasele V-VIII Locul I – Andreea Ifrim, Şcoala nr 2 Locul II – Elena Mădălina Moscalu, Şcoala nr 7, Al I Cuza Locul III . Nicolata Andreea Roman, Şcoala nr 7, ALl I Cuza Premiul special al juriului Marcu Beniamin Apostol, Şcoala nr 5, Spiru Haret (a consemnat, Corneliu Drescanu) Parteneri institutor Drescanu Corneliu institutor Mandrescu Iuliana profesor Voloc Ciprian

164

ÝKEION

 
SCRISOAREA CEA MAI EMOŢIONANTĂ DIN CONCURS, CARE L-A FĂCUT PE MOŞ CRĂCIUN ÎN PERSOANĂ SĂ LĂCRIMEZE ŞI SĂ-I ADUCĂ, LUI MARCUS, UN BIROU, PENTRU A AVEA UNDE SĂ-ŞI FACĂ TEMELE...). DECI... EXISTĂ MOŞ CRĂCIUN ? EXISTĂ...!

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

165
eveniment

ÝKEION

AFIŞUL SPECTACOLULUI EXTRAORDINAR SUSŢINUT DE TEATRUL MIHAI EMINESCU DIN BOTOŞANI SUB ZIDURILE BISERICII SFÂNTUL NICOLAE DIN DOROHOI (28 septembrie 2008)

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

166
eveniment

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
FLORI pentru MAMA Cu prilejul zilei de 8 martie, Sala de Spectacole a Colegiului Naţional „Grigore Ghica” din Dorohoi a găzduit a 11-a ediţie a concertului omagial „Flori pentru mama”, organizat de Clubul Copiilor şi Orchestra Mugurelul, coordonate de Director Prof. Marcel Dupu, în colaborare cu Grupurile vocale Junior şi Voces (aflate sub îndrumarea artistică a învăţătorului Paul Mihai Ciprian), grupul vocal de la Grădiniţa nr 9 şi corul Hares, al Seminarului teologic Sf Iaon Iacob din municipoiu. Evenimentul a îmbrăcat forma unui colaj de muzică şi poezie, copiii participanţi transmiţând, prin glasurile lor, emoţiile legate de sărbătoate mămicilor din oraşul Dorohoi. Directorul Clubului Copiilor, Marcel Dupu, evaluând dsfăşurarea spectacoului, a precizat: „Aflat la cea de-a XI-a ediţie, concertul dedicat doamnelor şi domnişoarelor prezente în sală a avut succes. 150 de copii au fost aplaudaţi, la scenă deschisă, de cei aproximativ 350 de spectatori aflaţi atât pe scaune cât şi în picioare, într-o sală arhiplină. De fapt, cheia succesului, în organizarea unei asemenea acţiuni, este munca de echipă a cadrelor didactice de la Clubul Copiilor Dorohoi, care s-au implicat trup şi suflet în pregătirea programului artistic, dar şi în organizarea minuţioasă a concertului (colaj de versuri - institutor Irina Chiţoiu şi instiutor Enea Leonid; muzică uşoară - învăţător Mihai Paul Ciprian; muzică popular - profesor Marcel Dupu; dansuri populare - Dumitru Roşu; expoziţie de desene - institutor Ramona Lăzăreanu, profesor Antal Maria şi profesor Daniel Puhăcel), dar şi printr-o bună colaborare cu partenerii noştri: Primăria Municipiului Dorohoi, Casa Municipală de Cultură Dorohoi, Corul “Haris”, al Seminarului Teologic “Sf. Ioan Iacob” Dorohoi - preot dirijor Constantin Muha, Grupul vocal de la Grădiniţa nr. 9 “Ştefan cel Mare şi Sfânt” Dorohoi - educator Anca Podoreanu şi educator Nicoleta Gavrilescu şi Salonul “Lias” Dorohoi – inginer Liliana Crăciun, cu o prezentare de modă. Cu acest prilej, orchestra Mugurelul a aniversat exact 24 de ani de la primul spectacol prezentat la Casa de Copii Şcolari nr. 2 Dorohoi. ” În acelaşi context, menţionez, s-a organizat şi o expoziţie de desene cu o tematică specifică primăverii. Directorul Casei Municipale de Cultură Dorohoi, Valuţa Murariu, a remarcat ţinuta artistică deosebită a acţiunii: „de patru ani activitatea este intens aşteptată, datorită amplorii ei şi pentru faptul că se desfăşoară la începutul lunii martie, deschizând anotimpul reînvierii naturii. Părinţii dorohoieni au receptat cu bucurie manifestarea, şi aş dori să remarc faptul că e pentru prima dată când publicul rămâne în sală de la începutrul până la finalul spectacilului, aceasta exprimând faptul că programul a captat, atenţia spectatorilor, într-un mod depsebit. ” (a consemnat Corneliu Drescanu)

167

 

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
SIMPOZION “UNIUNEA EUROPEANĂ”
organizatori: Luminiţa Ignat şi Ciprian Voloc locaţia: Amfiteatrul Colegiului “Grigore Ghica Vv” Dorohoi (noiembrie 2008)

168

ÝKEION

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

Noaptea Sf.Andrei (27.11.2008): spectacol-concurs (participanţi: elevi ai C.N.“Grigore Ghica”; organizator: Casa de Cultură Dorohoi; juriu: Valuţa Murariu, Lucica Mistrinescu, Ciprian Voloc)

169

 

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

170

ÝKEION

eveniment

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

IULIE-AUGUST 2008: TOLĂNIŢI PE IARBA COPILĂRIEI LUI EMINESCU...

171

 

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

4 octombrie 2008: acordarea premiilor Concursului de poezie “Saşa Pană”

172

ÝKEION

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

3 octombrie 2008: acordarea premiilor Concursului de artă plastică “Toamnă dorohoiană” (foto: Ciprian Voloc)

173

 

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
"SĂPTĂMÂNA LIMBII FRANCEZE" - 16 -23 MARTIE 2009 "ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FRANCOFONIEI" - 20 MARTIE 2009 "SEMAINE DE LA LANGUE FRANÇAISE " JOURNÉE INTERNATIONALE DE LA FRANCOPHONIE" Cette manifestation a pour ambition d'offrir au grand public une occasion de fêter la langue française en lui manifestant l'attachement et en célébrant joyeusement sa vitalité, sa richesse et sa diversité. Chaque printemps, la Semaine de la langue française est l'occasion de montrer que la langue française est multiple, mais également fédératrice d'un espace culturel commun a tous les francophones et aux amoureux du français. L'édition 2009 de la Semaine de la langue française est placée sous le signe de l'avenir. Si Demain peut se dire en français, c'est que cette belle langue dispose de toutes les ressources nécessaires pour s'adapter aux évolutions du monde. Depuis 1990, les Francophones de tous les continents célèbrent chaque 20 mars la Journée Internationale de la Francophonie, une journée dédiée a la langue française et une occasion, pour les francophones du monde entier, d'affirmer leur solidarité et leur désir de vivre ensemble, dans leurs différences et leur diversité, partageant ainsi les valeurs de la Francophonie. On organise chaque année au lycée "Ghica" la Semaine de la langue française autour de la Journée Internationale de la Francophonie, le 20 mars, par diverses activités ( on est a la deuxième édition) : - le mur de l'expression "Les dix mots pour demain" - dessins - expositions de livres français - la chorale du lycée interprète la Marseillaise - l'interview :"Que savez-vous sur la francophonie?" - "Back to Origins - the french Kings" - histoire anglofrancaise - La Roumanie et la Francophonie - "Notre-Dame de Paris" - spectacle musical - fragments - Les États membres de l'OIF - vidéo - "Et si tu n'existais pas" Joe Dassin - Les grands poètes de la littérature française - Musique et danse moderne avec la troupe "Silence" - Théâtre francophone: "Chirita en province" - Concours : "Questions pour un champion" - La France en chansons. ORGANIZATOR : Prof. Stoica Iulia-Maria COLABORATORI : Prof. Dumitras Laura Prof. Puiu Otilia Prof. Blaga Dorinel Prof. Alexandru Gabriel

174

ÝKEION

L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

175

 

eveniment

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9

-13 martie 2009 -

Casa lui Gheorghe Asachi din Herţa (localitate din fostul judeţ Dorohoi), acum în Ucraina

176

ÝKEION

eveniment
L y k e io n n r 4 / 2 0 0 8 , 5 / 2 0 0 9
Expoziţie dublă şi spectacol (recital de cântec şi poezie) la Casa de Cultură din Târnauca (delegaţia dorohoiană prezentă la eveniment: Valuţa Murariu, Gică Manole, Ciprian Voloc) ARTHUR VERONA
Ansamblul din Voloca (lângă Cernăuţi) Monumentul lui Vasile Bogrea

177

 

SEMNEAZĂ, ÎN ACEST NUMĂR: Profesorii Colegiului Naţional “Grigore Ghica” Dorohoi:
Daniela AZOICĂI (Director al Colegiului, specialitate limba română) Lucica MISTRINESCU (Director adjunct al Colegiului, specialitate matematică) Ciprian VOLOC (specialitate filosofie) Arghira CĂLIN (specialitate limba latină)\ Iulia STOICA (specialitate limba franceză) Gică MANOLE (specialitate istorie) Gheorghe LUNCĂ (specialitate biologie) Ciprian MÂNDRESCU (specialitate biologie)

Anchetele şi interviurile sunt semnate de:
Ciprian VOLOC Corneliu DRESCANU Luciana MURĂRAŞU Maria CIOBANU

ÎN ATENŢIA CELOR INTERESAŢI SĂ COLABOREZE LA URMĂTORUL NUMĂR AL REVISTEI: - apariţia în paginile revistei reprezintă, prin ea însăşi, o carte de vizită, pentru autori, deoarece este vorba de o revistă ce-şi propune a fi un etalon, în rândul publicaţiilor cu caracter cultural -educativ din învăţământul preuniversitar - articolele trebuie redactate folosind semnele diacritice specifice limbii române: î, â, ă, ş, ţ - referirile la cărţile, studiile deja publicate trebuie realizate conform canonului ştiinţific (cu specificarea anului apariţiei, a editurii, a paginii/ paginilor din care se fac extrasele, sau a site-ului în cazul materialelor preluate de pe internet; se recomandă utilizarea referinţelor, în subsolul paginii) - textele trebuie să fie însoţite de fotografia autorului şi, dacă este cazul, de fotografii ce au legătură cu conţinutul articolului - materialele sunt aşteptate, la redacţia revistei, până la sfârşitul lunii noiembrie, 2009, revista având, conform contractului încheiat cu Biblioteca Naţională a României (Centrul Român ISSN), o frecvenţă de două numere pe an - responsabilitatea celor afirmate în articolele revistei revine autorilor, ca şi calitatea redactării textelor; totuşi, redacţia îşi rezervă dreptul de a nu publica articolele redactate necorespunzător, fără a emite, însă, nici un fel de obiecţii, în privinţa conţinutului acestora - paginile revistei sunt deschise, în egală măsură, elevilor şi profesorilor, ca şi oamenilor de cultură din afara colegiului, dar numai în măsura în care materialele furnizate se disting prin valoare şi originalitate - colectivul redacţional al revistei va suporta modificări, de la un număr la altul, în funcţie de schimbările survenite în efectivele de elevi şi profesori (absolvire, migraţie), de semnatarii articolelor din numărul respectiv şi de interesul afişat faţă de editarea revistei - colectivul redacţional este deschis oricăror sugestii, cu referire la conţinutul, forma de prezentare a revistei - revista dispune de o tematică culturaleducaţională, iar standardul valoric pe care şi l-a propus este de dorit să crească, cu fiecare număr - viaţa cultural-educativă a locului în care trăim are prioritate, în paginile revistei, dorindu-se, totodată, reliefarea legăturilor spirituale cu alte medii, în cel mai bun spirit universalist (Ciprian Voloc)
Imaginea de pe coperta I: Rafael, Şcoala din Atena (detaliu înfăţişându-i pe Aristotel şi Platon)

Alţi colaboratori:
Ilarion MANDACHI (fost profesor al Colegiului) Doina MANDACHI (scriitor dorohoian) Mihai VITCU (inspector şcolar, fost elev al Colegiului) Ioan MURARIU (profesor universitar) Valuţa MURARIU (Director al Casei Municipale de Cultură Dorohoi) Corneliu DRESCANU (Institutor, membru al Asociaţiei Părinţilor Colegiului “Grigore Ghica”) Mariana FLOREA (bibliotecar al Colegiului) Dana CERNUŞCĂ Andrei Alex MIHĂESCU (absolvenţi ai Colegiului) Paul GORBAN (poet dorohoian)

Elevii Colegiului Naţional “Grigore Ghaica” Dorohoi:
cl. a IX-a F Anamaria BARARU cl. a X-a B Sabina Diana GUŞU cl. a X-a E Sabina ŞOLTUZU Andreea TUDOSĂ cl. a XI-a F Luciana MURĂRAŞU Maria CIOBANU cl. a XII-a E Lavinia DUMITRU Inoa CRISTI cl. a XII-a F Anca ROMAN Tania MICLESCU Flavius BIDIHON Alexandra JITARIUC cl. a XII-a G Andrei AMARIEI Victor CALAMANCIUC Frăguţa DERSCARIU

Fotografiile ce ilustrează prezentul număr sunt realizate de Alexandra JITARIUC

178

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful