PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

Psihologia vârstelor studiază stadiile dezvoltării psihice de la naştere şi până la maturitate. Procesul dezvoltării psihice se realizează în etape, stadii şi perioade ce caracterizează traseul vieţii umane. De acest întreg traseu al dezvoltării psihice se ocupă psihologia vârstelor, care cuprinde: - psihologia copilului şi adolescentului - psihologia adultului. Principalele perioade de vârstă sunt: - perioada prenatală - din momentul conceperii până la naştere 1. vârsta sugarului 0-1 an 2. vârsta antepreşcolarului 1-3 ani 3.vârsta preşcolarului 3-6/7 ani - mică - mijlocie - mare 4. vârsta şcolară mică 6/7- 10/11 ani 5.vârsta şcolară mijlocie 11-14/15 ani (preadolescenţă sau pubertate) 6.vârsta şcolară mare 14/15- 18/19 ani (adolescenţă) 7. tinereţea 19-25 ani 8. maturitatea 25-55 ani 9. bătrâneţea peste 55 ani longevitatea = durata excepţională a vieţii peste 90 de ani. Înainte de vârsta sugarului putem vorbi despre perioada prenatală care ţine din momentul conceperii şi până la naştere. Atunci se formează structura fundamentală a corpului şi organele. Ritmul de creştere este acum cel mai accelerat din întreaga existenţă. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare. Astfel în perioada prenatală ţine seama şi prezintă un interes major grija faţă de naşterea unui copil sănătos, evitarea stresului şi a factorilor nocivi. Aceste perioade enunţate cronologic şi funcţional au fost stabilite după următoarele criterii: 1. Sistemul de relaţii cu ceilalţi oameni care se stabileşte pe tot traseul dezvoltării fizice, psihice şi sociale de la naştere şi până la maturitate. În fiecare moment al vieţii( familia, grădiniţa, şcoala…) sistemul de relaţii diferă.

2. Criteriul activităţii conducătoare a vârstei:

- în copilăria fragedă au loc activităţi obiectuale, imitative; - activitatea de joc este cea definitorie pentru preşcolari - învăţarea e activitatea dominantă în perioada şcolară şi universitară; - munca-activitatea principală a perioadei adulte. 3. Criteriul formei instituţionalizate ale influenţelor instructiv-educative tot mai sistematice şi riguroase, după conţinutul lor şi structura organizării (grădiniţă – şcoală - universitate-loc de muncă) 4. Criterii fizice - fiziologice după care se clasifică în: a. Criteriul somatic - evoluţia dentară şi modificarea segmentelor corporale, cum evidenţiază Godin: - Copilărie - dinţi de lapte până la preschimbare - maturizare - apariţia măselelor de minte b) Criteriul fiziologic –predominarea glandelor endocrine cu secreţie internă, cum evidenţiază Berman: - timusul - în întâia copilărie = glanda creşterii - dezvoltarea glandelor sexuale, tiroidei, hipofizei, suprarenalelor. 5. Criterii psihologice - se referă la orientarea psihică a copilului spre exterior, urmată de diversificare ale conduitelor adaptative implicate în viaţa de fiecare zi (Gesell). 6. Criteriul intereselor dominante - în fiecare perioadă de vârstă există alte interese care domină viaţa persoanei (Claparede) 7. Criteriul caracterului specific, al gândirii şi dezvoltarea inteligenţei, iar în acest caz Jean Piaget distinge: a) inteligenţa senzorio-motorie 0-2 ani b) inteligenţa preoperatorie 2-6/7ani c) operaţiilor concrete 6/7- 11/12 ani d) operaţiilor formale(abstracte) după 12 ani.
8. Criteriul particularităţilor vieţii afective – Henri Wallon -

impulsivitatea motorie primară, urmată de includerea afectivităţii în componenta socială şi intelectuală. Curiozitatea epistemică, plăcerea de a cunoaşte, sentimentele morale se dezvoltă pe parcurs. Din aceste criterii rezultă că autorii care propun periodizarea copilăriei după diferite criterii psihologice (modificări în gândire, interese sau viaţă afectivă) atrag atenţia asupra „copilului concret” a cărui dezvoltare se impune a fi studiată: - longitudinal - de la naştere la maturitate - transversal - de la o anumită vârstă

2

Obs. Vârsta cronologică, ca expresie a dezvoltării motorii şi vârsta psihologică (mentală) NU concordă. Astfel, vârsta mentală poate „merge” înaintea vârstei cronologice sau să rămână în urma ei. Vârsta mentală se stabileşte prin calculul statistic al performanţelor intelectuale de care sunt capabili copiii normali la o anumită vârstă. În testările individuale se constată dacă vârsta mentală corespunde vârstei cronologice. Aceasta depinde de mai mulţi factori - ereditate - mediu social - instrucţie - educaţie Societatea a fixat în decursul timpului şi fixează şi azi un fel de cadru general al conduitelor de vârstă prin care se vehiculează unele tipuri de obligaţii şi drepturi. Tipuri de obligaţii şi drepturi: - de a învăţa, a urma o şcoală - de a se informa profesional - maturitate Diferenţele de vârstă se exprimă în: - conduite şi în statutul profesional - în îmbrăcăminte - restricţii de participare la anumite tipuri de mass media (nu au efectul scontat) Ideea principală care stă la baza periodizării este principiul dezvoltării omului în diferite perioade de vârstă. Dezvoltarea omului este un proces prin care se realizează noi structuri funcţionale care diferenţiază comportamentul omului în perioadele de vârstă ducând la o mai bună adaptare la mediu. În psihologie există cel puţin patru modele explicative de dezvoltare umană în aceste perioade de vârstă. 1.Modelul dezvoltării elaborat de Gessell - consideră că procesul dezvoltării umane este reglat şi determinat în principal de factorii interni,ereditari. Acest autor susţine că dezvoltarea psihică este o consecinţă a maturizării biologice pentru că există o anumită relaţie de cauzalitate între maturizarea biologică şi dezvoltarea personalităţii umane în general. Modelul lui Gessel pune accent pe ereditate, ea fiind cauza dezvoltării. 2. Modelul lui Jean Piaget - consideră dezvoltarea produsul interacţiunilor complexe între organism şi mediu, aceste interacţiuni fiind reglate şi

3

adică însuşirea funcţiei sociale a obiceiurilor şi cuprinderea într-o schemă de conduită. 3. schimb continuu între subiect şi obiect. Modelul lui Erikson – psiholog american care s-a ocupat de psihologia vârstelor adulte.social. . teatru).direcţionate de mecanisme funcţionale numite: asimilare. .asimilarea = încorporarea în plan funcţional de către subiect a obiectelor lumii înconjurătoare. există o dependenţă reciprocă. acomodându-se la starea lucrurilor şi elaborând sisteme de răspunsuri adecvate. astfel încât există raporturi reciproce între factorii interni şi externi ai mediului soci-cultural.(ereditatea. socializare) b) care rezultă ca urmare a interiorizării semnificaţiilor socio-istorice. Vigotsky afirmă că dezvoltarea are un caracter discontinuu şi există două filiere de dezvoltare diferite: a) care are la bază acţiunea factorilor interni. cuprinderea lor în operaţii şi acţiuni mentale care pot fi repetate şi activate la nevoie. Este o absorbţie de ordin funcţional. şi anume măsurile educaţionale corespund nivelului actual şi atingând acel nivel actual. factori dobândiţi în dezvoltarea ontogenetică. Dezvoltarea depinde de influenţele educaţionale organizate. Factorii externi influenţează educaţionalul prin contribuţiile interne şi găsesc un anumit ecou corespunzător vârstei şi nivelului de dezvoltare psihică şi nivelului de însuşire a cunoştinţelor. contribuie la dezvoltarea omului prin acea dozare a cunoştinţelor şi a efortului intelectual (în concordanţă cu acel nivel de dezvoltare).(factorii externi cuprind: mediul socio-uman care cuprinde: influenţele educaţionale organizate (şcoala) şi influenţele neorganizate (tv. proces de socializare treptată a individului prin intermediul însuşirii experienţei umane şi sub acţiunea hotărâtoare a unor factori socio-culturali. Modelul lui Vigotsky Spre deosebire de orientările anterioare care oferă perspectivele unei dezvoltări ce presupune o succesiune strictă a unor etape evolutive. Vigotsky a evidenţiat zona „proximei dezvoltări” ZPD. Geneza intelectului uman este înfăţişată ca un proces complex de comportament psiho. În opoziţie cu teoriile precedente care afirmă explicit sau 4 .adaptarea = echilibru între asimilare şi acomodare. 4. echilibrare. Acest model stă la baza stadiilor dezvoltării intelectuale. acomodare. Vigotsky evidenţiază că între factorii externi şi interni . Subiectul îşi modifică informaţia asimilată. Instituţiile specializate corespund acestei ZPD.

Uneori avem perioade de salturi. vârsta adultă incluzând trei perioade: a) maturizarea timpurie b) stadiul mijlociu de maturizare c) maturizarea întârziată. . copilul se dezvoltă prin educaţie şi învăţătură.Există diferenţe între creşterea şi dezvoltarea fetelor şi a băieţilor.cu cât organismul este mai tânăr cu atât ritmul creşterii este mai intens. În dezvoltarea psihicului şi comportamentului iau parte factori biologici.implicit faptul că vârsta adultă echivalează cu încheierea procesului de dezvoltare. Erikson susţine că dezvoltarea are loc toată viaţa. În aceasta constă legea de bază a dezvoltării psihice a copilului Dezvoltarea prezintă anumite caracteristici generale dar şi speciale: 1. . omul adult se dezvoltă muncind. Astfel factorii biologici. Însăşi activitatea mintală conştientă şi trăsăturile de personalitate(în special caracterul) contribuie la auto-organizare şi autocontrol şi asigură propria dezvoltare. socio-culturali şi psihici nu funcţionează izolat ci intercorelat. . nu este posibilă dezvoltarea optimă. Fiecare dintre aceşti factori sunt necesari. iar alteori de stopare. Rezultă că organismul se dezvoltă funcţional. susţinând punctul de vedere al extinderii sferei conceptului de dezvoltare pe întreaga durată de viaţă a omului. evidenţiindu-se rolul central al activităţii şi determinării lor educative. iar în absenţa socializării(educaţiei) nu se pot elabora conştiinţa şi personalitatea umană. dar nu şi suficienţi.la naştere băieţii şi fetele au acelaşi start 5 .pe parcursul copilăriei există etape care marchează oscilaţii n ritmul de creştere. mediu şi educaţie. există diferenţe de creştere în diferite perioade succesive de vârstă. În psihologia contemporană se subliniază unitatea factorilor de ereditate. fetele cresc mai uniform şi se maturizează mai timpuriu (cu 2-3 ani înaintea băieţilor). Claparede compara creşterea băieţilor şi a fetelor cu o cursă de întrecere: . socio-culturali şi nemijlocit psihici. Fără ereditate normală şi în condiţii de maturizare organică.Caracteristici generale ale dezvoltării fizice: . interdependent şi ponderea lor nu este egală. înaintând în vârstă ritmul creşterii se diminuează pentru ca la maturitate să stopeze.creşterea şi dezvoltarea fizică nu este uniformă.

Diferenţele psiho-individuale până la un an Caracterizarea psihologică generală a copilului în diferite perioade de vârstă 1. Dezvoltarea psihică a copilului cunoaşte salturi calitative: . reprezentări.în plan afectiv se dezvoltă sentimentele morale şi estetice. Astfel băieţii le între pe fete atât ca forţă fizică cât şi greutate.urmează dezvoltarea memoriei .emoţii urmate de percepţii.sentimente superioare . a capacităţii de stăpânire de sine. estetice şi în final imaginaţia şi în special imaginaţia creatoare.intelectuale.băieţii intensifică ritmul la 9/10 ani.băieţii la 14/15 ani îşi intensifică din nou ritmul întrecând fetele definitiv. deşi nu există diferenţe în dezvoltarea psihică.dezvoltarea intensă a gândirii – mai întâi gândirea concret situaţională. le ajung pe fete şi le întrec .în fragedă copilărie predomină emoţiile . apoi gândirea abstractă. Dezvoltarea psihică se produce stadial.. II.Perioada prenatală . însă în fiecare stadiu unul din procesele psihice ocupă un loc dominant în raport cu celelalte. Aşa se explică dezvoltarea psihică care este asincronă la nivele diferite precum şi însuşiri care au ritmuri proprii de dezvoltare la diversele etape de vârstă. . Ritmul de creştere fizică este cel mai accelerat din întreaga existenţă umană. .apar forme noi de comportament şi cunoaştere. Însuşirile psihice nu se dezvoltă separat unele de altele ci în raporturi necesare şi în interacţiuni globale. . fetele îi întrec pe băieţi din nou. dar calităţile noi nu le desfiinţează pe cele anterioare ci le ridică nivelul prin restructurări succesive. 13/14 ani.predominarea atenţiei de la involuntară la cea voluntară .de la concepere până la naştere În această perioadă se formează structurile fundamentale ale corpului şi organele.dezvoltarea voinţei.în perioada de pubertate. . în etape distincte cu caracteristici proprii fiecărei vârste: Exemplu: . . memorie. morale. gândire şi voinţă.la vârsta de 6/7 ani fetele o iau înaintea băieţilor (primul avânt) . Astfel sunt în ordine procesele psihice: . 6 .Caracteristicile psihocomportamentale care ating nivelul de dezvoltare a adultului tind să rămână relativ stabile.

altui grup. Acum se manifestă diferenţe între copii. Îşi recunoaşte mama şi după miros.creştere rapidă (de 3 ori) . vehemenţi. merge. sesizarea permanentă a obiectelor. nervoşi. şi sunete întâmplătoare celui de-al treilea grup.-unui grup.înzestrat cu competenţe . Nou-născutul (0-1 an) Caracteristici ale sugarului: . În jurul vârstei de 1 an.toate simţurile funcţionează. Suptul înseamnă mai mult decât „a mânca”. stresul răsfrângându-se negativ asupra fătului. Copilul învaţă şi îşi reaminteşte experienţele intrauterine.Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare. Copiii mângâiaţi nu se dezvoltă normal. . S-a constatat că după 4 zile copiii din primul grup au plâns mai puţin şi au crescut în greutate. Se dezvoltă limbajul. putem spune că el „cucereşte” spaţiul. se apropie de lucruri periculoase fără frică (foc). adică se îmbogăţeşte vocabularul. fuge.are imaginea mintală a obiectelor.accelerarea creşterii motricităţii-apucare. În concluzie. sporeşte numărul de cuvinte. trage.reflexul suptului este înnăscut. 120 de bătăi/min. 2.este dependent de adult. La sfârşitul primului an se dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi celelalte persoane din familie. rosteşte primele cuvinte. se caţără. 7 . veseli. . au efecte benefice asupra nou-născutului. În urma unui experiment efectuat pe nou-născuţi cărora li s-au prezentat înregistrări cu frecvenţe diferite de bătăi cardiace: 80 bătăi/min. se încorporează senzaţii şi peste un timp copilul o recunoaşte pe mamă. . scuturare. sunt inerţi nu manifestă interes pentru lumea înconjurătoare şi întâmpină greutăţi în însuşirea limbajului. În această perioadă copilul este foarte dinamic. La două săptămâni răspunde la solicitarea mamei şi nu reacţionează la gesturile similare ale altei femei. În timpul suptului priveşte mimica mamei. Astfel unii sunt toleranţi. copilul preferă compania altor copii. umblă. . sociabili pe când alţii devin iritaţi. cei din grupa a 2-a au devenit iritaţi în aşa măsură încât experimentatorul a renunţat la experiment. uşor de distrat. s-a constatat că 80 de bătăi/min. Starea psihică a mamei are o importanţă deosebită.

Experienţa afectivă are o importanţă deosebită: zâmbetul. prin găsirea în oglindă. De exemplu prima identificare a lui „ego” are loc la 7 luni. râsul. Tot în ontogeneza timpurie se constituie complexul de intruziune care se manifestă în gelozie. Cercetările au arătat că separaţia de mamă pe o perioadă mai mare de o lună duce la o depresie ce are trei faze: 8 . După cum predomină imaginea mamei. În acest proces copilul are foarte mare nevoie de afecţiune. Printre primele complexe ontogenetice se manifestă complexul servajului care fixează situaţia de dependenţă a alăptării. bună sau rea. având o puternică încărcătură afectivă. Freud numeşte aceste stări timpurii afective = COMPLEXE. prin lărgirea formelor de autodiferenţiere. Spre sfârşitul primului an se manifestă o uşoară evidenţiere a structurilor psihice infantile. El atrage atenţia că aceste complexe se constituie ca efecte psihice nedirijate de conştiinţă şi rămân în experienţa precoce a copilului.acţionează ca o tendinţă de a vedea caracteristicile esenţiale păstrate care orientează simpatiile. mânia. Are un rol important în identificarea şi intrarea forţei lui „alter” şi a lui „ego”. mişcarea mâinilor. intensă. pentru că visele reflectă acele complexe făcute în fragedă pruncie. şi este legat de imagoul matern. Se consideră că teoria complexelor şi „Imago” au revoluţionat psihologia. în sensul că dacă face ceva interzis îşi dă seama şi încearcă să-şi repare greşeala.Pasivitatea: există copii curioşi care se angajează uşor în joc. simpatia evidentă. adaptabilitate la schimbările de mediu. dar există şi copii pasivi care pot fi buni observatori. iertătoaremamă rea care pedepseşte. Apar sentimentele ambivalente: mamă bună. visele sale etc. Aceasta exprimă implicaţia introducerii unui al treilea personaj într-o relaţie afectivă duală. Complexul= un ansamblu de tendinţe inconştiente care determină atitudinile unui individ. zâmbetul. Pasivitatea se datorează avitaminozei afective = suferă întreaga dezvoltare a copilului. Complexele se formează în primii ani şi au la bază cuplul: dragoste-ură. Acest complex se constituie în primele luni de viaţă şi persistă mai intens sau mai slab în toate conduitele de dependenţă. Se înregistrează o ritmicitate a vieţii vegetative. Caracterul se formează în funcţie de situaţia frustrantă. furia şi apoi mirarea. Mulţi autori au semnalat prezenţa acestei cerinţe vitale. antipatia. personalitatea se organizează şi creează motivaţia. „Imago”. Intensificarea acestei imagini de sine şi identificarea se va continua la fiecare nivel. aşa va relaţiona copilul cu lumea din jur = proiecţia eului.

este foarte puţin deosebit de antepreşcolar: . permiţându-i acestuia utilizarea unui material abundent. Jocul contribuie la dezvoltarea şi maturizarea psihologică prin care se conturează personalitatea (copilului) umană. se dezvoltă experienţa perceptiv-senzorială În această perioadă jocul ocupă un loc important în viaţa copilului.a) la câteva zile după plecarea mamei se observă tulburări de somn. . vomă. somnolent. nu posedă structuri gramaticale. . devine apatic.puţine cuvinte.preşcolarul mijlociu 4-5 ani 3. 1.copilul descoperă că toate lucrurile.are dificultăţi de adaptare la grădiniţă. b) limbajul situativ . acţiunile şi însuşirile au nume. încărcat de gesturi (2-5 ani) c) limbajul contextual . scade sociabilitatea creşte pulsul şi atitudinile de refuz. restrâns.cerinţei copilului de a se face înţeles. Copilul la vârsta preşcolară Stadiile preşcolarităţii: 1. cu priviri vagi goale. o creştere a acroşării sociale.Preşcolarul mic . c) refuză jucăriile. Există trei feluri de limbaj: a) limbajul mic-primitiv. Jocul conduce progresiv la subordonarea principiului plăcerii celui al realităţii (principiului realităţii). fenomenele. dispune de puţine cuvinte mai ales onomatopeice. 9 . se dezvoltă treptat. Vârsta antepreşcolară (1-3 ani) După un an. În jurul vârstei de 2 ani are loc formarea vorbirii în propoziţii.evoluează paralel cu cel situativ. alergie. b) susceptibilitate la boli.forma de activitate fundamentală este jocul. Comunicarea verbală se constituie de la 16 luni datorită: . pronunţă relativ inteligibil cuvinte şi propoziţii fără statut gramatical.procesele cognitive sunt impregnate de acţiune.preşcolarul mic 3-4 ani 2. .preşcolarul mare 5-6/7 ani. apare înţelegerea celor ce i se povestesc.

.nu înţelege indicaţiile referitoare la joc. memoria.reacţiile emotive sunt controlate. . . îşi dezvoltă percepţia orientată cu sarcini şi modalităţi proprii. 2.practică jocuri mai bogate în conţinut. .identificarea copilului cu grupul din care face parte. Are capacitate de adaptare de 80%. . . .-este atras de obiectele din jur şi percepe „ceea ce îi sare în ochi”= îi atrage atenţia.trăieşte intens emoţiile.îl preocupă realitatea externă.trece de la o stare la alta.Preşcolarul mijlociu .îşi organizează activitatea.începutul dezvoltării limbajului interior. Preşcolarul mare . .jocurile devin activităţi obligatorii. cu toate că jocul rămâne activitatea dominantă. mişcările sunt bruşte. . .percepţia se transformă treptat în observaţie.se conturează caracterul voluntar al celor mai multe procese psihice: atenţia. .socializarea .se adaptează bine în aproape toate situaţiile. are loc trecerea de la competiţie la colaborare. imaginaţia.se dezvoltă limbajul= 50 cuvinte/ lună.se instalează unele trăsături caracteriale = nucleul viitoarei persoane. . 3.se începe organizarea voinţei. poate renunţa la ceva trecător.limbajul îşi păstrează caracterul situativ.comunicările din timpul jocului sunt reduse.memorează uşor.gândirea este subordonată acţiunii cu obiectele. .se adaptează cu mai mare uşurinţă la mediu şi la cerinţele impuse de grădiniţă. . . .cercul cunoştinţelor se îmbogăţeşte. . .vorbeşte cu mândrie despre grădiniţa lui= ataşament . .memoria puternică . . . . dar nu-şi propune deliberat acest lucru. atent să facă şi el un cadou.specific pentru procesele intelectuale este desprinderea lor de noţiuni.este încă neîndemânatic. .jocurile au caracter colectiv.are preocupări variate. gândirea . .se manifestă primele atitudini. . .îşi face ordine în lucruri . insuficient coordonate.manifestă maximă receptivitate faţă de lume. .sensibilitatea la sărbătorirea zilei de naştere. 10 .îşi fac loc activităţile de învăţare sistematică.

. Se dezvoltă mult zonele corticale ale vorbirii ceea ce permite o extensie a limbajului. Problema creşterii în înălţime şi greutate este importantă pentru a rezista la eforturi. fapt care explică de ce preşcolarul efectuează mai uşor mişcări largi. Repere ale creşterii şi dezvoltării anatomo-fiziologice la preşcolari Creşterea în înălţime şi greutate este în funcţie de alimentaţie şi igienă şi de particularităţile structurii corporale.este inegal dezvoltat. lipsa de vlagă. dinamismul necontrolat.gruparea după criterii logice. Neuronii formează straturile corticale şi creşterea fibrelor mielinice care izolează nervii..se conturează premise importante pentru intrarea în şcoală.apare gândirea logică . în evidenţierea mişcărilor. lipsa de reacţie la stimulări de mediu. se stăpâneşte mai bine. în acţiuni practice. . Aceste aspecte legate de asimetrii se întâlnesc numai la om. construit după reguli gramaticale însuşite practic.se ataşează repede şi are deprinderi psiho-comportamentale pe care le pune în funcţiune în programul de viaţă şi activitate. 11 . iar cea ce amânare a unor reacţii ajută la stăpânirea de sine. de diferenţiere. ceea ce se evidenţiază în activităţile predominante fie pentru limbaj. abilităţi practice. Celulele se diferenţiază şi îşi perfecţionează funcţiile. Muşchii lungi ai membrelor superioare şi inferioare progresează mai rapid decât cei scurţi. Predominarea activităţii emisferei drepte se manifestă în orientarea spaţială..dispune de mai multă forţă şi agilitate. . înţelegere (când predomină emisfera stângă). . Este importantă şi problema biochimismului intern. predilecţia spre artistic ori spre logic. Creierul îşi măreşte volumul( dacă la naştere avea 370 de grame. rezultă însuşirea limbajului. Se conturează dominanta asimetrică a emisferelor cerebrale. capriciul. la sfârşitul preşcolarităţii este 4/5 din greutatea finală = 1200 g. gândire.limbajul devine mai bogat în resurse verbale. în sensibilitatea analizatorilor.de frânare. ample decât cele de precizie solicitate de activităţile de desen. logică. Sistemul muscular . Predominarea excitaţiei şi a inhibiţiei creează anumite stări ca: somnolenţa. cea de stingere a conexiunilor nervoase stă la baza uitării. ceea ce stă la baza preciziei. Se dezvoltă şi viteza de formare a conexiunilor nervoase. Aşa se explică de ce ritmul creşterii este mai lent dar mobilitatea este mai mare.atenţia voluntară îşi prelungeşte durata . Se diminuează activitatea timusului (glanda creşterii) în schimb se intensifică funcţia glandei tiroidiene şi a hipofizei. Se dezvoltă forme ale inhibiţiei . De asemenea este important să se ţină seama şi de procesul de osificare. neastâmpărul. la 3 ani are 370x3). Cea mai spectaculoasă modificare o întâlnim la nivelul sistemului nervos.

aproximativ pe la 6 ani. foloseşte gesturi atunci când povesteşte. imită modelele prezentate.Dezvoltarea psihică Una din nevoile fundamentale pe care o resimte preşcolarul este nevoia de mişcare.). Deprinderile se execută corect şi rapid cu minim de consum de energie. reprezintă o tendinţă generală a evoluţiei motricităţii. Dezvoltarea psihică este evidentă în domeniul senzorialităţii. îşi exprimă stările emotive prin mimică. copilul care dezmembrează obiectele. El îşi formează diferite tipuri de conduite independente (de alimentaţie. Nu este exclus ca o mişcare. Între 3-4 ani se diferenţiază şi denumesc culorile fundamentale( roşu. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie la îmbogăţirea şi diversificarea cunoştinţelor despre obiecte cât şi la formarea. (expl. de autoservire) prin care el se detaşează de mediul înconjurător.forţă. structurarea personalităţii copilului. galben. graţia se estompează în favoarea forţei. Percepţia se formează în cursul acţiunii şi se corectează. Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mişcării: formarea imaginilor (reprezentărilor). Pe prin plan apare sensibilitatea vizuală ( de 100de ori mai multe informaţii). albastru) ale spectrului solar. Nevoia de acţiune finalizată prin executarea diferitelor mişcări stă la baza dezvoltării psihice a copilului. Cu timpul. se verifică prin intermediul acţiunii. o deprindere să devină o mişcare haotică. armonioase. spontaneitatea în favoarea rigorii şi preciziei mişcărilor. Trecerea de la bruscheţe – graţie . vestimentare.la 5 ani). Emoţiile dezorganizează de obicei activităţile motrice. mişcare considerată ca element structural al acţiunilor cu obiectele. mişcările bruşte de la 3 ani sunt înlocuite pe la 4-5 ani cu mişcări fine. se individualizează. suple. Preşcolarul găseşte plăcere în acţiunile practice. Procesele senzoriale şi perceptive sunt legate de cele motorii. Acţiunea cu obiectele stă la baza formării imaginilor despre obiectul respectiv. dar nu şi cele intermediare (portocaliu. Sensibilitatea copilului se adânceşte şi se restructurează. Această perioadă „preşcolaritatea mijlocie” a fost numită „vârsta graţiei”. verde. igienice. Exigenţele şcolii care se prefigurează restrângând libertatea de mişcare. iar în altele capătă un grad de stereotipizare. imită acţiunile adulţilor. Copilul care ştie să se îmbrace singur. de automatizare. indigo. În acest caz mişcările se transformă în deprinderi. ca pe măsura consolidării ei să asistăm la perfecţionarea execuţiei. devine independent ceea ce contribuie la structurarea personalităţii. Orice deprindere implică în faza iniţială efectuarea unor mişcări mai ezitante. intenţiile posibile de realizare. copilul care priveşte doar de la distanţă obiectul. datorită spontaneităţii şi armoniei motricităţii. violet . 12 . spontane. creează un suport de autonomie reală şi îşi conştientizează responsabilităţile în raport cu propria persoană. În unele activităţi mişcările sunt libere.

centrarea pe obiect. Intelectul cuprinde procese psihice variate. Percepţia mărimii este mai dificilă. intenţionalităţii ceea ce face să apară forme noi şi anume percepţia de observare cu un anumit scop. Sarcina inversă este relativ mai simplă pentru copil. gândirea. în faţă…) Reprezentările au un caracter intuitiv-concret. Se dezvoltă şi percepţiile spaţiale. Intelectul înregistrează anumite restructurări. Gândirea evoluează în legătură cu limbajul.tactilă este încă insuficient coordonată.se dezvoltă mult auzul muzical. mai ales stabilitatea atenţiei. Percepţiile devin mai direct subordonate gândirii.Sensibilitatea auditivă devine de 2 ori mai fină iar sensibilitatea tactilă. Sensibilitatea auditivă la preşcolari cunoaşte specializări: . copiii percep forma. Percepţiile se vor desprinde treptat de particularităţile concrete ale situaţiilor. memoria. adâncimea datorită participării mai multor analizatori. Această legitate se păstrează când este vorba de un obiect necunoscut. Relaţia vizuală . Nu întâlnim la copii senzaţii în stare pură ele fiind integrale şi subordonate percepţiilor care le individualizează. cuvântul are un rol important în dezvoltarea reprezentărilor. Conceptele câştigă treptat în generalitate. limbajul . ceea ce înseamnă că gândirea operează cu constructe care nu sunt nici noţiuni individualizate şi nici noţiuni generale. Jocul este activitatea fundamentală care contribuie la dezvoltarea psihică. bazate pe experienţă. în precizie luând la rândul lor însuşirea treptată a conceptelor. pe caracteristicile lui reale fiind mult mai evidentă. Gândirea rămâne legată de imagine. imaginaţia care permit depăşirea experienţei senzorial-perceptive. Psihicul copilului se dezvoltă intens în activitatea de joc. care se subordonează văzului (instrument de control) şi auzului. este situativă şi egocentrică. Copilul are dificultăţi în recunoaşterea tactilă a obiectelor percepute anterior. Şi atenţia joacă un rol important în dezvoltarea intelectului.se dezvoltă mult auzul verbal (fonematic) . mărimea. Celelalte forme de sensibilitate (gustativă. trece într-un nou stadiu când se eliberează şi copilul poate tactil evidenţia însuşirile obiectului. de conotaţiile afectiv-emoţionale. olfactivă) se dezvoltă şi ele dar nu în aceeaşi măsură cu cea vizuală şi auditivă. Gândirea este preconceptuală sau cvaziconceptuală. Dacă obiectul este cunoscut recunoaşterea este fără dificultate. Noţiunile sunt empirice. Se dezvoltă percepţia distanţei (aproape –departe) şi în raport cu anumite repere (spre stânga. Psihologia jocului 13 .

confecţionare. povestiri şi totul îl cucereşte. între absenţa unui rezultat şi bucuria jocului. Expl.copilul se străduieşte să perceapă scene. modifică obiectele creând altele noi. prin diverse contradicţii dintre libertatea de acţiune şi conformarea la schema de joc. achiziţie. prin joc copilul participă la transformarea ambiantului ceea ce îi produce plăcere. Jocurile constituie o activitate fără a urmări un rezultat ori producerea unui lucru (deosebirea dintre joc şi muncă9. ceea ce este cunoscut şi recunoscut. 5. 6. b) jocurile ficţiune (jocul cu păpuşa) constituie un nivel de dezvoltare psihică mai înalt.ne aminteşte de peşti Copilul se caţără . pentru că intervine o interpretare mai complexă. d) Jocul de confecţionare . pentru că este orientat spre găsirea căilor de depăşire a unor obstacole. jocurile de ficţiune. jocul se dezvoltă continuu şi implicit dezvoltă personalitatea copilului. c) Jocurile de achiziţii (jocul de tipul ochi şi urechi). imagini. jocul0 activitate de gândire. în joc copilul reflectă ambianţa.pot fi mişcări foarte simple (cu braţele.În psihologie se menţionează că jocul este o etapă în evoluţia copilului. Teoria biogenetică a lui Hall Jocul copiilor reproduce în ordine cronologică manifestările evolutive de la omul primitiv până în zilele noastre. de la jocurile funcţionale. cu degetele) în cadrul loc copiii caută diferite efecte. acţiunea practică şi cuvântul reprezintă mijloacele jocului în procesul cunoaşterii realităţii. î joc se produce adecvarea la realitate. jocul= mod de dobândire a cunoştinţelor.vânătorul primitiv 14 . În jocurile de construcţii se realizează o adaptare la realităţi şi conduc la creaţii inteligente.copilul adună. combină. după expresia lui Piaget „transformă realul la trebuinţele eului”. 7. cunoaşterea realităţii. a) jocurile funcţionale . Jocurile. 3. iar prin imitaţie activitatea adultului. 2. Teorii psihologice despre joc 1. 4. copilul în baie . Particularităţile jocului 1. între repetiţie şi variabilitate. care cuprinde perioade succesive. prin acţiune.

Teoria postexerciţiului a lui Carr Susţine că practicarea unor jocuri este folositoare individului. produce mari satisfacţii. dar nu toate jocurile sunt foarte plăcute. 5. 15 . 4.Lazarus Anticipează teoria modernă a odihnei active. plină de iniţiativă şi fantezii. 7.Hall consideră că ontogeneza repetă filogeneza (dezvoltarea speciei umane). de diferitele profesiuni. Teoria plăcerii funcţionale . realizează o adaptare adevărată.Buhler Copiii se joacă pentru faptul că simt plăcere în joc. c) jocul = activitate atractivă. Acest proces se realizează prin canalizarea activităţilor spre cele legate de modul de viaţă al omului. şi astfel conduita va fi mai complexă. Teoria lui Piaget . e) în joc = se evidenţiază cele mai valoroase calităţi umane. Jocul simbolic reprezintă pentru inteligenţă ceea ce jocul de mişcare este pentru activitatea senzorio-motrică. confort psihologic. d) jocul = activitate totală care angajează întreaga fiinţă umană. Caracteristicile psihologice ale jocului sunt următoarele: a) jocul = activitate naturală. izvor al trebuinţei fireşti de mişcare şi activitate. 6. Teoria surplusului de energie Schiller şi Spencer Jocul = consum de energie suplimentară. 2. duc la creaţii inteligente. 3. curăţindu-l de apărarea unor instincte care contravin modului de viaţă uman. Teoria exerciţiului pregătitor a lui Gross Jocul exersează şi dezvoltă diferite calităţi fizice şi psihice în devenirea fiinţei adulte. Jocul este o îndeletnicire care reconfortează şui tonifică fiind supus odihnei totale (pasive). Teoria nu explică natura psiho-fiziologică a jocului. Jocurile simbolice şi cele de construcţii. Jocul = un pre-exerciţiu în pregătirea pentru muncă. Teoria recreaţiunii . b) jocul = activitate spontană. Nevoia de dezvoltare creează nevoia de a se juca.teoria asimilării adaptării Jocul transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele eului.

Relaţia joc şi organizarea mintală Jocul = formă de organizare a cogniţiei şi implicit o cale de organizare a cunoaşterii. jocul cu în comun funcţia semiotică (ştiinţa care studiază semnele) Jocul ca mijloc formativ şi informativ 16 .lume. Jocul ca mijloc formativ şi informativ Jocul ca modalitate de relaţie între eu şi lumea obiectivă şi a relaţiilor constituie formula primară a acţiunii umane. După 6 ani jocul îndeplineşte cerinţele învăţării: transformarea. Jocul = este generat ca acţiune de către interstimularea afectivă. Astfel copilul îşi formează pe baza unor diferenţieri şi integrări de aspecte moral-volitive din mai multe modele selective. desenul. compensatorie pentru că jocul este superior odihnei pasive. Astfel în cadrul jocului de exploatare. pentru că ea constituie o structură mintală şi unitară strâns legată între modalitatea stimulîntărire-răspuns. Piaget consideră că imitaţia mişcărilor.manipulare s-a constatat că la 6-7 ani copiii deosebesc formele şi mărimile. Jocul = rezultatul unei coexistenţe subiect. Jocul rămâne forma permanentă a procesului de învăţare. un model de personalitate care să-i dirijeze propria formare. Mecanismele intime le jocului sunt în esenţă mecanismele învăţării: palparea obiectelor. modificarea structurilor şi funcţiilor mintale şi organizarea lor după modelul activităţii intelectuale. Jocul bazat pe reprezentările copilului presupune existenţa unui mecanism de comutare de la realitatea concretă la realitatea mintală. Observarea jocurilor spontane ne dă un tablou bogat al achiziţiilor de abilităţi ale copilului. Acest mecanism fiind funcţia semiotică. limbajul.modificare.f) în joc = activitate recreativă. Felul în care jocul îşi exercită forţa de modelare a personalităţii copilului. deplasarea adică elaborarea spaţiului şi timpului senzorial (spaţiul şi timpul mintal). Aşa cum precizează Piaget „la dezvoltarea organizării stadiale a structurilor mintale corespund forme precise de joc”. relaţiile jocului au o importanţă majoră pentru că în cadrul jocului se structurează imaginea celuilalt şi a sinelui.

După Piaget„funcţia esenţială a tuturor formelor de joc este aceea că transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin supusă la trebuinţele eului. Deosebim două coordonate ale jocului: a) coordonata genetică –jocul se constituie ca schimb şi legătură cu mediul înconjurător. al doilea efect al jocului este cel de reglare. Schemele exercitate de joc sunt schemele pe care se bazează atât structura cât şi funcţiile personalităţii. cognitiv şi social. jocul constituind astfel o mare forţă predictivă în plenul dezvoltării psihologice a copilului. La rândul ei această asimilare este organizată de joc. Acţiunea ludică –naturală în joc a) –în comportamentul psiho-motor b) –în organizarea mintală a personalităţii afectiv-emoţionale.Jocul acţionează şi este activat de acest mecanism semiotic care permite ca jocul să devină o acţiune de comunicare. 2. Din punct de vedere genetic. primul dintre efectele jocului este cel de transformare al realului care antrenează structura fundamentală a personalităţii. funcţia centrală (cea semiotică) imprimă forma de relaţie obiectuală şi de comunicare. implică atât maturizarea cât şi dezvoltarea funcţională a actelor motorii. Prin intermediul jocului copilul dobândeşte acea autonomie. a) Jocul şi comportamentul psiho-motor Acţiunea ludică ocupând primul loc în comportamentul copilului. 1. Acestea devin funcţiile reglatoare ale sistemului psihic. de optimizare cognitiv-afectivă. motivaţional. c) –în structurarea personalităţii. Apariţia foarte timpurie a jocului în strânsă legătură cu structura afectivă face ca acţiunea ludică să contribuie la structura eului afectiv. Operaţia de transformare duce la asimilarea realului de către copil . Jocul nu 17 . Numeroase studii (Dembo) asupra jocului copiilor nervoşi a arătat efectele lipsei activităţii ludice în copilărie asupra formării personalităţii.” Efectele jocului: 1. b) coordonate -diversitatea formelor acţiunii ludice care este o consecinţă directă a sensurilor genetice ale jocului. jocul are gradaţii care de la o vârstă la alta semnalizează apariţia funcţiilor. acea personalitate şi chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea de adult.

mişcări simulatorii de tipul gânguritului -întorsul capului -scutură jucările -apucare dirijată -urmăreşte o jucărie în cădere -priveşte jucăria pusă pe masă -ridică jucăria şi o duce la gură(verifică) -se rostogoleşte în pătuţ -face mişcări de pedalare 6-8 luni -trece jucăria dintr-o mână în alta -se întoarce de pe spate pe burtă -poate rămâne şezând -loveşte două jucării între ele -observă imaginea din oglindă -apucă câte o jucărie în ambele mâini. deci trebuie să urmărim comportamentul psiho-motor pe vârste: 0-6 luni. 8-12 luni -trage şi aruncă obiectele -culege ob.poate fi conceput în afara comportamentului motor. de comportament social 2-3 ani -coboară scara -sare -stă pe un picior -stă pe vârfuri -imită gesturile adultului în acţiuni simple 18 . mici şi le apucă între degetul mare şi arătător -îşi apropie un obiect servindu-se de o sfoară -găseşte jucăria ascunsă -se deplasează şi începe să cucerească spaţiul camerei 12-18 luni -mers independent -mers cu spatele -construieşte turn din cuburi -articulează sunete şi cuvinte 18 luni-2 ani -loveşte cu piciorul bucurându-se -întoarce filele -desenează o linie model -imită acţiuni simple -strică jucăriile -dă mâna -au loc sisteme de joc.

precizie în mişcare -mişcări coordonate ritmic (dans) -pantomimă -acţiuni organizate de performanţă 12-14 ani . pentru că categoria psihică majoră piagetiană o constituie inteligenţa ca formă de echilibru şi adaptare prin cunoaştere.sport de eprformanţă joc.(motivul real al întrecerii este mândria personală) ! jocul este o încercare a personalităţii! 14-16 ani -abilităţi motrice plurivalente şi la potenţial maxim. -jocuri de competiţie. forţă.deosebire.abilităţi sportive de performanţă . c) Jocul şi inteligenţa 19 . Piaget acorda o importanţă deosebită jocului şi în special jocului simbolic.sport (activitate distractivă şi nu antrenament) b) Jocul şi organizarea mintală În sistemul psihologiei genetice.3-5 ani -copiază un cerc -îndoaie hârtia -sare coarda -lucrează cu ambele mâini 5-7 ani -deosebeşte dreapta de stânga la propriul corp -fixarea lateralităţii -joc dominat de mişcare -gamă variată de sisteme sociale şi comportamentale 7-8 ani -abilitate mintală şi manuală -construcţii laborioase -performanţă motrică -dirijează acţiunile conform unui plan mintal 8-9 ani -abilitate în confecţionarea jucăriilor -abilităţi tehnice şi spaţiale -acţiuni organizate de lungă durată 9-12 ani -schema corporală însuşită -viteză.

Obligat să se adapteze lumii adultului.deficienţii mintali nu se joacă sau nu ştiu să se joace.Jocul simbolic (Piaget) . este minimă şi nu pot învăţă spontan să se joace. Cauzele sunt legate nu de instinct ci de cunoaştere. Funcţia de asimilare a eului pe care o are jocul simbolic se manifestă sub diferite forme (afectiv) care se află în slujba unor interese cognitive: . agresivitatea sau identificarea cu agresorul. Elementele intelective ale jocului în evoluţia lor autogenetică 0-6 luni -recunoaşte persoanele(surâs) -coordonări intersenzoriale -îşi examinează mâinile -generalizează schemele prime prin asimilarea schemelor noi 6-8 luni -percepe forma obiectelor -apar serii temporale ordonate în funcţie de succesiunea evenimentelor principale -recunoaşte părţile corpului -recunoaşte figura în oglindă -distinge între acţiune şi scopul ei 20 . deci psihanaliza infantilă utilizează materiale ale jocului.apogeul jocului infantil. Simbolismul jocului se aseamănă cu cel al visului. şi deci e necesar pentru echilibrul său intelectual şi afectiv să facă activităţi a căror motivaţie să nu fie adaptare la real ci dimpotrivă asimilarea realului la eul său. dar ne vom forma un mecanism de bază al învăţării. Capacitatea lor de imitare.la lichidarea conflictului dintre suspendarea trebuinţelor . Datorită limitelor biofiziologice ale deficienţilor mintali nu vom putea obţine structuri de simboluri de calitate superioare.la restructurarea de roluri superioare şi anterioare trebuinţelor printr-o utilizare particulară a funcţiei semiotice pentru a exprima ceea ce nu poate fi exprimat şi asimilat numai prin mijloacele limbajului. Jocul presupune existenţa unui mecanism de comutare de la realitatea concretă la realitatea mintală = funcţia semiotică. . Jocul transformă realul printr-o asimilare la trebuinţele eului în timp ce imitaţia este o acomodare la modelele exterioare. de adaptare. La deficienţii mintali jocul simbolic este slab reprezentat. copilul nu reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele afective şi chiar intelectuale ale eului său.fobiile. de stocare de informaţie. Observaţie . retragerea din funcţiile de risc sau retragerea din competiţie.

imitaţie intenţională 2-3 ani -reprezentări globale -imitarea globală a modelului -improvizaţiile pornesc de la realitate -descrie o imagine -jocul de construcţii dirijat de schemă 3-5 ani -transportarea acţiunilor exterioare ale modelului în jocul simbolic -nedisjuncţie între real şi imaginar -are simţul umorului. 5-7 ani -imitarea fidelă a adulţilor -operează prin deducţii. 8-12 luni -curiozitatea -reprezintă grupurile corporale -debutul intenţionalităţii -interes pentru explorarea obiectuală -scheme simbolice -acomodarea intenţională repetările sunt condiţionate de noutate 18-2 ani -arată 5 părţi ale corpului -face turn din trei cuburi -are reprezentări. elemente de analiză şi sinteză -elaborarea unui plan de joc -reproduceri identice sau analoage.analiza intelectivă a modelului uman selectare din filme şi lecturi .-determină permanenţa ob. imitaţie amânată. -descoperă cauzalitatea spaţială. 7-8 ani -performanţa interindivizi în scopul afirmării de sine -etica de joc (să nu trişezi9 -înţelege consensul materiei -are loc anticiparea şi retroacţiunea 8-9 ani .jocuri de rol -creează jucării 21 .

. 12-14 ani -improvizaţii dramatice. impulsivitate afectivă . Afectivitatea la: 0-6 luni .-respectă regulile . Copilul trăieşte realitatea evenimentelor.manifestări afective: plăcere.bucuria la vederea mamei . deghizări -înţelege consensul volumului -v= s/t 15-16 ani -scop îndepărtat al jocului -stăpâneşte raţionamentul logic (şah. table) d) Jocul şi dezvoltarea proceselor motivaţionale În nici o activitate umană. atitudinea adultului. cu excepţia creaţiilor artistice nu există o trăire mai intensă ca în joc. contagiune afectivă legată de mimică.precizarea consecinţelor încălcării regulilor. mânie. voce.copilul este receptiv la manevrele de calmare. Nevoia de joc o constituie necesitatea relaţiei afective cu mediul. Trăirea totală a situaţiei exprimă participarea afectivă. 6-8 luni -stare de nelinişte -ataşare afectivă de persoane sau jucării -interes pentru culori -întărirea prin noutatea descoperirii -egocentrismul 8-12 luni -primele motive ludice interne -creşte satisfacţia de reuşită 22 .motivaţia acţiunii este plăcerea. factor la care ia parte. furie. veselie. 9-12 ani -predispoziţie pentru explorare -nevoia de a-şi ordona cunoştinţele -are perspectiva propriului progres -înţelege consensul greutăţii.

-debutul decentrării afective -securitate afectivă în mediul curent -curiozitate -bucuria obstacolului învins 1-2 ani -plăcerea de a strica jucării -nevoia de afectivitate -ataşament şi simpatie 2-3 ani .preia simpatiile şi antipatiile -aversiune pentru activităţi în care a eşuat -timiditate şi culpabilitate 3-5 ani -simpatia faţă de adulţi -iluzia autonomiei totale create de jocul simbolic -refuză eşecul -reacţionează la umilinţe. cinste .conştiinţa de grup -expansivitate -nevoia de autonomie -comportament de apărare şi atac 12-14 ani 23 . 5-7 ani -atitudine de înţelegere faţă de cei mici -admiraţie faţă de adulţi -simpatii şi antipatii 7-8 ani -afirmarea de sine -urmăreşte succesul imediat -sentiment de dreptate.curaj -autonomie morală -respect reciproc -atracţie pentru modelele din filme -detaşarea de personaj 9-12 ani -libertate afectivă -domină dorinţa de câştig imediat . responsabilitate.

un stil de muncă intelectuală independentă şi un regim de activitate intelectuală psihică de răspundere. au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea fizico-psihică şi socială. De ce ţinem minte prima zi de şcoală? –pentru că eşti pregătit psihologic.de o bază psiho-fiziologică precară( instabilitate neuro-psihică) . Studiile de psihologie şcolară înregistrează dificultăţi multiple de adaptare generate fie: . planuri şi programe cu valoare structurală pentru activitate. Şcoala impune modele de viaţă. Mediul şcolar este complet diferit de cel familial. el fiind creat nu pentru a distribui satisfacţie afectivă ci pentru muncă organizată. Mica şcolaritate este perioada când se modifică substanţial regimul de viaţă şi muncă al copilului. funcţii şi roluri. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Învăţarea şcolară va solicita intens activitatea intelectuală iar procesul de însuşire gradată a cunoştinţelor . chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei. o poziţie socială. dificili.-sociabilitate -adeziune la un scop colectiv -dorinţa de afirmare -criza juvenilă -alternanţa unei conduite copilăreşti şi elementele unei conduite adulte 14-16 ani -amor propriu -identificarea cu sine -dezvoltarea conştiinţei de sine -predomină sentimente intelectuale. Şcoala oferă cunoştinţe pe care el nu le poate dobândi singur. un spirit de ordine şi disciplină atât în acţiuni cât şi în gândire. Caracterizarea vârstei şcolare mici Intrarea copilului în şcoală este un moment foarte important în viaţa lui.dificultăţi legate de mediul şcolar (sarcini copleşitoare. adică pentru adaptarea la regimul de şcoală. Şcoala dezvăluie respectul faţă de muncă şi responsabilitate ca trăsături psihice active. Şcoala îi dezvăluie copilului viaţa socială. Astfel primii 4 ani de şcoală. Şcoala aduce în viaţa copilului un anumit orar. alte cauze) 24 . cuprinsă în programe va contribui la organizarea şi dezvoltarea strategiilor de învăţare pentru toată viaţa. educatori fără experienţă. realizând o instrucţie şi o educaţie instituţionalizată şi obligatorie. Copilul îşi câştigă un statut nou. morale şi estetice. sistematică şi disciplină. prestigiu.

25 . de tactul lui în crearea unui climat psihologic favorabil. inteligenţă. Se dezvoltă considerabil procesele senzoriale. diferenţierile fonematice se încheie în perioada preşcolară. fără teama de a fi ridicol.fixaţiile afective negative (negativismul rezultat al educaţiei greşite în f familie) . abilitate fizică şi chiar vestimentaţie şi sociabilitate. Dacă se constată pronunţări incorecte putem vorbi despre o dezvoltare incorectă a laturii fonetice. inferioritate. Însuşirea laturii semantice (a sensului). se străduieşte să execute cât mai corect sarcinile şcolare. Când intră în şcoală. Conduita şcolarului mic se caracterizează prin vioiciune. Se constată o dezvoltare considerabilă a analizatorului kinestezic. însuşirea laturii fonetice.mutaţiile bruşte(noi exigenţe şi îndatoriri) duc la şocul şcolarităţii asemănător cu cel al naşterii şi al debutului pubertăţii. dominanţe. stare de confort psihologic. deci e nevoie de logoped. Copiii se compară între ei după gradul de instruire. când copilul se simte bine. O mare sensibilitate vizuală. superioritate. simte nevoia să fie recompensat. tendinţă permanentă de mişcare. Procesul de osificare este intens. După 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului precum şi procesele de calcificare la nivelul osaturii mâinii. există trei atribute ale conceptelor ce se modifică odată cu vârsta. auditivă şi caracterul concret al gândirii ceea ce reclamă folosirea materialelor intuitiv-concrete. despre care a vorbit K. Levin. Mediul şcolar are un climat mai puţin protector. copilul stăpâneşte destul de bine sistemul limbii materne. Şcolarul mic se ataşează cu uşurinţă de adult. Cadrul didactic înclină în raporturi mai puţin intime. apare precizia reacţiilor. Particularităţi psiho-fiziologice Vârsta de 6-10 ani este favorabilă dezvoltării forţelor fizice şi intelectuale ale copilului. (20-24 kg. 122-124 cm) În dezvoltarea funcţiilor sistemului nervos se accentuează procesul de diferenţiere a excitaţiei şi inhibiţiei. Aşa apar ierarhizările. Se dezvoltă musculatura fină necesară pentru scris. se perfecţionează precizia reacţiilor motrice. ceea ce-i dă încredere în forţele proprii şi stimulează activismul lui. iar colegii nu sunt dispuşi să dea dovadă de atâta înţelegere. Soluţionarea acestui decalaj între social şi intelectual depinde de cadrul didactic. climat pe care şi l-a dorit copilul. performanţe. rangurile..

2. Însuşirea citit scrisului .claritatea.înţelesul ce este acordat unui concept de copil şi gradul în care sensul cuvintelor devine relativ asemănător şi acceptabil din punct de vedere social. Însuşirea gramaticii contribuie la dezvoltarea gândirii pentru că exprimarea precisă şi corectă din punct de vedere gramatical este o cerinţă a gândirii logice. Diferenţierea sunetelor/literelor ca elemente componente ale cuvintelor. 2. . Se orientează bine în timp datorită datelor calendaristice. Statutul .rezultatul unei eredităţi favorabile dar şi 26 . . Accesibilitatea .apreciază corect noţiunile de azi-ieri-mâine. Precocitatea poate fi: .are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea psihicului. În procesul activităţii de învăţare se dezvoltă procesele de cunoaştere. . Copilul începe să perceapă cuvinte şi propoziţii ca fenomene de limbă cu anumite reguli. Însuşirea limbii scrise contribuie la perfecţionarea limbii vorbite. Se diferenţiază sunetele şi corespondentele lor grafice şi să fie asociate mintal astfel încât atunci când elevul vede litere să poată pronunţa sunetul şi invers. În şcoală se dezvoltă şi expresivitatea limbajului. Acest lucru se realizează prin despărţirea cuvintelor în silabe. În întregul proces de însuşire a scris-cititului se evidenţiază trei etape: 1. perceperea formei obiectelor cu prilejul activităţii de desen. iar cele plăcute o comprimare a duratei. Elevul de vârstă şcolară mică face paşi foarte pronunţaţi în dezvoltarea intelectuală care nu se consumă numai prin rigorile lecţiilor şcolare. In contextul vieţii există o creştere a aptitudinilor intelectuale. „un fenomen de precocizare”. Validitatea conceptelor . prin instruire în familie (învăţare de acasă). 3. 3. Consolidarea citit-scrisului din primele 2 clase.se dezvoltă reprezentările spaţiale ceea ce permite să poată deosebi dreapta de stânga cu referire la sine şi la alţii. aprecierea duratei percepute şi a succesiunii evenimentelor este influenţată de starea lor emoţională şi caracterul activ.1. exactitatea şi stabilitatea de folosire pe planul gândirii. Limbajul continuă să se dezvolte şi sub aspectul structurii gramaticale. Emoţiile neplăcute provoacă o dilatare a timpului.de înţelegere şi folosire a conceptelor.Apreciază corect durata unei ore. concomitent se face o pregătire a capacităţii de scriere. La 6-7 ani copilul stăpâneşte peste 300 de concepte pe care le utilizează în vorbire. Cerinţele exprimării corecte se zăresc cel mai bine în limbajul scris.

ceea ce nu sare în ochi). . funcţii şi roluri. participarea la actul perceptiv a cât mai multor organe de simţ. Decisive sunt condiţiile de formare optimă a personalităţii copilului. Condiţiile de bază pentru asigurarea unei percepţii corecte sunt: . . Învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Şcoala îi dezvăluie copilului viaţa socială. Copilul începe să gândească dacă are probleme noi (fără analogie). se constată o lărgire a câmpului vizual central şi periferic. Toate acestea stau la baza dezvoltării proceselor cognitive.prestigiu. El trebuie să reţină tot ceea ce se poate învăţa. . .compararea şi stabilirea asemănărilor şi deosebirilor (gândirea). La 6-7 ani. Copiii generalizează percepţia dirijată duce la dezvoltarea spiritului de observaţie (percepţie selectivă) Copilul sesizează ceea ce este mai ascuns. Învăţarea şcolară va solicita intens activitatea intelectuală iar procesul de însuşire gradată a cunoştinţelor .. percepţii . senzaţii. Elevul este o fiinţă activă. Pentru a trezi interesul este necesar ca învingerea dificultăţilor să satisfacă o anumită trebuinţă. Oamenii caracterizaţi prin „lene intelectuală” ocolesc dificultăţile.distanţei. Procedând prin diferenţieri succesive de la global la elemente prime are loc analiza şi sinteza ca în învăţarea cititului. Copilul îşi câştigă un statut nou. dar şi o creştere a preciziei în diferenţierea formei.orientarea percepţiilor cu ajutorul cuvintelor dascălului.se dezvoltă scheme logice legate de sensul cuvintelor.condiţii optime de dezvoltare. o poziţie socială . cuprinsă în programe va contribui la organizarea şi dezvoltarea strategiilor de învăţare pentru toată viaţa.pentru a ajuta procesul de observare şi generalizare este necesară prezentarea unui material intuitiv variat. Astfel. reprezentări. Precocitatea nu oferă întotdeauna garanţia performanţelor excepţionale. Aceste aspecte perceptive contribuie la dezvoltarea gândirii.analiza obiectelor şi fenomenelor percepute. cât şi propriul său mod de gândire. 27 . Caracterizarea vârstei şcolare mici Intrarea copilului în şcoală este un moment foarte important în viaţa lui. care pot provoca nelinişte intelectuală. dar lipsită de independenţă. De ce ţinem minte prima zi de şcoală? –pentru că eşti pregătit psihologic. învăţătura nu dirijează procesul dezvoltării ci îi impune elevului atâtea cunoştinţe de-a gata.creşte acuitatea perceptivă. Deseori apar nivelări şi chiar regresiuni. . mărimii . -.

Prin axarea pe activităţi complexe şi variate şcoala formează capacităţi de activitate. cultivă respectul faţă de muncă. În această perioadă începe să se dezvolte inhibiţia de diferenţiere care constă în precizia reacţiilor şi precizia cunoştinţelor la elevi. tendinţă permanentă de mişcare. adică pentru adaptarea la regimul de şcoală. apare precizia reacţiilor. de a râde cineva pe seama lor.Şcoala impune modele de viaţă. Particularităţi psiho-fiziologice Vârsta de 6-10 ani este favorabilă dezvoltării forţelor fizice şi intelectuale ale copilului. Activitatea şcolară la clasele primare în primele 2 clase mai ales. Astfel primii 4 ani de şcoală. multilateralitate şi atractivitate şi de aceea este de dorit ca procesul de instruire să îmbrace un caracter de joc la care copilul 28 . Şcoala aduce în viaţa copilului un anumit orar. formează disciplină şi responsabilitate ca trăsături psihice active. un spirit de ordine şi disciplină atât în acţiuni cât şi în gândire. Conduita şcolarului mic se caracterizează prin vioiciune. au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea fizico-psihică şi socială. şi practice. In practica şcolară există numeroase jocuri care stimulează interesul copilului pentru diferite activităţi. stimulatoare poate fi realizată prin sublinierea succeselor în timpul efectuării diferitelor activităţi şcolare şi în special o trăire favorabilă emoţională se realizează prin acel climat psihic de optimism în clasă. pozitivă. ceea ce este foarte important în învăţarea scrisului. el fiind creat nu pentru a distribui satisfacţie afectivă ci pentru muncă organizată. O trăire psihică favorabilă. realizând o instrucţie şi o educaţie instituţionalizată şi obligatorie. Creşterea în înălţime şi greutate este proporţională (20-24 kg. Şcoala dezvăluie respectul faţă de muncă şi responsabilitate ca trăsături psihice active. planuri şi programe cu valoare structurală pentru activitate. sistematică şi disciplină. de veselie şi colaborare cu ceilalţi fără teamă de a fi ridicol. Mica şcolaritate este perioada când se modifică substanţial regimul de viaţă şi muncă al copilului. Mediul şcolar este complet diferit de cel familial. Se ştie că trăirea afectivă a actelor motrice dinamizează şi măreşte capacitatea de recepţie a copilului. un stil de muncă intelectuală independentă şi un regim de activitate intelectuală psihică de răspundere. legat de confortul psihic al copilului. trebuie să se caracterizeze prin simplitate. Şcoala oferă cunoştinţe pe care el nu le poate dobândi singur. chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei. Se constată o dezvoltare considerabilă a analizatorului kinestezic. se perfecţionează precizia reacţiilor motrice. 122-124 cm) În dezvoltarea funcţiilor sistemului nervos se accentuează procesul de diferenţiere a excitaţiei şi inhibiţiei. deprinderi intelectuale.

care se găsesc la limita posibilităţilor copilului. Aceasta nu înseamnă că activitatea şcolară să fie prea uşoară. dar problemele de competiţie se pun deja la vârsta şcolară mică.. dar ele dobândesc un caracter pronunţat la vârsta şcolară mijlocie şi mare. Pentru că competiţia face discrepanţă şi este de ocolit în primele clase. se străduieşte să execute cât mai corect sarcinile şcolare. Deşi în mai mică măsură. la clasele primare se pun 2 probleme importante de profilaxie psihopedagogică: este greşită atât suprasolicitarea cât ş subsolicitarea potenţialului fizic şi psihic al copiilor de vârstă şcolară mică. Suprasolicitarea determină tendinţa de abandonare a activităţii. numai aceasta poate fi stimulent pentru eforturile din ce în ce mai mari iar copilul să poată gusta din satisfacţia succesului. auditivă şi caracterul concret al gândirii ceea ce reclamă folosirea materialelor intuitiv-concrete. competiţie. La vârsta şcolară mică apar în mod pregnant problemele de profilaxie psihopedagogică. Şcolarul mic se ataşează cu uşurinţă de adult. şi mai mult pe ajutorul direct acordat elevilor în diferite forme de activitate şcolare. În ciuda faptului că. Se dezvoltă musculatura fină necesară pentru scris. dar şi procesele de calcificare la nivelul osaturii mâinii. activitatea motrică pare inepuizabilă la şcolarii mici. Astfel. După 7 ani este intens procesul de osificarea la nivelul toracelui. Se dezvoltă considerabil procesele senzoriale. aprecieri şi note. simte nevoia să fie recompensat. Percepţia este procesul prin care se extrage informaţia utilă iar copilul manifestă selectivitate coerenţă şi subtilitate privind legături cu experienţa personală. O mare sensibilitate vizuală. sub nivelul potenţialului real al copiilor deoarece doar prin dificultăţi. Astfel. capacităţile senzorio-perceptive şi interpretative ale percepţiei la şcolarii mici devin mai acute şi eficiente şi aceste capacităţi senzorio-perceptive se 29 . produce plictiseală şi chiar indisciplină. precum şi al bazinului. Tot procesul instructiv-educativ este necesar să se bazeze mai puţin pe aspecte de performanţă. Dezvoltarea intelectuală Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe planul dezvoltării intelectuale se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ al percepţiei şi dezvoltarea observaţiei ca instrumente ale cogniţiei. ei simt nevoia să fie răsplătiţi prin laude. Învăţătorul poate avea aici o mare influenţă asupra activităţii elevilor de aceea sfaturile sunt folosite cu mult tact. ei sunt capabili să se joace timp îndelungat cu toate acestea este necesar ca efortul fizic şi intelectual să fie dozat.să participe cu plăcere. proces care nu este ereditar ci se dobândeşte. In plus. al claviculei şi al coloanei vertebrale. iar predominarea unei atenţii involuntare presupune organizarea întregii activităţi şcolare în mod plăcut atractiv şi cu o coloratură emoţională.

Însuşirea limbajului presupune şi dezvoltarea expresivităţii în vorbire.se referă la claritatea. datorită faptului că ora este unitatea de timp a activităţilor şcolare. care se realizează prin tehnici de citire. însuşirea laturii fonetice. Limbajul continuă să se dezvolte şi sub aspectul structurii gramaticale.înţelesul ce este acordat unui concept de copil şi gradul în care sensul cuvintelor devine relativ asemănător şi acceptabil din punct de vedere social. mâine. dar mai ales raportate la realitate. Dacă se constată pronunţări incorecte putem vorbi despre o dezvoltare incorectă a laturii fonetice. de bună dispoziţie. Copilul începe să perceapă cuvinte şi propoziţii ca fenomene de limbă cu anumite reguli. Aprecierea duratei percepute şi a succesiunii activităţilor şcolare este pregnant influenţată de starea lor emoţională şi caracterul activ al activităţii desfăşurate. In condiţiile vieţii şcolare se îmbunătăţeşte foarte mult percepţia spaţială. apreciază corect durata unei ore. Stările penibile fac ca activitatea să pară insuportabil de lungă. Se dezvoltă percepţia formei obiectelor şi aceasta se antrenează mai ales cu prilejul activităţilor de desen. neplăcute. se orientează bine în datele calendaristice. Timpul astronomic. şcolarul mic poate deosebi dreapta de stânga cu referire la sine. aprecierea mărimilor şi a distanţelor. În ceea ce priveşte percepţia timpului. Cerinţele exprimării corecte se zăresc cel mai bine în limbajul scris. Însuşirea limbii scrise contribuie la perfecţionarea limbii vorbite. Statutul conceptelor . provoacă o dilatare a timpului. înţeleg scurgerea timpului. obiectiv şi timpul „psihologic” nu concordă. 1. şcolarii mici utilizează corect noţiunile: azi. Când intră în şcoală. copilul stăpâneşte destul de bine sistemul limbii materne. Într-o stare de bucurie. 3. Accesibilitatea de înţelegere şi folosire a conceptelor. în mod treptat. Validitatea conceptelor . Şcolarul mic apreciază relativ bine distanţele mai mici cu care este familiarizat: distanţa de 1m. La 8-10 ani copilul stăpâneşte peste 300 de concepte pe care le utilizează în vorbire. Emoţiile plăcute comprimă subiectiv duratele şi accelerează succesiunile. 1km. se exercită şi se dezvoltă. timpul trece pe nesimţite. ieri. De asemenea. exactitatea şi stabilitatea de folosire pe planul gândirii a conceptelor.antrenează. deci e nevoie de logoped. 2. 30 . Însuşirea gramaticii contribuie la dezvoltarea gândirii pentru că exprimarea precisă şi corectă din punct de vedere gramatical este o cerinţă a gândirii logice. Referitor la însuşirea laturii semantice (a sensului) a limbii. diferenţierile fonematice se încheie în perioada preşcolară. există trei atribute ale conceptelor ce se modifică odată cu vârsta. În legătură cu reprezentările spaţiale. dar şi la alte persoane. în schimb emoţiile negative.

performanţe. fie pe o bază psihofiziologică precară. la ocupaţiile şi relaţiile şcolare presupune o oarecare maturitate din partea copilului. Acest mediu şcolar este creat pentru a distribui satisfacţii şi nu pentru a crea aspecte distractive. Studiile înregistrează dificultăţi multiple de adaptare. Acest lucru se realizează prin despărţirea cuvintelor în silabe. Mutaţiile bruşte în viaţa micului şcolar şi mai ales noile exigenţe i-au determinat pe specialişti să vorbească despre „şocul şcolarizării” pe care l-au asociat cu debutul pubertăţii. iar colegii nu sunt dispuşi să dea dovadă de atâta înţelegere. continuă şi bine organizată. 2. Copilul învaţă să numere. Precocitatea nu oferă întotdeauna garanţia performanţelor excepţionale. se poate sublinia că mica şcolaritate este perioada când se modifică substanţial regimul de muncă şi de joacă. Fie dificultăţi legate de fixaţiile afective negative ale copiilor. sarcini copleşitoare. negativismul. In astfel de cazuri spunem despre copii că este precoce.are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea psihicului. Ca o concluzie la toate acestea. Consolidarea citit-scrisului din primele 2 clase. fie dificultăţi legate de mediul şcolar. caracterul încrezut şi superficialitatea. În întregul proces de însuşire a scris-cititului se evidenţiază trei etape: 1. abilitate fizică şi chiar vestimentaţie şi sociabilitate. Decisive sunt condiţiile de formare optimă a personalităţii copilului. să deseneze.superior dotat. pentru a pătrunde într-un nou univers de legături sociale şi pentru a-şi asuma îndatoriri. Mediul şcolar aduce cu el un climat mai puţin protector. să cânte la instrumente muzicale asemenea adulţilor. Elevul de vârstă şcolară mică face paşi foarte pronunţaţi în dezvoltarea intelectuală care nu se consumă numai prin rigorile lecţiilor şcolare. De aceea. Cadrul didactic înclină spre raporturi mai puţin intime. Se diferenţiază sunetele şi corespondentele lor grafice şi să fie asociate mintal astfel încât atunci când elevul vede litere să poată pronunţa sunetul şi invers. să citească înainte de 6 ani. ca rezultat al unei educaţii greşite în familie. Precocitatea poate fi: -rezultatul unei eredităţi favorabile dar şi consecinţele condiţiilor optime de dezvoltare. Aşa 31 .Însuşirea citit scrisului . ci pentru o muncă disciplinată. „un fenomen de precocizare”. cum ar fi instabilitatea neuropsihică. inteligenţă. cum ar fi încăpăţânarea. Diferenţierea sunetelor/literelor ca elemente componente ale cuvintelor. prin instruire în familie (învăţare de acasă). In contextul vieţii există o creştere a aptitudinilor intelectuale. Deseori apar nivelări şi chiar regresiuni. adaptarea la şcoală. concomitent se face o pregătire a capacităţii de scriere. Copiii se compară între ei după gradul de instruire. educatori dificili şi fără experienţă.

dominanţe. Se dezvoltă caracterele sexuale secundare şi apare atracţia specifică spre sexul opus. în schimb au loc profunde procese în dezvoltarea funcţională a scoarţei cerebrale. încât pubertatea presupune şi încheierea procesului de maturizare. Levin. În felul acesta şcoala îşi exercită calitatea ei formatoare asupra evoluţiei copilului de vârstă şcolară mică. Particularităţile psihofiziologice Transformările biologice constau în primul rând în procesul maturizării funcţiilor sexuale. Membrele inferioare şi superioare cresc. Aşadar băieţii şi fetele din această vârstă sunt deja prea mari să fie consideraţi copii. iar băieţii puşti. În această perioadă însă creierul nu creşte prea mult. climat pe care şi l-a dorit copilul. rangurile. Se intensifică simţitor forţa fizică şi se produc modificări în activitatea organelor interne. dar prea mici să fie trataţi ca şi adulţi. De aceea fetele sunt domnişoare. Este o etapă ontogenetică a conturării personalităţii. o mişcare ce se desfăşoară în direcţiile începute în anii copilăriei. ceea ce-i dă încredere în forţele proprii şi stimulează activismul lui. mai ales funcţionarea cardiovasculară şi respiratorie. Soluţionarea acestui decalaj între social şi intelectual depinde de cadrul didactic.apar ierarhizările. VÂRSTA ŞCOLARĂ MIJLOCIE (PREADOLESCENŢA) Se mai numeşte şi pubertate. Este perioada de tranziţie şi de aceea pune anumite dificultăţi. Deşi în pubertate dezvoltarea psihică este accelerată. Particularităţi psihologice 32 . stare de confort psihologic. există totuşi o relativă continuitate. Creşte considerabil numărul fibrelor de asociaţii. Se constată un ritm rapid de creştere în înălţime şi în greutate. de tactul lui în crearea unui climat psihologic favorabil. Pubertatea este caracterizată prin faptul că marchează încheierea copilăriei şi încep fazele de maturizare. inferioritate. Se definitivează circumvoluţiile şi scizurile creierului mare. Modificările biologice sunt secundate de fenomene psihice. Este o perioadă a vieţii omeneşti care se situează între copilărie şi adolescenţă. superioritate. fără teama de a fi ridicol. despre care a vorbit K. când copilul se simte bine. se măresc articulaţiile şi apare disproporţia. Etapa ca atare se exprimă mai ales prin numeroase modificări biologice secundate de unele fenomene psihice cu rezonanţă în conduita socială. maturizarea intervine cu circa 1-2 ani mai repede decât la băieţi. La fete în general. cuprinsă între 11-15 ani.

constituie pentru această etapă o schimbare generală a cadrului de desfăşurare a învăţării şcolare. greutate şi cu o motricitate mai bine stăpânite. curiozitate. cu diferite stări psiho-afective şi comportamentale. etapa prepubertală (10-12 ani) se exprimă printr-o accelerare şi intensificare a creşterii. Intrarea într-un nou ciclu de şcolarizare. a creşterii neuniforme. Tinerele fete trec aici prin 2 faze . ceea ce creează disconfort psihic. Creşterea în înălţime. dispare complexul de inferioritate şi are loc trecerea la adolescenţă. Ea devine stăpână pe sine. Apare acum idealul de viaţă. Conduita generală capătă caracteristici de alternanţă între momente de vioiciune şi apoi de lene. Preadolescenţii traversează această perioadă dificilă cu un bun echilibru psihic şi în condiţii de deplină integrare socială. morale legate de comportament corect şi sentimente estetice legate de realizarea frumosului în ţinută şi comportament. nesigure. La băieţi se manifestă exagerările. Este perioada exagerărilor. articulaţiile şi apoi trunchiul. simţul critic la care se adaugă complexul emoţional bogat. este caracterizată printr-o creştere mai evidentă în înălţime şi neproporţionalitate. morale şi estetice tot mai apropiate de adolescent şi tânăr. A nu le acorda o atenţie cuvenită ar putea fi o serioasă eroare pedagogică.femeie-adolescent. Capacitatea sistemului muscular creşte. Aceasta este etapa schimbărilor. trecerea în extreme. cu o largă disponibilitate sentimentală. La aceasta se adaugă discreta modificare a statutului de elev.Această perioadă contradictorie. plină de conduite timide.femeie-copil. a dizgraţiei. Cresc membrele. apar primele gânduri despre profesiune şi primele orientări spontane spre activităţi de interes social. cu sentimentul echităţii şi 33 . capătă mai multă rigoare şi are loc o creştere intensă a organismului în ansamblu. mai ales analiza critică. Ea este condiţionată şi de factori fizici. ceea ce se evidenţiază în ritmul accelerat de creştere. fapt ce trage antrenarea în activităţi extraşcolare. La aceasta se adaugă stângăcia în reacţii. Se manifestă independenţa gândirii care se asociază cu sentimentul autonomiei morale. psihologic traducând aceasta ca o „criză juvenilă”. Aceasta a fost numită „vârsta hainelor scurte”. Se dezvoltă şi intelectul. neurofiziologici şi sociali. De această criză sunt responsabili factorii sociali şi educaţionali. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). 3. Se dezvoltă sentimente intelectuale legate de cunoaştere. . cu noi cerinţe şi solicitări mai diversificate cantitativ şi calitativ. 2. dar şi afecţiune. dar în perioada pubertăţii trebuie să distingem următoarele trei etape: 1. băieţii manifestă o schimbare în conduită şi vocabular. etapa postpubertală –la puţin timp după atingerea punctului culminant al pubertăţii. Glandele cu secreţie internă funcţionează mai intens. comportamentul este dominat de voinţă. Astfel se formează premisele unor trăsături intelectuale.

competiţiile inegale ca nivel de pregătire şi vârstă. şi de aceea e necesară încurajarea. Se cere aici antrenamentul sistematic. Un loc important ocupă realizarea a ceea ce se numeşte stabilitatea stării neuropsihice care se manifestă în capacitatea de a-şi menţine i conduită egală şi o constantă 34 . La pubertate se pune problema aptitudinilor. Se poate face apel la înţelegere. rapiditatea ei. Se cere preîntâmpinarea unor întreceri. şi această vârstă poate fi caracterizată prin formarea pasiunilor. Se evidenţiază prin caracterul inegal în depunerea efortului involuntar. explicarea elementelor şi implicaţiilor fiecărui act specific legat de domeniul activităţii. se pune problema de competiţie şcolară. Se poate face apel la curiozitatea copiilor pentru însuşirea temeinică a cunoştinţelor. Este dificilă atât pentru băieţi cât şi pentru fete. De asemenea. concentraţia. sport. dovedesc apropierea de adolescenţă şi maturitate. Depistarea aptitudinilor speciale cu ajutorul unor teste pentru matematică. fizică. Şi aici se pune problema profilaxiei psihopedagogice. de aceea se aplică procedee individuale şi sfaturi. arte plastice etc. bazat pe valorificarea întregului potenţial al forţelor psihologice. dar nu se poate disocia care pune mai multe probleme. între domenii spre care manifestă aptitudini reale. Se pune în mod evident criteriul interesului dominant pentru diferite activităţi. stimularea cu tact. Se mai pune aici şi criteriul de efort neuropsihic şi criteriul legat de rezistenţa la oboseala psihică. Este vârsta când se poate învăţa tehnica. Perioada pubertăţii solicită mult tact şi anumite consideraţii metodice în organizarea activităţii şcolare. în concordanţă cu nivelul real al dezvoltării preadolescenţilor. lauda. scade atenţia. a clasei. independenţa gândirii. deoarece este clar exprimată teama de a nu apare ridicol în faţa grupei. Nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor intelectuale şi anume profunzimea gândirii. se diminuează capacitatea de stăpânire de sine de care este capabil un preadolescent. bogăţia cunoştinţelor însuşite în cadrul şcolii şi în afara ei determină restructurări în metodica instruirii. bine dozat. O indicaţie psihologică valabilă pentru toate vârstele constă în desfăşurarea întregii activităţi într-o atmosferă de optimism. În această perioadă are loc conturarea deplină a personalităţii ca efect al restructurării tuturor forţelor psihofizice. De la interes se cultivă pasiunea. din diferite domenii: chimie. De aceea perioada pubertăţii este importantă din punct de vedere psihologic. sugestii în orientarea spre diferite domenii. Aceasta se leagă de grija pentru solicitări pe măsură. apar stări de plictiseală. Posibilităţile crescute ale procesului de cunoaştere. dar şi spiritul critic care nu admite erori şi apreciază corect aceste aspecte intelectuale. cristalizarea lor şi orientarea spre adolescenţă. Are loc autoeducarea unor valoroase calităţi de personalitate. dar comportamentul trebuie să fie plin de tact.al onoarei. originalitatea. Se cristalizează sentimentele de dragoste şi prietenie.

Pubertatea este considerată ca o criză psihologică. este o dovadă a importanţei acordate în societatea noastră puterii fizice. prezintă un deficit de aptitudini intelectuale. de exemplu sentimentul de inferioritate sau manifestarea atitudinii puerile şi a unei personalităţi imature. Nu întâmplător în această perioadă apar dereglări psihice. Încetinirea ritmului evolutiv în perioada pubertăţii poate să aibă repercusiuni psihologice relativ importante. însă negativă pentru fete. ceea ce creează probleme suplimentare şi solicită preîntâmpinarea dificultăţilor educaţionale. Pubertatea este perioada care în climatul nostru debutează între 11-14 ani. Ei sunt capabili de a-şi pune în funcţiune mecanismele de autoapărare la stres. ca atribut al bărbăţiei. De aceea băieţii acordă io mare importanţă puterii fizice. de asemenea nu le dă satisfacţie. rămâne nesigur. nici adult. De aceea se are în vedere că această perioadă începe cu o intensă creştere fizică. 35 . în timp ce altele îşi păstrează dimensiunile şi formele de copil. Şcolarii de această vârstă adesea. aici intervin şi sarcinile psiho-igienei. Preîntâmpinarea suprasolicitării sistemului nervos şi studiul condiţiilor şi mecanismelor de adaptare la stres psihic. Maturizarea precoce a băieţilor duce la apariţia unei mai mari satisfacţii.performanţă şcolară. iar dacă refuză să-şi asume responsabilităţi. Sunt tulburări care provin din situaţia ambiguă: nici copil. o adevărată izbucnire. cum sunt studierea condiţiilor de mediu în familie şi mediu şcolar asupra activităţii şcolare. Variaţii semnificative ale sincronizării la pubertate au loc în mod surprinzător în clasa a VII-a şi a VIII-a . emoţii puternice. Nu are un statut precis. de exemplu aptitudinea de a relaţiona abstract ori în gândire dar şi în sentimente. Concluziile ar fi următoarele: Pubertatea este ansamblul de transformări psiho-organice legate de maturizarea psihologică şi socială. Fetele sunt oarecum stânjenite de faptul că apariţia lor fizică este mai femeiască faţă de celelalte. la fel şi băieţii. asociată adesea cu dificultăţi şi tulburări caracteriale. Aceasta presupune o mare capacitate de adaptare în cele mai diferite situaţii: teama de diferite concursuri. Aceasta se numeşte criza de originalitate juvenilă. Astfel schimbările caracteristice pubertăţii sunt o experienţă pozitivă pentru băieţi. dar poate fi precoce sau întârziată. La fete maturizarea precoce provoacă efecte inverse. Se urmăreşte aplicarea unor măsuri pentru a proteja organismul şi pentru a asigura sănătatea fizică şi psihică. care evidenţiază trecerea de la copilărie la adolescenţă. Unele fete arată ca femeile mature. Pubertatea se manifestă mai ales printr-o dezvoltare a particularităţilor corporale şi întărirea fizică. Dacă îşi afirmă independenţa se loveşte de interdicţia adulţilor.

sinele corporal.în sens numai biologic sau numai psihosocial. E contraindicată tratarea unilaterală . Sinele cuprinde 3 feluri de elemente structurale: . ceea ce permite ieşirea din societatea de tip tutelar. unde avem în vedere propria imagine corporală. 36 . pot fi evitate. E vorba de intensificare a percepţiei de sine.(Cine sunt eu?) James a fost primul psiholog american care a acordat atenţie problemei dezvoltării conştiinţei de sine şi a analizat psihologic.ADOLESCENŢA Caracteristici psihologice generale Adolescenţa se referă la perioada 14/19 ani.sinele social . se corectează mereu iar procesul de autoidentificare rămâne deschis. Are loc trecerea în stadiul superior al dezvoltării fizice. ţinută.. dar în condiţiile familiare şi educaţionale normale. E perioada de vârstă cea mai complexă.sinele spiritual. asemenea dificultăţi care pot genera crize. obiecte. îmbrăcăminte. fizică şi cea psihosocială e un raport de interdependenţă. Personalitatea constă din eu-l cel ce cunoaşte şi este conştient de sinele. Sinele corporal-material –se referă la corp. distanţa dintre eu şi sinele. psihice şi sociale. vecini. material . Adolescenţa se caracterizează printr-o importantă creştere şi transformare corporală şi psihică. a dezvoltării conştiinţei de sine. Percepţia de sine alimentează ideea de sine care se modifică. deci multe materiale se referă la tot ce posedă o persoană. cămin. dar şi prieteni. a propriei personalităţi b) naşterea gândirii personale şi descoperirea lumii valorilor c) integrarea treptată în valorile vieţii Principala problemă a adolescenţei e aceea a identificării de sine. cărţi. E perioada integrării în viaţa cultural-socială mai largă. Adolescenţa are 3 caracteristici dominante: a) afirmarea eu-lui. totuşi ritmurile dezvoltării organice şi psihologice nefiind egale pot avea loc unele dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale mereu crescânde. fizionomie. cel ce e cunoscut de eu. Între structura organică.

E mai important nu atât ce fel de probleme rezolvă omul cât aspectul care vizează modul . Particularităţile aptitudinilor intelectuale ale adolescenţilor Leites. perioada naşterii gândirii ipotetico-deductive. Unele componente ale sinelui. Adolescenţa constituie o perioadă importantă în dezvoltarea aptitudinilor intelectuale. repede şi eficient comparativ cu copilul de vârstă şcolară mică şi mijlocie. Sinele spiritualexprimă prin conştiinţa propriei activităţi. Acesta spune că elevii din clasele mai mari. Studierea progreselor structurale în dezvoltarea intelectului o avem drept model în lucrările lui Piaget. Vârsta de 12 –15 ani este după Piaget. iar alţii nu sunt capabili pentru aceasta nici la vârsta adultă. Pentru adolescenţi e caracteristică tendinţa spre a face generalizări şi a căuta principii generale şi legi la care se referă exemple particulare. mijlocii şi mari a evidenţiat la adolescenţi o importantă dezvoltare a gândirii teoretice.constă din reputaţia şi recunoaşterea unei identităţi umane. a tendinţelor şi a aptitudinilor psihice de care dispune. ceea ce dă naştere unor dispute cu scopul explicaţiei cauzale. Sinele social încorporează o experienţă socială de roluri şi de statute sociale. privind caracterul convingător al explicaţiilor date de profesori la lecţii. ca de pildă onoarea. Activitatea lor de gândire e mult mai activă şi independentă. stilul cum îl face. capacitatea de a-şi regla gândirea în toate verigile sale de desfăşurare. comparând particularităţile activităţii intelectuale la şcolarii mici. Unii o posedă deja la 14/15 ani. Există deosebiri individuale în privinţa dezvoltării capacităţii ipoteticodeductive.Sinele social. ( Cum gândesc eu?) La finalul adolescenţei. bazată pe informaţii bogate. Piaget susţine că aproape jumătate dintre adulţi nu se descurcă în rezolvarea de probleme de gândire care solicită prezenţa 37 . reputaţia persoanei are o mai mare pondere decât altele. mai des şi insistent pun întrebarea DE CE? şi exprimă îndoieli. Dezvoltarea funcţiilor cognitive şi intelectuale la adolescenţi cuprinde 2 aspecte: a) calitativ: se referă la faptul că adolescentul rezolvă problemele intelectuale mai uşor. băieţii şi fetele manifestă priceperea de a valorifica cunoştinţele şi faptele studiate în scopul argumentării. E consideraţia pe care o obţine o persoană în mediul său. a capacităţii de a abstractiza şi a alege ipoteze alternative şi de a face în mod corect analiza propriei sale gândiri. b) Cantitativ: vizează progresele în structura proceselor intelectuale.

Abordarea creativităţii sub aspectul vârstelor reclamă stabilirea legăturii între productivitatea creatoare maximă şi vârstă. Această calitate se manifestă nu numai în activitatea intelectuală. Dezvoltarea intelectului în adolescenţă şi în tinereţe e strâns legată de dezvoltarea aptitudinilor creatoare. Psihologii americani Dennis şi Lehman au studiat creativitatea sub aspectul vârstelor. Însă după stadiul rezolvării problemelor cu care se finalizează modul lui Piaget. Au fost evidenţiate calităţile de personalitate ca: . Inteligenţa umană ar însemna ceva sec. prin metoda analizei produselor activităţii. a pune a vedea probleme nerezolvate încă. depăşeşte factorii cognitivi.trăsături de caracter (modestia). cu anumite variaţii în funcţie de profesii. de cea necreatoare. urmează încă un stadiu caracterizat prin capacitatea de a găsi.atitudinea de asumare a riscului . gânditorilor a demonstrat că cea mai productivă perioadă în viaţa omului e între 20-40 ani. tinerii îşi valorifică mai eficient acestea în domeniile de activitate care pentru ei prezintă o importanţă şi un interes. de aceea pentru a evidenţia potenţialul intelectual real al personalităţii e necesar înainte de toate să precizăm sfera intereselor dominante în care omul îşi valorifică la maximul aptitudinile. a capacităţii de a depăşi limitele obişnuite. Creativitatea intelectuală se evidenţiază la adolescenţi prin participarea la diferite concursuri. Studiul făcut asupra oamenilor de ştiinţă. Abordarea creativităţii sub aspectul vârstelor se bazează pe studiul procesului de gândire cu scopul de a evidenţia gândirea creatoare. Gândirea creatoare ca şi capacitatea de creaţie în adolescenţă devine o stare psihică promovată de societate prin competiţii.dispoziţia sper autoevaluare critică . Tot mai mult se face necesară analiza creativităţii la nivelul întregi personalităţi. de a introduce modificările necesare „din mers”.gândirii formal-operaţionale. dacă nu ar fi dublată şi susţinută de o afectivitate corespunzătoare. Piaget sublinia că în ceea ce priveşte aptitudinile intelectuale. Aptitudinile nu sunt creative prin ele însele ci devin creative pe măsură ce sunt activate şi valorificate prin motive şi atitudini creative. care presupun nu pur şi simplu însuşirea informaţiilor ci manifestarea iniţiativei. Din păcate parametrii creativităţii şi însuşirile de personalitate care le însoţesc nu sunt studiate. Pe mulţi psihologi îi tulbură ideea lui Piaget că dezvoltarea calitativă a intelectului se încheie deja la începutul tinereţii. Studiul creativităţii în psihologia contemporană. concursuri. artiştilor.independenţa în gândire şi acţiune . constituie un caz particular al activismului personalităţii creatoare. agerimii intelectuale. 38 .

prin anumite calităţi ale percepţiei (spiritul de observaţie). epistemică. S-a constatat în cazul copiilor creativi că ei sunt înclinaţi spre cele mai variate forme de explorare a obiectelor. prin spontaneitate de idei şi combinarea acestora cu imaginile şi prin disponibilităţi temperamentale şi de caracter. Adevărul psihologic e că persoanele care ating un nivel superior de creativitate se remarcă prin caracteristici specifice. toate aceste particularităţi însoţesc creativitatea. Totuşi la indivizi creatori această însuşire se manifestă mai frecvent şi mai pronunţat. la toate aceste caracteristici creative se adaugă şi puterea de muncă. cognitivă. o susţin. Unul din motivele fundamentale ale personalităţii creatoare e curiozitatea perceptivă.Potenţialul creator al personalităţii nu se reduce deloc la calitatea intelectului de care dispune omul. să pună întrebări neobişnuite şi-şi asumă adeseori riscuri care depăşesc limitele familiarului. Incontestabil. Sper deosebire de activitatea suplă de adaptare. aceste însuşiri la adolescenţi ating nivelul maxim. deosebite calităţi ale voinţei. creativitatea are un caracter orientat spre scop. 39 . ei doresc să experimenteze totul.(BERLYNE) Berlyne consideră această curiozitate ca fiind o caracteristică general umană. prin însuşiri ale motivaţiei. o dinamizează.

ceea ce evidenţiază începutul formării reflexelor condiţionate. Pe această conduită se bazează concluzia şi convingerea lui Piaget că obiectul căutat are la bază o imagine mintală numită reprezentare. 3. mult mai adecvată situaţiei (de exemplu copilul caută o jucărie pierdută). d) perioada expansiunii reacţiilor circulare secundare (9-12 luni)- acum se formează o schemă mintală globală. respectiv vârsta adolescenţei. Stadiul inteligenţei senzorio-motorii Este împărţit în 6 perioade distincte: a) perioada exerciţiilor reflexe ( de la naştere la 1 lună). necondiţionate (orientare. de exemplu jucăria este scuturată de copil pentru a produce sunete pe care acesta le percepe . apărare) la organizarea unor acţiuni senzorio-motorii coerente. e) Perioada reacţiilor circulare terţiale (12 -18 luni) 40 . integrate într-un ansamblu. Piaget a elaborat stadiile dezvoltării gândirii şi inteligenţei copilului de la naştere până la maturizare. stadiul inteligenţei senzorio-motorii ( de la naştere la 2 ani) stadiul inteligenţei preoperatorii (2-7 ani) stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani) stadiul operaţiilor formale (12-17/18 ani). Acesta a stabilit patru stadii: 1. 4. b) perioada reacţiilor circulare primare (1 lună-5 luni) se evidenţiază astfel: la vederea unei persoane declanşează din partea copilului o reacţie vocală urmată de apucarea unei jucării. c) perioada reacţiilor circulare secundare (5-9 luni). 2.Jean PIAGET J. 1.STADIALITATEA COGNITIVĂ. răsucirea ei. investigaţie. adică acestea sunt reacţii mai complexe.are loc trecerea de la nivelul reflexelor înnăscute.se formează nişte deprinderi motorii . agitarea. ceea ce evidenţiază aşa numitele reacţii circulare.

imaginilor mintale exersate în diferite activităţi de percepere a obiectelor( desenarea unui obiect prezentat anterior şi care nu mai este prezent) şi interiorizarea acţiunii mintale (acţiuni practice Ce facem? Se transformă în acţiuni mintale). acestea nu pot fi executate corect.2 ani) marchează trecerea spre etapele inteligenţei sistematice. Acest stadiu al inteligenţei preoperatorii este foarte importantă în dezvoltarea inteligenţei copilului.(Aşa se explică faptul că un băţ reprezintă „calul”. de aceea este important să se facă exerciţii. formă. descrescător a elementelor unor mulţimi. Totodată.Constă în orientarea în ambianţă. se observă greşeli tipice care constau în inversiuni de silabe în cadrul cuvintelor (zahăr-hazăr). 3. Vigoczky au colaborat mai ales în ceea ce priveşte rolul limbajului în activităţile practice şi trecerea lor în acţiuni mintale. Piaget a evidenţiat că până la 11/12 ani copiii gândesc ceea ce văd. mărime. Piaget a dezvăluit mult mai târziu aceste aspecte ale inteligenţei senzoriomotorii. deoarece copilul ajunge să-şi subordoneze mijloacele scopurilor şi să recurgă la noi mijloace. Acesta împreună cu psihologul rus. precum şi operaţii de clasificare a obiectelor după diverse criterii : culoare. La 9 ani aceştia recunosc conservarea greutăţii. Fără interiorizarea acţiunii. iar la 12 ani reuşesc să înţeleagă conservarea volumului. reduplicări şi omisiuni de silabe. se constituie operaţiile de scriere. Este perioada invenţiei de mijloace noi prin combinare mintală. îmbogăţirea vocabularului şi corectarea pronunţiei greşite. de interiorizare a acţiunilor mintale. de ordonare în şir crescător. În ceea ce priveşte limbajul oral. în jocul său) f) perioada inteligenţei senzorio-motorii (18 luni . Stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani) In acest stadiu copiii înţeleg conservarea materiei. 2. 41 . în acest stadiu. Stadiul inteligenţei preoperatorii (2-7 ani) În acest stadiu are loc însuşirea practică a limbajului. funcţii. exprimarea prin silabe foarte condensate sau printr-o exprimare condensată. care devine mai obiectivă. Problema clasificării obiectelor permite evidenţierea întârzierii mintale. activităţi practice cu obiectele. Piaget a fost primul care a sesizat şi evidenţiat acest aspect. Are loc formarea reprezentărilor.

asimilare de noi informaţii. ipoteză şi efect. numeraţie. Caracteristic acestui stadiu este raţionamentul ipotetico-deductiv. Această activitate presupune capacitatea anticipativă a gândirii. care analizează relaţia dintre cauză. Se dezvoltă capacitatea de stăpânire a judecăţilor. care se exprimă de obicei prin ipoteză şi deducţie (dacă.Acest stadiu se leagă de vârsta şcolară mică. În acest stadiu. manipulări spaţiotemporale (geometria). pe baza cercetărilor experimentale privind dezvoltarea ontogenetică a gândirii la copii. fraze. optimă la situaţii noi. Gândirea devine reflexivă. discursuri şi raţionamente complexe. adică se repliază asupra sa însăşi şi are loc controlul (cum gândesc eu?). Epistemologia genetică a lui Piaget 42 . de la naştere la 17/18 ani. atunci) şi are la bază gândirea cauzală.acomodarea care presupune o restructurare a modelelor de cunoaştere şi depăşirea stării anterioare prin transformarea experienţei cognitive aşa cum se evidenţiază de Piaget. De aceea.. în lucrările de cercetare. În concluzie.. . 4. când domină gândirea concretă şi operaţiile concrete cu obiectele. are loc trecerea de la operarea asupra realului la operarea asupra posibilului. aplicând anumite probe prin care verifică ipoteza şi formulează concluziile. La rândul ei adaptarea este rezultatul interdependenţei a două componente: . mereu schimbătoare. permisă. în cele 4 stadii de dezvoltare intelectuală a copilului. Piaget a ajuns la constituirea unei teorii originale asupra genezei şi mecanismului gândirii numită teoria operaţională şi astfel Piaget a devenit întemeietorul psihologiei genetice care abordează inteligenţa ca formă superioară de adaptare eficientă. deducţie. O asemenea gândire reflexivă uzează norme logice şi matematice.17/18 ani) Se dezvoltă operaţii logice de clasificare. astfel gândirea operează pe baza percepţiei. prin îmbinarea propoziţiilor în unităţi mai mari. cercetătorii formulează o ipoteză care apoi o verifică prin investigaţii. studenţii. Stadiul operaţiilor formale (12.

presiunii lucrurilor. Piaget ajunge la o viziune dinamică. susţine Piaget. astfel geneza intelectului uman e reprezentată ca un proces complex de comportamente psihosociale. Generalitatea structurilor este un sistem de transformări cu legi proprii care derivă din corelaţiile elementelor din cadrul sistemului. În sens psihologic. Este un echilibru de schimb continuu între subiect şi obiect. Subiectul nu se supune în mod pasiv. în ontogeneză (procesul de dezvoltare individuală în plan neuropsihic şi psihosocial)ceea ce i-au permis acestuia să evidenţieze relaţia dintre individ şi mediu ca o interacţiune reciprocă subsumată nevoi de adaptare. subliniază Piaget. în operaţii conceptuale. sub acţiunea hotărâtoare a unor factori socio-culturali. Adaptarea se desfăşoară ca un echilibru între asimilare şi acomodare. prin asimilare Piaget înţelege încordarea şi cuprinderea în plan funcţional. Cum? Înlăturând neajunsurile teoriei gestaltiste şi aspectele mecaniciste ale behaviorismului. şi se exprimă prin procesul de asimilare şi acomodare. Autoreglajul evidenţiază procesul în care anticiparea operaţională. forţă. pe baza unor îndelungate şi minuţioase experimentări ale copilului. Totalitatea specificităţii structurii nu are nevoie să recurgă la elemente străine de natura sa. Centrat pe caracteristicile pozitive a ideii de structură în viaţa psihică. într-o „canava” de operaţii şi acţiuni mintale. viteză. încorporarea în plan funcţional a obiectelor şi cuprinderea lor adecvată în scheme de conduită. retroacţiunea (feed-back-ul) mecanismele de autoreglaj şi modificările ritmice sunt de mare importanţă. iar polii acestui echilibru sunt polul biologic şi polul psihic. El îşi modifică şi restructurează ciclul asimilator şi se acomodează la starea lucrurilor elaborând sisteme de răspunsuri adecvate. de socializare treptată a individului prin preluarea experienţei sociale umane. stadiile dezvoltării intelectuale la om constituie geneza epistemologiei genetice de Piaget. timp.O influenţă substanţială asupra psihologiei. reţinând 3 caractere fundamentale: a) totalitate b) transformare c) autoreglaj. valoare. Cercetând elaborarea conceptelor de spaţiu. mişcare. de către subiect a obiectelor lumii înconjurătoare. Întregul comportament al persoanei este o continuă restabilire a echilibrului său cu ambianţa în procesul de adaptare. precum şi operaţiile 43 . integrală şi realistă asupra desfăşurării fenomenelor psihice. privind intelectul. Piaget înlătură contradicţiile şi exagerările diverşilor structuralişti. Este vorba de absorbţie de ordin funcţional. de sisteme operatorii susceptibile de a fi repetate activ la nevoie. de umanizare progresivă. energie la copii şi-n diferite perioade de vârstă.

dar depăşindu-le pe acestea. variind de la o vârstă la alta.logice. organice. constituindu-se în structuri globale complexe. persistă o serie de îndoieli în legătură cu artificialismul probelor şi în legătură cu adecvarea probelor la condiţiile culturale concrete la diferite categorii de oameni. implicând reacţii generatoare de aptitudini şi acestea se corelează cu aptitudinile. Omul nu este ci devine inteligent şi aceasta în raport cu condiţiile social-istorice. ori rezultatul activităţii vieţii lor nervoase. Din acest punct de vedere asupra mijloacelor de psihodiagnoză ale inteligenţei. atât în privinţa razei de acţiune a structurilor mintale. în felul acesta inteligenţa corespunde anumitor modele culturale însuşite prin preluarea experienţei sociale. De exemplu. inteligenţa se structurează în condiţiile adaptării sociale. concrete. nu poate fi generală. Rapiditatea şi oportunitatea răspunsurilor nu este întotdeauna şi un indiciu de calitate. utilizată în coordonarea acţiunii. Aceste stadii se succed într-o anumită ordine. cât şi a conţinuturilor pe care le asimilează copiii în fiecare stadiu. răspunsurile inteligente caracterizate prin perspicacitate. Acest principiu al unităţii operaţiilor individuale cu acţiunea colectivă şi cu reacţiunea cu ceilalţi generează noi ipoteze pentru explicarea multor fenomene psihosociale. Piaget ajunge la o epistemologie genetică. deşi aceasta are o anumită importanţă. Eficacitatea rămâne dependentă de complexitatea elaborării. mai ales elaborarea lor. Acesta susţine că este vorba de aceleaşi operaţii care reglează schimbul intelectual dintre indivizi ca şi acţiunile de coordonare din lăuntrul fiecărei individualităţi. adecvarea la situaţii concrete sunt susceptibile de evaluări formale sau de conţinut. supleţe. Piaget afirmă că ambele soluţii sunt valabile. Înseamnă că inteligenţa. Conduita inteligentă se demonstrează mai mult prin forţa şi exactitatea previziunii decât prin replicile de efect. evidenţiind modul în care se structurează cunoaşterea ştiinţifică a individului. aferente acestor noţiuni. La întrebarea dacă operaţiile intelectuale pe care le-a studiat Piaget la copii. ca dimensiune a personalităţii. Erorile devin evidente când inteligenţa este concepută 44 . Gradul de eficienţă al adaptării inteligente nu poate fi redus la astfel de elemente cum este viteza de reacţie. Important de semnalat este faptul că fiind un factor global de adaptare. Fiecare stadiu dispune de o organizare totală prin includerea achiziţiilor stadiului precedent. cu formarea operaţiilor logice corespunzătoare. afirmă Piaget. de examinarea critică a mijloacelor ce satisfac optim un scop. decât în raport cu o cultură şi într-un anumit moment al evoluţiei acesteia. sunt produsul vieţii acestora în societate. Ele pot fi datorate unei forme mai simple de inteligenţă calificată ca fiind „asociativă” sau răspunsurile inteligente se datorează promptitudinii activării intelectului omului căruia îi corespunde deşteptăciunea.

voinţei. Totuşi există anumite deosebiri între o asemenea interpretare a metodei clinice care reflectă cele mai generale particularităţi ale metodei piagetiene şi 45 . cu scopul de a-şi adapta metoda şi de a obţine cele mai precise răspunsuri la întrebările puse. Deşi rezultă din interiorizarea acţiunii materiale. organizată astfel încât să ilustreze. adică denumirea cu voce tare. Urmează apoi operarea pe plan verbl. să confirme însuşirile generale şi esenţiale ale obiectelor. în baza căruia s-a dezvoltat cunoscuta teorie a activităţii intelectuale şi s-au efectuat experimente interesante de către o serie de psihologi care au preluat ideile lui Piaget. adică o operare efectivă cu obiectele.(Galperi) Termenul de interiorizare a dobândit o semnificaţie nouă. Esenţa acestei metode constă în investigarea multitudinii formelor posibile de conduită a copilului în situaţiile în care acţionează succesiv: stimul-reacţie-stimul-reacţie. ajunge să o reprezinte şi să o reproducă verbal pentru că finalmente să o poată modela mintal. Fructuoase pentru investigaţiile în procesele intelectuale s-a dovedit şi ideea interiorizării acţiunii materiale în planul mintal al subiectului. Începe deci cu o acţiune materială. o execută personal. memoriei. ca metodă clinică. care defineşte calea prin care se constituie operaţiile şi actele intelectuale prin asimilarea operaţiilor şi acţiunilor externe. adică să o îndeplinească în gând. acţiunile mentale dispun de un specific al lor: anume ţin de subiectivitate. copilul în formare. imită acţiunile altora. Aceste etape au fost evidenţiate de psihologul rus Vigoczky. iar opera piagetiană în totalitatea ei devine clasică. În concluzie. Aşa explică Piaget apariţia operaţiilor intelectuale care devin anticipative şi care se exteriorizează în comportament. acţiunea devenind mentală. Particularităţile metodei experimentale a lui Piaget în investigarea dezvoltării inteligenţei la copii Metoda folosită de Piaget în scopul investigării inteligenţei copilului se defineşte tradiţional. imaginaţiei. ştiinţifice a copilului. experimentatorul îşi valorifică posibilităţile şi aptitudinile pentru a înţelege răspunsurile verbale şi reacţiile motrice ale copilului. Omul. ca şi ecoul epistomologiei genetice în filozofia contemporană e considerabilă. după ce are loc trecerea în planul limbajului intern. subordonându-se legilor gândirii. În cazul unei succesiuni rapide ale acestor componente. contribuţia lui Piaget la dezvoltarea psihologiei moderne.anistoric şi impersonal şi când la acestea se asociază şi transparente măsuri discriminative în profitul intereselor de clasă.

experimentatorul putea urmări diferite. deoarece ele deschid posibilităţile descifrării schemelor mintale ascunse. Iniţial metoda clinică s-a constituit ca reacţie de răspuns la solicitările procedurale ale testului psihologic standard cu care Piaget a făcut cunoştinţă în laboratorul lui Albert Binet (Simon-Binet au elaborat „Prima scară metrică de măsurare a inteligenţei”). evidenţierea sindromului aflat în spatele simptomelor evidente care se află la suprafaţă. Piaget. comparând-o cu „vânătoarea” după gândul copilului. ori Piaget considera că pentru un psiholog. în timp ce cauzele rezolvării corecte sau eronate rămâneau în afara analizei. pe calea analizei răspunsurilor copilului la întrebările experimentatorului. Prototipul metodei de studiere a acestor scheme mintale la copii. la studierea gândirii în condiţiile experimentului psihologic. De zeci de ani. Piaget a ajuns la concluzia că întrebările spontane şi răspunsurile prompte ale copilului constituie „cheia” în cercetarea dezvoltării intelectuale. într-un proces de interacţiune între cel investigat şi experimentator. în cercetările iniţiate de Piaget. evidenţiate în procesul interogării aprofundate. Piaget a trecut de la tehnica interogatoriului. uneori chiar ciudate desfăşurări ale gândirii copilului. Astfel. Psihologul elveţian Claparede a exprimat metaforic esenţa noii metode a lui Piaget. în această „vânătoare” a urmărit descifrarea schemelor cognitive. vânătoare care se prelungeşte până ce nu devine infectă. Astfel. Astfel. Se menţionează că Piaget împreună cu colaboratorii săi a elaborat peste 50 de metodici care se completau mereu şi se precizau în comparaţie cu cele anterioare. Metodica aplicării testelor se baza pe evaluarea cantitativă a rezolvării corecte a sarcinilor prezentate subiecţilor. pe baza metodei prezentate au fost schiţate următoarele 3 direcţii privind evoluţia activităţii cognitive a copilului: 46 . Aceste date erau consultate. Piaget era convins că structurile mintale cele mai dezvoltate sunt rezultatul structurilor şi a combinărilor de structuri şi scheme de nivel inferior. Piaget l-a întrezărit în aşa numita „convorbire clinică” care este procedeul consacrat cercetărilor în psihiatrie. Acest procedeu permitea pe calea interogării pacientului. începând cu cele elementare până la cele mai complexe. Datorită acestui procedeu. nucleul gândirii. specifice copilului. o mare importanţă o reprezintă tocmai judecăţile greşite. pe parcursul rezolvării unor sarcini standard.variantele metodicii aplicate de Piaget în diferitele cicluri de investigaţii psihologice. obţinând astfel date care în mod indirect evidenţiau structura. investigarea activităţii intelectuale se transformă dintr-o înregistrare banală a reacţiilor şi judecăţilor copilului.

de asimilare şi acomodare ce au loc sub efectul experienţei sociale dobândite de copil. ceea ce se numeşte abstragere reflexivă.de la sincretismul iniţial. precum şi cunoaşterea ideilor structuralismului l-au determinat pe Piaget să corecteze anumite aspecte. spre diferenţierea subiectului de obiect. b) schemele de acţiune rezultă nu din obiectul însăşi. în primii ani. cum ar fi să treacă de la analiza formelor verbale ale conduitei copilului. în diferite vârste) pentru că se baza pe analiza unor structuri de gândire deja constituite. Piaget a ajuns la concluzia că pentru cunoaşterea şi evidenţierea genezei operaţiilor intelectuale este necesară urmărirea îmbogăţirii experienţei copilului privind manipularea obiectelor. un alt neajuns a variantei iniţiale a metodei clinice a fost caracterul ei pur verbal. b) de la interpretarea magică şi fenomenologică a lumii spre interpretarea bazată pe cunoaşterea cauzelor obiective. c) de la fixarea inconştientă asupra propriului punct de vedere spre descentralizarea succesivă şi completă. ele pot fi însă deduse şi sistematizate pe baza următoarelor premise teoretice evidenţiale: a) structura intelectului se evidenţiază ca rezultat al coordonării schemelor de acţiune ale subiectului cu obiectul. metoda lui Piaget rămâne în esenţă tot o metodă transversală ca şi testul lui Binet (nu longitudinală. Cu toate acestea. astfel pentru a surprinde logica copilului trebuie studiate răspunsurile verbale ale acestuia. în primii doi ani de viaţă. Piaget a susţinut ideea că gândirea provine din acţiune şi era convins că limbajul reflectă direct acţiunea. Metoda clinică i-a permis lui Piaget să pătrundă mai adânc în inteligenţa gândirii copilului decât testele lui Binet. orientarea exclusivă asupra cercetării planului verbal al gândirii. c) structurile logico-matematice nu există în obiecte ca atare. ci din acţiunea cu obiectul. Studiul formelor gândirii. (de fapt studiul gândirii preconceptuale). Trecând însă la studierea structurilor conduitei intelectuale ale copilului. Cerinţele referitoare la organizarea şi desfăşurarea experimentului şi asigurarea exteriorizării structurii intelectului copilului nu sunt prezentate de Piaget într-o formă sistematică. a) 47 . la studiul coordonării acţiunilor copilului cu obiectele. ele sunt atribuite obiectelor prin acţiunea subiectului. ceea ce înseamnă abstragere simplă. Cu toate acestea. Pe lângă aceasta. ceea ce îngrădea posibilitatea studierii directe a mecanismelor dezvoltării psihice. fapt constatat de Piaget ulterior. Aceste direcţii de dezvoltare a inteligenţei copilului au fost interpretate în termenii echilibrului expresiv privind funcţiile cognitive.

ci din acţiunea cu ele. iar „primele mele cercetări asupra gândirii au fost concentrate asupra aspectului lingvistic”. de trecere de la analiza gândirii verbale spre cercetarea laturii operaţionale a procesului de gândire. în mod independent. Totodată copilul descoperă independenţa cantităţii obiectelor de forma aranjării şi de numărarea lor. între 1925-1929. În caz contrar. adică de a prelungi acţiunea. Gândirea scapă de multe ori introspecţiei. Totodată subiectul trebuie să realizeze. Pentru cultivarea cu pregnanţă a activismului şi a stilului propriu. „Era nevoie de un timp pentru a înţelege că rădăcinile operaţiilor logice se situează mai adânc de legăturile lingvistice”. apare riscul înlocuirii studiului logicii operaţionale a gândirii copilului. privind caracterul gândirii. Trăsătura esenţială a gândirii logice este de a fi operatorie. p.Drept exemplu a acestor premise poate servi următoarea situaţie pe care Piaget o prezintă ca fiind favorabilă pentru evidenţierea şi abstragerea reflexivă şi pentru interpretarea acesteia: Copilul se joacă cu pietricele. cu studiul reproducerii statice a aspectului fizic a cunoaşterii. sistemul de legături în concordanţă cu structura internă şi principiile de funcţionare a gândirii. pentru a le pune mai bine în lumină şi. 1956. 157) sugerează ideea să exagerăm cu atenţie greşelile elevilor. la construirea ei progresivă în dezvoltarea gândirii. 48 . totodată. pentru a-i feri de ele. Experimentul care urmăreşte investigarea formelor logice ale intelectului. Astfel. iar analiza ei comportamentală recurge la simpla descriere. interiorizând-o. dar pasivi. Piaget consideră că această proprietate matematică nu a fost extrasă din însuşirile fizice ale pietricelelor. presupune includerea acţiunii cu obiectele. de la naştere până la vârsta adultă. stilul piagetian se evidenţiază nu numai printr-o fundamentare teoretică. este necesară o strategie educaţională care constă în îmbinarea intelectului critic cu activismul personalităţii. Rolul pe care-l jucau în această activitate pietricelele a fost rolul material care satisface cerinţele minime pentru manipulare. spune Piaget. În vederea formării şi dezvoltării stilului propriu de gândire şi acţiune la copii şi tineri. aranjându-le în mod diferit şi de fiecare dată numărându-le. Toate acestea constituie premise în formarea concepţiei operaţionale piagetiene asupra intelectului. Adesea întâlnim tineri inteligenţi. marcând perioada nouă. ceea ce este cunoscut în matematică sub denumirea de comutativitate. ci şi experimentală. De aceea este important să se facă apel la studiul genezei gândirii. a căror inteligenţă(preţios capital !) rămâne nevalorificată eficient. unii autori( cf Văideanu. spunea Piaget. pentru că în pietricele nu există nici modul de aranjare şi nici suma lor.

iar în altele. Meritul în această privinţă îi revine lui Piaget. evidenţiază momentele apariţiei gândirii demonstrative. străbate anumite etape în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor stilistice. În acest caz. acest aspect al erorilor la elevi este adesea neglijat.72.284. care a evidenţiat erorile tipice. a stilisticii de astăzi. p. iniţiatorul psihologiei genetice. independenţa în gândire şi în acţiunile practice (cf Sardakov. 5). p. conţinând conjuncţii compuse „pentru că…”. întrebările lor de tip „de ce?” solicită demonstrarea logică. 1963. precum şi pe analiza întrebărilor copiilor de 6 ani: doar în proporţie de 1.34). o eventuală greşeală devine prilej de explicaţii suplimentare şi de reluare de la capăt a datelor problemei(situaţiei) unde s-a greşit. iniţiat de Piaget. parametri informaţionali şi evaluativ-logici. evaluativ-critică etc). Această idee se bazează pe urmărirea şi înregistrarea discuţiilor dintre copii. 3). „fiindcă…”. p. 2). p.102-104). Potrivit observaţiilor lui Piaget. „din cauză că…”etc. şi care exprimă un 49 . 1995). Şi experimentul. care îmbină diferite procedee şi funcţiile acestora (informaţională. trebuinţa de a justifica şi a demonstra rămâne încă rudimentară la copil până la vârsta de 7-8 ani. idealurile. trecându-le în categoria unor fenomene normale. tot aşa de normale ca şi soluţiile corecte. elimina şi chiar preîntâmpina strecurarea erorilor şi lipsurilor în activitate-funcţie stilistică esenţială-presupune: 1).În practica şcolară. Eroarea este un proces ce trebuie descifrat şi cunoscut cum se cuvine. cu rădăcini recunoscute în retorica antică(veyi infra. Rezultă că procesul de formare a stilului propriu. Orientarea. având drept scop convingerea auditoriului (cf Corniţă. 1951. Un nivel suficient de formare a personalităţii: concepţia. prin cercetările experimentale legate de dezvoltarea gândirii(inteligenţei) la copii. 4). Dar un astfel de procedeu nu înlătură erorile în toate cazurile.aprecierea concordanţei dintre procesul unei activităţi şi rezultatul obţinut. care solicită din partea copiilor completarea unor fraze.5%. „Stilul retoric”. Priceperea de a sesiza. 1932. cadrele didactice interesându-se numai de situaţiile(cazurile) în care elevii fac greşeli în mod frecvent şi organizează exerciţii în plus pentru înlăturarea erorilor. 173). după opinia noastră. direcţională. iar în altele nu. a trebuinţei de „a dovedi” şi de „a-i convinge pe alţii”. de faptul că în unele situaţii se cer parametri intelectuali şi de personalitate(în special factorii motivaţionali). convingerile. pp. Este vorba. Cunoştinţe suficiente din domeniul respectiv. Observaţiile noastre arată că aceeaşi persoană poate da dovadă în unele situaţii de un stil propriu de gândire şi acţiune. Un nivel corespunzător de dezvoltare a judecăţii logice. Jean Piaget (1923. direcţionarea activităţii psihice în scopul de a alege procedeele stilistice adecvate situaţiei concrete.

raport cauzal evidenţiază că priceperea de a demonstra şi de a-i convinge pe alţii se formează numai începând cu vârsta şcolară mică. Cum ia naştere gândirea demonstrativă la copil ? La această întrebare Piaget răspunde: întâlnirea părerii noastre cu părerile altora produce la noi îndoială şi, totodată, nevoia de a dovedi. Astfel, autorul face o distincţie între la dispute şi la discussion, precum şi între la discussion primitive şi la discussion veritable. Spre deosebire de discuţie, disputele sunt însoţite de gesturi şi ameninţări; primele dispute sunt fără cuvinte(sau în ultimă instanţă fără dialoguri) şi precedă la discussion: până la 4-5 ani, copiii, în majoritatea cazurilor, se ceartă (se disputent), fără să vorbească, prin „ limbajul gesturilor” şi „limbajul atitudinal”, constată Piaget. La discussion începe din momentul în care interlocutorii se limitează la susţinerea propriilor puncte de vedere, în loc să se bată, să se critice sau să se ameninţe unii pe alţii(în jurul vârstei de 5 ani). Dar aceasta este încă la discussion primitive, fără dovedire; discuţia însoţită de demonstraţie şi argumentare pentru susţinerea propriului punct de vedere are loc abia la şapte ani şi jumătate. De ce nu mai devreme? Pentru că, după Piaget, gândirea copilului este egocentrică: el gândeşte pentru sine, nu se preocupă să fie înţeles de către cei din jur şi, în consecinţă, nu simte nevoia de a demonstra ceva şi de a convinge pe cineva. Cum întreaga activitate a preşcolarului se caracterizează prin egocentrism, „instinctul social” se dezvoltă cu întârziere. Prima perioadă, caracterizată prin simţul critic la copil, începe pe la 7-8 ani (Piaget, 1951, p. 34). Şi, dacă mult timp copilul rămâne străin de necesitatea argumentării şi demonstrării, aceasta se răsfrânge asupra modului de gândire. Judecata logică este întotdeauna o demonstraţie: logica înseamnă de fapt arta de a demonstra, iar problema gândirii deductive e subordonată ordinii strict logice, adică problema gândirii demonstrative la copii se transformă în problema dezvoltării gândirii lor logice. Trebuie să subliniem că „demonstrarea” şi „argumentarea” figurează de obicei în procesele judiciare şi în disputele ştiinţifice. Cu toate că în procesul judiciar, de exemplu, are loc o dispută între acuzator şi apărător, argumentele sunt aduse nu pentru celălalt, ci la adresa judecătorului, cu care nici unul dintre ei nu are nici o dispută. Tot aşa şi în disputele ştiinţifice: fiecare om de ştiinţă este preocupat să-l convingă pe cititor de corectitudinea propriului punct de vedere. Astfel, atât judecătorul, cât şi cititorul constituie o a treia persoană, cu care nu au avut nici o dispută. Aceasta ţine de stilul juridic şi de cel ştiinţific. În consecinţă, există dispute fără demonstrare, după cum există demonstrarea fără dispute. Scopul demonstrării este însă recunoaşterea propriei poziţii ca fiind adevărată, deoarece demonstrează ceva persoanei din partea căreia aşteaptă o asemenea recunoaştere, şi nu neapărat persoanei cu care se dispută. Iată de ce se demonstrează ceva judecătorului, cititorului, ascultătorului, elevului, studentului etc.

50

Metoda folosită de Piaget în scopul investigării copilului se defineşte tradiţional ca metodă clinică. Esenţa ei constă în investigarea multitudinii formelor posibile de conduită a copilului în situaţiile în care acţionează succesiv: stimul-reacţie-stimul-reacţie. În cazul unei succesiuni rapide a acestor componente, experimentatorul îşi valorifică posibilităţile şi aptitudinile, pentru a înţelege răspunsurile verbale şi reacţiile motrice ale copilului, cu scopul de a-şi adapta metoda şi a obţine cele mai precise răspunsuri la întrebările puse. Totuşi, există anumite deosebiri între o asemenea interpretare a metodei clinice, care reflectă cele mai generale particularităţi ale metodologiei piagetiene şi variantele metodicii aplicate de J. Piaget în diferitele cicluri de investigaţii psihologice. Jean Piaget, împreună cu colaboratorii săi,a elaborat peste 50 de metodici, care se completează mereu şi se precizau în comparaţie cu cele anterioare, ajungând astfel la concluzia că întrebările spontane şi răspunsurile prompte ale copilului constituie „cheia” în cercetarea dezvoltării intelectuale. Iniţial, metoda clinică s-a constituit ca reacţie de răspuns la solicitările procedurale ale testului psihologic standard, cu care J. Piaget a făcut cunoştinţă în laboratorul lui A. Binet, iniţiatorul primei scări metrice de măsurare a inteligenţei. Metodica aplicării testelor se baza pe evaluarea cantitativă a rezultatelor corecte a sarcinilor prezentate subiecţilor, în timp ce cauzele rezolvărilor (corecte sau greşite)rămâneau în afara analizei. Ori, Piaget consideră că, pentru un psiholog, mai mare importanţă prezintă tocmai judecăţile greşite, eronate întrucât ele deschid posibilitatea „descifrării” schemelor mintale ascunse, specifice gândirii copilului. Prototipul metodei de studiere a acestor scheme mintale a fost întrezărit de Piaget în aşa-numita „convorbire clinică”- procedeu consacrat cercetărilor în psihiatrie, care permitea, pe calea interogării pacientului, evidenţierea sindromului aflat în spatele simptomelor evidente, situate la suprafaţă(Piaget, 1952). J. Piaget a trecut de la tehnica interogatoriului la studierea gândirii în condiţiile experimentului psihologic: pe calea analizei răspunsurilor copilului la întrebările experimentatorului puteau fi obţinute date care, în mod indirect, evidenţiau structura(nucleul) gândirii, aceste date fiind „consultate” în continuare în procesul interogării aprofundate. Datorită procedurii respective, investigarea activităţii intelectuale se transforma dintr-o înregistrare banală a reacţiilor şi a judecăţilor copilului(pe parcursul efectuării unor sarcini standard) într-un proces de interacţiune între cel investigat şi experimentator. Astfel,experimentatorul putea urmări diferite, uneori chiar ciudate desfăşurări ale gândirii copilului. Claparede(1965) a exprimat metaforic esenţa noii metode a lui Piaget, comparând-o cu „vânătoarea” după gupă gândul copilului, care se prelungeşte atâta timp cât nu devine „infectată”. Zeci de ani, Piaget a urmărit în această
51

„vânătoare” „descifrarea” schemelor cognitive, începând cu cele elementare, până la cele mai complexe, de nivel superior. El era convins că „structurile mintale cele mai dezvoltate sunt rezultatul transformărilor şi al coordonărilor de structuri sau de scheme de nivel inferior”(1976, p.187). Astfel, în cercetările iniţiate de Piaget pe baza metodicii prezentate, au fost schiţate următoarele trei direcţii magistrale privind evoluţia activităţii cognitive a copilului: 1. de la sincretismul iniţial, altfel spus confruntarea rezultatelor acţiunilor proprii cu schimbările obiective ale realităţii, spre diferenţierea subiectului - obiect; 2. de la interpretarea magică şi fenomenologică a lumii, spre interpretarea bazată pe cunoaşterea cauzelor obiective; 3. de la fixarea inconştientă asupra propriului punct de vedere, spre descentralizarea succesivă şi completă. Aceste direcţii de dezvoltare a inteligenţei copilului au fost interpretate în termenii echilibrului progresiv privind funcţiile cognitive de asimilare şi acomodare ce au loc sub influenţa experienţei sociale dobândite de copil (Piaget, 1930; Piaget, 1932; Inhelder et al., 1974). Metoda clinică i-a permis lui Piaget să pătrundă mai adânc în desfăşurarea activităţii mintale a copilului, decât testele lui Binet-Simon. Şi totuşi, metoda lui Piaget rămâne în esenţă tot o metodă „transversală” ca şi testul, pentru că se bazează pe analiza(chiar şi mai aprofundată) a unor structuri de gândire deja constituite, ceea ce îngrădeşte posibilitatea studierii directe a mecanismelor dezvoltării psihice. Pe lângă aceasta, un mare neajuns al variantei iniţiale a metodei clinice l-a reprezentat caracterul ei pur verbal. Ulterior, J. Piaget a constatat neajunsul orientării exclusive asupra cercetării planului verbal al gândirii. Şi, deşi a susţinut ideea potrivit căreia gândirea provine din acţiune, el era totuşi ferm convins că limbajul reflectă direct acţiunea. Astfel, pentru a surprinde logica proprie copilului, trebuie studiate răspunsurile lui verbale. Trecând însă la studierea structurilor conduitei intelectuale ale copilului în primii doi ani de viaţă. Piaget a ajuns la concluzia că, pentru cunoaşterea şi evidenţierea genezei operaţiilor intelectuale, este necesară urmărirea îmbogăţirii experienţei copilului privind manipularea obiectelor(Piaget, 1952, p.247). Studiul formelor gândirii preconceptuale, precum şi cunoaşterea ideilor structuralismului l-au determinat pe Piaget să introducă anumite corective: trecerea de la analiza formelor verbale ale conduitei copilului la studiul coordonării acţiunilor lui cu obiectele. Cerinţele referitoare la organizarea şi desfăşurarea experimentului şi asigurarea exteriorizării structurilor proprii intelectului copilului nu sunt prezentate de către J. Piaget într-o formă sistematică. Ele pot fi însă deduse şi sistematizate pe baza analizei următoarelor premise teoretice:
52

84). interiorizând-o”(Piaget.118). După cum mărturisea Piaget într-un studiu critic din 1962. 2. 1970. în formă de cerc etc. apare riscul de a înlocui studiul logicii operaţionale a gândirii subiectului cu studiul reproducerii statice. al „aspectului fizic” al cunoaşterii. rolul pe care-l jucau pietricelele a fost rolul materialului. Totodată. Totodată. adică de a prelungi acţiunea. 53 . 1965. Toate acestea constituie premise în formarea concepţiei operaţionale piagetiene asupra intelectului. p. era nevoie de timp pentru a înţelege că rădăcinile operaţiilor logice se situează mai adânc de legăturile lingvistice. ci din acţiunile cu ele. numărându-le de fiecare dată. Piaget consideră că această însuşire matematică a comutativităţii nu a fost extrasă din însuşirile fizice ale pietricelelor. iar primele lui cercetări asupra gândirii se concentrează înainte vreme prea mult asupra aspectului lingvistic (Piaget. ce satisface cerinţele minime pentru manipulare (Piaget. ci sunt atribuite obiectelor prin acţiunile subiectului.86).1. Gândirea dispune de structuri complexe care scapă introspecţiei. de la naştere şi până la vârsta adultă (Piaget. „trăsăturile esenţială a gândirii logice este de a fi operatorie. 3. Drept ilustrare a acestor premise poate servi următoarea situaţie. 1969. schemele de acţiuni rezultă nu din obiectele înseşi(abstragerea simplă) ci din acţiunile cu obiectele (abstragerea reflexivă). Piaget o prezintă ca fiind favorabilă pentru evidenţierea şi interpretarea „abstragerii reflexive”: copilul se joacă cu pietricelele. el descoperă independenţa cantităţii obiectelor de forma aranjării şi de numărul lor. p. singura metodă fecundă este de a face apel la studiul genezei structurilor gândirii la surprinderea construirii lor progresive în cursul dezvoltării. 1962). presupune includerea într-o formă sau alta a acţiunilor cu obiectele. ceea ce este cunoscut în matematică sub denumirea de comutativitate. Inhelder. subiectul trebuie să realizeze în mod independent sistemul de legături(cantitative şi spaţiale) în concordanţă cu structura internă şi principiile de funcţionare a gândirii. pentru că în pietricelele ca atare nu există nici modul de aranjare a lor şi nici suma lor. p. În caz contrar. aranjându-le în mod foarte diferit: în rânduri drepte. Cu alte cuvinte. iar analiza ei comportamentală recurge la simple descripţii. structurile logico-matematice nu există în obiecte ca atare. urmărind investigarea formelor logice ale intelectului. De aceea. pe care J. Stilul piagetian se evidenţiază nu numai printr-o fundamentare teoretică ci şi prin una experimentală privind caracterul operator al gândirii. structura intelectului se evidenţiază ca rezultat al coordonării schemelor de acţiuni ale subiectului cu obiectele. marcând perioada nouă (1925-1929) de trecere de la analiza gândirii verbale spre cercetarea laturii operaţionale a procesului de gândire. experimentul.

ei apreciază numărul de jetoane numai după spaţiul ocupat. În acest caz. Deci până la 7-8 ani conservarea cantităţii nu este apreciată de copil. apoi sunt modelate unul în „plăcintă” sau în „cârnăcior”. Până la aceste vârste. b) are aceeaşi greutate. al inteligenţei preoperatorii şi al operaţiilor concrete. stadiul operaţiilor concrete. punând cu o mână o mărgea roşie întrun pahar şi cu cealaltă mână o mărgea albastră în paharul al doilea). Piaget este profund interesat de natura cunoaşterii în sine. c) are acelaşi volum (pentru volum se face următoarea experienţă: se cufundă într-un pahar cu apă bulgărele-martor şi se întreabă dacă „plăcinta” sau „cârnăciorul” ar ocupa tot atâta loc). şi stadiul operaţiilor formale. Piaget a evidenţiat stadiile dezvoltării intelectuale ale copilului (stadiul inteligenţei senzorio-motorii. conservarea greutăţii-numai după 9-10 ani. iar apoi conţinutul unuia din pahare să-l verse în alt pahar mai îngust. pentru copil cantitatea de mărgele nu s-a conservat. tot după experimentele lui Piiget. după Piaget. ei vor spune că în paharul mai îngust sunt mai multe(chiar şi atunci când copilul a umplut cele două pahare concomitent. iar a volumului-la 11-12 ani. Gândirea preconceptuală. copilul „gândeşte ce vede”. J. judecăţile copilului sunt dominate de impresiile perceptive. Un exemplu: dacă se prezintă unor copii de 4-5 ani şase jetoane albastre. tot atâtea jetoane roşii şi să le aşeze la fel. de la 7 la 12 ani. dacă unor copii li se dă să pună mărgele în două pahare egale. având aceleaşi dimensiuni şi aceeaşi greutate. Aşa cum rezultă din analiza stilului şi metodei sale experimentale. de la 2 la 7 ani. iar copilulu este întrebat dacă „plăcinta” (sau „cârnăciorul”): a) conţine tot atâta plastilină. În toată perioada gândirii preconceptuale. prin interiorizarea percepţiilor şi mişcărilor sub formă de imagini-reprezentări şi sub formă de „experienţe mintale”. pe care o au la dispoziţie. de la 12 la 17 ani). aliniate cu mici intervale între ele. ei vor construi un rând exact de aceeaşi lungime dar nu se vor ocupa de număratul elementelor. în care gândirea străbate două etape: etapa gândirii preconceptuale şi etapa gândirii conceptuale. se caracterizează. copilului i se prezintă doi bulgări de plastilină. a cunoaşterii aşa cum apare ea în diferitele etape ale dezvoltării infantile. de la naştere până la 2 ani. Copilul va răspunde că „plăcinta” conţine mai multă plastilină (având în vedere suprafaţa”. Tot aşa. iar admirabila lui descriere a formelor cunoaşterii de care dau dovadă copiii în fiecare stadiu al 54 . are o gândire concretă. şi li se cere să ia dintr-o grămadă. cuprinzând stadiul inteligenţei senzoriomotorii. nu depăşeşte datele percepţiei sale. Din acest experiment rezultă că. În sfârşit. alţii vor spune despre „cârnăcior” că are mai multă plastilină (orientându-se după lungime). fără să-i intereseze analiza raporturilor. stadiul inteligenţei preoperatorii.Aplicând în mod consecvent metodologia genetică în studiul gândirii. trecând mărgelele dintr-un pahar mai larg în altul mai îngust.

după care procedează copilul în tratarea sarcinilor intelectuale. Bruner (1970. Astfel. gândirea copiilor are o logică şi o organizare specifică. Judecăţile copiilor sunt particulare. este utilitatea şi forţa operei descriptive a lui Piaget. Noi şi generaţiile care ne vor urma îi vom fi recunoscători pentru munca lui de pionierat. în faza preconceptuală. astăzi. totul se reduce la particular. pp17-18). Principala sa vocaţie este epistemologică”(ibidem). diferite de gândirea adulţilor. legat de experienţa lui perceptivă. ceea ce nu corespunde realităţii. 55 . „figura cea mai proeminentă în materie de dezvoltare cognitivă este. fiind legate de realitatea intuitivă de care „se îndepărtează” doar foarte puţin. adeseori este greşit interpretat de către cei ce cred că principala sa vocaţie e psihologică. Fără îndoială. scrie J. ci se constituie şi se dezvoltă treptat în procesul operării cu obiectele. Totuşi.dezvoltării lor exprimă structura logică implicită. cunoscut şi familiar. ceea ce este de o covârşitoare importanţă. Jean Piaget. se referă la obiectul concret cu care operează. Când copilul explică ceva. Logica nu este însă ereditară. ele sunt categorice. conchide Bruner. Aşadar. De aceea.

Aici avem: . stadiul moralităţii hedoniste (de plăcere) – o conceptie etica. Nivelul premoral ( 4 – 10 ani ) II. are dreptate . Kohlberg le-a prezentat copiilor din Canada. în cadrul cărora există şi nişte stadii. Nivelul autonomiei morale ( după 13 ani) Kohlberg a aplicat metoda de judecare a unor dileme morale. Între 10 – 13 ani copilul se află la nivelul moralităţii convenţionale este nivelul conformării la normele exterioare pentru a avea un statut bun. Între 4 – 10 ani copilul se afla la nivelul premoral (perioada preconvenţională) 1. cultul plăcerii. În al II-lea stadiu este conformarea la normă. Kohlberg s-a interesat de etapele parcurse de copil pe plan moral şi stabileşte 3 niveluri de evoluţie. este preferabil de a salva viaţa unei singure persoane importante sau de a salva vieţile unor persoane oarecare dar numeroase. Mexic. Turcia. Taiwan. Nivelul moralităţii convenţionale ( 10 – 13 ani ) III. I. legilor.stadiul respectării autorităţii.copilul ascultă pentru a nu fi pedepsit 2. normelor şi ordinelor.Laurence KOHLBERG L. e sursa de beneficii . Răspunsurile copiilor i-au permis să stabilească : I. stadiul moralităţii ascultării .STADIALITATEA MORALA . a prezentat copiilor de diferite vârste nişte dileme ( ura ).stadiul moralităţii bunelor relaţii de a fi recunoscut a fi un coleg bun . în stadiul moralităţii ascultării pedeapsa şi recompensa sunt criterii puternice. II. morala potrivit căreia scopul vieţii e plăcerea. Anglia. 56 .copilul îndeplineşte cerinţele pentru a fi recompensat. Pentru a ajuta pe cineva aflat într-o situaţie extremă se poate recurge la furt? Aceste dileme. ex. ex. .se îndoieşte) iar faptele sunt judecate după consecinţele lor. La acest nivel standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului (bun – rău. Astfel.

se cristalizează propriul sistem de valori morale.stadiul moralităţii principiilor individuale de conduită. Acest model se considera util pentru urmărirea şi înţelegerea dezvoltării raţionamentului moral. hotărât în temeiul unor scopuri şi valori aflate dincolo de datele prelucrate raţional. care sunt mai mult bazate pe raţiune. componenta voliţională în structurarea şi formarea conştiinţei şi conduitei morale. de experienţele sale imediate. Această problemă nu dezvoltă mult aspectele totuşi se bazează pe ceea ce a evidenţiat Piaget. acţiunile copiilor la acest nivel sunt simple răspunsuri nefiltrate raţional.III. Kohlberg abordează dezvoltarea morală a copilului şi adolescentului de pe poziţiile structuralismului cognitiv. Orientarea în universul normelor morale se face după propria ierarhizare a acestora şi pentru a evita autocondamnarea. egalitate. Acestea se bazează pe reciprocitate. şi cuprinde: . componenta afectivă (plăcerea cu care respectă cerinţele. prin semnificaţiile personale acordate conceptelor de justiţie. Modelul propus de Kohlberg este valabil doar pentru o anumită dimensiune a moralităţii.nivelul raţional activităţile desfăşurate au la baza gândirea între 10 – 13 ani şi alegerea lucidă între mai multe variante de acţiune şi sunt orientate spre scop.nivelul transraţional care generează nivelul autonomiei morale şi include sentimentele superioare (dragostea. Nivelul autonomiei morale – este nivelul interiorizării şi acceptării personale a cerinţelor morale. . conceptelor şi cerinţelor juridice. Acesta a lansat ideea că nivelul logic al dezvoltării inteligenţei nu este decât ca potenţialitate şi nu dat general uman şi în absenţa 57 . stabilit de Piaget. demnitate. Preadolescenţa şi adolescenţa definesc normele morale în termeni proprii. Legile nu sunt intangibile şi pot fi schimbate pe considerente raţionale vizând utilizarea lor generală. devotamentul etc) adică acele elemente ce permit tinerilor să acţioneze lucid. ataşament raţional). Are loc în preadolescenţă şi apoi adolescenţă Este vorba de nivelul de acceptare a normelor morale în grupul de referinţă. . cea cognitivă (judecata morală) bazată pe răspunsurile la dileme morale. Aici interacţionează 3 niveluri distincte: nivelul preraţional care include ansamblul trebuinţelor şi afectivitatea primară. Concluzia ce se desprinde este că dezvoltarea morală implică componenta cognitivă (cunoaşterea fenomenelor).stadiul moralităţii contractuale şi al acceptării democratice a legilor. pe activitatea cognitivă şi nu se răsfrânge asupra conduitei morale. . Dezvoltând cercetările lui Piaget.

Bune moravuri = decenţă în comportare. cu societatea şi sunt caracterizate prin nivelul înalt de interiorizare. Paşte) care diferă de la o zonă la alta. 2. seturi de prescripţii privind comportamentul omului în relaţiile cu semenii săi. Se pune problema cum înţelege copilul. deciziile morale au la bază procese deliberative şi judecata proprie Aceste idei au o mare aplicabilitate în educaţie. Se ştie că noi ne mulţumim dacă elevul are cunoştinţe. măsura în care un grup. Normele şi regulile morale sunt înţelese ca şi nişte cerinţe. când copilul preia urme de comportament şi se comportă corect pentru că „aşa trebuie” fără a le filtra. mulţi oameni sunt indiferenţi. Societatea apreciază. asta e ceea ce apreciem şi nu mai urmărim dacă ceea ce ştie aplică în viaţă. faza autonomiei morale. Kohlberg dezvoltă ideea lui Piaget pentru a evidenţia dezvoltarea morală a copilului recurgând la ideea punerii copilului în faţa unei dileme morale. noţiuni. corectitudine. Dar normele morale sunt respectate şi datorită opiniei publice (presiunea implicită/ explicită a atitudinii celorlalţi). Conduita morală este formată din întreaga activitate pe care o desfăşoară omul şi avem în vedere faptele şi acţiunile omului apreciate de societate din punct de vedere al cerinţelor morale. Moravurile reprezintă un concept mai general. opinia publică dar în multe cazuri nu are forţa necesară. Conştiinţa morală se referă la un sistem de norme şi reguli care reglementează comportamentul omului în funcţie de anumite valori(onestitate. a le pune în prisma raţiunii.unui antrenament sistematic acest nivel poate să nu fie realizat chiar în cadrul normalităţii dezvoltării. normele morale sunt interiorizate. 58 . traduse în acte de conduită de către propria conştiinţă. Rolul inteligenţei în direcţionarea judecăţii morale şi a comportamentului moral se evidenţiază în stadiile dezvoltării morale. Piaget demonstrează experimental că evoluţia judecăţii morale a copilului parcurge nişte faze: 1. se referă la o serie de practici. moduri de comportare bazate pe anumite obiceiuri şi tradiţii sociale legate de sărbători (Crăciun. Moralitatea reflectă gradul. convingeri. o persoană se conformează normelor sau regulilor morale. Problema educaţională centrală este formarea conştiinţei şi conduitei morale. sentimente şi atitudini morale care reflectă principiile şi normele morale ale colectivităţii din care facem parte. Conştiinţa morală este formată din întregul sistem de reprezentări. Piaget susţine că între nivelul inteligenţă – comportament este o strânsă legătura. sinceritate) toate fiind larg răspândite şi împărtăşite la nivelul societăţii.

De aceea răufăcătorii nu se caracterizează prin sănătate mintală este deviere de la normă. ea e „micul nostru teatru”. De la greci şi romani încoace s-a impus ideea că a avea minte = a nu minţii. a minţii şi a avea minte era unul şi acelaşi lucru. sau mai târziu pot fi imagini reprezentative închipuite pe baza experienţei proprii. La temelia neonestităţii precum şi în cazurile de diferite boli mintale stă lipsa de sinceritate cu semenii săi şi chiar cu sine însuşi. În condiţiile de sănătate mintală şi socială. 59 . De aceea suprema expresie a sănătăţii mintale rămâne sinceritatea şi naturaleţea. influenţa lor asupra conduitei morale a omului Reprezentarea morală este modalitatea de redare în imagini intuitive. Sănătatea mintală este corectitudinea comportamentului moral. Rolul reprezentărilor şi al noţiunilor morale. ci în cea mai apropiată. Apare deosebirea gând. La temelia onestităţii umane stă sinceritatea. şi în plan intelectual şi în plan mintal. conduita trădează sau ascunde conştiinţa.O deosebită valoare teoretică şi practică o au cunoştinţele care prezintă un sistem de reprezentări şi noţiuni. cea socială. cunoştinţele morale şi formează componenta intelectuală. caută să facă „obrazul mai arătos decât este”. Dacă masca e jucată faţă de alţii ea este escrocherie. conduita traduce în faptă conştiinţa. În primul caz conduita este o expresie a conştiinţei concentrată (gând. Dacă masca e jucată faţă de noi înşine. Colaborarea dintre conduită şi conştiinţă ne dă rolul social al persoanei. dar omul nu trăieşte numai în perspectiva ontologică. Componenta volitivă se referă la fapte de comportament efectiv. faptă. făţărnicie. Înseamnă că inteligenţa sănătoasă se răsfrânge în comportamentul bun al omului. O bună vreme din istoria omenirii. vorbă. situaţie de atac sau acţiuni antisociale. între ceea ce ştie şi ceea ce face omul. ataşamentul emoţional şi avem în vedere convingerile şi atitudinile. acea mască care ascunde cum e omul în realitate. fără a se preface. şcoală. Contează mult componenta afectivă. în caz de boală. când omul apare aşa cum este de fapt. concrete a unor fapte de conduită cunoscute la persoane din familie. vorba. Din acest punct de vedere alternativa e alta „A fi şi a apărea”. omul vrea să apară altfel decât este. În al II-lea caz conduita este un mecanism de apărare ca în boală. faptă ) când concordă spunem că faptele sunt expresia conştiinţei. „A fi sau a nu fi” (Hamlet)Sub unghiul rostului omului în lume Shakespeare a avut dreptate. este vorba de relaţia între conduită şi conştiinţa. Camuflarea conştiinţei prin conduită ne creează masca. cu ea începe nebunia.

în reprezentările morale nu avem de a face cu reproducerea fotografică a faptelor de conduită ci cu remodelarea lor şi aceste modele comportamentale sunt preluate prin imitaţie. Reprezentarea morală exprimă proprietăţile valorice ale conduitei organizate în mod social şi fixate în colectivitate. . . De aceea tinerii admiră exemple comportamentale şi preiau modele. Caracteristicile reprezentărilor morale sunt: . care nu sunt scrise dar care sunt respectate prin tradiţii şi obiceiuri. şcoala. Reprezentările şi noţiunile greşite se răsfrâng negativ asupra comportamentului uman 60 .structura imaginilor mintale e o construcţie mintală a întâmplărilor reale şi e o expresie particulară.de dirijare a comportamentului individualităţii colective fără de care nu e posibilă integrarea comportamentală a individului.rol de proiecţie a propriei personalităţi în procesul comportamental şi consecinţele firesc aşteptate. Reprezentările şi noţiunile greşite îl dezorientează pe copil în aprecierea faptelor antisociale. compoziţia morală a comportamentului oamenilor e redat şi reflectă legături dintre cuvânt şi faptă. Dacă omul nu are corect formate reprezentările.rol de acceptare sau rectificare a comportamentului propriu şi al celorlalţi.obiectul reprezentării morale constituie nu doar stimuli ci şi situaţii de comportament . fără respectarea noţiunii morale adecvate nu e posibilă o conduită corectă în concordanţă cu normele societăţii. Astfel. Prin conţinut. Aşa se formează reprezentările morale îndeplinind importante funcţii : .Reprezentările morale sunt reproduceri mintale a comportamentului oamenilor cunoscuţi. . intuitivă a gândirii privind comportamentul social . locul de muncă. concretă. nu are un comportament corect. Nu încape nicio îndoială că fără cunoaşterea normelor morale.de modalitate şi instrument prin care persoana îşi interiorizează experienţa de comportament social. .rol de proiectare şi anticipare a conduitei.reprezentarea are un caracter colectiv al comportamentului oamenilor începând cu familia. .de impregnare a imaginilor concrete de comportament cu afectivitate şi cu stări atitudinale Reprezentările morale se realizează în procesul intercunoaşterii persoanelor fiind mereu raportate la imaginea grupului despre persoana dată.

conştiinţa morală îmbină un sistem de reprezentări. Atitudinea morală este o variabilă psihologică stabilă structurată. tocmai în conduita corectă. istoria.Noţiunile umane reflectă fenomene complexe de natură psihosocială şi normele se formează după aceleaşi legităţi de analiză. 61 . Noţiunile morale sunt generalizări. locul natal. Conştiinţa morală se îmbină cu conduita morală şi se reflectă în cazuri normale. Sentimentele morale au obiectul şi sursa de cultivare începând cu familia. voinţa ). Între aceşti doi poli ca şi înăuntrul fiecărui pol pot fi înregistrate diferite nuanţe afective ale negativului sau pozitivului atitudinal ca şi trecerea de la o atitudine pozitivă spre o atitudine negativă şi invers. afectivă. judecăţile de valoare care motivează şi călăuzesc activităţile şi conduita omului. se extinde asupra întregii ţări (sentimente patriotice ce includ tradiţii. în cadrul relaţiilor dintre persoană şi ambianţa sa (mediul social). Atitudinea morală ne permite să acordăm persoanelor un credit şi să anticipăm că acea persoană va avea un comportament corect în realizarea unor cerinţe sociale. emoţii. Ea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară e păstrată şi organizată în fiecare om în parte. reflectă conştiinţa lui morală (are componentă intelectuală. Cel mai înalt sentiment politico-moral este cel patriotic. bogăţiile etc). cultura. obiceiuri. Reţinem că ştiinţa morală. Convingerile morale se compun şi cuprind în conţinutul lor: . ele interiorizate devin convingeri. judecăţi.componenta afectivă (trăiri emoţionale pozitive) . ideile. Sentimentele mai pot fi intelectuale şi estetice. iar convingerile morale inhibă reprezentările. Ele constituie o organizare durabilă de motive. limba. Atitudinile morale se caracterizează prin direcţia şi orientarea care poate avea un caracter pozitiv sau negativ.componenta voliţională (care pune stăpânire pe om) şi cunoştinţele ştiinţifice trec în convingeri. Atitudinea morală constituie cheia înţelegerii organizării comportamentului omului pe termen lung. Dacă noţiunile şi judecăţile morale nu sunt formate corect se răsfrâng negativ asupra comportamentului. convingeri şi atitudini morale care reflectă gradul de înţelegere şi pregătire a omului în plan moral. percepţii şi de acte de voinţă care permite să anticipăm asupra conduitei prealabile a unei persoane. în timp. sinteză diferenţiere şi apreciere corectă a a trăsăturilor morale de comportament.componenta cognitivă (bazată pe înţelegerea situaţiei) .

iar alegerea se efectuează sub influenţa interacţiunii sociale. 3. 2. Fiecare etapă a vieţii omului este deschisă unei noi achiziţii psihosociale ca urmare a unei crize de dezvoltare. mersul. E. Fiecare stadiu posedă atât o componentă pozitivă cât şi o componentă negativă.STADIALITATEA PSIHOSOCIALĂ – Erik ERIKSON E. în cazul în care îngrijirile care i se dau sunt de bună calitate. Stadiul infantil (0 . În cartea sa “Copilărie şi societate” care a apărut în 1950.1 an) Factorii sociali în acest stadiu factorul social este mama. O asemenea atitudine însă nu este definitivă. Erikson aduce trei contribuţii majore a stadiului personal şi susţine că: 1.3 ani) Factorii sociali sunt părinţii. Dimpotrivă. teza centrală a teoriei sale este că potenţialul de dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenţei sale. se va vedea dezvoltându-se având o încredere fundamentală. Astfel el stabileşte 8 stadii care acoperă perioada întregii vieţi a omului. 3. Copilăria mijlocie (3 . suspiciunea. deoarece fără grija acesteia copilul nu poate să se dezvolte. copilul va cunoaşte teama. deci în primul an de viaţă apar stări bipolare. prin care se înţelege interacţiunea individului cu el însuşi şi cu mediul său. fie încrederea sau cel de neîncredere. Erikson e singurul psiholog (american) care s-a ocupat şi de studierea vârstelor adulte.6 ani ) 62 . Acum are loc dezvoltarea motricităţii în mod special. 2. 1. Dezvoltarea individului are loc de la un capăt la altul al existenţei sale. iar copilului i se dezvoltă simţul autonomiei sau simţul îndoielii. dacă este neglijat. neîncrederea faţă de lume în general şi faţă de oameni în special. deplasarea şi copilul dobândeşte primele deprinderi de autoservire. Erikson prezintă stadialitatea în dezvoltarea psihosocială. Pe lângă stadiile descrise de Freud numite stadiile psiho-sexuale exiată stadii psihosociale în cursul cărora individul stabileşte orientări noi importante pentru el însuşi şi pentru lumea sa socială. Copilărie mică (1 . În primul an de viaţă bebeluşul este total dependent de ceilalţi.

nevoia de a avea prieteni şi de a împărtăşi intimitatea sa sau opusul intimităţii este izolarea. regretul pentru ceea ce nu a putut realiza. Această concepţie a lui Erikson care relativizează importanţa conflictelor din copilărie şi influenţa părinţilor. adică preadolescentul şi adolescentul înţelegând de unde vine şi încotro se indreaptă sau dimpotrivă observă cum se statorniceşte la el difuziunea rolului şi sentimentul de a nu şti ce este el şi încotro se îndreaptă. de a găsi un prieten de viaţă şi în caz că suferă o dezamăgire în această privinţă. Este vârsta jocului şi jocul cultivă la aceşti copii initţativa şi activismul. Erikson pune accent în principal pe simţul identităţii a 63 . depăşite. în această prietenie atunci apare izolarea şi nu mai are încredere în nimeni. identitatea şi căutarea răspunsului “cine sunt eu şi după ce metode să mă conduc. de la părinţi. este perioada ingeniozităţii în care se afirmă priceperea. Tânărul adult (20-35 ani) Se caracterizează prin intimitate. Bătrâneţea (60 ani. 4. profesori şi de la persoane cunoscute de mare prestigiu sau personajele literare.iar peste 90 ani este longevitatea) Această vârstă este marcată de integritatea personală. 5. copilăria mijlocie. închiderea în sine. mediul familial. În centrul personalităţii adolescentului se situează conştiinţa de sine. retragerea.Copilăria mare (6-12 ani) Se caracterizează prin sigârguinţă. Preadolescenţa şi adolescenţa (12-20ani) Aici se dobândeşte identitatea psihosocială. nu ignoră rolul pe care îl poate avea socitatea şi subiectul însuşi în formarea sa. 8. iar pe altă parte poate să apară disperarea. Până la acest stadiu. individul îşi priveşte cu satisfacţie viaţa trecută. corectate. 7. potrivit celor desclarate de Erikson. Deci orice tânăr simte nevoia de a-şi împărţi viaţa cu o altă persoană. Şcoala şi grupul de joacă sunt factorii sociali de mare influenţă. 6.Se caracterizează prin iniţiativă şi finalitatea în acţiuni. În plus tratarea psihosocială a vârstelor de către Erikson este dătătoare de speranţă pentru că la fiecare vârstă eşecurile anterioare pot fi eliminate. Adultul sau vârsta matură (35-55 ani) În această perioadă creşte responsabilitatea şi realizarea profesională cât şi responsabilitatea faţă de familie. joacă un rol foarte important. sentimentul eşecului. sunt modele însuşite din familie. a propriei personalităţi. îndeminarea sau perioada inferiorităţii.

la oamenii ajunşi la o maturizare statornică se formează opinii. Stadiul maturizării timpurii care se realizează (25 . Astfel stadiul maturizării timpurii se caracterizează printr-o mare putere. Deci familia este o comunitate de creştere în dragoste a copiilor. potrivit căruia se poate să nu se atingă niciodată maturizarea omului. În cazul în care omul a avut unele insuccese în această comunicare intimă.apărut în 1964. Cercetările psihologice ale unor autori care s-au referit la Erikson evidenţiază că. convingeri mai ales când ei se impun. dragostea faţă de copii şi răspunderi faţă de ei fac ca răspunderile plăcute să stimuleze depăşirea oricăror dificultăţi materiale şi de timp. prin rezultate remarcabile. părinţii fiind gata pentru orice. Se poate lua în considerare afirmaţia lui Piaget. 2.cărui forme constituie o problemă deosebit de acută în adolescenţă. atât în domeniul lor profesional cât şi în viaţă. bărbaţii o găsesc în căsătorie şi în profesiune. în acest stadiu mijlociu cuprins între 35-45 de ani. Erikson evidenţiază trei stadii de dezvoltare în special al adulţilor: 1. a realizărilor proprii este negativă. Din aceste motive. În lucrarea sa “Bazele cercetării psihologice moderne a adulţilor” . considerând-o ca şi încheiată. aptitudinile ating cel mai înalt nivel. dragostea dintre soţi este pe planul al doilea. stabilitatea cea mai eficientă a maturizării timpurii.45 ani) 3. Însă nu toţi oamenii trec prin asemenea crize. 1. pentru care suntem în stare să sacrificăm totul. modelul eriksonian este recunoscut ca fiind cel mai cuprinzător. în tratarea vârstelor. puncte de vedere proprii. de fapt este “floarea vârstei” când capacitaţile.35 ani) 2. În această perioadă adultul trece adesea printr-o criză.60ani). se instalează sentimentul izolării susţinut de senzaţia ca nu se poate baza pe nimeni decâî pe propria sa persoană. el îşi pune întrebări în legătură cu realizările sale şi mai ales întrebări vizavi de ceea ce nu a înfăptuit din ceea ce şi-a propuse în tinereţe şi întrucât visele tinereţii sunt adesea irealizabile. Fără un simţ ferm al identităţii (“cine siut eu?”) maturitatea adevărată nu poate fi atinsă. în schimb cresşte în convergenţă longitudinală a iubirii de copii. Stadiul maturizării timpurii – se caracterizează prin stabilirea relaţiilor intime cu persoane de mare prestigiu. Stadiul maturizării întârziate (după 45 ani. autoaprecierea succeselor obţinute până atunci. unii chiar şi la vârsta de 60 ani au un comportament infantil. aspiraţiilor de viaţă ale omului. în stadiul maturizării (35 . Această criză e numită “criza omului care a trecut de jumătatea vieţii sale” care îşi priveşte viaţa în mod pesimist. în care consştientizează că jumătate din viaţa sa a trecut. 64 . Dacă această dragoste scade în reciprocitate între soţi. fiind prea târziu de a mai schimba ceva. Datorită nevoilor copiilor. Stadiul mijlociu – perioada cuprinsă între 35-45 ani marchează reevaluarea scopurilor. Astfel. Stadiul mijlociu.

unii zicând că s-a schimbat stereotipul dinamic. nu era încântat de locul de muncă. Aceste persoane încetează de a se mai dezvolta şi de a-şi reînnoi personalitatea. De aceea. Atitudinea vârstnicilor faţă de scopurile vieţii. În schimb. abia aşteaptă să se pensioneze sau pur şi simplu din cauza unei comodităţi. fără coloratură emoţională. lipsită de activitism. după care a apărut altceva iar el nu a mai rezistat. Stadiul maturizării întârziate (45-60 ani) apare numai în cazul în care omul depăşeste în mod voit şi în mod conştient criza specifică stadiului mijlociu. 65 . abia aşteaptă să nu mai facă nimic. nu depun nici un efort. se îmbolnăveşte şi se stinge. pentru omul care niciodată nu-şi pune întrebări privind realizările şi mai ales neîmplinirile sale.3. foarte frecvent se întâmplă ca persoana odată ce se pensionează. fără o autoanaliză calitativă. fără probleme legate de existenţa sa şi a realizărilor sale. nu-i plăcea profesiunea pe care o practica. neliniştea căutărilor şi continua perfecţionare a activităţii este hotărâtoare. în acest caz. faţă de moarte. şi se încheie cu simpla încetare a activităţii profesionale. îşi pierd activismul necesar pentru dezvoltarea lor ulterioară. activismul omului. În această ipostază omul continuă să fie constant productiv în tot ceea ce face până la adânci bătrâneţi. Concluzia este că pentru acest stadiu înaintat în vârstă. la asemenea persoane apare sentimentul de devalorizare şi sentimentul ratării personale care marchează perioada de stagnare. faţă de tineri. această perioadă se derulează în mod inexpresiv. Aceşti oameni care nu au trecut criza specifică vârstei îşi pierd vivacitatea spune Erikson. Iar când omul devine indiferent şi pasiv din diferite cauze. omul avea un stereotip la locul de muncă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful