15

Protecţia solului 15.1. Introducere Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre1. Este format din particule minerale, materii organice, apă, aer şi organisme vii. În concepţie ecologică, solul este ,,sediul complex de substanţe – surse de nutrienţi şi de energie -, al unor organisme şi microorganisme, însuşiri şi procese, determinat atât de compoziţia şi arhitectura sa proprie, cât şi de totalitatea factorilor pedogenetici carel influenţează neîntrerupt, în special factori climatici şi foarte frecvent cei 4 hidrologici2,3 (fig.15.1) . Solul este descris ca un sistem dinamic5 cu trei faze6: solidă, lichidă şi gazoasă. Formarea acestuia este un proces complex, îndelungat, în cursul căruia, prin mecanisme fizice, chimice şi biologice, roca mamă, sterilă, dobândeşte caracterul de fertilitate7. Un rol important îl joacă procesele de oxidare fermentativă şi catalitică, de reducere şi de hidroliză. Ca urmare, solul se îmbogăţeşte cu substanţele organice şi anorganice necesare şi are loc circulaţia chimică a substanţelor. Faza solidă a solurilor şi rocile ce formează solul sunt alcătuite din particule de diferite dimensiuni (elemente mecanice). Conţinutul relativ al acestor elemente în sol determină compoziţia lui granulometrică (textura solului). În funcţie de mărimea particulelor, solurile se împart în: nisipoase, argilonisipoase şi argiloase. De compoziţia mecanică a solului şi a rocilor ce îl formează depinde, într-o mare măsură, intensitatea multor procese din sol legate de transformările, transportul şi acumularea compuşilor organici şi minerali. Componenta organică a solurilor este reprezentată de substanţele humice care
Agronomii văd solul ca fiind ,,suprafaţa arabilă,,; pedologii îl definesc ca fiind ,,formaţiunea naturală, cu structură mobilă şi grosime variabilă, rezultată ca urmare a transformărilor rocii mame sub influenţa diverselor procese de natură fizică, chimică şi biologică, în contact cu atmosfera şi fiinţele vii,, iar responsabilii din domeniul amenajării teritoriului disting soluri agricole, soluri împădurite, soluri construibile şi alte soluri. 2 Chiriţă, 1974, citat de G. Zarnea, op. cit., p. 583. 3 Robert M., 1996. Le sol : interface dans l'environnement, ressource pour le développement. Paris, Masson. 4 http://www.ifen.fr 5 GH. Ştefanic, D. Săndoiu, N. Gheorghiţă, op. cit., p. 91. 6 Faza solidă reprezintă aproximativ jumătate din volumul solului. Este alcătuită din substanţe minerale şi organice, care conţin, la rândul lor, două tipuri de fracţiuni: alterate şi nealterate. Faza lichidă este reprezentată de apa din porii solului şi de pe suprafaţa particulelor de sol şi reprezintă 0,1-1% din greutatea solului (categoriile de apă au fost descrise anterior). Faza gazoasă corespunde aerului prezent în porii liberi de apă. Acesta are în compoziţie o cantitate mai mare de Co2 şi mai mică de O2 faţă de aerul atmosferic. 7 G. Zarnea, op. cit., p. 587.
1

293

servesc drept sursă de hrană pentru microorganismele solului şi ajută la structurarea lui. Formarea humusului are loc în urma transformării resturilor organice care ajung în sol după moartea plantelor. Componenta biologică a solului este reprezentată de plantele verzi, microorganisme şi animale. Fertilitatea solului este ,,caracteristica dobândită de scoarţa terestră, mărunţită, de a întreţine procese complexe de natură biologică, chimică şi fizică acumulatoare de biomasă, humus şi săruri minerale,,8. La formarea fertilităţii solului un important rol îl joacă microorganismele. În sol trăiesc, în număr mare, bacterii, ciuperci microscopice şi alge (tab. 15.1). Microflora solului reprezintă 0,1 % din volumul lui (7-10 t de substanţă vie la hectar), iar masa uscată atinge aproape 2 t la ha. Deosebit de importante pentru circuitul substanţelor în sol sunt bacteriile. Bacteriile heterotrofe descompun resturile organice până la compuşi minerali simpli. Ele pot fi atât aerobe cât şi anaerobe. Unele realizează procesul de amonificare, altele reduc NO3 până la N2, adică înfăptuiesc procesul denitrificării.

Fig. 15. 1 Fluxul de substanţe ce trece prin sol Tabelul 15.1. Fauna şi flora solului 9, 10
tipul microfaună mezofaună nematozi protozoare Artropode inferioare Nr. sp 65 68 140 36 mărime abundenţă Biomasă g/m2 Regim alimentar 1-30 g/m2 0,2->400 g/m2 1-30 g/m2 20-400 g/m2 0,5-12,5 g/m2 Fauna solului 0,1-5 mm 106 – 108/m2 0,2 mm 103 – 1011/m2 0,2-4 mm 2 x 104 – 4 x 105/m2

8

Pentru diverse accepţiuni asupra fertilităţii solului a se vedea Gh. Ştefanic şi colab, op. cit., p. 101-108.

294

macrofaună

Râme, miriapode

11 6

10 – 103/m2 20-700/m2 Microflora solului > 1 cm 2-200 g/m2

Bacterii

Ciuperci

Alge

Indispensabil e funcţionării 0,01-0,05 ciclului 108 – 109/g sol mm carbonului şi a azotului Degradare 104 materie genoti< 1 micron 104 – 106/g sol organică puri moartă microbiene Capabile să diferite realizeze /g de sol materie organică 0,2 mm 102 – 104/g sol plecând de la elemente minerale fără fotosinteză După R. Chaussod, 19969, M.C.Girard, 200510

100-150 g/m2

5-20 g/m2

Bacteriile denitrificatoare (Pseudomonas) folosesc HNO3 în calitate de acceptor de electroni de la glucoză. Drept acceptor de electroni poate servi şi ionul sulfat, iar bacteriile specializate îndeplinesc procesul de desulfofixare. H2SO4 + 4{2H} → H2S + 4H2O Bacteriile autotrofe îndeplinesc în sol procese de oxidare a compuşilor minerali – produse vitale ale bacteriilor heterotrofe. De exemplu, bacteriile aerobe realizează procesele nitrificatoare: 2NH3 + 3O2 → 2HNO2 + 2H2 O (Nitrosomonas) 2HNO2 + O2 → 2HNO3 (Nitrobacter) Sulfobacteriile, care sunt foarte răspândite în sol, transformă H2S, S şi tiosulfaţii în H2SO4 (procesul de fixare a sulfului): 2H2S + O2 → 2H2O + S S + 3O2 + 2H2O → 2H2SO4. Ferobacteriile, deosebit de numeroase în solurile mlăştinoase, determină oxidarea sărurilor cu conţinut de Fe:
9

Chaussod R., 1996. « La qualité biologique des sols : évaluations et implications », Etude et gestion des sols. Vol.3, nr. 4, pp. 261-278; 10 Girard M. C., Walter C., Rémy J. C. et al., 2005, Sols et environnement. Paris, Dunod, p. 832 (Sciences sup).

295

4FeCO3 + O2 + 6H2O → 4Fe(OH)3 + 4CO2. Aceleaşi bacterii pot oxida şi sărurile de Mn. În sol există multe bacterii fixatoare de azot care trăiesc de sine stătător (azobacterul aerob şi clostridiul anaerob). Pe resturile organice trăiesc bacterii saprofite heterotrofe şi ciuperci. Ciupercile microscopice, care în condiţii aerobe pot descompune celuloza, lignina şi alţi compuşi organici stabili, participă la mineralizarea humusului. Împreună cu bacteriile şi ciupercile, în sol se mai dezvoltă şi o mulţime de alge, în special în stratul superficial şi pe plante. Depinzând de tipul de sol, populaţia de alge poate varia de la zeci de mii de celule până la câteva milioane într-un gram de sol. Fertilitatea solului se apreciază după conţinutul de humus. 15.2. Solul - funcţii Solul este un sistem deschis şi o resursă esenţial neregenerabilă ce îndeplineşte multe funcţii (economice, sociale, culturale şi de protecţie a mediului) şi furnizează servicii vitale pentru activităţile umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor. Aceste funcţii sunt: producţie de biomasă, inclusiv în agricultură şi în domeniul silvic; depozitare, filtrare şi transformare a nutrienţilor, substanţelor şi apei; zone de biodiversitate, cum sunt habitatele, speciile şi altele; mediu fizic şi cultural pentru populaţie şi activităţi umane; sursă de materii prime; sursă de cărbune; patrimoniu geologic şi arheologic11. 15.3. Clasificarea terenurilor în România În legislaţia naţională, în funcţie de destinaţia lor, terenurile se împart în mai multe categorii: terenuri cu destinaţie agricolă; terenuri cu destinaţie forestieră; terenuri aflate permanent sub ape; terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere; terenuri cu destinaţii speciale cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice etc. Din figura 15.2 se remarcă faptul că în anul 2005 ponderea principală o deţin terenurile agricole (61,84 %), urmate de păduri şi de alte terenuri cu vegetaţie
11

Pentru detalii a se vedea G. Zarnea, op. cit, p. -600-601 şi http://www.iuss.org – Solul epiderma vie a Pământului.

296

forestieră (28,28 %). Alte terenuri ocupă 9,88 % din suprafaţa ţării (ape, bălţi, curţi, construcţii, căi de comunicaţie, terenuri neproductive). Suprafaţa terenurilor arabile ocupă 63,9% din totalul suprafeţei agricole, iar restul se repartizează între păşuni (circa 22,82 %), fâneţe (circa 10,28 %), vii (1,52%) şi livezi (1,48%). Ca urmare a creşterii indicelui demografic, în ultimii 65 ani, suprafaţa arabilă pe locuitor a scăzut de la 0,707 ha în anul 1930 la 0,43 ha în anul 2005. Calitatea terenurilor agricole cuprinde atât fertilitatea solului, cât şi modul de manifestare a celorlalţi factori de mediu faţă de plante. Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5 clase de calitate, diferenţiate după nota de medie de bonitare (clasa I – 81-100 puncte...... clasa a V-a – 1-20 puncte). Clasele de calitate ale terenurilor dau pretabilitatea acestora pentru folosinţele agricole. Cele mai multe terenuri se grupează în domeniul claselor de calitate a II-a şi a III-a. Practic în clasa I de calitate la arabil intră 8,77% din totalul terenurilor, restul claselor prezentând diferite restricţii. În cazul păşunilor şi al fâneţelor majoritare sunt clasele III-V, în cel al viilor, clasele II-IV, iar al livezilor, clasele IIIV.
3,73

28,28

61,84

1,64 1,95 2,76 păduri şi alte terenuri forestiere alte suprafeţe terenuri agricole

ape şi bălţi drumuri şi căi ferate construcţii

Fig. 15. 2 Repartiţia terenurilor din România pe categoriile de folosinţă (%) – anul 2005 (sursa – www.anpm.ro) 15.4. Ameninţări În ultimele decenii, solul se află sub o presiune crescândă, condusă sau exacerbată de activitatea umană (practicile agricole şi silvice necorespunzătoare, dezvoltarea industrială sau urbană şi turismul). Aceste activităţi afectează negativ capacitatea solului de a-şi exercita în deplină capacitate varietatea funcţiilor sale. În plus, degradarea solului are un impact puternic şi asupra altor zone precum: apa, sănătatea populaţiei, schimbările climatice, protecţia naturii şi a biodiversităţii şi 297

securitatea alimentară. În anul 2002, prin Comunicarea "Către o Strategie Tematică pentru Protecţia Solului"12, Comisia a identificat principalele opt ameninţări cu care se confruntă solul UE. Acestea sunt: eroziunea –115 mil. ha (circa 12% din suprafaţa terestră totală a Europei) sunt afectate de eroziune hidrică şi 42 mil. ha sunt afectate de degradarea produsă prin eroziunea datorată vântului. Degradarea gravă priveşte 2% din suprafaţă. declinul materiei organice – materia organică a solului joacă un rol determinant în ciclul carbonului. Solul este o sursă de emisie a gazelor cu efect de seră şi un rezervor important de carbon deoarece el conţine 1500gigatone de carbon organic şi mineral. contaminarea - se estimează că circa 3,5 mil. de site-uri sunt contaminate, din care 0,5 sunt grav contaminate. salinizarea – este prezentă pe 3,8 mil. ha în Europa. Probleme deosebite sunt înregistrate în anumite regiuni din Grecia, Portugalia, Franţa, Slovacia şi Austria. compactarea –unii autori apreciază că 36% din suprafaţa Europei prezintă riscuri, uneori foarte ridicate, alţii afirmă că 32% din soluri sunt vulnerabile şi 18% sunt mediu afectate. scoaterea din circuitul agricol. pierderea biodiversităţii solului – biodiversitatea solului se raportează la diversitatea genelor, funcţiilor, dar şi la capacitatea metabolică a ecosistemelor. alunecările de teren şi inundaţiile - suprafeţele afectate de alunecări nu sunt cunoscute (inventariate) în prezent, dar această problemă poate fi legată de creşterea demografică, turism, utilizarea intensivă a terenurilor şi schimbările climatice. 15.5. Poluarea solului. Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Dereglarea se manifestă prin degradare: fizică (compactare sol, degradare structură), chimică (acidifiere, sărăturare, poluare chimică), biologică (poluare cu germeni patogeni, reducerea populaţiilor de microorganisme) şi radioactivă. Există şi alte tipuri de degradare: degradare prin exces de apă, eroziune, acoperirea cu halde, deponii şi deşeuri, scoatere din circuitul agricol sau silvic etc. În tabelul 15.1 este prezentată situaţia degradării terenurilor din România în anul 2006. Eroziunea este un proces geologic complex prin care particulele de sol sunt dislocate şi îndepărtate sub acţiunea apei şi a vântului, ajungând în mare parte în
12

COM(2002) 179, www.europa.eu.int.

298

resursele de apă de suprafaţă. La aceste cauze se adăugă şi activităţile umane, prin practicarea agriculturii intensive şi prin gestionarea defectuoasă a terenurilor agricole. Intensitatea eroziunii de suprafaţă este în funcţie de viteza de scurgere, care la rândul ei depinde de mărimea şi lungimea pantei. Pe terenurile agricole situate în pantă procesul este accelerat prin efectuarea lucrărilor agricole pe direcţia pantei13. În general, măsurile de combatere a eroziunii se reduce la măsuri organizatorice şi agrotehnice. Eroziunea nu are numai consecinţe nefaste. Un exemplu în acest sens este dat de existenţa solurilor fertile ce s-au format pe depozite sedimentare, câmpii aluviale şi deltaice, platouri de loess. Tabelul 15.2. Suprafaţa terenurilor agricole afectate de diverşi factori limitativi ai capacităţii productive
Denumirea factorului Total Secetă Exces periodic de umiditate în sol Eroziunea solului prin apă Alunecări de teren Eroziunea solului prin vânt Schelet excesiv de la suprafaţa solului Sărăturarea solului, din care cu alcalinitate ridicată Compactarea solului datorită lucrărilor necorespunzătoare ("talpa plugului") Compactarea primară a solului Formarea crustei Rezervă mică-extrem de mică de humus în sol Aciditate puternică şi moderată Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil Asigurarea slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil Asigurarea slabă cu azot Carenţe de microelemente (zinc) Poluarea fizico-chimică şi chimică a solului, din care: - poluarea cu substanţe purtate de vânt - distrugerea solului prin diverse excavări Acoperirea terenului cu deşeuri şi reziduuri solide Suprafaţa afectată [mii ha] Arabil 7100 3781 6300 702 378 300 223 6500 2060 2300 7485 3424 6330 787 5110 1500 3192 242 18

13

Eroziunea prin scurgere de suprafaţă este caracteristică dealurilor şi podişurilor, dar şi teraselor râurilor din Câmpia Română. Eroziunea prin deflaţie (eoliană) este caracteristică nisipurilor şi depozitelor nisipoase din Oltenia, Muntenia şi nord-vestul Crişanei. Aceasta poate fi cauzată de factori naturali –ape curgătoare, vânturi, zăpezi sau datorită acţiunii umane – exploatare şi întreţinere deficitară, în condiţiile divizării exagerate a terenurilor ca urmare a retrocedării acestora.

299

Pe lângă fenomenele de eroziune, în regiunile cu relief accidentat, o formă frecventă de degradare a terenurilor o constituie alunecările de teren. Acestea reprezintă deplasări spontane, naturale, ale unor mase de pământ spre baza versanţilor sau taluzurilor, ca urmare a pierderii stabilităţii masivelor de pământ de pe versanţi, taluzuri sau maluri. Alunecările de teren sunt datorate interacţiunii unor factori naturali şi activităţii omului. Condiţii propice de apariţie sau reapariţie a alunecărilor, le creează ploile cu intensitate mică, dar cu durate mari, precum şi topirea lentă a zăpezii. Activităţile antropice, ca factor cauzal, favorizează alunecările prin lucrări de reţinerea apei pe versanţi (canale, bazine de acumulare, terase), prin săpături pentru canale, cariere, căi de comunicaţii, prin defrişarea pădurilor de pe terenurile predispuse alunecărilor etc.14. Compactarea solului este clasificată în funcţie de: origine – naturală (datorată factorilor şi proceselor care au condus la formarea solului) şi artificială (datorată, de regulă, greşelilor tehnologice din sistemul agricol15); localizare (adâncimea) la care se manifestă - compactare de suprafaţă şi de adâncime. Printre efectele negative ale compactării solului sunt: degradarea structurii solului (prin modificarea chimismului şi datorită acţiunilor mecanice); scăderea permeabilităţii solului pentru apă şi aer ceea ce conduce la creşterea riscului de exces de apă; reducerea capacităţii de reţinere a apei şi a conţinutului de apă accesibilă; înrăutăţirea regimului aerohidric16; inhibarea dezvoltării sistemului radicular17; creşterea rezistenţei la arat (creşterea consumurilor) etc. Pe lângă efectele benefice, lucrările de îmbunătăţiri funciare18 (irigaţiile în
La nivel de ţară se estimează că suferă în diferite grade de pe urma proceselor de panta următoarele suprafeţe: eroziunea prin apă 6.300.000 ha, prin vânt 378.000 ha, iar alunecările de diverse tipuri se manifestă diferit pe 702.000 ha (http://www.anpm.ro). 15 Compactarea artificială este favorizată de: folosirea rotaţiilor de scurtă durată; absenţa culturilor ameliorative; efectuarea lucrărilor solului în condiţii improprii de umiditate, intensitatea, frecvenţa acestora; aplicarea necorespunzătoare a udărilor etc. 16 Condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor le are solul cu o porozitate totală de 4860%, din care porozitatea capilară 30-36%, iar porozitatea necapilară (de aeraţie) 18-24%. 17 În solul tasat, cu porozitate redusă, aerisirea este deficitară; atunci când oxigenul scade sub 5%, respiraţia rădăcinilor se reduce, iar la 1% se opreşte. 18 Îmbunătăţirile funciare reprezintă domeniul de ameliorare al terenurilor ce are ca obiect studierea teoretică şi aplicarea practică a ansamblului de procedee hidrotehnice, agrotehnice, chimice şi biologice, de măsuri complexe, lucrări şi intervenţii tehnice în scopul stabilizării şi îmbunătăţirii condiţiilor pedologice, hidrologice şi climaterice etc., în vederea valorificării în folosul agriculturii a unor terenuri neproductive sau îmbunătăţirii condiţiilor de dezvoltare a
14

300

special) au determinat şi efecte nedorite pentru situaţia ecologică şi fertilitatea unor terenuri agricole: exces de umiditate şi sărăturare (salinizarea secundară reprezintă procesul de acumulare a sărurilor dăunătoare plantelor (Na2SO3, MgCO3, CaCO3, Na2SO4, NaCl ş.a.) în straturile superioare ale solului, în depresiunile fără scurgere. Acest proces, ce însoţeşte irigarea terenurilor, transformă anual, în diferite ţări ale lumii, sute de mii de hectare de terenuri irigate în pământuri sterile); poluarea apelor freatice (în special în localităţi şi zone limitrofe); ridicarea nivelului apei freatice (în Câmpia Română); desecare excesivă (în Delta Dunării), alunecări de teren (în Vâlcea şi unele zone din Transilvania), sărăcirea florei şi faunei naturale (în Lunca Dunării) etc. La degradarea solului contribuie şi folosirea excesivă a îngrăşămintelor chimice19. De exemplu, excesul îngrăşămintelor sub formă de azotat de amoniu determină în timp acidifierea solului; poate conduce la acumularea de azot nitric în plantele legumicole; poluează cu nitriţi apele subterane etc.; NH4 în exces împiedică asimilarea Ca 2+, Mg 2+; K+20; îngrăşămintele fosfatice induc carenţe în zinc; excesul de NO3 şi HPO42- împiedică asimilarea Ca2+, K+; K+ în exces împiedică asimilarea Ca2+ şi Mg2+ etc. Poluarea cu pesticide se produce pe două căi21: 1) una impusă de necesitatea de a contracara poluarea biologică şi anume: a. poluarea verde creată de invazia de buruieni în condiţiile necontrolării lor în ecosisteme. b. poluarea brună, creată de boli şi dăunători mai ales în condiţii favorabile dezvoltării acestora: umiditate şi căldură optimă, îndeosebi la culturi sensibile cum sunt legumele, pomii, viţa de vie şi altele. 2) o alta produsă de folosirea neraţională a pesticidelor22. Comparativ cu ţările membre ale U.E., în România, consumul mediu de produse de uz fitosanitar la hectarul de teren arabil a scăzut de la 1,61 kg s.a./ha în anul 1994 la 0,72 kg s.a./ha în anul 2005 (tabelul 15.2).

culturilor agricole pe unele terenuri slab productive. În anul 2005, cantitatea medie de îngrăşăminte aplicată la ha a fost cu cca. 300 kg. mai mare comparativ cu cea a anului 1996 (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Institutul Naţional de Statistică). 20 O sursă necontrolată de trecere a compuşilor azotului în sol este industria de producere a îngrăşămintelor cu azot. Pierderile industriale se ridică până la 50% din producţie. Anual ajung în sol, împreună cu precipitaţiile, aproximativ 10 kg N/ha (concentraţia locală, în apropiere de întreprinderile industriale, poate fi însă cu mult mai mare). 21 M. Berca, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. ,,Ion Ionescu de la Brad,, Iaşi, 2002, p. 261. 22 Substanţele chimice destinate protecţiei culturilor.
19

301

Tabelul 15.2. Consumul mediu de produse de uz fitosanitar în România
ANUL Consum total (tone substanţă de pesticide activa) din care: insecticide fungicide erbicide Regulatori de creştere Produse biologice Revin pe 1 ha arabil total (kg substanţă activă) din care: insecticide fungicide erbicide 1994 15043,7 2369,30 9197,53 3476,87 --1,61 0,25 0,99 0,37 2005 6790,44 968,91 3304,79 2513,25 0,357 3,128 0,72 0,10 0,35 0,27

Probleme legate de poluare ridică produsele cu persistenţă ridicată, care pot pătrunde în lanţul trofic şi pot afecta în final sănătatea oamenilor şi a animalelor. Efectele negative sunt agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanenţă extrem de mari, fiind aproape nebiodegradabile. Timpii de înjumătăţire ale unor clase de pesticide sunt de ordinul lunilor sau al anilor, aşa cum rezultă din tabelul 15.3. Situaţia este mai gravă, de obicei, pe terenurile nisipoase23. Tabelul 15.3. Timpii de înjumătăţire a unor clase de pesticide
Denumirea organo-fosforici nitrili triazine organo-cloruraţi Timpul 1...12 săptămâni 4 luni 3-18 luni 2-5 ani

Metalele grele acumulate în sol peste o anumită limită au efecte negative asupra microflorei şi microfaunei dar şi asupra plantelor superioare. Riscul de poluare cu metale grele depinde de speciile de plante, forma elementelor din sol, procesele de adsorbţie şi absorbţie, condiţiile de climă etc. Factorii edafici care influenţează accesibilitatea metalelor grele pentru plante sunt: textura solului, reacţia solului (o reacţie în jur de 6,5 reduce accesibilitatea), conţinutul de humus (conţinut ridicat determină o accesibilitate mai mică), capacitatea de schimb cationică, drenajul solului etc. De exemplu: Pb (0,1-20 ppm) inhibă activitatea biologică inactivând dehidrogenaza, ureaza; provoacă limitarea absorbţiei apei; inhibă creşterea plantelor. Zn – (sursă principală – nămolurile de la apele uzate) reduce activitatea
23

A se vedea, M. Berca, Relaţiile dintre erbicide şi mediul înconjurător, Ed. Ceres, Bucureşti, 1985 p. 6998; D. J. Lapworth, D. C. Gooddy M. E. Stuart, P. J. Chilton, G. Cachandt, M. Knapp & S. Bishop, Pesticides in groundwater: some observations on temporal and spatial trends, Water and Environment Journal. Print ISSN 1747-6585, 55-64.

302

biologică din sol, modifică proprietăţile fizico-chimice, acţionează asupra microorganismelor dereglând procesul de transformare a materiei organice din sol şi încetineşte procesele fiziologice. Cd (1 ppm- întâlnit de regulă în îngrăşămintele fosfatice) se găseşte asociat cu Zn24, este slab reţinut în sol, produce blocarea proceselor microbiologice. Plantele în funcţie de sensibilitatea la Cd se clasifică astfel: sensibile - soia, salata, spanacul (4-13 ppm); mediu rezistente- tomatele, varza (17 ppm); foarte rezistente –orezul (640 ppm). Poluanţii din atmosferă depuşi pe sol provin din surse naturale şi antropice: particule minerale solide inerte şi diverşi compuşi chimici solizi sedimentabili – sulfaţi, fosfaţi, carbonaţi; compuşi gazoşi antrenaţi prin ploi în sol; anioni sau cationi. 15.6. Metode de depoluare a solului Spre deosebire de alte medii, depoluarea solului prezintă anumite caracteristici: poluarea constă nu numai în pătrunderea poluantului, ci şi în provocarea de dezechilibre, fiindu-i afectate funcţiile sale fizice, chimice şi biologice (scăderea fertilităţii); înlăturarea poluantului este dificilă şi de durată; întreruperea pătrunderii poluantului (înlăturarea lui), nu duce întotdeauna, implicit, la depoluarea solului, la revenirea lui la starea iniţială şi refacerea fertilităţii25. Sintetic, metodele de depoluare a solului sunt prezentate în tabelul 15.4. Alegerea metodei şi determinarea standardului de remediere final va fi întotdeauna guvernat de factorii specifici zonei poluate. Procesele actuale disponibile pentru remedierea solului pot fi împărţite în 5 categorii generale: Biologice - implică transformarea sau mineralizarea substanţelor contaminante până la mai puţin toxice, mai mobile, sau mai toxice dar mai puţin mobile. Aceasta poate include: fixarea sau acumularea poluanţilor în biomasa culturilor recoltabile. Principalele avantaje ale acestor metode sunt abilitatea lor de a distruge o gamă largă de componente organice, potenţialul lor benefic asupra structurii solului şi a fertilităţii şi imaginea lor general netoxică („verde”). Pe de altă parte, punctul final al procesului poate fi nesigur şi dificil de cuantificat, tratamentul însăşi poate fi încet şi nu toate substanţele contaminante sunt aduse de tratament la mijloace biologice. Chimice - componentele toxice sunt distruse, fixate sau neutralizate prin reacţii chimice. Principalele avantaje sunt acelea că prin acest mod de abordare este
24

Provine din deşeuri rezultate de la fabricarea pigmenţilor pentru materiale plastice, pentru pictură, compuşilor pentru PVC, porţelanurilor şi veselei emailate. Prezenţa cadmiului în tutun reprezintă o doză zilnică de 2-4 mg pentru un fumător a 20 de ţigări, din care organismul reţine doar un sfert-Zoe Partin, Melania Rădulescu, op. cit , p. 22 25 idem, p. 143-145.

303

posibilă distrugerea substanţelor chimice recalcitrante biologic. Pe de altă parte, este posibil ca unii poluanţi să fie incomplet trataţi, produsele folosite să fie ele însele cauza distrugerii solului şi adeseori să existe necesitatea unor forme de tratament secundar suplimentar. Fizice – aceste metode implică îndepărtarea fizică a materialelor contaminante, adeseori prin concentraţie sau excavare, pentru un tratament următor sau eliminare. Taxa de teren acoperit precum şi costurile pentru eliminarea reziduurilor speciale au făcut ca remedierea să fie o opţiune a acestor metode. Acţiunea pur fizică, care nu implică un produs suplimentar, ar putea fi văzută ca un avantaj pentru unele aplicaţii şi concentraţii de contaminanţi întrucât se reduce semnificativ riscul unei a doua contaminări. În orice caz, contaminanţii nu sunt distruşi, concentraţia atinsă necesită inevitabil măsuri de reţinere (stocare) şi tratamente ulterioare tipic cerute în astfel de cazuri. Solidificare / Vitrificare - solidificarea este încapsularea contaminanţilor întro structură integrată, asociată cu sau fără fixare chimică, atunci când există ceea ce se numeşte „stabilizare”. Vitrificarea foloseşte temperaturi ridicate pentru a topi materialele contaminante. Un avantaj major este că elementele şi / sau componentele toxice care nu pot fi distruse, sunt redate indisponibil mediului. Un al doilea beneficiu, solurile solidificate pot stabiliza porţiuni pentru viitoare activităţi de construcţii. Cu toate acestea, contaminanţii nu sunt efectiv distruşi şi structura solului este irevocabil deteriorată. În general, aceste metode nu sunt potrivite pentru contaminanţii organici. Termice - contaminanţii sunt distruşi prin tratament termic, folosind procese de incinerare, gazificare, piroliză etc. Cu siguranţă, principalul avantaj al acestei abordări este acela că substanţele contaminante sunt în cea mai mare parte efectiv distruse. Partea negativă este că această metodă atrage cheltuieli energetice mari şi în acelaşi timp, metoda nu este potrivită pentru multe elemente toxice. În plus, materia organică şi structura solului este distrusă. Tehnici In Situ şi Ex Situ O modalitate comună în care toate formele de remediere sunt deseori caracterizate este ca abordări in situ şi ex situ. Acestea reprezintă clase largi, artificiale, bazate pe mai multe tratamente – pe sau în afara porţiunii (site-ului). Tehnicile in situ au avantajul de a produce o perturbare minimă a zonei respective, înlătură multe întârzieri potenţiale ale metodelor care cer excavarea şi îndepărtarea solului poluat, reduc riscul de împrăştiere a poluantului şi au o probabilitate redusă de expunere a muncitorilor la substanţe volatile toxice. Dintre dezavantaje enumerăm: cerinţa stringentă pentru investigarea şi supraveghere completă a suprafeţei, procedeul nu este uşor de controlat, procesul de „optimizare” presupus poate, în fapt, să fie mai puţin decât optim şi punctul final, real, poate fi dificil de determinat. Principala caracteristică a metodelor ex situ este că solul este îndepărtat de la locul iniţial pentru tratament. Principalele beneficii sunt: protocolul de lucru este 304

uşor de optimizat, controlul procesului este uşor de menţinut, monitorizarea se realizează cu mai multă acurateţe, aceste abordări sunt mai rapide decât tehnicile corespondente in situ. Ele sunt potrivite pentru situaţii de poluare de suprafaţă, localizată, pentru concentraţii medii până la relativ înalte de poluanţi. Dintre dezavantaje menţionăm costurile de transport suplimentare, probabilitatea ridicată de poluare secundară, ca urmare a mutării solului. Fireşte, aceste abordări necesită o suprafaţă de teren suplimentară pentru tratament şi prin urmare opţiuni tipic mult mai scumpe. Recent a fost adoptată o abordare alternativă de a clasifica activităţile de remediere. Astfel, se vorbeşte despre metode „intensive” şi „extensive”. Tehnologiile intensive pot fi caracterizate ca sofisticate, cu acţiune rapidă, strategii de intervenţie înalte, cu o cerere mare de resurse şi costuri de iniţiere, derulare şi sprijin mari. Spălarea solului şi tratamentele termale sunt bune exemple de abordări „intensive”. Metodele extensive sunt intervenţii cu acţiune înceată, bazate pe o tehnologie simplă şi inginerie mai puţin sofisticată, cu o cerinţă mică de resurse şi costuri de iniţiere, derulare şi sprijin scăzute. Aceste tehnologii sunt potrivite zonelor poluate în care nu viteza este esenţială. Exemplele includ compostarea, promovarea activităţii biologice in situ în zona radiculară, cultivarea de plante care acumulează metale grele etc. Tehnologiile individuale au fiecare limitele lor. Ca urmare, în vederea creşterii eficienţei remedierii este necesară utilizarea unei abordări combinate, integrând diferite procese pentru a asigura un tratament general. Integrarea procesului poate fi realizată prin combinarea unor tehnologii fundamental diferite (spre ex. biologice şi chimice) precum şi tehnici in situ sau ex situ, intensive sau extensive. O astfel de atitudine („culege şi combină”) face ca întreaga abordare de depoluare a terenului să fie mult mai flexibilă. 15.7. Protecţia subsolului În conformitate cu alin. 4 din art. 136 din Constituţia României, bogăţiile de interes public ale subsolului, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul natural, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a mediului. 15.8. Seceta, degradarea terenului şi deşertificarea Din cauza legăturilor strânse la apariţie, manifestare, prin consecinţele devastatoarea pe care le au asupra mediului şi dezvoltării comunităţilor umane, degradarea solului, seceta şi deşertificarea sunt aspecte care cu greu pot fi separate. Ele reprezintă, după poluare, cea de-a doua mare problemă cu care se confruntă omenirea, în ultima jumătate de secol. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a 305

cantităţilor de precipitaţii, care conduc la apariţia secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deşertificării, care se recunoaşte prin scăderea drastică a disponibilităţilor de apă, prin reducerea producţiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material furajer şi a biomasei lemnoase, precum şi prin extinderea zonelor nisipoase. Pe lângă schimbările climatice globale, accentuarea secetelor şi deşertificării se datorează şi presiunii antropice. Avem în vedere exploatările forestiere excesive, extinderea suprafeţelor agricole şi managementul defectuos al terenurilor, creşterea demografică rapidă şi, nu în ultimul rând, sărăcia. La scară globală, terenurile supuse deşertificării ocupă o pătrime din totalul suprafeţei de uscat a Terrei şi afectează circa 1 miliard de locuitori din cele peste 110 state ale lumii atinse de deşertificare, dintre care şi ţara noastră. Condiţiile specifice deşertificării caracterizează cea mai mare parte din Africa (ţările Sahelului, Africa de Sud, Africa de Est), Asia (Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Afghanistan, Java, Filipine), Australia şi America (nord-estul Braziliei, El Salvador, Guatemala, Haiti), precum şi unele ţări din Europa. Deşertificarea produce serioase pagube materiale, care sunt estimate anual la 42 miliarde dolari SUA. Dintre acestea, circa 9 miliarde de dolari SUA reprezintă pierderi care se înregistrează, anual, numai în Africa. Principalele efecte ale secetelor constau în distrugerea recoltelor, diminuarea numărului de animale, prin pierderea lor şi reducerea resurselor de apă, care afectează în fiecare an milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare. Populaţia cea mai săracă din aceste ţări este şi cea mai vulnerabilă, pentru că este nevoită să trăiască în condiţiile oferite de un mediu natural fragil, predispus la uscăciune. Amploarea situaţiei este evidenţiată de numărul urgenţelor datorate fenomenului de secetă. Fenomenul de secetă din ultimii ani s-a manifestat şi în alte regiuni ale globului, respectiv în America, Europa şi Australia. În anul 2000, seceta a lovit unele ţări europene, între care s-au numărat România, Bulgaria, Cehia şi Polonia. Prin impactul asupra producţiei de hrană, seceta poate avea efecte devastatoare asupra sănătăţii umane. Aceasta cu atât mai mult cu cât seceta este un fenomen cu frecvenţă mare în zone extinse din state în curs de dezvoltare, cu populaţie numeroasă. Insuficienţa de hrană determină un nivel mai ridicat al morbidităţii, cauzat de o serie de afecţiuni, între care se deosebesc pelagra, anemia feriprivă, hipocalcemia, hipomagnezia, conţinutul scăzut în macro- şi, mai ales, micronutrienţi (vitamine, săruri minerale), dar şi slăbirea rezistenţei organismului faţă de factori patogeni. Canicula poate cauza dezastre naturale. Astfel, ea poate produce incendii, sau poate întreţine incendiile de pădure provocate din neglijenţa omului. În acest caz sunt distruse suprafeţe însemnate de pădure (uneori, zeci de mii de ha), punând, totodată, în pericol viaţa persoanelor aflate în apropiere. De asemenea, ele provoacă nori de fum care împiedică desfăşurarea în condiţii bune a transporturilor. 306

Pe lângă extinderea zonelor de irigaţii, în scopul asigurării securităţii alimentare, eforturile s-au concentrat, de asemenea, pe combaterea efectelor secetei şi deşertificării şi prin alte mijloace. În acest sens se impun a fi menţionate iniţierea de acţiuni de împădurire şi reîmpădurire în numeroase state ale lumii, practici de agroforestare adoptate de fermierii din unele ţări, cu scopul de a-şi proteja culturile şi păşunile, construirea de reţele de drenaj pentru reducerea excesului de umiditate şi a salinizării. Implementarea programelor de combatere a deşertificării şi secetei vizează, în egală măsură, aspectele economice şi sociale ale zonelor afectate sau care prezintă risc, cuprinzând eradicarea sărăciei şi promovarea sistemelor de mijloace de trai alternative, ca şi dezvoltarea mediului rural. Necesitatea de a aborda problemele deşertificării a fost subliniată la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltare de la Rio de janeiro. La recomandarea Naţiunilor Unite, ziua de 17 iunie a fost dedicată „Combaterii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor”. În acest fel, comunitatea internaţională încearcă, prin marcarea unei date calendaristice, să sensibilizeze opinia publică din întreaga lume şi, în special, pe cei care promovează politici de administrare a suprafeţelor de teren să acţioneze în direcţia diminuării efectelor deşertificării, secetei şi degradării terenurilor. În România, până în urmă cu câteva decenii, seceta se producea cu o frecvenţă mai mare în anumite zone, respectiv sudul Moldovei, Dobrogea, sudul Munteniei şi Olteniei. Astăzi, schimbările climatice la nivel global, puse în legătură cu amplificarea poluării, defrişările sau cu schimbările de peisaj, au determinat o amplificare a procesului de uscăciune. Ca urmare, unele zone cu secetă endemică tind să fie afectate de aridizare (adâncirea nivelului freatic) şi chiar de deşertificare (dispariţia covorului vegetal şi degradarea solului). Aceste fenomene naturale distructive, cu un efect direct, în special asupra resurselor de hrană şi de apă, pot altera calitatea vieţii populaţiei, generând crize financiare, la început la nivel de familie, de comunitate, apoi, prin extindere, la nivel naţional. În ţara noastră, teritoriul cu risc ridicat de secetă, însoţită, în unele cazuri de aridizare şi de deşertificare, cuprinde suprafeţe mari din Câmpia Română, Dobrogea şi parţial în Câmpia de Vest. Aceste zone pot fi încadrate în categoria arealelor fragile, care se confruntă cu probleme economice, sociale şi de mediu, induse, în bună măsură şi de seceta excesivă şi prelungită. În anii extrem de secetoşi, uscăciunea poate cuprinde însă aproape tot teritoriul ţării noastre, aşa cum s-a întâmplat în anul 2003. Studiile şi rapoartele elaborate de către instituţiile de profil din România şi către ONU - FAO demonstrează că şi ţara noastră este afectată de secetă, respectiv de aridizare şi, în câteva areale, chiar de deşertificare, însă nu de tip saharian. În ţara noastră, ca oriunde pe glob, producerea secetei şi a fenomenelor asociate acesteia (aridizare şi deşertificare) sunt determinate atât de cauze naturale, respectiv cantităţile mici de precipitaţii sau lipsa acestora o perioadă lungă de timp, 307

cât şi de o serie de factori de natură antropică. Avem în vedere unele practici cu urmări dintrecele mai nefaste, cum ar fi defrişările iraţionale, lucrările agricole necorespunzătoare, care generează incapacitatea de absorbţie a apei de către sol, eroziunea versanţilor şi colmatarea albiilor de râu, acţiuni cu urmări neaşteptate, pe care nimeni nu le-a gestionat în mod eficient. Acestor cauze li se mai adaugă construcţia defectuoasă a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, nefinalizarea unor lucrări de protecţie a solurilor, precum şi distrugerea sistemelor de irigaţii din zonele cu risc mare la secetă. 15.9. Convenţia privind deşertificarea. Scop. Conţinut. Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării la care România a aderat în anul 1998 constituie cadrul formal prin care ţara noastră se obligă să abordeze într-un mod sistematic problemele legate de prevenirea şi combaterea degradării solurilor, evitarea efectelor secetelor şi combaterea fenomenului de deşertificare, în vederea ridicării standardului de viaţă al comunităţilor umane aflate în zone de risc26. Conform acestei Convenţii, pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate părţile
26

În conţinutul Convenţiei termenii au următoarele semnificaţii: a) deşertificare - degradarea terenului în zone aride, semiaride şi uscat-subumede, cauzată de diverşi factori, incluzând variaţiile climatice şi activităţile umane; b) combaterea deşertificării include activităţi care sunt parte a exploatării integrate a teritoriului în zonele aride, semiaride, uscat-subumede pentru dezvoltarea durabilă şi care au ca scop: (i) prevenirea şi/sau reducerea degradării terenului; (ii) reabilitarea terenului parţial degradat; şi (iii) amenajarea terenului deşertificat; c) secetă - fenomenul natural care apare când precipitaţiile au fost semnificativ inferioare nivelurilor înregistrate normal, cauzând serioase dezechilibre hidrologice care afectează negativ sistemele de producere a resurselor terestre; d) reducerea efectelor secetei -activităţi legate de prognoza secetei şi care au ca scop atenuarea vulnerabilităţii societăţii şi a sistemelor naturale faţă de secetă, în cadrul luptei împotriva deşertificării; e) teren - sistemul terestru bioproductiv, care cuprinde solul, vegetaţia, alte forme de viaţă şi procesele ecologice şi hidrologice care au loc în interiorul sistemului; f) degradarea terenului - reducerea sau pierderea, în zonele aride, semiaride şi uscat-subumede, a productivităţii biologice sau economice şi a complexităţii terenurilor de cultură neirigate, a terenurilor de cultură irigate ori a pajiştilor, păşunilor, pădurilor şi terenurilor împădurite, determinată de utilizarea terenurilor sau de un proces ori de o combinaţie de procese, incluzând procese generate de activităţi umane şi de moduri de locuire, ca de exemplu: (i) eroziunea solului, cauzată de vânt şi/sau de apă; (ii) deteriorarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice sau economice ale solului; şi (iii) dispariţia pe termen lung a vegetaţiei naturale; g) zone aride, semiaride şi uscat-subumede - zonele, altele decât cele din regiunile polare şi subpolare, în care raportul dintre precipitaţiile anuale şi evapotranspiraţia potenţială se situează între limitele 0,05-0,65.

308

semnatare trebuie: să adopte o concepţie integrată în abordarea aspectelor fizice, biologice şi socioeconomice ale proceselor deşertificării şi secetei; să acorde o atenţie deosebită, în cadrul organismelor internaţionale regionale şi globale competente, situaţiei părţilor-ţări în curs de dezvoltare afectate, în privinţa comerţului internaţional, înţelegerilor comerciale şi contractării de datorii, în scopul creării unui mediu economic internaţional favorabil, care să conducă la promovarea unei dezvoltări durabile; să integreze strategiile pentru eradicarea sărăciei în eforturile pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei; să promoveze cooperarea între părţile-ţări afectate, în domeniile protecţiei mediului şi ale conservării solului şi resurselor de apă; să consolideze cooperarea subregională, regională şi internaţională; să acorde prioritatea cuvenită combaterii deşertificării şi reducerii efectelor secetei şi să aloce resursele adecvate, potrivit situaţiilor şi posibilităţilor lor; să stabilească strategii şi priorităţi în cadrul planurilor şi/sau al politicilor de dezvoltare durabilă, pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei; să abordeze cauzele profunde ale deşertificării şi să acorde atenţie specială factorilor socioeconomici care contribuie la procesele de deşertificare; să stimuleze formarea conştiinţei publice şi să faciliteze participarea populaţiilor locale, mai ales a femeilor şi a tinerilor, cu sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, la eforturile pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei; să creeze un cadru favorabil prin consolidarea, după caz, a legislaţiei pertinente existente şi, acolo unde această legislaţie nu există, prin adoptarea de noi legi şi stabilirea politicilor pe termen lung şi a programelor de acţiune. Procesul de implementare la nivel naţional, regional şi internaţional al Convenţiei pentru Combaterea Deşertificării presupune şi o serie de particularităţi şi anume: implementarea se bazează pe un program naţional/subregional de acţiune; identificarea soluţiilor, planificarea strategică şi de acţiune prin angrenarea comunităţilor afectate se realizează „de jos în sus”; crearea unui mediu politic, legislativ şi moral încurajator; comunicarea, coordonarea şi parteneriate la diverse niveluri (locale şi internaţionale); crearea de sisteme de avertizare timpurie pentru starea mediului, a resurselor şi starea socială; transferul tehnologic şi utilizarea tehnologiilor tradiţionale; 309

deschiderea spre surse alternative de energie; stimularea mediului economic în zonele afectate şi stimularea valorificării în întregime a resurselor locale. Pentru implementarea Convenţiei ţările afectate pot primi asistenţă de la organismele internaţionale Implementarea convenţiei nu urmăreşte abordarea sectorială sau punctiformă a combaterii degradării terenurilor ci integrarea acestei activităţi în celelalte sectoare astfel încât să se asigure gestionarea durabilă a resurselor şi dezvoltarea durabilă a sistemelor socio-economice în zonele afectate de secetă, degradarea terenurilor şi deşertificare. Cerinţele pentru implementarea Convenţiei sunt împărţite în două categorii: generale - pentru toate ţările afectate şi particulare - pentru anumite regiuni. Cerinţele pentru implementarea convenţiei reies şi sunt definite în următoarele documente: Textul de bază al Convenţiei privind combaterea deşertificării în România Deciziile COP (Conferinţei Părţilor, respectiv COP 1, 2, 3, 4, 5, 6)27 Deciziile/recomandările CRIC (Comitetul de Analiză a Implementării Convenţiei, respectiv CRIC 1 şi 2) Deciziile/recomandările rezultate în urma întâlnirilor Anexei V regionale de implementare a UNCCD Deciziile/recomandările întâlnirile AHWG (Grupul de Lucru ad hoc28) Deciziile/recomandările CST (Comitetul Ştiinţific şi Tehnic al Convenţiei29) În cadrul convenţiei, operatorii sunt ţările afectate şi neafectate, care pot fi la rândul lor: dezvoltate sau în curs de dezvoltare, specificitatea regională fiind regăsită în Anexele de implementare regionale. România se încadrează în Anexa V împreună cu ţările central şi esteuropene. Scopul anexei este să ofere îndrumare cât şi cadrul necesar pentru implementarea efectivă a convenţiei în funcţie de condiţiile specifice fiecărei ţări
27

Conferinţa părţilor este organul suprem al convenţiei. În limitele mandatului ei, aceasta adoptă deciziile necesare pentru promovarea aplicării eficiente a convenţiei (art. 22) 28 Grupurile ad hoc oferă informaţii şi asistenţă ştiinţifică asupra unor probleme specifice privind stadiul cunoaşterii în domenii ale ştiinţei şi tehnologiei, relevante pentru combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei. Aceste grupuri de lucru sunt compuse din experţi, ale căror nume sunt luate din lista de experţi independenţi, ţinându-se seama de necesitatea unei abordări multidisciplinare şi a unei largi reprezentări geografice. 29 CST este un organ subsidiar al Conferinţei părţilor care furnizează pentru aceasta informaţii şi asistenţă ştiinţifică cu privire la problemele ştiinţifice şi tehnologice care au legătură cu combaterea deşertificării şi cu reducerea efectelor secetei. Comitetul se întruneşte concomitent cu sesiunile ordinare ale Conferinţei părţilor şi este multidisciplinar şi deschis participării tuturor părţilor. Comitetul se compune din reprezentanţi guvernamentali competenţi în domenii relevante de expertiză.

310

parte. Cerinţele nu au termene definite prin convenţie, ci fiecare ţară în mod specific îşi stabileşte termene în raport cu Programul Naţional de Acţiune propriu.

311

Tabelul 15.4. Tehnici biologice de depoluare a solurilor (sursa - Traitement biologique des sols pollués: recherche et innovation, www.ademe.fr)

(a)
Tehnica biodegradare bioimobilizare Hidrocarburi petroliere, solvenţi industriali, metale grele Metale şi produse petroliere Utilizarea capacităţii unor microorganisme de a transforma poluanţii în substrat (sursă de carbon, energie) Utilizarea capacităţii unor microorganisme de a imobiliza unul sau mai mulţi compuşi prezenţi în faza solubilă Solubilizarea şi antrenarea în faza apoasă de către microorganisme a poluanţilor Principiu Poluant

In situ

Bioremediere (microorganisme) Bioextracţie

Minerale, metale grele – Cu, Cr, Fe, Pb, Zn, Co; fosfor

Ex situ

bioremediere Tratament în bioreactor

Crearea unui amestec sol-apă – nutrienţi pentru stimularea creşterii populaţiei microbiene. Este pus în funcţiune un sistem de aeraţie pentru procesele aerobe. În final, faza solidă şi cea lichidă se separă şi solul este repus pe loc.

Hidrocarburi, fenoli, petrol, compuşi organici volatili sau semivolatili

312

(b)
Tehnica biorestaurare bioremediere biocreştere Hidrocarburi, HAP, PCB Hidrocarburi petroliere, HAP biostimulare Reînsămânţarea unor populaţii prelevate de pe site, a căror creştere a fost stimulată în laborator sau în bioreactoare instalate pe sol. Principiu Adăugare de N/P pentru a stimula creşterea microorganismelor indigene şi favorizarea degradării poluanţilor Introducerea în sol de microorganisme exogene adaptate Poluant Poluare organică – hidrocarburi petroliere, HAP, metale grele

fitoextracţie

Metale (Pb, Cd, Zn, Cu), nitraţi Metale (Pb, Cd, Zn, Cu, As, Cr, Se) Compuşi organici, nitraţi, fosfaţi Metale (As, Hg, Se), compuşi organici volatili Compuşi organici, solvenţi, produse fitosanitare

In situ şi în afara situ-lui Fitoremediere

Utilizarea de plante capabile să extragă, să transporte şi să concentreze poluanţi din sol în părţi recoltabile (frunze, tulpini, rădăcini) Reţinerea metalelor de către plante pentru limitarea fitostabilizare riscului de levigare a poluanţilor şi contaminare a apelor freatice Transformarea de către plante a moleculelor organice Fitodegradare/f complexe în compuşi simpli, care sunt integraţi în itotransformare ţesuturile plantelor Fitovolatilizare Stimularea volatilizării poluanţilor absorbiţi de către /fitostimulare plante şi eliminarea prin evapotranspiraţie Degradarea poluanţilor de către rădăcini şi activitatea Rizodegradare microbiană asociată

313

(c)
Tehnica bioventilare Biosparging (spălare) Hidrocarburi, HAP, PCB Bioventilare Injectarea de aer în zona saturată pentru vaporizarea poluanţilor şi transportul în zonele nesaturate unde sunt biodegradaţi Injectarea de oxigen în zonele nesaturate pentru stimularea microflorei şi biodegradarea poluanţilor Injectarea de aer, O2 sau nutrienţi în zonele saturate pentru întreţinerea activităţii microorganismelor indigene Hidrocarburi puţin volatile Hidrocarburi, poluanţi biodegradabili Principiu Poluant

In situ

Bioremediere ( microorganisme)

Tratament asociat asupra solului şi a apelor subterane Apa poluată este pompată, tratată la suprafaţă, aerată, oxigenată, îmbogăţită în nutrienţi sau microorganisme, apoi este reinjectată în sol Regruparea solului excavat în vederea tratării: compostare, aplicarea de tehnici agricole etc. Procedee de aerare care stimulează flora aerobă biopile compostare

Hidrocarburi, BTEX

Ex situ

Poluanţii organici , metale grele Poluanţi organici

bioremediere

314

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful