18

Alte tipuri de poluare 18.1. Poluarea sonoră 18.1.1. Surse de zgomot În ultima vreme, în marile oraşe, omul este supus unei agresiuni continue, determinată de diferite zgomote1 (produse de maşini, utilaje, aparate casnice sau industriale). Unitatea de măsură a intensităţii sunetelor este decibelul (db). Poluarea sonoră poate fi generată de surse naturale şi surse artificiale. Sursele artificiale de zgomot sunt: - mijloacele de transport-rutiere (80-90dB), feroviare, aeriene (avion la decolare-120-130 dB); - zgomotele de vecinătate – stabilimente industriale, şantiere, dar şi utilizarea aparatelor casnice (un aspirator produce 50 dB, un frigider 20 dB), concerte rock (110dB) etc. Omul percepe sunete cu o frecvenţă între 16 şi 20000 vibraţii pe secundă şi cu o intensitate între 0 şi 120 db. Zgomotul poate afecta auzul omului, fie printr-o oboseală auditivă (care reprezintă un deficit provizoriu de auz), care se manifestă de la 75 la 80 dB, fie prin efect de mască (adică zgomotul împiedică auzirea conversaţiilor ori semnalelor de pericol), fie o pierdere definitivă a auzului, care survine în caz de zgomot intens şi prelungit (peste 85 dB timp de 8 ore pe zi, de-a lungul mai multor ani). În tabelul 18.1 sunt prezentate câteva date referitoare la intensitatea zgomotului din diverse locaţii: Tabelul 18.1. Intensitatea zgomotului
dB 0 10 20 40 50-60 70
1

Explicaţie Prag auditiv Sunetele naturii Bibliotecă Conversaţie Zgomot într-un birou aglomerat Aspirator

Sunetul reprezintă o mişcare ondulatorie a particulelor unui mediu elastic care produce o senzaţie auditivă, iar zgomotul este un complex de sunete fără caracter periodic cu insurgenţă dezagreabilă, care afectează starea psihologică şi chiar biologică a oamenilor şi a altor organisme din natură. Urechea umană percepe sunete în intervalul 16 - 20000 Hz, valorile mici corespunzând unor sunete joase, iar cele mari unor sunete înalte. Sunetele cu frecvenţe sub 16 Hz se numesc infrasunete iar cele cu peste 20000 Hz, ultrasunete.

355

80 90 100 110 120 130 120-140

Zgomotul trenului Zgomot de stradă Ciocan pneumatic Concert rock Motorul pornit al avionului cu reacţie Avion cu reacţie în timpul decolării Pragul dureros

18.1.2. Efectul poluării sonore In general zgomotul are o acţiune complexă asupra organismului uman deoarece este perceput selectiv, acţionează asupra întregului organism. Frecvenţa sunetelor componente ale zgomotului are şi ea o anumită importanţă în definirea efectului vătămător, deoarece nu toate frecvenţele sunt auzite de om cu aceeaşi intensitate sonoră, la acelaşi impuls al traductorului electric. Din această cauză, la măsurători se ia întotdeauna ca referinţă S0, semnalul sonor la 1.000 Hz2. La efectele sunetelor audibile se adaugă efectele ultrasunetelor şi cele datorate infrasunetelor. Acestea însoţesc unele fenomene naturale, furtuni, cutremure, erupţii vulcanice şi sunt "percepute" de organisme ultrasensibile (sugari, păsări, animale mici etc.), dar apar şi în cadrul unor activităţi industriale sau de transport. Ultrasunetele sunt mai puţin agresive, efectele negative pentru om apărând doar prin iradiere îndelungată, cu radiaţii de energii mari. In schimb, infrasunetele pot provoca stări de disconfort. Zgomotul poate avea, de asemenea, efecte asupra sistemului cardio-vascular, sistemului digestiv ori psihicului - fiind un agent de stres, poate împiedica dezvoltarea limbajului şi deprinderea cititului la copii3. 18.1.3. Diminuarea poluării sonore În scopul reducerii nivelului de zgomot s-au stabilit anumite limite admise. Pentru aceasta se foloseşte noţiunea de nivel acustic continuu echivalent la locul de muncă4. În România normele admise sunt: 90 dB în halele industriale; 75 dB în locuri cu solicitare mare-centrale telefonice, centre de calcul, 60 dB în laboratoarele de cercetare-proiectare, 50 dB în zonele de locuit urbane, 45 dB în zonele de recreere şi zone protejate. Realizarea acestor nivele, în condiţiile existenţei unor utilaje şi construcţii
Camelia CĂPĂŢÎNĂ, I.TOMESCU, Poluarea sonoră, 8th International Conference Târgu Jiu, May 24-26, 2002. 3 M.Duţu, 1998, Ecologie, AMD, Bucureşti. 4 Definită ca nivelul acustic în dB al unui zgomot stabil care, acţionând pe toata durata săptămânii de lucru de 40 ore are un efect auditiv similar cu efectul rezultant al zgomotelor cu durate şi tării variabile înregistrate la locul de muncă în timpul unei săptămâni. Pentru măsurarea lui se folosesc dozimetre speciale.
2

356

date (şi implicit cu un zgomot dat) se poate realiza prin izolarea utilajului (de la aşezarea pe elemente vibroizolante din cauciuc până la închiderea sa în carcase fonoizolante rigide duble căptuşite cu materiale fonoabsorbante), protejarea personalului muncitor cu antifoane, acoperirea pereţilor cu materiale care să absoarbă şi să nu reflecte zgomotele. În ceea ce priveşte locuinţele, diminuarea zgomotului se poate realiza prin plantarea de perdele de arbori intercalaţi cu arbuşti între ele şi şosea, aşezarea blocurilor "cu spatele" la şosea, construirea lor din materiale fonoizolante (de exemplu beton celular autoclavizat - BCA)5. De asemenea, pentru diminuarea poluării fonice se impune proiectarea de aparate electronice (frigidere, aspiratoare, maşini de spălat, mixere) cât mai silenţioase. Probleme foarte grele de combatere a zgomotului se pun pe marile artere de circulaţie şi în special pe traseul autostrăzilor. Pentru reducerea zgomotului se pot construi ecrane pe marginea autostrăzilor. Dar acestea au şi unele dezavantaje: alterează peisajul, accentuează monotonia traseului, prin îngrădirea fizică a autostrăzii favorizează acumulările de gaze toxice etc. Deci aceste ecrane nu pot constitui decât soluţii locale (în preajma zonelor locuibile traversate de autostrăzi). 18.2. Poluarea radioactivă 18.2.1. Surselor de poluare Radiaţiile constau în emisia şi transmiterea în spaţiu a energiei sub formă de unde electromagnetice sau asociată particulelor (radiaţie corpusculară). Sursele de radiaţii în mediu sunt clasificate astfel: - surse naturale de iradiere - reprezentate de roci naturale existente în scoarţă şi un flux de raze cosmice constituite din diferite particule elementare provenite din spaţiul cosmic sau rezultate din interacţiunea acestora cu atmosfera înaltă; - surse artificiale - producerea izotopilor artificiali folosiţi pentru stabilirea structurii materiei, în medicină, fizică, tehnică – utilizarea TV, ceasuri electronice, materiale de construcţie, folosirea energiei atomice etc. (fig. 18.1). Pentru a urmări acţiunea radiaţiilor penetrante se folosesc următoarele mărimi: a) activitatea unei surse - definită prin numărul de dezintegrări (implicit de impulsuri de radiaţii) în unitatea de timp. Unitatea de măsură este curie. 1 Ci = 3,7 x 1010 dezintegrări/secundă şi reprezintă activitatea unui gram de radiu. Această mărime poate da indicaţii relative asupra concentraţiei de izotopi radioactivi dintr-un corp. b) doza absorbită - caracterizează cantitatea de energie absorbită pe unitatea de masă organică (Ńesut). Unitatea de măsura este rad (radiations absorbed dose), echivalent cu o absorbţie de energie de 100 erg/g (0,01 J/kg) pentru orice tip de radiaţii. 1 rad = 10-2 J/kg (respectiv, în S.I., 1 rad = 10-2 Gy (gray).
5

Un efect notabil de reducere al zgomotului, însoţit şi de o foarte bună izolare termică, îl prezintă geamurile tip termopan.

357

c) echivalentul de doză evidenţiază interacţiunea diferită a radiaţiilor de energie egală, dar de natură diferită, cu organismele vii. Gradul de vătămare biologică se urmăreşte luând în calcul un factor de calitate Q, care ţine cont de capacitatea fiecărei radiaţii de a produce efecte biologice.

Fig. 18. 1 Surse de radiaţii la care sunt expuşi locuitorii US Unitatea de măsură este rem (roentgen eqnivalent man) şi reprezintă doza absorbită înmulţită cu factorul de calitate Q. 1 rem =1/100 Sv (Sievert, unitate în SI, care este definită ca energia de 1 Gy cu factor de calitate 1, absorbită de 1 kg Ńesut viu). 18.2.2. Efectele contaminării radioactive6 Din punct de vedere al efectelor poluante pe care le produc, cele mai periculoase sunt radiaţiile penetrante, respectiv radiaţiile X (cunoscute şi sub numele de radiaţii Roentgen) şi radiaţiile gama. Radiaţiile Roentgen sunt folosite în fizică, medicină, la diagnostic şi tratament, în tehnicile de defectoscopie nedestructivă. Radiaţiile γ apar în urma reacţiilor nucleare. Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee atomice de a prezenta fenomenul de dezintegrare, care poate avea loc de la sine cu emisie de radiaţii α, β şi γ sau prin bombardarea unor nuclee cu diferite particule accelerate. Fenomenul de dezintegrare este caracterizat prin viteza cu care se desfăşoară, respectiv timpul de înjumătăţire (T1/2) care reprezintă timpul în care jumătate din cantitatea de nuclee considerate într-o anumită masă de substanţă radioactivă se dezintegrează. Timpul de înjumătăţire
6

http://www.epa.gov/ebtpages/radiradiationeffects.html

358

variază în limite foarte largi, de la fracţiuni de secundă (în cazul izotopilor artificiali ai elementelor transuraniene ) la mii de ani şi mai mult : - Toriu (232 Th) - 13,4.109 ani (natural) - Uraniu (238 U) - 4,5.109 ani (natural) - Potasiu (40 K) - 1,3.109 ani (natural) - Plutoniu (239 Pu) - 24500 ani (artificial) - Carbon (14 C) - 5568 ani (natural) - Fosfor (32 P) - 14,5 zile (artificial) - Iod (131 I2) - 8 zile (artificial). Interacţiunea radiaţiilor cu materia, în faza iniţială, nu diferă dacă aceasta este vie sau nu, ea constând în transferul de energie. Deosebirea fundamentală apare datorită comportării diferite a produşilor rezultaţi din interacţiunea primară, care depinde de tipul şi energia radiaţiei şi de compoziţia chimică a materiei. Datorită marii diversităţi în structura materiei vii, interacţiunea radiaţiilor cu aceasta va produce o multitudine de efecte care, de multe ori, sunt dificil de explicat. Astfel, un flux de radiaţii X sau gama va interacţiona în alt mod decât un flux de neutroni, iar radiaţiile gama acţionează diferit asupra ţesutului adipos faţă de ţesutul osos. În general, efectul nociv al radiaţiilor depinde de tipul de radiaţie, energia radiaţiei, durata de iradiere. Referitor la parcursul radiaţiilor, radiaţiile alfa sunt oprite de stratul superficial al pielii (deci, în contaminarea externă a omului, efectele sunt foarte reduse). Radiaţiile beta pot traversa mai mulţi centimetri de ţesut, iar radiaţiile gama şi cele cosmice sunt capabile să traverseze blindaje de plumb de mai mulţi metri. Neutronii rapizi pot cauza distrugeri grave la nivelul celulei, printre cele mai periculoase fiind ruperea fragmentelor lanţurilor acizilor nucleici. Aceleaşi efecte grave asupra structurilor celulare pot produce radiaţiile alfa, în cazul contaminărilor interne7. Efectul radiaţiilor asupra materiei se manifestă, mai întâi, prin ionizarea materiei vii (mai ales a apei din structura sa, acţiune numită şi radioliza apei). Radicalii liberi şi ionii rezultaţi prezintă o mare reactivitate chimică care poate duce la modificarea diverşilor constituenţi celulari, la formarea de peroxizi şi a altor compuşi citotoxici. Radiaţiile ionizante pot produce şi importante distrugeri celulare, mai ales când sunt emise din interiorul organismului (contaminarea internă cu radionuclizi care emit radiaţii alfa şi beta). În iradierile cu neutroni, în afara ionizărilor şi distrugerilor subcelulare, poate apărea şi radioactivitatea indusă (nuclizii C, Na, K etc. din corp devin radioactivi). Efectele biologice8 ale radiaţiilor ionizante pot fi grupate astfel: - Efectele somatice, care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează
7 8

http://www.eionet.europa.eu. Jose M. Feola, Hung-Nien Hwang, J. Lawrence Beach, And Yosh Maruyama, 1985 - Relative Biological Effectiveness of 252Cf Radiation as Estimated by Thymus Weight Loss, Journal of Radiation Research , Vol.26, Nr.1, 140-149; Ch. Michel,1991 - Radiobiological fundamentals in radioepidemiology and radiation protection, Radiobiological fundamentals in radioepidemiology and radiation protection, Volume 36, Numbers 4-5, 225-229.

359

asupra fiziologiei individului expus, provocând unele distrugeri care duc fie la moartea rapidă, fie la reducerea semnificativă a speranţei medii de viaţă. Leziunile somatice apar în timpul vieţii individului iradiat. În funcţie de timpul când apar aceste leziuni pot fi imediate sau tardive. Efectele somatice imediate sau pe termen scurt se manifestă la câteva zile, săptămâni sau luni după iradiere. O iradiere locală (internă sau externă) se poate manifesta numai prin efecte la nivelul ţesutului respectiv, în timp ce o iradiere a întregului corp poate duce la apariţia unor efecte generalizate. Efectele imediate sunt, de regulă, nestochastice (nealeatorii), adică se produc la toţi indivizii expuşi la o cantitate de radiaţii superioară dozei prag. Efectele somatice tardive sunt cele care apar după o perioadă mai lungă de timp, de ordinul anilor, numită perioadă de latenţă şi se manifestă, în principal, sub formă de leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt de natură stochastică (aleatorie), în sensul că este imposibil de evidenţiat o relaţie cauzală directă. Probabilitatea producerii unui efect este proporţională cu doza de iradiere. Corelaţia dintre doza de iradiere şi efectele induse se poate stabili numai în cazul unei populaţii numeroase de indivizi iradiaţi. - Efectele genetice (ereditare), apar în celulele germinale (sexuale) din gonade (ovar şi testicul). Cercetările au arătat că aceste celule, în perioada înmulţirii, sunt foarte sensibile la radiaţiile ionizante, ceea ce explică acţiunea mutagenă. Apariţia unor mutaţii letale sau subletale la descendenţi se datorează unor efecte imediate ale radiaţiilor cum ar fi: alterarea cromozomilor (translocaţii, apariţia de extrafragmente), ruperea unor segmente de cromatină, alterarea chimică a codului genetic, fie prin acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici, fie prin ruperea lanţului aceloraşi acizi, datorită dezintegrării H-3 sau C-14 în He şi, respectiv, N. Efectul radiaţiilor asupra ADN-ului – sub efectul radiaţiilor o catenă din structura ADN poate suferi o leziune pe care celula va încerca să o repare duplicând cealaltă catenă. Totuşi, copia poate să nu fie identică cu originalul, ceea ce provoacă o modificare a informaţiei genetice. De aici pot rezulta efecte mutagene ereditare care se vor manifesta după câteva generaţii, sub forma malformaţiilor congenitale. Astfel de efecte ereditare au fost observate în laborator, la animale (şoareci, Drosophila etc.), dar până acum nici unul din aceste efecte nu a putut fi dovedit la om. După tipul de ionizare produs în urma contaminării cu radiaţii ionizante, deprecierea ADN poate fi descrisă sub două aspecte: • în cazul ionizării directe bazele pirimidinice ale ADN-ului (Citozină, Timină) au atunci tendinţa să capteze electroni, iar bazele sale purinice (Adenină, Guanină) să piardă. • în cazul ionizării indirecte radiaţiile induc fragmente de molecule de apă în apropierea ADN-ului (radioliza apei), creând astfel specii reactive ale oxigenului (radicalii liberi, cum ar fi radicalul -OH) care alterează materialul genetic. Aceste alterări, numite “leziuni radioinduse ale ADN” sunt clasate în patru categorii: baze modificate, pierderea bazelor, spargerea unei catene sau a ambelor 360

din dublul helix şi realizarea unei punţi proteice. Comisia Internaţională pentru Protecţie Radiologică (CIPR) consideră că “se poate accepta pentru umanitate o valoare limită de expunere la radiaţii ionizante corespunzând dublului dozei medii la care omul este expus în condiţii naturale”, ceea ce presupune că specia umană este adaptată la iradierea prezentă în mediul său de viaţă. Efectul cancerigen este unul din efectele cele mai frecvent evocate când este vorba de radiaţii ionizante. Astăzi, majoritatea cancerelor induse de aceste radiaţii sunt analizate în termeni de “factori de iniţiere carcinogenetică” sau “risc competitiv”, termeni care descriu supravieţuirea indivizilor dintr-o populaţie până în momentul în care neoplazia devine posibilă. Transformarea unei celule normale într-o celulă neoplazică nu apare decât atunci când celula canceroasă are condiţii favorabile de dezvoltare şi când sunt învinse reacţiile de apărare ale organismului uman. 18.2.3. Evaluarea cantitativă a radioactivităţii factorilor de mediu Radioactivitatea mediului este investigată şi evaluată permanent prin metode radiochimice-radiometrice urmărindu-se, ca principal obiectiv centralizarea unor date privind: prezenţa radionuclizilor naturali sau artificiali în aer, apă, alimente şi organisme; expunerile la radiaţia naturală gama, terestră şi cosmică, sau la radiaţia artificială gama în cazul producerii unui eveniment nuclear; concentraţiile de radon şi de thoron în interiorul şi exteriorul clădirilor; expunerile personalului ocupat profesional şi ale membrilor populaţiei datorate existenţei şi prelucrării minereurilor sau ca urmare a utilizării, tratării ori depozitării deşeurilor radioactive, precum şi numărul persoanelor implicate; cantităţile de cărbune, fier şi alte minereuri, tipul exploatărilor miniere (subteran sau la suprafaţă); concentraţiile radionuclizilor prezenţi în minereuri, în spaţii subterane, în efluenţii eliberaţi în aer, în apă şi în deşeuri; modul de utilizare şi metodele de stocare a deşeurilor şi impactul unor asemenea practici asupra expunerii populaţiei. Este important de subliniat faptul că metodele de evaluare a iradierii naturale suplimentare şi a celei produse de factori artificiali sunt continuu analizate şi îmbunătăţite de specialişti, în cadrul forurilor ştiinţifice internaţionale. Pentru studiul radioactivităţii datorate radionuclizilor emiţători de radiaţii gama principalele metode e investigare radiometrice sunt: măsurători ale intensităţii globale de emisie a acestor radiaţii, fără discriminare energetică şi analize spectrometrice gama prin care este determinată intensitatea 361

radiaţiilor separat, pe diferite categorii de energii ale acestora, obţinându-se în final informaţiile necesare pentru evaluarea calitativă şi cantitativă a conţinuturilor de radionuclizi în materialele care fac obiectul cercetării. O categorie aparte dintre metodele spectrometrice gama o reprezintă aerospectrometria. Sistemele aerospectrometrice gama destinate pentru cartarea radioelementelor naturale (uraniu, thoriu, potasiu) pot fi utilizate şi pentru investigaţii cu caracter ecologic. Aceste sisteme prezintă avantajul rapidităţii investigării, acţionând pe areale largi în timp scurt şi cu grad de sensibilitate adecvat. În tabelul 18.2 sunt prezentaţi câţiva radionuclizi artificiali, care pot fi eliminaţi în mediu în cazul unui eveniment produs la un obiectiv nuclear şi naturali, emiţători de radiaţii gama, cu principalele energii şi timpii de înjumătăţire. După cum se poate observa, cea mai mare parte a energiilor radionuclizilor artificiali sunt departe de energiile relativ înalte, utilizate în mod obişnuit pentru măsurarea radioelementelor naturale U, Th şi K. Tabelul 18.2.
Nuclid Artificiali: 95 Zr 95 Nb 99 Mo 103 Ru 106 Ru 131 I 132 Te 134 Cs 137 Cs 140 Ba/La Naturali: 40 K Seria uraniului: 214 Pb 214 Bi Seria thoriului: 228 Ac 208 Tl Cele mai importante energii ale radiaţiilor gama (keV) 724, 756 765 740 497 512 364 230 605, 795 662 1596 1460 350 609, 1120, 1764 1,39×1010 ani 910, 960 583, 2620 Timpi de înjumătăţire (zile) 65 35 3 40 368 8 3 730 11000 13 1,3×109 ani U - 4,51×109 ani

238

362

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful