SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR

Prima săptămână
A -II-a doua săptămână
Această perioadă este bogată în evenimente care se petrec la nivelul trofoblastului, butonului
embrionar, anexelor şi endometrului.

A - III -a săptămână de evoluţie

Evenimentele care se petrec la acest nivel în cursul acestei săptămâni definesc gastrulaţia cu
formarea celei de-a treia foiţe embrionare.
Între ectoblast şi endoblast prin îngroşarea endoblastului va lua naştere a treia foiţă numită
mezodermică. Este stadiul de gastrulă în care oul devine tridermic. La sfârşitul gastrulaţiei oul este
simetric.

A - IV - a săptămână de evoluţie
În săptămâna a 4 a se vor diferenţia complet foiţele embrionare vor da naştere în procesul de
embriogeneză la diferitele ţesuturi şi organe care alcătuiesc organismul. Între săptămâna a 4 a şi a 5 a
fiecare dintre cele trei foiţe embrionare începe diferenţierea în ţesuturi specifice şi organe.
Din ectoderm vor deriva sistemul nervos, aparatul senzorial, ochi, urechi, epidermul şi
fanerele.

Endoblastul va da endodermul cu derivatele sale: aparatul digestiv şi respirator. Mezodermul

va da sistemul osteoarticular, muscular, circulator şi aparatul genito-urinar.
Concluzie: după 4 săptămâni embriogeneza este terminată. Aceasta debutează cu
morfogeneza, diferenţierea celor trei foiţe pentru a da naştere schiţei organelor şi urmează
organogeneza, constituirea organelor astfel încât se ajunge la 8 săptămâni la un embrion ale cărui
principale sisteme organice sunt constituite. După majoritatea autorilor perioada primelor două luni de
gestaţie se împarte în prima numită embrionară şi a doua numită fetală în care capătă înfăţişare umană.
Graniţa dintre cele două perioade este plasată între luna a 2 a şi a 3 a de sarcină. După alţi autori până
în luna a 4 a oul uman este considerat embrion după care ia denumirea de făt.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 1

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 2

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Neurulaţia

Este considerată faţa finală gastrulaţiei. Este momentul în care porneşte organogeneza. Fiecare
foiţă îşi urmează schema proprie de diferenţiere. Diferenţierea celor trei foiţe se realizează însă în
strânsă corelaţie. Dacă diverşi factori perturbă interrelaţia dintre ele pot apare malformaţii. In urma
nerulatiei se formeaza SNC si SNP. Crestele neurale vor constitui originea unor populatii de celule din
care se formeaza ganglionii si fibrele senzitive ale nervilor spinali si cranieni.

Ectodermul embrionar

Ectodermul formează foiţa dorsală a discului embrionar trilaminar şi se continuă la periferie cu

învelişul epitelial al cavităţii amniotice.

În concluzie derivatele ectodermului embrionar sunt următoarele: epidermul cu fanerele şi

glandele anexe pielii inclusiv glanda mamară, sistemul nervos central, periferic şi autonom, hipofiza,
cristalinul, muşchiul neted al irisului, epiteliul conjunctivei, coreea, glanda lacrimală, neuroepiteliile
organelor de simţ, epiteliul cavităţii nazale, epiteliul cavităţii bucale, glandele salivare, smalţul şi
dentina, epiteliul părţii inferioare a canalului anal şi al uretrei terminale.

Mezodermul intraembrionar
Datorită formări succesive a somitelor vârsta în zile a embrionului se apreciază după numărul
somitelor care se observă cu uşurinţă la suprafaţă.

Ziua Nr. somitelor

20 2
21 7
22 10
23 13
24 17
25 20
26 23
27 26
28 29
30 35

Somitele sunt perechi, sunt occipitale şi contribuie la formarea craniului şi a musculaturii

limbii. Sunt urmate de somite cervicale şi toracale, sacrale şi coccigiene. Numărul total la om este de
44 de perechi de somite. De la nivelul somitelor care pe secţiune au formă triunghiulară, cu pereţi
mediali, ventrali şi dorsali porneşte diferenţierea a numeroase celule. Somitele includ o cavitate numită
miocel care dispare ulterior. Diferenţierea se face în celule mezenchimale care vor face sclerotoamele
cu dispoziţie metamerică din care vor deriva fibroblastele, condroblastele şi osteoblastele. Din ele se
vor forma scheletul axial adică coloana vertebrală. Altă diferenţiere este aceea în miotoame din stratul
medial care devin mioblaste care se diferenţiază în miofibrile contractile.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 3

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Cinci elemente contribuie la formarea

diafragmei:

Septul transversal- tendonul central

Somitele a 3- si a 5-a- musculatura

diafragmei

Sacul pleural ventral – tesut conjunctiv

Mezenterul esofagului – tesut conjunctiv

din jurul esofagului

Membranele pleuroperitoneale – tesut

conjunctiv in jurul tendonului central

Mezenchimul

Din mezenchimul somatopleurei vor lua naştere mugurii membrelor, dermul, pericardul, pleura
şi peritoneul. Din mezenchimul splanchnopleurei se va dezvolta tunica submucoasă şi musculară
netedă a tubului digestiv şi anexele tubului digestiv, musculatura aparatului respirator, musculatura
cardiacă, tunica medie a vaselor.

Endodermul

Din endoderm derivă: epiteliul tubului digestiv şi al anexelor sale cu excepţia celui al cavităţii
bucale şi al regiunii anale, celulele parenchimului hepatic, pancreatic, al tiroidei, paratiroidelor şi
timusului, epiteliul laringelui al arborelui traheobronşic şi al alveolar epiteliul vezicii urinare, al
uretrei prostatice, al uretrei la bărbaţi şi femeie.
Evoluţia morfologiei externe.
Embrionul ia progresiv o formă umană. La om prin invaginarea ectodermului între
proeminenţa frontală şi primul arc branhial se formează stomodeumul sau gura primitivă în fundul
căruia se situează membrana bucofaringeană. Arcurile branhiale au existenţă temporală şi prin
transformări profunde la nivelul lor se vor forma gâtul şi organele cervicale. Deasupra mugurilor
maxilari şi mandibulari superior gurii primitive din procesul frontal se dezvoltă procesul
frontonazal din care se formează muguri nazali ce vor forma piramida nazală şi buza superioară.
După cum s-a arăta în a II a lună regiunea cefalică se măreşte rapid, mai multe decât restul
corpului şi se precizează prin muguri viscerele feţei. Între extremitatea cefalică şi zona mijlocie
arcurile branhiale se estompează în timp ce se formează gâtul.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 4

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Organogeneza
La sfârşitul lunii a III a placenta este formată atât anatomic cât şi funcţional. Vezicula
alantoidiană este atrofiată, lichidul amniotic şi membranele oului sunt evidente. Fătul măsoară 9 cm şi
are o greutate până la 55 gr., capul este format, degetele sunt diferenţiate, organele genitale sunt
diferenţiate pentru fiecare sex.

Dezvoltarea plaminilor are loc in mai multe faze:

Stadiul embrionar: Z26- S6

• Intre zilele 26 si 28 – apare prima dihotomie a mugurilor respiratori si se formeaza mugurii

bronsici primari/primitivi(practic bronhiile primare).
• La inceputul S5 se produce o a treia ramificare care formeaza 3 bronhii secundare pe dreapta si
2 pe stanga
• In S6 se formeaza bronhiile teritiare care sunt 10 si corespund fiecare cate unui segment
bronhopulmonar.
• Bronhiile sunt captusite la interior de un epiteliu respirator de tip pseudostrat care la embrion si
fat prezinta celule nediferentiate situate pe o membrana bazala.
• La nivelul traheei aceste celule nediferentiate vor suferi o diferentiere cartilaginoasa formand
inelele traheale.
• La nivelul bronhiilor vor forma la inceput cartilajele bronsice, dupa care treptat placile
cartilaginoase si intr-o ultima etapa epiteliul respirator propriuzis care acopera membrana
alveolocapilara

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 5

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Stadiul pseudo glandulara - saptamina 6 la 16

Dezvoltarea plamanilor in aceasta perioada se aseamana cu o glanda endocrina. Catre sfarsitul

acestei perioade, toate elementele majore ale plamanilor, mai putin acelea prin care se face schimbul
de gaze (alveolele) au aparut deja. Respiratia nu este posibila in timpul acestei perioade si fetusii
nascutii in aceasta perioada nu sunt capabili de supravietuire.

Se termina cu formarea bronhiilor terminale si formarea unui plaman de aspect glandular

La nivelul acestui plaman epiteliul respirator va suferi o diferentiere in 3 tipuri de celule (toate
situate pe o membrana bazala- celule alungite prevazute cu cili, care proemina in lumen, celule
secretorii, care vor forma pneumocitele de tip 1 si 2 si acele de tip 2 vor forma surftactantul, si celule
endocrine)

Miscarile cililor incep in S10 de viata intrauterina si ritmul lor este aprox acelasi cu ritmul
batailor cililor de la cel adult (10 batai/ sec). Inceputul miscarilor cililor corespunde cu prima miscare
a fatului

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 6

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Stadiul canalicular - saptamina 16 la 26

Lumenul bronhiilor se largeste si tesutul devine puternic vascularizat pe parcursul perioadei

canaliculare. Pina in saptamina 24, bronhiolele respiratorii si ducturile alveolare s-au dezvoltat de la
zonele terminale ale bronhiolelor. Respiratia este posibila catre sfarsitul acestei perioade dar putini
fetusi nascuti acum vor supravietui.

Se finalizeaza cu formarea bronhiolelor respiratorii, ductelor alveolare, sacilor alveolari si

aparitia primelor alveole

Membrana bazala pe care se afla epiteliul respirator se dezvolta si va ajunge in contact cu

vasele capilare subiacente formandu-se astfel o prima schita de membrane alveolocapilare.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 7

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Stadiul secular - saptamina 26 si pina la nastere

Bariera importantanta sange – aer este stabilita in timpul perioadei saculare terminale. Celulele
specializate ale epiteliului respirator apar in aceasta perioada, inclusive tipul I de celule alveolare unde
va aparea schimbul de gaze si tipul II de celule alveolare care vor secreta substanta tensioactiva.

Aceasta substanta tensioactiva este importanta in reducerea tensiunii de suprafata la nivelul

tesutului aero – alveolar permitind expansiunea saculilor terminali. In aceasta perioada au o densitate
mare (sunt tari ca piatra) si s-ar scufunda daca ar fi pusi in apa dar ei se vor destinde imediat dupa
prima respiratie, aceasta fiind o trasatura caracteristica bebelusilor nascuti vii.

Marcheaza debutul maturarii functionale a arborelui respirator (ce se va termina tarziu dupa
varsta de 10 ani).

In acest stadiu nr celulelor secretante devine din ce in ce mai mare si se diferentiaza

pneumocitele de tip 1 si 2.

Surfactantul este sintetizat incepand cu S20 de viata uterina dar el este cantonat intracelular si
ramane inactiv pana in S32. Abia atunci este eliberat de catre pneumocitele de tip 2 si face posibila
astfel activitatea barierei alveolocapilare. Eliberarea de surfactant este echivalenta cu vitalitatea
fatului.

In cazul in care insa surfactantul este imatur nasterea prematura determina detresa respiratorie
a nou-nascutului ceea ce se cheama de fapt boala membranelor hialine

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 8

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Tesutul sacului terminal

(Image: UWA Blue Histology)

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 9

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Stadiul alveolar - De la nastere si pina la virsta de 8 ani

In timpul acestei perioade saculii terminali, ducturile alveolare si alveolele vor ceste ca numar.
Caracterizat de maturarea functionala a sistemului respirator, mai precis continua procesul de
alveolizare cu cresterea numarului de alveole, cresterea suprafei de schimb alveolocapilare si
edificarea barierei respiratorie.

La nastere plamanul contine doar 1/8 din nr total de alveole. Arborele respirator nu este gol,
continand lichid pulmonar care se produce continuu (2-3ml/kg/ora).

Origine: secretia celulelor bordante din caile pulmonare(epiteliul resp). Este eliminat prin
trahee, inghitit in caile digestive si eliminat in lichidul amniotic. Acest lucru permite studiul prin
amniocenteza si identificarea malformatiilor congenitale.(cercetandu-se daca fatul evolueaza normal
sau spre o malformatie pulmonara etc.)

Roluri: unul morfologic insemnand ca realizeaza o presiune pozitiva in sistemul respirator (2-
3mmHg) altul este unul functional, care permite aerarea alveolelor in cursul primului inspir.

Surfactant

Este un lichid lipoproteic bogat in fosfolipide a carui rol este de a modifica tensiunea
superficiala in sensul scaderii ei la nivelul membranei alveolocapilare.

Originea surfactantului: este sintetizat incepand cu S10 de penumocitele de tip2 si ramane

cantonat intracelular pana in S29 cand este eliberat. Cea mai eficienta productie a surfactantului se
intampla in cea de a doua parte a sarcinii (L7-L9).

Rolul surfactantului este a forma un film monomolecular la suprafata alveolelor care impiedica
colaborarea alveolelor la fiecare expiratie compozitie:10-15% proteine, 85-90% fosfolipide (lecitina,
sfingomielina, si fosfatidilglicerol).

Sinteza lor este maximala cu putin timp inainte de nastere desi ele exista. Proteinele din
surfactant au un rol biologic major (cele mai imp sunt SP-A ce reprezinta un marker de maturare
pulmonara si indica functionalitatea plamanului si SP-D. Ele sunt proteine colagenlike, solubile in apa,
intervin in metabolismul surfactantului, SP-B, si SP-D sunt hidrofobe si au rol in asigurarea
proprietatii tensiocative ale surfactantului).

Miscarile respiratorii in-utero

Sunt de 3 tipuri:

• Sughituri, percepute de mama ca secuse

• Miscari rapide si superficiale: survin incepand cu a 15-a saptaman. Permit o mobilizarea
minima a lichidului pulmonar si au rol in dezvoltarea morfologica a plamanului.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 10

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

• Gaspiaj (gasp-respiratie agonica): miscari rare si profunde, vizibile la ecografie. Cresterea

frecventei lor este semn de suferinta fetala si poate antrena inhalarea de lichid amniotic, nefasta
pentru fat.

Modificarile miscarilor respiratorii:

• Diminuare – infectii, hipoglicemie, administrarea de medicamente la mama (stres, barbiturice,

morfina, sedative...,) ;deci stari patologice ale mamei
• Cresterea: hiperglicemie postprandiala a mamei

Rolul miscarilor respiratorii ale fatului antreneaza muschii respiratori care vor fi functionat la
nastere.

Prima Respiratie

Imediat dupa nastere in decurs de cateva secunde, placenta este inlocuit, si rolurile placentei
sunt preluate de plamani.

Declansarea primei respiratie depinde de stimulii senzoriale, exteroceptivi, propriuceptivi,

interoceptivi (pensarea cordonului ombilical modifica repartitia volumelor interne) si biochimici
(declansati de hipoxie, acidoza).

In mod normal aerul patrunde in plamani dupa ce fatul este usor batut pe spate ca sa ias
lichidul pulmonar si atunci dupa acea prima bataie copilul elimina ultimii ml de lichid pulmonar si
incepe sa respire.

Surfactantul este eliberat si acopera suprafata alveolocapilara permitand schimburile gazoase.

Se declanseaza o respiratie in-utero in care copilul inghite lichid amniotic si poate chiar muri.

Dezvoltarea post-natala - consta in:

• Cresterea numarului bronhiolelor

• Cresterea numarului si volumului alveolelor(20-70 mil de saci terminali → 300-400 milioane)
• Diminuarea barierei alveolo-capilare – maturarea cartilajelor, maturarea circulatiei pulmonare

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 11

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 12

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

TRANZIŢIA ŞI ADAPTARE ARESPIRATORIE

Iniţierea primei respiraţii postnatale se datorează unui complex de factori:

• Compresia toracelui la trecerea prin canalul pelvigenital matern (exercită o presiune de 60-90
cm H2O) determină eliminarea a 1/3 din volumul lichidului pulmonar. Odată cu naşterea,
toracele este decomprimat, are loc mărirea volumului cutiei toracice şi datorită vidului pleural
creat, se produce pătrunderea/ aspirarea aerului în plămân, care excită terminaţiile nervoase ale
nervului vag de la nivelul plămânilor.
• Întreruperea circulatiei feto-placentare determină oprirea aportul de O2 (hipoxie) şi acumularea
de CO2. Acestea determină stimularea chemoreceptorilor, respectiv a centrilor respiratori, cu
declanşarea respiraţiei. Astfel hipoxia (↓pO2), hipercapnia (↑pCO2)şi acidoza moderată
rezultată în urma contracţiilor uterine normale din timpul travaliului stimulează iniţierea
respiraţiilor spontane.
• Stimularea senzorială (aerul rece, curentii de aer, diferenţele presionale din mediul
intra/extrauterin, lumina, zgomotele, manipulările) excită pe cale reflexă (prin terminaţiile
nervoase din piele) centrul respirator.

PERMEABILITATEA CĂILOR RESPIRATORII

• Aspirarea secreţiilor orofaringiene şi nazale (intâi gura, apoi nasul).

• Se face cu o sonda sterilă, de unică folosinţă.
• Nou-născutul este în decubit dorsal sau lateral cu capul în uşoară extensie („adulmecare”)
pentru alinierea faringelui, laringelui şi traheei.
• Presiunea de aspirare va fi de maxim 80-100 mmHg, evitându-se stimularea faringelui
posterior (risc de răspuns vagal cu apnee şi bradicardie).

APARATUL RESPIRATOR

Ca să poată prelua aerul din atmosferă şi să procure organismului oxigenul, ca să poată elimina
din organism bioxidul de carbon în exces, rezultat din arderi, ca să poată să regleze centrul respirator
din creier, în sfârşit, ca să poată echilibra presiunea atmosferică cu cea internă, aparatul respirator şi-a
dezvoltat câteva organe şi subaparate, din care fiecare are funcţii deosebite, contribuind însă toate la
complexul de fenomene mecanice, ventilatorii, chimice şi fizice care constituie respiraţia.

Astfel, aparatul respirator este format din căi aeriene superioare (nasul, faringele şi laringele) şi
căi aeriene inferioare (traheea, bronhiile şi alveolele pulmonare).

Primul aparat prin care trece aerul inspirat este nasul, care are un rol foarte important în
„prepararea" aerului ce trebuie să ajungă în plămâni încălzit, uşor umezit şi lipsit de impurităţi,
indiferent de faptul că in atmosferă aerul poate să fie foarte rece sau foarte cald, uscat sau foarte umed,
plin de impurităţi sau microbi.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 13

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Cavităţile nasului sunt căptuşite cu o membrană (mucoasă) bogată în vase de sânge, care joacă
rolul unui radiator. In drumul de la nări până la amigdale aerul poate să se încălzească cu aproape 30°.
Numeroase glande mucoase, comunicarea cavităţilor nazale cu ochii (lacrimile se scurg în nas; când
plânge, omul trebuie să-şi sufle nasul), precum şi alte mecanisme asigură permanenta umezire a
aerului.

Astfel încălzit şi saturat cu vapori de apă, aerul este adus la temperatura şi umiditatea necesare
unei bune funcţionări a întregului aparat respirator.

Nasul joacă şi rol de filtru eficace; perii dispuşi la intrarea nărilor, firişoarelor fine de pe
suprafaţa mucoasei, precum şi mucusul secretat reţin particulele de praf şi microbii, purificând aerul
inspirat. Mucoasa tuturor căilor aeriene până la alveole este acoperită cu cili, nişte firişoare fine,
dispuse ca un covor, care sunt animate de o mişcare vibratilă continuă de la interior spre exterior, în
ritm de 12 mişcări pe secundă, aidoma unui lan de grâu bătut de vânt.

Covorul de cili deplasează lama subţire de mucus care îl acoperă şi care „fixează" corpurile
străine fine (pulberi, praf, microbi, secreţii patologice), eliminând-o cu o forţă de neînchipuit: 1 cm de
cili vibratili ridică în fiecare minut 6 grame cu 1 mm, putând să urnească chiar o greutate de 360
grame.

Este de la sine înţeles cât de importante sunt aceste sisteme de „purificare", dacă ne gândim că
omul inspiră în fiecare minut câteva milioane de particule de praf. Numai briza de zi care bate dinspre
mare spre uscat este lipsită de praf. In schimb, chiar pe crestele munţilor pătrund la fiecare inspiraţie
10 000 de particule, iar în aerul din oraş numărul acestora ajunge la 5 miliarde, ceea ce face ca un
locuitor din mediul urban să introducă în aparatul său respirator, în cursul vieţii, aproximativ 50 kg de
praf (echivalentul unui sac cu ciment), cantitate care este până la de zece ori mai mare In profesiunile
în care inhalarea pulberilor este mult mai accentuată (mineri, măturători, cioplitori în piatră, fochişti,
muncitori la sablaj sau cu ciment).

Odată cu praful pătrund în nas şi microbi. Firişoarele şi mucusul (care este antiseptic) reţin şi
omoară microbii; nasul este astfel prima şi cea mai eficace barieră naturală împotriva infecţiilor,
filtrând şi sterilizând considerabil aerul care trebuie să ajungă în plămâni. Nasul reglează reflex reacţia
aparatului respirator faţă de aerul atmosferic. Se desprinde, în concluzie, cit este de importantă
inspirarea aerului „pe nas" şi nu pe gură, unde lipsesc aparatelor de incălzire, de umezire şi de
purificare a aerului.

Din nas aerul trece prin faringe, aflat în regiunea în care calea respiratorie se desparte de cea
digestivă, acolo unde cavitatea nazală comunică cu cavitatea bucală. Între faringe şi trahee, la capătul
superior al acesteia se află un aparat format din cartilaje, oscioare şi muşchi, laringe, care se astupă cu
un căpăcel, când înghiţim şi se deschide când respirăm. Prevăzut cu corzi fine, dispuse in calea
curentului aerian, laringele s-a adaptat şi s-a specializat, fiind organul vocii, emiţând prin vibraţia
corzilor sunetele care caracterizează vocea umană.
Sub laringe se află un tub lung de 15 cm, format din inele cartilaginoase, denumit trahee. La
partea inferioară, cam în dreptul inimii, traheea se bifurcă în cele două bronhii principale, care la
rândul lor se ramifică aidoma unui arbore în aproape 25 de milioane de rămurele din ce în ce mai

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 14

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

înguste, până la un diametru de jumătate de milimetru. Toate aceste canale şi canalicule sunt căptuşite
cu o membrană fină, mucoasa, care cuprinde în grosimea ei glande ce secretă mucus şi care este
acoperită cu cilii care au fost menţionaţi, iar peretele canalelor conţine fibre musculare, ce permit să se
mărească sau să se micşoreze calibrul acestor conducte.

Contracţia spastică de mai scurtă sau de mai lungă durată a acestor fibre musculare, provocată
de o hipersensibilitate a acestora, determină o închidere temporară totală sau parţială a căilor de
conducere a aerului, fiind una din cauzele declanşării unei crize de astm bronşic.

Ca perii unei pensule, fiecare rămurică se ramnifică în 15-20 de ramuri, ce se termină în nişte
cămăruţe, alveolele pulmonare, care prin aşezarea lor au aspectul unor numeroase boabe de struguri pe
un ciorchine. Canalele aeriene, din ce în ce mai fine şi mai înguste (bronhii, bronhiole) şi alveolele
formează ţesătura fină a plămânului, un organ ca un burete, aşezat în cavitatea toracică şi având un
schelet de fibre elastice, plin cu aer şi vase de sânge. Privind o conopidă ne putem imagina structura
plămânului, cu ramurile de bifurcare şi alveolele în număr de aproximativ 400 de milioane de bobite
nu mai mari decât o gămălie de ac.

În pereţii alveolelor se găsesc vase capilare de sânge. Se înţelege că dilatarea accentuată a

acestor cămăruţe şi a canalelor care se deschid în ele (eforturi sportive prelungite, suflători în sticlă sau
instrumente muzicale, tuse violentă prelungită) poate să provoace ruperea pereţilor alveolelor,
confluarea acestora şi constituirea unor cămăruţe mari, unor bule, unui emfizem, stare patologică în
care plămânul este umflat, hiperdestins.

Plămânul drept (format din trei lobi) şi plămânul stâng (format din doi lobi) sunt înveliţi de o
dublă foiţă subţire, pleura. În mod normal aceste foiţe sunt aderente, una învelind plămânul, cealaltă
căptuşind faţa internă a toracelui; ele fac ca plămânii să fie solidari în mişcări cu toracele şi diafragma.

Prin dilatarea toracelui (operaţie pe care o fac muşchii inspiratori şi contracţia diafraginului
care coboară), plămânii se umflă ca nişte foaie şi aerul atmosferic pătrunde în alveolele destinse
(inspiraţia), iar prin îngustarea toracelui şi ridicarea boitei diafragmului, aerul este dat afară din
plămâni (expiraţia).

O dată cu căile aeriene se ramifică şi arterele pulmonare (care aduc de la inimă la plămâni
sângele încărcat cu bioxid de carbon) şi venele pulmonare (care duc de la plămâni spre inimă sângele
încărcat cu oxigen). Şi vasele de sânge se despart în milioane de rămurele; împreună cu ramurile
terminale ale arborelui respirator se ramifică în vase capilare sangvine, care îmbracă cele aproape 400
de milioane de alveole, aşa încât fiecare spaţiu aerian alveolar se află ca într-un coşuleţ constituit dintr-
o fină împletitură a reţelei vasculare. Prin pereţii alveolelor şi vaselor capilare se face schimbul de
gaze dintre aerul atmosferic şi sânge. Globula roşie din sânge se plimbă în jurul unei alveole timp de o
secundă, în care, pe de o parte fixează oxigenul din aerul atmosferic inspirat în alveolă, spre a-1 duce
la ţesuturi, iar pe de altă parte descarcă bioxidul de carbon (rezultat din arderile din organism) în aerul
din alveolă, care urmează să fie eliminat prin expiraţie în atmosferă. Acest schimb într-un sens şi în
altul este asigurat de cele 400 de milioane de alveole, a căror suprafaţă desfăşurată se cifrează la 400
metri pătraţi într-o inspiraţie profundă.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 15

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

Plămânii sunt umpluţi de obicei cu 3 litri de aer, la care se mai adaugă 0,5 litri la o inspiraţie
obişnuită, ceea ce face ca în permanenţă să fie primenită 1/6 din aerul pulmonar. In repaus omul
ventilează pe minute 8 litri de aer, la o activitate sedentară 16 litri, în mers 24 litri, la un efort
(alergare) 50 litri. Într-o zi ventilează 24 000 litri de aer, volum care variază cu activitatea şi tipul
constituţional. La un efort mediu pot fi ventilaţi 3,5 litri de aer într-o inspiraţie, iar la un efort mare, cu
antrenament 5,5 litri. Cele mai mari ventilaţii sunt atinse de sportivii care fac canotaj. Respiraţia se
adaptează nevoilor de oxigen ale organismului. Ori de câte ori acestea sunt crescute (activitate
musculară crescută, efort, febră, unele boli), frecvenţa respiraţiei creşte.

In sistemul nervos central şi anume în bulb se afla centrul nervos care comandă şi reglează
mişcările respiraţiei prin nervii ce se distribuie în musculatura toracelui, motorul acestor mişcări. La
acest centru vin impulsuri care îl excită sau îl deprimă şi de la el pleacă spre muşchii respiratori
comenzi pentru accelerarea sau încetinirea ni iscărilor respiratorii. Prin voinţă mişcările respiratorii pot
îi accelerate sau încetinite, dar în realitate centrul respirator este excitat de unii factori, printre care cei
chimici (O şi.CO2) sunt cei mai importanţi. Bioxidul de carbon din sânge, într-o anumită concentraţie,
este excitantul fiziologic al respiraţiei, un adevărat hormon respirator.

Introducând numai oxigen în sânge, mişcările respiratorii încetează, deoarece musculatura

toracelui nu mai primeşte comenzi de la centrul respirator, care este lipsit de CO2, excitantul lui
natural.

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 16

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 17

 SCOALA SANITARA POSTLICEALA FUNDENI

AUTORI: ANDREI AMALIA, FRATILA IULIA, MICULAS MIRCEA Page 18