RELIEFUL ŞI VALORIFICAREA ÎN TURISM

RESURSA MORFOTURISTICĂ Relieful constituie elementul major în structura potenţialului turistic al unui teritoriu, devenind resursă turistică datorită asocierii dintre elementele atractive morfologice (creste, abrupturi, peşteri, etc.) şi motivaţia care stă la baza deplasării persoanelor spre locul de consum al produsului turistic. Potenţialul turistic este înţeles ca rezultat al asocierii spaţiale dintre resursa turistică (fondul turistic) şi baza tehnicomaterială (Cocean, 2004). Exprimarea valorică a potenţialului turistic aparţine unei evaluări subiective, datorită imposibilităţii aprecierii cantitative riguroase a componentelor sale. Dintre criteriile de apreciere a potenţialului turistic amintim: caracterul de unicat (regional, naţional, local), valenţele turistice, modul în care satisface şi timpul cât satisface cererea turistică, favorabilitatea sau restrictivitatea punerii în valoare a obiectivului turistic (Cocean, 1984). Relieful constituie elementul major din componenţa potenţialului turistic natural, reprezentând atât suportul celorlalte componente ale învelişului geografic cât şi resursă turistică. Relieful constituie suportul dezvoltării componentelor hidro-atmosferice şi biotice, al desfăşurării activităţilor turistice determinând împreună cu clima principalele caracteristici ale peisajelor. Anumite asocieri morfologice şi morfometrice ale reliefului, pot constitui resurse turistice. Criteriile de identificare ale resursei turistice (fig. 1) se referă la structura şi complexitatea componentelor cu valenţe turistice. Pentru identificarea potenţialului turistic al reliefului se apelează la anumite criterii (Maier, 2001; Melinda Cândea şi colab., 2003): • •

dispunerea treptelor de relief; complexitatea reliefului şi tipurile genetice de relief; forme de relief cu aspect aparte: vârfurile şi crestele montane, platourile muntoase,

versanţii munţilor, pasurile şi trecătorile, văile intramontane, stânci, turnuri, puncte de belvedere, abrupturi, şi defilee, chei, pasuri, peşteri, avene etc.;

accesibilitatea; gradul de concentrare al obiectivelor turistice legate de relief; adâncimea fragmentării reliefului; densitatea fragmentării reliefului;

• • •

• •

treptele morfogenetice sau hipsometrice; orientarea şi panta versanţilor; Analiza reliefului în funcţie de criteriul atractivităţii turistice, a fost abordată diferit

în literatură, remarcându-se necesitatea identificării parametrilor atractivi din cadrul sistemului geomorfologic (Mac, 1998). Dintre formele de relief cu valenţă atractivă menţionăm: vârfurile, crestele, abrupturile, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele, canioanele, craterele şi conurile vulcanice, văile, ţărmurile, peşterile şi avenele, ponoarele, câmpurile cu dune. Din asocierea unor astfel de forme rezultă relieful carstic, vulcanic, glaciar, eolian etc. Peisajele geomorfologice atractive turistic, reflectă rolul dominant al unui factor sau combinaţii de factori, cuprinzând forme de relief variate din punct de vedere morfologic dar constituind principala resursă turistică naturală. Dintre peisajele geomorfologice cu valenţe turistice amintim: peisajele glaciar şi periglaciar, peisajul fluvial, peisajul litorar, deltaic, peisajul montan, peisajul vulcanilor, peisajele climatelor aride, polare, peisaje carstice, antropice, etc..

Fig. 1 Tipuri de resursă turistică Studiul formelor de relief se realizează în cadrul Geomorfologiei, ca disciplină ce îşi propune descrierea formelor de relief şi explicarea genezei acestora. Din punct de vedere etimologic, termenul de geomorfologie provine de la termenii: geo – pământ, morpha – formă şi logos – ştiinţă. Termenul este folosit pentru prima dată de către Newmann în 1854, iar impunerea ca ştiinţă s-a realizat fie în cadrul geografiei, fie în cel al geologiei. Impunerea ca ştiinţă a geomorfologiei se realizează în secolul XIX ca urmare a necesităţii cunoaşterii şi valorificării resurselor subsolului, a potenţialului hidroenergetic

din cadrul teritoriului. În secolul XX are loc o diversificare a geomorfologiei, diferenţiindu-se mai multe ramuri: geomorfologie climatică, structurală, dinamică şi experimentală etc.. Se remarcă două direcţii de dezvoltare ale acestei ştiinţe:
-

direcţia europeană (Franţa, Germania, Olanda) în care geomorfologia intră în direcţia americană, pragmatică, în care geomorfologia este inclusă geologiei. În Romania primele studii de geomorfologie sunt realizate în cadrul Societăţii

componenţa geografiei; -

de Geografie înfiinţată în 1875, şi în cadrul departamentelor de Geografie al Universităţii de Geografie din Bucuresti, Cluj, Iaşi (1900-1903). Geomorfologia studiază formele de la suprafaţa scoarţei terestre, dar şi mecanismele, procesele care au generat aceste forme. Prin urmare vom defini geomorfosfera ca fiind spaţiul în care are loc generarea formelor de relief. Relieful este constituit din asocierea de forme, pozitive şi negative, situate la interfaţa dintre litosferă şi atmosferă sau hidrosferă, fiind o componentă ce exprimă forma exterioară a substratului din cadrul învelişului geografic (componentele învelişului geografic sunt: substratul, mediul hidro-atmosferic, comunitatea). Geomorfosfera reprezintă spaţiul în cadrul căruia se generează formele de relief, limita superioară fiind situată la suprafaţa scoarţei terestre, iar cea inferioară se confundă cu limita inferioară a învelişului geografic – Discontinuitatea Mohorovicic. Există două tendinţe în geomorfologie asupra obiectului de studiu. Prima concepţie, aprofundată de către J. Büdell, consideră că geomorfologia studiază suprafaţa scoarţei terestre ca limită între atmosferă, hidrosferă şi litosferă. A doua concepţie porneşte de la ideea că explicarea formelor de relief impune studiul spaţiului dintre suprafaţa morfologică şi Discontinuitatea Moho. Principii utilizate în studiul reliefului Principiile reprezintă idei care reflectă condiţionări între elementele unei sistem, ele stând la baza teoriilor şi legilor. Principiul cauzalităţii spune că orice proces, fenomen este rezultatul unei cauze; explicarea formelor are la bază relaţia cauză-efect; orice proces, orice forma are o cauză. Principiul contrariilor (antagonismului): factorii interni reprezentaţi de mişcările tectonice determină forme tectonice care, ulterior, sunt prelucrate de către agenţii externi.

Principiul echilibrului şi al dezechilibrului – materia se află într-o continuă mişcare şi transformare sub impulsul diferenţelor energetice din cadrul învelişului geografic. Pe fondul acestei mişcări se diferenţiază sectoare de echilibru şi sectoare de dezechilibru. Principiul evoluţionist a fost enunţat în geomorfologie de către W. M. Davis („Teoria ciclului geografic”), şi exprimă faptul că relieful parcurge mai multe stadii cărora le corespund forme de relief diferite. Principiul comparaţiei vizează cunoaşterea realităţii prin confruntarea elementelor din aceeaşi familie. Principiul selecţiei – pentru analiza resursei turistice, activitatea de cercetare caută să selecteze din multitudinea de caracteristici ale formelor doar pe acela care dau nota de atractivitate pentru forma de relief. Principiul actualismului – procesele şi fenomenele care se desfăşoară în perioada actuală pe suprafaţa terestră pot fi folosite pentru explicarea unor forme de relief rezultate în trecut. Factori, agenţi şi procese geomorfologice 1. Factori morfogenetici – totalitatea elementelor din geosistem care întreţin generarea formelor de relief. Se diferenţiază factori interni, direcţionaţi din interiorul scoarţei, şi factori externi, cu acţiune dinspre exterior. O a doua diferenţiere a factorilor se bazează pe caracterul pasiv sau activ al factorilor (factori activi, factori pasivi). 2. Agenţii morfogenetici sau morfodinamici – corpuri, materiale gazoase, lichide, solide care, prin dinamica lor, determină transformări fizice, chimice asupra scoarţei terestre. 3. Procese morfogenetice (morfodinamice) – acţiuni ale agenţilor în urma cărora rezultă o formă. Procese exogene: a) sau chimice b) c) d) procese gravitaţionale – totalitatea proceselor care determină deplasări eroziunea şi transportul acumularea ale maselor din cadrul versanţilor (prăbuşire, surpare, alunecare de teren) meteorizaţia – acele procese care prepară substratul prin acţiuni fizice

Procese endogene:

a) b) METEORIZAŢIA

procese diastrofice (orogenice şi epirogenice) procese vulcanice.

Meteorizaţia reprezintă acele procese fizice şi chimice care duc la transformări ale rocilor parentale, fără ca să aibă loc deplasarea materialelor. Se diferenţiază o meteorizaţie fizică şi una chimică. Meteorizaţia fizică sau dezagregarea are loc în mai multe feluri: • Crioclastia are loc prin îngheţ – dezgheţul apei, fiind favorizată de rocile fisurate şi poroase; procesul este eficace în cazul unei frecvenţe mari a ciclurilor de îngheţ-dezgheţ; procesele crioclastice sunt active în regiunile cu temperaturi medii în jur de 0 °C (regiunile subpolare si regiunile montane cu înălţimi mai mari de 2 000 m).Presiunile exercitate de către apa care îngheaţă în fisurile de la suprafaţa scoarţei terestre ajung la 2-3 T/cmp;

Haloclastismul – are loc ca urmare a dezvoltării cristalelor anumitor săruri în rocile

fisurate, poroase din climatele aride. Procesele de haloclastie, adica de generare a clastelor datorita expansiunii retelei cristaline a sarurilor prin încalzire si hidratare, sunt, active în acele roci în care solutii saturate în carbonati, sulfati si cloruri cristalizeaza în spatii semiînchise, capilare, dezvoltând presiuni mari asupra peretilor porilor si fisurilor. De exemplu, prin încalzire, reţeaua NaCl sufera o expansiune termică de trei ori mai mare decât a cuartului, iar sulfatii si carbonatii de Na si Ca dezvolta în urma expansiunii prin hidratare presiuni de ordinul sutelor de kg/cm2. • Termoclastismul este un proces de fărâmiţare a rocilor datorat diferenţierilor de

temperatură din timpul unei zile ( În zonele deşertice temperaturile suprafeţei terestre determină valori mari în timpul zilei şi scăzute în timpul nopţii rezultând amplitudini de 60-70º C. Fragmentarea prin insolatie si repetarea ciclurilor de încălzire-racire se realizează frecvent în rocile alcătuite din minerale cu coeficienţi de dilatare termică diferiţi (granite cu hornblendă, arcoze, gnaise cu biotit etc.) şi este foarte activă în regiunile deşertice şi temperate în care extremele termice acopera un interval de 60 -70 °C si, respectiv, de 40 - 50 °C.Vor rezulta tensiuni diferenţiate în rocă, care vor produce fisurări ale acestora. Procesele repetate de dilatare-contractare generează fisurile asupra diverselor tipuri de roci. Clima are un rol important, determinând amplitudinile termice diurne, dar şi prezenţa sau absenţa covorului vegetal.

Hidroclastismul reprezintă fragmentarea rocilor prin procese de umezire-uscare.

Umezirea şi uscarea este restricţionată de tipul de rocă, susceptibile fiind doar rocile argiloase. Argila are un comportament diferenţiat: când e umezită, ea se dilată până la o treime din volumul iniţial, iar în condiţii de pierdere a umidităţii, are loc micşorarea volumului şi generarea de crăpături dispuse în sistem poligonal.

Fig. Hidroclastism • Acţiunea vieţuitoarelor, dezvoltarea rădăcinilor plantelor determină fisurarea rocilor şi lărgirea fisurilor.

Fig. 3 Formarea clastelor prin meteorizaţie fizică În functie de caracterul rocii supuse deazagregării se diferentiază următoarele forme ale dezagregării: - dezagregarea granulară (roci cristaline) - dezagregarea prin exfoliere (gresii) - dezagregarea in blocuri (granit) - dezagregarea prin sfărâmare (andezit, cuarţit)

Fig. 4 Forme ale meteorizaţiei mecanice Meteorizaţia chimică sau alterarea reprezintă transformări de natură chimică asupra rocilor de substrat determinate de acţiunea unor substanţe asupra rocilor. În cele mai multe cazuri apa este elementul implicat în transformările chimice. Se observă diferenţieri în intensitatea reacţiilor chimice legate de temperatură – creşterea cu 10º C impune o viteză a reacţiilor chimice de 2,5 x mai mare. Meteorizaţia chimică implică o transformare a mineralelor rocilor prin acţiunea chimică a diverşilor compuşi din hidrosferă şi atmosferă asupra rocilor scoarţei terestre. • Carbonatarea reprezintă acţiunea apei asociată cu CO2 asupra rocilor carbonatice: CaCO3 + H2CO3 → Ca(HCO3)2 H2O + CO2 →H2CO3 Bicarbonatul rezultat este solubil, astfel că va putea fi îndepărtat în soluţie din cadrul masei rocii carbonatice: CaMgCO3 + H2CO3 → CaMg(HCO3)2 Pe această cale, vor fi generate formele carstice din interiorul (endocarstice: grota, peştera, avenul) sau din exteriorul (exocarstice: lapiezuri, doline, uvale, polii) unei mase de roci calcaroase (forme exocarstice:). În urma proceselor de meteorizaţie pe roci carbonatice

se dezvoltă scoarţe de alterare. În sectoarele mediteraneene, această scoarţă se numeşte terra rossa (se formează în urma îmbogăţirii de argile, oxizi de fier, aluminiu, ca urmare a îndepărtării treptate a carbonaţilor). Procesul de meteorizaţie e foarte intens în condiţiile unui climat tropical umed, pe roci carbonatice formându-se scoarţe de alterare bogate în aluminiu (bauxite). • Oxidarea determină reacţii între mineralele rocilor vulcanice sau metamorfice cu conţinut metalic şi un mediu reprezentat de apă sau aer, mediu oxidant sau reducător (ex. trecerea hematitului în limonit). • Hidratarea este procesul prin care sărurile, în urma acţiunii apei, se descompun în acidul şi baza din care au provenit: KAlSi3O8 + H+OH‾ → HAlSi3O8 + KOH KOH + H2CO3 → K2CO3 + H2O Procesele de alterare sunt influenţate de temperatură astfel încât la o creştere cu 10°C, viteza reacţiilor creşte de 2,5 ori. Diferenţieri climatice ale cuverturii de meteorizaţie: • În climatul rece predomină meteorizaţia fizică (dezagregarea), formându-se o cuvertură de tip detritic sau clastic. • Climatul temperat se remarcă prin sezonalitatea proceselor de meteorizaţie, predominând cea chimică, şi rezultând o scoarţă de tip argilosialitic. • Climatul subtropical (mediteranean) dezvoltă pe substrat calcaros scoarţa denumită terra rossa. • Climatul deşertic e caracterizat de predominarea dezagregărilor, astfel că scoarţa e de tip detritic. Sectoarele depresionare acumulează o crustă de săruri datorită mişcării ascensionale a soluţiilor şi depunerii sărurilor la suprafaţă. • Climatul tropical cu alternanţă de umiditate prezintă scoarţe de tip feralitic cu o crustă de laterit în partea superioară. • Climatul ecuatorial determină prin predominarea meteorizaţiei chimice formarea de scoarţe de tip alitic sau feralitic. Meteorizaţia determină două categorii de forme: de acumulare (regolit sau scoarţă de alterare) şi reziduale (reprezentate de ace, turnuri, pietre oscilante, forme de tip babe, sfinx etc.). ACŢIUNEA HIDRODINAMICĂ ASUPRA VERSANŢILOR

Acţiunea apei asupra versanţilor (procesele hidrodinamice pe versanţi)se manifestă în mai multe moduri: 1. Pluviodenudarea reprezintă acţiunea realizată de către picăturile de apă asupra substratului. Acţiunea acestui proces este determinată de tipul de rocă, gradul de acoperire cu vegetaţie, mărimea picăturii, intensitatea ploii etc. Denudarea realizată de către ploaie comportă două mecanisme: splash şi wash. Distrugerea coeziunii agregatelor din constituţia scoarţelor de meteorizaţie se realizează prin izbire şi dispersia liantului dintre acestea. Împreună cu împroşcarea materialului constituie acţiunea de „splash”. Astfel, la suprafaţa solului se formează un orizont afânat care la uscare devine prăfos, fiind transportat uşor de vânt sau evacuat prin spălare (wash). 2. Eroziunea peliculară se realizează prin curgerea neconcentrată, sub formă de peliculă, a apei pe întreaga suprafaţă a versantului. Prin acest proces, pânza de apă se încarcă cu fracţiunile fine de la suprafaţa versantului, care vor fi acumulate la baza acestuia. Scurgerea peliculară începe în momentul în care substratul este saturat cu apă, fiind astfel depăşită capacitatea de infiltrare a apei în sol. Grosimea stratului de apă poate fi exprimată prin ecuaţia lui Horton (1945): x d = ( r ⋅ )5 ln r – rata stocului (diferenţa dintre precipitaţii şi infiltraţie); x – distanţa în josul versantului faţă de cumpăna apelor; l – lungimea versantului
n 3

– coeficient de asperitate

3. Eroziunea prin curenţi concentraţi La o anumită grosime a peliculei de apă datorită neuniformităţii versantului, se realizează concentrarea apei pe o anumită direcţie, rezultând curenţi concentraţi. Curenţii vor determina rigole, ogaşe, ravene şi torenţi. Rigolele sunt şanţuri cu adâncimi de până la 30 centimetri. Şanţurile cu adâncimi mai mari de 30 cm se numesc ogaşe. În cazul disecării deluviilor până la roca de bază se formează ravena. Dezvoltarea revenelor şi constituirea în cadrul acestora a bazinelor de recepţie, canalului de transport şi a conului de dejecţie va determina formarea torentului. Asocierea în cadrul versanţilor a formelor de eroziune prin acţiunea curenţilor concentraţi (rigole, ogaşuri, ravene), ce degradează suprafaţa acestuia va constitui formaţiunea de badlands (fig. 5).

Fig.5 Râpa Roşie Sebeş- formaţiunea de badlands Conul de dejecţie este numit şi con proluvial şi reprezintă forma de acumulare rezultată ca urmare a unei curgeri torenţiale (agentul de transport este apa în curgere nepermanentă). PROCESE DE DEPLASARE A MATERIALELOR PE VERSANŢI Procese de deplasare a materialelor pe versanţi comportă mai multe mecanisme, în funcţie de care se diferenţiază aceste procese: a. surpări. • • • b. Rostogolirile presupun o prelucrare anterioară prin meteorizaţie a Prăbuşirile desemnează deplasări bruşte ale depozitelor, în urma Surpările presupun prezenţa în cadrul versantului a unei surplombe Deplasarea materialelor prin procese de alunecare versanţilor abrupţi. Materialul este pus în mişcare (rostogolire) datorită gravitaţiei; impactului acestea fragmentându-se; care determină dezechilibrarea acestuia şi antrenarea materialelor. Procese de deplasarea prin cădere: rostogoliri, prăbuşiri şi

Alunecările de teren sunt deplasări în masă ale materialelor, cu formare unei suprafeţe (pat) de alunecare, care va separa materialele supuse acestui proces în raport cu roca stabilă din cadrul versantului. Elementele unei alunecări sunt: râpa de desprindere, corpul sau corpurile de alunecare, fruntea alunecării şi patul de alunecare. Realizarea alunecării e legată de prezenţa unei alternanţe de strate impermeabile (argile) cu strate permeabile. Cauzele pot fi potenţiale (litologia şi relieful), pregătitoare şi declanşatoare (precipitaţiile, defrişările, eroziunea râurilor, acţiunea îngheţului, alterarea rocilor, cutremurele). Clasificarea alunecărilor de teren are la bază mai multe criterii: • în funcţie de adâncimea patului de alunecare: – – – – – – – – – – – – – – c. superficiale, până la 1 m de adâncime medie, 1–5 m adânci, peste 5 m

• în raport cu structura: consecvente insecvente

• în funcţie de viteză: bruşte lente

• în funcţie de stabilitate: alunecări stabile alunecări instabile

• în funcţie de forma corpurilor de alunecare: în brazdă lenticulare glimee (monticuli, copârşaie ) în trepte complexe (combinate) Tasarea şi sufoziunea

Tasările se produc pe depozite afânate (poroase) de tipul loessurilor sau marnelor nisipoase, prăfoase. Aceste deplasări lente pe verticală sunt rezultatul

compactizării depozitelor sub presiunea propriei greutăţi sau datorită compresiunii realizate în urma construirii unei infrastructuri. Sufoziunea („sufodium” – a spăla pe dedesubt) se realizează pe cale chimică (legat de procesele de dizolvare) sau prin intermediul apei (prin dislocarea şi transportul particulelor fine nisipoase), în roci predominant nisipoase. Cursurile de apă subterană formează goluri subterane formându-se, la suprafaţa depozitelor, pâlnii de sufoziune, care prin unire în lungul cursului subteran vor determina văi de sufoziune. d. Procese de deplasare prin curgere Se realizează atât în medii uscate cât şi în medii umede, condiţiile necesare fiind date de un climat arid şi semiarid şi de prezenţa unui orizont de sfărâmături în urma meteorizaţiei fizice. 1. În cazul în care curgerile se realizează în cadrul torenţilor sau a vâlcelelor (vâlcea – vale mai mică, de până la 1 km), vorbim de văi de pietre (sfărâmături). 2. Porniturile de nisip – sunt frecvente în climatele aride şi semiaride, fiind localizate pe terenuri nisipoase necoezive. 3. Curgerile noroioase În funcţie de mecanisme (formă) există trei tipuri: a) b) c) torenţii noroioşi curgerile de cenuşă vulcanică curgerile de nisipuri umede

Condiţiile de realizare ale acestora: rocă friabilă puternic meteorizată fizic, predominant argiloasă şi supraumectată. 4. Deplasările complexe a) Creep-ul – deplasări rezultate în urma rearanjării particulelor una în raport cu cealaltă în cadrul tendinţei generale de deplasare a acestora sub impactul gravitaţional. Cauzele rearanjării între particule sunt reprezentate de umezire şi uscare, îngheţ şi dezgheţ, încălzire şi răcire, acţiunea vieţuitoarelor asupra regolitului (scoarţei de meteorizaţie). b) Deraziunea este un proces ce implică spălarea în pânză, alunecări superficiale, creep, pe un substrat predominant nisipos (sunt susceptibile acestui proces alternanţele de roci friabile permeabile-nisipuri, argile, marne, loessuri cu roci impermeabile-tufuri şi argile), rezultând văi largi cu fundul plat mărginite de sectoare mai înclinate. Evoluţia prin procese de deraziune a regiunii dă şi posibilitatea formării unor creste şi martori de eroziune.

RESURSA TURISTICĂ A RELIEFULUI FLUVIAL, GLACIAR, LITORAL ŞI EOLIAN

1. RELIEFUL FLUVIAL apare din momentul în care un torent, în urma adâncirii, intersectează strate freatice, scurgerea în albie devenind permanentă. Râul realizează o acţiune de eroziune, transport şi acumulare. Eroziunea fluvială a fost diferenţiată în: a) b) c) eroziune pe verticală, determinată de adâncirea albiei în cadrul văilor; eroziune regresivă (remontantă), aceasta acţionând cu eficacitate în eroziune laterală în cadrul albiei şi a malurilor – determină lărgirea

cadrul pragurilor, repezişurilor, cascadelor; albiilor manifestându-se predominant asupra malurilor. Prin eroziune, râul realizează ca principală formă, valea (în profil transversal prezintă următoarele forme elmentare: interfluvii, albie, versanţi). Asociat procesului de eroziune, menţionăm şi procesul de transport. Legat de procesul de transport trebuie să definim capacitatea de transport şi competenţa râului. Capacitatea de transport reprezintă cantitatea de aluviuni pe care un râu o poate transporta într-un anumit loc şi la un anumit moment. Competenţa reprezintă dimensiunea maximă a aluviunilor transportate de râu. Se diferenţiază transportul mecanic şi cel chimic. Transportul mecanic prezintă următoarele tipuri: – transport de fund prin târâre, rostogolire, saltaţie; – transport în suspensie; se realizează pentru particulele cu diametrul sub 1 mm, datorită curgerii turbulente; acest tip de transport e dominant, constituind cea mai mare parte a volumului de aluviuni vehiculate de către râuri spre bazinele de sedimentare; – transportul chimic (transport în soluţie) (presupune existenţa unor roci solubile). Acumularea are loc în sectoarele în care energia râului scade datorită unghiului de pantă redus, a lărgirii albiei. Acumularea se realizează atât în patul albiei, cât şi în sectoarele de contact dintre regiunile înalte şi regiunile joase. În cadrul albiei minore, acumulările constituie maluri, renii, grinduri, ostroave. În sectoarele de contact dintre regiunile înalte şi joase se

formează conuri aluviale (Fig.6 şi Fig.7) care, prin alăturare şi suprapunere vor genera glacisuri aluviale, iar ca formă mai extinsă piemonturi de acumulare.

Fig.6 Con aluvial

Fig.7 Con aluvial

Albia este sectorul udat de către apele unui râu, delimitată de maluri faţă de luncă. Lunca este sectorul de albie acoperit de către apa râului doar la debite mari, excepţionale. În cadrul albiei se diferenţiază un canal numit talveg sau canal de etiaj, fiind acel spaţiu ocupat de apă la nivelul cel mai coborât. În cadrul albiei apar praguri, cascade de origine petrografică, structurală, tectonică. Meandrele (fig. 8, 9) reprezintă buclele realizate de către cursul de apă în curgerea sa. Se diferenţiază două tipuri de meandre: încătuşate şi libere. La meandrele încătuşate, evoluţia e restricţionată de versanţi (aceştia sunt în contact cu albia minoră). Meandrele libere sunt de două feluri: meandre libere simple şi meandre libere compuse. Realizarea cordonului de meandrare determină formarea luncii.

Fig. 8 Meandru simplu

Fig.9 Albii cu meandre compuse şi albii împletite Albia majoră (lunca), ca rezultat al evoluţiei coridorului de meandrare este constituit din trei sectoare: lunca interioară, lunca mediană şi lunca externă (în raport cu

albia minoră). Lunca internă e constituită din maluri, constituind un sector mai înălţat decât lunca mediană, în cadrul căreia apar belciuge, înmlăştiniri. Lunca externă e situată spre versant, este mai înălţată datorită aportului de material dinspre versanţi ce constituie coluvii, a conurilor aluviale şi proluviale din cadrul afluenţilor.

Fig. 10Albii meandrate

Fig. Albie împletită (sus). Albie anastomozată (jos) Albiile minore pot fi clasificate după formă în: albii liniare, meandrate, împletite şi anastomozate. Terasele sunt foste sectoare de luncă suspendate ca urmare a adâncirii râului în depozitele acesteia. Cauzele formarii teraselor (cauza taierii frunţii de terasă): -

cauze tectonice cauze climatice cauze eustatice – reprezinta variatiile înregistrate de nivelul marin sau oceanic in cauze antropice (construcţia de baraje) Terasele pot fi de eroziune, acumulare şi mixte. Cele de eroziune sunt

-

raport cu centrul Pamantului (eustatism pozitiv si negativ)

frecvente în spaţiile montane, iar cele mixte şi de acumulare, pentru spaţiile deluroase de câmpie. 2. RESURSA TURISTICĂ A RELIEFULUI GLACIAR Gheţarii reprezintă acumulări de gheaţă; acumularea gheţii se realizează deasupra limitei zăpezii veşnice. Limita zăpezii veşnice variază în funcţie de latitudine, astfel încât în zonele polare limita se situează la nivelul 0 (zero) – altitudine absolută – în zona temperată la 3000 m, iar pentru zonele tropicale la 4800-5000 m. Criosfera este sfera din cadrul învelişului geografic în cadrul căreia apa se află în formă solidă. • Tipuri de gheţari: Sunt mai multe criterii de clasificare a gheţarilor. În funcţie de mediul formării (acumulării), deosebim gheţari în mediul continental şi gheţari în mediul oceanic. În

funcţie de zona climatică avem: gheţari polari, subpolari, mediteraneeni, tropicali etc. În funcţie de formă şi dinamică sunt gheţari montani şi gheţari de calotă. Gheţarii montani sunt cantonaţi pe formele negative ale fostelor văi fluviale sau în forme negative ce permit acumularea de zăpadă sau gheaţă. În cadrul unui gheţar, se delimitează un areal de alimentare şi unul de ablaţie (distrugere). Pentru gheţarii montani diferenţiem ca subtipuri: gheţari alpini, hymalaieni, de tip stea, de circ (pirineeni) şi de platou. Gheţarii alpini prezintă un sector de alimentare, de acumulare şi o limbă glaciară. Curgerea gheţii din sectorul de acumulare are loc în condiţii de bilanţ pozitiv al acumulării de gheaţă. În urma topirii gheţii rămân urmele exaraţiei şi a acumulării realizate de către agentul gheaţă: circ glaciar, vale glaciară şi morene. Gheţarii hymalaieni prezintă o lungime mare a limbii gheţarului. Gheţarii de tip stea se acumulează în craterele conurilor vulcanice, iar în condiţii de bilanţ pozitiv al acunulării de gheaţă are loc formarea de limbi glaciare. Gheţarii de circ (pirineeni) se caracterizează prin lipsa sau dezvoltarea foarte redusă a limbii glaciare. Gheţarii de platou se caracterizează printr-un sector de acumulare a gheţii în cadrul unor mici platouri şi mai multe limbi de gheţar scurte care se desprind din acumularea de pe platou. Sunt caracteristici pentru nordul Norvegiei, Arh. Spitzbergen etc.. Gheţarii de calotă acoperă suprafeţe continentale mari, având aspectul unor platoşe cu grosimi ce depăşesc uneori 4 km. se diferenţiază mai multe subtipuri: gheţari de calotă de tip antarctic, de tip groenlandez, şi de tip islandez. Gheţarii de tip antarctic ocupă o suprafaţă de aproximativ 13 milioane kmp, ocupând aproximativ 97 % din suprafaţa continentului. Prelungirea în cadrul oceanului constituie gheţarii de şelf. Gheţarii de tip groenlandez ocupă 1,8 milioane kmp, respectiv 83 % din suprafaţa Groenlandei. Gheţarii de tip islandez sunt specifici insulelor cu activitate vulcanică din sectoarele polare. Masa de gheaţă poate acoperi insula vulcanică, iar în cazul în care activitatea vulcanică e prezentă, se topeşte o bună parte din masa gheţarului, determinând curgeri spectaculoase de noroi.

• Forme de eroziune glaciară Eroziunea exercitată de către gheţari asupra substratului este condiţionată de următorii factori: masa gheţarului, pantă, tipul de rocă, dinamica mesei gheţarului. Se diferenţiază formele de eroziune ale gheţarilor montani şi ale celor continentali. 1. Forme de eroziune ale gheţarilor montani (circ glaciar, vale glaciară, creste glaciare, spinări de berbeci şi striuri glaciare). a. Circul glaciar (căldarea glaciară) este constituit din fundul circului relativ plat, pereţi abrupţi, şi praguri care îl delimitează faţă de valea glaciară. În urma topirii masei de gheaţă rezultă cuvete de circ glaciar, lacuri glaciare de circ (ex. Lacul Bucura). b. Valea glaciară e forma ce rezultă în urma eroziunii limbii glaciare. În profil transversal, remarcăm forma de “U”. Există lacuri de vale glaciară (ex. Ana, Lia, Florica, Viorica etc.). c. Custurile (crestele glaciare) se formează prin criopedimentaţie, adică retragere paralelă a versanţilor din cadrul circurilor şi a văilor glaciare, datorată meteorizaţiei fizice intense. Pentru Carpaţii Româneşti, asocierea dintre nivelurile de eroziune şi formele de eroziune glaciare se face diferenţiat, astfel deosebim un relief glaciar de tip Făgăraş, în cadrul căruia suprafeţele de nivelare (nivelele de eroziune) au fost distruse complet, şi un relief de tip Godeanu, în cadrul căruia suprafeţele de nivelare sunt bine păstrate, circurile, văile glaciare fiind localizate la marginea nivelului de eroziune. d. Rocile mutonate sau spinările de berbec se formează în urma eroziunii diferenţiate realizate de către gheţar datorită diferenţelor de duritate a rocilor din substrat. Acestea sunt forme de relief pozitive. e. Striurile glaciare sunt şănţuleţe rezultate în urma eroziunii masei de gheaţă încărcată de elemente clastice dure.

Fig. Striuri glaciare 2. Forme de eroziune ale gheţarilor continentali de calotă Platoşa de gheaţă cu grosimi uneori de aproximativ 5000 m determină o eroziune intensă asupra substratului, în curgerea sa nivelându-l pentru ca după topirea calotei, să rezulte o câmpie de eroziune denumită „fjeld”. Din loc în loc, în cadrul fjeldului se evidenţiază martori de eroziune sub forma unor munţi insulari numiţi nunatak-uri. Suprafeţele neacoperite de gheţari evoluau prin procesul de criopedimentaţie. Pedimentaţia e procesul de retragere paralelă a versantului prin reculul acestuia generându-se o suprafaţă de eroziune numită pediment. • Forme de acumulare glaciară 1. Pentru gheţarii montani sunt reprezentaţi de morene (formă de acumulare, iar amestecul de claste şi argilă constituie depozitul numit till). În funcţie de poziţie, se diferenţiază morene de fund, morene mediane, laterale, frontale, toate fiind în legătură cu poziţia în raport cu masa gheţarului. Morenele se păstrează greu pentru că ele vor fi preluate prin eroziune şi transport în cadrul sistemului de modelare fluvial.

Fig. Morene laterale

Fig. Morenă frontală 2. Gheţarii de calotă generează următoarele forme de acumulare: – morene de fund, frontale etc.; – drumlinuri (coline alungite sau teşite în partea superioară, cu lungimi de până la 1 km şi lăţimi de câţiva zeci de metri; acestea s-au format la marginea calotei glaciare, în sensul deplasării acesteia);

– esker (se prezintă sub forma unor coline alungite ce rezultat al depunerii de materiale de către curenţii subglaciari; aceste forme sunt puse în evidenţă pe măsura retragerii calotei glaciare); – kames; – sandre (câmpii predominant nisipoase; acumularea nisipului se datorează acţiunii cursurilor de apă de la marginea calotei glaciare, acestea acumulând la o anumită distanţă de calotă depozite fine, nisipoase); – zolii (microdepresiuni din cadrul calotei glaciare, mecanismul de formare implicând procesul de tasare); – pradoline (depresiuni alungite situate între morenele frontale). Prin masa şi volumul reprezentat de către calotele glaciare se exercită presiuni mari asupra fundamentului, grosimea diferită între centru şi periferie a gheţii de calotă determină mişcări diferite ale scoarţei terestre pe verticală; astfel, partea centrală, cu grosime mai mare a gheţii va determina mişcări izostatice negative, spre deosebire de sectorul de periferie în care fundamentul suferă mişcări izostatice pozitive.

Relieful perigalciar Acest domeniu de modelare e situat la marginea gheţarilor sau în cadrul sectoarelor de versant puternic înclinate care nu acumulează zăpadă suficientă pentru transformare în gheaţă. Principalele procese ce dau personalitate domeniului periglaciar sunt reprezentate de meteorizaţia fizică prin îngheţ-dezgheţ, crionivaţie, vânt. Principalele forme de eroziune sau reziduale sunt reprezentate de creste, forme curioase de tip sfinx, babe, turnuri, coloane, ace, strungi, ; formele de acumulare pentru sectoarele cu relief înalt sunt reprezentate de grohotişuri, iar pentru sectoarele cvasiorizontale, de mări de pietre. Depozitele meteorizate au fost clasificate în funcţie de poziţia lor în cadrul versantului în eluvii, deluvii şi coluvii. Coluviile ocupă partea inferioară a versanţilor, deluviile sunt situate pe versant, iar eluviile ocupă sectoarele interfluviale. Mările de pietre sunt situate pe suprafeţele orizontale rezultate în urma meteorizaţiei fizice. În cazul în care grohotişurile ocupă o fâşie continuă în jurul versanţilor abrupţi, formaţiunea se numeşte glacis de grohotiş.

Termocarstul se formează în regiunile cu pergelisol în degradare (pergelisolul sau permafrostul este un sector îngheţat ce poate afecta atât scoarţa de meteorizaţie, cât şi substratul; topirea părţii superioare a permafrostului în timpul sezonului cald, pe o anumită grosime, va determina un orizont numit molisol). În condiţii de pantă slabă, molisolul e supus procesului de solifuxiune (proces prin care scoarţa de meteorizaţie se deplasează pe un substrat impermeabil, fie rocă impermeabilă, fie rocă îngheţară – pergelisol). Diferenţa faţă de alunecările de teren e că nu se formează râpa de desprindere, formele rezultate fiind ondulări de câţiva zeci de centimetri ale scoarţei de meteorizaţei (molisol). În urma avalanşelor repetate pe un anumit traseu se formează culoare de avalanşe.

MORFOLOGIA MARINĂ ŞI LACUSTRĂ Deplasare apei sub formă de valuri, curenţi, maree determină în fâşia litorală forme de eroziune si acumulare. Faleza este forma specifică ţărmurilor înalte. Este constituită dintr-o frunte sub formă de abrupt şi muchia ce separă abruptul faţă de platourile alăturate. La baza unei faleze active se difeerenţiază o surplombă. Fruntea se retrage în timp spre interiorul continentului, rezultând o suprafaţă uşor înclinată, numită platformă de abraziune. Abraziunea reprezintă procese de eroziune, rezultate în urma activităţii apelor marine. Falezele se clasifică în: -

faleze active sau funcţionale faleze moarte, nonfuncţionale Plaja este o formă de eroziune şi acumulare. Se diferentiază plaja: submersă (foreshore) sector de plaja neacoperit de apele mării şi separat printr-o intermediară (shoreface) reprezinta sectorul delimitat în partea superioară de nivelul emersă (backshore) situată în spatele creastei litorale. Estuarele se formează în sectoarele de vărsare a râurilor în mare, caracterizate de

creastă litorală fata de plaja intermediară; marin la flux iar în cea inferioară de nivelul mării la reflux; -

prezenţa unor maree puternice sau a curenţilor marini puternici. În concluzie, deşi râurile aduc sedimente, acumularea acestora este deficitară în cadrul estuarelor ,nerezultând delte.

Deltele sunt forme acumulative din sectoarele de vărsare ale râurilor în măr sau lacuri. Condiţiile de formare a deltelor sunt:
-

râuri cu debit solid, ridicat; existenţa unei platforme de abraziune şi a unei plaje submerse cu înclinare mică; maree, curenţi şi valuri cu intensitate mică

-

Tipurile de delte: triunghiulare, digitale, barate

Tipuri de tarmuri Relieful ţărmurilor este rezultatul interacţiunii dintre abraziunea marină, acumularea şi matricea petrografică şi structura cu nuanţări determinate de climat. Tectonica influenţează şi ea prin mişcări de cutare sau faliere, determinând o predominare a proceselor de eroziune în cazul prezenţei unui relief înalt sau a proceselor de acumulare în cazul unui relief jos şi a unei energii scăzute a agenţilor de modelare. Literatura geomorfologică separă 2 categorii principale de ţărmuri: ţărmuri joase ţărmuri înalte Ţărmurile înalte vor prezenta subtipuri, determinate de apariţia unei structuri sau unei litologii tectonice ce determină un relief înalt. 1. Ţărmul de tip.riass – se caracterizează prin prezenţa unui ţărm cu golfuri şi promontorii, uneori evidenţiindu-se la o anumită distanţă de ţărm, insule, fie că în timpul fluxului, golfurile sunt acoperite de apele mării, pentru ca la reflux aceste sectoare de golf să fie reprezentate de suprafeţe cu argilă, nămol. Se remarcă 2 tendinţe: - abraziune, în dreptul promontoriilor cu formare de faleze şi - acumulare in dreptul golfurilor cu formare de câmpii de bază. 2. Ţărmurile de tip dalmatin – personalitatea acestora este dată de prezenţa reliefului înalt, structuri cutate. Anticlinalele vor contura insule, paralele cu ţărmul iar sinclinalele sunt acoperite de apa mării. 3. Ţărmurile cu estuare sunt specifice gurilor de vărsare ale râurilor în sectoare cu maree puternică.

Fig. Ţărm cu estuare şi lagune 4. Ţărmul de tip tectonic – sunt ţărmurile în care apar linii de falie ce delimitează un compartiment coborât, acoperit cu apele mării şi un comportament cu tendinţa de înălţare, relieful înalt din apropierea ţărmului. 5. Ţărm cu fiorduri 6. Ţărmuri vulcanice Ţărmurile joase 1.Ţărmul de tip lagunar – se remarcă procese de acumulare în sectorul de ţărm, rezultând cordoane litorale, ce barează golfurile. Ca să vorbim de lagună este necesar să precizăm existenţa unei (spărturi) „portiţe” în cordonul litoral. 2. În cazul în care cordonul este continuu vorbim de ţărmuri cu liman 3. Ţărm de tip deltaic apare în cazul gurilor de vărsare ale râurilor cu debit solid ridicat, a unei platforme litorale cu adâncime mică, şi energie redusă a dinamicii apelor marine.

Fig. Delta Râului Lena

Fig. Delta Atachafalya (SUA)

Fig. Delta Amazonului

Fig. Delta Nilului

4. Ţărm cu mangrove – e specific sectoarelor de ţărm cu climat tropical. Vegetaţia densă prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, ce are menirea de stabilizare a speciilor de arbuşti din cadrul ţărmului. 5. Ţărmul cu watt e specific ţărmurilor cu platformă litorală de adâncime mică, maree cu amplitudine ridicată, depozite nisipoase şi acumulări sub formă de cordoane, bancuri. 6. Ţărmul cu estuare 7. Ţărmuri cu skjar – poartă amprenta unei modelări glaciare şi reprezintă foste câmpii de eroziune(field). Morfologia este reprezentată de un ţărm cu numeroase insule şi canale(insule fragmentate de morene) 8. Ţărmul cu lido – cordoane litorale care fac legătura cu insulele adiacente. Curenţii şi valurile orientează valurile de nisip de la insule către nisip, creând aceste legături emerse. (ins.Şerpilor) Relieful eolian şi resursa turistică Eol = zeul vântului Vântul reprezintă un agent cu o triplă acţiune morfodinamică: eroziune ( coraziune) transport (deflaţie) acumulare Deşi acţiunea vântului este prezentă pe toată suprafaţa scoarţei terestre, eficacitatea modelării este condiţionată de prezenţa unor depozite mobile, friabile cu diametru mic, apoi covor vegetal rar sau lipsa acestora. Din punct de vedere dinamic dezvoltarea regiunilor uscate sau aride este condiţionată de temperatură şi precipitaţii (În general sub 250 mm/an). În urma deraziunii şi a deflaţiei se formează:
-

hamade – suprafeţe stâncoase, formate din claste rezultare în urma meteorizaţiei

fizice.

Fig. Hamada
-

taffoni – sunt surplombe dezvoltate la baza unor abrupturi, constituite din roci dure, ciuperci eoliene, pietre oscilante, arcade, sfincşi, yardanguri (şănţuleţe dezvoltate pe

participă şi meteorizaţia chimică.
-

depozite argiloase, separate de creste).

Fig. Arcadă-Parcul Naţional Utah Formele de acumulare sunt reprezentate de câmpuri nisipoase numite „erguri” în Sahara, „nefud” în Arabia şi „kum” în Asia. În general aceste suprafeţe nisipoase prezintă ondulaţii numite dune. Dunele reprezinta acumulări mari de nisip, cu lungimea bazei între 10 si 500 m, conturate în morfologia zonelor desertice ca ondulaţii. Crestele lor, adesea transversale si rectilinii pe directia vântului („dune transversale”), se pot curba, devenind semilunare (barchane) sau pot evolua paralele cu directia vântului („dune longitudinale”). În funcţie de forma lor se diferenţiază mai multe tipuri:

Fig. Tipuri de dune barcane

Fig. Barcane (Iordania) dune parabolice dune în formă de stea

Dunele transversale sunt situate perpendicular pe direcţia vântului, prezentând un flanc uşor înclinat pe direcţia de deplasare a acestuia şi un flanc abrupt, opus direcţiei de deplasare; dacă sunt arcuite constituie barcane.

Dunele parabolice se formează datorită unor rafale puternice de vânt, în sectoare litorale. Dunele longitudinale se datorează unor vânturi poarte puternice în acest caz se trece de la duna transversală la cea longitudinală.

Fig. Câmpii nisipoase (Namibia)

RELIEFUL STRUCTURAL Structura reprezintă modul de aşezare, de distribuţie a elementelor şi se diferenţiează doua tipuri de structuri: - concordantă - discordantă Structura concordantă - stratele depuse în cadrul unor bazine de sedimentare nu au fost deranjate de mişcări tectonice ulterioare. In cadrul structurii concordante principala structură este cea orizontală sau tabulară. Structura tabulară este cea în care stratele sunt orizontale şi paralele. Pentru a se forma un relief structural, sunt necesare următoarele condiţii: - strate cu durităţi diferite

- energie de relief şi energie a agenţilor suficient de mare pentru a pune în evidenţă structura. Trăsătura definitorie a morfologiei pe structuri tabulare este reprezentată de văi cu aspect de simetrie si interfluvii plate numite platouri structurale. La marginea platourilor structurale se diferenţiază martori de eroziune şi mesa.

Fig. Platouri structurale, mesa, dezvoltate pe structuri orizontale în climat arid. In cazul în care râurile intersectează stratele structurii tabulare pe toată grosimea depozitului ajungându-se la fundamentul cristalin, văile se vor numi canioane. Structura monoclinală se defineşte prin straturi paralele dar cu o înclinaţie pe o anumită direcţie. Dezvoltarea reliefului structural este condiţionată de alternativa unor strate cu duritate diferită cu o energie de relief suficient de mare. Nota definitorie este dată de cuestă. Este o formă asimetrică cu un flanc uşor înclinat numit revers, corespunzând direcţiei de înclinare a stratelor şi un flanc mai înclinat care retează stratele invers faţă de înclinarea acestora.

Fig. Cuesta Tipuri de văi pe structura monoclinală consecventă subsecventă obsecventă resecventă Văile consecvente sunt simetrice cu direcţia de curgere, identice cu a inclinarea stratului. Ex.: in Predeal, Moldova – stratele înclina de la N-N-V spre S-S-E, consecvente fiind râurile Prutului, Nistrului, Şiretului. Văile subsecvente sunt grefate intersectând direcţia de înclinare a stratelor. Aceste văi asimetrice sunt constituite din versanţi uşor înclinaţi şi un revers abrupt numit prund. Ex.:V Mureşului, Someşului Mic (Cluj). Văile resecvente sunt de dimensiuni reduse, dezvoltate pe reversul de cuestă. Văile obsecvente sunt dezvoltate pe pe fruntea de cuestă.

Relieful pe structuri cutate În cazul în care asupra structurii orizontale sau monoclinale forţele tectonice determină cutarea stratelor, cutarea se numeşte anticlinal şi invers sinclinal . Se deosebesc următoarele situaţii: atunci când anticlinalului îi coprespunde un fluviu iar sinclinalului albia, avem cazul concordanţei intre structura şi forma de relief. În cazul situaţiei inverse este neconcordanţă între structura şi forma. Cazul al doilea de neconcordantă apare în urma unei evoluţii îndelungate a teritoriului sau a intervenţiei unor factori tectonici. Relieful pe structuri faliate – falia este o crăpătură în scoarţa terestră în lungul căreia compartimentele realizează mişcări diferite in raport cu celălalt. Se diferenţiază: falii normale fail inverse falii conforme falii contrare Compartimentele delimitate de falii pot executa deplasări pe verticală astfel cele care se înalţă se numesc horsturi iar cele cu tendinţa de coborâre granere (culoarul Mehadica Cerna) RELIEF PETROGRAFIC Se remarcă apariţia de morfologii specifice unor anumite tipuri de roci. Aceasta însemană că proprietăţile rocilor (duritate, porozitate, permeabilitate, solubilitate) influenţează evoluţia reliefului scoarţei terestre. (cuartit – cea mai dură rocă) Aceste roci prezintă o duritate mare. În cazul granitelor se remarcă apariţia unor fisuri sau fracturi de distensie. Granitul se formează prin răcirea magmei în interiorul scoarţei în condiţii de presiune litostatică mare. Caracteristica morfologică este dată de forme greoaie, masive, văi cu versanţi în formă de V, interfluvii proeminente, păstrare bună a formelor de relief moştenită. Se remarcă o diferenţiere climatică în sensul unei meteorizaţii chimice intense pentru climatul tropical şi a meteorizaţiei fizice pentru climatele reci. Pe granite, şisturi cristaline în climatele calde sub aspect turistic se remarcă ca fiind deosebit de interesante, formele numite capaţâni de zahăr (ex.Rio de Janeiro)

În climatele reci se formează mări de pietre, grohotişuri la baza versanţilor abrupţi, datorate meteorizaţiei prin îngheţ-dezgheţ. Relieful dezvoltat pe conglomerate şi gresii Aceste roci sunt de tip sedimentar, conglomeratele rezultând în urma cimentării de pietrişuri iar gresiile prin cimentarea de nisipuri. În cazul prezenţei unui ciment carbonatic se remarcă o asociere de forme carstice şi forme specifice conglomeratelor şi gresiilor. Dacă cimentul este silicios, duritatea gresiilor şi conglomeratelor va fi mai mare, formele fiind mai puţin variate. Prin eroziune, specifice sunt turnurile Babele şi Sfinxii. În România deosebit de atractive sunt sectoarele montane din Ceahlău, (platouri structurale) şi Ciucaş, Bucegi . Relieful pe argile şi marne Sunt roci de tip sedimentar, cu duritate mica subsceptibile meteorizaţiei, hidroclarstizm. Procesele dominante sunt reprezentante de alunecările de teren, soliflexiuni, curgeri noroioase. Relieful se remarcă prin văi largi, versanţi ondulaţi datorită alunecărilor de teren. Alunecările de tip limee (Livezeni, Corunca) determină prin amtitudinea mare a valurilor de alunecare un peisaj specific cu grad de atractivitate ridicat. Relieful dezvoltat pe nisipuri Ca rocă sedimentară foarte permeabilă, determină forme de relief monotone, şterse cu văi foarte largi. Cursurile de apă pot deveni nepermanente datorită infiltrării apei în nisip. Activitatea vântului determină acumularea acestuia sub formă de dune. Relieful dezvoltat pe loess Roca sedimentară rezultată în urma acumulării de particule fine ce au originea în cadrul câmpurilor de acumulare glaciară sau fluvio-glaciară de la marginea gheţarilor de calotă sau din depozite morenaice ale gheţarilor montani. Deasupra calotelor glaciare datorită temperaturii coborâte în comparaţie cu regiunile periglaciare sursele de aer vor prezenta presiuni mai ridicate (anticiclon). Aceste mase de aer determină împrăştierea

particulelor fine transportul acestora pe distanţe de sute de km, ulterior realizându-se acumularea, rezultând loessul. Loessul este o rocă sedimentară cu porozitate ridicată, apare prezenţa de carbonaţi şi săruri din componenţa sa, facilitând în urma precipitaţiilor spălarea acestora şi slăbirea legăturilor dintre particule. Prin urmare principalele procese ce afectează loessul sunt –tasarea, sufoziunea (proc.de deplasare a materiei de pe versant). Ca forme specifice a procesului rezultă microdepresiuni de tasare, pâlnii de supoziune, văi de supoziune, marginea depozitelor loessoide fiind afectată de surpări, prăbuşiri, datorate proprietăţilor loessului de a se desface în pereţi verticali. De şi este o roca cu duritate mică, văile prezintă un profil transversal cu versanţi abrupţi.

Fig. Pereţi în loess RELIEFUL CARSTIC Exocarstul Elementul caracteristic al reliefului exocarstic il constituie formele depresionare, concave, ca urmare a posibilitatilor apei sa se dreneze in subteran fara sa curga pe un substrat. O exceptie de la aceasta regula o constituie forma exocarstica cea mai mica dimensional, lapiezul. In ordinea ascendenta a dimensiunii urmeaza ca forme depresionare: dolinele, uvalele si poliile, la care trebuie sa adaugam bazinele de contact si vaile carstice. Lapiezurile Lapiezurile sunt forme de suprafata ce iau nastere prin şiroire şi carbonatare pe rocile carstificabile. Lapiezurile sunt fie santuri alungite, separate de creste mai mult sau mai putin late.

Dolinele Dolinele sunt formele exocarstice elementare cele mai frecvente, mai mult sau mai putin rotunde. Dolinele iau naştere prin dizolvarea treptată a calcarului, ceea ce duce la formarea unei concavităţi în rocă. Uvalele Uvala este o depresiune carstica inchisa, de dimensiuni mai mari decat o dolina, de forma neregulata si cu fundul inegal, formată prin unirea mai multor doline.

Endocarstul Formele endocarstice sunt reprezentate de peşteri şi avenuri. Prin peşteră se înţelege orice gol natural aflat în scoarţa pământului. În acelaşi sens cu “peştera” se folosesc de multe ori cuvintele “cavernă” şi “grotă”. Avenul reprezintă un puţ natural situat pe suprafaţa platourilor calcaroase, dezvoltat în adâncime prin procese de dizolvare, coroziune, sufoziune şi prăbuşire.

RELIEFUL VULCANIC Formele de relief vulcanic extrusiv sunt legate de apariţia de structuri vulcanice de suprafaţă (conurile vulcanice şi platouri vulcanice ale munţilor Oaş-Gutâi-ŢibleşCălimani-Gurghiu-Harghita). Corpurile vulcanice intrusive sunt reprezentate de structuri de tip batolit, lacolit, sill, dyke, neck.

Văile formate pe flancurile conului vulcanic vor fi numite barranco iar interfluviile plate se numesc planeze. În urma evoluţiei îndelungate conul vulcanic va fi distrus păstrându-se martori de eroziune. Platourile vulcanice se remarcă prin interfluvii sub formă de platou şi văi cu versanţi abrupţi, frecvent sub formă de chei şi defilee (Defileul Topliţa-Deda). Pe corpurile vulcanice intrusive formele de relief vor fi puternic influenţate de trăsăturile climatice. RESURSA MORFOTURISTICĂ Peisajul morfologic montan se evidenţiază prin marea varietate de forme de relief elementare, valori ridicate ale altitudinii, adâncimii, densităţii fragmentării pantelor, oferind cele mai complexe şi atractive peisaje. Zonele montane, cu altitudini cuprinse între 1200- 2500- 3000 m sunt cele mai favorabile pentru diferite forme de turism practicate în tot cursul anului (drumeţii, alpinism, sporturi de iarnă, cicloturism). Sub aspect genetic se diferenţiază sistemele muntoase cutate (alpin, andin, himalayann), masivele cristaline epirogenice (crestele izolate din cadrul Podişului Marelui Bazin din vestul Statelor Unite ale Americii, lanţul Sierra Nevada din Peninsula California cu vârful Mount Whitney4419m ) şi munţi vulcanici (Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita). Vârfurile şi crestele montane determină un peisaj spectaculos (altitudine, adâncimi şi densităţi ale fragmentării ridicate, versanţi abrupţi, morfologie) constituind deseori obiective de interes turistic importante în psihologia turiştilor, în special pentru alpiniştii şi excursioniştii experimentaţi. Vârfurile din Himalaya (Makalu 8481m, Kanchenjunga 8585, Austen 8.611 m, Chomolungma 8.848 m), din Anzi (Aconcagua 6.959 m, Chimborazo 6.310 m, Nevado Illimani 6882), Munţii Stâncoşi (Mc Kinley 6198 m), din Africa (Kilimanjaro 5892m, Mount Kenya 5194 m), din Caucaz (Elbrus 5642 m) din Alpi (Mont Blanc 4.807 m, Matterhorn 4.478 m, Gran Paradise 4.061 m.), din Pirinei (Pic du Midi 2.855 m.) Carpaţi (Gerlanchovka 2.663 m, Moldoveanu 2.544 m, Peleaga 2.509 m, Omul 2.507 m, Pietrosul Rodnei 2.303 m, Cucurbăta 1.849 m) reprezintă obiective de interes turistic. Crestele muntoase au origini diferite (glaciare- Alpi, vulcanice -Creasta Cocoşului din Gutâi, periglaciare-Piatra Craiului), necesitând amenajări de infrastructură (refugii, poteci protejate, cabane). Importanţa vârfurilor şi crestelor montane rezidă şi din faptul că se constituie în puncte de belvedere, oferind un orizont larg atenţiei turiştilor.

Valorificarea turistică a crestelor şi abrupturilor montane necesită investiţii mari, fapt pentru care amenajările sunt concentrate în cadrul obiectivelor importante care atrag un aflux ridicat de turişti. Platourile muntoase (platourile structurale, nivelele de eroziune) cu morfologia uşor vălurită, constituie pe de o parte forme complexe favorabile dezvoltării infrastructurii turistice, datorită declivităţii, densităţii fragmentării şi adâncimii fragmentării reduse, dar pe de altă parte prezintă o atractivitate mai redusă datorită relativei monotonii a peisajului. Activităţile umane specifice dezvoltate în cadrul suprafeţelor nivelate din spaţiile montane contribuie la mărirea atractivităţii turistice. Platourile andine şi tibetane, platourile din Caracorum şi Tian San, platourile din Carpaţi sunt valorificate şi prin creşterea animalelor, mesteşuguri, contribuind la completarea potenţialului turistic. Carpaţilor le sunt specifice platourile structurale (Munţii Bucegi, Masivul Ceahlău, Munţii Ciucaş, Masivul Bihor) şi suprafeţele de nivelare, mai dezvoltate în Carpaţii Meridionali şi Occidentali. În cadrul suprafeţelor de nivelare din România s-au construit frecvent staţiunile turistice montane (Băişoara în – Munţii Gilău - Muntele Mare, Păltiniş în Munţii Cîndrel). Versanţii munţilor se impun prin abrupturi, devenind obiective turistice. Abrupturile indiferent de geneza lor sau de altitudine atrag turiştii prin discontinuitatea impusă în peisaj. De acestea se leagă procese dinamice extrem de active (rostogoliri, prăbuşiri, alunecări). Feţele abrupturilor, marcate frecvent de poliţe structurale, dar şi de surplombe, reprezintă locurile căutate de alpinişti.Versanţii cu panta domoală se pretează, în numeroase cazuri la practicarea unor sporturi de iarnă (la Borşa în Maramureş, la Păltiniş în Munţii Cîndrel) şi favorizează amplasarea căilor de acces spre etajele muntoase înalte. Pasurile şi trecătorile sunt locuri favorabile circulaţiei turistice, constituind şi puncte de convergenţă a fluxurilor turistice. Importanţa lor este de natură funcţională (realizânduse legături rutiere ori feroviare mai scurte) şi atractivă, în pasuri şi trecători dezvoltându-se popasuri (Arieşeni) şi staţiuni turistice (Predeal). Prin intermediul trecătorilor (chei, defilee) sunt evitate părţile inaccesibile ale unor masive muntoase lungi. Sectoarele prea înguste sunt completate adesea cu lucrări de tipul tunelurilor. Sunt cunoscute tunelele Simplon (Berna-Milano), St. Gotthard (Zurich-Milano), Lotschberg (Berna-Milano), Mont Cenis (Lyon-Torino), Mont Blanc (Geneva-Aosta), Tauern (Salzburg-Villach), St. Bernard (Montreux-Aosta), Semmering (Viena-Bruck) din Munţii Alpi.

Renumite sunt pasurile din Alpi (Bernina 4049 m, Furka 2341 m, Pettit St. Berrnard 2157 m), din Pirinei (Pas de Mauberne 2500m, Pas de Casa 2406m). În Carpaţii Româneşti remarcăm pasurile: Prislop (1.416 m), Mestecăniş (1.096 m), Predeal (1.033 m), Bratocea (1.267 m), Giuvala (1.241 m) şi trecătorile: Oituz (866 m), Turnu Roşu (400 m), Cozia (309 m), Domaşnea (540m), Poarta de Fier a Tranşilvaniei (700 m) deservind atât transporturile feroviare, cât şi cele rutiere. Pasurile şi trecătorile constituie frecvent locuri de plecare spre ariile montane adiacente. Văile intramontane prezintă un potenţial atractiv concentrat în sectoarele de cascade, chei, canioane şi defileele. Cele mai înalte cascade sunt: Angel (1.054 m din Venezuela), Tughela (948 m, Republica Sud-Africana), Belba-Foss (866 m, Norvegia), Yosemite (740 m, SUA). Ca volume de apă se remarcă; Niagara (60 m cădere în SUA şi 48 m - Canada), Paulo Affonso (81 m cădere, Brazilia), Victoria (122 m înălţime, Zimbabwe), Iguassu (52 m, Brazilia), Livingstone (40 m, Zair). În România cascadele au înălţimi mai mici, remarcându-se prin farmecul lor următoarele: Duruitoarea din Ceahlău, Urlătoarea din Bucegi, Cailor din Munţii Rodnei, Vadu Crişului din Pădurea Craiului şi cele din Munţii Apuseni ( Săritoare, Ieduţului, Valul Miresei, Moara Dracului, Săritoarea Bohodeiului, Bulbuci). Cheile, sunt văi foarte înguste, cu versanţi înalţi şi abrupţi, sculptate în roci compacte în care apa râurilor erodează puternic în adâncime. În Carpaţii României, se remarcă: Cheile Bicazului (4 km lungime), Cheile Turzii (3 km), Cheile Nerei (20 km), Cheile Vârghişului (3 km), Cheile Sohodului (3,5 km). Defileele, văi înguste şi adânci desfăşurate pe distanţe mai mari decât cheile, constituie obiective turistice de mare interes. Mai cunoscute sunt defileele andine (pe Maranon şi Ucayali), cele de pe marile fluvii ale Chinei (Yangze, Huanhe), pe fluviile din Africa (Nil, Zair, Zambezi, Limpopo), pe Ind (“porţile Himalayene”, Derbent). În România atractive sunt defileele: Dunării (numit şi Porţile de Fier, cu lungimea de 144 km între Baziaş şi Drobeta Turnu-Severin), Oltului (Tuşnad, Racoş şi Turnu-Rosu-Cozia), Mureşului ( între Topliţa şi Deda şi de la Deva la Lipova), Jiului (Bumbeşti-Livezeni), Crişului Repede, Someşului, Arieşului. Relieful vulcanic, în diferite grade de evoluţie, prezintă un mare interes turistic prin morfologia specifică reprezentată de conurile vulcanice, cratere, care uneori păstrează lacuri (Lacul Sfânta Ana din Ciomatu Mare), platouri de lavă (Podişul Decan din India). "Cercul de Foc" al Pacificului cu vulcanii din Kamceatka, Japonia (Asama, Fuji Yama),

Insulele Java (Merapi), Indonezia (Krakatau), Ecuador (Cotopaxi), Mexic (Popocatepetl, Colima, Paricutin) şi Insulele Hawai (Mauna Kea, Mauna Loa şi Kilaulea), masivele vulcanice est-Africane (Kilimandjaro şi Mount Kenya) zona vulcanică mediteraneană (Vezuviu, Etna, Stromboli), lanţurile vulcanice intracontinentale (Oaş-Gutâi-ŢiblesCălimani-Gurghiu-Harghita), formează arii turistice bine conturate şi de mare atractivitate. Fenomenele de mofete postvulcanice asociate determină mineralizarea, termalizarea şi gazeificarea apelor freatice. Staţiunile Tuşnad şi Balvanyos din Carpaţii Orientali valorifică tocmai aceste resurse atractive ale munţilor Harghita. O notă distinctă de atractivitate este dată de craterele de impact meteoritic (Meteor Crater din Arizona) şi de vulcanii noroioşi (în Caucaz sau Parcul Yellowstone, Pâclele Mari şi Pâclele Mici din Subcarpaţii Buzăului) care oferă imaginea activă a expulzării gazelor, apei şi noroiului la suprafaţa solului. Resursa morfoturistică de dislocaţie tectonică se asociază frecvent celei vulcanice. Abrupturile de falie delimitează compartimente cu tendinţă de deplasare inegală sau contrară determinând un peisaj cu geometrii riguroase. Specifice sunt grabenele, (Grabenul African, Grabenul Rinului, Culoarul TimişCerna) aceste compartimente coborâte, delimitate de horsturi (compartimente ridicate), constituie un peisaj atractiv prin contrastele morfologice şi de peisaj etalate pe supafeţe mici. Resursa morfoturistică glaciară, în special montană, constituie un obiectiv de interes ştiinţific, dar şi turistic. Măreţia peisajului glaciar montan în care se asociază pe spaţii restrânse circuri glaciare, văi glaciare în forma de “U”, creste şi custuri, morene de diferite tipuri şi dimensiuni. Peisajele glaciare din Alpi, Carpaţi, Pirinei, Caucaz şi din alte multe regiuni susţin o activitate turistică montană intensă. O menţionare aparte merită fiordurile (văi glaciare care coboară din munţi până la nivelul mărilor) ce dantelează coastele Norvegiei (Trondheimsfjorden -180 km, Sognefjorden - 204 km) şi ale Noii Zeelande, spre care se îndreaptă turiştii regiunilor mai calde. Valorificarea turistică a spaţiului montan a fost favorizată de progresul tehnic în domeniile transporului şi construcţiilor, cunoscându-se mai multe modele. În Europa se remarcă modelele francez, austriac, ceh, slovac, norvegian, suedez, bulgar, românesc. Aceste modele se bazează pe concepte şi principii de organizare a spaţiilor montane.

`

Sectoarele deluroase şi de podiş se remarcă prin complexitatea deosebită a litologiei

şi structurii, ceea ce va determina o diversitate de peisaje, cu puternice influenţe ale activităţilor umane. Depresiunile şi culoarele de vale din spaţiul colinar se impun ca arii de concentrare a infrastructurii turistice în legătură cu resursa turistică naturală şi antropică. Câmpiile prezintă o atractivitate turistică mai redusă datorită monotoniei reliefului, elementele de interes fiind lacurile, ariile forestiere, fauna. Relieful glaciar continental din câmpiile Europei centrale şi estice, din câmpiile nord-americane (S.U.A., Canada), prin “valurile” morenice şi seria formelor asociate (drumlinuri, osar) generează un peisaj deosebit de atragător în asociere cu lacurile glaciare şi pădurile de pini sau de mesteceni (regiunea Marilor Lacuri din America, în împrejurimile Leningradului sau a Lacurilor Mazuriene). Albiile râurilor şi fluviilor presarate cu meandre, ostroave şi insule constituie locuri de atracţie turistică. Luncile şi terasele au oferit suprafeţe favorabile amenajărilor turistice din vecinătatea cursurilor de apă. Canioanele, sunt rezultatul adâncirii râurilor în structura tabulară, formele cele mai atractive fiind legate de prezenţa unei alternanţe de strate cu duritate diferită. Cel mai spectaculos canion din lume este Marele Canion din Platoul Colorado cu labirintele sale laterale, cu portalurile monumentale, cu multitudinea formelor bizare (coloane, creneluri, uriase ciuperci, stancarii). Această "vale uriaşă" (lungă de 445 km, lăţimi care variază între 200 m şi 30 km şi adâncă de 2 km) creată prin adâncirea Râului Colorado în depozitele cu structură tabulară de vârstă mezozoică şi paleozoică, oferă morfologii spectaculoase (turnuri, cornişe, surplombe, etc) accesul fiind uşurat de infrastructura turistică (poduri suspendate, ascensoare laterale, aerodromuri destinate avioanelor de vizitare). America de Nord, în regiunea podişurilor interioare prezintă încă câteva sute de macro şi microcanioane de o mare frumuseţe, mai cunoscute fiind Bryce Canyon, şi canioanele râurilor Yosemite şi Yellowstone.

Fig. Canionul Bryce Reniile, malurile nisipoase, plajele marine sunt spaţii de helioterapie. Plajele mărilor oferă condiţii pentru cură talassomarina, pentru sporturi nautice, pentru pescuit sportive. Importante sunt plajele litoralului mărilor şi oceanelor globului. Lăţimea, lungimea şi calitatea nisipului plajelor sunt elemente de bază luate în conşiderare la edificarea structurii turistice din zonele litorale. Estuarele oferă şanse bune sporturile nautice, iar deltele facilitează pescuitul, vânatul şi determină, prin vegetaţie, peisaje de mare atractivitate. Insulele, peninsulele, strâmtorile şi canalele maritime constitute o "reţea" de puncte (noduri) şi linii cu favorabilităţi pentru turism. Resursa morfoturistică biogenă, reprezentată de atoli, bariere de corali (Great Barrier Reef) şi franjurile coraligene accentuează atractivitatea marginilor bazinelor oceanice sau marine. Atolii sunt formaţiuni coraligene, specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici, pe platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci, vieţuitoarele marine construiesc edificii cu aspect circular, inelare, în partea centrală fiind localizat un lac. Atolii sunt frecvenţi pe litoralul peninsulei Florida, pe ţărmurile Mării Roşii, ale Indiei sau Oceaniei. Un loc aparte îi revine Marii Bariere de Corali din partea estică a Australiei, unde se poate practica turismul subacvatic. Resursa morfoturistică eoliană este întâlnit frecvent în regiunile muntoase şi cele deşertice. Stâncile dăltuite au luat forme bizare (obeliscuri, turnuri, cetăţi ruiniforme), iar acumulările de nisip au clădit dunele şi campiile nisipoase (erg). Toate acestea, la

care se alătura multe alte microforme, alcătuiesc un potenţial turistic remarcabil în regiunile aride şi semiaride ale globului şi în etajul munţilor înalţi. Dunele şi câmpurile de dune caracterizează peisajul multor regiuni deşertice ale globului : Sahara, deşerturile peninsulei Arabia, Australiei, Americii de Sud, Americii de Nord, Asiei. Le putem întâlni şi în zonele temperate ale globului, în special litorale, cu depozite nisipoase şi vânturi cu direcţii predominante. Resursa carstică, rezultat al acţiunii chimice şi fizice a apei asupra rocilor solubile (calcare, dolomite, evaporite), prezintă o mare varietate de forme de relief şi tipuri de asocieri morfoclimatică. Acest relief a generat speoturismul. Relieful carstic de suprafaţă este marcat de abrupturi, turnuri şi detaliat de cortegiul formelor de disoluţie (lapiezuri, doline, uvale, polii). Carstul de suprafaţă sporeşte în valoare turistică odată cu apariţia caracterului subteran. Drumul spre acesta este indicat de avenuri şi ponoare, de gurile grotelor şi peşterilor. Un tip special de văi îl constituie, văile oarbe şi sohodolurile din regiunile carstice. Farmecul văilor oarbe constă în dispariţia bruscă a cursului de apă în adâncurile masivelor de calcar. Sectoare de văi oarbe apar în carstul Munţilor Apuseni. Sohodolurile sunt văi uscate care au pierdut apa prin fisuri sau ponoare. Regiunile carstice din Apuseni, Podişul Mehedinţi, Munţii Aninei (din România), din Podişul Karst (Slovenia şi Croaţia) sau din Causses (Franţa) prezintă numeroase astfel de văi. Ponoarele sunt goluri sub forma unor fisuri lărgite prin care apele de suprafaţă se scurg spre subteran. Sunt frecvente pe fundul dolinelor (ponorul Vânătara din Munţii Trascăului, Cetăţile Ponorului, unde apele pătrund prin portaluri impresionante în lumea subterană. Lumea cavernelor impresionează prin labirinturile subterane ce le cuprinde, prin formele de eroziune ori de precipitare, prin biosul adaptat mediului cavernicol şi chiar prin urmele lasate de omul primitiv. Dintre toate formele endocarstice, cele, mai căutate de turişti sunt peşterile. Faptul respectiv se explică prin atracţia rezultată din dimensiunea şi adâncimea golului subteran, forma golului, prezenţa speleotermelor, prezenţa depozitelor de gheaţă, a urmelor biogene şi arheologice şi de la mediul cavernicol. Peşterile de mare interes turistic au fost amenajate special în acest scop (Postojna din lugoslavia, Mammoth Cave în S.U.A., Peştera Urşilor din Munţii Bihor). Locul peşterilor în zestrea turistică a multor regiuni şi ţări - între care şi ţara noastră - nu este încă apreciat la adevărata sa valoare, deşi peşterile intrate deja în exploatare organizată nu-şi

dezmint atractivitatea şi eficienţa. Atracţia exercitată de peşteri asupra vizitatorilor se datorează resurselor multiple, concentrate adesea pe suprafeţe deosebit de restrânse (morfologia, vestigiile paleontologice şi arheologice; gheţarii fosili). Structurile geologice constituie puncte de concentrare a cererii turistice. Atractivitatea lor provine din repartiţia spaţială, grandoarea desfăşurării, fizionomie. În Munţii Apuseni, coloanele de bazalt ale masivelor Detunata Goală şi Detunata Flocoasă sunt obiective turistice importante ale circuitelor turistice din partea nordică a Munţilor Metaliferi. Dealul cu Melci, situat pe versantul stâng al Arieşului Mic, devine un punct de interes prin cochiliile de gasteropode concentrate într-un număr foarte mare în straturile geologice de suprafaţă. Elemente geologice interesante sub aspectul peisajului sunt klippele din munţii Trascău, Metaliferi, Ciucaş sau Ceahlău, unde calcarele fragmentate şi dislocate sunt diseminate în masa unor depozite mai friabile, uşor de denudat. Ravenele reprezintă forme de relief cu aspect de şanţ ca urmare a scurgerii concentrate pe versanţi cu efecte negative asupra peisajului îndicând stări de dezechilibru. Apariţia unui relief extrem de fragmentat, cu abrupturi, turnuri, creste dă un farmec aparte. Pentru România, cunoscute şi apreciate pentru peisajul insolit, sunt Râpa Roşie de lângă Sebeş, Groapa Ruginoasa din Munţii Bihorului. Grădina Zmeilor din Podişul Someşan oferă o suită de forme ciudate (concreţiuni grezoase), puse în evidenţă de apă şi vânturi în cele mai interesante chipuri. La nivel mondial se impun ravenele din Podişul Preriilor, bazinul râului Missouri, Munţii Stâncoşi (Parcul Badland). Spectaculozitate aparte oferă eroziunea selectivă pe roci cu o alcătuire şi structură eterogenă. Masivele formate din conglomerate, gresii, nisipuri în amestec cu argile, calcare, aglomerate vulcanice, curgeri succesive de lave prezintă forme aparte ale eroziunii: coloane şi turnuri crenelate (Cei 12 Apostoli din Călimani, Pietrele Doamnei din Rarau), pietre oscilante, pietre singuratice cu înfăţişări antropo- sau zoomorfe de tipul ”Sfinxului” din Bucegi, “Moşului”din Călimani , “Babele” din Bucegi , arcadele şi podurile naturale (Podul Uriaşilor de la Ponoare). ELEMENTE GEOMORFOMETRICE IMPORTANTE IN AMENAJAREA TURISTICA A TERITORIULUI Altitudinea absolută, ca indicator al poziţiei altimetrice a unui punct faţă de nivelul mării, oferă o bază în vederea amenajării teritoriului în scop turistic. Conturarea spaţiului turistic montan este determinată de componentele cadrului natural, cele mai importante fiind relieful (morfometria, morfologia) şi clima.

În privinţa amenajării spaţiului turistic montan, altitudinea a stat la baza amplasării staţiunilor turistice bazate pe sporturi de iarnă. În concepţia austriacă, staţiunile montane sunt situate la altitudini mai reduse de 1000m. În Alpii francezi staţiunile montane au fost amplasate la peste 1500m, în locuri alese pentru practicarea sporturilor de iarnă. În România, staţiunile montane au fost amplasate la altitudini de 1000-1200 m. Domeniul schiabil potenţial se situează între 1500-1800m în Carpaţii Meridionali şi Orientali, 13001400m în Munţii Banat, 1000-1600 m în Munţii Apuseni. Circurile glaciare din Munţii Făgăraş, Retezat, Rodnei pot ridica limita superioară a domeniului schiabil până la 19002200m, sezonul prelungindu-se mult în primăvară. Densitatea fragmentării reliefului este un parametru care exprimă gradul de discontinuitate generat de acţiunea factorior exogeni, în planul orizontal al suprafeţelor morfologice. Pe baza acestui element se realizează Harta densităţii fragmentării reliefului, ce constituie prima etapă din analiza geomorfologică a teritoriului. Calcularea acestui indicator se face raportând lungimea totală de cursuri de apă permanente şi nepermanente la unitatea de suprafaţă: D = L/S D - densitatea fragmentarii; L - lungimea în km a retelei hidrografice; S - suprafaţa zonei luate în studiu. Adâncimea fragmentării reliefului exprimă profunzimea până unde a pătruns eroziunea liniară generată de agenţii exogeni. Adâncimea fragmentării reliefului, echivalentă cu altitudinea relativă, se calculează pentru o unitate de suprafaţă conform formulei: DH = H maxim - H minim, unde: D H- adâncimea fragmentării; H maximă- altitudinea maximă; H minimă- altitudinea minimă; Adâncimea fragmentării se calculează în metrii pe unitatea de suprafaţă (Kmp, Ha), stând la bază realizării Hărţii adâncimii fragmentării. Diferenţele de altitudine mari îndică o mai mare varietate de peisaje în funcţie de care se stabilesc traseele turistice, drumurile de acces şi se realizează pârtiile de schi şi instalaţiile de transport pe cablu pentru turişti.

Geodeclivitatea sau panta este un indicator important al cercetării fundamentale şi aplicative a reliefului, arătând modalităţile optime de amenajare turistică a teritoriului. În funcţie de necesităţile problemei urmărite se poate realiza harta categoriilor de versant. Panta pârtiei de schi exprimă gradul de dificultate al pârtiei, fiind folosită şi la calcularea capacităţii de primire a pârtiei: C = S/s = l x h/s x sinα S = suprafaţa schiabilă s = suprafaţa destinată unui schior pe zi α = panta h = lăţimea pârtiei l = lungimea pârtiei Orientarea versanţilor în raport cu razele solare determină diferenţieri în peisajul geografic, cele mai pregnante fiind remarcate între versanţii însoriţi şi cei umbriţi. Se diferenţiază în funcţie de expoziţia versanţilor următoarele tipuri de supafeţe înclinate: însorite (S,SV), semiînsorite (SE, V), semiumbrite (E,NV), umbrite (N, NE). Harta expoziţiei versanţilor serveşte la organizarea activităţilor legate de sporturile de iarnă şi helioterapie.

Bibliografie:
1.

Benedek, J., Păcurar, Al., Ciangă, N.,Petrea, D., Cocean, P., Surdeanu, V., Irimuş, I.,

Vescan, I. (2004), Perfecţionare continuă. Geografie, Edit. Casa cărţii de Ştiinţă, ClujNapoca.
2.

Benedek, J., Dezsi, Şt. (2001), Turismul rural în România-între deziderat şi Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu P. (2000), Ecoturism, Edit. Economică, Caracota, D., Caracota, C., R. (2003), Dimensiuni contemporane ale dezvoltării Cândea Melinda, Erdeli, G., Simon Tamara, (2001), România. Potenţialul turistic şi Ciangă, N., (1998) Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie Umană, Ciangă, N. (2002), România. Geografia Turismului(Partea întâi), Presa Universitară Cocean, P., (1997), Geografia turismului românesc, Edit. Focul Viu, Cluj-Napoca. Cocean, P., (2004), Geografia turismului, Edit. Focul Viu, Cluj-Napoca. Cocean, P., Vlăsceanu, Ghe., Negoescu, B. (2002), Geografia generală a turismului, Cocean, P., Dezsi, Şt. (2001), Prospectare şi geoinformare turistică, Presa

realitate, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Geographia.
3.

Bucureşti.
4.

durabile şi competitive, Editura ASE, Bucureşti.
5.

turism, Edit. Univ., Bucureşti.
6.

Edit. Presa Universitară Clujeana, Cluj Napoca.
7.

Clujeană.
8. 9. 10.

Meteor Press, Bucureşti.
11.

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

12.

Erdeli, G., Branghină, G., Frăsineanu, D. (2000), Geografie Economică Mondială, Ghereş Marinela, Culda Sidonia, (2000), Turism rural, Editura Risoprint, ClujGlăvan, V. (2000), Turismul în România, Edit. Economică, Bucureşti. Glăvan, V. (2003), Turism rural, Agroturism, Turism durabil, Ecoturism, Edit. Horvath, A. (2004), Contribuţii la o abordare sistemică a turismului, Studia Ielenicz, M. (2004), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti. Irimus, I., A.(1996), Cartografiere geomorfologică, Edit.”Focul Viu”, Cluj-Napoca. Kotler, Ph., Haider, D., H., Rein, I. (2001), Marketingul locurilor, Edit., Teora, Mac, I. (1998), Geografia Turismului, curs intern, Univ. Ecologică Dimitrie Mac, I. (1986), Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Presa Universitară Clujeană, Maier, A. (2001), Patrimoniul Turistic şi Protecţia Mediului, Editura”George Melinda, Cândea, Erdeli, G., Tamara, Simon, Peptenatu, D. (2003), Potenţialul Melinda Cândea, Bran Florina (2001), Spaţiul geografic românesc, Edit. Economică, Mihai, Gr. (1989), Defilee, chei şi văi de tip canion în România, Edit. Ştiinţifică şi Negoescu B., Vlasceanu Gh.( 1998), Terra - Geografie Economică. Editura Teora, Panaite, Ludmila,(1974), Metodologia cercetării economico-geografice, curs Păcurar, Al., A. (1999), Geografia turismului internaţional, Presa Universitară Pop, C., C. (2001), Dezvoltarea durabilă în dimensiunea geografică, Studia

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
13.

Napoca.
14. 15.

Economică, Bucureşti.
16.

Universitatis Babeş-Bolyai, Geographia.
17. 18.

19.
20.

Bucureşti.
21.

Cantemir, Târgu-Mureş.
22.

Cluj-Napoca.
23.

Bariţiu”, Cluj- Napoca.
24.

turistic al României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti.
25.

Bucureşti.
26.

Enciclopedică, Bucureşti.
27.

Bucureşti.
28.

multiplicat, Universitatea Bucureşti.
29.

Clujeană, Cluj-Napoca.
30.

Universitatis Babeş-Bolyai, Geographia.

31.

Pricăjan, A., (1985), Substanţele minerale, terapeutice din România, Edit. Ştiinţifică Raboca N., Cianga N., Maier A. (1999), Geografie Economică, Universitatea

şi Enciclopedică, Bucureşti.
32.

Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Management Turistic şi Comercial, ClujNapoca.
33.

Posea, Gr., Popescu,N.,(1973), Geomorfologie generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.