1.1.

Tundra arctică

Localizare geografică • trebuie menţionat faptul că în Europa, zona arctică nu atinge deplină dezvoltare decât în insulele şi arhipelagurile cele mai nordice (Spitzberg, Franz-Joseph, Novaia Zemlea etc.); partea continentală inclusă acestei zone corespunde nordului extrem al Norvegiei şi al Rusiei spre sud, tundra este limitată sensibil de latitudinea Cercului Polar de Nord, pe care o depăşeşte numai în favoarea Islandei, Dorsalei scandinave şi a Munţilor Kibiny, din Peninsula Kola spre sud, tundra vine în contact cu silvotundra (ecoton de tranziţie spre pădurile de conifere), iar spre nord, se prelungeşte până la deşerturile nivo-glaciare.

• •

Condiţii ecologice •

• • •
• •

condiţiile vitale sunt foarte aspre; temperatura medie a lunii celei mai calde este de numai 5 0C -100C, ceea ce aminteşte de etajul alpin al munţilor înalţi; spre deosebire de aceştia din urmă, chiar în perioada estivală, insolaţia şi aportul caloric sunt puţin intense, funcţie de unghiul de incidenţă a razelor solare; prin urmare, durata sezonului de vegetaţie se rezumă la 2 – 3 luni/an (în partea de sud a tundrei, sezonul de vegetaţie începe în iunie şi se încheie în septembrie) precipitaţiile nu depăşesc 200 – 300 mm/an; cu toate acestea, datorită evapotranspiraţiei potenţiale foarte scăzute, climatul este umed; înălţimea stratului de zăpadă este de 19 – 50 cm, neregularităţile pozitive ale suprafeţei topografice fiind măturate de zăpadă; astfel, abraziunea prin zăpadă şi gheaţă, ca factor mecanic, exercită presiuni importante asupra învelişului vegetal; învelişul edafic este constituit din podzoluri şi soluri mlăştinoase, slab productive; datorită grosimii reduse a învelişului nival, solul, puţin protejat iarna şi slab încălzit vara, rămâne permanent îngheţat în profunzime (pergelisol, permafrost sau merzlota); în perioada de topire a zăpezii, apa se acumulează la suprafaţa solului sau în orizonturile superioare ale acestuia, generând fenomenul de înmlăştinire (fig.53 , stanga);

Modelul arhitectural şi compoziţia floristică • modelul arhitectural al tundrei este edificat de cel mult trei straturi de vegetaţie: stratul ierbaceu şi/sau muscinal, stratul subarbustiv şi stratul arbustiv;

neomogenitatea condiţiilor climatice şi edafice se reflectă în caracterul mozaicat al vegetaţiei: - versanţii sudici, repezi, pietroşi, bine încălziţi în timpul verii, se constituie în biotopuri cu maximă favorabilitate pentru învelişul vegetal, dominat de plante cu flori viu colorate; aceste biotopuri adăpostesc arbuşti pitici de mesteacăn (Betula nana), sălcii (Salix lapponum, S. glauca), ienupăr (Juniperus alpina); - ridicăturile plane, cu soluri poligonale generate de îngheţ, precum şi versanţii cu pante line, afectaţi de solifluxiune, au un grad redus de acoperire cu vegetaţie - pe solurile uscate, condiţiile ecologice sunt favorabile dezvoltării lichenilor, iar pe cele umede, briofitelor (muşchi)

Caracterul mozaicat al vegetaţiei permite individualizarea, de la sud spre nord, a următoarelor faciesuri (Angela Lupaşcu, 2001): 1. tundra cu arbuşti, dezvoltată pe soluri umede şi îngheţ puţin profund, edificată de tufărişuri de mesteceni, arini şi sălcii pitice 2. tundra cu subarbuşti, edificată de ericacee scunde, sălcii şi mesteceni pitici, specii din genul Empetrum (vuietoare) 3. tundra mezofilă, cu ciperacee şi graminee 4. tundra xerofilă, pe terenuri ridicate, cu substrat calcaros, cu biodiversitate foarte redusă 5. tundra cu muşchi şi licheni, spre nord 6. tundra mezohigrofilă, în depresiunile umede din estul Canadei (cu specii de Carex, Eriophorum, Polygonum 7. tundra tip fell-field (câmp pustiu), cu argintica (Dryas octopetala)-fig.55 şi rogozuri arctice, muşchi şi licheni (în Canada); 8. tundra tip barren, caracterizată prin uniformitate şi monotonie (fitocenoze cu Dryas şi Saxifraga) 9. tundra pietroasă, cu licheni crustoşi, în insula Baffin.

Spectrul bioformelor •

predominante sunt hemicriptofitele şi camefitele speciile anuale sunt puţine (Koeningia islandica, fam. Polygonaceae, specii de Gentiana, Pedicularis, Montia lamprosperma)

Adaptări ecologice ale speciilor floristice • •

• • •

ritm încetinit de creştere eşalonarea dezvoltării plantelor pe mai mulţi ani posibilitatea realizării fotosintezei la temperaturi mai mici de 00C declanşarea rapidă a sezonului de vegetaţie, odată cu topirea zăpezii (mobilizarea rezervelor conţinute în organele subterane, înmugurirea precoce) rezistenţa la ger a aparatului foliar biomasa şi productivitatea sunt foarte reduse

masa organelor subterane este predominantă (tabel nr. )

Tabel nr. 5 Masa organelor subterane (t/ha) Tundra Propriu-zisă Biomasa totală Frunze Tulpini şi ramuri Organe subterane Productivitate netă anuală 5 1 0,5 3,5 1 Tundra cu Arbuşti pitici 28 3 1,7 23 2,3 Silvotundra 138 9 100 29 5,6

(după Rodin, citat de Walter şi după Wielgolaski)

• •

viviparitatea caracterizează 1,5% dintre specii, cu precădere graminee şi specii din genurile Polygonum, Stellaria, Cerastium etc. majoritatea speciilor are rădăcini groase, cu rol de rezervor de substanţe nutritive trăsături xeromorfe, datorate cu precădere insuficienţei azotului, a cărui absorbţie este îngreunată la temperaturi joase ale solului

Lumea animală • • • • tundra, cu precădere cea siberiană, reprezintă una dintre puţinele formaţii vegetale care conservă zoocenoze originare, neafectate de intervenţia antropică în timpul sezonului hibernal, majoritatea vertebratelor se retrage în silvotundră şi chiar la adăpostul pădurilor boreale (vulpea polară, bufniţa de zăpadă, renii etc.); dintre mamifere, renul rămâne în biotopul tundrei în timpul iernii, numai atunci când sursele de hrană sunt accesibile (când există suprafeţe extinse lipsite de zăpadă) lemingii şi căţelul pământului petrec sezonul rece în tundră, sub protecţia stratului de zăpadă, fără a hiberna, hrănindu-se cu mugurii vegetativi ai ciperaceelor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful