2.1.5.3.

Munţii vulcanici F o r m a r e a catenei vulcanice neogene Oaş – Harghita a fost sincronă cutărilor flişului de pe latura estică a Carpaţilor Orientali, tectogeneza miocenă care a pus în loc moldavidele antrenând şi un mag matism intens, pe latura internă a regiunii. Acesta s-a desfăşurat în etape, de la începutul miocenului până în pleistocenul mediu. Deoarece vulcanismul prin care s-au format munţii este unul tipic de subducţie iar subducţia căreia i se datorează întreaga regiune a Carpaţilor Orientali continuă (aşa cum demonstrează seismicitatea puternică din sectorul vrâncean), este foarte probabil ca şi evoluţia catenei vulcanice să continue. De altfel manifestările vulcanice secundare (postvulcanice) sunt foarte active (emanaţiile de gaze în aureola mofetică) iar în derularea fenomenelor vulcanice s-au succedat, aşa cum demonstrează studiile petrografice, întreruperi mult mai îndelungate decât cele câteva sute de mii de ani care s-au scurs de la ultimele erupţii. Primele manifestări magmatice s-au produs în partea centrală a catenei de azi (M.Ţibleş-Bârgău), având un caracter tipic subvulcanic. Din badenian ele s-au propagat spre nord-vest, în segmentul Oaş-Gutâi, iar din sarmaţian şi spre sud-est, în segmentul Călimani-GurghiuHarghita, care este astfel cel mai recent. În conformitate cu tipul de procese şi fenomene generatoare, ca şi cu vârsta c o m p l e x e l o r m o r f o l o g i c e rezultate, acestea prezintă aspecte destul de diferite, care variază de la ansambluri structurale (subvulcanice) reziduale până la ansambluri complexe de aparate vulcanice subaeriene, relieful cel mai bine păstrat aflându-se, desigur, în segmentul sud-estic, cu altitudine maximă (2.102 m în caldeira Călimanilor). Formarea catenei vulcanice a redus mult suprafaţa depresiunii intracarpatice a Transilvaniei, din care au fost separate o serie de depresiuni de baraj, care în pliocen-cuaternar au fost colmatate cu material terigen aluvio-proluvial. În felul acesta s-a format cea mai mare parte din ulucul depresionar central al Carpaţilor Orientali. Diferenţierile de vârstă, şi specific genetic, morfologie, altit udine, poziţielatitudinală şi consecinţele acestora la nivelul r e s u r s e l o r m i ne r a l e, condiţiilor c l i m a t i c e, reliefului, u m a n i z ă r i i , u t i l i z ă r i i t e r e n u r i l o r etc., conturează segmentele Oaş-Gutâi, Ţibleş-Bârgău şi Călimani-Harghita.

1

Munţii Oaş-Gutâi
- sunt cuprinşi între depresiunea (Ţara) Maramureşului, în nord-est şi depresiunea Panonică (Câmpia Someşului şi depresiunea Baia-Mare), în sud-vest, spre ambele terminându-se prin abrupturi de peste 400 m. În est, înşeuarea dintre vârfurile Neteda şi Văratic, la izvoarele Lăpuşului, îi separă de M.Ţibleşului. V u l c a n i s m u l care i-a generat a avut o evoluţie complicată, desfăşurată în trei cicluri magmatice. În primul, badenian, o formaţiune vulcanogen-sedimentară, predominant riolitică s-a acumulat în mediu marin, aşa cum demonstrează aflorimentele de la Oraşul Nou, în vestul M.Oaş. În doilea ciclu (sarmaţian-meoţian), când au fost puse în loc, în condiţii subaeriene, lave andezitice şi dacitice, o mineralogeneză specifică a produs mineralizaţii polimetalice bogate. În ciclul al treilea (ponţian-dacian), efuziile andezitice caracteristice n-au mai produs mineralizaţii. Atât formaţiunea vulcanogen-sedimentară cât şi lavele acoperă un substrat sedimentar (paleogen-miocen-pliocen), în mare parte cutat, comun nordului Depresiunii Transilvaniei şi Ţării Maramureşului. Între fazele eruptive s-au scurs perioade apreciabile de timp, în care aparatele vulcanice mai vechi au fost parţial erodate, iar fragmentele rămase au fost acoperite (parţial sau total) de lave mai noi. A rezultat astfel o structură destul de complicată a munţilor. Cele mai bine păstrate forme de r e l i e f vulcanic sunt cele create de erupţiile mai recente, pliocen-superioare. De atunci datează cele două caldeire, destul de scunde (nu depăşesc 1.292 m) şi slab marcate, Săpânţa, în nord, cu un diametru de peste 6 km, drenată spre Tisa de râul Săpânţa şi Mara, cu o formă alungită est-vest şi dimensiuni de 4/8 km, drenată spre Iza de râul Mara. În morfologie, forma cea mai caracteristică este un platou vulcanic, destul de monoton, cu altitudine mai mică în nord-vest, în M.Oaşului (824 m în vârful Piatra Vîscului) şi mai accentuată în sud-est, în M.Gutâiului, care încep la est de pasul Huta (1.443 m în M.Gutin). Platoul este secţionat de văi adânci, uneori cu aspect de defileu (defileul Tătarului, pe Valea Runcului, în Gutâi), cu versanţii puternic înclinaţi. Uneori apele au îndepărtat complet cuvertura vulcanică, ajungând până la substratul sedimentar şi formând mici depresiuni de eroziune, ca depresiunea Firiza (unde aflorează paleogenul) şi Chiuzbaia (în care aflorează ponţianul). Platoul este dominat de o serie de înălţimi care au

2

fost interpretate ca forme de relief vulcanic rezidual – fragmente de conuri, necks, dykes etc. Astfel, cele mai înalte vârfuri sunt considerate vechi mulaje ale coşurilor vulcanice (necks) – Gutinul, Ignişul (1.307 m). Un excepţional dyke degajat prin eroziune este Creasta Cocoşului (1.428 m). Alte forme de pe platou sunt negative, prezentându-se ca nişte cratere mici, de explozie (maar), parţial colmatate şi adăpostind mlaştini. În alte câteva forme negative de pe versanţii din jurul Gutinului se află mici lacuri (iezere) – Iezerul Mare, Iezerul Mic, Tăul lui Dumitru ş.a., interpretate ca periglaciare (Posea Gr, 1962), dar în geneza cărora nu sunt excluse nici procese de alunecare. C l i m a este umedă şi relativ caldă, datorită poziţiei vestice şi altitudinilor mici. Temperaturile medii anuale se menţin între 40C – 60C, iar precipitaţiile medii au valori de 1.200 mm – 1.400 m, care se regăsesc în debitele r â u r i l o r, frecvent destul de mari, uneori producând inundaţii, fie în aria intramontană (în depresiunea Oaşului), fie în ariile limitrofe (Câmpia Someşului, depresiunea Baia Mare). Pentru regularizarea acestor debite (şi pentru alte utilizări) au fost amenajate lacurile de la Călineşti, Firiza ş.a. În condiţiile climatice menţionate, v e g e t a ţ i a forestieră este dominată de foioase (fag), mai sus de 1.100 m apărând şi păduri de amestec fag-conifere. Molidişurile pure sunt foarte rare (spre exemplu pe Gutin), provenind, se pare, din plantaţii. În schimb, pe versanţii sudici şi vestici, spre depresiunea Baia Mare şi Câmpia Someşului, sunt caracteristice pădurile de gorun şi chiar de stejar pedunculat. În acest sector este prezent şi cel mai nordic arboret de castan comestibil din ţară (plantat, dar în mod clar favorizat de blândeţea condiţiilor climatice). Pe lângă exploatarea forestieră şi creşterea animalelor, o intensă activitate de extracţie şi prelucrare industrială este determinată de faptul că M.Oaş-Gutâi sunt zona cu cele mai bogate zăcăminte de sulfuri polimetalice din ţară, cărora li se adaugă şi filoane auroargintifere (de importanţă mai redusă faţă de cele din M.Apuseni). Cele mai ample exploatări (sulfuri de Pb, Zn, Cu) se fac la Nistru, Ilba şi Hondol (nord-vest de Baia Mare), la Herja, Baia-Sprie, Cavnic şi Strâmbu-Băiuţ (pe versantul sud-vestic al Gutinului). Dintre zăcămintele auro-argintifere, mai importante sunt cele exploatate la Săsar, Şuior şi Jereapăn. La Baia-Sprie şi Tăuţii-de-Sus sunt flotaţii, iar la Ferneziu se rafinează Pb. Mineralizarea carbo-gazoasă a apelor din aureola mofetică se combină cu ioni de cloruri, sulfaţi ş.a. (spre exemplu izvoarele de la băile Turţ, în M.Oaşului ş.a.). Probleme destul de dificile în exploatarea şi valorificarea apelor din sectorul de contact cu depresiunea Baia

3

Mare (ca şi în ceea ce priveşte calitatea aerului) sunt determinate de poluarea industrială avansată.

Depresiunea (Ţara) Oaşului

-se află între M.Oaşului, în nord-vest şi M.Gutâiului, în sud-est, comunicând în nord-est cu Ţara Maramureşului, prin pasul Huta şi cu Câmpia Someşului, prin „porţile” deschise de cele două râuri oşene – Tur (poarta de la Călineşti) şi Talna (poarta de la Oraşul Nou). G e n e t i c, este o depresiune de natură erozivă, creată de Tur şi Talna, prin îndepărtarea cuverturii celei mai recente, de lave pliocene (probabil mai subţire în acest sector) şi prin scoaterea la zi a unor sedimente friabile sarmaţiene şi panoniene (în special nisipuri şi marno-argile, foarte asemănătoare celor din Dealurile Vestice). Această evoluţie epigenetică este dovedită şi de martorii de eroziune formaţi din material vulcanic (Belavara, Măguricea), prezenţi în partea central-vestică a depresiunii. În depozitele sedimentare apele mai întâi au sculptat iar ulterior au acumulat în partea centrală, creând un r e l i e f amfiteatric, cu dispunere concentrică pe trei niveluri. Cel mai înalt, cu înclinare mai accentuată spre interior, cu aspect colinar şi chiar deluros, interpretat ca un piemont de eroziune, a fost modelat atât în sedimentar cât şi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară. Al doilea nivel, cel mai larg, este format dintr-un ansamblu de glacisuri de acumulare piemontană, foarte asemănătoare celor din Ţara Făgăraşului. În partea centrală a depresiunii, nivelul cel mai coborât este constituit din luncile largi ale râurilor Tur şi Talna, care indică o subsidenţă recentă şi activă (cu drenaj deficitar şi freatic aproape de suprafaţă), asemănătoare celei din Câmpia vecină a Someşului şi aflată la aceeaşi altitudine mică (200 m).
4

În Ţara Oaşului c l i m a este temperată, de nuanţă central-europeană, blândă şi umedă, cu precipitaţii bogate (750 mm – 900 mm/an). Umiditatea excedentară a creat în zona joasă şi mlaştini, azi în majoritate drenate, iar amenajările menţionate au permis controlul debitelor celor două râuri principale. În condiţii naturale, depresiunea se situează la nivelul p ă d u r i i de gorun, pe alocuri în amestec cu stejarul, dar pădurea a fost aproape complet îndepărtată, rămânând sub forma unor pâlcuri sau arbori izolaţi, cu aspect de parc. U m a n i z a r e a este extrem de veche şi de o remarcabilă continuitate, cu valori mari ale densităţii populaţiei şi un bilanţ natural permanent pozitiv, chiar pe fondul unor deficite migratorii temporare. Satele sunt mari şi numeroase, grupate mai ales pe contactul dintre piemontul de eroziune şi glacisurile de acumulare. Cu excepţia colonizării de la Oraşul Nou (unde în proporţie de 90% populaţia este maghiară), Ţara Oaşului este locuită de români Populaţia păstrează extrem de bine vechile tradiţii româneşti – port, tip de casă, obiceiuri. Ocupaţiile agricole străvechi includ şi o pondere însemnată a culturilor de câmp, clima fiind favorabilă atât plantelor furajere , cartofului, inului, cât şi cerealelor. În ariile marginale sunt condiţii foarte bune şi pentru pomicultură, rodind bine nu numai mărul şi prunul, ci chiar nucul şi castanul dulce. În centrul urban Negreşti-Oaş există unităţi ale industriei textile (prelucrarea inului, ţesătorie) şi mecanice (utilaj minier), la Bixad se produce cherestea iar la Vama, ceramică. La Racşa se extrage bentonită şi s-au propus pentru exploatare mici iviri de lignit ponţian, la Târşolţ şi la Cămârzana. Dintre numeroasele izvoare minerale (bicarbonatate-clorosodice-carbogazoase, feruginoase-bicarbonatate ş.a.) sunt mai intens valorificate cele de la Bixad, Tarna Mare şi Valea Măriei. Potenţialul turistic deosebit al depresiunii este accesibil atât la nivelul capacităţilor de cazare (motelul de pe malul lacului Călineşti şi foarte multe locuri în regim de pensiuni private sau în gospodăriile ţărăneşti), cât şi prin intermediul drumurilor dinspre câmpia Someşului (şoseaua prin poarta de la Călineşti şi apoi peste pasul Huta, spre Sighet şi Vişeu şi calea ferată - iniţial îngustă, prin poarta de la Oraşul Nou).

Munţii Ţibleşului şi Munţii Bârgăului

5

-ilustrează perfect principiul unităţii (omogenităţii), cel puţin naturale, chiar în cazul lipsei de coerenţă teritorială. Deşi manifestarea fenomenelor vulcanice neogene a fost întreruptă spaţial de către puternicul horst cristalin al Rodnei, masivele rezultate prezintă similitudini esenţiale ale peisajului natural, creat de specificul fenomenelor magmatice, de relieful caracteristic şi de particularităţile cuverturii fito-pedo-climatice. P o z i ţ i o n a l, M.Ţibleşului sunt situaţi între izvoarele Lăpuşului (pasul Neteda), în vest şi valea Sălăuţei-pasul ŞetrefValea Carelor, în est, dincolo de care se află M.Rodnei. M.Bârgăului domină spre nord, vest şi est arii depresionare, respectiv Ţara Maramureşului, Depresiunea Transilvaniei, Ţara Dornelor. Spre nord-est valea Coşnei îi separă de M.Bistriţei Aurii, spre nord-vest valea Someşului Mare îi separă de M.Rodnei, iar spre sud valea Bistriţei ardelene marchează vecinătatea lor cu M.Călimani. Sub aspect g e o l o g i c, cea mai mare parte a ambelor masive este formată din depozitele sedimentare de vârstă cretacic superior-paleogen (eocen şi oligocen) ale klippelor transilvane şi flişului transcarpatic, reprezentate îndeosebi prin marne şi marnocalcare, gresii cu intercalaţii de marnoargile şi de şisturi bituminoase, gresii calcaroase, cutate puternic în anticlinale şi sinclinale orientate vest-est. Uneori, cutările au generat solzi – spre exemplu cuta-solz „de Bârgău”, în care cristalinul şariază chiar sedimentarul acvitanian. Adesea flancul nordic al cutelor îl şariază pe cel sudic. Absolut specific acestor două masive este faptul că o mulţime de corpuri subvulcanice diferite (stock, neck, dyke, sill), andezitice şi dioritice, au străpuns sedimentarul de fliş. Corpurile subvulcanice principale din M.Ţibleş au fost interpretate ca apofize ale unui puternic lacolit. În nici una dintre secvenţele de intruziune (acvitanian-badenian, sarmaţian şi pannoniancuaternar (D.Rădulescu, M.Borcoş, 1968) nu s-au produs fenomene magmatice submerse sau vulcanice, subaeriene, ceea ce explică absenţa formaţiunii vulcanogen-sedimentare şi a lavelor. Domină un r e l i e f de eroziune selectivă. Fără excepţie, cele mai mari altitudini corespund corpurilor subvulcanice, întotdeauna mai rezistente decât sedimentarul de fliş (vârfurile Ţibleş, 1.839 m şi Hudin, 1.611 m, în M.Ţibleş, Heniul Mare, 1.611 m şi Miroslava, 1.625 m, în M.Bârgău). Înălţimile de pe substratul vulcanic au un profil semeţ, cu versanţii abrupţi şi forme frecvent conice sau de căpăţână de zahăr. Aceasta este însă numai o convergenţă morfologică, formele respective fiind reziduale şi nu (conuri) vulcanice. Pe

6

rocile sedimentare ale flişului relieful este mult mai scund, mai şters, cu altitudini de 900 m – 1.300 m, marcat numai pe alocuri de unele suprafeţe structurale pe orizonturi de gresie mai dură. Diferenţele litologice se reflectă şi în morfologia văilor, de-a lungul cărora alternează mici chei/defilee în andezite (de exemplu cheile de la Colibiţa pe Bistriţa ardeleană şi alte segmente înguste pe Ilva, pe Leşu, pe Iliuţa ş.a.) şi mici depresiuni (lărgiri) în sedimentarul paleogen (Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei, pe Iliuţa, Colibiţa, pe Bistriţa ardeleană ş.a.). În depresiuni râurile sunt însoţite de terase. Evoluţia subaeriană mai îndelungată faţă de celelalte sectoare ale catenei vulcanice a permis formarea suprafeţei de nivelare Mestecăniş (I.Sârcu, 1961), în care se înscriu majoritatea interfluviilor cu altitudinea de 1.000 m – 1.300 m, dominată de înălţimile pe substrat subvulcanic, care sunt martori de eroziune. C l i m a t i c, M.Ţibleşului şi M.Bârgăului, situaţi pe faţada vestică a Carpaţilor Orientali, au un climat moderat, cu precipitaţii bogate (care în M.Ţibleşului, la altitudinea de 1.800 m ajung la valoarea medie anuală de 1.400 mm). Influenţele vest- şi central-europene se resimt şi în structura v e g e t a ţ i e i, marcată de urcarea pădurii de fag până la altitudini destul de mari (în amestec cu molidul până la 1.300 m – 1.400 m), ceea ce reduce subetajul coniferelor la câteva insule de molid, în jurul vârfurilor celor mai înalte. Datorită condiţiilor morfoclimatice, numai în M.Ţibleşului sunt şi arii (restrânse) de pajişte subalpină. Singurele diferenţe menţionabile între cele două arii montane privesc u m a n i z a r e a lor. M.Ţibleşului au rămas împăduriţi în cea mai mare parte, fiind puţin populaţi, cu sate doar pe văile marginale (Dealul Ştefăniţei, Fiad, Romuli, pe Sălăuţa) sau pe contactele cu depresiunile limitrofe (Poiana Botizii, Groşii Ţibleşului, Suplai). M.Bârgăului sunt foarte bine populaţi, cu numeroase sate mari, de vale (pe Iliuţa, Leşu, Bârgău, Bistriţa), dar şi cu o largă dispersie a gospodăriilor, izolate pe versanţi şi pe culmi, uneori până mai sus de 1.300 m (spre exemplu în jurul depresiunii Colibiţa, sau în bazinul superior al pârâului Tiha). Culturi agricole (cartof, plante furajere, secară), alternând cu păşuni şi fâneţe, se practică până la peste 1.000 m, pe vechi terase antropice, şi generează un peisaj asemănător celui din Ţara Moţilor. Pe baza exploatării lemnului funcţionează multe fabrici de cherestea, la Lunca Ilvei, Ilva Mică, Bistriţa Bârgăului, Susenii Bârgăului, ca şi fabrica de hârtie de la Prundul Bârgăului. Sulfuri complexe (din mineralizaţiile hidrotermale produse de fenomenele magmatice) se exploatează la Văratec, în M.Ţibleş şi la Colibiţa, în M.Bârgău, iar în lungul

7

căilor ferate sunt şi mari cariere de andezit (Măgura Ilvei ş.a.). Într-o mică staţiune balneară, la Colibiţa, se valorifică izvoarele minerale. Turismul este favorizat de posibilităţile de comunicaţie (drumul naţional Bistriţa – Vatra Dornei, prin pasul Tihuţa) şi calea ferată IlvaMică-Vatra Dornei), ca şi de capacităţile de cazare (hoteluri, pensiuni agro-turistice). În schimb, M.Ţibleşului rămân încă o rezervă potenţială, fiind foarte puţin vizitaţi şi cunoscuţi.

Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita
- constituie sectorul cele mai recent, cel mai înalt, cu cele mai tipice caractere vulcanice, desfăşurându-se cu o continuitate perfectă pe 150 km, de la valea Bistriţei ardelene, în NNV, până la valea Oltului, în SSE, în conformitate cu un sistem de fracturi crustale profunde care au facilitat ascensiunea lavelor. Primele e r u p ţ i i v u l c a n i c e (sarmaţian superior-ponţian) au generat dacitele de la Drăgoiasa, care aflorează numai pe suprafeţe mici, în partea de est a M.Călimani. După o întrerupere, magmatismul a reînceput în pliocenul superior, când a fost pusă în loc o masă imensă de material vulcanogen-sedimentar, reprezentată mai ales prin brecii şi aglomerate vulcanice, depusă în cea mai mare parte subacvatic şi care formează baza edificiului vulcanic. După o fază de înălţare, în consecinţa căreia formaţiunea vulcanogen-sedimentară a fost puternic erodată şi nivelată, erupţiile au continuat în pleistocenul mediu, când s-a edificat suprastructura vulcanică, formată din curgeri de lave în alternanţă cu aglomerate şi tufuri. S-au format astfel strato-vulcani predominant andezitici, în final chiar cu lave de tipul andezitelor bazaltoide şi bazaltelor (ca în sectorul Sărmaş), care acoperă parţial formaţiunea vulcanogen-sedimentară, mai veche, aceasta rămânând la zi în zonele marginale, în special în cea vestică. În faza finală, vulcanismul a avut un caracter exploziv, generând conuri de piroclastite (Sfânta Ana şi Mohoş, formate din piatră ponce). Vârsta recentă a edificiului vulcanic este demonstrată de identificarea unui orizont de tuf în terasa de 20 m a Mureşului. Una dintre caracteristicile principale ale r e l i e f u l u i M. Călimani-Gurghiu-Harghita constă în profilul lor asimetric, cu versanţi prelungi spre Depresiunea Transilvaniei şi cu versanţi mai scurţi şi abrupţi spre depresiunile de baraj vulcanic din est. Asimetria se datorează faptului că suprastructura este poziţionată doar peste partea estică şi sud-estică a
8

infrastructurii vulcanice, subsidenţa pliocen-pleistocenă a depresiunilor Drăgoiasa-GiurgeuCiuc contribuind la accentuarea acestei poziţii. Elementele morfologice principale sunt platourile şi conurile vulcanice. Primele se dezvoltă atât pe lave, în partea superioară (unde s-au format prin îngemănarea curgerilor provenind din conurile vecine), cât şi pe formaţiunea vulcanogensedimentară, în ariile periferice (mai ales spre Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave sunt de fapt structurale, înalte, urcând de la periferie spre axul catenei, de la 900 m – 1.000 m la 1.300 m – 1.400 m. Frapează prin platitudinea interfluviilor, care n-au coborât probabil prea mult sub suprafaţa iniţială, datorită caracterului recent al ultimelor erupţii.. Cel mai larg şi mai înalt (1.400 m – 1.600 m) dintre acestea este cel al M.Călimani, dezvoltat în partea central-vestică a masivului, platitudinea sa generând toponime explicite, ca Şesul Paltinului, Dealul Şesului, Poiana Câmpului. Încercările mai vechi de identificare a unor trepte de relief ciclic, bazate pe o antedatare a genezei sectorului faţă de perioada reală a formării sale, au fost corijate de informaţia geologică ulterioară, care a precizat vârsta pleistocenă a ultimelor erupţii, incompatibilă cu durata utilă genezei unei suprafeţe de nivelare. Pe alocuri platourile prezintă proeminenţe, interpretate, conform constituţiei lor litologice, drept corpuri subvulcanice (necks, dykes) sau conuri vulcanice secundare. În contrast puternic, versanţii văilor sunt foarte înclinaţi, râurile secţionând adânc platourile. În special pe versanţii sculptaţi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară s-au format complexe morfologice specifice, de dezagregare ruiniformă (asemănătoare celor de pe conglomeratele sedimentare - de tip sfinx, babe, turnuri ş.a.), aşa cum sunt cei „doisprezece apostoli” din Călimani, cu aspect de siluete umane petrificate. Evoluţia avansată a văilor în sectoarele mai puţin rezistente ale formaţiunii vulcanogen-sedimentare a ajuns până la stadiul formării unor mici depresiuni de eroziune diferenţială, aşa cum este cea a Vârşagului, din bazinul superior al Târnavei Mari, unde sunt bine dezvoltate şi terasele inferioare ale râurilor. Depresiunea are, în acelaşi timp, şi un caracter subsecvent, valea principală fiind orientată transversal faţă de înclinarea stratelor de aglomerate vulcanice. Conurile vulcanice sunt formele de relief dominante, iar vârsta lor mai recentă faţă de cea a platourilor le-a conservat forme mai clare, mai puţin afectate de eroziune. Lor le corespund altitudinile maxime (2.102 m în Pietrosul Călimanilor). Au diametre mari, unele de 10 km – 30 km, versanţii mai puternic înclinaţi şi o morfologie de ansamblu mai apropiată de

9

cea iniţială, faţă de aria platourilor. În sensul acesta, văile (cu orientare divergentă tipică pe versanţii conurilor – spre exemplu pe Fâncelul, din nordul M.Gurghiu ş.a.) ar putea fi interpretate ca derivând din barrancos. În acelaşi fel, între văi, fragmentele versanţilor principali derivate din suprafaţa iniţială, mai bine păstrate acolo unde lavele sunt mai dure, pot fi asimilate unor planeze, ca acelea de pe versantul vestic al conului Harghita (W.Schreiber, 1980). În majoritate conurile au cratere, de dimensiuni variabile, unele fiind veritabile caldeire, aşa cum este marea caldeiră a Călimanilor. Caracterul său definitoriu este demonstrat de îmbucarea, în partea sa estică, a conului vulcanic mai tânăr al Dumitrelului, cu propriul său crater, mai mic, drenat de pârâul Calului. În partea centrală a acestei caldeire eroziunea a degajat o serie de corpuri subvulcanice (necks), ca Pietricelul, în sud-vest (1.991 m) şi Vârful Haitei, în vest (1.854 m). Unele cercetări geomorfologice (L.Someşan, 1948) semnalează în partea înaltă a Călimanilor îngemănarea a două caldeire, pe lângă cea principală, drenată spre nord-est de Neagra Şarului, existând o a doua, spre vest, cu forme mai puţin clare, drenată spre nord de Dornişoara. Un alt con care culminează cu caldeiră este Fâncelul (1.684 m), din nordul M.Gurghiului, caldeira fiind drenată spre sudvest de afluenţii de pe dreapta ai pârâului Gurghiu. Tot o caldeiră pare să fie şi craterul Harghitei Mari (1.800 m), din centrul sectorului nordic al M.Harghita, în ea fiind îmbucate, în sud-vest, două conuri mai tinere şi mai scunde (W.Schreiber, 1980). Conurile vulcanice din partea central-sudică a sectorului Călimani-GurghiuHarghita au, de regulă, cratere simple, mai mici, aproape toate drenate. Acestea sunt numeroase (numai în Harghita W.Schreiber semnalează zece), dintre care cele mai importante sunt Saca (1.776 m), în partea centrală a M.Gurghiu, cu un crater clar conturat, cu diametrul de 6-7 km, drenat spre nord de un afluent de pe stânga al pârâului Gurghiu, Şumuleu (1.577 m) şi Amza (1.694 m), în Gurghiul sudic, ultimul având două cratere, unul drenat spre nord-est iar celălalt spre sud-vest, Ostoroş (1.384 m) şi Arotaş (1.390 m), în partea nordică a Harghitei, Luci (1.390 m) şi Cucu (1.558 m), în Harghita centrală, ultimul cu un crater aproape întreg, drenat totuşi spre est de Pârâul Mare, un afluent de pe dreapta al Oltului, Pilişca (1.374 m), în partea sudică a Harghitei, cu un crater foarte mic. Singurul con vulcanic care are două cratere încă întregi este M.Ciomatul (1.301 m), situat la sud-est de defileul Oltului de la Tuşnad. În craterul mai adânc, din vest, s-au acumulat apele lacului Sfânta Ana, iar în cel estic, mai puţin adânc, s-a format mlaştina (turbăria) Mohoş. Geneza ambelor a fost pusă pe seama unor explozii

10

vulcanice, ele fiind încadrate în tipul maar (I.Sârcu, 1971). Caracterul recent al fenomenelor explică şi faptul că n-au fost încă ştirbite prin evoluţia regresivă a văilor. O variantă morfologică este reprezentată de conurile vulcanice fără crater, aş cum este cazul Borzontului (1.496 m), în partea sudică a Gurghiului. Între conurile vulcanice, în special când sunt mai îndepărtate, altitudinea catenei scade şi se formează înşeuări, spre care s-au orientat viguros obârşiile râurilor principale. Dintre acestea, unele sunt foarte bine marcate, constituind pasuri transcarpatice importante – cea de la izvoarele Gurghiului, la 1.125 m, separând Gurghiul nordic de cel central, pasul Bucin, la 1.287 m, între conurile Saca şi Borzont, separând Gurghiul central de cel sudic, pasul Şicasău, la 1.000 m, între Amza şi Ostoroş, separând Gurghiul de Harghita şi pasul Vlăhiţa, la 985 m, între conurile Arotaş şi Luci, separând părţile nordică şi centrală ale Harghitei. Se consideră că acolo unde aceste distanţe între conurile vecine au fost mari şi înşeuările joase, râurile au putut avansa regresiv mai rapid, formând defileele Topliţa-Deda şi Tuşnad. În ceea ce priveşte defileul Mureşului, captarea şi drenajul lacului pleistocen de către un râu transilvan care înainta prin înşeuarea dintre Călimani şi Fâncel au fost considerate cauze clare (H.Wachner, 1929 ş.a.). În acelaşi fel, Oltul ar fi avansat prin înşeuarea dintre Pilişca şi Ciomatul (I.PopescuVoiteşti, 1935). Conform altor opinii (N.Orghidan, 1929, Tr.Naum, 1969) sectoarele respective sunt antecedente, drenajul şi colmatarea bazinelor lacustre respective încheinduse la sfârşitul punerii în loc a formaţiunii vulcanogen-sedimentare, ceea ce atestă preexistenţa văilor faţă de formarea suprastructurii vulcanice. Printre argumentele acestei ipoteze a fost invocată prezenţa teraselor de 10 m, 20 m, 40 m ale Mureşului în lungul întregului defileu (L.Sawicki, 1912, H.Wachner, 1929), traseul acesta al văii putând fi chiar mai vechi, aşa cum atestă terasa de 70-80 m din depresiunea Giurgeului. În morfologia acestui sector al catenei vulcanice au fost menţionate şi forme de relief subteran, sub forma unor cavităţi identificate în Negoiul Românesc (M.Călimani), cu ocazia decopertărilor practicate în vederea exploatării sulfului. Geneza lor a fost explicată în mod diferit, fără ca ipotezele respective să se excludă (reciproc) integral. Prima (Tr.Naum, E.Butnaru, 1969) presupunea efectul circulaţiei subterane a unor lave foarte fluide pe sub niveluri de lavă mai vâscoasă. Cea de a doua acordă credit mai mare efectelor erozive ale unor ape de condensare, care s-ar fi concentrat pe trasee marcate de deplasarea subterană şi răcirea treptată a unor lave cu un conţinut important de gaze. Concreţionările succesive

11

creaseră în aceste cavităţi o micromorfologie convergentă endocarstului propriu-zis, fapt care a sugerat definirea lor ca vulcano-carstice. Continuarea decopertărilor le-a distrus complet. Probabil sub efectul caloric al continuării vulcanismului până în pleistocenul mediu, relieful glaciar din partea înaltă a Călimanilor este destul de modest. Pe versanţii caldeirei Călimanilor, la 1.610 m, sub Pietrosul şi la 1.750 m, sub Reţitiş, au fost semnalate (I.Bojoi, 1986) două circuri glaciare, cu contururi estompate, ca şi acumulări morenaice, pe văile Reţitiş, Pietricelu ş.a., uneori groase de peste 50 m, în care talvegurile actuale sunt adâncite cu 3-7 m, continuându-se spre partea înaltă cu segmente nivale (culoare de avalanşe). Pe lângă asprimea termică din ce în ce mai accentuată spre aria Călimanilor, unde temperaturile medii anuale coboară spre -20C, specificul c l i m a t i c este marcat de asimetria celor doi versanţi ai catenei. Cel vestic este mai umed (cantităţi mediii anuale de precipitaţii care ajung la 1.000 – 1.300 mm), aflându-se sub influenţa directă a circulaţiei vestice şi cumulând efectul adiabatic al barajului orografic. Cel estic se află sub componenta dinamică descendentă şi primeşte precipitaţii mai reduse, a căror valoare medie coboară până la 800 mm. Reţeaua hidrografică este însă densă (0,71-0,94 km/km2) şi râurile au debite mari. Lacurile naturale sunt rare, cel mai important fiind Sfânta Ana (cu adâncime de 7 m). În vederea regularizării regimului debitelor Târnavei Mari, s-a amenajat acumularea de la Zetea. Datorită permeabilităţii piroclastitelor şi formaţiunii vulcanogen-sedimentare, apa freatică se află adesea la adâncime mare şi pe suprafeţe întinse, în aria înaltă ca şi pe platouri, izvoarele sunt rare. În schimb spre baza versanţilor, către ambele arii depresionare învecinate, apar foarte numeroase izvoare minerale, cu o componentă carbogazoasă generală, unele fiind hipotermale (Topliţa). V e g e t a ţ i a este influenţată de asimetria climatică. Pe versantul vestic pădurea de fag are o foarte mare extindere, pădurea de amestec fag-conifere urcă la 1.350 m – 1.400 m, iar molidişurile ajung până pe vârfurile conurilor. În est molizii coboară mult, până spre baza versanţilor (800 m – 900 m), prin efecte de inversiune determinate climatic. În pădurile de molid bradul şi spre limita superioară zâmbrul au o frecvenţă mai mare decât în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali. Pădurea este bine păstrată, acoperind aproape 80% din aria montană şi constituind o resursă extrem de importantă în special în M.Călimani. Vegetaţia subalpină bogată şi diversă şi chiar cea de pajişte alpină sunt caracteristice numai

12

ariei celei mai înalte din M.Călimani, areale mici de jnepenişuri, afin, merişor ş.a.fiind prezente şi în craterele Saca şi Harghita. F a u n a are efective numeroase, cu o pondere mare a elementelor de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ), a tetraonidelor (în special cocoş-de-munte şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn, în M.Călimani), a unor felide mai rare (râsul). La Topliţa este amenajată o păstrăvărie. Corespunzător complexului p e d o g e n e t i c specific (mai ales materialului parental), au o pondere mare andosolurile tipice, caractere andice constatându-se şi în cazul solurilor brune acide şi al celor brune feriiluviale. U m a n i z a r e a acestui sector al catenei vulcanice este relativ slabă, densitatea medie fiind sub 25 loc./km2. Cea mai mare parte a terenurilor se menţine în utilizare silvică. Populaţia românească este grupată mai ales în partea nord – nord-vestică, cea secuiască spre centru, sud şi sud-est. Cele mai multe aşezări se află pe contactul cu depresiunile vecine, în interior fiind sate numai în lărgirile din defileul Mureşului (Stânceni, Lunca Bradului, Răstoliţa), în bazinele superioare ale Gurghiului (comunele Ibăneşti şi Hodac, cu numeroase sate mici) şi Târnavei Mici (Bucin), ca şi în depresiunea Vârşag. Văile au impus aceeaşi fizionomie răsfirată, dar în depresiunea Vârşag şi pe unele arii de platou (Liban, Şicasău) gospodăriile sunt risipite în fâneţe. Sub aspect economic, activităţile productive sau orientat către creşterea animalelor de rasă (bovine şi – în ultimii ani – cabaline), exploatarea şi industrializarea lemnului, o fabrică mare de cherestea funcţionând la Lunca Bradului. Mai sărace decât în celelate segmente ale catenei vulcanice, resursele minerale oferă totuşi andezit (extras în cariere mari la Stânceni, pe Mureş şi Dornişoara, în nordul M.Călimani) şi caolin (exploatat la băile Harghita). S-a mai exploatat un zăcământ de fier (hidrotermal) acum epuizat, la Lueta, pe seama căruia a funcţionat micul centru siderurgic de la Vlăhiţa. A fost, de asemenea, extrem de modestă rezerva de sulf din Negoiul Românesc (M.Călimani), ceea ce a impus încetarea activităţii de extracţie, nu înaintea distrugerii ecosistemelor forestiere şi subalpine, a morfologiei subvulcanice şi a acidifierii pe termen incalculabil a solului, apelor din bazinul Negrei Şarului şi până aval, pe Bistriţa. Rezerve mici de minereuri de mercur (cinabru, la Cocoizaş şi Sântimbru, pe versantul estic al Harghitei) şi de cupru (în craterele Saca, Şumuleu, Amza şa.) nu justifică investiţii de valorificare. Este în schimb destul de intensă activitatea balneară. În M.Ciomatul, într-o mică peşteră se produce o emanaţie de CO2 liber, mofeta fiind valorificată în scopuri curative.

13

Sub formă amenajată şi susţinută cu capacităţi de cazare izvoarele minerale sunt bine valorificate la băile Tuşnad (staţiune de interes naţional), Harghita, Homorod şi Chirui lângă Vlăhiţa, băile Sântimbru - pe versantul estic al conului Luci şi băile Ozunca, pe versantul sudic al Harghitei.

Ulucul depresionar central
Aria dintre catena vulcanică şi unităţile montane pe structură cutată din partea central-estică reprezintă cel mai întins sector depresionar intern din toţi Carpaţii româneşti. Cu excepţia întreruperii produse de horstul cristalin al M.Rodnei, între Ţara Maramureşului şi Ţara Dornelor, continuitatea sa este aproape perfectă, între diferitele compartimente existând doar praguri scunde sau scurte sectoare de defileu. G e n e t i c, cele mai multe sunt considerate depresiuni de baraj vulcanic (Giurgeu, Ciuc, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, parţial Maramureş). Altele au origine tectonică, fiind formate prin scufundări recente (Ţara Bârsei-Trei Scaune). Cea mai discutată a fost Ţara Dornelor, în a cărei geneză edificarea M.Călimani impune o componentă vulcanică (fără ca barajul să fi fost probat prin sedimente specifice), iar tectonica de scufundare pe o reţea complexă de falii a accentuat caracterul depresionar şi vigoarea modelării externe, în principal fluviale, de către o Bistriţă instalată pe traseul actual încă din sarmaţian (I.Donisă, 1968). R e l i e f u l, care dă nota dominantă a peisajului, este în majoritatea sectoarelor de câmpie intramontană (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, partea central-sudică a Giurgeului), cu o netezime care a sugerat sedimentări lacustre (chiar dacă doar aparente). Celelalte compartimente (Maramureş, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, sectorul nordic al Giurgeului) au un relief mai fragmentat, mai variat, cu aspect de dealuri sau chiar de muncei. În depresiuni c l i m a t u l este aspru, cu temperaturi reduse, în special iarna, datorită frecvenţei inversiunilor termice. Faţă de altitudinea absolută, adesea destul de mare (600 m – 800 m) precipitaţiile sunt destul de reduse (600 mm – 750 mm), datorită foehnizării maselor de aer care traversează munţii dinspre vest. Doar Ţara Maramureşului, larg deschisă spre nord-vest, primeşte precipitaţii mai bogate. Atmosfera este relativ umedă, tot timpul anului, ca urmare a uniformităţii destul
14

de constante a regimului anual al precipitaţiilor şi valorii reduse a evapotranspiraţiei. Netezimea multor sectoare, accentuată de permanenţa subsidenţei, face dificil drenajul, ceea ce favorizează formarea mlaştinilor oligotrofe. Deşi climatul nu este foarte permisiv, terenul plan şi solurile mai fertile decât în aria montană adiacentă, formate de regulă pe depozite aluvio-proluviale tinere, au favorizat o u m a n i z a r e timpurie, bazată pe practicarea agriculturii. Acest uluc este sectorul cel mai populat şi unul dintre cele mai urbanizate din Carpaţii româneşti, cu densităţi care adesea le depăşesc pe cele din regiunile de câmpie extracarpatică.

Ţara Maramureşului
- este străjuită de M.Maramureşului, spre nord-est, M.Rodnei, în sud-est, şi munţii vulcanici Oaş-Gutâi şi Ţibleş, în sud-vest. Este deschisă larg spre nord-vest, unde se continuă şi la nord de valea Tisei, în Ucraina transcarpatică. Depresiunea are un substrat g e o l o g i c variat, constituit din fliş transcarpatic şi molasă mio-pliocenă, care prezintă multe afinităţi cu depozitele din nordul Depresiunii Transilvaniei şi din Dealurile Vestice. De altfel, numai formarea relativ recentă a catenei vulcanice a permis individualizarea ei faţă de Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică, încât poate fi considerată o depresiune de (pseudo)baraj vulcanic. În partea nordestică predomină depozite mai vechi de fliş paleogen (eocen-oligocen), mai rezistente la eroziune (spre exemplu, gresia de Strâmtura). În partea sud-vestică este caracteristic un sedimentar mai tânăr, mio-pliocen, molasic, format din marno-argile cu intercalaţii de tufuri vulcanice, gipsuri şi sare de vârstă badeniană. Toate aceste formaţiuni sunt complicat cutate, chiar cu mici şariaje orientate nord-vest – sud-est, sau cu diapire generate de sarea badeniană, ceea ce diversifică mult comportamentul substratului în cursul modelării externe. În ansamblu, r e l i e f u l este deluros (uneori chiar de muncei), cu energie accentuată, cu văi care s-au adâncit şi cu peste 250 m şi cu altitudini absolute care depăşesc pe unele interfluvii 1.000 m. Morfologic, se diferenţiază bazinul Izei, din sud-vest, cu un relief mai scund (Sighetul se află la numai 270 m), cu văi largi, versanţi domoli şi terase bine dezvoltate, de bazinul Vişeului, din nord-est, cu un relief mai înalt (1.038 m, la sud de
15

Vişeul-de-Sus, în Vârful-lui-Dan), mai fragmentat, cu văi înguste, uneori cu aspect de defileu. În sud-vest, trecerea la munţii vulcanici şi M.Rodnei se face prin intermediul unui piemont larg, care are un caracter mixt, predominant de eroziune în partea superioară şi de acumulare în cea inferioară, în aceasta din urmă putându-se separa mai multe trepte de glacis de acumulare piemontană (spre exemplu în piemontul Borşei, pe contactul cu M.Rodnei). Deşi ca direcţie generală văile principale, Vişeul şi Iza, sunt orientate transversal faţă de liniile structurale ale substratului, în detaliu evoluţia reţelei a corespuns aproape permanent caracteristicilor substratului geologic. Astfel, văile se lărgesc în depozite badenian-panoniene (la Dragomireşti, pe Iza) şi oligocene (la Vişeul-de-Sus, pe Vişeu) şi se îngustează la trecerea prin roci mai dure, gresii cretacice (valea Vişeului, aval de Bistra) sau gresie eocenă de Strâmtura (valea Izei, între Rozavlea şi Bârsana). În reţeaua de văi secundare sunt şi adaptări la structură, aşa cum este cazul Ronişoarei, afluent de pe dreapta al Izei, care s-a orientat în lungul unui sinclinal format din roci moi, badeniansarmaţiene. Văile sunt însoţite de un sistem de 5-7 terase, care pe Tisa, Iza şi Vişeu ajung până la 150 m altitudine relativă. Cele mai bine dezvoltate sunt nivelurile de 5-11 m şi 11-24 m, foarte favorabile aşezărilor şi culturilor. În partea de vest a depresiunii, Tisa, Iza şi Mara au şi albii majore foarte largi. Reliefului natural i se adaugă şi depresiuni antropice, formate pe locul unor exploatări mai vechi de sare, la Coştiui. Complexul caracteristicilor c l i m a t i c e, de v e g e t a ţ i e şi s o l u r i prezintă variaţii importante, în funcţie de altitudine, de la vest spre est, fiind de o factură mereu mai accentuat montană spre golful depresionar de la Borşa. Astfel, partea vestică (bazinul inferior al Izei, bazinele Marei şi Ronişoarei), cu temperaturi medii anuale de peste 80C şi precipitaţii medii de 700-800 mm/an, este domeniul pădurilor de gorun şi al solurilor brune argiloiluviale. Partea centrală, cu temperaturi medii anuale de 70C - 80C şi precipitaţii de 800 mm–1.000 mm/an este domeniul pădurilor de mixte de fag-gorun şi al făgetelor, în general pe soluri brune luvice. Partea estică şi sectoarele mai înalte, cu temperaturi medii anuale de 60C - 70C şi precipitaţii medii care depăşesc 1.000 mm/an intră în domeniul pădurii de amestec fag-conifere şi al spodosolurilor. Ţara Maramureşului este p o p u l a t ă de foarte mult timp, fapt confirmat de numeroasele aşezări preistorice. Încă din sec. XI au fost menţionate mici formaţiuni politice locale ale populaţiei româneşti, din rândul cărora s-au ridicat în sec. XIV şi întemeietorii

16

statului feudal moldovean, prin migraţie peste Carpaţi. Anterior aceluiaşi sec. XIV documentele atestau 47 de aşezări. Densitatea permanent mare a populaţiei este confirmată şi de dimensiunile remarcabile la care au ajuns aşezările rurale, unele cu mai multe mii de locuitori (Moisei, cu 8.961 loc.). De asemenea, cu toate colonizările şi imigrările din perioadele de administraţie austriacă şi austro-ungară (zipseri – germani din Slovacia aduşi la Vişeul-de-Sus, evrei (atât în oraşe cât şi în sate, în mare parte exterminaţi în 1940 – 1944, sub ocupaţia hortyistă), populaţia a fost şi a rămas majoritar românească, păstrânduşi comportamentul demografic de-a lungul timpului. Prin natalitate şi bilanţ natural pozitiv, mereu superior mediei naţionale, Maramureşul are şi astăzi însemnate resurse de forţă de muncă, chiar pe fondul unei migraţii tradiţionale pentru lucrări agricole şi forestiere, pe arii largi. În afara satelor mari, răsfirate pe văi, gospodării risipite acoperă adesea şi interfluviile înalte. Majoritatea populaţiei are ocupaţii agricole. Se cultivă cereale (mai ales în bazinul Izei), in, cartof, plante furajere. Sunt intens utilizate terasele antropice de cultură, amenajate din vechime pe versanţi, până în partea înaltă a interfluviilor. Se cresc animale, în special bovine din rasa brună de Maramureş, creată aici, prin încrucişare. În vestul depresiunii este foarte rentabilă şi pomicultura. În perioada contemporană, s-a dezvoltat şi industria de transformare: a lemnului (la Sighet, Vişeul-de-Sus, Borşa), textilă (Sighet), chimică (Vişeulde-Sus), construcţii de maşini (Sighet). Ţara Maramureşului este extrem de variată şi interesantă sub aspectul potenţialului turistic etno-cultural, datorită menţinerii nealterate a unor vechi tradiţii şi a artei populare. Portul, obiceiurile extrem de bogate, artizanatul textil şi al lemnului, casele, porţile şi mai ales bisericile de lemn, ca şi adaptarea rapidă a multor gospodării ţărăneşti la standarde ale calităţii serviciilor obişnuite în turismul european, au racordat aria maramureşană la A.N.T.R.E.C. şi Euro-Gîtes, aducând venituri importante populaţiei.

Ţara Dornelor
-este înconjurată de M.Bistriţei Aurii, la nord, M.Bistriţei mijlocii, la est, M.Călimani, la sud şi M.Bârgăului, la vest. Este o depresiune înaltă, a cărei vatră e situată la 800 m şi, fiind plată, are margini care nu depăşesc 1.000 m. Geneza complexă a produs diferenţieri
17

morfologice, sub forma a două sectoare, unul vestic, mai mare drenat de Dorna şi afluenţii săi şi unul estic, drenat de Neagra Şarului. Sunt incomplet separate de un promontoriu cristalin, orientat sud-nord, Dealul Negru (1.302 m). Originea depresiunii, controversată, pare a fi una complexă, modelării externe stimulate de tectonică revenindu-i un rol însemnat. Pe această cale a fost îndepărtat aproape total sedimentarul paleogen, care ar fi trebuit să acopere integral depresiunea, odată ce în M.Ouşorul, situat imediat la nord, depozitele respective se află mai sus de 1600 m. Existenţa unor fracturi profunde care au putut produce prăbuşiri inegale este sugerată de numeroasele izvoare minerale. Este logic însă ca eficienţa modelării fluviale să fi fost accentuată, prin îmbogăţirea reţelei de afluenţi ai Bistriţei şi prin creşterea debitelor, datorită barajului vulcanic. R el i e f u l actual este cel al unei câmpii de acumulare aluvio-proluvială, cea mai mare parte fiind formată din albiile majore şi terasele Dornei, Negrei Şarului şi Bistriţei, precum şi din glacisuri de acumulare, în lungul contactului cu rama montană. Au fost identificate 7 terase, cu altitudine relativă până la 200 m, cu un grad de conservare foarte diferit, cele înalte păstrându-se numai ca depozite, pe areale mici, cele mai dezvoltate fiind terasele de 20 m şi 40 m – 50 m. Albiile majore sunt slab drenate, mlăştinoase, cu mari turbării oligotrofe, la Poiana Stampei (un strat gros de 6 m, acoperind o suprafaţă de 480 ha), şi pe Neagra Şarului. În turbării (tinoave) asociaţiile vegetale sunt cele specifice mediului acid oligotrof, arboretele având consistenţă slabă, cu exemplare pipernicite (pini, mesteceni, molizi, cu diametre de 10-22 cm la vârsta de 100 ani), iar vegetaţia ierboasă (dominată de muşchi) etalând specii relicte şi actuale subarctice – ca Sphagnum wulffianum, o specie de muşchi frunzos, cu arealul cel mai sudic în acest tinov, plante carnivore (Drosera rotundifolia) etc. O faună de rotifere, tardigrade şi păianjeni, păstrând aceleaşi caracteristici de mediu rece şi acid, măreşte valoarea ştiinţifică a turbăriilor, contribuind şi ea la dobândirea statutului de rezervaţie naturală. Turba se exploatează încă drept combustibil, iar nămolul de turbă se foloseşte în tratamentul balnear. C l i m a este rece şi umedă. Reduse prin circulaţie catabatică, precipitaţiile medii nu depăşesc 750 mm/an, dar umiditatea aerului este permanent accentuată, depăşind şi în iulie 72%. În depresiune sunt mai puţin de 40 zile cu cer senin pe an. Media termică este de numai 40C-50C. V e g e t a ţ i a naturală a fost forestieră, pădurile de conifere fiind însă în

18

cea mai mare parte înlăturate şi înlocuite cu pajişti, păstrându-se numai sub formă de pâlcuri sau şiruri de molizi care marchează limitele de proprietăţi. Deşi u m a ni z a r e a s-a produs mai târziu, Ţara Dornelor a ajuns la o densitate mare a populaţiei, aşezată în sate mici dar numeroase, situate în special pe terasele mai largi ale râurilor. Predomină satul dispersat, cu gospodării izolate, bine organizate (cu case foarte frumoase, construite din lemn, pe temelii de piatră), cu mici nuclee de grupare. Datorită asprimii climatului, culturile agricole nu se pot dezvolta. Există doar mici parcele de cartof şi trifoi. Cea mai mare parte a terenurilor despădurite este folosită ca păşuni şi fâneţe, pentru efective importante de bovine de rasă. Pe baza izvoarelor carbogazoase-feruginoase şi carbogazoase-arsenicale s-a dezvoltat staţiunea balneo-climatică Vatra Dornei. Se valorifică, de asemenea, şi apele de la Poiana Negrii (îmbuteliată în cantităţi mari), ca şi cele de la Şarul Dornei. Depresiunea este polarizată de orăşelul Vatra Dornei, relativ tânăr (sec.XIX) dar activ, cu unităţi industriale de prelucrare a lemnului, a laptelui şi unităţi de reparaţii ale utilajului forestier şi minier.

Depresiunea Drăgoiasa-Glodu
-ocupă aria cea mai restrânsă în cadrul ulucului depresionar şi este situată la altitudinea cea mai mare (1.000-1.100 m). Spre vest este închisă de M.Călimani, spre est de M.Bistriţei mijlocii care, prin înălţimea cristalină Almaşul Mare (1.451 m), o închid şi spre sud, separând-o de depresiunea Bilbor. În nord comunică larg cu Ţara Dornelor, printr-o înşeuare puţin denivelată. Se prezintă sub forma a două compartimente, cel vestic (Drăgoiasa) fiind separat parţial de cel estic(Glod) de către o altă înălţime cristalină, traversată de Neagra Broştenilor printr-un sector de vale destul de îngustă. Compartimentul Drăgoiasa are caracteristicile unei depresiuni de b a r a j v u l c a n i c, fiind format prin edificarea masivului Călimani în pliocenul superior-pleistocen. Bararea văii prin care un râu se orienta spre vest a determinat formarea unui lac. Acesta a fost treptat colmatat şi drenat prin înaintarea regresivă a Negrei Broştenilor. În sedimentele lacustre specifice s-au format şi lentile de cărbuni. Odinioară mai extinse, aceste depozite sedimentare au fost parţial îndepărtate prin eroziune. Compartimentul Glod (Glodul) s-a

19

format prin e r o z i u n e diferenţială, pe seama rocilor cretacic-eocene dintr-un mic sinclinal pe cristalin. C l i m a este mai rece decât în Ţara Dornelor, cu precipitaţii bogate (aprox. 1.000 mm/an) şi ceţuri frecvente. Depresiunea este totuşi bine populată. Gospodăriile sunt risipite în fâneţe, iar locuitorii cresc animale, extrag şi prelucrează lemnul. Pe lângă case sunt şi mici parcele cultivate cu cartof şi plante furajere. Depresiunea Bilbor este situată mai spre sud, la o altitudine mai mică (900 m – 1.000 m) şi are o suprafaţă mai mare. Caracteristicile b a r a j u l u i v u l c a n i c sunt încă mai evidente în cazul său, depozitele lacustre romanian-pleistocene (mai bine cunoscute, prin foraje) au o grosime mai mare (75-130 m) şi o răspândire mai largă. Formarea depresiunii se datorează înălţării aceluiaşi masiv vulcanic al Călimanilor, care a barat un pârâu orientat dinspre munţii cristalini ai Bistriţei mijlocii spre vest. A urmat colmatarea treptată şi drenarea lacului astfel format, atât spre est, prin înaintarea regresivă a Bistricioarei, cât şi spre sud, spre bazinul Mureşului, prin înaintarea obârşiilor pârâului Sec, afluent al Topliţei. În r e l i e f u l actual au mai rămas fragmente plane, din fosta câmpie de acumulare lacustră, separate de înălţimi cristaline izolate. Deşi mai blândă, c l i m a este totuşi destul de rece, temperaturile medii anuale nu depăşesc 40 C, iernile sunt geroase, cu frecvente inversiuni termice, când se înregistrează valori sub -300 C. Precipitaţiile sunt şi aici bogate, depăşind valoarea medie de 900 mm/an. Netezimea reliefului favorizează stagnarea apei, formarea turbăriilor şi înmlăştinirea pădurilor de conifere, care constituie v e g e t a ţ i a spontană. Acestea au fost însă înlocuite, în cea mai mare parte, cu pajişti folosite ca fâneţe. Culturile au condiţii ceva mai prielnice, alături de cartof crescând bine ovăzul şi chiar mici livezi de măr (cu soiuri criofile). Depresiunea este foarte bine populată, având însă o singură comună, mare (Bilbor), cu gospodăriile mai adunate în partea centrală şi risipite spre margini. Pe lângă creşterea animalelor şi exploatarea lemnului, se mai extrage cărbune (dintr-un strat cu grosimea de 3 m) şi se îmbuteliază ape minerale carbogazoase.

Depresiunea Borsec
-este asemănătoare g e n e t i c cu depresiunea Bilbor, de care este separată printr-o culme cristalină înaltă de aproape 1.400 m. Este drenată doar spre est, de pârâul Vinului, afluent al Bistricioarei. Depozitele lacustre romaniene, cu lignit, au fost mai puternic secţionate de reţeaua hidrografică, văile adâncindu-se până sub 800 m. A rezultat un relief
20

mai fragmentat, cu mai puţine sectoare plane. Formarea depresiunii se datorează edificării conului vulcanic Sărmaşul Mare (1.399 m), o prelungire sud-estică a M.Călimani.P ă d u r e a de conifere este mai bine păstrată, deoarece p o p u l a ţ i a se ocupă mai puţin cu agricultura, activităţile economice principale constând în valorificarea balneară şi îmbutelierea apelor minerale carbogazoase (cotate cel mai bine între apele minerale din aureola mofetică a catenei vulcanice), exploatarea travertinului şi a lemnului. S-a mai exploatat şi un mic zăcământ de lignit pliocen-pleistocen din bazinul Jolotca. Un foarte interesant (şi pitoresc) element al peisajului a fost calea ferată îngustă (azi dezafectată) spre Topliţa, specializată pentru transportul apei minerale, care făcea un ocol mare, coborând mai întâi spre est pe valea Vinului, până la confluenţa cu Bistricioara şi apoi se orienta spre vest, prin sudul depresiunii Bilbor.

Depresiunea Giurgeului (Gheorgheni)
-este mai largă, alungită pe direcţia NNV-SSE şi mult mai tipică de b a r a j v u l c a n i c decât precedentele. S-a format în romanian-pleistocen, ca urmare a erupţiilor din M.Gurghiului. Tectonica subsidentă a avut şi ea un rol genetic deosebit, confirmat de grosimea neobişnuită a depozitelor acumulate într-un interval relativ scurt (200 m – 700 m – chiar 1.000 m în centrul depresiunii – V.Mutihac, 1990), mai redusă în nord şi din ce în ce mai mare spre sud, ca şi de înclinarea acestora spre centru. Suprapuse unui fundament cristalin, depozitele sunt constituite atât din material vulcanic cât şi terigen (pietrişuri, nisipuri, argile), includ lentile de cărbune şi trec lateral spre vest în formaţiunea vulcanogensedimentară, cu care se întrepătrund. Faptul acesta dovedeşte că lacul format prin baraj se colmatase treptat în timpul punerii în loc a acestei formaţiuni, ulterior în depresiune instalându-se Mureşul. În r e l i e f se remarcă valea principală, însoţită de un sistem bogat de terase (8 niveluri, de la 4-5 m altitudine relativă până la 110-120 m), cea mai înaltă derivând din însăşi suprafaţa iniţială a câmpiei de acumulare lacustră. Contactele cu M.Giurgeului, în est şi cu M.Gurghiului, în vest, sunt acoperite cu o bordură largă de glacisuri de acumulare, uşor înclinată spre centrul depresiunii. Spaţial relieful prezintă însă diferenţieri. Partea centralsudică (la sud de Hodoşa) are aspectul unei câmpii fluvio-lacustre, formată prin dezvoltarea
21

excepţională a albiei majore a Mureşului (cu lărgime de câţiva kilometri), a teraselor sale inferioare şi a conurilor aluviale ale afluenţilor, în timp ce partea nordică are un relief mai fragmentat, secţionat de văi mai puternic adâncite, separate de interfluvii prelungi, formate în mare parte din succesiuni de terase. C l i m a t i c depresiunea Giurgeului este rece. Media termică la Gheorgheni este de numai 5,60 C (altitudinea fiind de 815 m), datorită producerii relativ frecvente a unor răciri masive, ca efect al inversiunilor termice, extrem de intense (până la 100C), cu durate de 1018 zile şi putându-se produce din septembrie până în martie (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Temperaturile minime au coborât uneori iarna până la -35,00 C la Gheorgheni şi -38,00 C la Joseni. Precipitaţiile sunt reduse, datorită efectului de baraj orografic produs de M.Gurghiu, având valori medii de aprox. 600 mm/an. Aportul de apă din aria montană şi drenajul deficitar, condiţionat de relieful plan al părţii central-sudice şi de evapotranspiraţia redusă, au determinat formarea unor mlaştini numeroase şi întinse (17, cu o suprafaţă totală de 476 ha), în care se află cantităţi apreciabile de turbă. În parte mlaştinile sunt drenate. Datorită temperaturilor reduse, v e g e t a ţ i a naturală este forestieră, aparţinând subetajului coniferelor, cu rare exemplare de fag pe terasele mai înalte ale Mureşului, deasupra stratului de inversiune. În cea mai mare parte depresiunea este însă despădurită, datorită populării dense şi utilizării agricole. P o p u l a ţ i a este numeroasă (aprox. 80.000 locuitori). Aşezările au evitat albia majoră umedă a Mureşului, instalându-se pe terase şi conuri aluvio-proluviale. În partea sudică satele secuieşti sunt mari, adunate, unele cu aspect urban (spre exemplu Ditrăul) şi situate la distanţe mai mari, valorificându-se agricol terenurile plane întinse. În partea nordică satele româneşti sunt foarte numeroase, mici, răsfirate pe văi, chiar cu tendinţe de risipire spre bordură. În funcţie de variaţii strict locale ale condiţiilor climatice, se cultivă cartof, ovăz, secară, plante furajere şi, pe suprafeţe mai mari, in. O bună parte din populaţia activă a lucrat în industria lemnului (la Gălăuţaş, Topliţa, Gheorgheni), a inului (în topitoria de la Joseni şi întreprinderea integrată de filatură-ţesătorie de la Gheorgheni), a lactatelor (Remetea), a prelucrării metalelor (piese de schimb pentru utilaj industrial) şi textilă (la Gheorgheni). Sub aspectul valorificării potenţialului turistic, la Topliţa funcţionează o mică staţiune balneară cu ape hipotermale, la Izvorul Mureşului este o staţiune turistică (climatică

22

şi pentru sporturi de iarnă), iar castelul medieval Bethlen de la Lăzarea, construit în 1530, a fost restaurat şi introdus în circuitul turistic ca spaţiu muzeal şi pentru organizarea unor expoziţii de artă. Şoselele care străbat în lung şi traversează depresiunea, ca şi segmentul de magistrală feroviară Braşov-Deda, asigură posibilităţi satisfăcătoare de comunicaţie.

Depresiunea Ciucului (Ciucurilor)
-este alungită nord-sud pe 45 km şi seamănă mult cu depresiunea Giurgeu, prin geneză, dimensiuni, climat, peisaj. Este formată prin b a r a j u l v u l c a n i c produs de edificarea M.Harghita. Amploarea subsidenţei este confirmată şi aici de grosimea sedimentelor de natură vulcanică şi terigene, cu cărbuni (800 m, dintre care 500 m în cuaternar). R e l i e f u l păstrează fragmente din câmpia de acumulare iniţială mai ales pe latura estică, la 70 m altitudine relativă faţă de Olt. Sub nivelul acestor fragmente se desfăşoară 4 niveluri de terase ale Oltului, cu altitudini relative între 2 m şi 32 – 40 m. La Jigodin şi la Racu, prezenţa unor aparate vulcanice la est de valea Oltului (pe latura vestică a M.Ciucului) îngustează depresiunea, compartimentând-o în trei sectoare (care explică şi pluralul toponimic) – Ciucul superior (compartimentul Dăneşti), Ciucul mijlociu (compartimentul Miercurea-Ciuc) şi Ciucul inferior (compartimentul Sânmartin, cel mai larg). C l i m a are acelaşi caracter aspru, cu răciri masive produse prin advecţii continentalearctice urmate de inversiuni termice cu durată mare şi valori minime severe (-38,40C la Miercurea-Ciuc). Structura şi distribuţia v e g e t a ţ i e i naturale sunt similare celor din depresiunea Giurgeu, ca şi gradul de împădurire redus, ca efect al umanizării intense. Pe fondul aceloraşi condiţii climato-hidrice înmlăştinirile sunt curente, turbăriile fiind însă mai restrânse decât în depresiunea Giurgeu. Pentru valoarea ştiinţifică a unor relicte glaciare (muşchiul de tundră Meesea hexasticha ş.a.), mlaştina Borsaroş de la Sâncrăieni a fost declarată monument al naturii. P o p u l a ţ i a este şi aici numeroasă, majoritar secuiască. Satele sunt mari, compacte, unele cu aspect urban (de exemplu Sândominic). Centrul polarizator al depresiunii îl constituie municipiul Miercurea-Ciuc, a cărui dezvoltare a fost stimulată puternic prin industrializare (industria construcţiilor de maşini, a lemnului, textilă, de prelucrare a maselor

23

plastice ş.a.). Multe unităţi industriale au fost dispersate în mediul rural (unităţi de fabricare a cherestelei la Sândominic, Cârţa, Sâncrăieni, a spirtului şi amidonului la Sânsimion ş.a). La Jigodin-băi se utilizează în scopuri balnear-terapeutice apele minerale. Ciceul este un important nod feroviar, la intersecţia magistralelor electrificate Adjud-Ciceu şi Braşov-Deda.

Depresiunea Ţara Bârsei-Trei Scaune (a Braşovului)
-este cea mai mare din întregul uluc depresionar. O r i g i n e a sa este tectonică, depresiunea fiind alcătuită dintr-un sistem de trei grabene, orientate NNV-SSE, formate datorită prăbuşirii unor sectoare montane ale catenelor de fliş şi cristalino-mezozoică. Fenomenul a început de la sfârşitul ponţianului şi a continuat până în pleistocenul inferior (M.Săndulescu, 1984). Cele trei compartimente-graben sunt marcate prin apropierea, pe direcţie nord-sud, a unor culmi ale munţilor din jur : cel vestic, Bârsa-Baraolt, se întinde spre est până la îngustarea produsă de M.Postăvaru şi câţiva martori de prăbuşire (dealul Cetăţuia ş.a.) din extremitatea sudică a M.Baraolt, rămaşi pe dreapta Oltului ; în poziţie centrală, Şesul Frumos (Sfântul Gheorghe) se află între îngustarea menţionată şi cea datorată prelungirii spre nord a M.Întorsurii Buzăului şi extremităţii sudice a M.Bodoc ; spre est se află compartimentul Târgul Secuiesc (Breţcu). Lacul care s-a instalat în acest sistem de grabene comunica , pe traseul actualei văi a Oltului, cu cel din depresiunea Făgăraş, fiind complet drenat spre sfârşitul pleistocenului mediu, aşa după cum atestă cele mai noi depozite fosilifere, de la Bod-Rodbav. Sedimentele caracteristice, deşi conţin şi material piroclastic, sunt predominant terigene (marne, argile, nisipuri, prundişuri, grupate într-un complex bazal cu 5 strate de cărbuni, peste care se află alte două complexe, marnos şi psefito-psamitic (V.Mutihac, 1990) şi destul de groase (600 m – 700 m). O parte din câmpia lacustră iniţială se păstrează în r e l i e f u l actual sub forma unei trepte mai înalte, în partea de vest, la poalele M.Perşani. Terasele Oltului sunt foarte bine dezvoltate, cele mai înalte având altitudinea relativă de 90 m – 112 m, dar dispărând spre centru, sub efectul subsidenţei active. Vatra depresiunii este formată din îmbinarea şesurilor largi al Oltului şi afluenţilor săi, relieful fiind deosebit de neted. În zonele marginale joncţionează vaste conuri aluviale ale râurilor care coboară din munţii înconjurători, mai ales pe latura sud – sud-vestică, spre M.Bârsei ş.a., formând întinse glacisuri de acumulare (spre
24

exemplu, în golful depresionar Zărneşti). Un element morfologic deosebit sunt dunele de la Reci, modelate de vânt în nisipuri aluviale. Prin comparaţie cu depresiunile Giurgeu şi Ciuc, Ţara Bârsei-Trei Scaune fiind mai largă şi mai joasă (500 m – 750 m) are o c l i m ă mai caldă (media termică anuală de 7,80C la Braşov este cu 2,20C mai mare decât la Gheorgheni), dar mai continentală (amplitudinea termică medie anuală este de 220C-240C). Inversiunile termice sunt foarte frecvente şi intense; când în ianuarie 1942 la Bod (508 m altitudine) s-au înregistrat -38,0C (minima termică absolută din ţară), în Bucegi, la vârful Omul (2.504 m), s-au înregistrat numai -240C. În interior, inversiunilor li se datorează condiţiile mai aspre din centru faţă de cele din ariile marginale, mai înalte (mediile termice ale lunii ianuarie sunt de -5,30C la Bod şi de –3,90C la Braşov). Datorită altitudinii modeste a munţilor Bodoc, Baraolt şi Perşani, care mărginesc depresiunea spre nord – nord-vest, circulaţia foehnală nu atenuează stratificaţiile termice şi nu măreşte temperatura aerului. Cantitativ, precipitaţiile cresc de la 550 mm/an, în partea centrală, la 750 mm – 850 mm/an, pe rama sudică şi sud-estică. H i d r o g r a f i c, depresiunea funcţionează ca un colector de ape pentru Olt, care intră cu un debit de 7,8 m3/s, dar primind aici Râul Negru, Timişul, Bârsa, Homorodul, Aita ş.a. iese cu un debit de peste 38 m3/s. În ansamblu, reţeaua este densă (0,5-0,6 km/km2) fiind alimentată şi din izvoare bogate, care provin din infiltraţii puternice în glacisurile de pe rama montană. Râurile sunt convergente în „pieţe” de adunare a apelor, la Feldioara, la Prejmer, în arii de subsidenţă activă, unde prezintă şi o oarecare dezorganizare, fapt care alături de drenajul deficitar, favorizat şi de platitudinea reliefului, a impus măsuri hidroameliorative susţinute. În special s-au regularizat cursurile, pentru evitarea inundaţiilor (altădată frecvente pe Olt, pe Râul Negru ş.a.), dar au fost drenate şi multe mlaştini, în special în vederea realizării unor terenuri pentru culturi agricole, păşuni şi construcţii. V e g e t a ţ i a forestieră naturală (păduri de gorun şi de amestec gorun-fag-carpen, în aria marginală) a fost aproape integral înlocuită, de multe sute de ani, cu pajişti secundare şi culturi. Acolo unde se mai păstrează, este puternic influenţată de inversiunile termice, gorunul urcând şi până la 1.050 m la Poiana Braşov, molidul coborând până la 800 m, pe rama depresiunii şi bradul pătrunzând în subetajul de gorun până la 600 m. Accentele de continentalism climatic au favorizat şi ochiuri de vegetaţie stepică (cu colilie, rogoz pitic, jaleş, arbuşti xerofili – migdal pitic, porumbar, păducel ş.a.) pe dealul Lempeş, care domină

25

şesul Bârsei. Condiţiile climatice, morfologice şi hidrogeologice au contribuit la formarea mlaştinilor cu turbă (a bahnelor Sântionlunca, Boroşneu ş.a.), cu o floră specifică, acidofilă, reprezentată prin plante interesante, multe relicte glaciare favorizate de apele unor izvoare reci, unele aflate la limita sudică a arealului specific ( spre exemplu Pedicularis sceptrum carolinum), altele endemice etc. În mlaştinile-rezervaţii naturale de la Hărman, Prejmer şi Stupini, a căror suprafaţă s-a redus în ultimii 30 de ani de la 100 ha la 1 ha, se află o plantă carnivoră unică în lume, Armeria alpina ssp.barcensis (jimla Ţării Bârsei), grav ameninţată prin desecarea abuzivă, construcţii în perimetrul rezervaţiei ştiinţifice, chiar incendierea vegetaţiei pentru extinderea păşunii. Pe dunele de la Reci se păstrează un arboret de mesteacăn aflat în regim de rezervaţie naturală. Pe lângă ponderea însemnată a s o l u r i l o r hidromorfe, depresiunea prezintă originalitatea pedologică a unei evoluţii spre molizare a argiluvisolurilor forestiere iniţiale, ca urmare a unei îndelungi utilizări agricole. Depresiunea este foarte bine p o p u l a t ă, având peste 600.000 locuitori, dintre care mai mult de jumătate (314.219)se află în Braşov. Calităţile sale naturale de excepţie în spaţiul montan, poziţia la contactul unor mari unităţi naturale, economice, politicoadministrative şi la intersecţia a numeroase drumuri transcarpatice explică nu numai permanenta sa capacitate de atracţie şi geneza unei reţele dense de aşezări, ci şi ritmul deosebit al dezvoltării acestora. Gradul de urbanizare este cel mai avansat din toată aria montană (8 oraşe în care se concentrează 77 % din numărul total al populaţiei). Cele 143 sate au dimensiuni variate, de la cele mici (sub 300 locuitori) la unele care depăşesc 3.000 loc. (Tărlungeni, Hărman) şi chiar 4.000 loc.(Prejmer). Structura etnică (eterogenă datorită colonizărilor) este subliniată şi de grupări spaţiale, a românilor în sud şi sud-vest, a saşilor în centru şi a secuilor în nord-est. Condiţiile naturale au favorizat dezvoltarea timpurie a unei agriculturi care s-a diversificat treptat, până la tipuri structurale specifice ariilor extracarpatice. Se cultivă cartof, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, secară dar şi grâu, porumb, legume, flori. Pe glacisurile marginale din sud (ca şi pe cele nordice din Şesul Frumos) sunt livezi, iar păşunile şi fâneţele sunt diseminate, începând de pe ramă, în toată depresiunea. Industrializarea este una dintre cele mai puternice din ţară (parcurgând însă azi o etapă de restructurare). Procesul a evoluat atât pe baza unor tradiţii medievale, cât şi prin investiţii specifice în perioada postbelică, fiind vizat în primul rând Braşovul, dar şi unele orăşele altădată mai puţin dezvoltate (Târgul Secuiesc, Sfântul Gheorghe). De asemenea, o parte

26

din aşezările rurale au dobândit statut urban prin industrializare (Săcele, Râşnov ş.a.). Printre cele mai importante ramuri se pot cita, construcţiile de maşini (Braşov, Codlea, Săcele Tohan ş.a.), industria textilă (Braşov, Lunca Câlnicului ş.a.), industria celulozei şi hârtiei (Zărneşti), metalurgia cuprului şi rafinarea petrolului (Braşov) etc. Braşovul mai este şi un nod de comunicaţii de prim ordin, deţinând, de asemenea, o importantă funcţie de coordonare pentru zona înconjurătoare. Gruparea montană cu caracter de tranziţie (a Bucegilor)

Având caracteristicile geografice esenţiale ale Carpaţilor Orientali, dar şi interferenţe cu elemente ale peisajului geografic al Carpaţilor Meridionali, gruparea montană a Bucegilor domină dinspre sud-est Ţara Bârsei (golful Zărneşti) şi dinspre nord Subcarpaţii, învecinându-se spre est cu M.Baiului, de care o separă culoarul de văi urmat de Gârcin, Cerbu, Prahova şi apoi pasul Sinaia, iar spre vest cu M.Făgăraşului, în lungul văilor Dâmboviţa şi Bârsa. În ceea ce priveşte constituţia geologică, ei sunt un segment tipic al axului cristalinomezozoic, reprezentat printr-un complex tectono-structural special, Leaota – Bucegi - Piatra Mare. Soclul cristalin aflorează masiv în M.Leaota. Restul grupării (M.Bucegi, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr şi M.Bârsei) se dezvoltă pe cuvertura sedimentară mezozoică, predominant conglomeratică şi calcaroasă. Întreaga unitate şariază unităţile de fliş, în lungul limitei est – sud-estice. Specificul substratului geologic a influenţat puternic morfogeneza, categoriile de relief structural şi de facies petrografic fiind dominante. Efectul de înălţare produs de orogeneza cea mai recentă a fost mai puternic decât în alte unităţi ale Carpaţilor Orientali, ceea a ce a determinat o etajare mai complexă a învelişului vegetal.

Masivul Bucegi
-este cel mai reprezentativ şi pitoresc în această grupare, având ţinuta masivelor cristaline orientale şi nota de peisaj alpin a celor meridionale. Este înalt (2.504 m în vârful Omul), dar are o suprafaţă redusă iar căile de acces naturale şi amenajate l-au făcut extrem

27

de atrăgător, atât pentru cercetarea ştiinţifică, cât şi pentru turism. Prin predominarea conglomeratelor în substrat şi forma rombică în plan seamănă mult cu Ceahlăul. O parte din limita sa est – sud-estică coincide cu limita întregii grupări. Ca limite şi vecinătăţi interne, domină dinspre est Culoarul Bran-Rucăr şi este separat în sud-vest de M.Leaota prin valea Brăteiului. O r o g r a f i c domină toate unităţile învecinate, înălţându-se deasupra Ţării Bârsei şi văii Prahovei cu 1.600 m – 1.800 m. Atât spre exterior cât şi spre interiorul grupării se termină cu abrupturi puternice, sculptate în conglomerate sau calcare, cu diferenţe de nivel de peste 1.000 m, care contrastează puternic cu netezimea aproape perfectă a părţii înalte, un platou larg ondulat, asemănător celui din Ceahlău. Nodul orografic este vârful Omul (2.504 m) din care două culmi principale se orientează una spre sud – sud-est, între Prahova şi Ialomiţa (mai înaltă, cu Coştila – 2.480 m, Caraimanul – 2.284 m, Furnica – 2.103 m şi Vârful-cu-Dor – 2.030 m) şi alta spre sud – sud-vest, între Ialomiţa şi Brătei (mai scundă, cu vârful Doamnele – 2.189 m). Spre nord-vest, nord şi nord-est, din vârful Omul coboară culmi mai scurte şi foarte abrupte în profil longitudinal. Sub aspect g e o l o g i c, fundamentul Bucegilor este cristalin, reprezentat predominant prin roci epimetamorfice (şisturi muscovito-cloritoase) din seria prehercinică de LereştiTămaş (V.Mutihac, 1990). În cuvertura sedimentară preaustrică cele mai reprezentative sunt calcarele masive, recifale, din jurasicul superior (cu grosimi de câteva sute de metri, care aflorează în partea de vest şi pe sectoare mai mici în partea central-sudică, degajate prin modelare externă specifică în valea Ialomiţei) şi mai ales conglomeratele masive din cretacicul mediu (cu o grosime de 2.000 m, mai mare decât a celor din Ceahlău şi Ciucaş, dispuse în două niveluri separate printr-unul de gresii – gresia de Scropoasa şi prezentând pe alocuri alte intercalaţii de gresii, în strate mai subţiri). Întreaga cuvertură sedimentară este cutată sub forma unui vast sinclinal orientat nord-sud, cu axul apropiat traseului actual al văii Ialomiţei, uşor asimetric, cu flancul estic mai larg şi mai slab înclinat.. Principala caracteristică a r e l i e f u l u i este dezvoltarea excepţională a reliefului structural. Suprafeţe structurale sunt specifice în partea înaltă, pe feţele interne ale ambelor flancuri ale sinclinalului, la vest şi est de valea Ialomiţei, mai largi în partea estică, prezentând o uşoară înclinare spre axul sinclinalului. Marile abrupturi externe, care poartă vârfurile înalte, sunt nişte cueste, dezvoltate pe capetele de strat ale conglomeratelor

28

cretacice în est (abruptul prahovean) şi ale calcarelor jurasice şi conglomeratelor cretacice în vest (abruptul brănean). Evoluţia cuestelor se produce relativ rapid, prin acţiunea conjugată a dezagregării gelive, apelor curgătoare şi avalanşelor. Unele văi au străpuns frontul de cueste, desprinzând martori izolaţi. Poliţele (local numite brâne) apar pe versanţii de cuestă în niveluri succesive, corespunzătoare intercalaţiilor de gresii (spre exemplu, în Caraiman). În funcţie de orientarea lor, văile sunt fie adaptate la structura substratului (Ialomiţa are o vale longitudinală tipică de sinclinal, văile afluenţilor săi, conforme înclinării stratelor spre ax, sunt consecvente), fie o secţionează (valea superioară a Izvorului Dorului, are orientare longitudinală dar subsecventă, ceea ce a făcut versantul vestic mai abrupt, de tip cuestă şi cel estic mai slab înclinat, conform). Reorientarea în unghi drept a acestei văi a fost explicată printr-o captare de către un afluent al Prahovei, care evolua mult mai energic, în lungul unei văi cu profil longitudinal puternic înclinat, de fapt o succesiune de praguri cu cascade – cascadele Vânturişului (Valeria Micalevich-Velcea, 1961). Relieful carstic este reprezentat în primul rând prin cheile formate în bazinul Ialomiţei, în sectoarele în care calcarele jurasice au fost degajate de sub conglomeratele cretacice. Pe valea Ialomiţei se succed cheile Urşilor, cheile Peşterii (lângă peştera Ialomiţei), cheile Tătarul Mic (Coteanului), cheile Tătarul Mare, cheile Zănoagei şi cheile Orzei, în alternanţă cu sectoare mai largi, cu aspectul unor mici depresiuni de eroziune selectivă, în conglomerate sau intercalaţii marno-argiloase (spre exemplu Padina, între cheile Peşterii şi cheile Tătarul Mic). În geneza cheilor au existat şi episoade de evoluţie carstică subterană, confirmate de numeroasele ruperi (şi cataracte, local numite horoabe) în profilul longitudinal al talvegurilor, profilul transversal frecvent în surplombe, marmitele de pe versanţi şi meandrele foarte strânse, care par să derive din trasee subterane. Dintre peşteri, cea mai mare şi mai cunoscută este cea a Ialomiţei, cu intrarea la altitudinea de 1.660 m, cu un segment mai accesibil la început, grav degradat de vizitatori şi unul mai greu accesibil, cu formaţiuni concreţionare şi urme de faună cavernicolă pleistocenă (Ursus spelaeus). Rătei, cea mai lungă dintre peşterile cercetate (7 km) este situată în extremitatea sud-vestică a Bucegilor. Celelalte peşteri, mici, sunt mai puţin cunoscute. La suprafaţă, aflorimentele de calcar sunt corodate sub forma unor câmpuri de lapiezuri (spre exemplu, în M.Strungile Mari, din culmea sud-vestică.

29

Un efect al modelării selective sunt şi formele cu aspect bizar, numite popular babe sau ciuperci, care s-au format datorită rezistenţei mai mari la dezagregare a lespezilor de gresie intercalate în conglomeratele cretacice. Fragmentele de rocă dezagregată prin gelifracţie au fost purtate (şi parţial îndepărtate) de vânt, a cărui forţă de şoc a devenit astfel mai puternică. Efectul morfologic al coraziunii este dovedit de forma aerodinamică a trunchiurilor ciupercilor, orientate NNV-SSE, ca şi vântul dominant. Complexe morfologice ruiniforme de dezagregare (stâlpi, colţi – Colţii Morarului ş.a., turnuri, sfinxul din M.Scara) s-au format şi pe conglomerate. Deşi Bucegii au altitudine mai mare, relieful glaciar are un grad de dezvoltare asemănător celui din M.Rodnei, datorat probabil unui deficit de precipitaţii solide, condiţionat de poziţia sud-estică şi în umbra culmii înalte a Făgăraşului. Centrul glaciaţiei a fost vârful Omul, în jurul căruia s-au format câteva circuri complexe. Din acestea se orientează radiar văi glaciare cu profil transversal clasic, cea mai mare fiind valea Ialomiţei, în sud, cu o morenă frontală la 1.760 m, lângă cheile Urşilor. Spre est se orientează văile glaciare ale Cerbului şi Morarului, spre nord – nord-est, văile glaciare (mai lungi) ale Ţigăneştilor şi Mălăieştilor prezintă morene frontale la 1.350 m, iar spre vest – valea Găurii. Între văile glaciare vecine interfluviile au formă de creste (custuri), aşa cum este custura din M.Padina Crucii, dintre văile Ţigăneşti şi Mălăieşti. Deoarece conglomeratele au fost puternic dezagregate în sectoarele de prag, în circuri nu s-au putut forma lacuri glaciare. Într-o singură excavaţie, de mici dimensiuni, pe valea Ţigăneştilor se strâng temporar ape. Morenele au fost traversate şi mai uşor de către râuri. Pe fondul general da factură morfostructurală, relieful glaciar este şi el influenţat de structura substratului, văile glaciare subsecvente având o asimetrie evidentă (spre exemplu, valea Şugărilor, afluent de pe stânga al Ialomiţei). De asemenea, în profilul longitudinal al văilor glaciare, pragurile au şi o natură structural-litologică, mai ales în cazul văilor orientate contrar înclinării stratelor (spre exemplu, valea Mălăieştilor). În literatura de specialitate (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) se argumentează manifestarea a două faze glaciare pleistocene, urmele primei fiind observabile sub forma unui nivel de umeri în lungul văilor glaciare. Aceasta a fost şi cea mai puternică, văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor fiind parcurse de o masă unitară de gheaţă, în timp ce în a doua fază glaciară, mai slabă, s-au format numai gheţari individuali, pe fiecare din aceste văi. În perioadele glaciare dezagregarea gelivă a conglomeratelor şi

30

calcarelor din marile abrupturi externe a fost mai puternică decât cea actuală, creând mantale groase de grohotiş fosil, care maschează structura geologică, mai ales la poalele abruptului prahovean. În ceea ce priveşte relieful ciclic, unele cercetări mai vechi (Emm. de Martonne, 1906) au considerat toată aria de platou înalt ca expresie morfologică a marii nivelări miocene, corespunzătoare suprafeţei Râul Şes. Cercetările mai recente (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) confirmă prezenţa acestei suprafeţe, dar sub forma unui nivel mai coborât, la 1.600 m, în bazinul Ialomiţei. De asemenea, ca şi în alte surse (G.Vâlsan, 1939), se susţine existenţa suprafeţei Borăscu, prezenţă mai greu de argumentat avându-se în vedere evoluţia geologică a unităţii central – est-carpatice (cristalino-mezozoice) în care se încadrează gruparea Bucegilor. În sudul masivului apar fragmente, sub formă de pinteni, ale suprafeţei de nivelare Predeal (Poiana Mărului sau Gornoviţa). C l i m a este marcată în primul rând prin însemnate diferenţieri termice verticale, generate de desfăşurarea masivului pe un ecart altitudinal mare. Media termică anuală, care la Dobreşti, pe valea Ialomiţei (la altitudinea de 900 m) este de 6,20 C coboară la Scropoasa, amont de cheile Orzei (1.101 m) la 4,10 C, iar al vârful Omul (2.504 m) devine negativă (-2,50 C). Inversiunile termice de vale, mult mai frecvente pe valea Prahovei, închisă spre sud-est de defileul de la Posada, fac ca aici temperaturile să fie sensibil mai reduse şi fenomenele hidrometeorologice de inversiune mult mai accentuate şi mai durabile decât pe valea Ialomiţei. La Sinaia, aflată la aceeaşi altitudine cu Dobreştii, media termică anuală este de numai 3,70 C, iar numărul mediu anual de zile cu ceaţă este de 174, faţă de numai 44 la Scropoasa, ceea ce demonstrează marja destul de însemnată de subiectivism din voga climatică a staţiunilor de pe valea Prahovei. Platoul înalt are un climat alpin ; la 1.800 m temperaturile medii sunt negative timp de 200 zile pe an, frigul combinat cu vântul puternic alungând pădurea numai în locuri adăpostite. Distribuţia precipitaţiilor este atipică faţă de legea gradientului vertical, diferenţierile fiind mult mai reduse decât cele normale. Astfel, în sezonul rece partea înaltă este mai uscată, rămânând frecvent deasupra plafonului norilor stratiformi. La Dobreşti precipitaţiile medii anuale sunt de 1.101 mm, iar la vârful Omul, cu 1.600 m mai sus, sunt de numai 1.134 mm. Efectul de „umbră” produs de culmea M.Făgăraş este încă accentuat de foehnizarea impusă la coborârea abruptului estic,

31

ceea ce face ca versantul prahovean să fie şi el mai uscat (971 mm la Sinaia) decât cel brănean. În ansamblu însă zăpada este abundentă, stratul durând în medie 5-6 luni pe an. H i d r o g r a f i c, Bucegii sunt un castel de ape, din care râurile se dirijează divergent spre exterior, fără ca reţeaua să fie prea densă. Cel mai mare şi mai activ este Ialomiţa. Pentru toate, alimentarea subterană este foarte importantă, o mare parte din precipitaţii şi apele din topirea zăpezii infiltrându-se în calcare şi în grohotişurile formate pe conglomerate şi generând izvoare puternice (spre exemplu la baza mantalelor de grohotişuri de pe abruptul prahovean). V e g e t a ţ i a este foarte bogată şi foarte interesantă. Cercetările de botanică sistematică (Al.Beldie, 1967) au indicat prezenţa a 1185 plante vasculare şi a 68 % din endemismele carpatice (fapt care înrudeşte Bucegii cu Ceahlăul). Pădurea ocupă aproape o jumătate din suprafaţă, dezvoltându-se pe versanţii exteriori şi înaintând pe valea Ialomiţei spre nord până la 1.750 m – 1.850 m. În mod excepţional, pe versanţii sudici, la adăpost de vânt, poate urca până la 1.960 m, situaţie care nu se regăseşte nicăieri în Carpaţii Orientali. De la bază până la 1.400 m – 1.500 m pădurea de foioase cu gorun şi fag, apoi fag, este urmată de molid, brad şi fag, fagul urcând mai sus decât în nordul Carpaţilor Orientali. Până la limita superioară urmează o fâşie îngustă de conifere (molid, cu o proporţie mare de zadă şi , mai sus de 1.700 m, exemplare de zâmbru). Subetajul subalpin a fost în mod natural foarte larg dezvoltat, cu jnepenişuri întinse, care au generat şi oronimele Jepii Mari, Jepii Mici ş.a., până mai sus de 2.000 m. În aceleaşi asociaţii vegetează afinul, ienupărul, bujorulde-munte. Suprafaţa jnepenişurilor s-a redus însă mult, prin defrişarea veche, pentru păşuni. În altitudine urmează subetajul pajiştilor alpine, formate din rogoz (specii de Carex), păruşcă (Festuca glacialis), ţăpoşică (Nardus stricta), Loiseleuria procumbens (o ericacee măruntă), Salix herbacea ş.a. În pajişti şi pe stâncării cresc multe plante cu flori viu colorate, ca Papaver pyrenaicum, Gentiana lutea, Dianthus kitaibelii ş.a. Pe un fragment de platou neted din M.Lăptici, la 1.470 m, este şi un tinov cu Sphagnum, înconjurat de bumbăcăriţă (Eriophorum latoifolium), rugină (Juncus effusus), plante carnivore. Datorită bogăţiei floristice şi valorii ştiinţifice a plantelor rare, relicte ş.a., a complexelor geologice şi geomorfologice, ca şi valenţelor estetice ale întregului peisaj geografic, partea înaltă a Bucegilor se află în regim de parc naţional. Pe o suprafaţă totală de 6.680 ha, cu formă de potcoavă deschisă spre sud, incluzând Omul şi partea înaltă a culmilor care coboară în jurul

32

său, desfăşurată de la 1.000 m – 1.110 m pe versantul prahovean şi de la 1.650 m pe versantul brănean, până la 2.500 m, sunt protejate pădurile, asociaţiile vegetale subalpine şi alpine, relieful de facies petrografic, cascadele, peşterile, relieful glaciar ş.a. O suprafaţă de 200 ha, pe versantul sudic al Caraimanului şi pe valea Jepilor (cu vegetaţie specifică, pe brîne) a fost declarată zonă ştiinţifică cu regim de protecţie absolută. Viaţa e c o n o m i c ă a fost multă vreme dominată de păstoritul de pe platoul înalt. Din secolul XVIII (1789) s-a amenajat drumul transcarpatic pe valea Prahovei, iar cu aproape un secol mai târziu (1879) a fost introdusă în circulaţie magistrala feroviară din capitală spre Transilvania, prin pasul Predeal. Atunci a început industrializarea şi urbanizarea văii Prahovei, ca şi valorificarea ei climatică şi turistică (în cea mai mare parte bazată pe potenţialul munţilor din jur, în special al Bucegilor), amenajându-se primele staţiuni, Sinaia, Buşteni şi Poiana Ţapului. Pe valea Ialomiţei, rămasă fără drum transcarpatic, dezvoltarea modernă a fost mai lentă, limitându-se la exploatarea lemnului şi construirea hidrocentralei de la Dobreşti, cu lacul de acumulare Scropoasa, în 1929. În perioada postbelică s-au mai construit hidrocentralele de la Moroieni şi de la Scropoasa, cu lacul de acumulare Bolboci. Bucegii sunt munţii cu cea mai intensă solicitare turistică din ţară, datorită proximităţii capitalei şi accesibilizării lor prin căi de comunicaţie moderne (drumul naţional şi magistrala feroviară pe valea Prahovei, şoseaua prin pasul Sinaia, până la 2.400 m pe Coştila, şoseaua de pe valea Ialomiţei până în cheile Urşilor), ca şi prin amenajări şi echipamente speciale (linii de teleferic Sinaia – Vârful-cu-Dor, Buşteni – Babele – Peştera), instalaţii de teleschi (Vârful-cu-Dor ş.a.) şi capacităţi moderne de cazare (cabane, hoteluri alpine etc.).

Munţii Leaota
-sunt consideraţi uneori în literatura de specialitate (Al.Roşu, 1973) ca parte a unui grup unitar Bucegi-Leaota. Caracteristicile lor geografice sunt însă destul de diferite de cele ale Bucegilor şi juxtapunerea morfologică nu poate anula această realitate. O înşeuare înaltă (Bucşa, 1.750 m) la izvoarele Brăteiului marchează contactul celor două masive. Leaota se prezintă sub forma unui bloc lipsit de personalitate, care se întinde spre est până la văile Brăteiului şi Ialomiţei, spre vest până la valea Dâmboviţei, spre sud domină Subcarpaţii iar
33

spre nord-vest se înalţă cu aprox. 500 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr. În constituţia lor g e o l o g i c ă predomină rocile cristaline (şisturi cloritoase ş.a.) din seria de epizonă Lereşti-Tămaş. Subordonat, în partea centrală sunt şi roci mai dure(gnaise, micaşisturi) din seria de mezo-katazonă Voineşti. Pe o arie restrânsă, în est – sud-est, aflorează şi conglomerate cretacice, în poziţie sinclinală şi la altitudine mică. Au un r e l i e f greoi, masiv, monoton. Văile râurilor au conturat o serie de culmi radiare care se orientează divergent din nodul orografic Leaota (2.133 m), spre nord, vest, sud-vest şi sud-est. Interfluviile au înfăţişarea unor plaiuri înalte, larg ondulate, monotone, contrastând cu văile înguste, puternic adâncite, cu versanţii abrupţi. Nu au relief glaciar, ci doar nişte nişe de nivaţie. P r e c i p i t a ţ i i l e bogate şi constituţia litologică puţin favorabilă infiltraţiei au favorizat formarea unei r e ţ e l e h i d r o g r a f i c e deosebit de dense (1,1 km/km2), mai ales prin comparaţie cu Bucegii. Leaota este destul de bine împădurită, în special pe versanţi. La bază, pădurea începe cu fag, urmat până la 1.400 m – 1.500 m de o pădure de amestec fag-molid, deasupra căreia se află o bandă îngustă de molidiş. Plaiurile înalte se înscriu în subetajul subalpin, pajiştea fiind însă mult extinsă, atât prin defrişarea jnepenişurilor cât şi prin despădurire. Activităţile economice tradiţionale, neschimbate nici în perioada actuală, constau în păstorit (practicat în special de sătenii din Bran) şi exploatarea lemnului (mai ales de către musceleni).

Munţii Bârsei
-includ două masive destul de asemănătoare, situate între pasul Predeal şi Ţara BârseiTrei Scaune, individualizate spaţial prin valea îngustă a Timişului – Postăvarul, spre vest şi Piatra Mare, spre est. Constituţia lor g e o l o g i c ă o continuă spre nord-est pe cea a Bucegilor, la care se adaugă şi unele elemente de asemănare cu Perşanii. Sunt formaţi din roci sedimentare de vârstă triasică şi jurasică (predominând calcarele), dar şi din fliş cretacic (conglomerate, marne, gresii). Întregul ansamblu sedimentar este foarte puternic şi complicat cutat, cu falieri şi mici şariaje, orientate de la nord-vest spre sud-est. Calcarele triasice şi jurasice aflorează în general de sub masa de fliş cretacic, în axele unor structuri anticlinale.

34

R e l i e f u l cel mai înalt s-a păstrat pe calcare, sub forma unor culmi orientate conform liniilor structurale, Cristianul Mare (1.799 m) în Postăvarul şi Piatra Mare (1.842 m). Versanţii calcaroşi sunt acoperiţi cu lapiezuri iar pe unele văi s-au format chei, cu profil longitudinal de talveg în trepte, uneori foarte spectaculoase (spre exemplu, Prăpastia Ursului şi cascada de la Şapte Scări, pe versantul nordic al Pietrei Mari, sau cheile Râşnoavei, în Postăvarul). Deşi puţin caracteristic, endocarstul este destul de interesant, în Piatra Mare existând o peşteră cu gheaţă, iar peştera Fundata din valea Râşnoavei parcurgând în 1949 un episod de explozie hidraulică, prin care un volum apreciabil de apă acumulat în galeria de resurgenţă, temporar colmatată, a expulzat brusc materialul obstruant. Pe conglomeratele, gresiile şi marnele cretacice care predomină în ariile marginale s-a format un relief mai scund, lipsit de originalitate. În partea de vest şi nord-vest a Postăvarului s-a dezvoltat larg o treaptă de relief deosebit de netedă, cu altitudine de aprox. 1.000 m, interpretată ca fragment al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului. Acest nivel secţionează fără denivelări sedimentarul de vârstă triasică şi jurasică şi suportă, pe alocuri, depozite de vârstă pleistocen inferior, fapt care confirmă geneza şi perioada formării lui. Un fragment din această treaptă, M.Tâmpa, avansează ca un pinten spre Ţara Bârsei, dominând Braşovul. Deşi nu sunt prea înalţi, M.Bârsei primesc o cantitate medie de p r e c i p i t a ţ i i comparabilă cu cea din Bucegi (1.100 mm), deoarece, la fel ca Perşanii, nu sunt ecranaţi spre vest. Astfel, sunt în cea mai mare parte acoperiţi de p ă d u r e, începând cu cea de gorun (de la contactul cu Ţara Bârsei, spre exemplu pe Tâmpa), urmată de făgete, apoi de amestecul fag-molid şi de molidişuri, în partea cea mai înaltă. Numai pe suprafeţe foarte mici, în special în Piatra Mare, s-a putut dezvolta o vegetaţie subalpină. Ca şi în alţi munţi, pajiştile au fost mult extinse prin defrişare şi mai ales prin despădurire, pentru păşunat. În ordinea importanţei activităţilor economice specifice, M.Postăvarul şi Piatra Mare constituie o zonă turistică aproape la fel de intens fragmentată ca şi Bucegii. Între staţiunile climatice, Poiana Braşov (dezvoltată pe treapta de 1.000 m din M.Tâmpa) a fost mult timp cea mai modernă staţiune turistică din ţară şi s-a dezvoltat continuu, extinzându-şi atât capacitatea fizică de cazare, cât şi nivelul calitativ al unor servicii turistice din ce în ce mai diversificate. Alte staţiuni s-au dezvoltat pe valea Timişului (Timişul-de-Sus şi Timişul-deJos), specializate în tabere pentru copii. Cetatea ţărănească de la Râşnov (în extremitatea vestică a treptei de la Poiana Braşov), sectoarele de chei, peşterile mici de la Pietrele-lui-

35

Solomon, în Postăvarul, cabane şi hoteluri, linii de teleferic pe Postăvarul şi Tâmpa, drumuri de acces turistic foarte pitoreşti (Braşov – Poiana Braşov) accentuează atractivitatea acestor munţi. Subordonat, exploatarea unor roci utilizate ca materii prime în industria materialelor de construcţie (calcar, pentru var, din D.Şprenghi şi D.Melcilor, argile liasice, de la Cristian, pentru fabricarea cărămizilor refractare, în trecut şi huilă liasică, de la Cristian, dintr-un mic zăcământ azi epuizat) continuă să asigure nişte locuri de muncă, dar majoritatea populaţiei active în aria montană este ocupată în servicii turistice, care vor constitui perspectiva economică cea mai rentabilă.

Piatra Craiului
-ocupă o arie restrânsă (18 km pe direcţie nord-est – sud-vest), dar este un masiv montan foarte personalizat, cel mai frumos dintre munţii calcaroşi ai Carpaţilor Orientali. Spre nord, nord-vest şi vest limitele sale coincid cu cele ale grupării Bucegilor, iar spre interior se înalţă cu aproape 900 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr, către care trecerea este treptată. O r o g r a f i c se prezintă sub forma a două culmi paralele, foarte diferite, una vestică, înaltă, cu un profil semeţ, cu versanţi abrupţi (în special cel vestic, numit şi WestWand-ul Pietrei Craiului), culminând la 2.239 m în vârful La Om, sau Piscul Baciului, şi una estică, mult mai scundă (1.586 m) şi cu forme domoale. Între cele două culmi este un culoar cu orientare NNE-SSV. Sub aspectul structurii g e o l o g i c e, Piatra Craiului seamănă mult cu Bucegii, fiind un mare sinclinal cu un culoar în ax, pe fundament format din acelaşi cristalin epimetamorfic de Lereşti-Tămaş, care aflorează în extremităţile vestică şi estică ale masivului. Acesta este acoperit de calcare masive, de vârstă jurasic superior, mai groase decât în Bucegi (până la 1.200 m), care formează cele două flancuri ale sinclinalului, fiind însă redresate până la verticală în cel vestic şi mult mai slab înclinate în cel estic. În partea centrală sinclinalul este alcătuit din conglomerate de vârstă cretacic mediu, mai subţiri decât în M.Bucegi (600 m – 700 m). În r e l i e f se impune culmea principală, vestică, care are aspectul unei creste structurale clasice (hog-back), poate cea mai frumoasă din Carpaţii româneşti, cu versanţi a căror înclinare depăşeşte 500. Aceasta prezintă din loc în loc câteva curmături (înşeuări) mai
36

scunde, dar se menţine pe o lungime de 8 km la altitudini de peste 2.000 m. Aspectul impresionant al culmii vestice, în special al versantului vestic, este rezultatul poziţiei stratelor şi durităţii calcarelor (care au format un complex structural-litologic deosebit de rezistent la modelarea externă), ca şi al amplitudinii locale ale celor mai recente mişcări de înălţare. Culmea principală este atacată totuşi de procese viguroase de dezagregare gelivă, favorizată atât de condiţiile climatice de la această altitudine, cât şi de unele fisuri, diaclaze etc. Înclinarea puternică favorizează formarea unor torenţi de pietre deosebit de activi, care determină acumularea la baza versanţilor a unor trene groase de grohotiş mobil (asemănătoare celor de pe versantul vestic al Hăghimaşului). Sub WestWand torenţii de pietre şi avalanşele opresc pădurea la plafonul de 1.600 m. Mai jos, sub pădure, grohotişurile sunt mai vechi, stabilizate, formate în două generaţii, în condiţiile periglaciare din pleistocen (Valeria Micalevich-Velcea, 1961). Dezagregarea produce în lungul crestei un relief subordonat ruiniform (ace, colţi, turnuri, hornuri, piramide). Pe stratele mai dure de calcar s-au format brâne. Relieful carstic este reprezentat prin lapiezuri, câteva doline şi văi în chei (de origine fluvio-carstică). Râurile cu izvoare în culmea principală curg un timp în lungul ulucului central, văile fiind longitudinale şi apoi se angajează în chei, la traversarea culmii estice – Prăpăstiile Zărneştilor, pe valea Cheii (în nord-est) şi cheile de pe cursul superior al Dâmbovicioarei (în sud). Endocarstul (probabil bogat şi profund) este puţin cunoscut, datorită accesibilităţii extrem de reduse a galeriilor subterane. Pe versantul estic al culmii principale au fost identificate 6 avenuri, dintre care cel mai adânc este avenul din Grind (120 m). Pe conglomeratele din culoarul central s-a dezvoltat un relief mai scund, iar culmea estică are şi ea o altitudine modestă (în general, 1350 m – 1.450 m) şi versanţi calmi, datorită înclinării mult mai reduse a stratelor în acest flanc al sinclinalului. Condiţiile morfologice (suprafaţa restrânsă, înclinarea puternică) n-au fost favorabile acumulării zăpezii, astfel încât nu există relief glaciar. C l i m a t i c, versantul vestic este cel mai umed din tot masivul, datorită expoziţiei sale extrem de favorabile şi altitudinii culmii principale. Aparenta ariditate este sugerată de absenţa vegetaţiei în covor continuu pe stâncăriile care ocupă suprafeţe mari în această culme. P ă d u r e a de fag dinspre baza culmii principale este urmată de amestecul fagmolid, până la 1.400 m şi apoi de o fâşie îngustă de molidişuri atacată de forţa mecanică a torenţilor de pietre şi a avalanşelor. Culoarul central şi culmea estică sunt în mare parte

37

despădurite şi acoperite cu pajişti secundare de graminee. Jnepenişurile urcă, pe arii mici, între 1.700 m – 1.900 m, deasupra lor dezvoltându-se o vegetaţie sărăcăcioasă, cu smocuri de Festuca supina, Poa alpina şi plante cu flori, unele endemice (Dianthus callizonus – garofiţa Pietrei Craiului). În Piatra Craiului nu sunt aşezări permanente, chiar cele temporare (stâne) sunt puţine, turismul este practicat numai de către persoane experimentate şi motivate pentru natura montană, iar dotările turistice sunt incomparabil mai austere decât în Bucegi sau M.Bârsei. Reprezintă o rezervă (turistică) naturală încă bine păstrată.

Culoarul înalt Bran-Rucăr

1

- constituie o arie importantă de discontinuitate în cadrul grupării montane a Bucegilor. Calificativul/denumirea de platou care i se dă destul de frecvent este impropriu, întrucât nu are nimic din netezimea specifică unei asemenea forme, ci are aspectul unei arii mai joase, puternic fragmentate, situate între munţi. Este orientat nord-est – sud-vest, fiind dominat dinspre nord-vest de M.Piatra Craiului, dinspre sud-est de M.Bucegi şi M.Leaota şi domină spre nord-est golful depresionar Zărneşti al Ţării Bârsei. În sud-vest este conturat de valea Râuşorului, afluent de pe dreapta al Dâmboviţei. Substratul g e o l o g i c are o structură destul de complicată. Fundamentul cristalin epimetamorfic este acoperit în cea mai mare parte de calcare jurasice, care au fost exondate, parţial îndepărtate şi afectate de un sistem complex de falii. Aria reintrând în regim de sedimentare marină în cretacicul inferior şi mediu, gresii, marne-argile şi conglomerate, mai groase în fostele sectoare depresionare de pe calcare, aflorează frecvent. R e l i e f u l, fragmentat, are altitudinea obişnuită a interfluviilor de 1.100 m – 1.200 m, cu tendinţă generală de coborâre din partea centrală (pasul Bran, 1.343 m) spre nord-est şi sud-vest. Este atacat atât de râurile din bazinul Oltului (spre exemplu pârâul Turcului,
1

Denumirea de culoar se justifică prin importanţa sa de arie de legătură istorică între Muntenia şi Transilvania, documentată din perioada romană, când controlul era asigurat prin castrul de la Rucăr, şi continuată în perioada medievală, când la marele drum Braşov-Câmpulung s-au construit cetatea Branului (în sec. XIII) şi cetatea Neamţului, deasupra Podului Dâmboviţei unde, din sec. XIV, s-a instalat vama munteană. Din sec. XIX importanţa culoarului s-a redus, iar în perioada contemporană, datorită „concurenţei” altor segmente de drum transcarpatic, mai puţin dificile (pe valea Prahovei, prin şeaua Vlădenilor, pe valea Dâmboviţei etc.) are mai mult o însemnătate turistică generală, păstrându-şi însă importanţa pentru relaţia Braşov-Câmpulung-Piteşti.

38

afluent al Bârsei), cât şi de Dâmboviţa şi afluenţii săi. Este considerat ca fragment mai înalt al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului. Peste nivelul general se înalţă câţiva martori de eroziune, în general pe calcare şi gresii, sedimentarul mai moale, de vârstă cretacică , fiind modelat sub forma unor mici lărgiri depresionare, de natură tectono-erozivă ale văilor (Podul Dâmboviţei şi Rucăr). Este deosebit de interesant relieful carstic, în special cheile săpate în calcare de afluenţii Dâmboviţei, pe segmentele dintre depresiuni. Cele mai spectaculoase chei sunt cele ale afluenţilor de pe stânga ai Dâmboviţei, valea Cheii (cu cheile Crovului) şi valea Ghimbavului (cu chei aproape inaccesibile), ale Dâmbovicioarei, amont de depresiunea Podul Dâmboviţei, unde confluează cu Dâmboviţa şi ale Dâmboviţei înseşi, între depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr (obligând şoseaua Braşov – CâmpulungMuscel să urce pe interfluviul de pe dreapta văii). Există şi un mare număr de peşteri , puţin cunoscute, dintre care cea mai mare şi mai bine cercetată este peştera Dâmbovicioarei. În general, partea sud-vestică a culoarului are un relief mai accidentat decât cea nord-estică, contrastul respectiv sugerând şi numele de platou (al Branului). C l i m a este montană, totuşi mai blândă decât în munţii din jur, ca urmare a foehnizării maselor de aer care se deplasează dinspre vest. Precipitaţiile se menţin totuşi la 1.000 mm/an. V e g e t a ţ i a naturală este reprezentată prin resturi ale pădurilor de fag şi de amestec fag-molid-brad-pin, rămase pe înălţimi şi în văile înguste şi umbrite, după despădurirea iniţiată din timpuri vechi. Culoarul Bran-Rucăr este foarte bine p o p u l a t. În partea nord-estică predomină aşezările de plai, cu gospodării risipite în fâneţe şi păşuni , organizate după tipul ocol întărit (închis), caracteristice ariilor specializate în creşterea animalelor, dar cu o populaţie destul de numeroasă (960 locuitori la Moeciul-de-Sus). În partea sud-vestică aşezările sunt mai concentrate, în cele două depresiuni. Pe lângă creşterea animalelor şi exploatarea lemnului din pădurile de pe munţii din jur, clima permite şi unele culturi rezistente la temperaturi mai coborâte, pe parcele mici, iar în depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr sunt condiţii favorabile şi livezilor de măr. În ultimii ani, populaţia se orientează din ce în ce mai mult către calificare profesională şi echiparea gospodăriilor pentru servicii turistice, din ce în ce mai rentabile, întregul culoar fiind sectorul-pilot al A.N.T.R.E.C.

39

Regiunea Carpaţilor Meridionali
Carpaţii Meridionali se desfăşoară la vest de valea Dâmboviţei, şaua Tămaşului, valea Bârsei şi valea Şercaiei. Limitele lor de nord şi de sud, spre Depresiunea Transilvaniei, culoarul Bistrei şi Subcarpaţii Getici păstrează un caracter adesea tranşant, morfotectonic, condiţionat de caracteristicile substratului geologic, care învecinează munţilor două arii depresionare individualizate postlarramic. Aceste limite se prezintă frecvent sub forma unor abrupturi cu ecart altitudinal de aproape 2.000 m. Spre vest şi nord-vest limita este cel mai frecvent considerată în lungul culoarului Timiş-Cerna, deşi aspecte importante ale complexului de condiţii naturale şi ale umanizării au generat o unitate a M.Banato-Olteni (sector al Carpaţilor Occidentali) care include şi munţii mici-mijlocii de la est de acest culoar. Este motivul pentru care opinia respectivă (V.Mihăilescu, 1963, I.Sîrcu, 1971) este îndreptăţită şi recomandabilă. 2.2.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Meridionali Carpaţii Meridionali se disting prin predominarea netă a rocilor vechi, metamorfice, cu intruziuni magmatice sin- şi tardicinematice, prin răspândirea redusă a rocilor sedimentare şi prin încheierea mult mai timpurie a mişcărilor plicative.

Principalele unităţi geo- şi morfotectonice au fost puse în loc prin fenomenele
complexe şi ample de tectogeneză şi orogeneză dacidică (mezo-eocretacică - austrică, mediteraneană, laramică), care au creat succesiv unităţile supragetică şi getică (dacide mediane), unitatea de Severin (aparţinând dacidelor externe) şi autohtonul danubian (dacidele marginale). În consecinţa condiţiilor tectogenetice specifice diferitelor etape, pe durata expansiunii mezocretacice unităţile getică şi danubiană se deplasau divergent, fiind separate printr-o arie de rifting – fosa de Severin, în care s-au acumulat depozite tipice de fliş. Într-o etapă mai târzie, eocretacică, unităţile supragetice (individualizate din mezocretacic) au joncţionat cu cea getică. Sincron, aceasta a fost antrenată într-o mişcare convergentă cu unitatea danubiană, datorită subducţiei care începuse în fosa interpusă (de

40

Severin). În consecinţă directă, unitatea getică a înaintat peste flişul de Severin, deplasarea aceasta continuând şi antrenând părţi apreciabile din fliş. Întregul ansamblu a glisat peste o masă de ofiolite, detaşate din crusta oceanică a fosei de Severin şi antrenate astfel într-o obducţie secundară, sincronă subducţiei principale. Spre sfârşitul cretacicului, unitatea getică, solidară cu unităţile supragetice, a intrat în coliziune cu unitatea danubiană pe care a şariat-o. Astfel, unitatea getică iniţială a devenit o imensă pânză de şariaj, pentru care unitatea danubiană este autohton. Între acestea două, flişul de Severin şi fragmentele de crustă oceanică obdusă constituie pânza (paraautohtonul de Severin). De la sfârşitul cretacicului, aria Carpaţilor Meridionali a fost afectată numai de fenomene casante, de deplasări verticale ale blocurilor rezultate şi de sedimentare în bazinele-graben, fiind apoi antrenată în înălţarea generală a edificiului carpatic, determinată de orogeneza valahă (romanian-pleistocenă). Ţinând seama de istoria geologică veche, premezozoică, a ariei labile pe care s-au format Carpaţii de astăzi, de variaţiile ulterioare ale regimului tectonic, cu alternanţele sale de secvenţe plicative, casante, de acumulare amplă în condiţii de sedimentare diferite, de magmatism ş.a., de alternanţele paroxismelor orogenetice cu perioadele îndelungi de calm tectonic şi evoluţie subaeriană, masa de roci care constituie ramura meridională a Carpaţilor este foarte variată, atât ca vârstă, cât şi în ceea ce priveşte caracteristicile chimicomineralogice şi fizico-mecanice, determinate de originea iniţială (terigenă sau magmatică) şi de condiţiile în care s-au produs fenomenele de metamorfism sau de meteorizare. Astfel, între rocile cele mai puternic metamorfozate se regăsesc frecvent gnaise (cuarţitice, cuarţofeldspatice, oculare, rubanate, granitice ş.a.), micaşisturi, amfibolite, mai rar calcare cristaline, iar între cele epimetamorfice – şisturi clorit-albit-epidotice, amfibolice, cuarţitice cu sericit sau grafit, calcare cristaline ş.a. Depozite sedimentare variate (calcare, conglomerate, gresii, şisturi argiloase cu cărbuni, grezo-argile şi argile grezoase în facies de fliş, gresii calcaroase, silicioase, marno-calcare ş.a.) cu grosimi foarte variabile şi de vârste diferite (din carboniferul superior până în cretacicul superior, iar în ariile de scufundare tectonică până în pliocen) acoperă parţial fundamentul cristalin. Atât cristalinul cât şi sedimentarul mai vechi au fost străpunse pe alocuri de corpuri intrusive acide (granitice, granodioritice – granitele de Bârsa Fierului, Parâng, de Latoriţa, de Tismana, de Retezat ş.a.), care au antrenat şi ele

41

fenomene de metamorfism de contact, conferind în acelaşi timp structurilor intruse o rezistenţă deosebită pe parcursul modelării externe. În constituţia unităţilor montane ale Carpaţilor Meridionali actuali pânza getică şi pânzele supragetice constituie aproape integral M.Făgăraşului, partea central-nordică a grupării Parângului, iar la vest de Jiu aflorează în petecul de acoperire din M.Godeanu. Cristalinul getic şi supragetic sunt în cea mai mare parte constituite din roci mezometamorfice. Învelişul sedimentar (predominant carbonatic) al acestor domenii tectonice a fost în cea mai mare parte îndepărtat prin eroziune, păstrându-se în sudul M.Căpăţânii (culmea Buila-Vânturariţa) şi în vestul M.Şureanu („Platforma” Luncani). Autohtonul danubian formează cea mai mare parte din munţii de la vest de Jiu, iar la est de Jiu constituie Parângul propriu-zis. Rocile cristaline din această unitate sunt mai slab metamorfozate, în schimb ea este străpunsă de numeroase corpuri granitice şi granodioritice. Învelişul sedimentar al autohtonului este mai bine păstrat şi aflorează pe arii mai întinse, în sudul munţilor Vâlcanului, în M.Ţarcului, în sud-estul M.Godeanu, în sudul M.Retezat ş.a. Depozitele sedimentare marine şi lacustre paleogen-pliocene sunt cantonate în (depresiunile) Ţara Haţegului, Petroşani şi Ţara Loviştei.

Relieful
Sub aspect morfografic, Carpaţii Meridionali („Alpii Tranilvaniei”) se remarcă printr-o îmbinare destul de neobişnuită a masivităţii cu o relativă accesibilitate. Primul aspect se datorează faptului că specificul constituţiei geologice a potenţat structural şi litologic morfologia cea mai masivă din Carpaţii româneşti, impresionantă nu doar prin înfăţişarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci şi prin m o r f om e t r i a ei. Toate cele trei grupări montane depăşesc altitudinea absolută de 2.500 m şi aproape toate subunităţile de ordinul al doilea au peste 2.000 m, cu excepţia M.Cernei şi M.Vâlcanului. Energia reliefului este cea mai mare din Carpaţii Româneşti, exprimând sinteza dimensională a unei fragmentări verticale medii de 731 m (Al.Roşu, 1973), dar care depăşeşte în valori reale şi 2.500 m, cu o înclinare a terenului adesea de peste 350 sau 550 şi cu numeroase abrupturi. Suprafaţa care revine depresiunilor intramontane este redusă, iar ponderea ariilor cu altitudine mai mică de 700 m este de numai 20%. Relativa

42

accesibilitate este determinată de sistemul de mari văi fluviale care traversează munţii la altitudini mici (la Turnul Roşu, pe Olt, altitudinea absolută este 350 m) şi de culoarul longitudinal central, pe care se înscriu aria mediană cu altitudine mai redusă dintre culmea nordică şi cea sudică a M.Făgăraş, Ţara Loviştei, valea Lotrului, valea Jiului de est, depresiunea Petroşani/valea Jiului de vest, valea Cernei. Orografic, la nord şi la sud de culoarul menţionat culmile se înşiruie pe două aliniamente complete, uneori strângându-se în noduri, alteori depărtându-se şi lăsând loc depresiunilor interne. Aliniamentul sudic cuprinde munţii Iezer-Păpuşa, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parângului şi Vâlcanului, iar cel nordic include Făgăraşul propriu-zis, munţii Lotrului, Retezatului, Godeanu şi Cernei. Spre nord-vest se schiţează un al treilea aliniament, incomplet, format din M.Cindrelului şi Şureanului,(separaţi de munţii de la sud prin văile longitudinale ale Sadului şi Jiului de est) şi M.Ţarcului (separaţi prin văile superioare ale Râului Mare şi Râului Rece). Sub aspect genetic, aliniamentele respective nu au decât motivaţia tectonică a contactelor între domeniile (unităţile) Carpaţilor Meridionali, fără nici o similitudine cu diferenţele morfostructurilor zonare (subregiunilor) din Carpaţii Orientali. Relativa stabilitate tectonică din neozoic a permis şi dezvoltarea maximă a reliefului ciclic, începând cu nivelul Borăscu (postlarramic), continuând cu Râul-Şes (postattic) şi încheind cu Gornoviţa (postvalah), fiecare cu dezvoltare variabilă în cele trei grupări montane, dar identificate în toate trei, ultima oferind posibilitatea corelării cu evoluţia formării teraselor pe văile principale (L.Badea, 1983). Deşi suprafeţele mai vechi sunt situate în partea mijlocie-înaltă a munţilor, au avut contribuţia lor specifică la accentuarea gradului de accesibilitate. Netezimea acestor plaiuri contrastează mai puternic decât în celelalte regiuni carpatice cu crestele înalte, care domină suprafaţa cea mai veche, la peste 2.200 m. În Carpaţii Meridionali s-a desfăşurat morfogeneza glaciară cea mai puternică, condiţionată de acumularea pleistocenă a celor mai importante volume de gheaţă. Gheţarii de circ şi de vale (care au coborât până la 1.100 m -1.050 m în timpul glaciaţiei celei mai puternice – P.Urdea, 2000) au modelat, în cel puţin două faze, asociaţii de circuri (cu morfologia lor subordonată), văi (cu morfologia lor specifică, accentuat glaciară spre partea înaltă şi din ce în ce mai modificată/înlocuită prin efectul proceselor periglaciare şi fluviale, pe măsura descreşterii altitudinii, creste de intersecţie a circurilor şi văilor vecine, umeri glaciari pe versanţi, morene de tipuri, forme şi

43

vârste diferite, mai mult sau mai puţin remaniate fluvial, uneori complicate prin efectul carstificării etc. O dezvoltare largă, în generaţii morfologice succesive, are în Carpaţii Meridionali şi relieful periglaciar, procesele respective făcând parte dintre premisele pregătitoare ale instalării gheţurilor perene şi modelării glaciare, dar sub forma crio-nivaţiei având o acţiune concretă şi în perioada actuală. Lor li se datorează o bogăţie de forme criogene şi nivale (trepte de crioplanaţie, torenţi de pietre, trene de grohotiş, nişe de nivaţie, culuare de avalanşe, potcoave nivale ş.a) care complică morfologia glaciară din zona înaltă şi se îmbină cu cea fluvială la altitudini mai joase. Deşi depozitele sedimentare au o pondere modestă în constituţia munţilor, dominanta lor carbonatică a contribuit la realizarea unei morfologii carstice excepţionale, atât în domeniul de suprafaţă, cât şi în cel subteran. Fără ca ariile menţionate din gruparea Parângului să fie singurele cu aflorimente calcaroase modelate carstic, ele deţin complexe de relief comparabile cu cele din M.Apuseni şi din alte regiuni carstice celebre de pe continent. 2.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice Altitudinile mari şi suprafeţele relativ restrânse, condiţionând o pondere mare a înclinărilor accentuate, produc în Carpaţii Meridionali o etajare a caracteristicilor climatice, hidrice, de vegetaţie şi soluri cu gradienţi mai mari decât în celelalte regiuni carpatice. Treptele specifice sunt mai înguste, trecerea între cele succesive fiind astfel mai rapidă. Fragmentarea tectono-fluvială transversală în trei grupări, separate de văi adânci, face ca distribuţia etajelor şi subetajelor să aibă, în linii generale, un caracter concentric, repetându-se pentru fiecare grupare ca variantă locală a aceloraşi fenomene. Ţinând seama de direcţia predominantă a circulaţiei generale a aerului, orientarea pe direcţie est-vest conferă culmilor un rol de barieră orografică, care determină geneza unor precipitaţii mai bogate pe versanţii orientaţi spre nord – nord-vest, în cazul circulaţiei atlantice (extrem de frecventă) şi procese specifice de foehnizare în cazul advecţiilor sudice, care ridică temperatura versanţilor nordici şi a depresiunilor de contact adiacente, topind mai devreme zăpada. În general însă, versanţii nordici sunt mai umezi şi mai reci, ceea ce se reflectă în ponderea mai mare a coniferelor în structura pădurii şi debutul subetajului respectiv de la 1.200 m –1.300 m, în timp ce pe versanţii sudici, mai ales în extremitatea sud-vestică, unde

44

se resimte influenţa climatului submediteranean, fagul urcă de la baza muntelui până la 1.500 m, pe alocuri apropiindu-se de limita superioară naturală a pădurii. Pe aceiaşi versanţi sudici, pădurea urcă până la 1.850 m – 1.900 m ; pe cei nordici condiţiile climatice îi fixează plafonul cu aprox. 200 m mai jos. Desfăşurarea pe aproape 250 km, conform direcţiei menţionate, asigură creşterea cu 200 mm a cantităţii medii anuale de precipitaţii de la est spre vest (de la 1.200 mm la 1.400 mm), valorile maxime înregistrându-se în gruparea Retezatului. Este foarte posibil ca aceeaşi diferenţiere a alimentării să fi fost caracteristică şi zăpezilor perene din pleistocen, fapt care explică extensiunea largă şi marea varietate a morfologiei glaciare în această grupare. În consecinţa alimentării bogate, apele curgătoare au debite mari, relativ uniforme şi un potenţial hidroenergetic valorificat intensiv (Argeşul, Oltul, Lotrul, Sebeşul, Râul Mare, Cerna, Bistra Mărului ş.a.). Complexul de condiţii climatice din partea înaltă face ca temperaturile medii anuale să fie negative, iernile lungi şi reci, verile scurte şi răcoroase, cu ninsori şi lapoviţe posibile chiar în luna cea mai caldă (august). În felul acesta, deşi de la altitudini diferite, pe ambii versanţi şi pe plaiurile înalte se dezvoltă (cel mai bine din toţi munţii noştri) numai o vegetaţie subalpină şi alpină, cu pajişti extinse mult prin defrişare, în special pe versanţii şi plaiurile de la sud de culmile înalte, care au favorizat o viaţă pastorală sezonieră de tradiţie multiseculară (mai ales în M.Cindrelului, M.Şureanului şi M.Godeanu-Ţarcu). Carpaţii Meridionali au reprezentat şi segmentul montan în care fauna spontană (inclusiv cea alpină) a rezistat foarte bine, multe repopulări fiind posibile pe seama fondurilor din Retezat, din Făgăraş ş.a. Solurile s-au format conform structurii şi distribuţiei spaţiale a complexului pedogenetic, prezentând categorii cambice sub pădurea de fag, spodice sub pădurea de conifere, humico-silicatice deasupra limitei superioare a pădurii, rendzinice pe aflorimentele carbonatice, hidromorfe în ariile cu drenaj slab, neevoluate în lungul râurilor. Se remarcă o pondere mare a celor scheletice, datorită substratului frecvent dur, rezistent la dezagregare. În general, solurile din Carpaţii Meridionali nu sunt favorabile agriculturii, ci pădurilor, fâneţelor şi păşunilor. O excepţie importantă se realizează însă în ariile depresionare, unde (chiar dacă pe suprafeţe nu prea mari), solurile brune au putut fi folosite pentru culturi de câmp şi livezi (Ţara Haţegului, Ţara Loviştei). 2.2.4. Particularităţile umanizării

45

Gradul de umanizare este sensibil mai redus decât în celelalte regiuni carpatice, datorită numărului mic de depresiuni interne, altitudinilor mari şi înclinării accentuate a versanţilor. Ariile cele mai populate sunt cele două „ţări” şi depresiunea Petroşani, în primele locuirea începând însă din perioada preistorică, în timp ce ultima a fost populată târziu, cu haţegani. În perioada actuală însă densitatea cea mai mare este în depresiunea Petroşani (350 loc/km2), suprapopulată ca efect al dezvoltării mineritului. În depresiuni satele sunt adunate, conturîndu-se însă tendinţe de risipire spre rama montană, în general la baza versanţilor cu expoziţie sudică („feţe”). Se locuieşte şi pe văi (Lotru, Sebeş, Sad, Bistra Mărului, Apa Oraşului ş.a.), plafonul aşezărilor acestea răsfirate urcând până la 1.240 m pe Lotru şi chiar mai sus de 1.400 m, în cazul risipirilor de pe valea Dobrei (afluent al Sebeşului). De regulă însă văile superioare sunt nelocuite, fiind prea înguste, înalte, reci şi umede. Există în schimb aşezări de plai, în general de oieri, bine gospodărite, instalate pe suprafaţa de nivelare Gornoviţa, în partea nordică a M.Cindrel (satele din „Mărginimea Sibiului” – Poiana, Jina, Tălmaciu ş.a.) şi în partea de vest a M.Şureanu ( satele de pe „Platforma” Luncanilor – Alboni, Luncani ş.a.). În aceleaşi arii montane sunt multe aşezări temporare în fâneţe (sălaşe, hodăi, cu frecvenţă maximă între 800 m – 1.200 m).La trecerea de la pădure la pajiştile de pe plaiurile înalte în toţi munţii, dar mai ales în Cindrel, Şureanu şi în culmea sudică a Făgăraşului, între 1.650 m – 1.800 m, sunt stâne. În „ţările” vechi, creşterea animalelor se îmbină şi cu unele culturi de câmp şi livezi, instalate (ca şi multe aşezări) în special pe terasele râurilor (Olt, Strei ş.a.) şi pe glacisuri de acumulare. Sub acest aspect, în Ţara Loviştei zootehnia se asociază în special cu pomicultura, în timp ce în Ţara Haţegului, mai favorizată sub aspect termic şi cu terenuri de cultură mai întinse, activitatea agricolă are un profil mai larg, creşterea animalelor echilibrându-se cu pomicultura (livezi de măr, cireş, nuc) şi cultura plantelor (cereale, cartof, legume). În perioadele modernă şi contemporană procesul de umanizare a fost puternic stimulat prin dezvoltarea industriei extractive, exploatarea cărbunelui în depresiunea Petroşani atrăgând fluxuri masive de forţă de muncă nu numai din ariile apropiate, ci şi din judeţe îndepărtate şi determinând formarea unei mici „conurbaţii” – Petroşani-Lupeni-PetrilaVâlcan-Uricani. Cu o capacitate de atracţie mai redusă s-au iniţiat şi exploatări de grafit, la

46

Baia-de-Fier şi de mică, la Voineasa. Amenajările hidroenergetice de anvergură din principalele bazine hidrografice au avut ,de asemenea, un rol deosebit în polarizarea forţei de muncă, în realizarea unor lucrări tehnice de mare amploare, urmate de transformări importante ale cadrului natural şi chiar de densificarea reţelei de aşezări, deoarece ultimele „colonii” muncitoreşti au fost realizate astfel încât la finalizarea lucrărilor să poată fi utilizate drept baze de cazare în cadrul unor noi staţiuni turistice (Voineasa şi Vidra, pe Lotru). Exploatarea lemnului a fost dublată de o industrie de prelucrare care a conferit statut urban comunei Brezoi, acelaşi statut revenind (tot datorită funcţiei industriale şi de servicii) localităţilor Cugir, Călan şi Haţeg. Procesul de umanizare a Carpaţilor Meridionali a mai fost stimulat şi prin dezvoltarea infrastructurii turistice – modernizarea unor staţiuni climatice de altitudine, ca Păltiniş (1.442 m) şi Muntele Mic (1.525 m), construirea hotelurilor alpine de la Bâlea-Cascadă şi Negoiul, amenajarea unor cabane, echiparea unor linii de teleferic (BâleaCascadă – Bâlea-Lac, Păltiniş - vârful Onceşti), construirea unor drumuri transcarpatice (Novaci - Sebeş, Transfăgărăşanul, Obârşia Lotrului – Petroşani ş.a.).

2.3. Regiunea Carpaţilor Occidentali Regiunea occidentală a Carpaţilor româneşti este cea mai eterogenă, cu însemnate diferenţieri ale culmilor şi masivelor componente. Între limite extrem de sinuoase, este dominată în sud-est de „blocul” grupării montane a Retezatului şi domină în rest subunităţi ale Depresiunii Transilvaniei, Dealurilor Vestice şi chiar ale Câmpiei Tisei, care se insinuează sub forma unor golfuri între culmile vestice de la nord de Mureş. Are o mare extindere latitudinală, numai în teritoriul naţional etalându-se pe 370 km, de la văile Someşului şi Barcăului, în nord, până la valea Dunării, în sud, ocupând o suprafaţă de 19.900 km2 şi reprezentând astfel 30 % din aria Carpaţilor româneşti. Caracteristici geologice şi geografice complexe demonstrează că acest segment carpatic se continuă şi la sud de Dunăre, până în culoarul Timok-Nišava (V.Mihăilescu, 1963, M.Săndulescu, 1984, V.Mutihac, 1990).

47

2.3.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Occidentali Dintre toate ramurile carpatice, cea occidentală a avut evoluţia geologică cea mai complicată, fapt care o lipseşte de caracterul ordonat/unitar al Carpaţilor Orientali şi mai ales al Carpaţilor Meridionali. Sinteza informaţiilor geologice confirmă geneza puternic diferenţiată a sectoarelor componente. Sectorul sudic (M.Banato-Olteni şi M.Poiana Ruscăi) a evoluat până la sfârşitul mezozoicului solidar cu ramura meridională (cu toate unităţile lor tectonice şi bazinele sedimentare postparoxismale), având ca element original aflorimentul paraautohtonului de Severin în partea centrală a Podişului Mehedinţi. Evoluţia sectorului central (M.Trascău, M.Metaliferi şi partea estică – Drocea – a M. Zarandului) a început dintr-o arie de rift intra-microplacă, deschis în jurasicul mediu, în care s-a produs o intensă activitate magmatică de tip ofiolitic. Distensiunea a provocat fragmentarea ariei continentale cristaline, păstrată azi doar insular în M.Trascău. Din jurasicul mediu-superior şi până la sfârşitul cretacicului aria acestor Apuseni sudici (V.Mutihac, 1990) sau Metaliferi simici (M.Săndulescu, 1984) s-a aflat în regim de sedimentare, temporar sinorogen, în paralel cu paroxismele austric şi subhercinic, când s-au definitivat structurile principale, şi cu o activitate magmatică importantă. Cele mai intense procese magmatice s-au produs însă la sfârşitul cretacicului şi începutul paleogenului, asociate orogenezei laramice. În miocen, formarea sau reactivarea unor sisteme de fracturi au generat bazine depresionare în care sau acumulat sedimente în faciesuri foarte diferite, de molasă cu material piroclastic abundent, calcaroase, evaporitice ş.a. şi au antrenat o activitate vulcanică puternică, cu secvenţe deosebit de interesante din punct de vedere economic. Sectorul nordic (Gilău, Bihor, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Plopiş, Meseş şi partea vestică – Highiş – a M.Zarandului) sau Apusenii nordici (V.Mutihac, 1990) s-a format prin implicarea în tectogenezele alpine a unor structuri mai vechi, cristaline, rigidizate cel puţin de la sfârşitul ciclului hercinic şi intrate apoi succesiv în regimuri tectonice de deformare plicativă şi sedimentare postparoxismală. În consecinţă, culmile şi masivele montane sunt constituite din cristalin prealpin (cu magmatitele asociate şi învelişul său sedimentar), acoperit aproape integral de o mare epicontinentală la începutul ciclului alpin şi evoluând diferenţiat în domeniile de Bihor, de Codru şi de Biharia, deformate şi rearanjate tectonic prin efectele

48

tectogenezei laramice, care a antrenat şi un magmatism foarte puternic. În lungul faliei profunde a Plopişului, întregul edificiu al Apusenilor nordici este deplasat prin subîmpingere spre est, fapt care, asociat rezistenţei opuse de blocul rigid transilvan, a obligat domeniile menţionate să se dispună în şariaje orientate spre nord şi nord vest.

2.3.2. Relieful Ca efect final al acestei istorii geologice complicate, ansamblurile structurale, reţeaua de accidente tectonice şi masa de roci care constituie Carpaţii Occidentali sunt extrem de complexe şi variate, fapt care a determinat şi o variaţie corespunzătoare a proceselor morfogenetice. Sub efectul dominării unui regim tectonic casant, în general mai stabil decât în Carpaţii Meridionali şi mai ales decât în cei Orientali, ca şi al unei amplitudini mult mai reduse a ultimelor mişcări de înălţare, nota comună a reliefului sunt altitudinile modeste, un singur masiv, Biharia, ajungând la 1.848 m în vârful Curcubăta. Altitudinile medii se menţin în jurul valorii de 700 m, cu aprox. 300 m sub nivelul mediu al Carpaţilor Orientali şi 500 m sub cel al Carpaţilor Meridionali. O asimetrie altitudinală este evidenţiată prin gruparea masivelor ceva mai înalte în partea estică şi a subunităţilor mai scunde în partea vestică, spre depresiunea Panonică. Energia reliefului este însă accentuată, rezultând din adâncirea destul de puternică a văilor (400-500 m, în relaţie cu nivelurile de bază joase din ariile limitrofe, în special din Câmpia Tisei) şi din înclinarea mare a versanţilor, caracteristică nu numai în sectoarele înguste ale văilor, ci şi în cazul văilor largi. Specificul acesta al energiei reliefului creează un contrast accentuat cu netezimea părţii superioare a multor culmi şi masive, condiţionată fie de aflorimente litologice omogen rezistente la modelarea externă, fie de prezenţa suprafeţelor de nivelare, clar exprimate, dar greu de corelat cu nivelurile din celelalte regiuni carpatice şi chiar în cadrul intern. Modelarea selectivă a evidenţiat aflorimentele mezometamorfice din seriile de Someş, Vidolm-Lunca şi de Baia-de-Arieş (pe Someşul Cald, în M.Gilău şi pe Arieşul inferior, în M.Trascău), ca şi din seria de Sebeş-Lotru (în M.Semenic şi M.Poiana Ruscăi), granitoidele de Sfârdinu, Cherbelezu, Ogradena şi Poneasca din autohtonul danubian, din unitatea

49

getică şi din cele supragetice (în M.Almăjului, M.Semenic şi M.Locvei), de Muntele Mare (în M.Gilău), de Codru (în M.Bihor), de Şiria (în M.Zarandului), intruziunile ofiolitice din M.Metaliferi, intruziunile de gabbrouri şi serpentinite de la Iuţi şi Plavişeviţa, din M.Almăjului, corpurile vulcanice/subvulcanice neogene şi cuaternare din M.Metaliferi. Excepţional de bogate şi variate, sedimentele carbonatice (în special calcaroase) prezente în toate segmentele Carpaţilor Occidentali au favorizat formarea celui mai bogat , variat şi extins relief carstic din toţi Carpaţii româneşti. În carstul mehedinţean, în munţii prin excelenţă calcaroşi ai Aninei, în calcarele de la nord de Mureş (din Platoul Padişului, M.Trascău, M.Pădurea Craiului, M.Codru-Moma), apele au modelat complexe exo- şi endocarstice comparabile nu numai cu cele din alte segmente ale orogenului carpatic, ci şi cu cele din aria clasică a carstului dinaric (platouri vaste, câmpuri de lapiezuri, doline cu diametre de peste 1 km, asociate sub formă de uvale sau în lungul unor văi seci (sohodoluri), polii cu lacuri carstice, poduri naturale şi un carst subteran cu galerii de peste 40 km, cursuri subterane lungi şi resurgenţe uneori sub presiune, acumulări de gheaţă şi cele mai frumoase formaţiuni concreţionare, relativ bine păstrate, datorită faptului că multe peşteri nu sunt uşor accesibile. Relieful acestei regiuni carpatice este completat de o serie de culoare transversale şi longitudinale, de natură tectonică şi tectono-erozivă, care sunt arii depresionare şi în care sedimentarul recent, neogen, a fost secţionat şi remaniat prin procese fluviale şi de versant. În depresiuni şi sectoarele mai largi ale văilor râurile au creat sisteme de terase. 2.3.3. Particularităţi climato-hidrice şi fito-pedologice Sub aspect climatic Carpaţii Occidentali reflectă în măsura cea mai convingătoare rolul orientării meridiane a munţilor, în cadrul lor influenţele circulaţiei atlantice fiind cele mai importante din Carpaţi. Acestea sunt potenţate pe versantul vestic de orientarea generală menţionată, iar în sectorul sudic de interferenţa cu influenţele climatului submediteranean. Rezulatele se resimt în special în ceea ce priveşte cantitatea mare de precipitaţii şi moderaţia regimului climatic care, cu puţine excepţii, nu cunoaşte amplitudini termice medii mai mari de 18,50 C. În general temperaturile medii sunt cu 1,50 C – 20 C mai mari decât la altitudini similare în regiunea orientală, în defileul Dunării (la Berzasca) ajungând la 11,40 C.

50

Precipitaţiile medii depăşesc cu peste 600 mm valorile înregistrate în Carpaţii Orientali, chiar în aceleaşi condiţii de expoziţie favorabilă. La Băiţa Bihorului, la altitudinea de numai 431 m, media anuală a precipitaţiilor este de 1.000 mm, iar în M.Semenic depăşeşte 1.400 mm/an. O foehnizare puternică diferenţiază însă versantul estic, care este cald (cu medii termice de 90 C – 100 C în special în aria est - sud-estică a M.Apuseni, spre culoarul Arieş-Mureş) şi uscat. În sectoarele înguste ale văilor, mai ales la nord de Mureş, se produc inversiuni termice, cu efect asupra distribuţiei vegetaţiei. Bine alimentată din precipitaţii, dar şi din ape subterane (uneori din scoarţele de alterare de pe cristalin, alteori din acvifere carstice), reţeaua hidrografică este densă, reflectând aceeaşi asimetrie pluviometrică (1,1 km/km2 pe versantul vestic, 0,6-0,7 km/km2 pe versantul estic). Râurile mehedinţene, bănăţene dar mai ales Crişurile şi afluenţii lor au debite constant mari, iar în regimul acestora aportul mediteranean de precipitaţii în sezonul rece şi invaziile de aer cald în acelaşi sezon (care determină topirea zăpezii) produc un maximum de iarnă, specific numai acestor sectoare montane vest – sud-vestice. În anii ploioşi, în bazinele respective se produc frecvent inundaţii, dar în evoluţie hidrocarstică, în perioadele de ape mici, chiar în bazine mai mari unele râuri rămân fără apă. Între lacurile naturale, nu prea numeroase, se remarcă lacurile carstice din platoul Padiş, din M.Aninei şi din Podişul Mehedinţi. Pentru valorificarea potenţialului energetic al râurilor şi pentru alimentare cu apă, sau în scopuri complexe, s-au amenajat lacuri de acumulare, atât în M.Apuseni (pe Someşul Mic, pe Drăgan, pe Iada, pe Arieş), cât şi la sud de Mureş, pe Cerna hunedoreană, pe Bârzava, pe Cerna mehedinţeană, pe Timiş, culminând cu cel de pe Dunăre). Apele subterane, bogate şi numai parţial cunoscute, sunt uneori mineralizate, bicarbonatate, feruginoase, sulfuroase, uneori carbogazoase- în ariile afectate de vulcanismul neogen, hipotermale oligominerale – la Moneasa, Geoagiu, sau chiar hipertermale – la Băile Herculane). În vegetaţie se remarcă dezvoltarea deosebită a subetajelor de foioase, începând cu cvercineele termofile, dar arealele cele mai mari revin amestecului de fag-gorun-carpen şi mai ales făgetelor, în timp ce pădurea de conifere este extrem de limitată ca întindere. Amestecul fag-molid sau fag-molid-brad apar numai pe arii mici în M. Râului Rece, iar la nord de Mureş numai în Apusenii propriu-zişi şi în partea cea mai înaltă a M.Codru-Moma şi Pădurea Craiului. Molidişuri se află numai spre vârful M.Bihor şi M.Vlădeasa, iar la sud de

51

Mureş numai în insule foarte mici. Vegetaţia subalpină este şi mai slab reprezentată, numai la altitudini de peste 1.800 m, deasupra pădurilor de molid. Nota de originalitate a învelişului vegetal este introdusă de blândeţea climatică a segmentului sudic şi de foehnizarea din partea sud-estică a M.Apuseni. Pe versanţii dinspre defileul Dunării şi în terminaţiile sudvestice ale ariei mehedinţene se dezvoltă o vegetaţie submediteraneană, cu arbori şi arbuşti termofili (mojdrean, cărpiniţă, stejar pufos, liliac sălbatic, alun turcesc, scumpie, ghimpe ş.a.), unele elemente – ca pinul negru de Banat - prefigurînd peisajul mediteranean. Foarte interesante sunt şi cuplajele naturale de condiţii morfolitologice şi climatice favorabile vegetaţiei xerofile, uneori în aria montană, pe versanţi însoriţi şi uscaţi, apărând ierburi de stepă (în M.Banato-Olteni). Prin efectul inversiunilor termice, pe unele văi din M.Apuseni molizii coboară pe văi iar versanţii sunt acoperiţi de păduri de fag. De asemenea, la Vidolm, favorizat şi de substratul carbonatic, se află arboretul de zadă situat la cea mai mică altitudine din ţară (aprox. 700 m). Solurile corespunzătoare acestui complex de condiţii genetice diferite faţă de celelalte regiuni carpatice etalează pe suprafeţe destul de mari şi tipuri argiloiluviale, iar dintre cele cambice solurile brune mezo- şi eubazice sunt larg răspândite. Pe marile aflorimentele calcaroase, sub climatul cald şi destul de umed, s-au format şi soluri de tip terra rossa.

2.3.4. Particularităţile umanizării Cadrul natural foarte favorabil locuirii, începând cu altitudinile reduse, fragmentarea accentuată, climatul permisiv, vegetaţia naturală şi apele bogate, soluri suficient de fertile şi concentraţii importante ale unor resurse minerale excepţionale au stimulat procesul de umanizare a Carpaţilor Occidentali începând din preistorie. Vetrele paleolitice de la Nandru, Deva, Conop ş.a., culturile materiale neolitice (Criş, Turdaş ş.a.), continuitatea şi densificarea locuirii în epoca metalelor exprimă evoluţia remarcabilă a reţelei de aşezări şi nivelul valorificării resurselor naturale în epoca geto-dacă, când productivitatea metalurgiei aurului şi fierului a adăugat o motivaţie suficient de interesantă pentru expansiunea romană

52

la nord de Dunăre. Văile râurilor (Mureş, culoarul Timişului şi Cernei, Nera, Crişurile, Arieşul şi Ampoiul etc.), excepţionale axe de circulaţie, au fost cele mai dens populate, cu numeroase aşezări răsfirate, dar în munţii aceştia satele au urcat risipindu-se şi pe plaiuri (Mărişel, Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor, Podişul Mehedinţi) unde şi astăzi densitatea populaţiei şi aşezărilor ajunge la 25-30 loc./km2 şi, uneori, la 15-29 aşezări/100 km2 (Gr.Pop, 2000), cătunele urcând până la 1.400 m – 1.500 m – 1.600 m. Vechile „ţări”, fie în depresiuni (Ţara Zarandului, Ţara Beiuşului), fie pe plaiuri (Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor), ca şi restul ariei montane, au avut o remarcabilă continuitate a locuirii, bazată pe exploatarea şi prelucrarea tradiţională a lemnului, creşterea animalelor, minerit, culturi de cartof, grâu, secară, orz, apoi şi porumb, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, valorificarea veche a apelor minerale şi termale. În perioadele modernă şi contemporană s-a dezvoltat reţeaua urbană, oraşele fiind numeroase dar de regulă mijlocii sau chiar mici (Brad, Zlatna, Anina, Câmpeni, Anina, Modova Nouă ş.a).Numai Reşiţa a depăşit 100.000 locuitori, funcţia sa industrială (în special siderurgie şi construcţii de maşini) polarizând importante efective de forţă de muncă, azi aflate în deruta profesională indusă de restructurarea economică generală. Alte ramuri industriale care au stimulat dezvoltarea urbană au fost cea a lemnului, metalurgia neferoasă ş.a. Un nivel precar al infrastructurii specifice menţine imensul potenţial turistic aproape nevalorificat, în primul rând reţeaua de drumuri fiind sub densitatea şi gradul de amenajare adecvate.

Partea a III-a

Subcarpaţii
1. Caracteristici geografice generale Ca unitate geografică, Subcarpaţii constituie a doua subprovincie formată pe substrat de orogen, însoţind la exterior Carpaţii, ca un nou val montan în curs de formare. În cadrul lor se îmbină în mod original caracteristici genetice (tectono-structurale) de tip carpatic, cu date morfologice, climatice, de vegetaţie şi soluri ale unităţilor extracarpatice. Potenţialul natural

53

complex, rezultat din această îmbinare, a asigurat procesului de umanizare o ofertă diversificată, cu accesibilitate sensibil mai mare decât în aria montană, asemănătoare ariilor extracarpatice (terenuri plane sau slab înclinate mai largi, favorabile vetrelor şi culturilor agricole, temperaturi mai ridicate şi sezoane reci mai scurte, soluri mai fertile ş.a.), dar fără să piardă capacitatea de adăpost specifică munţilor şi unele resurse naturale extrem de importante (lemn, piatră, debite permanente, păşuni şi fâneţe), aflate atât în aria proprie, cât şi în cea montană învecinată. 1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale 1.1.1. Poziţia şi raporturile complexe cu unităţile geografice învecinate În funcţie de caracteristicile generale ale procesului lor de formare, Subcarpaţii au poziţia unei trepte între Carpaţi şi unităţile de platformă extracarpatice. Evoluţia raporturilor genetice şi poziţionale cu aceste două unităţi total diferite şi mai ales cu munţii, a imprimat Subcarpaţilor caracteristici variabile de la un sector la altul. Aportul de material din aria montană, pe seama căruia s-a constituit în cea mai mare măsură edificiul subcarpatic, a fost esenţial dar procesul a parcurs etape diferenţiate, atât în ceea ce priveşte amplitudinea, cât şi natura litologică a depozitelor. De asemenea, au fost extrem de importante condiţiile tectonice şi morfologia preexistentă a ariei de depunere, cât şi specificul sectoarelor marginale, de contact, ale unităţilor de platformă. Toate aceste aspecte se regăsesc în raporturile actuale ale diferitelor sectoare subcarpatice cu munţii şi cu unităţile de podiş şi de câmpie, începând de la claritatea sau dificultatea identificării limitelor şi până la specificul habitatului uman şi al utilizării terenurilor. 1.1.2. Limitele spaţiale Limitele de nord şi sud-vest, a căror motivaţie de natură tectono-structurală este clară, sunt văile Moldovei şi Motrului, dincolo de care structurile subcarpatice fie au o apariţie nesemnificativă, fără consecinţe morfologice ori de altă natură (la nord de valea Moldovei), fie dispar complet la mare adâncime, sub o cuvertură piemontană groasă, munţii venind în

54

contact direct cu o unitate geografică de platformă (Podişul Piemontan Getic, la sud-vest de valea Motrului). Pe limita cu Carpaţii, în general clară prin diferenţiere altitudinală, câteva combinaţii complexe ale dispozitivelor structurale şi ale reliefului rezultat produc segmentele mai puţin clare (prezentate), între văile Moldovei şi Râşcăi, între Slănicul Buzăului şi Dâmboviţa, ca şi între Topolog şi Bistriţa vâlceană. În ceea ce priveşte limita externă, Subcarpaţii, care nu mai au caracteristici altitudinale montane decât prin excepţie, se diferenţiază mai puţin clar, adesea trecerea fiind gradată. Uneori, aspectul acesta se datorează absenţei structurilor anticlinale în marginea Subcarpaţilor (ca în sectorul nemţean al Subcarpaţilor Moldovei, unde limita faţă de subunitatea piemontană a Podişului Moldovei trebuie urmărită pe la baza flancurilor vestice al dealurilor Boiştea, Corni, Stânca, Mărgineni, Bârjoveni şi Runcu, dealuri sculptate în acumulări fluvio-deltaice, fără relaţie molasa din avanfosă şi structura sa cutată. Alteori, depozitele monoclinale marginale (romaniene) supuse unei redresări puternice, tipic subcarpatice (ca în Subcarpaţii Vrancei) au generat convergenţe morfologice cu sectorul piemontan al Câmpiei Române, spre care trecerea se face treptat. Există însă şi pe limita externă segmente de contact clar, ca în lungul culmii Istriţa (749 m), care domină Câmpia Română cu mai mult de 500 m, sau al culmii Pietricica Bacăului (740 m), care se înalţă brusc deasupra culoarului Siretului, ori al versantului nordic, cu caracter de cuestă al Podişului Piemontan Getic, care domină depresiunile subcarpatice.

1.2. Caracteristicile naturale 1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică a Subcarpaţilor. Consecinţe Din punct de vedere geologic Subcarpaţii se suprapun unei mari depresiuni premontane, de subsidenţă activă, individualizată ca efect al înălţării unităţilor flişului extern, la începutul

55

miocenului, între aria carpatică şi marginea unităţilor de vorland. În această depresiune, cu lărgime care variază de la câteva sute de metri (în Bucovina) la 30-35 km (în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei) s-au acumulat depozite de tip molasă, groase de multe mii de metri, începând din sarmaţianul inferior. În sectorul nordic, procesul de sedimentare s-a încheiat odată cu prima parte a sarmaţianului, când orogeneza moldavică a antrenat nu numai unităţile tectonice ale flişului, ci a împins şi molasa sarmatică peste unităţile de vorland. Din sectorul de curbură spre sud – sud-vest, sedimentarea a fost reluată, continuând şi în pliocen, ceea ce a generat în Subcarpaţi două niveluri crono-stratigrafice de molasă, unul inferior, acvitanian-sarmaţian şi altul superior, sarmato-pliocen. Sursa materialelor depuse în acest bazin de sedimentare a fost dublă în miocenul timpuriu (aria carpatică şi unităţile de vorland) şi unică (carpatică) în perioada mio-pliocenă. Rocile caracteristice sunt atât pelitice, argile, marne, marno-argile cât şi psamito-psefitice, nisipuri gresii, conglomerate cu elemente fine, dar şi grosiere, în general slab cimentate, uneori fragmente de formaţiuni paleogene carpatice (gresii de Lucăceşti, de Kliwa, disodile, menilite) interpretate ca lame tectonice sau blocuri însedimentate în molasă, dar şi calcare, evaporite (două formaţiuni salifere), cărbuni, tufuri, niveluri de cinerite, ansamblul dovedind condiţii de sedimentare foarte diferite, marine, salmastre, lacustre, fluvio-lacustre. Deşi cu efecte atenuate în unitatea aceasta, tectogenezele mio-pliocene au determinat totuşi formarea unităţii (pânzei) subcarpatice, care în detaliu prezintă şi ea cutări, datorate aceloraşi mişcări moldavice, ca şi contacte de tip tectonic (digitaţia de Măgireşti-Perchiu, solzul Valea-Mare din Pietricica Bacăului, suprapuneri ale conglomeratelor burdigaliene peste depozite mai noi, la est de culmea Pleşului). În rest predomină structuri cutate normale, culcate şi – ca efect al orogenezei valahe – cute diapire, foarte variate, în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei şi redresări puternice ale prundişurilor monoclinale romanian-pleistocene de Cândeşti. În consecinţa acestui proces genetic complex, Subcarpaţii cumulează resurse minerale specifice – sare, petrol, gaze naturale, lignit, sulf, gips, săruri de potasiu etc. De asemenea, sunt domeniul unor corespondenţe morfostructurale şi litologice apreciabile, care imprimă nota dominantă a peisajului natural. 1.2.2. Relieful

56

Relieful cel mai înalt al Subcarpaţilor constă într-un ansamblu de coline, dealuri şi muncei, cu energie medie destul de accentuată, rezultând din adâncirea văilor cu 200-300 m faţă de interfluvii şi valori ale înclinării terenului care depăşesc uneori 350. Altitudinile cele mai obişnuite ale culmilor sunt de 500 m – 600 m, în mod excepţional ajungând la 1.218 în Muscelele Argeşului. Deşi aceste înălţimi sunt cele care se impun în peisajul subcarpatic, suprafeţele cele mai mari revin depresiunilor, adesea înşirate în aliniamente, de regulă închise spre exterior, cu altitudini mult mai mici şi cu o gamă largă de forme de relief acumulativ şi acumulativ-sculptural (şesuri, terase) create de râuri. Între categoriile morfogenetice predomină relieful structural, cu numeroase adaptări, care în condiţiile unui substrat prin excelenţă friabil se explică numai prin efectele clare ale unor mişcări neotectonice accentuate şi prin vârsta recentă a reliefului. Formele structurale sunt orientate fie longitudinal, paralel cu direcţia cutărilor, fie perpendicular pe direcţia de înclinare a stratelor, în sectoarele de monoclin. Culmile subcarpatice corespund cel mai frecvent unor structuri anticlinale (Pleşul, Pietricica Bacăului, Istriţa, Măţăul, Măgura Slătioarei), frecvent situate spre exteriorul ariei subcarpatice. Formarea şi menţinerea lor proeminentă se explică prin înălţări locale puternice, cuaternare (ca în Pietricica Bacăului). Mai rar culmile subcarpatice sunt sinclinale înălţate, sau hog-backs pe flanc de sinclinal, ca Răiuţul şi Răchitaşul, în Subcarpaţii Vrancei. Alteori culmile corespund unor fronturi de cuestă dezvoltate pe monoclin, ca Măgura Odobeştilor, pe pietrişuri de Cândeşti, sau Muscelele Argeşului – pe conglomerate, gresii şi tufuri burdigalian-helveţiene. Depresiunile subcarpatice se dezvoltă de regulă pe structuri de sinclinale sau sinclinorii, fiind şi ele cel mai frecvent conforme, şi formând uluce cvasi-continui (Neamţ – Cracău-Bistriţa – TazlăuCaşin etc.). Mişcări de subsidenţă cuaternare au accentuat orientarea longitudinală a reţelei hidrografice în depresiuni, deşi după unele opinii ea a fost iniţial transversală. În lungul văilor subsecvente de pe monoclin, depresiunile păstrează şi ele acelaşi caracter, asimetriile fiind foarte evidente (spre exemplu, depresiunea Dumitreşti de pe Râmnicul Sărat). Relieful fluvio-denudaţional este foarte bogat şi variat, rezultând dintr-o evoluţie destul de rapidă a versanţilor şi a văilor, mai ales în condiţiile absenţei vegetaţiei naturale climato-zonale. În literatura de specialitate (Emm.de Martonne, 1902, C.Martiniuc, 1968, V.Mihăilescu, 1966, P.Coteţ, 1973) s-a presupus continuitatea iniţială a cuverturii de pietrişuri piemontane peste întreaga arie subcarpatică, supoziţia fiind susţinută de faptul că şi în perioada actuală

57

mai sunt sectoare în care pietrişurile de Cândeşti avansează din partea nordică a Podişului Piemontan getic până în marginea Carpaţilor, la contactul cu Podişul Mehedinţi. Alteori (V.Tufescu, 1966) s-a considerat că această cuvertură ar fi acoperit numai depresiunile subcarpatice, că a fost în bună măsură îndepărtată prin eroziunea activată puternic datorită celor mai recente mişcări de înălţare, că a fost parţial cutată şi păstrată sub formă de petece, în sinclinale. Prezenţa unor interfluvii plane, la altitudini aproximativ egale a fost interpretată ca efect al evoluţiei sacadate a reliefului, capabilă să creeze două-patru suprafeţe de nivelare în Subcarpaţii Moldovei (M.David, 1931), în Vrancea (N.Rădulescu, 1937) şi Subcarpaţii Prahovei (N.Popp, 1939). Geneza lor rămâne discutabilă, conform unor opinii ulterioare ele fiind nişte peneplene parţiale sau nişte fragmente ale unor mari glacisuri eroziv-acumulative (Gh.Lupaşcu, 1996). Râurile au construit sisteme bogate de terase, până la douăsprezece pe Putna, cu altitudini relative până la 290 m. Tectonica recentă a determinat deformări importante în profilul longitudinal al teraselor, în special din sectorul vrâncean spre sud – sud-vest. În relaţie cu efectele deformante ale diapirismului, blocuri de roci mai rezistente au fost împinse de sub depozite mai noi şi mai slabe la suprafaţă, constituind un relief proeminent, de modelare selectivă. De asemenea, emanaţiile puternice de gaze naturale, străbătând depozite fine şi îmbibate cu apă, au creat microforme cu aspect de pseudo-vulcani (vulcani noroioşi). O bună parte din morfogeneza actuală este dominată de dinamica versanţilor, procesele de eroziune torenţială, alunecările masive de teren ş.a. fiind favorizate de substratul puţin rezistent, format din materiale cu caracteristici fizico-mecanice diferite, şi de energia accentuată a reliefului. 1.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice C l i m a este determinată de etajarea morfologică şi influenţată de poziţia geograficomatematică şi de caracteristicile locale ale suprafeţei active (cuvertură forestieră, culturi, suprafeţe acvatice ş.a.). În general este o climă temperată, destul de moderată. Temperaturile medii anuale cresc de la nord spre sud, de la 8,20 C (la Târgul Neamţ) la 10,20 C (la Târgul Jiu), dar pe înălţimi sunt de numai 50 C-70 C. Valorile mediilor termice ale lunilor extreme cresc în acelaşi sens (-3,80 C la Târgul Neamţ ; -1,90 C la Câmpina ; 17,50 C şi – respectiv – 210 C), cu diferenţieri pozitive în sectorul de la curbură, datorate cuplării efectelor

58

foehnizării cu cele ale continentalismului.. Precipitaţiile medii au valori de 600 mm – 800 mm/an, coborând însă sub 600 mm în depresiunile deschise spre est din Subcarpaţii Moldovei şi pe latura externă a Subcarpaţilor Vrancei (sub acelaşi efect de foehn). Stagnarea maselor de aer mai rece în partea joasă a depresiunilor provoacă toată gama fenomenelor hidro-meteorologice asociate inversiunilor termice şi introduce dificultăţi apreciabile în dispersia noxelor industriale. R e ţ e a u a h I d r o g r a f i c ă este densă. Râurile principale sunt de origine carpatică (Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Prahova, Oltul, Gilortul, Jiul etc). Debitele sunt în general mari, dar sub efectele combinate de foehn şi continentalism climatic de la curbură pot înregistra oscilaţii excepţionale. Spre exemplu, Buzăul are un debit mediu de 31,2 m3/s dar la viitura din 1975 a ajuns la 2.200 m3/s. Datorită substratului permeabil, mai ales în depresiuni râurile pierd o parte din debit prin infiltrare, putând chiar să sece în sezonul cald, mai ale în sectorul de curbură (fenomenul determinând şi formarea unor hidronime specifice – Putna Seacă, Suşiţa). Procesele active de versant încarcă râurile cu debite solide excepţionale (peste 25 t/ha/an în sectorul de curbură). Intrată în exploatare în 1989, acumularea de la Cândeşti, pe Buzău, a fost colmatată în proporţie de 60 % la viitura din decembrie 1991. Râurile care traversează masivele de sare au o mineralizare apreciabilă, care a sugerat şi hidronimele Tazlăul Sărat, Râmnicul Sărat, Cricovul Sărat, Slănic, Sărata, Sărăţel ş.a. Numeroase izvoare minerale au chimismul substratului salifer, gipsifer ş.a. pe care-l drenează, fiind clorosodice (la Bălţăteşti, Oglinzi, Lopătari, Slănic-Prahova, SărataMonteoru, Ocnele-Mari ş.a., sulfuroase/iodurate (Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora), feruginoase, uneori hipotermale (Săcel). V e g e t a ţ i a naturală din Subcarpaţi este forestieră, pădurile cele mai răspândite fiind cele de fag, care îmbracă suprafeţe destul de mari pe versanţi, pe interfluviile mai înalte şi în general spre contactul cu munţii, începând de la altitudinile medii de 500 m în nord şi 700 m în sud şi coborând mai mult în cazul orientării nordice, care accentuează umbrirea. Pe înălţimile din nordul Subcarpaţilor Moldovei coboară, în amestec cu fagul, conifere (spre exemplu în culmea Pleşului). În depresiuni climatul local mai cald şi mai uscat a favorizat pădurea de quercinee, cu gorun în ariile marginale şi stejar în ariile centrale, chiar cer (Quercus cerris) în depresiunile subcarpatice din Oltenia. Despădurirea timpurie a determinat însă înlocuirea unei mari părţi din arealul forestier iniţial cu o vegetaţie ierboasă

59

xerofilă (în sectoarele joase şi în cele situate spre exterior) şi mezohigrofilă (pe versanţii slab înclinaţi şi în sectoarele dinspre munte) de pajişti, stepice şi silvo-stepice. În general, la sud de paralela 460 lat.N elementele vegetale termofile (liliac, scumpie, castan dulce, mojdrean, cărpiniţă ş.a.) sunt din ce în ce mai numeroase. Procesele p e d o g e n e t i c e au premise mult mai variate decât în aria montană. Materialul mineral are o granulometrie mai fină, materialul organic este mai divers, complexul de condiţii climatice este favorabil unui ritm mai alert al transformărilor fizice şi biochimice. În consecinţă, solurile caracteristice au o fertilitate mai mare iar distribuţia lor spaţială este mozaicată. Pe versanţii mai puternic înclinaţi predomină cambisolurile, reprezentate prin soluri brune mezo- şi eubazice, uneori chiar soluri brune acide, iar pe interfluvii şi pe terasele mai înalte s-au format argiluvisoluri (în special soluri brune luvice). În ariile centrale ale depresiunilor cu un climat mai uscat (spre exemplu depresiunea CracăuBistriţa), ca şi pe latura externă a Subcarpaţilor în sectorul de la curbură, există chiar molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argiloiluviale). Datorită proceselor de versant foarte active, sunt destul de răspândite regosolurile şi erodisolurile. Remarcabil în Subcarpaţi este faptul că succesiunea relativ rapidă şi alternanţa unor elemente de forme de relief introduce în pedogeneză o înclinare a terenului extrem de variabilă, fapt care se reflectă nu numai în tipologia genetică, ci şi în grosimea orizonturilor şi profilelor, care variază corespunzător. În toată aria subcarpatică se pot constata toposecvenţe extrem de complexe, în cadrul cărora succesiunile menţionate se realizează pe un ecart altitudinal modest, sub 300 m şi la distanţe liniare de 10, 8 sau chiar numai 5 km. Diferenţierile microclimatice, în special cele determinate de expoziţia versanţilor, stimulează argiloiluvierea pe arealele orientate spre nord, nord-vest şi vest şi evoluţia spre molizare pe cele expuse spre sud, sud-vest şi sudest. O pondere destul de mare în pedogeneza subcarpatică revine şi utilizării agricole milenare a terenurilor, care a condiţionat acumularea şi menţinerea unei cantităţi apreciabile de humus în sol. Astfel, formarea pe arii destul de întinse a unor cernoziomuri cambice şi argiloiluviale, ca şi caracterele molice ale argiluvisolurilor au o componentă antropică importantă. 1.3.Caracteristici social-economice

60

1.3.1. Particularităţile umanizării Potenţialul natural variat, derivat din poziţia geografică intermediară a Subcarpaţilor şi marcat de complementaritatea resurselor, accesibilitatea mult mai mare decât în aria montană şi condiţiile de adăpost mai sigure decât în câmpie au stimulat o populare timpurie şi foarte avansată. Începând din paleolitic şi parcurgând o perioadă de veritabilă explozie demografică în neolitic, locuirea preistorică a generat o reţea densă de aşezări, în care locuirea a avut o remarcabilă continuitate şi în epocile metalelor şi geto-dacă. În perioada migraţiilor Subcarpaţii au fost o arie de adăpost, în care s-au menţinut incontestabil locuitorii autohtoni romanizaţi, dar în care s-a refugiat şi o parte a populaţiei din podişuri şi câmpie – sectoare mult mai expuse şi astfel măturate de valuri succesive de ucideri, jafuri, incendii. Locuirea densă şi permanentă a stimulat apariţia timpurie a unor nuclee de organizare feudală, primele cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti Câmpulung-Muscel şi Curtea-de-Argeş menţinându-şi funcţiile uneori aproape 50 de ani, durată de stabilitate absolut neobişnuită în istoria medievală a ţărilor române. Această umanizare puternică, armonizată timp de milenii cu specificul condiţiilor naturale, explică şi bogăţia tradiţiilor etno-folclorice, nealterate, în cadrul unora dintre cele mai interesante vetre etnografice ale României – Muscelul, Vâlcea, Gorjul, Vrancea. Din perioada feudală dăinuiesc în Subcarpaţi şi câteva dintre valorile excepţionale ale patrimoniului cultural-religios naţional, ca mânăstirea Neamţ, sau mânăstirile din nordul Olteniei, în special Horezul (Hurezi) şi Polovragii. 1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări umane Subcarpaţii sunt şi astăzi o unitate geografică bine populată, cu aprox. 1.500.000 locuitori, distribuiţi în număr de peste 100 loc./km2 (pe alocuri chiar 250 loc./km2) şi cu densităţi subzistenţiale mari, în special în Subcarpaţii Vrancei şi în Muscelele Argeşului. În diferite perioade istorice, populaţiei locale i s-a adăugat un procent însemnat de plecaţi cu motivaţie politică şi economică-socială din Transilvania. Aşezările rurale, predominante, sunt foarte numeroase şi variate ca dimensiuni, vârstă, morfologie şi sit. În general sunt mici şi mijlocii şi se distribuie într-o reţea cu densitate mijlocie, de 5-6 sate/100 km2, uneori mare, de peste 15 sate/100 km2 - între Râmnicul Sărat şi Buzău (V.Nimigeanu, 1996). Cele mai

61

multe sunt situate în depresiuni, dar uneori urcă pe culmi până spre vârf, foarte caracteristice în sensul acesta fiind satele din podgoria de pe culmea Istriţa. În Subcarpaţi satele au fizionomie foarte diferită, de la cele adunate, în depresiunile mai largi, cu suprafeţe cultivabile mai mari, până la cele liniare în lungul văilor şi cele risipite în podgorii sau pe contactul cu munţii. Funcţionalitatea predominantă este cea agrară, dar frecvent aceasta s-a combinat cu funcţii industriale şi de servicii, uneori adăugându-se şi o componentă de comunicaţii (intersecţii de căi ferate şi şosele). Nivelul urbanizării este, oarecum surprinzător, relativ redus. Oraşele sunt destul de numeroase (peste 30) dar, ca şi satele, de dimensiuni mici şi mijlocii. Resursele naturale variate din Subcarpaţi au susţinut destul de bine evoluţia unor funcţii industrial-urbane, dar rolul urbigen al contactelor şi intersecţiilor naturale a fost mai puternic, astfel încât oraşele mari nu se află în aria Subcarpatică propriuzisă, ci flancheză Subcarpaţii, atât spre munte (Piatra Neamţ), cât şi spre podişuri şi câmpii (Bacău, Focşani, Ploieşti, Târgovişte). Sectorul cel mai slab urbanizat este cel vrâncean. 1.3.3 Activităţile economice Componenta cea mai veche a activităţilor economice din aria subcarpatică este, desigur, agricultura. Adaptată reliefului puternic fragmentat şi înclinării adesea mari, ea a beneficiat concomitent de favorabilitatea climato-pedologică astfel încât, fără să aibă productivitatea culturilor mari din câmpie, este în schimb diversificată, uneori şi puternic specializată, în funcţie de acelaşi specific al ofertei naturale. Culturile de câmp sunt omniprezente, având frecvenţa maximă pe terase, unde pedogeneza climato-zonală a fost cea mai stabilă şi s-au format solurile cele mai fertile. Totuşi, ca pondere şi specializare a terenurilor cultivate, aceste culturi sunt depăşite de livezi (în special în Muscelele Argeşului şi în Subcarpaţii Munteniei Central-Estice unde, pe alocuri, ocupă 40 % din terenul agricol) şi de vii (în special pe versantul extern al Subcarpaţilor Vrancei - unde s-a dezvoltat podgoria putneană şi unde unele comune, spre exemplu Jariştea, au vie pe aproape 60 % din terenul agricol şi în culmea Istriţa). Creşterea animalelor se bazează pe folosirea păşunilor şi a fâneţelor, parţial aflate în aria carpatică (în cazul comunelor situate pe contactul cu munţii), remarcându-se specializări în ovine (în Subcarpaţii Vrancei) sau bovine (în Subcarpaţii Moldovei şi Muscelele Argeşului).

62

Mult mai târziu, în perioada modernă, a început şi activitatea industrială. Ca şi în Carpaţi, elementele structurale şi funcţionale iniţiale au fost resursele naturale specifice şi unele tradiţii meşteşugăreşti. În cadrul potenţialului transformabil se remarcă resursele energetice minerale şi hidraulice, evaporitele (în primul rând sarea), rocile de construcţie, lemnul şi materiile prime agricole (lână, in, cânepă, lapte, carne, fructe). Între meşteşugurile tradiţionale au primat cele legate de prelucrarea artizanală a lemnului (tâmplărie, dogărie ş.a.), a pieilor şi blănurilor (cojocărie), a firelor naturale (ţesutul şi broderiile populare), a laptelui. Pe seama resurselor naturale specifice (cele de cărbune pliocen din bazinele Filipeştiide-Pădure - Ceptura - Şotînga, Schitul Goleşti, Berbeşti-Băbeni-Alunul - în bună parte în conservare - fiind extrase şi trimise, în cea mai mare parte, pentru utilizare în alte zone din ţară) funcţionează termocentrale cu cărbune, păcură (structuri petrolifere la Câmpeni, Tescani, Mărgineni, Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-Urlaţi, Ochiuri, Berca-Arbănaşi, Negoieşti, Colibaşi, Tămăşeşti) şi gaz natural (Borzeşti, Govora), hidrocentrale pe Bistriţa, Buzău, Argeş şi Olt, rafinării de petrol şi unităţi ale industriei petrochimice (Borzeşti, Curtea-de-Argeş – unde s-au produs proteine furajere), combinate de îngrăşăminte chimice şi fibre sintetice (Săvineşti, Câmpulung-Muscel), fabrici de cauciuc şi anvelope (Borzeşti şi Floreşti), de ciment şi azbociment (Câmpulung-Muscel, Fieni, Bârseşti), de ipsos, pe baza gipsului de la Lăculeţe (Fieni), de var (Fieni, Măgura, Câmpulung-Muscel, Govora), de sticlă, pe baza nisipului rezultat din dezagregarea gresiei de Kliwa de la Vălenii-de-Munte şi Crivineni (Scăieni), de faianţă (Târgul-Jiu), porţelan (Curtea-de-Argeş – cu producţie în mare parte exportată), ceramică brută (Piatra-Neamţ, Sătuc, Curtea-de-Argeş, Pucioasa), de cherestea, plăci aglomerate şi fibro-lemnoase, mobilă (Vânătorii Neamţului, Dumbrava Roşie, Roznov, Oneşti, Verneşti, Curtea-de-Argeş, Râmnicul-Vâlcea, Târgul-Jiu), de prelucrare a inului şi cânepii (Păuleşti, Pucioasa), a lânii (Buhuşi). De asemenea, se prelucrează materii prime agricole, pe seama cărora funcţionează fabrici de produse lactate (Câmpulung-Muscel), conserve de fructe (Vălenii-deMunte, Valea Iaşului, Râureni), vinificaţie (Coteşti, Odobeşti, Tohani). Cele mai noi ramuri – electrotehnica (Curtea-de-Argeş) şi construcţiile de maşini (Borzeşti, Câmpina, Moreni, Câmpulung-Muscel, Târgul-Jiu) - au fost iniţiate pentru diversificarea funcţiei industriale, dar

63

mai ales pentru asigurarea utilajelor şi echipamentelor necesare altor ramuri industriale din ariile respective (utilaj petrolier, pentru industria chimică etc.). Potenţialul turistic natural şi antropo-cultural este extrem de bogat, într-o oarecare măsură beneficiind şi de regimul de protecţie specific rezervaţiilor naturale sau obiectivelor culturale cu valoare patrimonială. Printre aceste elemente de sprijin al dezvoltării de perspectivă a turismului în Subcarpaţi pot fi amintite : vulcanii noroioşi de la Pâclele, focurile vii de la Andreiaşu şi Lopătari, „sarea-lui-Buzău”, arborete de stejari termofili, de castan dulce, asociaţii de plante halofile, vetre arheologice neolitice, monumente medievale de cult – mânăstirile Văratec, Viforâta, Negru-Vodă, Curtea-de Argeş, Surpatele, Mânăstirea-dintrun-Lemn, Govora, Polovragi, Horezu, Tismana ş.a. şi de arhitectură laică (culele de la Măldăreşti, satele-muzeu de la Bujoreni şi Curtişoara), casele memoriale George Enescu (Tescani) şi Brâncuşi (Hobiţa) ş.a.m.d. În acelaşi sens al dezvoltării turismului, un număr de staţiuni balneare şi climatice sunt răspândite în toţi Subcarpaţii dar, cu excepţia celor de pe valea Oltului, sunt de capacitate redusă : Bălţăteşti, Slănic-Prahova, Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari, Săcel. 2. Regiunile geografice ale Subcarpaţilor2 Complexul caracteristicilor naturale ale Subcarpaţilor relevă o serie de diferenţe spaţiale care derivă, în primul rând, din specificul relaţiilor substratului geologic cu relieful. Substratul acesta, extrem de variat sub raportul alcătuirii petrografice şi dispus în structuri cutate în mod diferit, în parte monoclinale, care a influenţat modelarea fluvială şi a potenţat procesele de versant, relevă utilitatea aplicării criteriului morfostructural pentru identificarea principalelor unităţi. Motivaţia morfostructurală defineşte astfel mai multe regiuni subcarpatice, uneori conturate prin limite clare, alteori fiind separate prin sectoare de tranziţie, care îmbină în mod original caracteristici ale unităţilor vecine. Fără exagerări deterministe, dar şi fără neglijarea efectelor esenţiale ale complexelor de relief structural şi ale resurselor asupra accesibilităţii naturale şi a procesului de umanizare, se poate constata că unităţile definite astfel au o personalitate geografică distinctă. De la valea Moldovei spre sud se succed
2

Pentru caracteristici geografice mai detaliate, V.Tufescu, 1966, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982, Gr.Pop, 2000, Ileana Pătru, Mioara Ghincea, 2003.

M.Ielenicz,

64

Subcarpaţii Moldovei, cei ai Vrancei, ai Munteniei central-estice, Muscelele Argeşului şi Subcarpaţii Olteniei. 2.1. Subcarpaţii

Moldovei

Structurile c u t a t e de la sud de valea Moldovei susţin un r e l i e f tipic subcarpatic. Pe latura internă, un uluc depresionar format pe structură de sinclinoriu, din ce în ce mai larg spre SE, este dominat cu 300 m – 400 m de culmile flişului din M.Stânişoarei şi M.Tarcăului. Înşeuări scunde conturează sectoarele Ozana-Topoliţa (Neamţ), CracăuBistriţa şi Tazlău-Caşin. Pe latura externă, ulucul este mărginit de structuri anticlinale puternic înălţate, care susţin culmile Pleşu şi Pietricica Bacăului la înălţimi de peste 700 m. În segmentul central al acestei laturi, alte culmi, mai scunde cu peste 200 m, cu profil mai calm (Boiştea, Corni ş.a.) exprimă numai o convergenţă morfologică, fiind formate din depozitele fluvio-deltaice ale paleo-reţelei de râuri şi aparţinând subunităţii piemontane a Podişului Moldovei. În sectorul sud-estic, prelungirea monoclinului romanian superiorpleistocen, puternic înălţat, al Subcarpaţilor Vrancei la nord de valea Trotuşului adaugă fragmentul de piemont cuestiform al Pănceştilor şi depresiunea subsecventă Capăta. Segmentul acesta, până în interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, întruneşte astfel caracteristici de tranziţie între aria moldoveană şi cea vrânceană. Pe seama unei cantităţi apreciabile de aluviuni, sisteme de până la 8 terase (de la 5-7 m altitudine relativă până la 150 m – 160 m) însoţesc atât văile principale (transversale), cât şi pe cele ale unor afluenţi ai lor (cu orientare longitudinală). Substratul sedimentar cu proprietăţi fizico-mecanice variate, în general friabil şi permeabil, din ce în ce mai lipsit de protecţia vegetaţiei naturale datorită unei umanizări intense, a fost modelat prin procese de versant foarte active. Ca urmare, culmile subcarpatice propriu-zise (ca şi muchea de cuestă menţionată), au aspect de muncei cu vârfuri ascuţite şi s-au îngustat puternic prin evoluţia versanţilor. Energia reliefului este accentuată, văile fiind adâncite cu 300 m – 500 m sub nivelul interfluviilor iar versanţii având frecvent înclinări de peste 250. Lăţimea de numai 150 m - 300 m a interfluviilor exprimă şi o densitate accentuată a fragmentării reliefului. Sub un c l i m a t în care influenţele componentei catabatice a circulaţiei atlantice sunt frecvent combinate cu accesul larg al maselor de aer continental, cu evoluţia retrogradă a
65

unor cicloni de origine mediteraneană şi cu efectul circulaţiei convective locale, v e g e t a ţ i a forestieră este reprezentată în partea nord-vestică prin păduri de amestec conifere-fag, sub litiera cărora s-au format cambisoluri şi prin păduri de stejar şi chiar ochiuri de silvostepă (cu Festuca sulcata, Festuca vallesiaca) în ariile centrale, cele mai uscate, ale depresiunilor Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin, ca şi pe valea Tazlăului Sărat, unde s-au format molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argilo-iluviale). Pe depozitele marno-argiloase au evoluat pseudorendzine iar pe ariile cu aflorimente salifere sunt caracteristice solurile halomorfe. Subcarpaţii Moldovei sunt o arie de p o p u l a r e densă, din timpuri vechi, pădurea fiind îndepărtată pe mai mult de jumătate din suprafaţa iniţială. A g r i c u l t u r a , deşi omniprezentă, este foarte inegal dezvoltată. Cele mai bune rezultate (la culturi de câmp, legume, livadă) se realizează în depresiunile Cracău-Bistriţa şi Caşin. Pe terenurile foarte fragmentate şi solurile sărace din depresiunea Tazlău culturile sunt mai puţin productive. În activitatea I n d u s t r i a l ă, extracţia unor mici cantităţi de petrol şi gaze (la Câmpeni, Tescani, Mărgineni ş.a.) este dublată de exploatarea (locală) a gipsului. Cea mai importantă ramură industrială rămâne însă cea chimică, reprezentată prin combinatele de la Săvineşti (fire şi fibre sintetice), Roznov (îngrăşăminte azotoase) şi Borzeşti-Oneşti (produse clorosodice, cauciuc sintetic, pesticide, rafinarea petrolului). La Bălţăteşti şi Oglinzi sunt valorificate balnear apele minerale clorurate. 2.2. Subcarpaţii

Vrancei

La sud de valea Trotuşului, începând cu interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, până la valea Slănicului de Buzău, structurile subcarpatice prezintă o complicaţie deosebită. Spre interior, molasa saliferă de vârstă acvitanian-sarmaţiană este c u t a t ă în anticlinale şi sinclinale, şariind puţin latura externă. Aceasta este constituită din depozite mai noi, sarmato-pliocene de origine exclusiv carpatică, m o n o c l i n a l e, foarte groase şi puternic înălţate. Astfel, deşi sunt cele mai recente, pietrişurile romanian-pleistocene de Cândeşti se menţin la altitudinea de aproape 1.000 m. În consecinţă, r e l i e f u l este dispus sub forma mai multor fâşii care se dispun cvasi-paralel cu marginea munţilor. În poziţie internă, un şir de depresiuni formate pe marno-argile miocene şi dominate de culmile flişului (Crimineţ-Soveja,
66

pe Suşiţa, Vrancea, pe Putna şi Zăbala, şi Bisoca-Neculele, pe Râmnicul Sărat) sunt separate prin înşeuări mai înalte decât cele din Subcarpaţii Moldovei. Spre exterior sunt conturate de un şir de dealuri cu altitudini care ajung la 890 m, constituite din sedimente miocene mai rezistente (conglomerate helveţiene şi badeniene), dispuse în structuri de sinclinal înălţat, cu flancul extern redresat sub formă de hog-back : Răchitaşul Mic, care închide depresiunea Soveja, Răiuţul, Răchitaşul Mare şi Gârbova, care mărginesc depresiunea Vrancei şi Dealul Roşu, care mărgineşte depresiunea Bisoca. Urmează un alt şir de depresiuni, mai slab conturate, având aspectul unor lărgiri ale văilor în sedimente moi sarmato-pliocene, monoclinale : Câmpuri, pe Suşiţa, Vizantea-Vidra, pe Putna, Mera, pe Milcov, Râmna, pe pârâul omonim, Dumitreşti, pe Râmnicul Sărat, şi Putreda-Floreşti, pe Câlnău. La rândul lor, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri care ajung la aproape 1.000 m şi corespund frontului de cuestă orientat spre vest şi nord-vest al pietrişurilor de Cândeşti : Ouşorul, dealul Momîia, Măgura Odobeştilor, care închide depresiunea Mera, Deleanu şi dealul Căpăţâna, care mărgineşte depresiunea Dumitreşti. În poziţia cea mai externă, un piemont terasat, cu înclinare din ce în ce mai redusă, face racordul cu unitatea piemontană a Câmpiei Române. În lungul văilor se succed sectoare largi, conforme structurilor de sinclinal în aria internă sau subsecvente în monoclin, aşa cum este valea Putnei în depresiunea Vrancea, şi sectoare înguste, cu aspect de mici defilee, ca acela de la Prisaca, în care Putna traversează primul şir de dealuri. Pe fondul unei labilităţi tectonice deosebite, un sistem de terase cuaternare excepţional de bine dezvoltate, ating altitudinea relative mari (290 m pe Putna). Marnoargilele miocene în secvenţe repetate, alternând cu strate permeabile greso-nisipoase, favorizează cele mai active şi mai ample procese de versant. Eroziunea torenţială a rupt versanţi despăduriţi iar alunecările de teren au distrus vetre de sate şi au construit baraje pe râuri. Reîmpădurirea a ameliorat însă frecvent situaţia ariilor degradate. Sub aspect c l i m a t i c, elementul definitoriu este foehnizarea, care determină reducerea masivă a precipitaţiilor. În aria piemontului terasat acestea scad sub 550 mm/an, durata strălucirii soarelui şi valorile termice crescând şi favorizând astfel elementele vegetale termofile (Quercus frainetto, Quercus pedunculiflora), s o l u r i l e cenuşii şi viţa de vie. În Subcarpaţii Vrancei se află sectorul cel mai puternic specializat pentru viticultură.

67

P o p u l a r e a este veche şi a fost permanent densă în depresiuni. Localnicilor li s-au alăturat de-a lungul timpului munteni veniţi la muncă pe pământuri mânăstireşti (spre exemplu rucărenii şi dragoslovenii veniţi la Soveja). Densitatea mare a populaţiei a determinat împroprietăriri departe, în Câmpia Română, ţăranii continuând să locuiască în Subcarpaţi şi pendulând vara spre loturile din câmpie. Deplasările sezoniere pentru munci agricole s-au menţinut multă vreme după colectivizare, vrâncenii orientându-se în special către Insula Mare a Brăilei. Popularea a rămas exclusiv rurală, deoarece resursele existente n-au putut stimula dezvoltarea industriei. Gazul natural există doar sub formă de emanaţii (la Andreiaşu), sarea nu se află în masive ci în aflorimente mici şi diseminate, lentilele de lignit de la Pralea sunt neînsemnate. Adăugându-se şi precaritatea căilor de comunicaţie (nu există căi ferate cu ecartament normal iar cea îngustă, de la Odobeşti la Burca, a fost dezafectată), lipsa de capacitate urbigenă este explicabilă. O serie de comune au însă o oarecare capacitate de polarizare şi o poziţie favorabilă coordonării administrative (Năruja, Dumitreşti) şi, în mod normal ar trebui sprijinite în sensul revitalizării. Se conturează, de asemenea, un profil climatic şi balnear pentru Soveja şi Vizantea. 2.3. Subcarpaţii

Munteniei Central-Estice

La sud-vest de Slănicul Buzăului, până în valea Dâmboviţei, monoclinul extern dispare şi , odată cu el, al doilea şir de dealuri, depresiunile subsecvente şi piemontul terasat. Structurile c u t a t e tipic subcarpatice sunt în schimb foarte bine dezvoltate şi foarte numeroase, ajungându-se uneori până la cinci aliniamente morfo-structurale paralele. Complicaţiile sunt introduse de diapirismul mult mai accentuat, sâmburii de sare străpungând uneori până la suprafaţă unele anticlinale (spre exemplu, anticlinalul BăicoiŢintea ş.a.) şi de pătrunderea piezişă, tot în axe de anticlinal, a unor „pinteni” de fliş paleogen (Homorâciu, care se întinde până în valea Dâmboviţei, Văleni, care se opreşte la valea Doftanei ş.a.) care susţin culmi subcarpatice. În rest, fruntea flişului este invadată de molasa mio-pliocenă, dispusă în structuri sinclinale mulate de depresiuni. Specificul proceselor de acumulare a depozitelor de molasă a determinat formarea unor zăcăminte importante de substanţe minerale variate. În acest sector subcarpatic, până în perioada postbelică, au fost cele mai mari rezerve de petrol, aria fiind cea clasică a
68

petrolului românesc. Cele mai cunoscute structuri petroliere, care înainte de 1950 asigurau peste 95 % din producţia naţională, sunt cele de la Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-Urlaţi şi Berca-Arbănaşi. La Ojasca, Ceptura, Filipeştii-de-Pădure şi Şotânga sunt rezerve – mici - de lignit pliocen, un zăcământ însemnat de sare (în poziţie sinclinală, normală) este la Slănic, la Vălenii-de-Munte şi Crivineni sunt nisipuri cuarţoase, la Ciuta şi Vipereşti - calcare, la Lăculeţe – gips, la Pucioasa – sulf, la Pătârlagele – diatomită, la Sibiciu şi Colţi – chihlimbar, la Pucioasa, Vâlcana, Nifon, Lopătari ş.a. – ape minerale sulfuroase, clorosodice, feruginoase, iodurate etc. În consecinţa raporturilor de corespondenţă între structurile substratului geologic şi r e l i e f se pot distinge, începând dinspre munte, şiruri de depresiuni : Comarnic-Talea-Runcu, sculptată în molasă şi formaţiuni moi ale flişului cretacic-paleogen, Slănic-Bezdead (la nord de pintenul de Homorâciu), Lopătari-Sibiciu, Şoimari-Calvini, Policiori, pe Sărăţel, Pârscov, pe Buzăul mijlociu, Nişcov, pe valea omonimă, Valea Lungă, în bazinul superior al Cricovului Dulce, Podeni-Mislea ş.a. Culmile anticlinale care le separă au altitudini maxime în sectoarele susţinute de „pintenii” de fliş : Zamura, de pe pintenul de Homorâciu, ajunge la 993 m, Cătiaşul, de pe pintenul de Văleni are 1.014 m ; alte culmi anticlinale au altitudini mai reduse, în general sub 600 m în sud şi peste 600 m spre contactul cu munţii : BercaArbănaşi (între Slănicul Buzăului şi Sărăţel), Istriţa şi Ciolanul (încadrând depresiunea Nişcov şi formate în mare parte din calcare sarmaţiene pe care au evoluat soluri excelente pentru vie), Bucovel, (în continuarea culmii Istriţei, la vest de Cricovul Sărat), Seciul, Gruiul ş.a. Alteori, ca pe orice structuri cutate, relieful prezintă inversiuni, sub forma unor mici sinclinale înălţate şi a unor depresiuni-butonieră, formate pe axe de anticlinal. Văile principale au orientare exclusiv transversală (Slănicul, Buzăul, Teleajenul, Doftana, Prahova, Ialomiţa), dovedind o antecedenţă generală. Ierarhizarea reţelei a determinat în schimb orientarea longitudinală a văilor afluenţilor. La traversarea şirurilor alternante de morfostructuri s-au format lărgiri şi strâmtări succesive în lungul văilor ; cinci asemenea secvenţe pot fi urmărite pe valea subcarpatică a Buzăului. În depresiuni este foarte bine dezvoltat complexul acumulativ fluvial, cu niveluri de peste 200 m altitudine relativă (270 m pe Prahova), conturate în aluviuni cuaternare bogate. Unele dintre ele pot fi urmărite, într-o remarcabilă continuitate, în lungul unui şir de depresiuni, pe văile râurilor vecine – spre exemplu, nivelul de 35-40 m, comun pe Prahova, Teleajen şi Cricovul Sărat, în depresiunea

69

Mislea-Podeni. În ansamblul sistemului de terase se remarcă efectele deformante ale neotectonicii, pozitive în sectoarele de anticlinal şi negative în cadrul sinclinalelor. Pe fondul aceluiaşi substrat de molasă şi al unei energii apreciabile a reliefului (faţă de culmi văile sunt adâncite cu 300 m – 400 m iar înclinarea versanţilor depăşeşte frecvent 250) procesele geomorfologice actuale sunt foarte active, versanţii fiind în plină evoluţie, ca şi albiile râurilor. În consecinţă directă, interfluviile sunt frecvent înguste, ajungând până la forma unor creste de intersecţie, iar albiile minore au morfologie şi trasee labile. Latitudinea mai sudică şi frecvenţa condiţiilor de adăpost asigură acestui sector subcarpatic un c l i m a t cu ierni blânde, relativ cald în ansamblu şi fără contraste mari. Spre contactul cu aria montană valorile medii anuale ale precipitaţiilor cresc până la 700 mm – 800 mm. Caracteristicile acestea favorizează urcarea limitei superioare a f ă g e t e l o r, extinderea pădurii de gorun şi prezenţa frecventă a unor elemente vegetale şi animale termofile – mojdrean, cărpiniţă, frasin sudic (Fraxinus holotricha), migdal pitic (Amygdalus nana), scorpion, termite. De asemenea, asigură un optimum pentru livadă (în special în partea dinspre munte) şi pentru vie (în sud). Subcarpaţii Munteniei Central-Estice constituie sectorul subcarpatic cel mai dens p o p u l a t (în medie 150 loc/km2), cel mai puternic i n d u s t r i a l i z a t şi cu o urbanizare avansată (Comarnic, Câmpina, Vălenii-de-Munte, Moreni, Plopeni, Boldeşti-Scăieni, Băicoi, Breaza, Pucioasa ş.a.), stimulată atât de valorificarea resurselor energetice, cât şi de axul de circulaţie transcarpatică al văii Prahovei. Este una dintre regiunile geografice cele mai dezvoltate din ţară. În relaţie directă cu exploatarea petrolului însă, cumularea în timp a unor reziduuri în câmpurile de sonde, uzura morală a tehnologiilor de extracţie, caracterul formal al măsurilor de protecţie a ambianţei naturale şi conduita infracţională masivă din ultimii ani faţă de securitatea reţelei de conducte au produs o poluare severă a solului pe suprafeţe de sute de hectare, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Ape cu reziduuri de petrol din bazinul Prahovei, marcate pentru a se putea urmări traseele lor şi distanţa până la care procesele naturale de autoepurare nu sunt operante, au fost identificate în Dunăre, pe segmentul fluvio-maritim. 2.4. Muscelele

Argeşului

70

La vest de valea Dâmboviţei, până la vest de valea Oltului, sectorul subcarpatic cunoscut sub numele de „muscele” corespunde în cea mai mare parte unei structuri atipice, m o n o c l i n a l e, de sedimente paleogene, miocene şi pliocene, depuse în marginea nordică a Depresiunii Getice, transgresiv faţă de cristalinul getic al M.Făgăraş. Stiva de depozite monoclinale este dispusă în benzi paralele, din ce în ce mai noi spre sud şi din ce în ce mai puternic redresate spre nord, la contactul cu munţii. Numai în extremităţile de est (în bazinul superior al Râului Târgului) şi parţial de sud-vest (de la valea Topologului spre vest) sedimentarul este cutat în structuri tipic subcarpatice, paralele cu marginea munţilor. O menţiune specială se impune pentru extremitatea nord-vestică unde, până în valea Bistriţei vâlcene, se continuă substratul monoclinal al reliefului, în timp ce în sud-vest structura este cutată. Astfel, ţinând seama de însemnătatea caracteristicilor structurale pentru relief, la rândul lui definitoriu pentru ansamblul geografic local, se pot atribui ariei cuprinse între văile Topologului şi Bistriţei vâlcene caracteristici de tranziţie între Muscelele (predominant monoclinale) ale Argeşului şi Subcarpaţii (cutaţi) ai Olteniei. Caracteristicile structurale şi litofaciale atipic subcarpatice se regăsesc şi la nivelul resurselor minerale, între care lipsesc petrolul şi gazele naturale. În schimb în sedimentele ponţiene şi daciene din molasa recentă există acumulări de cărbune inferior (lignit), exploatabil atât în subteran cât şi în carieră, dar în strate subţiri şi frecvent foarte umed (la Slănic, Berevoieşti, Godeni, Jugur ş.a.). Apele minerale poartă amprenta sedimentelor paleogene cu formaţiuni bogate în sulf (Bughea. Brădet, Olăneşti, Govora) şi a miocenului salifer (Govora, Ocnele Mari). Elementele principale ale r e l i e f u l u i sunt două şiruri de depresiuni separate printrun aliniament de înălţimi (muscele), orientate paralel cu marginea munţilor. Cele mai multe depresiuni au o motivaţie genetică dublă, structurală (subsecventă) şi litologică (selectivă) : afluenţii (subsecvenţi) ai reţelei principale de râuri (consecventă) au sculptat în sedimente mai slabe, marno-argiloase, greso-nisipoase etc. sectoare de vale mai largi (de regulă la confluenţe) şi asimetrice, cu versanţii sudici scurţi şi puternic înclinaţi (cuestiformi) iar cei nordici prelungi şi mai domoli. Pe contactul cu munţii, în marne eocene, au fost modelate depresiunile Nucşoara, pe Râul Doamnei, Brădet, pe Vâlsan, Arefu, pe Argeş, Sălătruc, pe Topolog, Jiblea, pe un afluent de pe stânga al Oltului. Este tipic subcarpatică depresiunea de la Câmpulung, care marchează o structură de sinclinal. Înşeuările dintre aceste

71

depresiuni sunt destul de înalte, astfel încât ele nu formează un uluc, ci un aliniament discontinuu. Muscelele care le conturează spre sud sunt cueste clasice, susţinute nu numai de rezistenţa capetelor de strat, ci şi de conglomerate mai dure, burdigalian-badeniene. Altitudinea lor cea mai frecventă este de 800 m – 1.200 m, culminând la 1.218 m în culmea Chiciora, dintre Vâlsan şi Argeş şi la 1.104 m în culmea Tămaş, dintre Argeş şi Topolog. Au aspectul unor munţi scunzi, între care văile s-au adâncit cu 350 m – 400 m, constituind sectorul cel mai înalt din Subcarpaţi. Numai în extremitatea estică culmea Măţăului (1.018 m) mulează un anticlinal, închizând spre sud depresiunea Câmpulung. Între depresiunile din şirul sudic interfluviile şi înşeuările sunt mai înalte, ele fiind numai nişte lărgiri ale văilor principale în sedimentarul pliocen friabil, de la Boteni, în est, trecând prin Schitul-Goleşti, Godeni, Berevoieşti, Slănic, Domneşti, Curtea-de-Argeş, Tigveni, până la Râmnicul-Vâlcea, în vest. Spre sud, şirul acesta de depresiuni este dominat de cuesta nordică a Podişului Piemontan Getic, susţinută de pietrişurile romanian-superioare de Cândeşti. Deosebit de complexă sub aspect morfologic este aria cu caracteristici de tranziţie, cuprinsă între Topolog şi Bistriţa vâlceană. Modelarea fluvială, stimulată atât de nivelul de bază mai coborât, pe care îl reprezintă Oltul, cât şi de subsidenţele locale de la Râmnicul Vâlcea şi Galicea, combinată cu procesele de pe versanţii despăduriţi şi cu efectele exploatării sării a generat un relief extrem de complex, fragmentat „în culise”, cu acumulări bogate, forme de eroziune selectivă ş.a. Faţă de regiunea subcarpatică precedentă, Muscelele Argeşului au un c l i m a t moderat sub aspect termic (cu temperaturi de -30C - -40C în ianuarie, 180C - 200C în iulie şi o medie termică anuală de 80C – 90C) şi umed (valorile medii anuale ale precipitaţiilor ajung în partea înaltă la 750 mm – 1.000 mm). V e g e t a ţ i a naturală forestieră, cu păduri de amestec gorun-fag şi fag pe înălţimi, gorun şi stejari termofili în depresiuni, s-a păstrat mai bine în aria înaltă, unde şi fauna (cu elemente de interes cinegetic – urs, lup, mistreţ, căprior, râs) a găsit habitate favorabile, asemănătoare celor din aria montană. În apa Vâlsanului, între Brăduleţ şi Muşeteşti, a fost identificat un peşte endemic, aspretele (Romanichtys valsanicola). Depresiunile şi o parte din versanţii mai slab înclinaţi au fost despădurite. Specificul condiţiilor climatice a favorizat evoluţia proceselor pedogenetice până la tipuri de s o l puţin potrivite pentru culturi de câmp (soluri cambice eu- şi mezobazice, pseudorendzine – pe marnoargile), dar utile pentru pomicultură.

72

Deşi mai puţin densă decât în regiunea precedentă, p o p u l a ţ i a din Muscelele Argeşului este destul de numeroasă. În raport cu terenul agricol restrâns, presiunea demografică a fost întotdeauna mare, proprietatea asupra pământului declanşând şi menţinând conflicte de-a lungul timpului, agravate de unele fenomene naturale destructive (alunecări de teren, eroziune torenţială, procese de albie) şi de fluctuaţiile postbelice ale dreptului de proprietate funciară. Satele, în general răsfirate pe văi, au adăugat vechii funcţionalităţi agro-pastorale şi culturii pomilor fructiferi (meri, pruni, peri, nuci), activităţi extractive în bazinul carbonifer menţionat, ca şi industrializarea lemnului (la Domneşti ş.a.), conservarea fructelor (la Valea Iaşului, Râureni). Oraşele Câmpulung, Curtea-de-Argeş şi Râmnicul Vâlcea, capitale medievale sau oraşe domneşti, s-au impus în perioada postbelică prin construcţii de maşini, produse clorosodice, electrotehnice, industrializarea lemnului. Amenajări hidroenergetice numeroase au oferit locuri de muncă timp de mai mulţi ani, au modificat substanţial peisajul natural şi au determinat densificarea reţelei de drumuri în bazinele subcarpatice ale Argeşului (hidrocentralele Oieşti, Albeşti, Cerbureni, Valea Iaşului şi Curtea-de-Argeş) şi Oltului (hidrocentralele Dăieşti, Râmnicul-Vâlcea, Govora şi Râureni. Olăneştii, Govora, Brădetul şi Bughea şi-au conturat un profil funcţional balnear.

Subcarpaţii Olteniei
În regiunea olteană a Subcarpaţilor molasa mio-pliocenă este dominantă. A fost identificat un singur afloriment mai vechi, eocen – conglomeratele din axul anticlinalului Săcel. Sedimentarul prebadenian apare, de asemenea insular şi în structură de anticlinal, în Măgura Slătioarei. La est de valea Jiului structurile c u t a t e (un sinclinal mărginit de două aliniamente anticlinale) sunt constituite din depozite sarmaţiene. La vest de Jiu aceste depozite sunt acoperite de sedimente pliocene groase, aflorând numai pe o fâşie îngustă, în marginea munţilor, între Schela-Dobriţa-Tismana. La rândul lor, depozitele meoţiene nu apar la est de Jiu decât în unele structuri dintre Olteţ şi Cerna Olteţului. Structural, Subcarpaţii Olteniei sunt replica din extremitatea opusă a Subcarpaţilor Moldovei, dar în cazul lor cutările sunt mult mai largi, uneori abia sesizabile, iar în extremitatea nord-estică trec într-un veritabil monoclin (la nord-est de valea Bistriţei). În ceea ce priveşte resursele minerale, fără să fie în rezerve mari, sunt tipic subcarpatice : petrol şi gaze (în structurile Negoieşti73

Tămăşeşti), cărbune în sedimentarul pliocen superior de la Berbeşti-Băbeni, ape minerale sulfuroase şi clorurate. Pe acest substrat geologic de molasă cutată, r e l i e f u l este mai simplu decât în regiunile munteană şi vrânceană. La contactul cu munţii din grupările Parâng şi Retezat s-a conturat ulucul depresionar intern (Al.Roşu, 1967) - aliniamentul depresiunilor Horezu, Slătioara, Polovragi, Novaci şi culoarul Arcani-Runcu-Tismana. Spre exterior aceste depresiuni sunt închise de un şir de anticlinale constituite din conglomerate mai dure, dar a căror altitudine scade de la est spre vest (Măgura Slătioarei – 769 m, dealul Sporăştilor – 404 m). Un al doilea aliniament depresionar este mai fragmentat şi mai îngust la est de Gilort (L.Badea, 1967), cu înşeuări de separaţie mai înalte (Foleşti, Oteşani, Obârşia, Stroeşti, Mateeşti, Zorleşti) şi foarte larg spre vest, unde a evoluat marea depresiune Câmpul Mare – Târgul Jiu – Târgul Cărbuneşti în care convergenţele hidrografice de la Arjoci (pe Tismana), Târgul Jiu şi Târgul Cărbuneşti (pe Gilort) şi altitudinea redusă (sub 200 m) probează o subsidenţă activă. Rama sudică a acestui aliniament de depresiuni este formată, în cea mai mare parte, de cuesta nordică a Podişului Piemontan Getic, cu altitudini de 500 m – 600 m, de la Cuceşti-Armăşeşti, pe Luncavăţ şi Cerna până la Apa Neagră, pe valea Motrului. Pe un segment scurt, rama depresiunii Târgul Jiu este marcată de dealurile subcarpatice (pe structuri de anticlinal) Şomăneşti şi Bran. Condiţiile c l i m a t i c e sunt cele mai blânde din toată aria subcarpatică. Temperaturile medii de peste 100C şi precipitaţiile relativ reduse (600 mm – 800 mm) au favorizat o v e g e t a ţ i e naturală termofilă, cea forestieră fiind dominată de quercinee (cer, gârniţă) în amestec cu mojdrean, arţar şi arborete de castan comestibil. Fără ca alimentarea pluvială pe segmentele subcarpatice să fie bogată, debitele râurilor principale constituite în aria montană pot atinge valori generatoare de inundaţii, fenomenele fiind favorizate şi de subsidenţele menţionate. Pentru diminuarea acestui risc, acumularea de la Ceauru s-a adăugat altor a p e de suprafaţă - râuri din bazinele Oltului, Gilortului, Jiului şi Motrului. Pe s o l u r i variate, cu o pondere destul de mare a celor argiloiluviale, utilizări agricole variate au diversificat funcţionalitatea agro-pastorală mai veche a satelor. P o p u l a ţ i a din aceste aşezări, în general răsfirate pe văi, dar şi adunate în vetrele depresiunilor largi, practică o gamă largă de c u l t u r i, cu accentuarea ponderii livezilor spre contactul cu aria montană şi pe versanţii dealurilor şi a culturilor de câmp spre sud şi spre partea joasă a

74

depresiunilor. Pe unele interfluvii de la contactul cu munţii, în satele mici, risipite, creşterea animalelor are o pondere însemnată. Eforturile susţinute de i n d u s t r i a l i z a r e, în perioada postbelică, au pornit de la extracţia materiilor prime energetice, treptat în aşezările rurale constituindu-se unităţi ale industriei construcţiilor de maşini, ateliere de reparaţii ale utilajului minier şi petrolier, ale industriei lemnului, textilă, alimentară, pielărie ş.a. În felul acesta a fost stimulată urbanizarea, un număr de orăşele (Horezul, Novacii, Târgul Cărbuneşti) formând o reţea în care numai Târgul Jiu avea statut urban mai vechi şi o funcţionalitate mai complexă (industria materialelor de construcţie, a lemnului, construcţii de maşini-unelte, articole din cauciuc, confecţii, sticlărie, industria alimentară). O linie de cale ferată a fost proiectată pentru susţinerea extracţiei cărbunelui, de la Târgul Cărbuneşti la Albeni, Berbeşti, Băbeni. Potenţialul t u r i s t i c natural, dublat de elemente excepţionale ale celui antropo-cultural (mânăstiri, sate de olari, monumente de arhitectură ţărănească, complexe muzeale şi case memoriale, port popular, datini etc.) este încă slab valorificat. Pe lângă insuficienţa iniţiativei private şi efectul negativ al unor restaurări controversate, infrastructura de comunicaţie este încă insuficientă, atât sub aspectul densităţii cât şi al calităţii. Sate extrem de interesante, în special de sub munte, nu sunt accesibile decât pe drumuri comunale rău întreţinute, adesea impracticabile. Această resursă de perspectivă a Subcarpaţilor Olteniei este aproape necunoscută pentru A.N.T.R.E.C.

75

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful