Sub 61.

Rezistenţa de contact. Componente şi factori de influenţă
Pentru a pune în evidenţă rezistenţa de contact se poate face un
experiment simplu, v. Fig. 6.4 : se măsoară rezistenţa unui conductor de
secţiune constantă, pentru o lungime dată, l, de valoare R ; se realizează o
secţiune în zona mediană a acestui conductor, după care se măsoară, pentru
aceeaşi lungime l, rezistenţa R*.
Fig. 6.4: Cu privire la rezistenţa de contact
Valoarea rezistenţei de contact, ce presupune o forţă de apăsare între
cele două porţiuni ale conductorului după secţionare, va fi :
R
c
= R* - R .
(6.1)
Dacă se examinează la microscop două piese metalice de contact se
evidenţiază proeminenţe pe suprafaţa acestora, legate de rugozitatea şi deci
de gradul de prelucrare mecanică a acestor suprafeţe, astfel încât legătura
electrică între piesele A şi B se realizează printr-un număr finit de puncte
elementare de contact, aşa cum se poate urmări în Fig. 6.5.
Fig. 6.5: Puncte elementare Fig. 6.6: Contact elementar
de contact sferic
În zona acestor puncte elementare de contact intervin desigur creşteri
fireşti ale densităţii de curent, deci solicitări termice mai mari faţă de calea
de curent masivă. Holm a propus ipoteza, unanim acceptată, că toate aceste
puncte elementare de contact se comportă identic în funcţionarea AE, astfel
încât pentru o valoare R
c0
a rezistenţei contactului elementar şi pentru n
puncte elementare de contact, rezistenţa de contact, R
c
, devine :
R
c
=
n
R
c0
.
(6.2)
Forma geometrică a contactelor elementare poate fi diferită, dar se
acceptă de obicei o formă geometrică regulată, sferă de rază a, sau elipsoid
de rotaţie. În cele ce urmează vom considera doar contactul elementar de
formă sferică, de rezistenţă R
c0
, ceea ce, după definirea numărului de puncte
elementare de contact, permite evaluarea rezistenţei de contact, R
c
, conform
relaţiei (6.2).
Dacă se consideră un asemenea contact elementar de formă sferică, de
rază a, realizat între piesele metalice A şi B, caracterizate prin valori ale
rezistivităţii electrice ρ
A
şi respectiv ρ
B
, v. Fig. 6.6, se evidenţiază două
componente ale rezistenţei acestuia, rezistenţa de stricţiune, datorată
strangulării locale a căii de curent, R
s0
, şi rezistenţa peliculară, R
p0
, datorată
peliculei de oxizi metalici, de grosime infimă e drept, dar de rezistivitate
electrică mult mai mare ca a metalului piesei de contact, rezultând deci :
R
c 0
= R
s 0
+ R
p 0
.
(6.3)
Pentru a evalua componenta de stricţiune a rezistenţei contactului
elementar, R
s0
, se foloseşte metoda analogiei electrostatice de exemplu, ce
permite scrierea unei relaţii de forma :
R · C = ρ · ε
0
,
(6.4)
unde R este rezistenţa, C – capacitatea condensatorului sferic de rază
a, ρ – rezistivitatea electrică a materialului piesei de contact, iar ε
0

permitivitatea electrică a mediului, şi se acceptă ipotezele următoare :
- rezistivitatea electrică a materialului pieselor de contact este
constantă ;
- conductibilitatea termică a materialului în zona de contact este
infinită ;
- suprafeţele echipotenţiale reprezintă sfere concentrice cu contactul
elementar.
Capacitatea condensatorului sferic de rază a , având a doua armătură
la infinit, C, se calculează cu relaţia :
C = 4 · π · ε
0
· a ,
(6.5)
astfel încât corespunzător piesei de contact A rezultă :
C
A
= 2 · π · ε
0
· a ,
(6.6)
şi deci rezistenţa de stricţiune corespunzătoare piesei de contact A, R
s0A
,
devine :
R
s0A
=
a 2
A
π
ρ

.
(6.7)
Similar, rezistenţa de stricţiune corespunzătoare contactului elementar
pentru piesa de contact B, R
s0B
, se poate evalua cu relaţia :
R
s0B
=
a 2
B
π
ρ

,
(6.8)
astfel încât rezistenţa de stricţiune a contactului elementar, R
s0
, va fi desigur :
R
s0
= R
s0A
+ R
s0B
=
a 2
B A
⋅ ⋅
+
π
ρ ρ

a 2
R R R
B A
soB soA so
π
ρ + ρ
· + ·
. (6.9)
Deoarece în construcţia AEC se preferă utilizarea aceluiaşi material
pentru realizarea celor două piese de contact, deci :
ρ
A
= ρ
B
= ρ ,
(6.10)
relaţia (6.9) se scrie sub forma cunoscută :
R
s0
=
a ⋅ π
ρ
,
(6.11)
şi rezistenţa de stricţiune depinde deci de natura materialului pieselor de
contact (ρ), şi de raza a a contactului elementar. În cazul unui contact
elementar ce are forma unui elipsoid de rotaţie, un raţionament similar
permite evaluarea rezistenţei de stricţiune a contactului elementar folosind o
expresie de forma :
R
s0
*
=
a 2⋅
ρ
.
(6.12)
Pentru a evalua rezistenţa de stricţiune a contactului elementar, trebuie
cunoscut materialul utilizat pentru realizarea pieselor de contact, şi apoi
calculată raza contactului elementar, a ; în acest scop se poate folosi de
exemplu relaţia lui Hertz, valabilă în domeniul deformaţiilor elastice ale
proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact :
( )
3
1
B A B
2
B
A
2
A
0 c
r
1
r
1
E
1
E
1
F
4
3
a

+ ⋅

,
`

.
|

+

⋅ ⋅ ·
σ σ
,
(6.13)
unde F
c0
este forţa de apăsare corespunzătoare unui contact elementar, σ
A
şi
σ
B
– coeficienţii lui Poisson (de formă) pentru piesele de contact, cu valori
uzuale cuprinse între (0,3 – 0,5), E
A
şi E
B
– modulele de elasticitate (ale lui
Young) corespunzătoare materialelor pieselor de contact (de obicei
utilizându-se acelaşi material), r
A
şi r
B
– razele de curbură ale pieselor de
contact. Pentru a se calcula forţa de apăsare corespunzătoare contactului
elementar, F
c0
, se consideră forţa totală de apăsare între piesele de contact,
F
c
şi numărul punctelor elementare de contact, n, ce va fi definit ulterior,
rezultând deci :
F
c0
=
n
F
c
.
(6.14)
Raza a a contactului elementar se poate deci evalua folosind o relaţie
de forma :
a = k
1
·
3
0
F
c
,
(6.15)
astfel încât rezistenţa de stricţiune corespunzătoare se scrie :
R
s0
= K · F
c0
– 1/3
.
(6.16)
O relaţie similară se obţine pentru rezistenţa de stricţiune a contactului
elementar dacă se consideră « strivirea » proeminenţelor microscopice ale
suprafeţelor de contact, caracterizată prin coeficientul de strivire, σ
str
(constantă fizică de material), astfel încât rezultă succesiv :
str
0 c F
a
σ π⋅
· şi R
s0
=
a ⋅ π
ρ
= K
1
· F
c0
-1/2
.
(6.17)
Se poate deci accepta astfel o relaţie bine confirmată experimental,
pentru evaluarea rezistenţei de stricţiune a contactului elementar, ce se
scrie :
R
s0
= C · F
c0
-m
,
(6.18)
în care C şi m reprezintă constante depinzând de natura materialului pieselor
de contact, de forma pieselor de contact, dar şi de gradul de prelucrare al
suprafeţelor de contact. Oricum se remarcă faptul că prin creşterea forţei de
apăsare dintre piesele de contact, rezistenţa de stricţiune a contactului
elementar scade, asigurându-se o mai bună legătura electrică între acestea.
O a doua componentă a rezistenţei contactului elementar o constituie
rezistenţa peliculară, R
p0
, datorată în fapt peliculei de oxizi, de grosime
foarte mică, δ (10
-8
[m]), dar de rezistivitate electrică ρ
p
de ordinul a (10
5

10
8
) [Ω·m], astfel încât rezultă :
R
p0
= 2
p
a ⋅

π
δ ρ
.
(6.19)
O relaţie mai simplă, bine confirmată experimental, [12], [31],
propune calculul rezistenţei peliculare a contactului elementar, folosind
expresia :
R
p0
= 2
SS
a
R
⋅ π
,
(6.20)
unde valorile R
ss
depind de natura materialului pieselor de contact şi de
grosimea peliculei de oxizi ce acoperă suprafaţa acestora. Desigur, prin
întreţinerea corectă a pieselor de contact se poate evita formarea acestei
pelicule de oxizi metalici, rezultând reducerea rezistenţei peliculare a
contactelor.
În plus, la închiderea contactelor AEC, se asigură o « alunecare » la
atingerea pieselor de contact, « fritting mecanic », astfel încât componenta
peliculară a rezistenţei de contact devine nesemnificativă deoarece se
realizează astfel « autocurăţirea » pieselor de contact. În aceste condiţii,
pentru evaluarea rezistenţei contactului elementar, R
c0
, este unanim acceptată
o relaţie de forma :
R
c0
= C
0
· F
c0
-m
,
(6.21)
ceea ce corespunde expresiei pentru calculul rezistenţei de contact, R
c
, v. rel.
(6.2) :
R
c
= C · F
c
-m
, (6.22)
punând în evidenţă în primul rând influenţa forţei de apăsare între piesele de
contact, F
c
, aşa cum se poate urmări în Fig. 6.7.
Fig. 6.7: Influenţa forţei de apăsare asupra rezistenţei de contact
Se constată că valorile rezistenţei de contact, R
c
, la scăderea valorilor
forţei de apăsare între piesele de contact, F
c
, sunt mai mici, ceea ce se poate
explica prin deformaţiile plastice, remanente, ale proeminenţelor
microscopice ale suprafeţelor pieselor de contact. De remarcat faptul că
pentru valori importante ale forţei de apăsare între piesele de contact,
valorile rezistenţei de contact rămân practic constante, deci pentru a realiza
construcţii reuşite ale AEC, se poate defini un domeniu optim pentru forţa de
apăsare F
c
, ceea ce se concretizează, în etapa de proiectare a contactelor AE,
prin adoptarea unor valori convenabile ale forţei specifice de apăsare între
piesele de contact, f
sp
[N/A], astfel încât se obţine :
F
c
= f
sp
· I
n
,
(6.23)
unde I
n
reprezintă curentul nominal al AEC. Valorile forţei specifice de
apăsare între piesele de contact depind de valoarea curentului nominal, v.
Fig. 6.8, de natura materialului pieselor de contact, dar şi de funcţionalitatea
AEC, fiind în mod obişnuit duble pentru piesele de contact din cupru faţă de
cele din argint (acoperite cu o peliculă fină de argint).
Alţi factori ce influenţează valorile rezistenţei de contact, R
c
, ce nu
intervin explicit în relatia (6.22), dar se regăsesc în valorile constantelor C şi
m, sunt :
- natura materialului pieselor de contact, de dorit de rezistivitate
electrică cât mai mică, deşi astfel creşte riscul de a obţine lipirea-
sudarea acestora la deconectare, sau în cazul vibraţiilor în poziţia
« conectat », ce trebuiesc evitate ;
- forma geometrică a pieselor de contact ;
- gradul de prelucrare mecanică pieselor de contact, (rugozitatea
suprafeţelor acestora) ;
- temperatura pieselor de contact, mai ales în zona punctelor
elementare de contact.
Fig. 6.8: Forţa specifică de apăsare pe contactul electric
Aspecte diferite intervin în cazul contactelor metalo-lichide, utilizate
în ultimul timp pentru realizarea unor AEC, realizate între o piesă metalică
de contact şi un lichid conductor (mercur), când nu se mai pune problema
forţei de apăsare între piesele de contact ci aceea a densităţii de curent, deci
practic a suprafeţei de contact dintre metal şi lichidul conductor.
Funcţionarea acestor AE are la bază modificarea nivelului lichidului
conductor în interiorul camerei de stingere, ce realizează închiderea sau
deschiderea contactelor.
Subect 62-63
6.3. Încălzirea contactelor electrice
Temperatura pieselor de contact este un indicator important al bunei
comportări a acestora în funcţionare, deoarece zona contactelor electrice nu
trebuie să devină « sursă termică » pentru circuitul în care sunt incluse sau
pentru componente ale AEC. Diferenţa de temperatura între un contact
electric şi calea de curent aferentă trebuie să nu depăşească 5°C. Evaluarea
supratemperaturii în zona unui contact electric,
ϑ
c , se poate realiza folosind
relaţia :

ρ λ
ϑ
⋅ ⋅
·
8
U
2
c
c
,
(6.24)
în care U
c
reprezintă căderea de tensiune pe contact, λ – conductibilitatea
termică a materialului pieselor de contact de rezistivitate electrică ρ.
O relaţie mult utilizată, pentru a defini temperatura absolută a unui
contact electric, T
c
, este :
T
c
=
2
0
2
c
T
L 4
U
+

,
(6.25)
unde U
c
reprezintă căderea de tensiune pe contact, L = 2,42 · 10
-8
[V/ K
2
],
constanta lui Lorentz, iar T
0
– temperatura absolută a căii de curent pe care
este amplasat contactul electric, trebuind desigur să fie satisfăcută condiţia
anunţată anterior :
T
c
– T
0
≤ 5 [K] .
(6.26)
Se constată deci că în practică, când măsurarea directă a rezistenţei de
contact în timpul funcţionării este dificilă, se poate aprecia comportarea
contactului electric prin măsurarea căderii de tensiune pe contact, U
c
, ce
oferă informaţii cu privire la temperatura acestuia. Dacă se trasează curba ce
descrie dependenţa rezistenţei de contact, R
c
, cu temperatura
(supratemperatura), ϑ , aceasta din urmă în fond echivalentă oarecum cu
valoarea căderii de tensiune pe contact, U
c
, v. Fig. 6.9, se observă o creştere
a valorilor R
c
cu supratemperatura, ϑ , respectiv cu căderea de tensiune pe
contact, U
c
, până la valoarea ϑ
1 a acesteia, ce corespunde « înmuierii »
proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact, respectiv unei
valori limită a căderii de tensiune pe contact, U
c lim
, depinzând în fapt de
natura materialului pieselor de contact (90 [mV] pentru contacte din cupru şi
respectiv 120 [mV] pentru contacte din argint sau acoperite cu argint).
Ca urmare se poate accepta deci că numărul punctelor elementare de
contact creşte şi deci rezistenţa de contact scade. Funcţionarea normală a
contactelor trebuie să decurgă pentru valori ale supratemperaturii inferioare
valorii ϑ
1, respectiv pentru valori ale căderii de tensiune pe contact
inferioare valorii U
c lim
. În fapt, pentru contactele de curenţi nominali de
valoare redusă se impune o valoare a căderii de tensiune admisibile, U
c adm
:
U
c adm
= (0,1 – 0,5) U
c lim
,
(6.27)
în timp ce pentru contactele de curenţi nominali de valoare mare se impune :
U
c adm
= (0,5 – 0,8) U
c lim
.
(6.28)
Fig. 6.9: Variaţia rezistenţei de contact cu temperatura
Dacă supratemperatura contactului electric creşte peste valoarea ϑ
1, se
constată că rezistenţa de contact creşte de asemenea, până la o valoare ϑ
2 a
supratemperaturii, pentu care intervine o scădere bruscă a rezistenţei de
contact, ce corespunde practic topirii proeminenţelor suprafeţelor pieselor de
contact (
ϑ ϑ
top
·
2 ), ce are ca efect desigur lipirea-sudarea nedorită a
acestora, practic deteriorarea lor. Acestei valori a supratemperaturii, i se
poate ataşa desigur o valoare de topire a căderii de tensiune pe contact, U
c top
,
ce nu trebuie obţinută pe durata funcţionării contactelor AEC.
O relaţie importantă cu privire la comportarea punctelor elementare de
contact, ce evidenţiază atât influenţa temperaturii contactului asupra
comportării acestuia, dar şi influenţa durităţii Wickers a materialului pieselor
de contact, H
W
, este :
F
c0
=
( )
2
c
0 2
W
2
0
T
T
arccos 16
L H I
⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
λ
π
,
(6.29)
în care F
c0
reprezintă forţa de apăsare pentru un punct elementar de contact,
parcurs de curentul I
0
, L – constanta lui Lorentz, λ – conductibilitatea
termică a materialului pieselor de contact, T
0
– temperatura absolută a căii de
curent pe care este amplasat contactul electric, T
c
– temperatura contactului
elementar, ce respectă condiţia (6.26). Dacă se ţine seama de relaţiile (6.14)
şi (6.23), şi se consideră n puncte elementare de contact, astfel
încât desigur :
I
0
=
n
I
n
,
(6.30)
I
n
fiind curentul nominal ce parcurge contactul electric, se obţine numărul de
puncte elementare de contact, n, ca fiind :
n =
( )
2
c
0
c
2
2
n
W
T
T
arccos F 16
I H L
⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
λ
π
,
(6.31)
valoarea temperaturii contactului,T
c
, putând fi acceptată, la limită :
T
c
≤ T
0
+ 5 [K] .
(6.32)
Acelaşi număr de puncte elementare de contact, n, mai poate fi
evaluat cu una dintre expresiile de mai jos, în care se ţine seama de relaţiile
(6.14), (6.17), (6.18), (6.22), (6.23), (6.27), (6.28) şi (6.30), respectiv de
notaţiile aferente :
n =
2
cadm
c
str
2
n
2
U F 4
I
⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅ σ ρ π
sau n =
1 m 2
c
2
str
2
F
C 4
− ⋅


⋅ ⋅ σ ρ π
.
(6.33)
În ceea ce priveşte comportarea contactelor electrice în regim de
defect, se evaluează de obicei o valoare maximă acceptabilă a curentului,
care parcurgând contactul electric elementar ar produce topirea-lipirea-
sudarea pieselor de contact, care trebuie să fie superioară valorii maxime a
curentului de defect ce parcurge contactul elementar :
I
0 max
=
n
I
max
, (6.34)
unde I
max
reprezintă valoarea maximă a curentului de defect iar n – numărul
de puncte elementare de contact.
Considerând de exemplu relaţia (6.24), valabilă pentru contactul
elementar, se poate defini o valoare a curentului, I
t0
, care parcurgând
contactul elementar un timp practic infinit, produce la limită topirea
proeminenţelor microscopice ale acestuia, acceptând relaţiile :
U
c top
= R
c0
· I
t0
=
t
t
a ⋅ π
ρ
,
t
2
ctop
top
8
U
ρ λ
ϑ
⋅ ⋅
·
, ,
(6.35)
în care a
t
reprezintă raza contactului elementar la limita de topire:
a
t
2
= 1,5 · a
2
,
(6.36)
iar ρ
t
– rezistivitatea materialului pieselor de contact la temperatura de
topire, astfel încât rezultă final :
I
t0
= 4 · a ·
t
top 3
ρ
ϑ λ⋅ ⋅
.
(6.37)
Dacă este satisfăcută condiţia :
I
t0
< I
0 max
,
(6.38)
rezultă că funcţionarea contactului elementar, şi deci a contactului în
ansamblul său, în regim de defect, este suportată fără deteriorări, cu rezerve
termice chiar. Dacă însă această condiţie nu este satisfăcută, se ţine seama de
faptul că defectul ce poate deteriora contactul electric nu durează un timp
infinit, ci un timp finit, τ, până la deconectarea scurtcitcuitului de exemplu,
astfel încât se calculează un indicator η :
η =
τ ρ
γ



t
c
2
a
, (6.39)
unde c reprezintă căldura specifică a materialului pieselor de contact de
densitate γ, după care se apreciază factorul de corecţie F(η), folosind o curbă
de forma prezentată în Fig. 6.10. Apoi se calculează curentul de topire
corespunzător contactului elementar, parcurs de curent doar un timp τ, I
t τ
:
I
t τ
= I
t0
· F(η) > I
t0
,
(6.40)
şi se verifică condiţia (6.38), scrisă sub forma:
I
t τ
< I
o max
,
(6.41)
de obicei satisfăcută încă sub forma (6.38).
Fig. 6.10: Cu privire la evaluarea curentului de topire a contactului
elementar
Examinând relaţia (6.37), se constată că valoarea curentului de topire
pentru contactul elementar este proporţională cu raza a a acestuia, care
depinde de forţa de apăsare pe contact, v. rel. (6.16) şi (6.17
2
), astfel încât se
poate accepta pentru determinarea curentului de topire, I
top
, o relaţie de
forma :
I
top
= k ·
c F 1 , 0 ⋅
,
(6.42)
bine confirmată prin verificări experimentale, ce indică valori k =3000 –
5000.
În cazul funcţionării contactelor electrice în regim de defect de tip
scurtcircuit există riscul de a se manifesta o forţă electrodinamică
importantă, F
sc
, datorită modificării bruşte a secţiunii transversale a căii de
curent, de la raza R a conductorului, la raza a a contactului elementar, care
dacă depăşeşte forţa de apăsare între piesele de contact, poate produce
desprinderea şi deci vibraţia acestora, ce determină distrugerea lor.
Considerând limita de egalitate a acestor două forţe, se poate calcula
curentul limită de vibraţie a contactului, I
v
:
F
sc
=F
c
, F
c
=
a
R
ln I
4
2
v
0
⋅ ⋅
⋅π
µ
, I
v
=
a
R
ln
F 8
0
c

⋅ ⋅
µ
π
,
(6.43)
condiţia de a evita vibraţiile scriindu-se :
I
max
< I
v
.
(6.44)
De altfel, problema vibraţiei contactelor electrice, chiar la
funcţionarea normală, ce se poate manifesta ca vibraţie « fină » sau ca
vibraţie « brută », se rezolvă prin plasarea contactului fix pe un resort elastic,
completată prin alegerea riguroasă a constantei elastice a resortului
(inferioară unei valori limită de calcul), dar şi prin divizarea pieselor mobile
de contact, cea mediană, mai lungă de obicei, fiind astfel predispusă uzurii
pe seama acţiunii arcului electric de comutaţie.

Subectul 66
7. DISPOZITIVE DE ACTIONARE ALE AEC
În construcţia AEC cu contacte se remarcă prezenţa unor ansambluri
specializate, care asigură deplasări predeterminate utile, univoce, de obicei
plan-paralele, ale ansamblului mobil, realizând închiderea respectiv
deschiderea contactelor electrice, numite dispozitive de acţionare, (DA).
Principalele părţi componente ale unui dispozitiv de acţionare din
construcţia AEC sunt :
- sursa de energie ;
- mecanismul de transmitere ;
- ansamblul de execuţie, ce include piesele mobile de contact ;
- amortizoare pentru limitarea efectelor ciocnirilor la sfârşitul cursei
contactelor mobile ;
- alte accesorii.
Dispozitivele de acţionare ale AEC se dovedesc a fi de obicei
elemente « slabe » ale ansamblului, din punct de vedere al siguranţei în
funcţionare, ceea ce impune, ca rezervă, un număr de manevre mecanice cu
un ordin de mărime mai mare decât numărul de manevre conectare-
deconectare prevăzute pentru AE.
Subectul 67
1. 1. Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelelor bimetal
Bimetalele sunt ansambluri de douǎ metale cu coeficienţi de dilatare cât mai diferiţi,
prinse intim între ele (prin sudare sau nituire), astfel încât prin încǎlzire, la capǎtul lor
liber, acestea realizeazǎ o deplasare (liniarǎ sau unghiularǎ), completatǎ cu apariţia unor
forţe sau cupluri mecanice, care se pot concretiza în producerea unui lucru mecanic.
1. 1. 1. Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelei bimetal dreptunghiulare
Dacǎ se considerǎ un ansamblu de douǎ asemenea lamele de secţiune transversalǎ
dreptunghiularǎ, cu coeficienţii de dilatare α
1
şi α
2

2
> α
1
), având lungimea iniţialǎ
o

,
aşa cum se poate observa în Fig.I-1, în cazul încǎlzirii acestora la supratemperatura ϑ,
se vor obţine firesc alungiri prin dilatare, de valori
1
 ∆
şi respectiv
2
 ∆
(
1
 ∆
<
2
 ∆
), care se pot evalua cu ajutorul relaţiilor:
1
 ∆
=
o

α
1

ϑ
, 2
 ∆
=
o

α
2

ϑ
.
(I-1)
Fig. I-1 : Lamela bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt
Menţionǎm faptul cǎ lamela superioarǎ este termoactivǎ (se marcheazǎ practic), cu
coeficientul de dilatare α
2
> α
1
, astfel încât dacǎ cele douǎ lamele sunt prinse între ele,
ansamblul se va încovoia, aşa cum se vede în Fig. I-2, dar practic alungirile celor douǎ
componente devin egale,
*
2
*
1
  ∆ · ∆ :
1 1
o i
1
*
1
S E
F
  + ∆ · ∆
şi respectiv
2 2
o i
2
*
2
S E
F
  − ∆ · ∆
. (I-2)
Tinând seama de relaţiile (I-1) şi (I-2), forţa care intervine între cele douǎ lamele de
lǎţime b şi grosime δ
1
respectiv δ
2
, F
i
, va fi datǎ de relaţia:
2
) ( ES
F
1 2
i
ϑ α − α
· , (I-3)
unde s-au considerat condiţiile de funcţionare optimǎ pentru lamela bimetal, ce vor fi
justificate ulterior:
E
1
= E
2
= E şi S
1
= S
2
= S = bδ
1
= bδ
2
. (I-4)
Fig.I-2 : Sǎgeata şi forţa pentru lamela bimetal dreptunghiularǎ
Solicitarea mecanicǎ la întindere, datoratǎ dilatǎrii diferite a celor douǎ
componente ale lamelei bimetal (prinse intim între ele), pe seama încǎlzirii la
supratemperatura ϑ, notatǎ cu σ
î
, se poate determina cu relaţia:
4
) ( E
b
F
1 2 i
î
ϑ α − α
·
δ
· σ , (I-
5)
unde grosimea δ a ansamblului şi respectiv secţiunea transversalǎ (bδ) sunt respectiv:
δ = δ
1
+ δ
2
= 2δ
1
= 2δ
2
, bδ = 2 S . (I-6)
In secţiunea transversalǎ a lamelei bimetal apar de asemenea solicitǎri mecanice la
încovoiere, σ
înc
, cu valori ce depind de raza de curburǎ a lamelei, r, de poziţia punctului în
care se evalueazǎ acestea faţǎ de secţiunea medianǎ, y dar şi de materialul lamelei prin
modulul lui Young, E:
r
Ey
înc
· σ
. (I-7)
Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât
mai mari ale sǎgeţii, f, cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce
înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ, r.
Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât
mai mari ale sǎgeţii, f, cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce
înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ, r.
Expresia razei de curburǎ a lamelei bimetal, r, este datǎ de relaţia:
δ
ϑ
·C
r
1
, 0 E E
2
2 2
2
1 1
· δ − δ
(I-8)
în care C este constanta lamelei bimetal, δ-grosimea totalǎ a acesteia, iar ϑ-
supratemperatura. Valorile constantei C sunt definite de grosimile lamelelor şi de
parametri fizici de material:
2
2 1 2 1
2 2
2 2
2
1 1
1 2
E E 4
) E E (
1
1
) (
2
3
C
δ δ δ
δ − δ
+
α − α ·
,
(I-9)
astfel valorile minime ale razei r, ce corespund valorilor maxime ale constantei C, se vor
obţine când sunt satisfǎcute condiţii de forma, v. rel.(I-9):
E
1
δ
1
2
– E
2
δ
2
2
= 0 , deci pentru E
1
= E
2
, rezultǎ δ
1
= δ
2
, sau S
1
= S
2
, (I-
10)
obţinându-se: Final se obţine
) (
2
3
C
1 2 max
α − α ·
,
(I-11)
şi deci valorile minime ale razei de curburǎ, r
min
:

δ
ϑ
α − α · ) (
2
3
r
1
1 2
min
.
(I-12)
Dacǎ se considerǎ o lamelǎ bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt, la
supratemperatura ϑ, v. Fig.I-3, considerente geometrice ne permit definirea relaţiei
care defineşte sǎgeata f şi forţa mecanicǎ la capǎtul liber, dupǎ cum urmeazǎ.
Fig. I-3 : Cu privire la sǎgeata lamelei bimetal dreptunghiulare încastrate la un capǎt
Poziţia lamelei bimetal dupǎ încǎlzirea la supratemperatura ϑ, se modificǎ de la
A-B la A-C, v. Fig. I-3, cu observaţia cǎ unghiurile BÂC = AÔD ca având laturile
perpendiculare, iar AOC ∆ fiind isoscel, conduce la AÔD = DÔC. Din ABC ∆ poate fi
definitǎ deci sǎgeata f:
α ≅ sin AC f , (I-
13)
astfel încât considerând sinα definit din ADO ∆ :
r 2
AC
sin · α
, (I-
14)
se obţine de fapt:
r 2 r 2
f
r 2
AC
f
2 2 2 2
 

+
· ≅ , (I-
15)
rezultând final o proporţionalitate între f şi ϑ:
δ
⋅ ϑ ⋅
·
δ
⋅ ϑ
α − α ·
2
o
2
1 2
K
) (
4
3
f
 
,
) (
4
3
K
1 2 o
α − α ·
. (I-
16)
Deoarece valorile sǎgeţii specifice, K
o
, sunt prea mici, caracterizarea materialului
lamelei bimetal se face cu o valoare mult mai mare, K, ce este sǎgeata referitoare la o
lungime de lamelǎ de 100 [mm] şi de grosime 1 [mm], la încǎlzirea cu un grad Celsius,
K=10
4
K
o
.
In cazul unei lamele bimetal de formǎ dreptunghiularǎ, încastratǎ la un capǎt,
încǎlzitǎ la supratemperatura ϑ, pentru sǎgeata f (la capǎtul liber), corespunde o forţǎ
F:
  4
Eb K
f
4
Eb
F
2
o
3
3
ϑ δ
·
δ
· ,
(I-17)
ceea ce corespunde posibilitǎţii de a efectua un lucru mecanic, L:
) b (
8
E K K
8
b E K
Ff
2
1
L
2 2
o
2
o
2
o



δ
ϑ
·
δ
⋅ ϑ ⋅

δ ⋅ ⋅ ϑ ⋅ ⋅
· · , (I-
18)
care indicǎ faptul cǎ acesta este proporţional cu volumul de material bimetalic, V=(b  δ ).
Efortul mecanic de încovoiere, σ
înc
, ce acţioneazǎ în secţiunea transversalǎ a
lamelei bimetal se defineşte cu ajutorul relaţiei:
ϑ ·
δ

ϑ δ
· · σ E K
2
3
b
6
4
Eb K
w
F
o
2
2
o
înc

 
,
(I-19)
fiind deci proporţional cu supratemperatura ϑ, astfel încât firesc, funcţionarea cu o
precizie convenabilǎ a dispozitivelor cu lamele bimetal, ce presupune solicitǎri mecanice
admisibile corespunzǎtoare domeniului deformaţiilor elestice, impune temperaturi
maxime ale lamelelor bimetal, la utilizarea acestora, numite temperaturi de deformare
elesticǎ, de
θ
, indicate de firmele producǎtoare între parametrii nominali ale acestor
materiale.
1. 1. 2. Relaţii de bazǎ pentru lamele bimetal în formǎ de spiralǎ
Semnalǎm faptul cǎ existǎ şi lamele bimetal în formǎ de spiralǎ, cu capǎtul
interior încastrat, v. Fig. I-4, care realizeazǎ o deplasare unghiularǎ,
ϕ ∆
, la capǎtul liber,
ce se poate evalua cu ajutorul relaţiei:

δ
ϑ
· ϕ ∆

o
K 2
, (I-
20)
Fig. I-4 : Lamela bimetal în formǎ de spiralǎ
Momentul mecanic M, asociat acestei sǎgeţi unghiulare,
ϕ ∆
, este dat de relaţia:
6
b E K
12
Eb
M
2
o
3
δ ϑ
· ϕ ∆
δ
·

, (I-21)
astfel încât lucrul mecanicL, ce poate fi efectuat la capǎtul liber al lamelei bimetal în
spiralǎ, va fi:
) b (
6
E K
M
2
1
L
2 2
o
 δ
ϑ
· ϕ ∆ · , (I-22)
iar solicitarea mecanicǎ la încovoiere, înc
σ
în aceastǎ situaţie devine:
ϑ · · σ E K
w
M
o înc
. (I-23)
Comparând expresiile L şi σ
înc
, date mai sus pentru cazul lamelei bimetal în formǎ
de spiralǎ, cu cele date de relaţiile (I-18) şi (I-19), valabile pentru lamela bimetal
dreptunghiularǎ, se poate afirma cǎ în cazul lamelei bimetal în spiralǎ, aceste valori sunt
mai mari, ceea ce înseamnǎ în primul rând o mai eficientǎ utilizare a materialului
bimetalic în aceastǎ situaţie, deşi uzuale sunt realizǎrile ce folosesc lamele bimetal
dreptunghiulare.
1. 1. 3. Relaţii de bazǎ pentru alte tipuri de lamele bimetal
Dispozitivele de protecţie folosesc adesea alte tipuri de lamele bimetal, uneori mai
bine adaptate pentru anumite aplicaţii, dintre acestea semnalând lamele bimetal în formǎ
de U, lamele bimetal subţiri suprapuse, sau lamele bimetal de tip disc.
Un exemplu de lamelǎ bimetal de tip U, frecvent utilizatǎ pentru realizarea releelor şi
declanşatoarelor de curent, este ilustrat în Fig. I-5.
Fig. I-5 : Lamela bimetal de tip U
Sǎgeata realizatǎ în zona traversei pentru o asemenea lamelǎ bimetal este aceeaşi ca şi
în cazul lamelelor dreptunghiulare obişnuite, însǎ forţa ce intervine în acea zonǎ activǎ
este dublul forţei corespunzǎtoare unei lamele dreptunghiulare, v. rel.(I-16), ..., (I-18):
f
U
= f =
δ
ϑ
2
o
K 
, F
U
= 2 F =
 2
b E K
2
o
δ ϑ
, (I-
24)
) b (
4
E K
L 2 L
2 2
O
U
 δ
ϑ
· ·
astfel încât lucrul mecanic ce poate fi efectuat la capǎtul liber va fi de douǎ ori mai mare
decât acela corespunzǎtor unei lamele dreptunghiulare:
L
U
= 2 L = ) b (
4
E K
2 2
o
 δ
ϑ
.
(I-25)
Menţionǎm ca principal avantaj al acestei forme de lamelǎ bimetal facititǎţile de a
fi inclusǎ în serie cu circuitul de protejat.
Utilizarea lamelelor bimetal subţiri suprapuse (de formǎ dreptunghiularǎ sau de
tip U), prezintǎ în principal avantajul cǎ pentru lungimi mici ale acestora, deci pentru
dispozitive cu gabarit redus, este posibil sǎ se obţinǎ, prin încǎlzire, valori mari ale sǎgeţii
la capǎtul liber.
Fig. I-6 : Lamele bimetal subţiri suprapuse
Un asemenea ansamblu, realizat cu n lamele bimetal subţiri, de grosime h, care
înlocuiesc o lamelǎ bimetal masivǎ, de grosime δ=nh, ce are aceeaşi lungime, l, pentru
realizarea cǎrora s-ar consuma aceeaşi cantitate de material bimetalic, prezentat în Fig.I-
6, fiind caracterizat prin sǎgeata la capǎtul liber, f
h
şi prin forţa dezvoltatǎ la capatul liber,
nF
h
, unde F
h
este forţa corespunzǎtoare uneia dintre cele n lamele subţiri.
Folosind relaţiile (I-16) şi (I-17) pentru aceastǎ situaţie, obţinem:

δ δ δ
·
δ
· · ·
δ
ϑ
·
δ
ϑ
·
ϑ
· F
n
1
f
4
Eb
n
1
f
4
Ebh
n nF , nf
K
n
n
K
h
K
f
3
3
h
3
3
h
2
o
2
o
2
o
h
 
  
,
(I-26)
evidenţiindu-se astfel valori de n ori mai mari ale sǎgeţii pentru lamelele subţiri, acestea
dezvoltând la capǎtul liber, în total, o forţǎ de n ori mai micǎ, în condiţiile în care lucrul
mecanic ce poate fi efectuat rǎmâne acelaşi, L
nh
= L
δ
.
Asemenea ansambluri se utilizeazǎ de exemplu în cazul întrerupǎtoarelor
automate de joasǎ tensiune de curenţi nomonali pânǎ la 63 [A], pentru realizarea
declanşatoarelor de suprasarcinǎ, în condiţiile în care gabaritul aparatului de comutaţie
trebuie sǎ fie cât mai mic, pentru construcţii de dorit cât mai compacte.
Anumite aplicaţii ale lamelelor bimetal exploateazǎ deplasarea importantǎ,
realizatǎ la capǎtul liber prin încǎlzirea unui ansamblu de discuri bimetalice dispuse pe un
ax, cu zona termoactivǎ alternantǎ, aşa cum se poate urmǎri în Fig. I-7.
Fig. I-7: Lamele bimetal sub formǎ de discuri
In stare rece (stânga), lamelele bimetal sunt nedeformate, pentru ca, dupǎ
încǎlzirea la supratemperatura ϑ, acestea sǎ se deformeze alternant (partea termoactivǎ
este mai închisǎ la culoare, astfel încât se poate utiliza forţa F, sǎgeata f, sau lucrul
mecanic corespunzǎtor celor douǎ, ce poate fi efectuat la capǎtul liber.
Menţionǎm deci cǎ din punct de vedere al utilizǎrii materialului termobimetalic,
cele mai performante se dovesesc a fi lamelele bimetal spirale, urmate de lamelele
bimetal de tip U, dar suficient de des întâlnim în practicǎ chiar şi lamelele
dreptunghiulare.

Subectul 68

1. 2. Probleme principale cu privire la utilizarea lamelelor bimetal
Funcţionarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal are la bazǎ încǎlzirea
acestora, ceea ce asigurǎ o sǎgeatǎ convenabilǎ la capǎtul liber, o forţǎ sau un cuplu
mecanic, respectiv efectuarea unui lucru mecanic. Menţionǎm faptul cǎ în cazul
declanşatoarelor acest lucru mecanic este utilizat direct pentru a asigura o acţiune de
deconectare a circuitului în care se manifestǎ defgectul, în timp ce în cazul releelor, acest
lucru mecanic se referǎ la închiderea sau la deschiderea unui contact electric ce intervine
în sensul deconectarii circuitului respectiv, cu eforturi mecanice şi cu dimensiuni
geometrice mai mici în cazul releelor.
Principalele probleme legate de utilizarea lamelelor bimetal se referǎ la:
- modul de încǎlzire al lamelei;
- compensarea funcţionǎrii dispozitivelor cu lamelǎ bimetal la variaţiile
temperaturii ambiante;
- asigurarea acţiunii bruşte pentru dispozitivele cu lamelǎ bimetal.
1. 2. 1. Problema încǎlzirii lamelei bimetal
Modul de realizare a încǎlzirii lamelei bimetal depinde de forma acesteia şi de
aplicaţia doritǎ, dar în principiu poate decurge ca încǎlzire directǎ, pe seama efectului
Joule-Lenz datorat trecerii curentului, sau ca încǎlzire indirectǎ, pe seama unui fluid cu
care lamela este în contact termic. Semnalǎm faptul cǎ încǎlzirea indirectǎ poate fi
utilizatǎ chiar pentru releele sau declanşatoarele de curent cu lamelǎ bimetal, pentru
valori mici ale curentului nominal, sub 10 [A]. In aceasta situaţie se pune problema
realizǎrii unui transfer cât mai performant al cǎldurii produse de curentul respectiv, ce
parcurge o rezistenţǎ convenabil calibratǎ, R
îB
, cǎtre lamela bimetal, ceea ce conduce
adesea la soluţia de a plasa rezistenţa de încǎlzire chiar pe lamela bimetal, de obicei
dreptunghiularǎ, ca în Fig. I-8.
Fig. I-8 : Incǎlzirea indirectǎ cu rezistenţǎ a lamelei bimetal
Pentru curenţi nominali de ordinul a 10 [A], se preferǎ adesea încǎlzirea mixtǎ a
lamelei bimetal de tip U, prin efect Joule-Lenz datorat curentului ce o parcurge care se
adaugǎ la cǎldura produsǎ de o rezistenţǎ bobinatǎ, cum se poate observa în Fig. I-9.
Fig.I-9 : Lamelǎ bimetal cu încǎlzire mixtǎ
O soluţie mai comodǎ de realizare a încǎlzirii lamelei bimetal, chiar pe seama
curentului I care parcurge circuitul de protejat, o constituie folosirea lamelelor bimetal de
tip U, preferabile pentru curenţi nominali de (10-25) [A], aşa cum se poate urmǎri în Fig.
I-10.
Fig. I-10: Lamelǎ bimetal cu încǎlzire directǎ
În cazul curenţilor nominali de peste 100 [A], deoarece materialul bimetalic este
scump, se preferǎ utilizarea unor lamele bimetal cu şunt, astfel încât lamela propriu-zisǎ,
de dimensiuni mai mici şi deci mai economicǎ, este parcursǎ doar de maximum 25% din
curentul din circuitul de protejat, v. Fig. I-11.
Fig. I-11 : Lamelǎ bimetal cu şunt
In cazul schemei cu şunt din Fig. I-11, sunt desigur valabile relaţiile:
S S B b S B n B S
I R I R , I I I ), 10 4 ( n , nI I ⋅ · ⋅ + · − · ·
, (I-
27)
unde R
b
şi R
S
sunt rezistenţele electrice ale lamelei bimetal şi respectiv a şuntului, care
sunt parcurse de curenţii I
B
şi I
S
, de fapt componente ale curentului nominal I
n
.
Pentru curenţi nominali având valori mai mari de 100 [A], s-a impus soluţia
utilizǎrii unor lamele bimetal cu curenţi nominali de maximum 10 [A], alimentate prin
intermediul unui transformator de curent, TC, aşa cum se poate observa în Fig. I-12.
Fig. I-12 : Lamelǎ bimetal alimentatǎ prin transformator de curent
O caracteristicǎ importantǎ a transformatorului de curent TC este liniaritatea
caracteristicii I
B
(I
1
), unde I
1
este curentul din circuitul de protejat, iar I
B
este curentul ce
parcurge lamela bimetal, cu erori sub 10% în domeniul de valori ale curentului I
1
pentru
care se asigurǎ protecţia. Semnalǎm faptul cǎ valorile raportului de transformare, (I
1
/I
B
),
pot fi de la (1/100-1/1000).
1. 2. 2. Compensarea variaţiilor de temperaturǎ ale mediului ambiant
Funcţionarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal are la bazǎ procese de
încǎlzire a acestora, pe seama cǎrora se obţine la capǎtul liber, de obicei, o sǎgeatǎ f, o
forţǎ F şi un lucru mecanic, L, care pot fi utilizate.
In acest context, variaţiile de temperaturǎ ale mediului ambiant, care modificǎ poziţia
iniţialǎ a lamelei bimetal, deci modificǎ de fapt cursa liberǎ la capǎtul liber al acesteia,
reprezintǎ o sursǎ de erori, inacceptabile pentru numeroase aplicaţii. In asemenea situaţii
se impune compensarea variaţiilor de temperaturǎ ale mediului ambiant la folosirea
lamelelor bimetal, care necesitǎ de obicei o lamelǎ bimetal martor, LBM la temperatura
ambiantǎ, identicǎ cu lamela bimetal activǎ, LBA, care este încǎlzitǎ pe seama efectului
Joule-Lenz datorat curentului care o parcurge, sau cu un fluid ce trebuie controlat, astfel
încât sǎgeata utilǎ, f
u
, nu se modificǎ, v. Fig. I-13. Aceastǎ soluţie se foloseşte atât la
elementele de protecţie sensibile la valorile curentului din circuit, cât şi în cazul releelor
de timp cu bimetal.
Fig. I-13 : Lamelǎ bimetal martor pentru compensarea variaţiilor temperaturii
ambiante
O altǎ posibilitate de a realiza compensarea variaţiilor temperaturii ambiante la
funcţionarea releelor sau a declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal, apeleazǎ la o soluţie
constructivǎ ineditǎ, aşa cum se vede în Fig. I-14.
Fig. I-14 : Lamelǎ bimetal specialǎ pentru compensarea variaţiilor temperaturii ambiante
In cazul soluţiei prezentate în Fig. I-14 se constatǎ cǎ zona „1” a lamelei bimetal,
de secţiune transversalǎ mai mare, este mai puţin sensibilǎ la încǎlzirea prin efect Joule-
Lenz datoratǎ curentului „I” ce o parcurge, astfel încât reprezintǎ de fapt lamela bimetal
martor, în timp ce zona „2”, având secţiunea transversalǎ mai micǎ, reprezintǎ practic
lamela bimetal activǎ. Funcţionarea dispozitivului astfel compensat corespunde deplasǎrii
zonei „2” faţǎ de zona „1”.
1. 2. 3. Asigurarea acţiunii bruşte a releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ
bimetal
Utilizarea releelor şi a declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal se bazeazǎ pe creşterea
supratemperaturii acesteia, care este proporţionalǎ practic cu sǎgeata „f” obţinutǎ la
capǎtul ei liber, v. rel. (I-16), (I-20) sau (I-24). Evoluţia fenomenelor termice de încǎlzire,
ca şi a sǎgeţii utile a lamelei bimetal, este însǎ cu atât mai lentǎ cu cât ne apropiem de
valorile lor maxime, care teoretic se obţin dupǎ un timp ce tinde la infinit:

) e 1 ( ) t (
T
t
max

− ϑ · ϑ
,
(I-28)
aşa cum se poate observa în Fig. I-15.
Fig. I-15 : Evoluţia în timp a sǎgeţii lamelei bimetal
Pentru a evita funcţionarea incertǎ, la supratemperatura maximǎ a lamelei bimetal,
ce este asociatǎ cu sǎgeata maximǎ a acesteia, se propune ca acţionarea dispozitivului la
sǎgeata f*:
f* = (0,9-0,95) f
max
, (I-
29)
dar se apeleazǎ în plus la un sistem de sacadare, cu resort şi poziţie de „punct mort”, cum
este prezentat în Fig. I-16.
Fig. I-16 : Lamelǎ bimetal cu dispozitiv de sacadare
Prezenţa resortului precomprimat, care dezvoltǎ forţa F
R
, nu este eficientǎ decât
dupǎ ce lamela bimetal în funcţionare depǎşeşte o anumitǎ sǎgeatǎ, f*, când poziţia de
„punct mort” (cu lamela bimetal şi axa resortului în prelungire), este deterioratǎ, astfel
încât la capǎtul liber se poate efectua, brusc, un lucru mecanic. La rǎcirea lamelei
bimetal, aceasta revine singurǎ (automat) în poziţia iniţialǎ de „punct mort”, sau se
apeleazǎ în acest scop la rearmarea dispozitivului, prin intervenţia unui operator.
Subectul 69
1. Posibilitǎţi de utilizare a lamelelor bimetal
Utilizarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal presupune reproducerea
preciziei dorite la fiecare acţionare, deci realizarea de fiecare datǎ a aceloraşi valori ale
sǎgeţii utile, pentru aceleaşi valori ale supratemperaturii de lucru, ceea ce implicǎ în
primul rând eforturi mecanice asociate funcţionǎrii, care rǎmân în domeniul deformaţiilor
elastice.
In plus, tehnologiile complexe de realizare a materialelor termobimetalice implicǎ
încǎlziri şi rǎciri repetate, completate cu procese de laminare, pentru a obţine
dimensiunile geometrice dorite, ceea ce conduce la apariţia unor tensiuni interne în aceste
materiale, care trebuiesc eliminate prin detensionare (cicluri termice şi tratamente de
recoacere), înainte de utilizarea lor. Uneori se apeleazǎ la detensionarea lamelei bimetal,
obţinutǎ pe seama efectului Joule-Lenz, prin încǎlziri datorate unor curenţi de valori
convenabile, urmate de rǎciri controlate.
Aplicaţia cea mai des utilizatǎ a lamelelor bimetal se referǎ la realizarea releelor şi a
declanşatoarelor de curent de suprasarcinǎ. Schema de principiu a unui releu trifazat de
suprasarcinǎ cu lamelǎ bimetal este indicatǎ în Fig. I-17.
Fig. I-17 : Bloc trifazat de relee termice de suprasarcinǎ cu bimetal
Se observǎ cǎ sunt utilizate trei lamele bimetal active, câte una pe fiecare fazǎ a
circuitului, dar şi o lamelǎ bimetal martor, M, pentru compensarea erorilor de funcţionare
datorate variaţiei temperaturii ambiante. In momentul în care valorile preconizate ale
curentului din circuit sunt depǎşite, pe faza S de exemplu, lamela bimetal
corespunzǎtoare se deformeazǎ şi transmite mişcarea, de sǎgeatǎ f, prin intermediul piesei
electroizolante 1, cǎtrepiesa 3, deci cǎtre contactul blocului de relee, care se gǎseşte în
poziţia 4. Atunci când axa resortului 2 depǎşeşte axa tijei pe care sa gǎseşte contactul
mobil, acesta basculeazǎ brusc, cǎtre poziţia 5, corespunzǎtoare situaţiei „acţionat”,
comandând deconectarea circuitului în care sunt incluse aceste relee, conform unei
caracteristici de protecţie de tip dependent tipizate, definite astfel:
- deconectarea decurge în timp mai mare de 2 ore, pentru supracurenţi de 1,05 I
n
;
- deconectarea decurge în timp mai mare de 2 minute, dar mai mic de 2 ore, pentru
supracurenţi de 1,2 I
n
;
- deconectarea decurge în timp mai mic de 2 minute pentru supracurenţi de 1,5 I
n
;
- deconectarea decurge în timp mai mic de 0,5 secunde pentru supracurenţi de 6 I
n
.
Menţionǎm faptul cǎ, un asemenea bloc de relee de suprasarcinǎ cu lamele bimetal,
este prevǎzut cu un dispozitiv de reglaj pentru domeniul I
r
= (0,6-1) I
n
, care defineşte
practic sǎgeata liberǎ a lamelelor active în raport cu piesa 1.
De asemenea, dupǎ o funcţionare reuşitǎ, cu bascularea contactului mobil din poziţia
4 în poziţia 5, revenirea în starea iniţialǎ se poate realiza automat, în urma rǎcirii lamelei
bimetal, sau prin apǎsarea butonului de revenire (Rev), de cǎtre operator.
Principalele aplicaţii ale acestor dispozitive se referǎ la protecţia instalaţiilor ce conţin
contactoare electromagnetice pentru alimentarea motoare electrice, prezentând avantajul
cǎ se controleazǎ toate cele trei faze ale circuitului respectiv. Existǎ şi soluţii constructive
mai performante, cum sunt blocurile cu lamele bimetal diferenţiale, care însǎ nu s-au
generalizat ca utilizare.
Deoarece practic fiecare dintre lamelele bimetal active sunt accesibile, asemenea
blocuri de relee de suprasarcinǎ pot fi utilizate şi cu şunt sau cu transformator de curent,
pentru a se adapta la valori mai mari ale curentului din circuitele de protejat.
In domeniul curenţilor nominali de ordinul a 10 [A] şi pentru funcţia de declanşator,
în construcţia întrerupǎtoarelor automate de joasǎ tensiune, se poate apela la soluţia
lamelelor subţiri suprapuse, pentru a scǎdea gabaritul ansamblului, asigurând totuşi valori
suficient de mari ale sǎgeţii active la consum redus de material bimetalic.
Un alt exemplu de dispozitiv de protecţie cu lamelǎ bimetal este cel folosit pentru
controlul încǎlzirii înfǎşurǎrilor maşinilor electrice, v. Fig. I-18, practic un contact cu
lamelǎ bimetal, conectat fie în serie cu înfǎşurarea protejatǎ, fie în circuitul de comandǎ
al bobinei contactorului electromagnetic care asigurǎ alimentarea motorului de exemplu.
Fig. I-18 : Dispozitiv de protecţie a înfǎşurǎrilor maşinilor electrice cu lamelǎ bimetal
Un asemenea ansamblu conţine lamela bimetal 1, care încǎlzitǎ are poziţia 2,
sprijinindu-se pe opritorul electroizolant 6. Atunci când lamela bimetal este rece, sau la o
temperaturǎ sub limita de funcţionare, ea asigurǎ legǎtura electricǎ între piesele de
contact 3 şi 4, putând fi parcursǎ de curentul I. Pentru o temperaturǎ a înfǎşurǎrilor
maşinii electrice care depǎşeşte valoarea admisibilǎ, lamela bimetal ocupǎ poziţia 2 şi
întrerupe contactul electric dintre piasele 3 şi 4, deoarece elementele 5 şi 6 sunt
electroizolante. Ansamblul este plasat într-o carcasǎ metalicǎ, 7, realizatǎ din aluminiu de
exemplu, cu dimensiunile de gabarit de (3x6x30) [mm
3
].
Lamela bimetal permite şi realizarea unui dispozitiv de protecţie şi de semnalizare la
apariţia supratensiunilor în circuitele de telecomunicaţii, prezentat în Fig. I-19.
Fig. I-19 : Dispozitiv de protecţie împotriva supratensiunilor în telecomunicaţii
Acest ansamblu cuprinde lamela bimetal 1, care, în condiţii normale nu atinge piesele
de contact 4, amplasate în interiorul tubului de sticlǎ 3, umplut eventual cu gaz
luminiscent, pentru a semnaliza funcţionarea la apariţia unei unde de supratensiune pe
liniile conectate la bornele 4, când între lamela bimetal şi contactele 2 se amorseazǎ o
descǎrcare electricǎ, iar lamela bimetal fiind parcursǎ de curent se încǎlzeşte şi
dobândeşte forma 1*, asigurând punerea la pǎmânt a supratensiunii. La dispariţia undei
de supratensiune, lamela bimetal revine în poziţia iniţialǎ şi întrerupe punerea la pǎmânt,
realizatǎ prin conexiunea 5.
Lamelele bimetal sunt utilizate pentru realizarea unei game largi de dispozitive
diferite, cum ar fi releele de timp, v. Fig. I-20.
Fig. I-20 : Releu de timp cu lamelǎ bimetal
Lamela bimetal activǎ 1, se încǎlzeşte pe seama rezistenţei R, care este alimentatǎ cu
un curent constant (de la o sursǎ de tensiune constantǎ), astfel încât dupǎ un timp, care
corespunde sǎgeţii active (de valoare maximǎ δ), aceasta se deformeazǎ şi ocupǎ poziţia
1*, realizând contactul cu lamela bimetal martor, 2. Reglarea timpului de acţionare se
realizeazǎ printr-un şurub de reglaj 3, prins pe lamela bimetal martor 2, care modificǎ
valoarea sǎgeţii libere, pânǎ la atingerea elementelor care realizeazǎ contactul electric.
Subectul 70
ELECTROMAGNETI
Electromagneţii sunt ansambluri larg utilizate în electrotehnicǎ sau/şi în
automaticǎ, intervenind atât ca surse de energie, fiind bine adaptaţi pentru acţionarea
aparatelor electromagnetice de comutaţie, cât şi ca elemente de protecţie (relee) sau de
automatizare (de execuţie).
2. 1. Generalitǎţi. Clasificare. Variante constructive şi pǎrţi componente
Electromagneţii sunt definiţi ca fiind dispozitive, care transformǎ energia electricǎ
primitǎ de o bobinǎ de la o sursǎ de alimentare, în energie a câmpului magnetic,
localizatǎ mai ales la nivelul întrefierului de lucru şi concretizatǎ în acţiuni mecanice
(forţe sau cupluri) care pot realiza deplasǎri utile, predeterminate şi univoce, în sensul
micşorǎrii întrefierului.
Sursa de alimentare poate fi de tensiune sau de curent, cu funcţionare în curent
continuu sau în curent alternativ.
Principalele pǎrţi componente ale electromagneţilor, ce pot fi identificate în Fig.
II-1, sunt :
- bobina (de tensiune sau de curent), 1, care este eventual amplasatǎ pe o carcasǎ ;
- miezul feromagnetic, ce cuprinde elemente fixe, 2, dar şi elemente mobile, cum
este armǎtura mobilǎ, 3, (cu mişcare de rotaţie sau de translaţie);
- întrefierul de lucru, 4, (existǎ şi întrefieruri parazite, mult mai mici), situat între
elementele fixe şi cele mobile ale miezului.
Fig. II-1 : Pǎrţile componente ale unui electromagnet
1-bobina, 2-miezul feromagnetic, 3-armǎtura mobilǎ, 4-întrefier
Se remarcǎ faptul cǎ în cazul ultimului desen din Fig. II-1 lipseşte armǎtura mobilǎ,
electromagneţii fiind uneori folosiţi pentru a genera un câmp magnetic în zona
întrefierului. In plus semnalǎm faptul cǎ porţiunile feromagnetice ale miezului, situate
faţǎ în faţǎ în zona întrefierului se numesc piese polare.
Variantele de electromagneţi prezentate în desenele anterioare corespund unor
miezuri feromagnetice neramificate, dar în Fig. II-2 prezentǎm exemple de
electromagneţi cu circuit magnetic ramificat, de tip E-I cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ
bobinei şi respectiv de tip plonjor, cu armǎturǎ mobilǎ interioarǎ bobinei. In cazul
electromagnetului de tip plonjor, acesta poate funcţiona chiar cu circuit magnetic deschis,
când va avea doar bobina 1 şi plonjorul 3.
Bobina electromagnetului poate fi unicǎ, sau divizatǎ în douǎ semibobine conectate
de obicei în serie. Semnalǎm în plus faptul cǎ asemenea circuite magnetice pot fi
simetrice sau asimetrice.
Funcţionarea electromagneţilor este influenţatǎ de geometria miezului feromagnetic.
Astfel pentru electromagneţii cu armǎturǎ mobilǎ interioarǎ bobinei, fluxurile magnetice
de dispersie contribuie la realizarea forţelor (cuplurilor) mecanice active, în timp ce
pentru elecctromagneţii cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ bobinei aceste fluxuri reprezintǎ
doar pierderi magnetice. De asemenea pentru situaţiile în care bobina este dispusǎ pe
dimensiunea mai mare a miezului feromagnetic (adesea nu se poate evita acest lucru din
considerente tehnologice), se impune calculul magnetic cu considerarea solenaţiei
aferente ca fiind uniform distribuitǎ, fǎrǎ a beneficia de avantajele ipotezei care o
considerǎ concentratǎ, deoarece erorile de calcul devin prea mari.
Fig. II-2 : Electromagneţi cu circuit magnetic ramificat
1-bobina, 2-opritorul, 3-armǎtura mobilǎ, 4-întrefierul de lucru
Din punctul de vedere al construcţiei şi funcţionǎrii miezului feromagnetic,
electromagneţii pot fi realizaţi cu o singurǎ sursǎ de solenaţie (bobinǎ) , aşa cum s-a
prezentat anterior, dar şi cu mai multe surse de solenaţie (bobine sau magneţi
permanenţi), când sunt numiţi electromagneţi polarizaţi, v. Fig. II-3.
Fig. II-3 : Electromagneţi polarizaţi
In primul desen sursa de solenaţie de polarizare este un magnet permanent (N-S), iar
în al doilea sursa de polarizare este o bobinǎ alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune
continuǎ, U
p
, la acestea adǎugându-se solenaţia generatǎ de înfǎşurǎrile de lucru,
alimentate de lasursa de tensiune U
l
. Prezenţa sursei de polarizare conferǎ particularitǎţi
funcţionale speciale pentru electromagnaţii polarizaţi, care sunt sensibili la sensul
mǎrimii de lucru şi eventual pot „memora” ultima stare de funcţionare.
Clasificarea electromagneţilor d.p.d.v. al miezului feromagnetic mai evidenţiazǎ
posibilitatea realizǎrii acestuia din fier masiv (de obicei în c.c.) sau din tole (obişnuit în
c.a.).
Clasificarea electromagneţilor poate considera de asemenea şi considerând circuitul
bobinei, deosebind pe de o parte electromagneţi cu bobinǎ de tensiune (cu spire
numeroase şi subţiri) şi respectiv electromagneţi cu bobinǎ de curent (cu spire puţine, iar
la limitǎ una singurǎ şi cu rezistenţǎ electricǎ mai micǎ desigur faţǎ de bobinele de
tensiune), aceştia putând funcţiona în c.c. sau în c.a., în primul caz bobina fiind „înaltǎ”
sau „suplǎ” în timp ce în al doilea caz bobina este de obicei „joasǎ”.
Dupǎ valorile timpului de acţionare electromagneţii pot fi:
- ultrarapizi, cu acţionare în timp de ordinul milisecundelor (de obicei
electromagneţii polarizaţi);
- rapizi, cu timpi de acţionare de ordinul 10
-2
secunde, (de obicei electromagneţii de
c.a.);
- lenţi, cu timpi de acţionare de ordinul 0,1-0,2 secunde, (de obicei electromagneţii
de c.c.).
Dupǎ ipotezele care pot fi acceptate în legǎturǎ cu studiul lor, electromagneţii pot
funcţiona cu solenaţie constantǎ (ipotezǎ valabilǎ pentru electromagneţii de c.c.) sau cu
flux constant (ipotezǎ preferatǎ pentru electromagneţii de c.a.).
In virtutea celor prezentate mai sus, se remarcǎ impresionanta variatate de forme
constructive de electromagneţi, utilizaţi într-o gamǎ încǎ mai largǎ de tipodimensiuni,
adaptate pentru o mare diversitate de aplicaţii, clasice sau ultramoderne.
2. 2. MǍRIMI ŞI RELAŢII DE BAZǍ ÎN STUDIUL
ELECTROMAGNEŢILOR
Elementele de bazǎ ale unui electromagnet sunt:
- bobina, care reprezintǎ circuitul electric;
- miezul, care reprezintǎ circuitul magnetic;
- armǎtura mobilǎ şi accesoriile aferente, care reprezintǎ ansamblul mecanic.
In cele ce urmeazǎ vom urmǎri succesiv mǎrimile şi relaţiile de bazǎ ce intervin în
studiul acestor componente, ca şi particularitǎţile specifice lor.
Subectul 71
2. 2. 1. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ cu privire la circuitul electric al
electromagneţilor
Circuitul electric al electromagneţilor se referǎ desigur la circuitul bobinei acestora,
care este o bobinǎ realǎ (cu rezistenţǎ de „pierderi”), cǎreia i se poate ataşa o schemǎ
echivalentǎ serie sau derivaţie, cum se aratǎ în Fig. II-4.
Fig. II-4 : Scheme echivalente pentru circuitul electric al electromagneţilor
In cele ce urmeazǎ ne vom referi doar la schema echivalentǎ derivaţie, ataşatǎ
electromagneţilor cu bobinǎ de tensiune, dar concluziile şi observaţiile pot fi cu uşurinţǎ
adaptate pentru schema echivalentǎ serie, proprie bobinelor de curent.
Deplasarea armǎturii mobile în timpul funcţionǎrii electromagneţilor, dupǎ o lege de
mişcare δ(t), face ca valorile inductanţei bobinei, L[δ(t)], sǎ se modifice de asemenea în
timp, conform unei relaţii care, pentru un miez de tip U-I, v. Fig. II-1, este de forma:

i
L
Ψ
·
, (II-
1)
care devine succesiv:
a
k
S S
2
N N
i
) Ni (
N
i
) ( N
i
) (
) ( L
Fe
Fe
o
2
Fe
2
+ δ
·
µ
+
µ
δ
·
ℜ + ℜ
·

·
δ Φ
·
δ Ψ
· δ
δ

, (II-
2)
în care N este numǎrul de spire al bobinei, Ψ-fluxul magnetic total, Φ-fluxul
magnetic ( cu relaţia cunoscutǎ Φ · Ψ N ), i-curentul ce parcurge spirele bobinei, δ-
valoarea întrefierului,
Fe

-lungimea circuitului magnetic din fier a pentru miezul
considerat, µ
o
şi µ
Fe
-permeabilitatea magneticǎ a aerului din întrefier şi respectiv a
fierului din miezul de secţiune transversalǎ S, astfel încât constantele „k” şi „a” au în
acest caz expresiile:
2
S N
k
Fe o
2
µ µ
· , respectiv
Fe
o
Fe
2
1
a
µ
µ
· 
.
(II-3)
Curba tipicǎ de variaţie a inductanţei L a bobinei unui electromagnet în raport cu
întrefierul δ, este de forma prezentatǎ în Fig. II-5.
Fig. II-5 : Dependenţa inductanţei bobinei de întrefier la electromagneţi
Ecuaţia care descrie comportarea electricǎ a circuitului bobinei unui
electromagnet atunci când armǎtura sa mobilǎ nu se deplaseazǎ (deci pentru poziţia sa
iniţialǎ la întrefier maxim, δ
o
sau pentru poziţia sa finalǎ de „acţionat”, se poate scrie sub
forma:

) t ( u Ri
dt
di
L
o
· +
sau
) t ( u Ri
dt
di
L
1
· +
,
(II-4)
în timp ce pentru durata mişcǎrii armǎturii mobile aceastǎ ecuaţie se preferǎ a fi scrisǎ
sub forma:
) t ( u Ri
dt
) ( d
· +
δ Ψ
sau ) t ( u Ri
dt
) ( dL
i
dt
di
) ( L · +
δ
+ δ ,
(II-5)
respectiv sub forma echivalentǎ:
) t ( u Ri
dt
d
d
) ( dL
i
dt
di
) ( L · +
δ

δ
δ
+ δ , cu
v
dt
d
·
δ
,
(II-6)
care pune în evidenţa viteza „v” de deplasare a armǎturii mobile, astfel încât cu cât
aceastǎ vitezǎ este mai mare, perturbaţiile de comportare electricǎ datorate mişcǎrii, vor fi
mai importante.
De remarcat faptul cǎ valorile inductanţei bobinei electromagneţilor, depind şi de
valorile curentului ce parcurge spirele bobinei, deci de fapt de nivelul de saturaţie a
miezului feromagnetic. Dacǎ se acceptǎ aproximarea caracteristicii
) i ( Ψ
cu o parabolǎ
cubicǎ:
3
3 1
i a i a ) i ( ⋅ − ⋅ · Ψ
,
(II-7)
rezultǎ :

2
3 1
i a a
i
) i (
) i ( L − ·
Ψ
· .
(II-8)
Dacǎ se considerǎ curbele
) i ( Ψ
pentru valori diferite ale întrefierului,
δ
o

1
>...>δ
n
0 ≅
, date în Fig. II-6, acţionarea corespunde trecerii de la curba
corespunzǎtoare întrefierului iniţial, δ
o
, la întrefierul final δ
n
, care se realizeazǎ dupǎ
curba 3.
Fig. II-6 : Cu privire la acţionarea electromagneţilor
Lucrul mecanic ce poate fi efectuat de armǎtura mobilǎ a electromagnetului la
„acţionare” este proporţional cu suprafaţa „S”, (haşuratǎ) din desenul alǎturat, iar modul
de trecere de la întrefierul inţial la cel final poate urmǎri una dintre curbele sugerate în
Fig. II-6, cu respectarea eventualǎ a ipotezelor de funcţionare anunţate anterior, la flux
constant sau la solenaţie constantǎ (curent constant).
Subectul 72
. 2. 2. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ pentru circuitul magnetic al electromagneţilor
Circuitul magnetic al electromagneţilor, reprezintǎ un ansamblu de materiale
feromagnetice, care asigurǎ suportul fizic pentru trecerea fluxului magnetic cǎtre zona
activǎ a întrefierului de lucru, pe seama solenaţiei proprii bobinei ale cǎrei spire sunt
parcurse de curentul „i”. Practic bobina electromagneţilor este deci un element dual, care
intervine prin parametrii R şi L(δ) în circuitul electric de alimentare, respectiv prin
solenaţia produsǎ în circuitul magnetic de cele „N” spire, F = Ni.
Calculul circuitelor magnetice are la bazǎ analogia electric-magnetic, care face sǎ
corespundǎ fluxul magnetic Φ- curentului I, reluctanţa magneticǎ ℜ- rezistenţei R şi
respectiv solenaţia F - tensiunii electromotoare E.
Fluxul magnetic Φ [Wb], se poate calcula cu relaţia:
S B⋅ · Φ [Wb] ,
(II-9)
unde B [T] reprezintǎ inducţia magneticǎ, iar S [m
2
]-secţiunea transversalǎ a miezului
feromagnetic.
Legea lui Ohm pentru circuite magnetice, care permite definirea cǎderii de
tensiune magneticǎ, U
m
, se scrie:
U
m
= Φ ⋅ ℜ [A] ,
(II-10)
în care reluctanţa magneticǎ, pentru o porţiune omogenǎ şi izotropǎ de material
feromagnetic având lungimea , secţiunea transversalǎ S şi permeabilitatea magneticǎ
µ, este:
S µ⋅
· ℜ

.
(II-11)
Pentru o porţiune de circuit magnetic de lungime  şi de secţiune variabilǎ, cum
se prezintǎ în Fig. II-7, relucţanţa magneticǎ ℜ se evalueazǎ cu ajutorul relaţiei:
Fig. II-7 : Cu privire la reluctanţa magneticǎ


· ℜ

0
) x ( S ) x ( µ
dx
,
(II-12)
unde µ(x) se defineşte considerând succesiv, pentru fiecare valoare a secţiunii
transversale S(x), inducţia magneticǎ B(x), intensitatea câmpului magnetic, H(x),
corespunzǎtoare caracteristicii de magnetizare B(H) a materialului miezului şi raportul
lor,
( ) x µ
, folosind relaţiile:
) x ( S
) x ( B
Φ
·
, H(x) folosind curba B(H) ,
) x ( H
) x ( B
) x ( · µ
.
(II-13)
Inversul reluctanţei magnetice ℜ, reprezintǎ permeanţa magneticǎ, Λ:

· Λ
1
.
(II-14)
Semnalǎm faptul cǎ în zona de trecere a fluxului magnetic de la piesele
feromagnetice la întrefieruri (aer), intervine „umflarea” liniilor de câmp magnetic, ceea
ce face mai dificilǎ evaluarea premeanţelor (a reluctanţelor) aferente.
In cazul circuitelor magnetice ramificate se folosesc teoremele lui Kirchhoff
pentru circuite magnetice, care se enunţǎ astfel:
- suma algebricǎ a fluxurilor magnetice
i
Φ
, incidente unui nod de circuit
magnetic, este nulǎ, ce reprezintǎ prima teoremǎ a lui Kirchhoff pentru circuite
magnetice:

0
n
1 i
i
· Φ

·
;
(II-15)
- suma algebricǎ a cǎderilor de tensiune magneticǎ,
i i
Φ ⋅ ℜ , ce intervin pe ramurile
unui ochi al unui circuit magnetic ramificat, este egalǎ cu suma algebricǎ a
solenaţiilor j
F
, surselor care intervin pe acele ramuri:
∑ ∑
· ·
· Φ ⋅ ℜ
p
1 j
j
o
1 i
i i
F
.
(II-16)
Calculul unui circuit magnetic neramificat de tip U-I, de tipul celui prezentat în Fig.
II-1, apeleazǎ la o schemǎ magneticǎ echivalentǎ de forma celei din Fig. II-8.
Fig. II-8 : Schema magneticǎ echivalentǎ pentru un electromagnet
Schema magneticǎ echivalentǎ a circuitului magnetic pentru un electromagnet de
tip U-I, datǎ mai sus, implicǎ acceptarea ipotezelor cu privire la considerarea parametrilor
circuitului magnetic ca fiind concentraţi (deşi aceştia sunt de fapt uniform distribuiţi), ca
şi neglijarea fluxurilor magnetice de dispersie (deşi dispersia magneticǎ este de fapt
importantǎ, în condiţiile în care gradul de comutaţie magneticǎ este de doar 10
3
-10
5
, faţǎ
de gradul de comutaţie electricǎ cu contacte, care este de 10
10
-10
14
). Parametrii
concentraţi ai miezului magnetic intervin în schema magneticǎ echivalentǎ prin reluctanţe
magnetice ( 0

,
1

,
*
1
ℜ, δ

,
*
δ

sau a

), dar şi prin solenaţia concentratǎ, F (care
fizic este uniform distribuitǎ, pe coloana pe care este amplasatǎ bobina). De subliniat
faptul cǎ evaluarea reluctanţelor magnetice ale întrefierurilor trebuie sǎ considere
„umflarea” liniilor de câmp magnetic în zona de trecere de la miezul feromagnetic la
zona de aer, ceea ce implicǎ considerarea unor suprafete de calcul pentru piesele polare,
conform metodei Roters.
Semnalǎm şi forma discretǎ a legii circuitului magnetic, aplicabilǎ pentru
calcululmai precis al miezului electromagneţilor, care substituie integrala cunoscutǎ cu
sume, ce se referǎ la „n” porţiuni ale circuitului magnetic, de lungime
i

şi parcurse de
câmpul magnetic H
i
, scrisǎ sub forma:


·
⋅ · ⋅
n
1 i
i i
C
H d H  
, (II-17)
unde C este conturul pe care se închid liniile de câmp magnetic, cu observaţia cǎ de fapt
produsul (H
i
i
 ⋅
) reprezintǎ cǎderea de tensiune magneticǎ pe porţiunea „i” a circuitului
magnetic. De remarcat şi cǎ aceastǎ formǎ a legii circuitului magnetic substituie
parametrii concentraţi cu parametri distribuiţi, ce corespund practic unei partiţii de calcul
asociate circuitului magnetic real.Calculul circuitelor magnetice aferente
electromagneţilor decurge cu o precizie acceptabilǎ dacǎ se considerǎ neliniaritatea
caracteristicii de magnetizare a materialului miezului feromagnetic B(H) şi dispersia
magneticǎ.
Acest calcul este mai rapid pentru circuite magnetice neramificate, dar laborios
pentru circuite magnetice ramificate şi eventual asimetrice.
Progresele tehnicii de calcul au permis dezvoltarea unor metode numerice pentru
abordarea problemelor specifice câmpurilor (electrice, magnetice sau termice), cum sunt
metoda elementelor finite sau, mai nou, metoda volumelor finite de exemplu.
Semnalǎm de asemenea faptul cǎ la funcţionarea în cure nt alternativ a circuitelor
magnetice şi mai ales în cazul utilizǎrii spirelor în scurtcircuit, intervine obişnuit un
defazaj între mǎrimile magnetice aferente miezului feromagnetic (solenaţie şi flux
magnetic), care de obicei este ignorat în calculul acestora, cu excepţia situaţiilor în care
ne referim la aplicaţii speciale.
Subectul 73
2. 2. 2. 1. Punct optim de funcţionare pentru un circuit magnetic neramificat
Se considerǎ un electromagnet cu miez de tip U-I, prevǎzut cu o bobinǎ de
tensiune care produce o solenaţie F, alimentat de la o sursǎ de tensiune continuǎ, aşa
cum este cel prezentat în Fig. II-9.
Fig. II-9 : Cu privire la punctul optim de funcţionare pentru un miez magnetic
In cazul electromagneţilor, energia câmpului magnetic, W
magnδ
, este localizatǎ în
principal la nivelul întrefierului de lucru, δ, având o valoare care anunţǎ potenţialul lucru
mecanic ce se poate efectua prin deplasarea armǎturii lor mobile, energie care este deci
de dorit a fi cât mai mare, pentru o configuraţie datǎ a miezului magnetic, putându-se
evalua cu ajutorul relaţiei:
S µ 2
W
o
2
magn
⋅ ⋅
δ ⋅ Φ
·
δ
, (II-18)
putându-se afirma cǎ aceasta este proporţionalǎ cu produsul ( δ ⋅ Φ
2
). Dacǎ se impune
condiţia ca derivata sǎ fie nulǎ, ceea ce implicǎ valori de extrem pentru W
magnδ
:
0
d
dW
magn
·
Φ
δ
, (II-
19)
se obţine:
0
d
d
2
2
·
Φ
δ
Φ + δ ⋅ Φ ⋅
şi deci
Φ
δ ⋅
− ·
Φ
δ 2
d
d
, (II-20)
cu semnificaţia cǎ existǎ o interdependenţǎ între poziţia armǎturii mibile, δ şi valoarea
fluxului magnetic din miez, Φ.
Dacǎ se considerǎ acum solenaţia dezvoltatǎ de bobina electromagnetului, F, ca
având o componentǎ corespunzǎtoare circuitului magnetic din fier, F
Fe
şi o componentǎ
corespunzǎtoare întrefierului de lucru, U

, se poate scrie relaţia:
F = F
Fe
+ U

, (II-
21)
care, dupǎ împǎrţirea la lungimea circuitului magnetic din fier, Fe

, defineşte solenaţia
raportatǎ, f, rezultând:
f = H
Fe
+ f
δ
, cu f = F/ Fe

, H
Fe
= F
Fe
/ Fe

, f
δ
=U

/ Fe

. (II-
22)
Deoarece se acceptǎ obişnuit cǎ funcţionarea electromagneţilor de curent continuu
decurge la solenaţie constantǎ, prin derivarea relaţiei (II-21) în raport cu variabila Φ se
obţine:
0
d
dU
d
dF
d
dF
m Fe
·
Φ
+
Φ
·
Φ
δ
, (II-
23)
ce se poate scrie sub forma echivalentǎ:
δ
δ
ℜ ·

δ ⋅
·
Φ
− ·
Φ S µ
2
d
dU
d
dF
o
m Fe
. (II-
24)
Considerând acum relaţiile:
dF
Fe
=d( Fe Fe
H ⋅ 
)= ⋅
Fe
 dH
Fe
şi d Φ = S dB
Fe
,
(II-25)
condiţia (II-24) devine:
. const tg
S dH
dB
dH
dB
Fe
Fe
Fe
· β ·
ℜ ⋅
· ·
δ


(II-26)
Valorile tgβ sunt evident constante, pentru o configuraţie datǎ a miezului
feromagnetic, iar punctul optim de funcţionare pentru acest miez feromagnetic, este acela
pentru care tangenta la caracteristica de magnetizare a materialului magnetic, B(H), are
panta tgβ, unghi care este respectat şi de dreapta care uneşte punctul de abscisǎ f, cu
punctul de funcţionare, M, vezi Fig. II-10.
Fig. II-10 : Cu privire la punctul optim de funcţionare pentru
un miez feromagnetic neramificat
Semnalǎm faptul cǎ, pe seama considerentelor prezentate mai sus, stau la baza
realizǎrii unui calcul expeditiv al circuitelor magnetice neramificate, cu o precizie
acceptabilǎ, folosind metoda raportǎrii.
Principalele probleme care se pun cu privire la calculul unor asemenea circuite
magnetice (cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ bobinei), sunt legate de considerarea
neliniaritǎţii caracteristicii de magnetizare a materialului miezului, respectiv de
considerarea dispersiei magnetice, cu dificultǎţi deosebite pentru cazul circuitelor
magnetice ramificate nesimetrice.
Pentru miezurile feromagnetice ale electromagneţilor de c.a. calculul decurge
similar în primǎ aproximaţie, dar uneori trebuie sǎ se ţinǎ seama de reactanţa magneticǎ,
ce completeazǎ reluctanţa magneticǎ consideratǎ obişnuit, care intervine pe seama
înfǎşurǎrilor (eventual în scurtcircuit) şi care conduce la obţinerea unui anumit defazaj
între solenaţia magneticǎ şi fluxul magnetic din miez.
subectul 74
2. 2. 3. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ referitoare la ansamblul mecanic al
electromagneţilor
Ansamblul mecanic al electromagneţilor cuprinde armǎtura mobilǎ a acestora, ca
şi toate elementele ataşate acesteia, considerându-le şi pe cele cu rol de susţinere sau de
ghidare a mişcǎrii sale univoce.
Pentru evaluarea stǎrii de mişcare la nivelul armǎturii mobile a unui
electromagnet, se impune definirea acţiunilor mecanice utile (forţe sau cupluri de
atracţie), ca şi a acţiunilor mecanice rezistente, care se opun mişcǎrii, (frecǎri, mase în
mişcare, resorturi antagoniste etc.). Astfel, pentru un aparat electromagnetic de
comutaţie, de tip contactor de c.a., cu mişcare de translaţie a ansamblului mobil (realizatǎ
cu ajutorul unui electromagnet), aşa cum sugereazǎ desenul din Fig. II-12a, diagramele
forţelor active, F(δ) şi rezistente, F
R
(δ) sunt date în Fig. II-12b.
Fig. II-12 : Cu privire la ansamblul mecanic al unui electromagnet
Forţele active sunt reprezentate chiar de forţa de atracţie care intervine asupra
armǎturii mobile 3 la alimentarea bobinei 1, datoritǎ magnetizǎrii miezului feromagnetic
2, tinzând sǎ micşoreze întrefierul δ, curba F(δ) fiind numitǎ şi caracteristicǎ
electromecanicǎ a electromagnetului. Forţele rezistente sunt cele de greutate, de frecare,
sau datorate resorturilor elastice, cum sunt cele „antagoniste” 4 (care contribuie la cursa
de revenire a armǎturii mobile în poziţia iniţialǎ dupǎ o acţionare). La atragerea armǎturii
mobile a electromagnetului, se deplaseazǎ şi traversa contactelor mobile, 5, care
realizeazǎ atingerea pieselor fixe de contact, 6, la o valoare δ
1
a întrefierului, apelându-se
în acest caz la ruperea dublǎ a arcului electric de comutaţie.
Mişcarea ansamblului mobil (a armǎturii mobile a electromagnetului), este
definitǎ practic de suprafaţa S dintre curbele F(δ) şi F
R
(δ), fiind condiţionatǎ de valori ale
forţelor active superioare forţelor rezistente (forţa portantǎ a electromagnetului, F
p
, mai
mare decât forţa rezistentǎ maximǎ, F
Rm
, dar şi forţa activǎ iniţialǎ, F
i
, mai mare decât
forţa rezistentǎ iniţialǎ, F
Ri
).
Considerându-se o masǎ de mişcare echivalentǎ, m*, eventual masa redusǎ
conform analizei cinematice a ansamblului, ecuaţia de mişcare la acţionare, care decurge
dupǎ direcţia x, în sensul micşorǎrii întrefierului, se poate scrie sub forma:
) x ( F ) x ( F x k )
dt
dx
(
dt
x d
* m
R
2
2
− · ⋅ + ⋅ ε +
α
,
(II-36)
unde componenta
α
ε )
dt
dx
(
se referǎ la forţele rezistente de naturǎ vâscoasǎ, ce depind de
viteza de deplasare la un exponent supraunitar, kx – forţa elasticǎ a resortului antagonist,
F(x) – caracteristica electromecanicǎ a electromagnetului, iar F
R
(x) – totalitatea celorlalte
forţe rezistente ce se opun mişcǎrii. Aceasta este evident o ecuaţie diferenţialǎ neliniarǎ
(eventual cu coeficienţi variabili, cum este m* în anumite situaţii), care sugereazǎ totuşi
faptul cǎ aceastǎ comportare mecanicǎ, concretizatǎ în soluţia x(t), depinde esenţial de
comportarea electricǎ, prin valorile curentului din circuitul bobinei, ale inductanţei
bobinei, L(δ), respectiv ale fluxului magnetic din miez, acestea fiind la rândul lor
influenţate de comportarea ansamblului mecanic, aşa cum indicǎ relaţia (II-6).
Rezultǎ deci cǎ utilizarea ecuaţiei care descrie comportarea electricǎ a circuitului bobinei
electromagneţilor este oportunǎ dacǎ se cunoaşte legea de mişcare a armǎturii lor mobile,
în timp ce utilizarea ecuaţiei de mişcare a ansamblului mobil se poate folosi dacǎ se
cunoaşte comportarea electricǎ a circuitului bobinei (funcţionând în curent sinusoidal de
exemplu
Subectul 75
2. 2. 3. 2. Caracteristica de tip releu pentru electromagneţi
Sistemele de ecuaţii diferenţiale neliniare care descriu comportarea
electromagneţilor, consideraţi ca sisteme electromecanice de conversie a energiei cu douǎ
grade de libertate, pe durata deplasǎrii armǎturii lor mobile, pot fi folosite cu succes
pentru analiza comportǎrii lor în regim tranzitoriu (la „acţionare” sau la „revenire”),
permiţând chiar optimizarea construcţiei acestor dispozitive, dar pun în evidenţǎ şi
funcţionarea electromagneţilor în regim de „releu”, care stǎ la baza realizǎrii unei game
largi de relee electromagnetice.
Dacǎ se considerǎ un electromagnet de tip U-I de curent continuu, v. Fig. II-13,
care funcţioneazǎ cu FPN, pentru care mişcarea armǎturii sale mobile începe imediat ce
bobina acestuia este alimentatǎ şi se acceptǎ modificarea crescǎtoare foarte lentǎ a
tensiunii de alimentare, U, pentru fiecare valoare a acesteia vor corespunde perechi de
valori (Y
o
, ψ
o
) de regim staţionar, ca soluţii ale sistemului de ecuaţii (II-55), care se scrie
sub forma echivalentǎ:
2
o o o
2
o
B
2
1
Y Ψ ⋅ · ⋅ Ω
,
o o o o o
Y C U A Ψ ⋅ ⋅ + · Ψ ⋅
, (II-56)
astfel încât rezultǎ succesiv:
o o o
o
Y C A
U
⋅ −
· Ψ
şi respectiv
o
2
o o o o
2
o 2
B
) Y C A ( Y 2
U
⋅ − ⋅ ⋅ Ω
·
, (II-57)
ecuaţia (II-57) definind practic una sau trei valori posibile pentru poziţia Y
o
a armǎturii
mobile a electromagnetului, pentru o valoare datǎ a tensiunii de alimentare U.
Considerând acum funcţiile:
2
o o o
) y 1 ( y ) y ( f − ⋅ ·
cu
1
a a
Y
y
o
o
o
o
o
<
+ δ
δ

+ δ
·
şi
) a ( A 2
U B
) U , y ( g
o
2
o
2
o
2
o
o
+ δ ⋅ ⋅ Ω

·
,
(II-58)
cu reprezentarea graficǎ din Fig. II-14, poziţia armǎturii mobile va fi definitǎde ecuaţia
f(y
o
)=g(y
o
,U), prin punctele de intersecţie dintre curbele f(y
o
) şi paralelele la axa
absciselor g(y
o
,U), rezultate practic pentru o succesiune de valori ale tensiunii de
alimentare (U
1
, U
2
, ..., U
n
).
Fig. II-14 : Cu privire la caracteristica de tip releu pentru un electromagnet de c.c. cu
FPN
Pentru valorile lent crescǎtoare ale tensiunii de alimentare a circuitului bobinei
U
1
<U
2
<U
a
, poziţia armǎturii mobile va fi definitǎ prin valori y
o
<
3
1
, situate pe porţiunea
O-A. Punctul de extrem „A”, de ordonatǎ (
27
4
), premite chiar definirea tensiunii de
acţionare sigurǎ, U
a
, pentru electromagneţii de c.c. cu FPN, deoarece pentru valoarea U
a
a
tensiunii de alimentare poziţia armǎturii mobile evolueazǎ prin salt, teoretic pânǎ la valori
supraunitare, pe porţiunea B-C, practic pânǎ la valoarea maximǎ posibilǎ fizic, (
a
o
o
+ δ
δ
),
pe care o menţine pentru valori mai mari ale tensiunii de alimentare, U
a
<U<U
n
, ca stare
„acţionat”. Menţionǎm faptul cǎ porţiunea A-B a curbei f(y
o
), cu „pantǎ negativǎ”, se
referǎ la o comportare instabilǎ a electromagnetului considerat.
Valoarea tensiunii de acţionare sigurǎ a electromagnetului de curent continuu la
funcţionarea cu FPN se poate evalua folosind condiţia:
27
4
) U , y ( g
a o

sau
27
4
) a ( A 2
U B
o
2
o
2
o
2
a o

+ δ ⋅ ⋅ Ω ⋅

,
(II-59)
rezultând final:
2
o 1 o
2
1
o a
) L L ( L 27
L k 8
R U
− ⋅ ⋅
⋅ ⋅
⋅ δ ⋅ ≥ , (II-60)
unde s-au considerat notaţiile (II-58), astfel încât în formula datǎ intervin mǎrimi ce
caracterizeazǎ electromagnetul, atât din punct de vedere mecanic, prin (k, δ
o
), cât şi din
punct de vedere electric, (R, L
o
, L
1
).
Pentru valori scǎzǎtoare ale tensiunii de alimentare a bobinei,U
r
<U<U
n
, valorile
teoretice ale deplasǎrii raportate a armǎturii mobile, y
o
, corespund porţiunii C-D a curbei
f(y
o
), dar practic se referǎ la paralela la axa ordonatelor ce trece prin punctul D,
electromagnetul rǎmânând în starea „acţionat”.
Pentru valoarea U
r
a tensiunii de alimentare a bobinei, se obţine practic revenirea,
prin salt, a armǎturii mobile a electromagnetului considerat, în poziţia iniţialǎ,
„neacţionat”, practic la un întrefier ce corespunde porţiunii iniţiale a curbei, O-A.
Fig. II-15 : Caracteristica de tip releu pentru electromagneţi de c.c. cu FPN
Dacǎ se traseazǎ curba corespunzǎtoare dependenţei y
o
(U), folosind desigur
rezultatele obţinute cu ajutorul graficelor din Fig. II-14, se obţine practic caracteristica de
tip „releu” pentru un electromagnet de curent continuu funcţionând cu FPN, care
evidenţiazǎ la acţionare o evoluţie continuǎ a poziţiei y
o
în funcţie de valorile U, pânǎ la
y
o
=1/3 şi respectiv U=U
a
, dupǎ care, la atingerea valorii de acţionare, U
a
, sau la scǎderea
tensiunii sub valoarea de revenire, U
r
, evoluţia poziţiei armǎturii mobile decurge prin salt
(crescǎtor respectiv scǎzǎtor), sugerat prin sǎgeţile din Fig. II-15. Pentru valori U
r
<U<U
a
electromagnetul poate fi practic neacţionat, cu valori y
o
cuprinse în domeniul (0,
3
1
), sau
acţionat, cu y
o

o
/(δ
o
+a)<1, dupǎ cum se poate urmǎri în Fig. II-15.
Considerând acum un electromagnet de curent alternativ de tip U-I, v. Fig. II-13,
care funcţioneazǎ cu FPN, la modificǎri foarte lente ale amplitudinii U a tensiunii
alternative de alimentare a circuitului bobinei, u(t):
) t sin( U ) t ( u θ + ⋅ ω ·
, (II-
61)
unde ω reprezintǎ pulsaţia sursei de alimentare, iar θ – faza iniţialǎ a tensiunii u(t), în
regim cvasistaţionar, în raport cu poziţia medianǎ a armǎturii mobile (care vibreazǎ), Y
o
şi respectiv în raport cu fluxul magnetic total de pulsaţie ω,
1
Ψ
, sistemul de ecuaţii (I-
55) se poate scrie:
¹
¹
¹
'
¹
· ⋅ − + ω ⋅ Ψ
Ψ ⋅ ⋅ · ⋅ Ω
U ) Y C A (
B
4
1
Y
2
o o o
2
1
2
1 o o
2
o
, (II-62)
astfel încât, apelând la relaţiile evidente:

2
o o o
2
1
) Y C A (
U
⋅ − + ω
· Ψ
,
[ ]
o
2
o o o
2
o
2
o 2
B
) Y C A ( Y 4
U
⋅ − + ω ⋅ Ω ⋅
·
,
o
A
ω
· β
, (II-63)
poziţia y
o
= Y
o
/(δ
o
+a)<1 a armǎturii mobile a electromagnetului considerat, rezultǎ ca
soluţie a ecuaţiei:

) U , y ( g ) , y ( f
o 1 o 1
· β
,
(II-64)
unde:
[ ]
2
o
2
o o 1
) y 1 ( y ) , y ( f − + β ⋅ · β şi
) a ( A 4
U B
) U , y ( g
o
2
o
2
o
2
o
o 1
+ δ ⋅ ⋅ Ω ⋅

·
. (II-
65)
Dacǎ se considerǎ acum curbele corespunzǎtoare funcţiilor f
1
(y
o
, β), având forma
prezentatǎ în Fig. II-16, care permit identificarea poziţiilor posibile ale armǎturii mobile a
electromagnetului, prin punctele de intersecţie cu paralelele la axa absciselor de ecuaţie
g
1
(U, y
o
), de ordonatǎ definitǎ prin valorile amplitudinii U a tensiunii de alimentare a
circuitului bobinei, cu U
1
<U
2
<U
3
< ... <U
n
, se pot identifica tensiunea de acţionare U
a
= U
3
,
pentru care se realizeazǎ saltul crescǎtor al valorilor y
o
(deci „acţionarea”), şi respectiv
tensiunea de revenire, U
r
, pentru care se obţine saltul scǎzǎtor al valorilor y
o
, (deci
„revenirea”). Valoarea maximǎ posibilǎ a deplasǎrii raportate a armǎturii mobile este
evident y
o max
=(δ
o
/ δ
o
+a)<1.
Semnalǎm faptul cǎ graficul funcţiei f
1
(y
o
, β) are alura datǎ în Fig. II-16, atunci
când derivata acesteia, f
1
’(y
o
,β) are rǎdǎcini reale, deci pentru:
0 1 y 4 y 3
2
o
2
o
· + β + ⋅ − ⋅
, sau 0 3 1
2
> β ⋅ − · ∆ , cu
3
3
< β . (II-
66)
In aceste condiţii se poate chiar defini tensiunea de acţionare sigurǎ pentru
electromagneţii de c.a. cu FPN, U
a
, datǎ de relaţia:
[ ]
3 2 2
o
o
2
o
2
o
a
) 3 1 ( 9 1
B 27
) a ( A 8
U β − + β ⋅ +

+ δ ⋅ ⋅ Ω ⋅
· , (II-67)
care evidenţiazǎ şi influenţa diferiţilor factori asupra procesului de „acţionare” al
acestora.
Fig. II-16 : Caracteristica de tip „releu” pentru electromagneţi de c.a. cu FPN
Pentru situaţia în care rǎdǎcinile ecuaţiei:
f
1
’(y
o
, β) = 0 (II-68)
sunt complex conjugate, deci pentru valori β >
3
3
, curba f
1
(y
o
, β) nu mai prezintǎ
puncte de extrem şi deci poziţia armǎturii mobile a electromagnetului considerat,
urmǎreşte continuu, într-o primǎ aproximaţie, valorile amplitudinii tensiunii de
alimentare a circuitului bobinei, U.
Dacǎ se comparǎ funcţionarea electromagneţilor cu FPN în curent continuu şi
respectiv în curent alternativ, v. Fig. II-14, II-15 şi II-16, se constatǎ cǎ la funcţionarea în
c.a. valorile tensiunii de revenire, U
r
, sunt mai apropiate de valorile tensiunii de acţionare,
U
a
, deci funcţionarea unor asemenea electromagneţi în regim de releu este mai
performantǎ în c.a.
Subectul 76

2. 2. 3. 3. Forţa de atracţie la electromagneţii de curent continuu. Factori de influenţǎ
Funcţionarea electromagneţilor are la bazǎ conversia energiei electrice, a sursei de
alimentare a circuitului bobinei, în energie mecanicǎ, care se manifestǎ prin forţe, F, sau
cupluri, M, ce fac posibile deplasǎri predeterminate utile ale armǎturii lor mobile.
Este important deci sǎ evaluǎm aceste acţiuni mecanice la nivelul armǎturii
mobile şi sǎ identificǎm factorii de influenţǎ ce intervin, în scopul realizǎrii unor
electromagneţi cât mai performanţi şi cât mai bine adaptaţi unor aplicaţii date.
Pentru evaluarea forţei de atracţie dintre douǎ piese polare de suprafaţǎ S (cu
versorul n corespunzǎtor elementului de suprafaţǎ infinitezimalǎ dS), prin care se închid
linii de câmp magnetic de inducţie magneticǎ B, se apeleazǎ la relaţia lui Maxwell:


]
]
]

⋅ − ⋅ ⋅ ·
C
2
o
dS n ) B (
2
1
B ) n B (
µ
1
F
, (II-
69)
care, în cazul unei perechi de piese polare plan-paralele, cum întâlnim adesea în practicǎ,
v. Fig. II-17, când
n B
, se scrie sub forma:

S µ 2 µ 2
S B
F
o
2
o
2
⋅ ⋅
Φ
·


·
, cu S B⋅ · Φ . (II-
70)
Fig. II-17 : Cu privire la forţa de atracţie la electromagneţi
Relaţia anterioarǎ nu pune în evidenţǎ influenţa întrefierului δ, influenţa
geometriei miezului magnetic şi nici influenţa curentului ce parcurge spirele bobinei (a
solenaţiei), asupra forţei de atracţie (a cuplului de atracţie), astfel încât adesea sunt
preferate expresii mai explicite ale dependenţei acestora în funcţie de diferiţi parametri,
care se deduc dacǎ se considerǎ forţele generalizate la nivelul întrefierurilor de lucru, F
x
:
x
W
F
magn
x


− · , (II-
71)
unde W
magn
reprezintǎ energia câmpului magnetic, localizatǎ în principal la nivelul
întrefierurilor, iar x – coordonata generalizatǎ, deplasare liniarǎ când F
x
este o forţǎ
mecanicǎ, respectiv o deplasare unghiularǎ, când forţa generalizatǎ este un cuplu
mecanic.
Corespunzǎtor cazului anterior, referitor la o pereche de piese polare plan-
paralele, v. Fig. II-17, energia câmpului magnetic, W
magn
, se poate evalua cu ajutorul
relaţiei:
2
magn
I ) I , ( L
2
1
W ⋅ δ ·
, cu
a
N * k
a
k
) I , ( L
2
+ δ

·
+ δ
· δ ,
2
N * k k ⋅ · ,
(II-72)
cu considerarea semnificaţiilor mǎrimilor ce intervin ce rezultǎ din expresiile (II-2) şi (II-
3), astfel încât, folosind relaţia (II-71), se evidenţiazǎ practic dependenţa forţei de atracţie
de valorile întrefierului, F(δ), care reprezintǎ caracteristica electromecanicǎ a
electromagneţilor:
2
2 2
m a g n
) a (
* k
) N I (
2
1
a
* k
) N I (
2
1
W
) ( F
+ δ
⋅ ·
]
]
]

+ δ

δ ∂

− ·
δ ∂

− · δ
. (II-73)
Alura caracteristicii electromecanice pentru un electromagnet de tip U-I este
indicatǎ în Fig. II-18a, în care se precizeazǎ şi forţa portantǎ, F
p
, de valoare finitǎ pentru
întrefier nul, în timp ce dependenţa forţei de atracţie de valorile curentului I, ce parcurge
spirele bobinei, este precizatǎ în Fig. II-18b, cu considerarea efectelor saturaţiei miezului
feromagnetic.
a) b)
Fig. II-18 : Factori de influenţǎ asupra forţei de atracţie la electromagneţi
Dacǎ pentru acelaşi electromagnet de tip U-I se scrie expresia energiei câmpului
magnetic sub forma:
δ
Λ ⋅ ≈ Λ ⋅ ·

⋅ · ⋅ Φ ⋅ · ⋅ Ψ ·
2 2
magn
) NI (
2
1
) NI (
2
1 ) NI (
) NI (
2
1
I N
2
1
I
2
1
W , (II-74)
unde permeanţa întrefierului, δ
Λ
se calculeazǎ cu ajutorul relaţiei, v. Fig. II-17:
δ
⋅ ⋅
·
δ

· Λ
δ
b a µ S µ
o o
, (II-75)
se obţine final :
2
o 2 2 magn
S µ
) NI (
2
1
) NI (
2
1
W
) ( F
δ

·
]
]
]

Λ
δ ∂

− ≈
δ ∂

− · δ
δ
, (II-
76)
expresie desigur mai puţin precisǎ dar care este acceptatǎ adesea, care indicǎ valori
infinite ale forţei portante a electromagneţilor pentru valori nule ale întrefierului, ceea ce
nu este în concordanţǎ cu realitatea. Vom prefera deci o relaţie mai riguroasǎ, de forma
(II-73).
Un alt factor de influenţǎ asupra forţei de atracţie dezvoltate de electromagneţi, îl
reprezintǎ geometria miezului feromagnetic. Pentru a pune în evidenţǎ o asemenea
influenţǎ, vom preciza expresia forţei de atracţie, pentru câteva forme uzuale de
miezurilor feromagnetice în zona întrefierurilor de lucru.
In cazul unui întrefier cilindric, obţinut între un cilindru exterior de diametru D şi
un cilindru interior (armǎturǎ mobilǎ) de diametru d, v. Fig. II-19, permeanţa
întrefierului, δ
Λ
se poate calcula cu ajutorul uneia dintre relaţiile:

d
2 d
ln
x µ 2
d
D
ln
x µ 2
o o
δ ⋅ +
⋅ ⋅ π ⋅
·
⋅ ⋅ π ⋅
· Λ
δ
sau
δ

δ +
⋅ ⋅ π ⋅
≈ Λ
δ
x
2
d
µ 2
o
, (II-77)
obţinându-se forţa F
x
datǎ de expresiile:

d
2 d
ln
µ 2
) NI (
2
1
x
W
F
o 2 magn
x
δ ⋅ +
⋅ π ⋅
⋅ ·


·
sau
δ
δ +
⋅ ⋅ π ⋅
⋅ ≈
2
d
µ 2
) NI (
2
1
F
o
2
x
, (II-
78)
unde s-a considerat expresia (II-74) a energiei câmpului magnetic.
Fig. II-19 : Forţa de atracţie pentru electromagneţi cu întrefier cilindric
Se constatǎ cǎ în cazul acestor electromagneţi, de tip plonjor, caracteristica
electromecanicǎ F(δ) prezintǎ o plaja largǎ de valori ale întrefierului pentru care forţa de
atracţie rǎmâne practic constantǎ.
In cazu electromagneţilor de tip plonjor cu circuit magnetic deschis, cum este cel
prezentat în Fig. II-20, forţa de atracţie prezintǎ un maximul pentru armǎtura mobilǎ
plasatǎ în mijlocul bobinei.
Fig. II-20 : Forţa de atracţie pentru electromagneti plonjor cu circuit magnetic deschis
In cazul unui electromagnet cu întrefier conic sau tronconic, cum este cel
prezentat în Fig. II-21, acceptând notaţiile din figurǎ, permeanţa întrefierului δ
Λ
, se
poate calcula cu ajutorul relaţiei:

α ⋅
α ⋅ −
α
⋅ ⋅ π ⋅
· Λ
δ
cos x
) sin x
sin
m
( r µ 2
m o
, cu
2
r r
r
2 1
m
+
· , (II-
79)
unde r
2
este raza micǎ a trunchiului de con, astfel încât, considerând relaţiile (II-71) şi (II-
74) se obţine:
α ⋅
⋅ ⋅ π ⋅
⋅ ·
α ⋅ α ⋅
⋅ ⋅ ⋅ π ⋅
⋅ ·
2 sin x
r µ 2
) NI (
cos sin x
m r µ 2
) NI (
2
1
F
2
m o 2
2
m o 2
, (II-80)
cu valori maxime ale acestei forţe pentru α = 0, deci pentru feţe plan-paralele,
configuraţia tronconicǎ atenuând influenţa creşterii întrefierului.
Fig. II-21 : Intrefier tronconic Fig. II-22 : Armǎturǎ mobilǎ de rotaţie
In cazul unui electromagnet cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile, cum este
cel prezentat în Fig. II-22, cuplul mecanic M, care tinde sǎ roteascǎ armǎtura mobilǎ în
sensul sǎgeţii, se defineşte tot ca forţǎ generalizatǎ de tip Lagrange, în raport cu
coordonata generalizatǎ
α
care este unghiul de rotaţie al armǎturii mobile:
α ∂

·
magn
W
M , (II-81)
cu permeanţa întrefierului datǎ de relaţia:
δ ⋅
⋅ α ⋅
δ
+ ⋅
·
δ

· Λ
δ
2
)
2
r ( µ
S µ
1 o
o

, (II-82)
astfel încât ţinând seama de expresia (II-74) a energiei câmpului magnetic, pentru
lungimea  a miezului (a întrefierului), rezultǎ final:
δ
δ
+ ⋅ ⋅
⋅ ·
)
2
r ( µ
) NI (
2
1
M
1 o
2

. (II-83)
Este evident cǎ valorile momentului M cresc la scǎderea valorilor întrefierului δ, ceea ce
se confirmǎ şi ca o preocupare fireascǎ pentru construcţiile performante de maşini
electrice.
Menţionǎm cǎ influenţa geometriei miezului feromagnetic asupra forţei de
atracţie pentru electromagneţi, sugeratǎ de cele prezentate mai sus, este completatǎ de
faptul cǎ poziţia bobinei electromagnetului în raport cu întrefierul poate favoriza
obţinerea unor forţe de atracţie mai mari, dacǎ aceasta este mai aproape de întrefierul de
lucru.
Putem afirma cǎ acţiunea mecanicǎ asupra armǎturii mobile a electromagneţilor
este influenţatǎ de o multitudine de factori, a cǎror cunoaştere permite realizarea unor
construcţii performante pentru asemenea dispozitive.
Subectul 77
2. 2. 3. 4. Forţa de atracţie la electromagneţii de curent alternativ
In cazul electromagneţilor de curent alternativ, curentul care parcurge spirele bobinei
are o evoluţie armonicǎ (sinusoidalǎ de exemplu), la fel ca şi inducţia magneticǎ sau
fluxul magnetic din miez. Considerând relaţiile (II-70), (II-73) sau (II-76), ce definesc
forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra armǎturii lor mobile, ce depinde de pǎtratul
curentului I, (pǎtratul solenaţiei), sau de pǎtratul inducţiei magnetice B/pǎtratul fluxului
magnetic Φ, vom putea scrie, pentru o poziţie datǎ a armǎturii mobile (considerǎm
obişnuit situaţia „acţionat”), relaţii de forma:
t sin I ) t ( i ω ·
, ) t 2 cos 1 ( I k
2
1
t sin I k
S µ
) NI (
2
1
) t ( F
2 *
1
2 2 *
1
2
o 2
ω − ⋅ · ω ⋅ ⋅ ·
δ
≈ ,
(II-84)
cu
2
o 2 *
1
S µ
) NI (
2
1
k
δ

· , sau:

t sin B ) t ( B ω ·
,
) t 2 cos 1 (
µ 4
S B
µ 2
t sin S B
µ 2
S ) t ( B
) t ( F
o
2
o
2 2
o
2
ω −


·

ω ⋅ ⋅
·


·
, (II-
85)
respectiv, pentru S B⋅ · Φ :

t sin ) t ( ω ⋅ Φ · Φ
,
) t 2 cos 1 (
S µ 4 S µ 2
t sin
S µ 2
) t (
) t ( F
o
2
o
2 2
o
2
ω −
⋅ ⋅
Φ
·
⋅ ⋅
ω ⋅ Φ
·
⋅ ⋅
Φ
·
. (II-
86)
Se constatǎ cǎ forţa de atracţie care se exercitǎ asupra armǎturii mobile a unui
electromagnet de curent alternativ, F(t), se modificǎ cu pulsaţie dublǎ faţǎ de aceea a
sursei de alimentare a circuitului bobinei, deci nu depinde de polaritatea curentului (a
inducţiei magnetice sau a fluxului magnetic), aşa cum se poate observa în Fig. II-23.
0 2 4 6 8 10 12 14
-5
0
5
10
15
20
t
i
(
t
)
,

F
(
t
)
Fmed
Fr
T* T* T*
Fosc
F(t)
i(t), B(t)
Fig. II-23 : Forţa de atracţie pentru electromagneţii de curent alternativ
Expresiile (II-84), (II-85) şi (II-86), corespunzǎtoare evoluţiei în timp a forţei de
atracţie pentru electromagneţii de curent alternativ, pun în evidenţǎ o valoare medie, F
med
,
egalǎ practic cu componenta oscilantǎ a forţei lor de atracţie, F
osc
, care sunt definite de
relaţiile:

S µ 4 µ 4
S B
I k
2
1
F F
o
2
o
2
2 *
1 osc med
⋅ ⋅
Φ
·


· ⋅ · ·
, (II-
87)
astfel încât valoarea minimǎ a forţei de atracţie pentru asemenea electromagneţi va fi
nulǎ:
0 F F F
osc med min
· − ·
.
(II-88)
Tinând seama de faptul cǎ funcţionarea unui dispozitiv electromagnetic presupune
dezvoltarea unor forţe active cu valori superioare forţelor rezistente, F
R
din Fig. II-23,
rezultǎ faptul cǎ existǎ intervale de timp
τ
, în care armǎtura mobilǎ are tendinţa de a se
desprinde de piesele fixe ale miezului feromagnetic, dupǎ care va fi din nou atrasǎ de
miez, putându-se manifesta deci vibraţii ale armǎturii mobile a electromagneţilor de
curent alternativ, de frecvenţǎ audio, dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a
circuitului bobinei.
Trebuie remarcat de asemenea faptul cǎ, valoarea efectivǎ a curentului care
parcurge spirele bobinei unui electromagnet de curent alternativ, I, este definitǎ de
raportul dintre valoarea efectivǎ a tensiunii de alimentare a bobinei, U, şi valoarea
impedanţei înfǎşurǎrii, Z, rezultând succesiv:
) a (
k
U
) ( L
U
) ( L R
U
Z
U
I
2 2 2
+ δ
⋅ ω

δ ⋅ ω

δ ⋅ ω +
· ·
, (II-
89)
unde s-a ţinut seama de relaţia (II-2) şi de faptul cǎ pentru asemenea electromagneţi ,
R ) ( L >> δ ω
, L fiind inductivitatea bobinei, iar R-rezistenţa acesteia, astfel încât putem
afirma cǎ valorile curentului I, sunt practic proporţionale cu întrefierul δ.
Analizând acum expresia (II-84) a forţei de atracţie F(t), pentru un electromagnet
monofazat de tip U-I de curent alternativ, ale cǎrei valori depind de pǎtratul solenaţiei
(NI)
2
, dar şi de pǎtratul întrefierului, δ
2
:

2
2
2 2
2
o
2
2
o 2
) a (
k
U
S µ N
2
1 S µ
) NI (
2
1
) t ( F
δ
+ δ

⋅ ω
⋅ ⋅ ⋅ ·
δ

⋅ ≈ , (II-
90)
ceea ce sugereazǎ faptul cǎ în cazul electromagneţilor de curent alternativ influenţa
valorilor întrefierului asupra valorilor forţei de atracţie este mai redusǎ, caracteristica
electromecanicǎ F(δ) fiind mai puţin cǎzǎtoare decât în cazul electromagneţilor de curent
continuu.
Comparând caracteristica F
cc
(δ) corespunzǎtoare funcţionǎrii în curent continuu,
pentru un electromagnet de tip U-I de exemplu, cu caracteristica F
ca
(δ) corespunzǎtoare
aceluiaşi electromagnet la funcţionarea în curent alternativ (pentru valorile medii ale
forţei), v. Fig. II-24, se constatǎ cǎ la alimentarea circuitului bobinei în curent alternativ
funcţionarea poate decurge la valori mai mari ale întrefierului, pentru o forţǎ rezistentǎ F
R
datǎ, deşi forţa portantǎ în curent alternativ este doar jumǎtate din valoarea acesteia la
funcţionarea în curent continuu, în condiţiile în care bobina realizeazǎ aceeaşi solenaţie în
ambele situaţii.
Fig. II-24 : Caracteristica electromecanicǎ pentru electromagneţii de curent
alternativ
Se poate deci afirma cǎ forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra armǎturii mobile a
electromagneţilor de curent alternativ, se modificǎ în timp cu frecvenţǎ dublǎ faţǎ de
aceea a tensiunii de alimentare a circuitului bobinei, asigurând o forţǎ portantǎ egalǎ cu
jumǎtate din valoarea obţinutǎ pentru acelaşi miez, funcţionând cu aceeaşi solenaţie, dar
în curent continuu, însǎ caracteristica electromecanicǎ este mai puţin cǎzǎtoare şi în
consecinţǎ întrefierul iniţial (de lucru), poate fi mai mare în cazul alimentǎrii circuitului
bobinei în curent alternativ.
Subectul 78
2. 2. 3. 5. Problema vibraţiei armǎturii mobile la electromagneţii de c.a.
Anunţǎm de la început faptul cǎ problema vibraţiei armǎturii mobile se pune diferit
pentru electromagneţii monofazaţi faţǎ de electromagneţii trifazaţi de curent alternativ.
Dupǎ cum s-a arǎtat mai sus, v. Fig. II-23, forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra
armǎturii mobile a electromagneţilor monofazaţi de curent alternativ este variabilǎ în
timp, astfel încât evidenţiazǎ intervale foarte scurte de timp în care aceasta este mai micǎ
decât forţa rezistentǎ, ceea ce conduce la tendinţa de desprindere a armǎturii mobile,
urmatǎ imediat de reatragerea acesteia, fǎcând posibile vibraţii ale armǎturii mobile a
electromagneţilor monofazaţi, cu frecvenţa dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a
circuitului bobinei.
Fig. II-25 : Cu privire la eliminarea vibraţiilor armǎturii mobile a electromagneţilor
de c.a.
Pentru obţinerea celor douǎ fluxuri magnetice defazate se pot folosi douǎ miezuri
care acţioneazǎ asupra aceleiaşi armǎturi mobile, cu douǎ bobine alimentate de la douǎ
surse de tensiune defazate între ele, ca în Fig. II-26a, sau se poate diviza miezul în zona
pieselor polare, cu amplasarea în zonǎ a douǎ înfǎşurǎri care genereazǎ fluxurile defazate,
deoarece una dintre acestea este conectatǎ la sursa de tensiune printr-un condensator, v.
Fig. II-26b.
Dacǎ se acceptǎ cǎ fluxurile magnetice generate de cele douǎ bobine sunt egale ca
amplitudine, dar defazate între ele cu unghiul α:
t sin ) t (
1
ω ⋅ Φ · Φ
,
) t sin( ) t (
2
α + ω ⋅ Φ · Φ
, (II-
91)
atunci, pentru circuite magnetice identice, forţele de atracţie F
1
şi F
2
vor fi:
) t 2 cos 1 (
S µ 4
) t ( F
o
2
1
ω −
⋅ ⋅
Φ
·
,
[ ] ) t ( 2 cos 1
S µ 4
) t ( F
o
2
2
α + ω −
⋅ ⋅
Φ
·
,
(II-92)
iar forţa de atracţie rezultantǎ, F(t), se scrie:
F
R
[ ] ) t 2 cos( cos 1
S µ 2
) t ( F ) t ( F ) t ( F
o
2
2 1
α + ω ⋅ α −
⋅ ⋅
Φ
· + ·
,
(II-93)
evidenţiind o valoare medie, F
med
şi o valoare oscilantǎ, F
osc
:
S µ 2
F
o
2
med
⋅ ⋅
Φ
·
,
α ⋅
⋅ ⋅
Φ
· cos
S µ 2
F
o
2
osc
,
(II-94)
astfel încât vibraţiile armǎturii mobile sunt eliminate, dacǎ forţa minimǎ de atracţie, F
min
,
nenulǎ, depǎşeşte valarea forţei rezistente maxime, F
R
:
R
o
2
osc med min
F ) cos 1 (
S µ 2
F F F > α −
⋅ ⋅
Φ
· − ·
,
(II-95)
condiţie satisfǎcutǎ pentru valori cosα de dorit cât mai mici.
Cea mai simplǎ soluţie pentru a obţine acţiunea localǎ, în zona pieselor polare, a
douǎ fluxuri magnetice defazate, apeleazǎ la spire în scurtcircuit (sau spire ecran), care,
aşa cum sugereazǎ denumirea lor, ecraneazǎ parţial piesele polare şi asigurǎ eliminarea
vibraţiilor armǎturii mobile, pentru electromagneţi realizaţi cu un singur circuit magnetic,
cu o singurǎ bobinǎ şi cu o singurǎ sursǎ de alimentare a acesteia, soluţie care este
preferatǎ, şi unanim acceptatǎ, de producǎtorii de electromagneţi din întreaga lume.
Fig. II-26 : Posibilitǎţi de eliminare a vibraţiilor pentru electromagneţii monofazaţi
Amplasarea spirelor în scurt-circuit pentru o pereche de piese polare ale unui
electromagnet de curent alternativ este indicatǎ în Fig. II-27.
Fig. II-27 : Amplasarea spirei în scurtcircuit pe o pereche de piese polare
Considerând o distribuţie uniformǎ a câmpului pagnetic în secţiunea transversalǎ
a miezului feromagnetic, cu neglijarea fluxurilor de dispersie justificatǎ în cazul unor
piese polare rectificate, cu contacte megnetice de calitate, se poate accepta cǎ
amplitudinile fluxurilor magnetice
1
Φ şi
2
Φ , corespunzǎtoare suprafeţelor S
1
şi
respectiv S
2
, vor fi proporţionale cu aceste suprafeţe, v. Fig. II-27, putând deci scrie
succesiv:
2 1
Φ + Φ · Φ
,
2 1
S S S + ≅
,
S
S
1
1
Φ · Φ ,
S
S
2
2
Φ · Φ ,
m
S
S
2
1
·
,
(II-96)
sau, final:
1 m
1
,
1 m
m
2 1
+
Φ · Φ
+
Φ · Φ
.
(II-97)
Datoritǎ intervenţiei locale a spirei ecran, în zona pieselor polare, se manifestǎ un
flux produs de aceasta, sc
Φ
, astfel încât, acceptând fazorii corespunzǎtori, fluxurile
magnetice rezultante în zona ecranatǎ şi respectiv în zona neecranatǎ,
1 e
Φ
, respectiv
2 e
Φ
vor fi:
¹
¹
¹
'
¹
Φ − Φ · Φ
Φ + Φ · Φ
s c
2
2 e
s c 1 1 e
, (II-
98)
în care fluxul
1 e
Φ
este desigur cel care genereazǎ fluxul
sc
Φ
, prin tensiunea
sc
E

indusǎ în spira ecran, care este astfel parcursǎ de curentul
sc
I
, limitat de impedanţa
sc
Z

a spirei ecran, de rezistenţǎ R
sc
şi de inductanţǎ L
sc
:

sc sc sc
I L ⋅ · Φ
,
sc
sc
sc
Z
E
I ·
,
1 e sc
j E Φ ⋅ ω ⋅ − ·
,
sc sc sc
L j R Z ⋅ ω ⋅ + ·
.
(II-99)
Tinând seama de relaţiile (II-97), (II-98) şi (II-99), expresiile, în complex, pentru
fluxurile magnetice
1 e
Φ
şi
2 e
Φ
se pot scrie sub forma:
,
sin 3 1
cos sin m j sin ) 3 m 2 ( 1
1 m
1
,
sin 3 1
cos sin j sin 1
1 m
m
sc
2
sc sc sc
2
2 e
sc
2
sc sc sc
2
1 e
ϕ ⋅ +
ϕ ⋅ ϕ ⋅ ⋅ + ϕ ⋅ + ⋅ +
⋅ Φ ⋅
+
· Φ
ϕ ⋅ +
ϕ ⋅ ϕ ⋅ − ϕ +
⋅ Φ ⋅
+
· Φ
(II-
100)
care permit apoi definirea modulelor acestora:
. B
sin 3 1
sin ) 3 m )( 1 m ( 1
B B
,
sin 3 1
sin ) 3 m )( 1 m ( 1
1 m
1
,
sin 3 1
1
1 m
m
saturatie
sc
2
sc
2
2 e
2
sc
2
sc
2
2 e
1
sc
2
1 e
>
ϕ ⋅ +
ϕ ⋅ + + +
⋅ ·
Φ >
ϕ ⋅ +
ϕ ⋅ + + +
⋅ Φ ⋅
+
· Φ
Φ <
ϕ ⋅ +
⋅ Φ ⋅
+
· Φ
(II-
101)
Corespunzǎtor fazorilor
1 e
Φ
şi
2 e
Φ
, se poate evalua unghiul de defazaj dintre
aceste fluxuri magnetice, θ:
sc
2
sc
2
2 e 1 e
*
2 e 1 e
sin ) 3 m )( 1 m ( 1
sin ) 1 m ( 1 ) ( e
cos
ϕ ⋅ + + +
ϕ ⋅ + +
·
Φ ⋅ Φ
Φ ⋅ Φ ℜ
· θ
, (II-
102)
relaţia de mai sus anunţând deja posibile puncte de extrem, interesante pentru proiectarea
optimalǎ a unor asemenea electromagneţi, atât din punct de vedere al valorilor „
x sin
sc
2
· ϕ ”, (cu cosθ=1 pentru x=0, dar şi pentru x=1), cât şi din punct de dedere al
valorilor raportului „m”, dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ a pieselor polare (vezi
valorile cosθ pentru m tinzând cǎtre zero şi respectiv cǎtre infinit, unghiul θ crescând
pentru valori sc
ϕ
scǎzǎtoare).
Diagrama fazorialǎ asociatǎ funcţionǎrii spirei ecran pentru electromagneţii
monofazaţi, este indicatǎ în Fig. II-28 şi indicǎ tendinţa de saturaţie magneticǎ a zonei
neecranate a pieselor polare ( 2 2 e
Φ >> Φ
).
Fig. II-28 : Diagrama fazorialǎ cu privire la funcţionarea spirei ecran
Fluxurile magnetice rezultante în zona ecranatǎ, respectiv în zona neecranatǎ a
pieselor polare, 1 e
Φ
şi 2 e
Φ
, generea zǎ componente medii şi oscilante ale forţei
de atracţie, astfel:

1 o
2
1 e
1 osc 1 med
S µ 4
F F
⋅ ⋅
Φ
· ·
,
2 o
2
2 e
2 osc 2 med
S µ 4
F F
⋅ ⋅
Φ
· ·
,
(II-103)
astfel încât componentele, medie respectiv oscilantǎ, ale forţei rezultante de atracţie F
med
şi F
osc
, vor fi, (x =
sc
2
sin ϕ ):
,
x 3 1
x ) 3 m )( 1 m ( x ) 3 m ( 2 1
S µ 4
2 cos F F 2 F F F
,
S µ 4 x 3 1
x ) 3 m ( 1
S µ 4 sin 3 1
sin ) 3 m ( 1
S µ 4
F F F
2
o
2
2 osc 1 osc
2
2 osc
2
1 osc osc
o
2
o
2
sc
2
sc
2
o
2
2 med 1 med med
+
+ + + − − Φ
· θ ⋅ ⋅ ⋅ + + ·
⋅ ⋅
Φ
>
+
+ +

Φ
·
ϕ ⋅ +
ϕ ⋅ + +

⋅ ⋅
Φ
· + ·

(II-104)
pentru forţa minimǎ de atracţie obţinându-se final:
max R
2
o
2
osc med min
F
x 3 1
x ) 3 m )( 1 m ( x ) 3 m ( 2 1 x ) 3 m ( 1
S µ 4
F F F >
+
+ + + − − − + +

Φ
· − · ,
(II-105)
inegalitatea finalǎ fiind tocmai condiţia de eliminare a vibraţiilor armǎturii mobile.
Amplasarea spirelor în scurtcircuit pentru diferite tipuri de miezuri feromagnetice,
tipice pentru electromagneţii monofazaţi, este ilustratǎ în Fig. II-29.
Fig. II-29 : Amplasarea spirelor ecran pentru electromagneţii monofazaţi
Se constatǎ cǎ electromagneţii de tip E-I pot funcţiona cu o singurǎ spirǎ ecran,
plasatǎ pe coloana medianǎ de secţiune transversalǎ nS, sau cu douǎ spire ecran, plasate
pe coloanele laterale, de secţiune transversalǎ S, cu observaţia cǎ cele douǎ situaţii sunt
echivalente ca performanţe pentru cazul în care secţinea coloanei mediane este dublǎ faţǎ
de aceea a coloanelor laterale (n=2), când se obţin aceleaşi valori pentru componentele
medie şi oscilantǎ ale forţei rezultante, deci şi aceeaşi valoare a forţei minime. Opţiunea
pentru o soluţie constructivǎ sau alta, considerǎ în principal încǎlzirea bobinei acestor
electromagneţi (cu utilizarea fie a douǎ semibobine, conectate în serie şi amplasate pe
coloanele laterale, fie doar a unei singure bobine, plasate pe coloana medianǎ).
Procedând deci la un calcul similar cu cel anterior, referitor la o pereche de piese
polare ale unui electromagnet monifazat de tip U-I, pentru electromagneţii monofazaţi de
tip E-I, realizaţi cu secţiunea transversalǎ a coloanei mediane de douǎ ori mai mare decât
aceea a coloanelor laterale, se obţine final:
[ ]
[ ]
[ ] { ¦ , F mx 32 x ) m 6 ( 2 x ) 6 m ( 2
) x 3 1 ( S µ 2
F
, mx 32 x ) m 6 ( 2
) x 3 1 ( S µ 2
F
, x ) 6 m ( 2
) x 3 1 ( S µ 2
F
max R
2 2
o
2
min
2 2
o
2
osc
o
2
med
> + − + − + + ⋅
+
Φ
·
+ − + ⋅
+
Φ
·
+ + ⋅
+
Φ
·
(II-
106)
ultima inegalitate corespunzând condiţiei de eliminare a vibraţiilor armǎturii mobile
pentru asemenea electromagneţi.
Considerând relaţia (II-101
3
), ce confirmǎ tendinţa de saturare magneticǎ a zonei
neecranate a piesei polare a unui electromagnet cu spirǎ în scurtcircuit, pentru care
amplitudinea inducţiei magnetice este limitatǎ la un domeniu restrâns, B
e2
= (2-2,4) [T], şi
apelând la expresiile (II-105), respectiv (II-106) ale forţei minime de atracţie pentru
electromagneţi de tip U-I sau de tip E-I, se pot defini condiţii de funcţionare optimǎ a
unor asemenea ansambluri electromagnet-spirǎ ecran, ca soluţie a unui sistem de ecuaţii
de forma:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·


·


, 0
m
) m , x ( F
, 0
x
) m , x ( F
m i n
m i n
(II-
107)
care presupun realizarea „acordului” optim între parameterii spirelor în scurtcircuit şi
raportul m (arie ecranatǎ/arie neecranatǎ a pieselor polare).
Rezolvând ecuaţiile corespunzǎtoare pentru cazul electromagneţilor de tip U-I cu
spire ecran se obţine condiţia de funcţionare optimǎ a acestora, [???]:
m = 4 , 0625 , 0 x sin
sc
2
· · ϕ , (II-
108)
ce corespunde unor valori maxime ale forţei minime de atracţie, deci unor valori minime
ale secţiunii transversale din fier, pentru o forţǎ rezistentǎ datǎ, în cazul proiectǎrii.
Pentru electromagneţii de tip E-I cu spire ecran, procedând similar, condiţia de
funcţionare optimǎ corespunde unor valori, [???]:
m = 4 , 0689 , 0 x sin
sc
2
· · ϕ , (II-
109)
care se refarǎ la situaţia în care coloana medianǎ a miezului are secţiunea transversalǎ
dublǎ faţǎ de coloanele laterale, indiferent dacǎ se foloseşte o singurǎ spirǎ ecran sau
douǎ.
Aici poate dependenta masei miezului pt. EM de tip UI sau EI cu o spira si cu doua
spire???
In cazul electromagneţilor trifazaţi de curent alternativ, care se realizeazǎ de
obicei cu circuite magnetice E-I sau E-E, v. Fig. II-30, pentru fiecare dintre fazele sursei
de alimentare extstǎ câte o bobinǎ, amplasatǎ pe una dintre coloanele miezului
feromagnetic, cele trei bobine, identice, generând firesc trei fluxuri magnetice defazate
între ele cu (
3

):
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
π
+ ω ⋅ Φ · Φ
ω ⋅ Φ · Φ
π
− ω ⋅ Φ · Φ
) ,
3
2
t s i n ( ) t (
, t s i n ) t (
) ,
3
2
t s i n ( ) t (
T
S
R
(II-
110)
astfel încât, fǎrǎ a se utiliza spire ecran, expresiile forţelor de atracţie ce acţioneazǎ pe
cele trei coloane de secţiune transversalǎ identicǎ, egala cu S, vor fi:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]

π
+ ω − ⋅
⋅ ⋅
Φ
·
ω − ⋅
⋅ ⋅
Φ
·
]
]
]

π
− ω − ⋅
⋅ ⋅
Φ
·
, )
3
4
t 2 c os ( 1
S µ 4
) t ( F
), t 2 c os 1 (
S µ 4
) t ( F
, )
3
4
t 2 cos ( 1
S µ 4
) t ( F
o
2
T
o
2
S
o
2
R
(II-111)
astfel încât forţa rezultantǎ de atracţie, F(t), va fi:

. const
S µ 4
3
) t ( F ) t ( F ) t ( F ) t ( F
o
2
T S R
·
⋅ ⋅
Φ ⋅
· + + ·
, (II-
112)
deci constantǎ ca modul, dar cu punctul de aplicaţie care se deplaseazǎ, dupǎ legea x(t),
cu pulsaţie dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare (2ω), cǎtre coloana corespunzǎtoare
forţei de atracţie cu valoare instantanee mai mare:
) t 2 sin(
3
3
) t ( x π + ω ⋅ ⋅ ·  , (II-
113)
unde  este distanţa dintre axele coloanelor vecine ale miezului feromagnetic, v. Fig. II-
30.
Fig. II-30 : Vibraţia armǎturii mobile la electromagneţii trifazaţi
In aceste condiţii, vibraţia armǎturii mobile pentru electromagneţii trifazaţi se
poate obţine doar ca o rotaţie în jurul centrului de greutate al armǎturii lor mobile (O), în
plan vertical, dacǎ coloana medianǎ reprezintǎ un punct de sprijin. Evitarea manifestǎrii
acestor vibraţii, presupune realizarea coloanei mediane cu circa 0,5 [mm] mai scurtǎ faţǎ
de coloanele laterale, pe care se va sprijini deci armǎtura mobilǎ, fǎrǎ ca aceasta sǎ
vibreze.
Eliminarea vibraţiilor armǎturii mobile la electromagneţi se obţine şi prin
alimentarea acestora cu tensiune redresatǎ, când componentele oscilante, mai mici decât
cele medii, permit obţinerea unor valori nenule ale forţei rezultante de atracţie, superioare
forţei rezistente maxime.
Trebuie semnalat faptul cǎ vibraţiile armǎturii mobile a electromagneţilor de
curent alternativ pot fi uneori utile, cum se întâmplǎ în cazul realizǎrii vibratoarelor
electromagnetice, care funcţioneazǎ unitact sau bitact, pe frecvenţa sursei de alimentare a
bobinei, deci ca vibratoare sincrone, sau cu o frecvenţǎ dublǎ faţǎ de aceea a sursei de
alimentare a circuitului bobinei, frecvenţa fiind inferioarǎ însǎ valorii de 100 [Hz]. Pentru
a obţine funcţionarea cu o frecvenţǎ diferitǎ a vibraţiilor, va trebui folositǎ o sursǎ de
alimentare convenabilǎ. Se pot realiza de asemenea vibratoare electromagnetice de curent
continuu, care funcţioneazǎ de obicei la frecvenţe mai scǎzute.
Pentru a obţine oscilaţii mecanice de frecvenţe ridicate, se folosesc fie
vibratoarele electrodinamice (f < 20.000 Hz), sau vibratoarele piezoelectrice, ce pot
funcţiona chiar în domeniul ultrasunetelor.
Subectul 81
2. 4. Funcţionarea electromagneţilor în regim dinamic
Funcţionarea în regim dinamic a electromagneţilor presupune deplasarea
armǎturii lor mobile, fie în sensul «acţionǎrii», de la valoarea iniţialǎ (maximǎ) a
întrefierului cǎtre valoarea nulǎ a întrefierului final, fie în sensul «revenirii», de la
valoarea iniţialǎ (nulǎ), a întrefierului iniţial, cǎtre valoarea finalǎ, maximǎ, a acestuia. In
asemenea situaţii intervine atât un regim tranzitoriu electric, în circuitul bobinei
electromagnetului, un regim tranzitoriu magnetic şi un regim tranzitoriu mecanic, ce
implicǎ deplasarea armǎturii mobile, ansamblul fiind descris de sisteme de ecuaţii
diferenţiale neliniare de forma (II-53), pentru funcţionarea cu flux de pornire nenul,
respectiv (II-55), pentru funcţionarea cu flux de pornire nul.
In plus, la funcţionarea cu flux de pornire nenul, la „acţionare” respectiv la
„revenire”, pot interveni regimuri tranzitorii electrice, care se referǎ doar la circuitul
electric al bobinei electromagnetului, de inductanţǎ L
o
, dacǎ armǎtura mobilǎ rǎmâne
nemişcatǎ la întrefierul maxim („neacţionat”), respectiv de înductanţǎ L
1
, dacǎ armǎtura
mobilǎ a electromagnetului rǎmâne nemişcatǎ, în poziţia de întrefier minim („acţionat”).
Variaţia în timp a mǎrimilor ce caracterizeazǎ regimul tranzitoriu al
electromagneţilor (curent, flux magnetic, deplasare mecanicǎ etc.), este influenţatǎ
desigur şi de natura sursei de alimentare: sursǎ de curent sau sursǎ de tensiune, de curent
continuu sau de curent alternativ.
2. 4. 1. Regimul dinamic de conectare pentru electromagneţi de curent continuu
Pentru electromagneţii care funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul (FPNN), poziţia
iniţialǎ a armǎturii mobile, la întrefierul maxim δ
o
, nu corespunde echilibrului mecanic,
astfel încât regimul dinamic de conectare decurge practic în trei etape:
- o primǎ etapǎ, de regim tranzitoriu electric în circuitul bobinei electromagnetului
de curent continuu, respectiv regim tranzitoriu magnetic în miezul
electromagnetului, care începe la alimentarea circuitului bobinei şi se sfârşeşte la
începerea mişcǎrii armǎturii mobile a electromagnetului, decurgând deci cu
armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ 0
δ
, pe durata t
1
a acesteia
modificându-se curentul electric din circuitul bobinei electromagnetului de
inductanţǎ L
0
, ca şi inducţia magneticǎ şi respectiv fluxul magnetic din miezul
electromagnetului considerat, pânǎ ce aceste mǎrimi dobândesc valori „de
pornire”, deci pentru care forţa de atracţie exercitatǎ asupra armǎturii mobile
echilibreazǎ forţele rezistente, astfel încât apoi devine posibilǎ mişcarea armǎturii
mobile, din poziţia iniţialǎ de întrefier maxim, 0
δ
cǎtre poziţia de întrefier
minim, practic nul;
- o a doua etapǎ, corespunzǎtoare practic deplasǎrii armǎturii mobile a
electromagnetului, din poziţia iniţialǎ de întrefier maxim, 0
δ
, cǎtre poziţia finalǎ
de întrefier minim (practic nul), cu modificarea inductanţei înfǎşurǎrii
electromagnetului de la valoarea L
0
la valoarea L
1
>L
0
, care se referǎ deci la un
regim tranzitoriu mecanic corespunzǎtor acestei deplasǎri, dar şi la un regim
tranzitoriu electric în circuitul bobinei, respectiv la un regim tranzitoriu magnetic
în miezul electromagnetului ce-şi schimbǎ starea de magnetizare, aceasta etapǎ
fiind caracterizatǎ prin dependenţa δ(t) respectiv i(t), B(t) sau
) t ( φ
pe durata
timpului de mişcare a armǎturii t
2
=
m
t
;
- a treia etapǎ a regimului tranzitoriu de conectare pentru electromagneţii de curent
continuu, care începe dupǎ terminarea mişcǎrii armǎturii mobile a
electromagnetului, ce rǎmâne nemişcatǎ în poziţia „acţionat” asociatǎ întrefierului
minim, deci cu inductanţa înfǎşurǎrii electromagnetului de valoare L
1
şi care se
referǎ deci doar la evolouţia curentului electric i(t), respectiv a inducţiei
magnetice B(t) sau a fluxului magnetic
) t ( φ
, durata acestei etape fiind t
3
.
Considerând schema de principiu a unui electromagnet de curent continuu cu
mişcare de translaţie a armǎturii sale mobile, de forma indicatǎ în Fig.II-34, pentru prima
etapǎ a regimului tranzitoriu de acţionare, ecuaţia care descrie comportarea sistemului
este de forma:

n 1
1
0
U i R
dt
di
L · ⋅ + , cu 0 ) 0 ( i
1
· , (II-
123)
şi are soluţia:

), e 1 ( I ) t ( i
0
T
t
n 1

− ·

R
U
I
n
n
· ,
R
L
T
0
0
· . (II-
124)
Aceastǎ evoluţie a curentului i
1
(t) care parcurge spirele bobinei electromagnetului,
pe durata primei etape a regimului dinamic de „acţionare”, decurge cu armǎtura mobilǎ
nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ, de întrefier δ
0
şi dureazǎ pânǎ în momentul t
1
, în care
valoarea forţei de atracţie F, ce acţioneazǎ asupra armǎturii mobile devine egalǎ cu
valoarea forţei rezistente iniţiale, F
Ri
, v. Fig. II-12, respectiv pânǎ în momentul în care
curentul din circuitul bobinei dobândeşte valoarea de „pornire”, I
p
, care poate fi asociatǎ
cu o valoare de „pornire” a fluxului magnetic din miez, p 0 p
I L ⋅ · ψ
, respectiv cu o
valoare de „pornire” a inducţiei magnetice din miez, B
p
.
Fig.II-34 : Cu privire la regimul tranzitoriu de acţionare pentru electromagnetul de
curent continuu
Durata acestei prime etape, t
1
, va rezulta ca soluţie a ecuaţiei:

p
T
t
n 1 1
I ) e 1 ( I ) t ( i
0
1
· − ·

, (II-
125)
obţinându-se:

p n
n
0 1
I I
I
ln T t

⋅ ·
sau
η −
⋅ ·
1
1
ln T t
0 1 cu
n
p
I
I
· η
<1 , (II-
126)
expresie care permite evidenţierea influenţei valorilor subunitare
η
, („pornirea” este cu
atât mai grea cu cât aceste valori sunt mai mari, acestea fiind cuprinse obişnuit între 0,5 şi
0,95) şi respectiv a valorilor T
0
ale constantei de timp a circuitului bobinei, asupra duratei
t
1
a primei etape a acţionǎrii acestor electromagneţi.
A doua etapǎ a „acţionǎrii” pentru electromagnetul de curent continuu considerat
în Fig. II-34, presupune atât modificarea valorilor curentului i
2
(t) din circuitul bobinei, cât
şi deplasarea armǎturii mobile de la întrefierul iniţial δ
0
, la întrefierul final, practic nul,
astfel încât este raţional sǎ asimilǎm ansamblul cu un sistem electromecanic de conversie
a energiei având douǎ grade de libertate, descris de un sistem de ecuaţii diferenţiale
neliniare de forma (II-53), v. Fig. II-34:

¹
¹
¹
'
¹
ϕ ⋅ ⋅ + ⋅ + · ϕ ⋅ + ϕ
ϕ ⋅ + ϕ ⋅ Ψ ⋅ · ⋅ Ω +
) , t ( ) t ( y C ) t ( y G ) t ( F ) t ( A ) t (
) , t ( B
2
1
) t ( B ) t ( y ) t ( y
o o o o
2
o p o
2
o

 

(II-127)
unde:
), t ( u E E ,
dt
) t t ( d
E ,
a
A
C
,
' L
R
G ,
' L M
1
B ,
M
k
,
L
R
A
p o 1
p
o
o
o
o
p
o o
2
o
o
o
− ·
· Ψ
·
+ δ
·
Ψ ⋅
·

· · Ω ·
(II-
128)
o o
E ) t ( F ·
dacǎ u(t)=U=const., δ(t) = δ
0
– y(t), y(0) = 0 ,
[ ]
[ ]
a ) t (
L
) t ( L ,
) t ( L
) t (
) t ( i ), t ( ) t (
'
2
2 p 2
+ δ
· δ
δ
ψ
· ϕ + ψ · ψ ,
în care condiţiile finale ale etapei precedente devin condiţii iniţiale pentru etapa
consideratǎ.
Durata t
2
a celei de a doua etape a regimului dinamic de „acţionare” a unui
electromagnet de curent continuu se poate evalua apelând la condiţia:
0 2
) t ( y δ ·
,
1
2 2
2 2
L
) t (
) t ( i
ψ
·
(II-
129)
fiind posibilǎ şi precizarea valorii finale a curentului din circuitul bobinei pentru aceastǎ
etapǎ a acţionǎrii, i
2
(t
2
).
A treia etapǎ a regimului de”acţionare” a unui electromagnet de curent continuu
decurge cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia de întrefier minim (nul), referindu-se la
modificarea curentului din circuitul bobinei (a fluxului magnetic sau a inducţiei
magnetice în miezul feromagnetic), putând fi descrisǎ de ecuaţia :
,
R
L
R
L
T ), t ( i ) 0 ( i , U i R
dt
di
L
0 1
1 2 2 3 n 3
3
1
> · · · ⋅ + (II-
130)
cu soluţia:

) e 1 ( I e ) t ( i ) t ( i
1 1
T
t
n
T
t
2 2 3
− −
− + ⋅ ·
,
n 3 3
I ) t ( i ·
. (II-
131)
Trebuie menţionat faptul cǎ de obicei se considerǎ timpul de „acţionare” pentru
electromagneţii de curent continuu, t
a
, ca sumǎ dintre timpul de „pornire”, t
1
şi timpul de
mişcare, t
2
:
t
a
= t
1
+ t
2
, (II-
132)
deşi regimul permanent „acţionat” pentru un asemenea electromagnet se obţine dupǎ
timpul a
τ
, care trebuie sǎ considere şi durata celei de a treia etape a regimului dinamic
de acţionare, t
3
, v. rel. (II-131):
3 2 1 a
t t t + + · τ
. (II-
133)
Evoluţia în timp a curentului ce parcurge spirele bobinei electromagnetului de curent
continuu la acţionare, ca şi aceea a deplasǎrii y(t) a armǎturii sale mobile, sunt indicate în
Fig.II-35.
Fig. II-35: Evoluţia mǎrimilor caracteristice i(t) şi y(t) corespunzǎtoare regimului dinamic
pentru electromagneţii de curent continuu
Este evident cǎ folosind relaţiile (II-128) se pot obţine evoluţiile în funcţie de
timp ale fluxului magnetic
) t ( ψ
, ale inducţiei magnetice B(t) sau ale întrefierului δ(t) pe
durata regimului dinamic de acţionare al electromagneţilor de curent continuu, cu corecţii
care se referǎ la geometria miezului feromagnetic sau la natura mişcǎrii armǎturii mobile
(de translaţie sau de rotaţie).
Menţionǎm faptul cǎ pentru electromagneţii de curent continuu ce funcţioneazǎ cu
flux de pornire nul (FPN), regimul dinamic de acţionare decurge în douǎ etape, lipsind
prima etapǎ „de pornire”.
Subectul 83
2. 4. 3. Regimul dinamic pentru electromagneţii de curent alternativ
Regimul dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent alternativ care
funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul (FPNN), decurge de asemenea în trei etape, la fel
ca pentru electromagneţii de curent continuu, dar evidenţiazǎ particularitǎţi specifice.
Prima etapǎ a regimului dinamic de acţionare a unui electromagnet de curent
alternativ, cu circuitul bobinei alimentat de la o sursǎ de tensiune cu valoarea efectivǎ U
n
,
pulsaţia
ω
şi faza iniţialǎ θ, decurge cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ,
de întrefier maxim, δ
o
, fiind descrisǎ de ecuaţia diferenţialǎ de forma:
0 ) 0 ( i ), t sin( U 2 ) t ( i R
dt
) t ( di
L
1 n 1
1
o
· θ + ω ⋅ ⋅ · ⋅ + , (II-
141)
având soluţia :

2
o
2 2
n
o n
T
t
n 1
L R
U
I , e ) sin( ) t sin( I 2 ) t ( i
o
ω +
·
]
]
]
]

⋅ ϕ − θ − ϕ − θ + ω ⋅ ·

, (II-
142)
unde:
R
L
T ,
R
L
tg
o
o
o
·
ω
· ϕ . (II-
143)
Aceastǎ soluţie corespunde evoluţiei în timp a valorilor curentului ce parcurge
circuitul bobinei electromagnetului pânǎ la momentul t
1
, când sunt îndeplinite condiţiile
de „pornire” a mişcǎrii armǎturii mobile, deci când este satisfǎcutǎ condiţia:
,
L
I , I e ) sin( ) t sin( I 2 ) t ( i
o
p
p p
T
t
1 n 1 1
o
1
ψ
· ·
]
]
]
]

ϕ − θ − ϕ − θ + ω ⋅ ·


(II-144)
care permite evaluarea duratei t
1
a acestei prime etape a „acţionǎrii”.
De menţionat, pe de o parte, faptul cǎ valorile curentului i
1
(t) pot fi aproape
n
I 2 2 ⋅ dupǎ un timp de 10 milisecunde de la conectare, depǎşind rapid deci valoarea
curentului de pornire, I
p
, ceea ce susţine afirmaţia cǎ electromagneţii de curent alternativ
sunt „rapizi” în comparaţie cu cei de curent continuu, iar pe de altǎ parte faptul cǎ
valorile duratei t
1
a timpului de „pornire” sunt influenţate de faza iniţialǎ θ a tensiunii
de alimentare, astfel încât pentru aplicaţii speciale, (cum ar fi comanda comutaţiei
sincronizate a aparatelor electrice de comutaţie), aceşti electromagneţi nu pot fi folosiţi.
Fig. II-38 : Evoluţia în timp a curentului prin circuitul bobinei electromagnetului
de curent alternativ pentru prima etapǎ a regimului dinamic de „acţionare”

A doua etapǎ a regimului dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent
alternativ, presupune deplasarea armǎturii lor mobile din poziţia de întrefier maxim, δ
o
,
pânǎ în poziţia de întrefier minim, practic nul, cu schimbarea inductanţei bobinei acestora
de la valoarea minimǎ L
o
la valoarea maximǎ L
1
, deci cu scǎderea valorilor efective ale
curentului din circuitul bobinei de la I
no
, v. rel. (II-142
2
) la valoarea I
n1
, datǎ de relaţia:
no
2
1
2 2
n
1 n
I
L R
U
I <
⋅ ω +
·
. (II-
145)
Corespunzǎtor acestei etape a regimului dinamic de „acţionare” a
electromagneţilor de curent alternativ, descrierea comportǎrii ansamblului dat în Fig. II-
34 pentru tensiune alternativǎ de alimentare a bobinei, v. rel. (II-141), poate apela la
sistemul de ecuaţii diferenţiale neliniare de forma:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

· ψ
· · ϕ
ϕ ⋅ ⋅ + ⋅ + + θ + ω + ω ⋅ ⋅ · ϕ ⋅ + ϕ
· · ϕ ⋅ ψ ⋅ · ⋅ Ω +
), t ( u
dt
t t ( d
E , 0 ) 0 (
), t ( ) t ( y C ) t ( y G E ) t t sin( U 2 ) t ( A ) t (
, 0 ) 0 ( y ) 0 ( y ), t ( B ) t ( y ) t ( y
1
) p
1
o o 1 1 n o
p o
2
o

  
(II-
146)
care se poate scrie dacǎ se asimileazǎ asemenea dispozitive cu sisteme electromecanice
de conversie a energiei cu douǎ grade de libertate, rezultând ca soluţii y(t) şi
) t ( ϕ
sau
) t (
2
ψ , [B]. Conditia de actionare sigura cc si ca!
Fig. II-39 : Regimul dinamic de „acţionare” pentru electromagneţi de curent alternativ
Soluţia y(t) defineşte de fapt durata t
2
a acestei a doua etape a „acţionǎrii” acestor
electromagneţi, apelând la condiţia:
o 2
) t ( y δ ·
, (II-
147)
astfel încât pentru durata acestei etape se pot scrie relaţiile:

[ ]
1
2 2
2 2
2
2 p 2
L
) t (
) t ( i ,
) t ( L
) t (
) t ( i ), t ( ) t (
ψ
·
δ
ψ
· ϕ + ψ · ψ
, (II-
148)
care definesc curbele prezentate în Fig. II-39.
O a treia etapǎ şi ultimǎ etapǎ a regimului dinamic de „acţionare” a
electromagneţilor de curent alternativ, se referǎ la stabilizarea valorilor curentului în
circuitul electric al bobinei cu armǎtura mobilǎ atrasǎ şi respectiv la stabilizarea valorilor
mǎrimilor magnetice în miezul feromagnetic, similarǎ în fond celei de a treia etape a
regimului dinamic de „acţionare” a electromagneţilor de curent continuu.
Regimul dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de curent alternativ
decurge în trei etape, ca şi în cazul electromagneţilor de curent continuu, fiind definit de
valoarea curentului care parcurge spirele bobinei în momentul întreruperii alimentǎrii
acesteia.
Fig. II-40 : Regimul dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de c.a.
Corespunzǎtor curbelor prezentate în Fig. II-40, prima etapǎ a regimului dinamic
de „revenire” începe în momentul t
o
al evoluţiei armonice a curentului

de regim normal
„conectat” ce parcurge spirele bobinei electromagnetului considerat, i
o
(t), deci de la
valoarea i
o
(t
o
) a acestuia, decurgând fǎrǎ mişcarea armǎturii mobile care rǎmâne „atrasǎ”,
pentru inductanţa L
1
a înfǎşurǎrii, în cazul comutaţiei ideale, fǎrǎ arc electric, fiind
descrisǎ de ecuaţia:
, 0 ) t ( i R
dt
) t ( di
L
1
1
1
· ⋅ + cu
) t ( i ) 0 ( i
o o 1
·
, (II-
149)
cǎreia îi corespunde soluţia de forma:
1
T
t
o o 1
e ) t ( i ) t ( i

⋅ ·
,
R
L
T
1
1
· , (II-
150)
ce permite evaluarea duratei t
1
a acesteia, apelând la condiţia:
pr 1 1
I ) t ( i ·
,
(II-151)
unde I
pr
este valoarea curentului de pornire la revenire, v. rel. (II-136).
A doua etapǎ a regimului dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de curent
alternativ, v. Fig. II-40, presupune atât modificarea poziţiei armǎturii lor mobile, x(t),
care se deplaseazǎ de la întrefierul minim, practic nul, cǎruia îi corespunde inductanţa de
valoare maximǎ a bobinei, L
1
, cǎtre întrefierul maxim, δ
o
, cǎruia îi corespunde inductanţa
L
o
<L
1
a înfǎşurǎrii, cât şi modificarea valorilor curentului din circuitul bobinei, i
2
(t), fiind
raţional sǎ considerǎm ansamblul asimilat cu un sistem electromecanic de conversie a
energiei cu douǎ grade de libertate de forma:
[ ] [ ]
[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ ⋅ · ψ · Ω

·
ψ
· δ ·
ψ
·
+ δ
· δ
ϕ − ψ · ψ · ϕ + ⋅ ψ · ϕ ⋅ + ⋅ + ϕ
· ϕ ⋅ − ϕ ⋅ ψ ⋅ · ⋅ Ω +
). kb Mg ( L 2 ,
M
k
,
L M
1
B
,
L
) t (
) t ( i , ) t ( x ,
) t ( L
) t (
) t ( i ,
a ) t (
L
) t ( L
), t ( ) t ( , 0 ) 0 ( , a ) t ( x
L
R
) t ( a ) t ( x
L
R
) t (
0 ) 0 ( x ), t ( B
2
1
) t ( B ) t ( x ) t ( x
'
pr
2
o
'
o
o
2 2
2 2 o 2
2
2
'
pr 2
'
pr
'
2
0 pr 0
2
0

 
(II-
152)
ale cǎrui soluţii [x(t), i
2
(t)] definesc atât durata t
2
a acestei etape, folosind condiţia (II-
152
8
), cât şi valoarea finalǎ a curentului prin bobinǎ, i
2
(t
2
), v. rel. (II-152
9
).
Ecuaţia care descrie a treia etapǎ a regimului dinamic de revenire pentru
electromagneţii de curent alternativ, în condiţiile în care armǎtura lor mobilǎ rǎmâne
nemişcatǎ în poziţia de întrefier maxim, δ
o
, se scrie sub forma:
, 0 ) t ( i R
dt
) t ( di
L
3
3
o
· ⋅ + cu
) t ( i ) 0 ( i
2 2 3
·
, (II-
153)
şi are soluţia evidentǎ:
o
T
t
2 2 3
e ) t ( i ) t ( i

⋅ ·
,
R
L
T
o
o
· , (II-
154)
dupǎ epuizarea celei de a treia etape, de duratǎ t
3
, cu i
3
(t
3
)=0, regimul dinamic de revenire
fiind încheiat.
De menţionat faptul cǎ regimul dinamic de „revenire” este terminat practic dupǎ
primele douǎ etape semnalate mai sus, în momentul în care armǎtura mobilǎ a
electromagnetului ajunge în poziţia corespunzǎtoare întrefierului maxim, δ
o
, deci pentru
timpul de revenire, t
rev
, dat de relaţia:
2 1 rev
t t t + ·
, (II-
155)
v. rel. (II-151) şi (II-152
8
).
Dacǎ întreruperea circuitului bobinei nu decurge ideal (fǎrǎ arc electric), intervin
întârzieri suplimentare în definirea timpului de revenire, t
r
.
Subectul 84
. POSIBILITǍŢI DE MODIFICARE A COMPORTǍRII DE REGIM DINAMIC A
ELECTROMAGNEŢILOR
Utilizarea corectǎ a electromagneţilor şi a ansamblurilor electromagnetice de
comandǎ-acţionare presupune cunoaşterea performanţelor acestora dar şi a limitelor
referitoare la posibilitǎţile lor de funcţionare.
Astfel, pentru valori mari ale forţei portante vor fi preferaţi electromagneţii de
curent continuu, în timp ce pentru funcţionarea la valori mari ale întrefierului iniţial sunt
mai adaptaţi electromagneţii de curent alternativ.
De asemenea este recunoscut faptul cǎ electromagneţii de curent alternativ sunt
mai rapizi decât electromagneţii de curent continuu, însǎ aceştia din urmǎ se
caracterizeazǎ prin valori constante ale timpilor de „acţionare” respectiv de „revenire”, în
timp ce pentru electromagneţii de curent alternativ intervin împrǎştieri mari ale acestor
timpi, datoritǎ valorilor aleatoare ale fazei iniţiale a tensiunii de alimentare în momentul
„conectǎrii” respectiv al „deconectǎrii”. Din aceastǎ cauzǎ, atunci când funcţionarea
electromagneţilor decurge cu condiţii de regim dinamic impuse, se preferǎ utilizarea
electromagneţilor de curent continuu, apelând eventual la soluţii speciale de modificare
(„forţare”) a comportǎrii în regim dinamic a acestora.
Modificarea comportǎrii de regim dinamic a electromagneţilor de curent continuu
se referǎ la:
- scǎderea timpului de „acţionare” a acestora;
- creşterea timpului de „acţionare” a acestora;
- scǎderea timpului de „revenire” a acestora;
- creşterea timpului de „revenire” a acestora.
Soluţiile la care se apeleazǎ în acest scop sunt urmǎtoarele:
- modificarea constantei de timp a circuitului bobinei electromagnetului;
- realizarea de construcţii speciale de electromagneţi, cu douǎ bobine;
- realizarea de surse de alimentare speciale pentru aceşti electromagneţi.
2. 4. 4. 1. Scǎderea timpului de „acţionare” pentru electromagneţii de curent
continuu
O primǎ posibilitate de scǎdere a timpului de „acţionare” în funcţionarea
electromagneţilor de curent continuu se referǎ la modificarea constantei de timp a
circuitului bobinei pentru prima etapǎ a procesului dinamic de „acţionare”, care începe la
închiderea contactului K, de la valoarea T
o
la valoarea T
o
*
:
*
o o
T T >
, (II-
156)
ceea ce se poate obţine prin introducerea unei rezistenţe suplimentare, R
1
, în circuitul
bobinei electromagnetului, aşa cum se observǎ în Fig. II-41, rezultând evident:
R
L
T
o
o
· , respectiv
1
o *
o
R R
L
T
+
·
< T
o
. (II-
157)
Prin alimentarea circuitului bobinei electromagnetului de la o sursǎ de tensiune
continuǎ de valoare convenabilǎ, U
1
> U
n
, astfel încât:
n
1
1 n
I
R R
U
R
U
·
+
·
, (II-
158)
rezultǎ o evidentǎ scǎdere a duratei primei etape (de „pornire”) a regimului dinamic de
„acţionare”, de la valoarea t
1
, v. rel. (II-126) la valoarea t
1
*
, confirmatǎ şi în Fig.II-41:

p n
n
o 1
I I
I
ln T t

⋅ ·
, respectiv 1
p n
n *
o
*
1
t
I I
I
ln T t <

⋅ ·
, (II-
159)
ceea ce înseamnǎ desigur şi reducerea timpului de „acţionare” dacǎ se acceptǎ ipoteza cǎ
mişcarea armǎturii mobile decurge la fel în ambele situaţii de funcţionare.
Fig. II-41 : Scǎderea timpului de pornire la „acţionare” prin modificarea constantei de
timp
Forţarea regimului dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent
continuu apeleazǎ adesea la soluţia utilizǎrii unei rezistenţe economizoare, R
e
, care
limiteazǎ valorile curentului din circuitul bobinei la alimentarea acesteia cu o tensiune
mǎritǎ, U
1
> U
n
, astfel încât curentul de regim permanent scade de la valoarea I
1
, la
valoarea de menţinere, I
m
< I
n
:

n
n 1
1
I
R
U
R
U
I · >> · ,
e
1
m
R R
U
I
+
·
. (II-
160)
Evoluţiile în timp ale curenţilor ce parcurg înfǎşurarea electromagnetului la
funcţionarea fǎrǎ rezistenţa economizoare la tensiunea U
n
, i(t) şi respectiv fǎrǎ rezistenţa
economizoare la tensiunea U
1
, i
1
(t), cu reducerea timpului de „acţionare”, (de fapt a
componentei de „pornire” a acestuia), ca şi schema de conectare a rezistenţei
economizoare în circuitul bobinei, sunt prezentate în Fig. II-42, contactul C
a
deschizându-
se dupǎ acţionare.
Fig. II-42 : Utilizarea rezistenţei economizoare pentru „forţarea acţionǎrii”
electromagneţilor
O altǎ soluţie pentru diminuarea timpului de „acţionare”, de fapt a timpului de
„pornire”, la conectarea bobinei electromagneţilor de curent continuu la o sursǎ de
tensiune continuǎ, v. rel. (II-132), se referǎ la realizarea acestora cu douǎ înfǎşurǎri (fǎrǎ
cuplaj magnetic), aşa cum se poate observa în Fig. II-43.
O primǎ înfǎşurare are parametrii (L
1o
, R
1
) şi o a doua are parametrii (L
2o
, R
2
),
aceasta fiind conectatǎ în paralel cu prima la sursa de alimentare de tensiune U
n
, prin
condensatorul C
2
. Dispozitivul este realizat fǎrǎ cuplaj magnetic între înfǎşurǎri prin
aceea cǎ cele douǎ bobine intervin, cu circuite magnetice distincte, pe o armǎturǎ mobilǎ
comunǎ de tip plonjor, astfel încât efectele acestora, forţele de atracţie F
1
(t) şi respectiv
F
2
(t), datorate fluxurilor magnetice ) t (
1
ψ şi respectiv ) t (
2
ψ , se vor cumula, putând
accepta cǎ acestea se comportǎ ca şi cum ar acţiona în acelaşi circuit magnetic, v. Fig. II-
43b. Evident pentru durata timpului de „pornire”, t
1
, cele douǎ secţiuni ale
electromagnetului îşi vor cumula efectele, în timp ce dupǎ „acţionarea”
electromagnetului, în regimul permanent, a doua secţiune a electromagnetului, de
parametri (L
2
, R
2
), sǎ nu mai intervinǎ, deoarece condensatorul C
2
deja încǎrcat se nu mai
permite trecerea curentului electric prin aceastǎ bobinǎ. Prin alegerea convenabilǎ a
valorilor capacitǎţii condensatorului C
2
este posibil sǎ se adapteze durata intervenţiei
secţiunii (L
2
, R
2
) la durata de acţionare a dispozitivului. Secţiunea (L
1
, R
1
) are deci şi rol
de bobinǎ de menţinere, în timp ce secţiunea (L
2
, R
2
) va interveni doar la „acţionare”,
favorizând „forţarea” regimului dinamic de conectarea acestor electromagneţi.
Fig. II-43 : Diminuarea timpului de „pornire” folosind construcţii speciale de
electromagneţi (cu douǎ secţiuni sau cu douǎ înfǎşurǎri)
Scǎderea timpului de „acţionare” în funcţionarea electromagneţilor de curent
continuu se poate obţine şi pe seama unor construcţii speciale ale sursei de alimentare a
circuitului bobinei, adaptate acestor cerinţe, asigurându-se valori mari ale tensiunii, U
1
>
U
n
, pentru o duratǎ
τ
egalǎ sau puţin mai mare decât timpul de acţionare, fenomenele de
„forţare” fiind similare cu situaţia în care se foloseşte rezistenţa economizoare, dupǎ care
sursa asigurǎ la bornele bobinei doar o tensiune de menţinere, U
m
, care poate fi chiar mai
micǎ decât tensiunea nominalǎ, aşa cum indicǎ evoluţia u(t), datǎ în Fig. II-44a.
Fig. II-44 : Forţarea regimului dinamic de „acţionare” pe seama construcţiei sursei de
alimentare a bobinei electromagneţilor de curent continuu
O realizare mai simplǎ a unei sursei de alimentare care permite „forţarea”
regimului dinamic de acţionare la funcţionarea electromagneţilor de curent continuu,
apeleazǎ la suprapunerea unei semiperioade a unei tensiuni alternative, u
2
(t), peste o
tensiune continuǎ care asigurǎ menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat, rezultând
tensiunea u(t) de forma indicatǎ în Fig. II-44b. Este important ca frecvenţa tensiunii
alternative u
2
(t) sǎ fie aleasǎ corect, astfel încât durata semiperioadei,
τ
, sǎ depǎşeascǎ
timpul de „acţionare”.
Un exemplu de schemǎ de alimentare a unui electromagnet de curent continuu,
care permite „forţarea” regimului dinamic de „acţionare”, pe seama conbstrucţiei speciale
a sursei de alimentare, este arǎtat în Fig. II-45.
Fig. II-45 : Forţarea regimului dinamic de „acţionare” la electromagneţii de
curent continuu folosind surse speciale de alimentare
Corespunzǎtor acestei soluţii, alimentarea bobinei electromagnetului la
„acţionare” se realizeazǎ prin apǎsarea butonului B, ce asigurǎ conexiunile care permit
sumarea tensiunii U
2
, de la bornele condensatorului C, cu tensiunea sursei de
„menţinere”, U
1
. Dupǎ acţionarea electromagnetului şi descǎrcarea condensatorului C,
dioda D poate intra în conducţie (anterior era polarizatǎ invers prin tensiunea de la
bornele condensatorului), astfel încât bobina electromagnetului este alimentatǎ doar cu
tensiunea de menţinere, U
1
. De menţionat faptul cǎ trecerea de la alimentarea bobinei
electromagnetului cu tensiune mǎritǎ, la alimentarea cu tensiunea de menţinere, nu
necesitǎ o comandǎ, eventual controlul poziţiei armǎturii mobile a electromagnetului, ci
impune alegerea convenabilǎ a capacitǎţii condensatorului C şi a constantei de timp a
circuitului sǎu de descǎrcare, pentru ca „acţionarea” sǎ aibǎ loc înainte de descǎrcarea
completǎ a acestuia.
Un efect similar se obţine prin premagnetizarea miezului feromagnetic (eventual
folosind magneţi permanenţi), în sensul fluxului de lucru util generat de bobinǎ, aşa cum
este cazul electromagneţilor polarizaţi, recunoscuţi a fi „rapizi”.
De menţionat faptul cǎ modificarea comportǎrii în regim dinamic, la „acţionare”
sau la „revenire” pentru electromagneţii de curent continuu, oferǎ soluţii simple şi
eficiente pentru a rǎspunde unor cerinţe practice în instalaţiile cu electromagneţi, care
impun uneori ca douǎ sau mai multe dispozitive electromagnetice similare sǎ funcţioneze
succesiv, sau eventual rǎspund unor anumite cerinţe de performanţǎ cu corelare dinamicǎ
în cadrul unui ansamblu (timp de acţionare sau durata ciclului închis-deschis de valori
impuse).
Subectul 86
APARATE ELECTRICE NEAUTOMATE DE JOASA
TENSIUNE
Aparatele electrice de comutaţie sunt acele dispozitive pentru care principala
funcţie este aceea de a asigura conectarea şi deconectarea în circuitele în care sunt
incluse. Aceste aparate electrice de comutaţie (AEC) pot fi neautomate sau automate,
fiind automate dacǎ mǎcar una dintre manevre, de obicei deconectarea, se efectueazǎ fǎrǎ
intervenţia operatorului, pe seama elementelor de protecţie de exemplu.
Aparatele neautomate de comutaţie se caracterizeazǎ prin:
- realizarea operaţiilor de conectare-deconectare prin intervenţia operatorului
uman;
- lipsa elementelor de mǎsurare-protecţie-control-reglaj;
- funcţionarea la valori ale curentului comparabile cu I
n
;
- parametrii nominali cum sunt durata de viaţǎ (numǎrul de manevre N) şi frecvenţa
de conectare, f
C
), au valori reduse.
Dintre aceste aparate electrice neautomate vom prezenta urmǎtoarele:
- prize şi fişe industriale;
- butoane de comandǎ;
- separatoare de joasǎ tensiune;
- întrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie;
- întrerupǎtoare şi comutatoare pachet;
- întrerupǎtoare şi comutatoare cu came;
- microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ;
- controlere.
Vom urmǎri succesiv aceste aparate electrice neautomate din punct de vedere al
funcţionǎrii şi al construcţiei lor.
3. 1. Prize, fişe şi cuple industriale
Aceste elemente sunt folosite pentru alimentarea consumatorilor mobili, prin ataşarea
la aceştia a unui cordon flexibil cu o fişǎ, care se poate conecta la o prizǎ fixǎ. Ansamblul
nu are de fapt funcţie de comutaţie, în acest scop prevǎzându-se a se utiliza un
întrerupǎtor, montat pe consumatorul mobil. La manevrarea fişei, pentru a fi separatǎ de
priza fixǎ, se impune a se manipula fişa şi nu a se trage de cablul flexibil, acesatǎ situaţie
fǎcând posibile unele accidente. Frecvenţa de conectare pentru aceste ansambluri este f
C
=
1 conectare/orǎ.
Prizele se realizeazǎ sub forma unor teci, electroizolante (din plastic sau chiar
metalice cu elemente dielectrice), în interiorul cǎrora se gǎsesc contacte electrice fixe,
capabile sǎ suporte curenţi nominali de la 6 A (pentru tensiunea de 250 V), pânǎ la 125 A
(pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660 V). Tecile folosite au rol de protecţie dar şi
de susţinere.
Aceste prize se pot realiza în variante monopolare, bipolare, tripolare sau multipolare,
pentru uz casnic sau sub formǎ de cuple pentru uz industrial (când carcasele lor metalice
sunt prevǎzute şi cu dispozitiv de blocare, pentru a evita întreruperea nedoritǎ a
conexiunilor în timpul deplasǎrii consumatorilor respectivi), cu construcţie similarǎ, dar
în acest caz ambele elemente ale conexiunii electrice sunt mobile.
Contactele fixe ale prizelor se realizeazǎ obişnuit din alamǎ fiind convenabil profilate
pentru a asigura o valoare suficientǎ a forţei de apǎsare pe contact, Fig. III-1a. Pentru
curenţi nominali mari se preferǎ chiar utilizarea unor resorturi elastice, pentru a asigura
forţa de apǎsare necesarǎ între piesele de contact, aşa cum se observǎ în Fig. III-1b.
Prizele tripolare sau multipolare, dar chiar şi cele monopolare, sunt prevǎzute cu
contacte de protecţie, de „punere la pǎmânt”, care sunt dispuse astfel încât se conecteazǎ
primele şi se deconecteazǎ ultimele, la manevrarea ansamblului prizǎ-fişǎ.
In plus dispunerea contactelor ansamblului „prizǎ-fişǎ” se realizeazǎ astfel încât se
obţine o „cheie” care nu premite inversarea conexiunilor între prizǎ şi fişǎ, ceea ce ar
conduce la schimbarea succesiunii fazelor pentru alimentǎri trifazate, sau eventual la
pericolul intervenţiei unor tensiuni la atingerea carcasei dispozitivului monofazat astfel
alimentat.

a) b)
Fig. III-1 : Tipuri de contacte pentru prize
Un exemplu de dispunere a contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ cu o unicǎ
posibilitate de conectare este indicatǎ în Fig. II-2, fiind precizatǎ şi dispunerea contactelor
de punere la pǎmânt.
Fig. III-2 : Dispunerea contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ
Fişele ataşate consumatorului mobil au contacte principale, care sunt realizate ca
picioruşe metalice de formǎ cilindricǎ (pentru consumatorii casnici sau industriali) sau de
forma dreptunghiularǎ (de obicei pentru consumatorii industriali), la acestea adǎugându-
se contactele de protecţie (de punere la pǎmânt).
Fig. III-3 : Fişǎ monofazatǎ (ştecher) cu „cheie” şi poziţie unicǎ de conectare
Un exemplu de fişǎ monofazatǎ de conectare (ştecher), cu contact de protecţie
care realizeazǎ o „cheie” ce nu permite decât o poziţie de funcţionare, este prezentatǎ în
Fig. III-3 şi apeleazǎ la un picioruş suplimentar de contact ataşat prizei, care îşi gǎseşte
locul în contactul de protecţie de pe ştecher şi nu permite inversarea conexiunilor.
In Fig. III-4 sunt prezentate câteva produse din aceastǎ categorie.
Exemple de fişe, prize şi cuple industriale
Fig. III-4 : Exemple de fişe, prize şi cuple industriale
Menţionǎm faptul cǎ în funcţie de mediul în care se folosesc, prizele, fişele şi
cuplele pot fi de construcţie normalǎ, etanşǎ, antigrizutoasǎ sau antideflagrantǎ.
In prezent existǎ încǎ numeroase tipuri de prize şi fişe specializate, adaptate
pentru domeniul informaticii şi al calculatoarelor, pentru instalaţiile de telefonie,
televiziune prin cablu etc. Acestea sunt de fapt construcţii similare, dedicate aplicaţiilor
respective, realizate pentru a fi parcurse de curenţi de valoare redusǎ, mai performante
dacǎ apeleazǎ la contacte electrice de calitate.
3. 2. Butoane de comandǎ
Butoanele de comandǎ sunt de fapt contacte normal deschise (care se închid doar atâta
timp cât dureazǎ intervenţia operatorului), respectiv contacte normal închise (care se
deschid atâta timp cât dureazǎ interveţia operatorului), folosite frecvent în circuitele de
comandǎ ale aparatelor electrice, caracterizându-se deci prin valori reduse ale curentului
nominal, inferioare valorii de 10 A.
In Fig. III-5 sunt date exemple de butoane de comandǎ, cu contact normal deschis
(ND), „I” sau de pornire „P”, cu contact normal închis (NI) ,”O” sau de oprire, sau un
„buton dublu”, ce le conţine pe cele douǎ prezentate anterior, în concordanţǎ cu cerinţe
practice ale schemelor de comandǎ. Acestea sunt plasate de obicei într-o carcasǎ
electroizolantǎ, C, conţinând un resort elastic R, care asigurǎ revenirea contactului
respectiv în starea iniţialǎ la încetarea acţiunii mecanice a operatorului uman.
De menţionat faptul cǎ butoanele de conectare sau de pornire sunt de obicei de
culoare verde sau galbenǎ, în timp ce butoanele de oprire sunt colorate în roşu, trebuins
sǎ fie mai vizibile şi mai accesibile în instalaţiile electrice, mai ales dacǎ este vorba de
butoane de oprire în caz de urgenţǎ.
Fig. III-5 : Butoane de comandǎ
Se observǎ cǎ prin acţiunea operatorului, în sensul sǎgeţilor cu linie plinǎ din Fig.
III-5 se obţine schimbarea stǎrii contactului respectiv, deci închiderea contactului normal
deschis ce asigurǎ legǎtura electricǎ între bornele „A” şi „B” şi respectiv deschiderea
contactului normal închis, pentru ca acestea sǎ revinǎ la starea iniţialǎ la încetarea acţiunii
operatorului, conform sǎgeţilor cu linie întreruptǎ din Fig. III-5.
Pentru a menţine o comandǎ de „conectare”, realizatǎ prin închiderea contactului
normal deschis al unui buton de pornire de tip „P” sau „I”, va fi necesar sǎ se utilizeze un
contact de „automenţinere”, care sǎ facǎ posibilǎ încetarea acţiunii operatorului, aşa cum
se poate vedea în Fig. III-6.
Automenţinerea comenzii de deconectare se realizeazǎ prin întreruperea
alimentǎrii consumatorului ce este însoţitǎ de deschiderea contactului de automenţinere,
C
a
, semnalat anterior.
Fig. II-6 : Utilizarea contactului de automenţinere, C
a
, în schema de comandǎ a
alimentǎrii unui electromagnet de acţionare, EMA, al unui contactor electromagnetic
Atunci când se impune realizarea mai multor comenzi simultan, se pot folosi
butoane de comandǎ cu contacte multiple, atât de tip ND cât şi de tip NI, plasate pe un ax
comun şi acţionate simultan de un operator (a se imagina butoanele „I” şi „O” din Fig.
III-5 asamblate pe un ax comun, unul sub celǎlalt şi amplasate într-o carcasǎ unicǎ), aşa
cum se observǎ în Fig. III-7, cu A-B contact normal deschis şi C-D contact normal închis.
Este desigur posibil ca un asemenea ansamblu sǎ conţinǎ mai multe contacte ND
şi respectiv mai multe contacte NI, în conformitate cu necesitǎţile impuse de o aplicaţie
datǎ.
Fig. III-7 : Buton de comandǎ cu contacte multiple
Pentru anumite aplicaţii este util sǎ se identifice rapid butoanele de comandǎ
acţionate, astfel încât acestora li se ataşeazǎ lǎmpi de semnalizare, conectate în
secundarul unui transformator, care face corp comun cu butonul de comandǎ. Dacǎ este
necesar, se pot adǎuga şi elemente mecanice, care asigurǎ menţinerea comenzii pentru
butoanele respective.
3. 3. Separatoare de joasǎ tensiune
Separatoarele de joasǎ tensiune sunt folosite pentru separarea vizibilǎ a douǎ
porţiuni de circuit din instalaţiile de interior, realizându-se pentru valori ale tensiunii
nominale de sub 1 kV, pentru valori mari ale curentului nominal, de la 200 A la 1250 A,
dar având frecvenţa de conectare f
C
= 1 – 12 manevre/orǎ şi durata de viaţǎ N = 1000
manevre.
Aceste aparate electrice se manevreazǎ doar „la gol”, fǎrǎ a fi parcurse de curent,
folosindu-se în acest scop ansambluri „întrerupǎtor – separator” şi deci ele nu sunt
prevǎzute cu camere de stingere. Manevrarea lor sub sarcinǎ este echivalentǎ cu o avarie
şi aceste situaţii se evitǎ prin deschiderea prealabilǎ a întrerupǎtorului aferent la
deconectare, respectiv prin închiderea separatorului înaintea întrerupǎtorului la
conectare.
Asemenea aparate electrice se pot realiza în variantǎ monopolarǎ sau în variantǎ
tripolarǎ, fiind acţionate de obicei manual, putându-se utiliza în acest scop şi dispozitive
de acţionare cu resort.
Principalele pǎrţi componente ale unui separator de joasǎ tensiune sunt prezentate
în Fig. III-8, acestea fiind suportul electroizolant 1, izolatoarele suport 2, contactul fix 3
realizat divizat cu mai multe elemente elastice 4, contactul mobil de tip cuţit masiv 5,
care este argintat în zona contactului fix, contactul fix 6 şi izolatorul ceramic 7.
Deschiderea se realizeazǎ în plan vertical, pentru un unghi de aproximativ 60°.
Fig. III-8 : Separator de joasǎ tensiune
Manevrarea separatorului se poate face prin rotirea axului O
1
care deplaseazǎ
contactul mobil în sensul sǎgeţii, prin mecanismul patrulater O
1
– A – B – O
2
, sau se
poate apela la o prǎjinǎ electroizolantǎ care antreneazǎ cuţitul contactului mobil.
Contactul fix 3 este realizat cu un numǎr convenabil de contacte elastice 4,
conectare în paralel, soluţie fireascǎ pentru valori mari ale curenţilor nominali.
Semnalǎm faptul cǎ, în ultimii ani, se realizeazǎ în ţarǎ şi separatoare de sarcinǎ
de joasǎ tensiune (conform standardelor SR EN 60947-1 respectiv SR EN 60947-3+A1),
prevǎzute cu posibilitatea de a asigura comutaţia la curenţii nominali şi la curenţii de
suprasarcinǎ de serviciu, care sunt utilizate pentru aplicaţii cum ar fi:
- conectarea unor consumatori la postul de transformare;
- secţionarea liniilor electrice de joasǎ tensiune şi asigurarea selectivitǎţii protecţiei
cu siguranţe fuzibile, la schimbarea secţiunii conductoarelor şi în cazul liniilor
electrice lungi sau la trecerea la reţea în cablu subteran;
- conectarea în reţea buclatǎ a douǎ reţele de joasǎ tensiune;
- racordarea ocazionalǎ a unor consumatori.
In Fig. III- 9 sunt prezentate câteva tipuri de separatoare de sarcinǎ de joasǎ
tensiune.
Fig. III- 9 : Separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune
Asemenea aparate electrice sunt realizate pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660
V c.a., pentru curenţi nominali de 4, 6, 10, 16, 25, 32, 50, 63, 80, 100 A, având gradul de
protecţie IP 33. Funcţionarea acestora decurge normal pentru valori ale temperaturii
ambiante de la -33°C pânǎ la 40°C, pentru valori ale umiditǎţii relative de 50% la 40°C
sau 90% la 20°C, pentru un mediu ambiant fǎrǎ pericol de explozie şi fǎrǎ gaze corozive,
la valori ale altitudinii sub 2000 m.
De menţionat faptul cǎ asocierea separatorului de sarcinǎ cu siguranţele fuzibile
asigurǎ o funcţionalitate apropiatǎ de aceea a întrerupǎtorului în circuitele în care sunt
utilizate aceste ansambluri.
Subectul 87
3. 4. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie
Construcţia unui asemenea aparat electric este ilustratǎ în desenul dat în Fig. III-
10 şi evidenţiazǎ contacte mobile de tip cuţit care sunt manevrate cu ajutorul unor
pârghii.
a) b)
Fig. II-10 : Intrerupǎtoare cu pârghie
Dupǎ cum se poate observa, pe suportul electroizolant 1 sunt plasate contactele
fixe 2, (care se pot realiza „cu legǎturǎ spate”, ca în figurǎ, dar şi cu legǎturǎ faţǎ sau cu
legǎturǎ faţǎ de tip industrial), conectarea întrerupǎtorului realizându-se prin deplasarea
contactului mobil de tip cuţit, 3, în sensul sǎgeţii din Fig. III-10a, cu ajutorul manetei M.
Desenul din Fig. III-10b prezintǎ o soluţie pentru ameliorarea comutaţiei electrice
la deconectarea întrerupǎtoarelor cu pârghie. Aceasta constǎ în utilizarea unui cuţit de
rupere suplimentar, 4, care rǎmâne în poziţia conectat la manevrarea în sensul
deschiderii, indicat de sǎgeatǎ, a contactului de tip cuţit, 3, ceea ce asigurǎ tensionarea
resortului elastic, 5, astfel încât la deschiderea contactului de rupere 4, care este „smuls”
din contactul fix, viteza de separare a pieselor metalice de contact este suficient de mare
asigurând reducerea duratei de ardere a arcului electric de întrerupere, dar şi diminuarea
uzurii contactelor aparatului electric.
Fig. III-11: Posibilitǎţi de manevrare a întrerupǎtoarelor cu pârghie
De menţionat faptul cǎ maneta de acţionare poate fi amplasatǎ la partea superioarǎ
a ansamblului, ca în desenul alǎturat, dar şi lateral ca în cazul „heblurilor”; pentru curenţi
nominali mari este posibilǎ chiar utilizarea unui ansamblu de pârghii, ce prezintǎ eventual
chiar poziţii de punct mort, pentru acţionarea unor asemenea întrerupǎtoare, v. Fig. III-
11.
Aceste întrerupǎtoare cu pârghie se pot realiza în construcţie monopolarǎ, bipolarǎ
sau tripolarǎ, iar la curenţi nominali de valoare redusǎ, chiar în construcţie multipolarǎ,
cu funcţionare care decurge similar atât în curent continuu cât şi în curent alternativ.
a) b)
Fig. III-12 : Comutatoare cu pârghie
Ansambluri având o construcţie similarǎ cu aceea a întrerupǎtoarelor cu pârghie,
dar care sunt folosite pentru a realiza o succesiune de conexiuni sau comutaţii în
circuitele în care sunt incluse, se numesc comutatoare cu pârghie, având adesea aplicaţii
speciale, aşa cum se poate observa în Fig. III-12.
Comutatorul prezentat în Fig. III-12a foloseşte la descǎrcarea energiei magnetice
a excitaţiei generatorului de curent continuu G, care se conecteazǎ pe o rezistenţǎ
convenabil calibratǎ, R, dupǎ manevrarea pârghiei P în sensul sǎgeţii.
In Fig. III-12b se observǎ un comutator cu pârghie folosit pentru pornirea
motoarelor de curent continuu, care asigurǎ alimentarea motorului M de la sursa de
tensiune continuǎ prin realizarea conexiunii între bornele 0-1, dupǎ care, prin acţionarea
pârghiei P în sensul sǎgeţii, se şunteazǎ succesiv rezistenţele de pornire R3-R2-R1 din
circuitul indusului, prin închiderea succesivǎ a contactelor 0-1-2-3-4.
3. 5. Intrerupǎtoare şi comutatoare pachet
Asemenea întrerupǎtoare se realizeazǎ prin împachetarea unui numǎr convenabil
de module (etaje), E, maximum 12, pe un ax comun, cu observaţia cǎ acţiunea mecanicǎ
a operatorului, în sensul realizǎrii comutaţiei, intervine prin intermediul unui dispozitiv
de sacadare, DS. Maneta de acţionare, MA, asupra cǎreia acţioneazǎ, operatorul, poate
avea de la 2 la 8 poziţii succesive distincte, unghiul minim dintre acestea fiind de 45°.
Acestea se folosesc la comanda maşinilor unelte şi la asamblarea panourilor sau a
pupitrelor de comandǎ în instalaţii de automatizare.
Parametrii nominali uzuali înseamnǎ tensiunea nominalǎ, U
n
, cu valori de pânǎ la
440 V în curent continuu şi respectiv pânǎ la 500 V în curent alternativ, pentru curenţi
nominali, I
n
, având valori sub 100 A, pentru durata de viaţǎ de N=10000 manevre,
efectuate cu frecvenţǎ de conectare, f
C
, sub 10 cicluri/orǎ.
Utilizarea ansamblului de sacadare, DS, în construcţia acestor întrerupǎtoare
pachet, conduce la avantaje tehnico-funcţionale, dintre care menţionǎm:
- funcţionarea performantǎ a întrerupǎtorului indiferent de poziţia sa, chiar în
condiţii de şocuri sau/şi vibraţii mecanice;
- controlul corect al poziţiei contactelor mobile pentru fiecare din poziţiile posibile
ale manetei de acţionare, MA;
- creşterea vitezei de deplasare a contactelor mobile la comutaţie, cu avantaje certe
cu privire la stingerea arcului electric de deconectare, care, pe lângǎ camera de
stingere îngustǎ realizatǎ între cele douǎ discuri electroizolante ale fiecǎrui etaj,
poate beneficia şi de principiul ruperii duble a arcului valori ale curentului de
rupere de 6 I
n
pentru curenţi nominali de pânǎ la 25 A, respectiv de 1,25 I
n
pentru
valori mai mari ale curentului nominal;
- se pot realiza în construcţii speciale, etanşǎ sau antiexplozivǎ;
- permit realizarea unor funcţionalitǎţi diferite, de întrerupǎtor sau de comutator,
apelând eventual la conexiuni exterioare între contactele diferitelor etaje ale
ansamblului.
Schema de principiu a unui asemenea întrerupǎtor pachet este datǎ în Fig. III-13a
şi evidenţiazǎ maneta de acţionare, MA, dispozitivul de sacadare, DS, etajele E asamblate
pe axul comun şi contectele fixe 1, în numǎr de douǎ pe fiecare etaj, indicând utilizarea
principiului ruperii duble a arcului electric de comutaţie.
a) b)
Fig. III- 13 : Intrerupǎtoare pachet
In Fig. III-13b se prezintǎ detalii cu privire la construcţia unui etaj, care
evidenţiazǎ pereţii electroizolanţi 3, tija contactului mobil 2, ce se roteşte odatǎ cu axul
ansamblului, dar şi contactele fixe 1, prezentându-se şi diferite forme posibile ale
contactului mobil, 2, în concordanţǎ cu succesiunea de conexiuni doritǎ pentru acest
ansamblu.
Realizarea dispozitivului de sacadare, DS, care asigurǎ poziţionarea corectǎ a
contactelor mobile în timpul funcţionǎrii, dar şi viteze mari de mişcare a acestora
necesare mai ales la întreruperea circuitului, presupune utilizarea unui ansamblu
specializat, constând dintr-o rolǎ R, situatǎ pe braţul unei pârghii P, fixatǎ în articulaţia O,
care, prin acţiunea unui resort elastic de constantǎ K, este în mǎsurǎ sǎ urmǎreascǎ
profilul camei C, corespunzǎtor energiei potenţiale minime a resortului elastic, deci
fixându-se final mereu pe minimul profilului camei C, dupǎ o cursǎ de unghi θ, aşa cum
se poate observa în Fig. III-14.
Fig. III-14 : Dispozitivul de sacadare DS
Semnalǎm faptul cǎ asemenea ansambluri permit realizarea unor construcţii cu
funcţii diferite, cum ar fi acelea de întrerupǎtoare multipolare, inversoare de sens sau
comutatoare stea-triunghi respectiv comutatoare pentru schimbarea în trepte a vitezei
motoarelor asincrone cu rotor bobinat, prin amplasarea convenabilǎ a contactelor pe
diferitele etaje dar şi prin modul de realizare exterioarǎ a unor conexiuni între acestea,
ceea ce permite şi reducerea numǎrului total necesar de etaje.
3. 6. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu came
Principial, întrerupǎtoarele şi comutatoarele cu came sunt realizate similar cu
întrerupǎtoarele şi comutatoarele pachet, v. Fig.III-13a, prin asamblarea pe un ax comun
a unui numǎr de 1-12 etaje, care conţin însǎ fiecare câte douǎ contacte, a cǎror acţionare
se realizeazǎ cu o manetǎ de acţionare MA, prin intermediul unui mecanism de sacadare
de tipul celui descris mai sus, DS. Maneta de acţionare poate avea pânǎ la 8 poziţii
succesive, pentru unghiuri de rotaţie de minim 45° şi maximum 180° (ce pot fi obişnuit
de 90° dacǎ se folosesc mai puţin de 4 poziţii succesive), dintre care unele pot fi cu
menţinere sau cu revenire.
Fig. III-15 : Etaj cu douǎ contacte pentru întrerupǎtoare cu came
Acţiunea asupra contactelor unui etaj al ansamblului se realizeazǎ printr-o camǎ
convenabil profilatǎ, K, al cǎrei profil este urmǎrit de un palpator, P, pe seama rotirii
axului comun în sensul sǎgeţii, cu alegerea riguroasǎ a poziţiilor de funcţionare ce este
asiguratǎ de dispozitivul de sacadare, cum se indicǎ în Fig. III-15.
Valorile tensiunii nominale sunt de 440 V c.c. sau 500 V c.a., iar treptele de curent
nominal sunt de 10 A, 16 A, 25 A, 40 A, 63 A, 100 A, 160 A, 200 A, cu frecvenţa de
conectare de pânǎ la 300 cicluri/orǎ, pentru o duratǎ de viaţǎ de 100000 manevre. Pentru
valori ale curentului nominal peste 40 A, se poate folosi şi câte o camerǎ de stingere cu
grile metalice şi efect de nişǎ, pentru fiecare loc de întrerupere.
Aspectul unor asemenea ansambluri este prezentat în Fig. III-16.
Fig. III-16 : Exemple de întrerupǎtoare (comutatoare) cu came
Pentru aceste aparate se folosesc simbolizǎri şi scheme electrice tipizate, astfel
încât de exemplu: C.16.04.50.002, semnificǎ: C- funcţia de comutator, 16- curentul
nominal în [A], 04- numǎrul de etaje, 50- prima cifrǎ numǎrul de poziţii ferme, a doua
cifrǎ– numǎrul de poziţii cu revenire; 002:- numǎrul de ordine al schemei de conexiuni.
Realizarea unor comutatoare cu came apeleazǎ, de obicei, la conexiuni exterioare
între etajele unui ansamblu de forma celor prezentate anterior, care au ca scop reducerea
numǎrului total de etaje, întâlnindu-se mai des comutatoare ampermetrice sau voltmetrice
(pentru mǎsurarea acestor mǎrimi pentru fiecare din fazele unui ansamblu trifazat),
inversoare de sens sau comutatoare stea-triunghi.
Astfel de exemplu, pentru a realiza un inversor de sens pentru un motor asincron
cu rotor bobinat, este necesar sǎ utilizǎm un comutator cu came cu 6 contacte, dispuse pe
trei etaje, care vor asigura conexiunile necesare, conform schemei date în Fig. III-17.
Fig. III-17: Comutator cu came utilizat ca inversor de sens
De menţionat faptul cǎ motorul electric cu înfǎşurǎrile (A-X, B-Y, C-Z) conectate
în stea, conexiune exterioarǎ comutatorului, îşi schimbǎ sensul de rotaţie dacǎ se
inverseazǎ fazele S-T la închiderea contactelor C
1
-C
2
-C
3
respectiv la închiderea
contactelor C
4
-C
5
-C
6
ale comutatorului, în concordanţǎ cu tabelul de conexiuni alǎturat.
Se precizeazǎ astfel şi faptul cǎ înainte de inversarea sensului de rotaţie (poziţia II-direct
respectiv poziţia IV-invers), este necesarǎ o poziţie III, de siguranţǎ dar şi de „aşteptare”,
în care alimentarea motorului este întreruptǎ, pentru a evita eventuale avarii, dar şi pentru
limitarea şocurilor de curent în circuitul rotoric al motorului în cazul unor asemenea
manevre.
Utilizarea acestor ansambluri pentru realizarea unor comutatoare stea-triunghi
manuale cu came, presupune folosirea a 9 contacte, (câte douǎ pe un etaj), deci a
minimum 5 etaje, conform schemei date în Fig. III-18 şi a tabelului de conexiuni care o
însoţeşte.
Fig. III-18: Comutator stea-triunghi realizat cu întrerupǎtoare cu came
Se observǎ cu uşurinţǎ faptul cǎ prin contactele C1-C2-C3 se asigurǎ alimentarea
înfaşurǎrilor motorului, în timp ce conexiunea stea este asiguratǎ prin închiderea
contactelor C4-C5-C6, cu conexiuni realizate pe comutator, iar conexiunea triunghi se
asigurǎ prin conectarea contactelor C7-C8-C9, când contactele C4-C5-C6 trebuie sǎ fie
deschise. Protecţia la supracureznţi este asiguratǎ cu siguranţele fuzibile, SF, plasate în
amonte de contactele C1-C2-C3. Momentul trecerii de la conexiunea stea la conexiunea
triunghi este la latitudinea operatorului.
Pentru funcţii de comutaţie mai frecvent utilizate ale comutatoarelor cu came,
acestea se realizeazǎ ca atare de cǎtre producǎtor, dar pentru alte situaţii, utilizatorul va
adapta comutatorul scopului propus.
Subectul 88
3. 7. Microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ
Microîntrerupǎtoarele, ca şi limitatoarele de cursǎ, sunt contacte comandate prin
deplasarea unui element mobil.
Limitatoarele de cursǎ controleazǎ deplasarea unui ansamblu mobil, în sensul cǎ, la
extremitǎţile cursei acestuia (la final de cursǎ), se asigurǎ o comandǎ care va permite
doar deplasarea de „întoarcere”, între limitele preconizate prin amplasarea acestora.
Aceste limitatoare de cursǎ pot fi realizate pentru utilizare în circuitele de comandǎ
ale instalaţiilor industriale, când se numesc chiar limitatoare de cursǎ pentru circuite
secundare, caracterizându-se prin valori reduse ale curentului nominal, de 2 [A] pentru
curent continuu şi 6-10 [A] pentru curent alternativ, cu valori ale tensiunii nominale de
250 [V] sau 500 [V. Schema de principiu a unor limitatoare de cursǎ este datǎ în Fig. III-
19.
a) b)
Fig. III-19: Limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare (a) şi respectiv primare (b)
Se observǎ cǎ limitatoarele de cursǎ obişnuite, pentru circuite secundare, Fig. III-19a,
conţin rola (palpatorul) 1, care poate transmite o acţiune mecanicǎ, în sensul sǎgeţii, la
contactele 2-3 care se închid, revenirea lor fiind asiguratǎ de resortul elastic 5, ansamblul
fiind amplasat în carcasa 4, metalicǎ sau din plastic, contactul acestora intervenind în
circuitele de comandǎ. Numǎrul de manevre pentru un asemenea ansamblu, (care poate
conţine perechi de contacte ND-NÎ), este relativ redus şi depinde de valorile curentului
nominal, fiind de 100000 manevre pentru I
n
=10 [A], cu o frecvenţǎ de conectare ce poate
ajunge la 100 conectǎri/orǎ, performanţe ce cresc considerabil dacǎ se utilizeazǎ un
dispozitiv de sacadare pentru comutaţia bruscǎ a contactelor.
Menţionǎm faptul cǎ aceste limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare pot fi de tip
„cu contacte”, ca cele prezentate anterior, sau „fǎrǎ contacte”, ce funcţioneazǎ prin efect
capacitiv sau sau prin efect inductiv, asigurând o modificare importantǎ a parametrilor în
circuitul electric (magnetic) de control, pentru o anumitǎ poziţie, controlatǎ, a
elementelor ansamblului.
Limitatoarele de cursǎ pentru circuite primare, Fig. III-19b, se caracterizeazǎ prin
valori mai mari ale curenţilor nominali, de la 40 [A] la 100 [A], cu contacte ce intervin
direct în circuitele de forţǎ ale motorului de acţionare de exemplu. Un asemenea limitator
conţine şurubul melc, 1, ce angreneazǎ cu roata melcatǎ, 2, pe care sunt amplasate camele
5 şi 6; în funcţie de sensul de rotaţie al motorului de antrenare, una dintre aceste came
poate asigura comutaţia contactelor de forţǎ, 3 sau 4, asigurând astfel oprirea motorului la
sfârşitul cursei preconizate; dupǎ inversarea sensului de rotaţie, poate interveni o acţiune
similarǎ la celǎlalt capǎt de cursǎ. Evident parametrii nominali, la valori mai mari ale
curenţilor nominali, vor însemna duratǎ de viaţǎ mai redusǎ şi valori mai mici ale
frecvenţei de conectare faţǎ de limitatoarele de cursǎ pentru circuite secundare. Exemple
de limitatoare de cursǎ sunt prezentate în Fig. III-20.

a) b) c) d)
Fig. III-20: Limitatoare de cursǎ: a) capsulat cu rolǎ şi tijǎ, b) cu rolǎ şi tijǎ cu
acţionare liniarǎ, c) cu rolǎ şi braţ de lungime variabilǎ respectiv d) cu rolǎ şi pârghie
Microîntrerupǎtoarele sunt de asemenea contacte comandate printr-o acţiune
mecanicǎ, similare cu limitatoarele de cursǎ secundare, dar sunt prevǎzute cu dispozitive
de sacadare cu resort şi punct mort, ceea ce le conferǎ performanţe deosebite. Se
realizeazǎ pentru funcţionarea în curent continuu, pentru curenţi nominali de (1-2) [A] şi
respectiv pentru curent alternativ pentru curenţi nominali de (6-10) [A], cu frecvenţa de
conectare de pânǎ la 1000 cicluri/orǎ şi duratǎ de viaţǎ având valori cu atât mai mari cu
cât curentul nominal este mai mic, ajungând la 30000000 acţionǎri pentru I
n
=0,1 [A],
respectiv 15000000 acţionǎri pentru I
n
=0,5 [A].
Principala calitate o reprezintǎ gabaritul redus al acestor dispozitive, ceea ce necesitǎ
energii de valori foarte mici şi deplasǎri infime pentru acţionare, ele fiind imperceptibile,
sub covor, pentru a semnala prezenţa unei persoane de exemplu.
Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor este indicatǎ în Fig. III-21.
Fig. III-21: Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor
Se observǎ cǎ acesta conţine palpatorul 1, cu sau fǎrǎ rolǎ, care poate acţiona
asupra pârghiilor articulate 2 (fixǎ)-3 (mobilǎ), pe care este prins resortul elastic 4; în
starea neacţionat este închis contactul între A şi B; prin intervenţia palpatorului 1, care se
deplaseazǎ în sensul sǎgeţii, pe seama unei acţiuni exterioare, la depǎşirea poziţiei de
„punct mort” (în prelungire) între pârghiile 2-3, pârghia 3 basculeazǎ astfel încât se
deschide contactul dintre A-B şi se închide contactul între A-C. La încetarea acţiunii
mecanice asupra palpatorului 1, ansamblul, amplasat în carcasa 5, revine în poziţia
iniţialǎ.
Semnalǎm faptul cǎ existǎ diferite soluţii pentru realizarea resortului elastic 4, fie
ca o lamǎ elasticǎ de formǎ specialǎ, fie sub forma unui cilindru decupat (arc de cerc), aşa
cum se poate urmǎri în Fig. III-22.
a) b)
Fig. III-22: Soluţii constructive pentru resortul elastic pentru limitatoare de cursǎ
O primǎ soluţie se referǎ la resortul elastic lamelat, în formǎ de E, Fig. III-22a,
care este prins în articulaţia D şi în punctele B, pentru ca punctul H sǎ se refere la
contactul mobil; în poziţia normalǎ se realizeazǎ contactul între H şi P, pentru ca prin
intervenţia acţiunii mecanice exterioare, indicatǎ prin forţa F, sǎ se asigure bascularea
punctului H cǎtre contactul fix Q, cu deschiderea contactului H-P şi închiderea
contactului H-Q.
A doua soluţie foloseşte resortul cilindric (arc de cerc), 3, care este în legǎturǎ
mecanicǎ cu pârghiile 1 şi 2; prin intervenţia forţei F, pârghia 1 schimbǎ poziţia resortului
3 pânǎ la depǎşirea unei poziţii de „punct mort”, când pârghia 2 este împinsǎ cǎtre partea
superioarǎ, ceea ce asigurǎ bascularea contactului mobil C, din poziţia A-C închis, cǎtre
poziţia B-C închis, v. sǎgeţile din Fig. III-22b.
Asemenea dispozitive sunt larg utilizate în automatizǎri industriale sau pentru
limitarea deplasǎrii unor elemente mobile: astfel de exemplu microîntrerupǎtoarele pot fi
folosite pentru limitarea mişcǎrii de închidere sau de deschidere automatǎ a porţii unui
garaj sau a unei bariere de acces la o parcare pentru automobile.
3. 8. Controlere
Controlerele reprezintǎ aparate electrice neautomate de comutaţie, ce pot realiza
funcţii complexe în alimentarea motoarelor electrice, astfel încât acestea permit cuplarea,
decuplarea, pornirea cu limitarea curentului prin folosirea unor rezistenţe adiţionale,
inversarea de sens, reglarea turaţiei sau chiar funcţionarea dupǎ un program dat a
motoarelor în schemele în care sunt incluse.
Controlerele pot fi realizate pentru circuite principale (primare), când sunt
caracterizate prin valori mari ale curentului nominal, deoarece intervin direct în circuitul
de forţǎ al motoarelor sau al componentelor instalaţiei industriale, sau pentru circuite
secundare, pentru curenţi nominali ce nu depǎşesc valoarea de 6 [A].
Controlerele pentru circuite primare se pot realiza constructiv de tip plan (tobǎ) sau
cilindric (tambur).
Un exemplu de controler de tip plan este ilustrat în Fig. III-23, un controler cilindric
pentru circuite primare fiind prezentat în Fig. III-24.
Fig. III-23 Fig. III-24
In cazul controlerului de tip plan se evidenţiazǎ suportul electroizolant 1, pe care
este fixatǎ o manetǎ mobilǎ de contact, 2, ce poate ocupa succesiv poziţiile A, B, C, prin
manevrerea în sensul sǎgetii a manetei M. Identificarea corectǎ a poziţiilor de contact, 4,
se realizeazǎ folosind ansamblul cu bilǎ , B şi resort, R, amplasat într-o incintǎ de obicei
metalicǎ, I, prezentat în partea de jos a Fig. III-23. Conexiunile dorite în funcţionarea
ansamblului se realizeazǎ cu ajutorul sectoarelor 3, urmǎrite de contactele mobile de pe
maneta 2, astfel încât se obţin legǎturi de contact atunci când pe sectoarele respective
existǎ plasate contacte fixe metalice, de obicei din alamǎ.
Pentru controlerele de tip tambur, v. Fig. II-24, contactele fixe, CF, de tip
palpator, pot atinge contactele mobile, CM, amplasate pe generatoarele unui cilindru
suport, care se poate roti prin intervenţia manetei de acţionare, MA. Pentru poziţionarea
corectǎ a contactelor controlerului în timpul funcţionǎrii se poate apela la un dispozitiv de
sacadare, DS. Conexiunile dorite se realizeazǎ între palpatorii contactelor fixe şi
depunerile metalice de pa generatoarele cilindrului, pentru poziţiile succesive A, B, C
obţinute prin rotirea cilindrului.
Semnalǎm faptul cǎ în instalaţiile electrice actuale se preferǎ utilizarea
controlerelor pentru circuite secundare (de comandǎ), realizate pentru curenţi nominali de
1-2 [A] în curent continuu şi respectiv de 6 [A] în curent alternativ, acestea asigurând
comanda aparatelor de comutaţie din circuitele primare (contactoare sau întrerupǎtoare).
Controlerele de comandǎ asigurǎ logica conexiunilor în funcţionarea instalaţiei, pentru ca
funcţia de comutaţie sǎ fie asiguratǎ de aparate de comutaţie specializate, conform
funcţionalitǎţii lor şi în concordanţǎ cu parametrii lor nominali.
Astfel de exemplu, pentru a asigura succesiunea de conexiuni necesare pentru un
proces tehnologic care decurge ciclic, se poate apela la un controler de comandǎ realizat
astfel: se defineşte durata ciclului şi se alege un ansamblu motor-reductor mecanic, care
va realiza o rotaţie completǎ a axului reductorului dupǎ un timp egal cu durata ciclului; se
ataşeazǎ pe axul de ieşire al reductorului un numǎr de discuri, profilate convenabil, egal
cu numǎrul elementelor care se cer comandate în desfǎşurarea procesului tehnologic
considerat; profilul fiecǎrui disc se defineşte astfel încât palpatorul (rola) unui
microîntrerupǎtor, ataşat acestuia, sǎ realizeze programul de conexiuni impuse de
procesul tehnologic; singura comandǎ care necesitǎ eventual intervenţia operatorului
fiind aceea de reluare a ciclului de funcţionare.
Progresele remarcabile ale tehnicii de calcul şi ale circuitelor numerice au permis,
firesc, realizarea unor controlere de comandǎ cu microcontroler sau automat programabil,
care furnizeazǎ succesiunea de impulsuri de comandǎ la ieşire, în concordanţǎ cu
necesitǎţile procesului tehnologic considerat şi conform unei baze de timp proprii acestui
µ-controler şi în concordanţǎ cu un program care poate fi implementat în unitatea proprie
de memorie. Pentru procese tehnologice complexe existǎ posibilitatea extensiei
controlerului de comandǎ de bazǎ prin conectarea unor unitǎţi suplimentare cu aceeaşi
structurǎ, pe seama tehnicii modulului. Asemenea elemente funcţioneazǎ cu semnale
tipizate, de micǎ amplitudine, care rǎspund cerinţei de asigurare a izolaţiei galvanice faţǎ
de circuitele de forţǎ, prin utilizarea optocuplorilor de exemplu între semnalul de
comandǎ şi elementul de execuţie.

Subectul 89
4. 1. Contactoare automate de joasǎ tensiune
Contactoarele sunt aparate electrice automate de comutaţie cu o singurǎ poziţie de
repaos, acţionate altfel decât manual, capabile sǎ conecteze, sǎ suporte şi sǎ deconecteze
curenţii nominali sau suprasarcinile de serviciu. Unele realizǎri sunt prevǎzute sǎ suporte
la nivelul contactelor principale chiar curenţi de 4I
n
sau de 8I
n
, deconectaţi cu siguranţe
fuzibile.
Remarcǎm faptul cǎ aceastǎ definiţie se referǎ în principal la contactoarele cu
contacte, dar se pot realiza şi contactoare fǎrǎ contacte.
Contactoarele pot fi clasificate dupǎ parametrii nominali, deosebind astfel
contactoare de joasǎ tensiune şi respectiv contactoare de înaltǎ tensiune, sau contactoare
de curent continuu respectiv contactoare de curent alternativ, realizate de obicei în
variantǎ trifazatǎ.
Un alt criteriu de clasificare îl constituie sursa de energie care asigurǎ deplasarea
ansamblului mobil, care include şi contactele aparatului, deosebind astfel contactoare
electromagnetice, acţionate cu electromagneţi, respectiv contactoare electropneumatice,
acţionate prin folosirea unui fluid sub presiune (aer), cu ajutorul unui corp de pompǎ şi al
unui piston.
Dupǎ mediul în care are loc stingerea arcului electric de comutaţie, contactoarele
pot fi cu contacte în aer, obişnuite, sau cu contacte plasate în incinte vidate (contacte în
vid).
Contactoarele mai pot fi realizate cu contacte (cu rupere simplǎ sau cu rupere
dublǎ), respectiv fǎrǎ contacte (statice), fǎrǎ piese în mişcare, cu folosirea, de obicei, a
semiconductoarelor comandate.
Principalele pǎrţi componente ale unui contactor sunt:
- circuitul de forţǎ, de curent nominal, care include bornele de racord, cǎile de
curent, camera de stingere şi contactele principale, fixe şi mobile; dupǎ numǎrul
de cǎi de curent ale circuitului de forţǎ, contactoarele pot fi monopolare, bipolare,
tripolare sau multipolare;
- circuitul de comandǎ, izolat galvanic faţǎ de circuitul de forţǎ, de curent nominal
mic, de obicei sub 6 A, care include butoanele de comandǎ, accesoriile de
semnalizare sau de interblocaj, ce asigurǎ alimentarea circuitului care permite
intervenţia sursei de energie care deplaseazǎ contactele mobile, (deci a bobinei
electromagnetului de acţionare pentru contactoarele electromagnetice, sau a
bobinei ventilului electromagnetic de acces al fluidului sub presiune pentru
contactoarele electropneumatice).
Aceste componente sunt completate cu accesorii care au rol de susţinere sau de
ghidare, electroizolante sau metalice, permiţând obţinerea unei mişcǎri de rotaţie sau de
translaţie pentru ansamblul mobil care include desigur contactele mobile. Mişcarea de
rotaţie a contactelor mobile este asociatǎ firesc cu ruperea simplǎ a arcului electric, cu
camere de stingere cu suflaj magnetic şi funcţionarea în curent continuu, în timp mişcarea
de translaţie a contactelor mobile este asociatǎ de obicei cu camere de stingere cu grile
metalice cu rupere dublǎ şi funcţionare în curent alternativ.
Scheme de principiu pentru diferite tipuri de contactoare, cu evidenţierea circuitului
de forţǎ şi a celui de comandǎ, sunt date în Fig. IV-1.
Fig. IV-1: Scheme de principiu pentru contactoare
Corespunzǎtor schemei date în Fig. IV-1a, este aceea a unui contactor
electromagnetic cu mişcare de rotaţie a contactelor mobile 3, deosebim bornele de racord
4 ale circuitului de forţǎ, care mai cuprinde bobina de suflaj magnetic 2 a camerei de
stingere (asociatǎ cu mişcarea de rotaţie a ansamblului mobil), ca şi cǎile de curent 1; la
acestea se adaugǎ elementele circuitului de comandǎ, care se referǎ la bobina
electromagnetului de acţionare, 5, contactele auxiliare 6, butonul dublu de comandǎ şi
sursa de alimentare, U
c
. La alimentarea circuitului bobinei 5 se realizeazǎ conectarea, cu
închiderea contactelor principale şi a celor auxiliare de tip ND, pentru ca deconectarea
consumatorului din circuitul de forţǎ sǎ se realizeze prin acţiunea energiei unui resort
antagonist sau a greutǎţii proprii a ansamblului mobil (când contactorul lucreazǎ cu
poziţie de funcţionare impusǎ).
Schema din Fig. IV-1b se referǎ la un contactor electromagnetic cu mişcare de
translaţie a ansamblului mobil, ceea ce permite utilizarea ruperii duble a arcului electric şi
preconizeazǎ camere de stingere cu grile metalice; traversa 3 a contactelor mobile este
acţionatǎ în sensul sǎgeţii prin alimentarea bobinei electromagnetului 5, ceea ce asigurǎ şi
comutaţia contactelor auxiliare 6; circuitul de forţǎ este reprezentat cu linie îngroşatǎ, iar
circuitul de comandǎ, ca şi accesoriile sale, cu linie subţire.
In Fig. IV-1c este prezentat un ruptor electromagnetic, care, cum sugereazǎ
numele aparatului, realizeazǎ deschiderea, printr-o mişcare de rotaţie, a unui contact 3 în
circuitul de forţǎ, în care sunt indicate şi bornele de racord 4, bobina de suflaj magnetic 2
şi cǎile de curent 1, atunci când se alimenteazǎ bobina 5 a electromagnetului de acţionare
în circuitul de comandǎ, în care se regǎsesc şi contactele auxiliare ca şi butonul dublu de
comandǎ.
Fig. IV-1d se referǎ la schema de principiu a unui contactor electropneumatic, la
care închiderea printr-o mişcare de rotaţie a contactelor 3 din circuitul de forţǎ, care
cuprinde şi bornele de racord 4, cǎile de curent 1, respectiv bobina de suflaj magnetic 2,
este asiguratǎ prin comanda ventilului electromagnetic VEM asupra sertǎraşului S, care,
în poziţia din desen, permite intervenţia unui fluid sub presiune (aer), care acţioneazǎ
asupra pistonului P, situat în corpul de pompǎ C şi comprimǎ resortul antagonist R, vezi
sǎgeţile pline din figurǎ; cursa de deconectare se realizeazǎ prin încetarea alimentǎrii
ventilului electromagnetic VEM, astfel încât sertǎraşul S se deplaseazǎ cǎtre partea
inferioarǎ, obtureazǎ orificiul de admisie O1 şi elibereazǎ orificiul de evacuare a aerului,
O, iar resortul anragonist R, poate deplasa pistonul P cǎtre baza corpului de pompǎ C,
permiţând deschiderea contactelor principale 3 ca şi a celor auxiliare 6, vezi sǎgeţile cu
linie întreruptǎ din figurǎ. Existǎ şi contactoare electropneumatice la care se foloseşte un
corp de pompǎ cu dublu efect, activ pe ambele feţe ale pistonului P, astfel încât se
realizeazǎ pneumatic atât conectarea cât şi deconectarea, prin comanda convenabilǎ a
douǎ ventile electromagnetice.
Subect 90
4. 1. 1. Contactoare şi ruptoare electromagnetice de curent continuu
Contactoarele electromagnetice sunt foarte utilizate în instalaţiile electrice
deoarece acţionarea cu electromagneţi a aparatelor electrice de comutaţie se poate face de
fǎrǎ intervenţia mecanismului de transmitere, caracteristica electromecanicǎ a
electromagneţilor F( δ),fiind adaptatǎ practic la alura tipicǎ a caracteristicii forţelor
rezistente proprie AEC, F
R
( δ), aşa cum s-a subliniat şi în Cap. 2. 2. 3.
Construcţia contactoarelor electromagnetice de curent continuu se caracterizeazǎ prin
aceea cǎ folosesc un electromagnet de curent continuu cu mişcare de rotaţie a armǎturii
mobile drept sursǎ de energie pentru deplasarea contactelor, astfel încât stingerea arcului
electric de comutaţie apeleazǎ la un singur contact (rupere simplǎ), în camere de stingere
cu suflaj magnetic, iar pe traseul de forţǎ al circuitului principal intervin, firesc, conexiuni
flexibile, realizate cu fire subţiri împletite sau cu benzi subţiri suprapuse. Asemenea
aparate electrice automate de comutaţie se realizeazǎ în variantǎ monopolarǎ sau în
variantǎ bipolarǎ drept concactor, sau numai în variantǎ monopolarǎ drept ruptor, când
alimentarea bobinei electromagnetului asigurǎ deschiderea unui contact în circuitul de
forţǎ. Schema de principiu a unui contactor electromagnetic de curent continuu este datǎ
în Fig. IV-2.

Fig. IV-2 : Contactor electromagnetic Fig. IV-3 : Ruptor electromagnetic de
de curent continuu de curent continuu
Principalele pǎrţi componente ale unui contactor electromagnetic de curent
continuu sunt bornele de racord în circuit, A-B, suportul electroizolant cu rol de susţinere
sau/şi de ghidare, 1, cǎile de curent 2, de formǎ dreptunghiularǎ pentru curenţi nominali
peste 25 A sau de formǎ cilindricǎ pentru valori mai mici ale curentului nominal, camera
de stingere 6 cu bobina de suflaj 3, contactele fixe 4 şi respectiv contactele mobile 5, a
cǎror mişcare de rotaţie este impusǎ de armǎtura mobilǎ a electromagnetului cu miezul 9
şi bobina 10, la care se adaugǎ conexiunile flexibile 8; în Fig. IV-2 se evidenţiazǎ şi
resortul antagonist 11, care asigurǎ cursa de deconectare la încetarea alimentǎrii
circuitului bobinei de la sursa de tensiune U
c
, dar şi resortul de precomprimare, 7, cu rol
în evitarea vibraţiei contactelor la conectare dar şi în asigurarea forţei iniţiale de apǎsare
pe contacte. Asemenea contactoare electromagnetice de curent continuu se pot realiza
atât în variantǎ monopolarǎ cât şi în variantǎ bipolarǎ.
Remarcǎm faptul cǎ bobina de suflaj magnetic se realizeazǎ, pentru curenţi
nominali mari, cu spire din conductor dreptunghiular bobinate pe cant, care asigurǎ valori
optime ale inducţiei magnetice în zona de arc de aproximativ 10
-2
T; electromagnetul de
acţionare este de obicei de tip clapetǎ, cu bobinǎ de tensiune, alimentatǎ de obicei cu
tensiune continuǎ; ansamblul mobil cu mişcare de rotaţie impune utilizarea conexiunilor
flexibile pentru a asigura conexiuni sigure şi de calitate în lungul cǎii de curent în situaţia
conectat.
Similar cu aceste contactoare electromagnetice se realizeazǎ ruptoarele
electromagnetice, doar în variantǎ monopolarǎ, pentru care, la alimentarea bobinei
electromagnetului de acţionare, se obţine deschiderea unui contact în circuitul de forţǎ,
stingerea arcului electric de comutaţie realizându-se tot în camere de stingere cu suflaj
magnetic, v. Fig. IV-3, cu notaţii care au aceeaşi semnificaţie ca în Fig. IV-2.
Principalii parametri nominali pentru contactoarele electromagnetice de curent
continuu de joasǎ tensiune, sunt:
- tensiunea nominalǎ, U
n
, cu valori de 250 V pentru variantele monopolare, 500V
pentru variantele bipolare, sau 660 V pentru utilaj minier, ori 750 V pentru
tracţiunea electricǎ;
- tensiunea de serviciu, U
s
, ca valoare a tensiunii la care funcţioneazǎ de fapt
contactorul electromagnetic considerat;
- curentul nominal, I
n
, cu valori uzuale de 10 A, 16 A, 25 A, 40 A, 63 A, 100 A,
160 A, 200 A, 250 A, respectiv valoare nominalǎ toleratǎ de 80 A;
- curentul de serviciu, I
s
, ca valoare realǎ a curentului de funcţionare;
- numǎrul de poli, putând avea construcţii monopolare sau construcţii bipolare;
- numǎrul şi tipul de contacte auxiliare, de obicei unul sau douǎ, ND sau NI;
- durata relativǎ de conectare, DC, cu valori de 40%, 60% sau 100%;
- frecvenţa de conectare, f
C
, cu valori care pot depǎşi 1000 manevre/orǎ;
- numǎrul de manevre, N, care defineşte de fapt durata de viaţǎ şi care are valori de
10
5
-10
6
;
- tensiunea de comandǎ a bobinei electromagnetului de acţionare, U
c
, continuǎ de
obicei, cu valori posibile de 6 V, 12 V, 24 V, 48 V, 110 V sau 220 V.
Contactele contactoarelor electromagnetice de curent continuu, la fel ca cele ale
contactoarelor de curent alternativ, nu întrerup, dar trebuie sǎ suporte chiar şi curenţi de
scurtcircuit, pânǎ la întreruperea circuitului consumatorului, asiguratǎ de siguranţe
fuzibile, SF, conform schemei din Fig. IV-4, sau realizatǎ de întrerupǎtorul care este
asociat cu contactorul în schema de distribuţie.
Fig. IV-4: Contactor electromagnetic bipolar pentru alimentarea unui motor de curent
continuu cu excitaţie derivaţie, cu siguranţe fuzibile (SF), pentru deconectarea curenţilor
de defect de tip scurtcircuit
Schema prezentatǎ evidenţiazǎ siguranţele fuzibile SF, care asigurǎ deconectarea
consumatorului (a motorului M), în caz de defect de tip scurtcircuit, ca şi electromagnetul
de acţionare, EMA, contactele principale cu mişcare de rotaţie, C, sau contactele
auxiliare, C
a
, care asigurǎ automenţinerea comenzii de conectare. Curentul maxim
deconectat de aceste aparate electrice este de (1,25-1,5) I
n
, dar curentul maxim suportat
de contactele principale la regim greu de funcţionare, pânǎ la întreruperea circuitului cu
siguranţe fuzibile, este de (4-8) I
n
.
Pentru scǎderea timpului de acţionare la conectare, dar şi pentru scǎderea timpului
de revenire la deconectare, ce implicǎ deci şi scǎderea duratei ciclului de funcţionare sau
posibilitatea creşterii frecvenţei de conectare, în schemele de comandǎ pentru
contactoarele electromagnetice de curent continuu se apeleazǎ la rezistenţe
economizoare, R
e
, aşa cum se indicǎ în Fig. II-42. Acestea sunt plasate în circuitul
bobinei electromagnetului de acţionare EMA, v. Fig. IV-5a, sau, pentru a evita arcul
electric persistent la bornele contactului auxiliar normal-închis, C
a
, acestea se pot amplasa
în circuitul de curent alternativ, înaintea redresorului Rd, care alimenteazǎ bobina
electromagnetului, ca în Fig. IV-5b.
Fig. IV-5: Scheme de comandǎ cu rezistenţǎ economizoare pentru contactoare
electromagnetice de curent continuu
Soluţia de a utiliza rezistenţa economizoare în schema de comandǎ a circuitului
bobinei electromagnetului de acţionare este oportunǎ mai ales în cazul ruptoarelor
electromagnetice, pentru care caracteristica forţelor rezistente, M
R
(α), datǎ în Fig. IV-6,
indicǎ valori mari ale forţelor la întrefierul maxim, fiind practic inversatǎ faţǎ de
caracteristica F
R
( δ) corespunzǎtoare contactoarelor electromagnetice, v. Fig. II-12b.
Fig. IV-6 : Caracteristica rezistentǎ pentru un ruptor electromagnetic de c.c.
Realizarea şi utilizarea raţionalǎ a contactoarelor electromagnetice de curent
continuu trebuie sǎ ţinǎ seama de natura sarcinii (a consumatorului), ceea ce conduce la
construcţii adaptate categoriilor de utilizare pentru aceste aparate electrice de comutaţie,
aşa cum se poate urmǎri în Tabelul IV-1, conform Normelor CEI 479-4-1.
Tabelul IV-1: Categorii de utilizare pentru contactoare electromagnetice de curent
continuu
Categorii de utilizare Tipul consumatorului
DC1 Pentru sarcini neinductive sau slab inductive
DC2 Pentru motoare derivaţie de curent continuu
DC3 Pentru pornirea motoarelor derivaţie, mers cu
şocuri, inversarea sensului de rotaţie
DC4 Pentru motoare serie cu porniri-opriri frecvente
DC5 Pentru pornirea motoarelor serie la funcţionarea cu
şocuri şi frecvente inversǎri de sens
DC6 Pentru alimentarea lǎmpilor fluorescente
Menţionǎm faptul cǎ aceste categorii de utilizare a contactoarelor
electromagnetice de curent continuu sunt încǎ mai diversificate, acestea impunând un
numǎr mare de variante constructive, astfel încât alegerea corectǎ a acestor aparate
electrice de comutaţie, pentru o aplicaţie datǎ, apeleazǎ la competenţele specialiştilor în
acest domeniu
Subect 92
1. 2. Contactoare electromagnetice de curent alternativ
Contactoarele electromagnetice de curent alternativ se realizeazǎ de obicei în
variantǎ tripolarǎ, fiind acţionate cu electromagneţi cu mişcare de translaţie a armǎturii
lor mobile, fǎrǎ mecanism de transmitere, datoritǎ alurii caracteristicii electromecanice a
acestora, F( δ), bine adaptatǎ la forma caracteristicii forţelor rezistente, F
R
( δ), cum se
poate observa în Fig. IV-7.
a) b)
Fig. IV-7 : Contactor electromagnetic de curent alternativ
In Fig. IV-7a se prezintǎ un contactor electromagnetic de curent alternativ cu
electromagnet de tip U-I şi cu mişcare de translaţie a armǎturii sale mobile, ce
evidenţiazǎ bobina electromagnetului, 1, miezul feromagnetic al acestuia, 2, armǎtura
mobilǎ, 3, care acţioneazǎ asupra traversei contactelor mobile 5, învingând forţa
resorturilor antagoniste, 4; se mai remarcǎ şi cǎile de curent, 6, camerele de stingere, 8,
cu grilele metalice 7, specifice aparatelor de comutaţie cu mişcare de translaţie a
contactelor mobile, spirele în scurtcircuit 9, pentru atenuarea vibraţiilor armǎturii mobile
a electromagneţilor de curent alternativ, ca şi resorturile de precomprimare, 10.
Inchiderea contactelor principale se realizeazǎ la alimentarea bobinei
electromagnetului de acţionare de la sursa de tensiune U
c
, iar deconectarea
consumatorului se obţine pe seama greutǎţii ansamblului mobil la care se adaugǎ forţa
dezvoltatǎ de resorturile antagoniste 4, tensionate la acţionare; atunci când resorturile
antagoniste lipsesc funcţionarea contactorului electromagnetic decurge cu poziţie de
montare impusǎ, pentru ca greutatea ansamblului mobil sǎ asigure deconectarea.
Fig. IV-7b prezintǎ caracteristicile F( δ) şi F
R
( δ) referitoare la un asemenea
ansamblu, care justificǎ eliminarea ansamblului de transmitere din structura
dispozitivului de acţionare a acestor contactoare electromagnetice, sugerând lucrul
mecanic efectuat la acţionare, proporţional cu suprafaţa S dintre cele douǎ curbe.
Asemenea contactoare electromagnetice de curent alternativ se realizeazǎ de
obicei în variantǎ tripolarǎ, dar din considerente legate de creşterea siguranţei în
funcţionare se apeleazǎ la „rezervarea” contactelor, ca elemente „slabe”, astfel încât
putem întâlni în instalaţii şi variante terapolare.
Tipodimensiunile de contactoare electromagnetice cu valori peste 200 A ale
curentului nominal apeleazǎ la un mecanism de transmitere, P-O-Q, pentru realizarea
unor contactoare electromagnetice performante de curent alternativ, menţinând astfel
electromagnetul de acţionare cu mişcare de translaţie, rezultând ansambluri de forma
celui prezentat în Fig. IV-8.

Fig. IV-8: Contactor electromagnetic de curent alternativ (I
n
> 200 A)
Se observǎ bornele de racord ale aparatului de comutaţie, A şi B, miezul
electromagnetului de acţionare cu mişcare de translaţie, 1, cu armǎtura mobilǎ 2 respectiv
bobina 3, camera de stingere 5, cu grilele metalice deion, 6, traversa contactelor mobile,
7, ca şi resortul antagonist 9, în lipsa cǎruia contactorul considerat are poziţia de
funcţionare impusǎ, practic cea din figurǎ. Mecanismul de transmitere permite
diminuarea dimensiunilor de gabarit ale electromagnetului de acţionare, ce dezvoltǎ forţa
de atracţie F, corespunzǎtoare unei forţe 2F la nivelul contactelor principale.
Pentru curenţi nominali mari, care depǎşesc 400 A, se renunţǎ la principiul ruperii
duble a arcului electric, ceea ce reduce forţele rezistente (în principal datorate forţelor de
apǎsare pe contacte), se acceptǎ mişcarea de rotaţie a contactelor mobile şi se revine la
camere de stingere cu suflaj magnetic, asociate eventual cu grile metalice deion.
Principalii parametri nominali pentru contactoarele electromagnetice de curent
alternativ sunt:
- tensiunea nominalǎ, U
n
, cu valoarea obişnuitǎ de 500 V;
- tensiunea de serviciu, U
s
, având de obicei valoarea (efectivǎ) de 380 V între faze
şi 220 V între oricare dintre faze şi nul;
- curentul nominal, I
n
, cu valori de 6 A, 10 A, 16 A, 25 A, 40 A, 63 A, 100 A, 160
A, 200 A, 250 A, 400 A; de menţionat faptul cǎ, datoritǎ utilizǎrii frecvente a
contactoarelor electromagnetice de curent alternativ pentru alimentarea motoarelor
electrice asincrone, se remarcǎ tendinţa de a accepta puterea nominalǎ a motorului ce
poate fi alimentat prin contactele principale ale aparatului drept parametru nominal, ceea
ce faciliteazǎ alegerea contactoarelor în schemele de acţionare electricǎ.
- curentul de serviciu, I
s
, de valoare mai micǎ sau egalǎ cu curentul nominal;
- durata relativǎ de conectare, DC, cu valori de 40%, 60% sau 100%;
- frecvenţa de conectare, f
C
, cu valori de la 120 [cicluri/orǎ] pânǎ la 3000
[cicluri/orǎ], care reprezintǎ unul din principalele argumente pentru utilizarea
contactoarelor în schemele cu funcţionare ciclicǎ;
- durata de viaţǎ sau numǎrul de manevre, N, cu valori de (1-10)
6
10 ⋅ manevre,
cele mai mari valori pentru aparatele electrice de comutaţie;
- numǎrul de poli, deosebind, pentru utilizǎri în scheme trifazate, aparate tripolare
sau tetrapolare;
- tensiunea de comandǎ din circuitul bobinei electromagnetului de acţionare, U
c
,
alternativǎ, cu valori de 12 V, 24 V, 48 V, 110 V, 220 V, 380 V, care impun uneori
utilizarea unui transformator suplimentar pentru alimentarea circuitului de comandǎ.
In Fig. IV-9 este datǎ schema de principiu a unui contactor electromagnetic trifazat,
deosebind electromagnetul de acţionare, EMA, contactele auxiliare Ca şi butoanele de
pornire-oprire, „I”-„O” în circuitul de comandǎ, respectiv cǎile de curent cu contactele
principale şi rupere dublǎ, sarcina (consumatorul) şi siguranţele fuzibile pentru
deconectarea în caz de scurtcircuit.
Fig. IV-9: Schema de principiu pentru un contactor electromagnetic trifazat
Remarcǎm faptul cǎ pentru realizarea cǎilor de curent principale se foloseşte obişnuit
barǎ dreptunghiularǎ din cupru, iar contactele principale sunt de forma unor pastile,
plasate pe calea de curent sau pe traversa contactelor mobile, din material sinterizat sau
cu acoperiri cu Ag (pentru valori mari ale curentului nominal).
Funcţionarea electromagnetului de acţionare din construcţia contactoarelor
electromagnetice trebuie sǎ rǎspundǎ unor condiţii tehnice specifice, indicate în Tabelul
IV-2, care au importanţǎ deosebitǎ pentru proiectarea acestora.
Tabelul IV-2 : Condiţii tehnice de funcţionare a electromagneţilor de acţionare
Tipul de comportare Electromagnet de c.c. Electromagnet de c.a.
Atragerea şi menţinerea
armǎturii mobile în poziţia
acţionat, fǎrǎ vibraţii, cu
funcţionare normalǎ timp
nelimitat
(0,85 – 1,05) U
c
(0,85 – 1,05) U
c
Menţinerea armǎturii mobile în
poziţia acţionat, cu eventuale
vibraţii
(0,7 – 0,85) U
c
(0,7 – 0,85) U
c
Eliberarea armǎturii mobile,
atrasǎ anterior, la scǎderea
tensiunii de alimentare a
bobinei în domeniul
(0,15 – 0,7) U
c
(0,35 -0,7) U
c
Alura caracteristicii I(U) pentru electromagnetul de acţionare de curent alternativ al
unui contactor electromagnetic este prezentatǎ în Fig. IV-10, cu valori ale tensiunii de
acţionare, U
a
, cuprinse între (0,85-1) U
c
, respectiv valori ale tensiunii de revenire, U
r
,
cuprinse între (0,35-0,7) U
c
, ce anunţa valori U
r
/U
a
desigur mai mari decât cele ce
caracterizeazǎ electromagneţii de acţionare de curent continuu.
Fig. IV-10 : Caracteristica I(U) pentru electromagnetul de acţionare al unui contactor
Se constatǎ cǎ la creşterea tensiunii de alimentare a bobinei electromagnetului
curentul I evolueazǎ pe curba corespunzǎtoare întrefierului maxim, o
δ
, pânǎ în
punctulA, ce corespunde tensiunii de acţionare, dupǎ care valorile curentului vor evolua
pe curba corespunzǎtoare întrefierului minim,
min
δ , ajungând în Bşi respectiv în C
pentru tensiunea nominalǎ a bobinei; la scǎderea valorilor tensiunii de alimentare a
bobinei electromagnetului, U
c
, valorile curentului corespund succesiv punctelor B, apoi D
pentru valoarea tensiunii de revenire, U
r
, când se revine pe curba ataşatǎ întrefierului
maxim (iniţial), evoluţia curentului ajungând în punctul E şi final în O. Electromagnetul
prezintǎ deci, aşa cum s-a specificat anterior, o caracteristicǎ de tip releu (DA-NU sau
TOT-NIMIC), propice pentru utilizarea în constricţia aparatelor electrice.
Realizarea şi utilizarea raţionalǎ a contactoarelor electromagnetice de curent
alternativ a impus de asemenea tipodimensiuni care corespund unor categorii de
utilizare, ce ţin seama de natura sarcinii şi cerinţele de funcţionare specifice, care sunt
indicate în Tabelul IV-3.

Tabelul IV-3: Categorii de utilizare a contactoarelor electromagnetice de c. a.
Categorii de utilizare Tipul consumatorului
AC-1 Sarcini neinductive sau uşor inductive (cuptoare cu
rezistenţǎ)
AC-2 Motoare asincrone cu rotor bobinat, funcţionare la
conectare-deconectare
AC-3 Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit
(conectare-deconectare)
AC-4 Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit
(conectare-deconectare şi inversare de sens)
AC-5a Alimentarea lǎmpilor cu vapori de mercur
AC-5b Alimentarea lǎmpilor cu incandescenţǎ
AC-6a Alimentarea transformatoarelor
AC-6b Comutarea bateriilor de condensatoare
AC-7a Alimentarea sarcinilor slab inductive pentru
aplicaţii domestice şi similare
AC-7b Alimentarea motoarelor pentru aplicaţii domestice
şi similare
AC-8a Alimentarea compresoarelor ermetice de la
instalaţii frigorifice
AC-8b Alimentarea cu reanclanşare automatǎ a circuitelor
cu declanşatoarelor de suprasarcinǎ
Realizarea unor tipodimensiuni de contactoare electromagnetice de curent
alternativ adaptate pentru diferite categorii de utilizare, încǎ mai diversificate faţǎ de cele
prezentate în Tabelul IV-3, permite utilizarea mai performantǎ a acestor aparate electrice
de comutaţie, dar poate pune probleme în legǎturǎ cu alegerea corectǎ a acestora la etapa
de proiectare a instalaţiilor electrice.
Semnalǎm existenţa contactoarelor electromagnetice de comandǎ pentru curent
alternativ, cu valori ale curenţilor nominali de 6 A sau 10 A, care au adesea perechi de
contacte ND-NÎ, cu 4 sau 5 cǎi de curent, utilizate, aşa cum sugereazǎ numele, în
schemele de comandǎ pentru aparate de comutaţie grele, de curenţi nominali mari
Sub 94
4. 1. 3. Scheme de comandǎ pentru contactoare
Schemele de comandǎ pentru contactoare electromagnetice asigurǎ conectarea şi
deconectarea de cǎtre operator a circuitului bobinei electromagnetului de acţionare,
folosind fie butoane de comandǎ cu menţinere, fie butoane de comandǎ duble (ND-NÎ).
Protecţia acestor circuite de comandǎ pentru situaţii de defect (scurtcircuit), se poate
realiza cu siguranţe fuzibile incluse în circuitul bobinei electromagnetului.
Asigurarea automenţinerii comenzilor sau a unor interblocaje, în cazul schemelor de
comandǎ care implicǎ mai multe aparate de comutaţie, care trebuie sǎ funcţioneze dupǎ o
logicǎ datǎ, apeleazǎ la contactele auxiliare, C
a
, ale contactoarelor electromagnetice care
intervin în instalaţia respectivǎ.
Se pot identifica douǎ tipuri de scheme de comandǎ pentru contactoarele
electromagnetice:
- scheme de comandǎ cu butoane simple sau duble;
- scheme de comandǎ care evitǎ intervenţia operatorului la dispariţii momentane de
tensiune în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare.
In Fig. IV-11 sunt prezentate câteva scheme de comandǎ tipice pentru contactoare
electromagnetice de curent alternativ, care trebuiesc asociate cu schema pentru
contactoare electromagnetice de curent continuu şi rezistenţǎ economizoare, datǎ în Fig.
IV-5.
a) comandǎ cu buton simplu b) comandǎ cu douǎ butoane duble
Fig. IV-11 : Scheme de comandǎ pentru contactoare electromagnetice
In Fig. IV-11a, comanda conectǎrii şi respectiv a deconectǎrii contactorului se
realizeazǎ folosind un buton simplu, B, care manevrat în sensul sǎgeţii pline asigurǎ
închiderea circuitului bobinei electromagnetului de acţionare, EMA, iar acţionat în sens
invers permite deschiderea acestui circuit. Nu sunt folosite contactele auxiliare ale
aparatului, deoarece butonul B menţine comanda operatorului.
Schema din Fig. IV-11b este similarǎ cu schema de comandǎ pentru contactoarele
electromagnetice de curent continuu datǎ în Fig. IV-4, dar foloseşte douǎ butoane duble,
B1 şi B2, care permit comanda din douǎ puncte distincte pentru un acelaşi contactor
electromagnetic de curent alternativ; ca exerciţiu se propune desenarea schemei de
comandǎ care foloseşte 3 butoane duble, cu verificarea posibilitǎţilor de a realiza
conectarea respectiv deconectarea de la fiecare dintre acestea.
In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin adesea defecte pasagere, care se
manifestǎ un timp scurt, prin scǎderea valorii tensiunii sursei de alimentare, dupǎ care se
revine la parametrii normali ai acesteia. In asemenea situaţii, de dispariţie momentanǎ a
tensiunii sursei de alimentare în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare al unui
contactor electromagnetic, (cu durate de ordinul secundei), se poate produce regimul
tranzitoriu de revenire pentru electromagnetul respectiv, însoţit desigur de deschiderea
contactelor principale ale aparatului de comutaţie; pentru a se relua funcţionarea
instalaţiei în care intervine contactorul respectiv, dupǎ revenirea sursei de alimentare la
parametrii nominali, va fi deci necesarǎ intervenţia operatorului, care va trebui sǎ repete
comanda de conectare, atunci când va sesiza încetarea funcţionǎrii instalaţiei respective,
atenţionat eventual printr-o semnalizare convenabilǎ.
Pentru a evita asemenea efecte sunt concepute scheme de alimentare a circuitului
bobinei care apeleazǎ la contacte de automenţinere cu temporizare la deschidere, fie
existente în structura contactorului electromagnetic fie ataşate aparatului (ca un bloc
funcţional suplimentar), Fig. IV-12a, dar şi contacte ale unui releu de timp RI3T, Fig. IV-
12b, sau ale unui releu intermediar de curent continuu, RI, Fig. IV-12c. Atunci când
alimentarea releului intermediar RI apeleazǎ la un transformator curent-tensiune, ca în
Fig. IV-12d, schema poate funcţiona şi pentru limitarea duratei de mers în gol a
motorului alimentat astfel.
a) b)
c) d)
Fig. IV- 12: Scheme pentru evitarea efectelor la dispariţiile momentane de tensiune
In cazul schemei date în Fig. IV-12a, se foloseşte drept contact de automenţinere
un contact normal deschis cu temporizare la deschidere, ataşat contactorului la partea sa
superioarǎ pentru variantele constructive mai noi. Acest contact este închis la conectarea
contactorului, fiind acţionat pe seama energiei dezvoltate d electromagnetul de acţionare,
dar deschiderea sa se realizeazǎ cu întârziere, fie cu ajutorul unui mecanism de ceasornic
fie folosind deplasarea lentǎ a unui piston într-un corp de pompǎ din care fluidul (aerul)
iese printr-un orificiu convenabil calibrat.
Corespunzǎtor schemei din Fig. IV-12b, evitarea efectelor dispariţiilor
momentane de tensiune în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare, EMA, se
obţine prin aceea cǎ la închiderea unui contact auxiliar al contactorului electromagnetic
se asigurǎ alimentarea, de la sursa de tensiune U1, a bobinei unui releu intermediar
special, RI3T, cu contactul sǎu normal deschis cu temporizare la deschidere, RI3T, inclus
drept contact de automenţinere în paralel cu contactul de conectare al butonului dublu,
B1.
Dacǎ dispariţiile momentane de tensiune au o duratǎ mai micǎ decât temporizarea la
deschidere a contactelor de automenţinere, la revenirea tensiunii schema permite reluarea
alimentǎrii consumatorului fǎrǎ a fi necesarǎ intervenţia operatorului.
Schema din Fig. IV-12c asigurǎ evitarea efectelor dispariţiilor momentane ale
tensiunii din circuitul bobinei electromagnetului de acţionare, EMA, prin aceea cǎ un
contact auxiliar noumal deschis (ND), al contactorului electromagnetic realizeazǎ
alimentarea bobinei unui releu intermediar de la o sursǎ de tensiune continuǎ, U2, astfel
încât deschiderea contactului de automenţinere al releului intermediar, RI, este întârziatǎ
prin descǎrcarea condensatorului C pe circuitul bobinei RI, un timp care depinde de
constanta de timp T = R
b
C, unde R
b
este rezistenţa înfǎsurǎrii unui releu intermediar RI.
Funcţionalitatea schemei din Fig. IV-12d este mai complexǎ, asigurând atât evitarea
efectelor dispariţiilor momentane de tensiune, similar cu schema anterioarǎ, dar şi
controlul curenţilor pe fiecare din cele trei faze pentru motorul asincron, care este
consumatorul în aceastǎ situaţie. Alimentarea releelor intermediare de curent continuu,
RI1, RI2 şi RI3, se asigurǎ prin transformatoarele curent-tensiune TC1, TC2, TC3,
completate pe fiecare fazǎ cu o punte redresoare şi câte un condensator C, obţinerea
tensiunii de funcţionare fiind condiţionatǎ de o valoare normalǎ a curentului pe fiecare
dintre cele trei faze, deci de existenţa tensiunilor de alimentare pentru fiecare dintre
fazele R-S-T. Dispariţiile momentane de tensiune sunt compensate de menţinerea
contactelor RI1, RI2 şi RI3 în starea conectat pe seama condensatoarelor în paralel cu
înfǎşurǎrile releelor intermediare, iar protecţia la întreruperea unei faze se asigurǎ prin
deschiderea, dupǎ un timp, a contactului releului intermediar de pe faza respectivǎ,
deoarece primarul transformatorului TC aferent nu mai este parcurs de curent.
Schema permite şi funcţionarea ca limitator de mers în gol pentru motorul principal al
unui strung de exemplu, deoarece curentul de mers în gol al motorului, mult mai mic
decât curentul nominal, produce deconectarea contactorului dacǎ operatorul nu intervine
un timp dat, ceea ce poate asigura şi realizarea unor economii de energie electricǎ.
Sub 96
4. 1. 4. Aplicaţii ale contactoarelor electromagnetice
Contactoarele electromagnetice sunt foarte folosite în schemele instalaţiilor electrice
care asigurǎ alimentarea consumatorilor cu energie electricǎ conform cerinţelor impuse
de diferite procese tehnologice, cu funcţionare adesea ciclicǎ, caracterizându-se prin
duratǎ de viaţǎ mare, peste 1 milion de manevre, dar şi prin valori ridicate ale frecvenţei
de conectare, pânǎ la 3000 cicluri/orǎ.
Atunci când consumatorul este reprezentat de un motor electric asincron trifazat,
poate interveni necesitatea de a adapta regimul de funcţionare a motorului la cerinţele
procesului tehnologic, ceea ce presupune de exemplu inversarea sensului de rotaţie al
acestuia, sau eventual schimbarea conexiunilor rotorului din stea în triunghi.
Asemenea modificǎri presupun realizarea unor scheme de alimentare tipice, fie cu
comutatoare cu came sau cu comutatoare pachet aşa cum s-a prezentat anterior în
Capitolul 3, scheme care pot fi realizate mai performant şi cu aparate automate de
comutaţie, deci cu contactoare electromagnetice, când se poate evidenţia schema de forţǎ
pe de o parte şi schema de comandǎ pe de altǎ parte.
Schema de forţǎ a unui inversor de sens cu contactoare electromagnetice este
prezentatǎ în Fig. IV-13 şi asigurǎ inversarea sensului câmpului învârtitor prin
schimbarea conexiunii a douǎ faze între sursa de alimentare şi motorul electric. Se
folosesc practic douǎ contactoare electromagnetice, C
1
şi C
2
, câte unul pentru fiecare sens
de rotaţie.
Fig. IV-13 : Inversor de sens cu contactoare electromagnetice, schema de forţǎ
Pentru a evita conectarea simultanǎ a celor douǎ contactoare electromagnetice,
schema de comandǎ, v. Fig. IV-14, prevede contacte de interblocare.
Fig. IV-14 : Inversor de sens cu contactoare electromagnetice, schema de comandǎ
Aceste contacte de interblocare sunt C
2
(NÎ) - în circuitul bobinei
electromagnetului de acţionare al contactorului C
1
şi respectiv C
1
(NÎ) - în circuitul
bobinei electromagnetului de acţionare al contactorului C
2
, care se adaugǎ la contactele
normale de automenţinere.
O altǎ aplicaţie tipicǎ care utilizeazǎ contactoare electromagnetice o reprezintǎ
realizarea comutatoarelor automate stea-triunghi, care amelioreazǎ regimurile de pornire
ale motoarelor asincrone trifazate cu rotor bobinat prin schimbarea conexiunilor acestora,
din „stea” în „triunghi” dupǎ epuizarea regimului tranzitoriu de pornire, prin folosirea a
trei contactoare electromagnetice trifazate. Comanda trecerii de la conexiunea „stea” la
conexiunea „triunghi” se realizeazǎ adesea folosind un releu de timp, RTp, soluţie
rezonabilǎ dacǎ valorile cuplului rezistent de pornire rǎmân constante pentru motorul
respectiv pe durata regimului tranzitoriu, în caz contrar fiind mai raţionalǎ utilizarea unui
element de comandǎ care sǎ controleze regimul motorului: releu de curent, tahogenerator
sau traductor de alunecare.
Schema de principiu a unu comutator automat stea-triunghi cu 3 contactoare
electromagnetice este datǎ în Fig. IV-15.
Fig. IV-15 : Comutator automat stea triunghi cu trei contactoare electromagnetice
Schema de forţǎ
Se observǎ faptul cǎ pentru conectarea la sursa de alimentare trifazatǎ se foloseşte
contactorul C
2
, pentru asigurarea conexiunii în „stea” se foloseşte contactorul C
1
, iar
pentru realizarea conexiunii „triunghi” se apeleazǎ la contactorul C
3
, cu observaţia cǎ C
2
şi C
3
nu pot fi conectate simultan, pentru a se evita situaţia de scurtcircuit trifazat în
situaţia în care contactorul C
1
este conectat.
Evitarea unor asemenea situaţii, dar şi simplificarea construcţiei comutatorului
automat stea-triunghi cu contactoare electromagnetice se poate obţine dacǎ se utilizeazǎ
un contactor electromagnetic specializat, C
1
, care este realizat cu perechi de contacte
principale NÎ-ND pe fiecare fazǎ, asigurând conexiunea „stea” a înfǎşurǎrilor motorului
trifazat dacǎ bobina electromagnetului sǎu de acţionare nu este alimentatǎ şi respectiv
trecerea la conexiunea „triunghi” a înfǎşurǎrilor motorului trifazat la alimentarea acestei
bobine, la care se adaugǎ un al doilea contactor electromagnetic, C
2
, de reţea; la pornirea
motorului se alimenteazǎ bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C
2
, cu
bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C
1
nealimentatǎ, iar motorul
demareazǎ „în stea”; comanda trecerii la conexiunea „triunghi”, asiguratǎ de de un releu
de timp cu temporizare reglabilǎ, de obicei sub 15 secunde, (sau de un contact temporizat
exterior, ataşat contactorului C
2
), sau de un traductor de alunecare, înseamnǎ succesiv
deconectarea contactorului C
2
,

conectarea contactorului C
1
şi reconectarea contactorului
C
2
, aşa cum se poate observa în Fig. IV-16, ceea ce evitǎ şi pericolul de scurtcircuit
comentat anterior.

Fig. IV-16 : Comutator automat „tsea-triunghi” cu douǎ contactoare electromagnetice
Schema de forţǎ
Schema de comandǎ corespunzǎtoare comutatorului stea-triunghi cu 3 contactoare
electromagnetice este datǎ în Fig. IV-17.
Fig. IV-17 : Schema de comandǎ pentru comutatorul automat stea-triunghi cu 3
contactoare electromagnetice (Fig. IV-15)
Se observǎ cǎ prin apǎsarea butonului de pornire, P, se asigurǎ alimentarea bobinei
electromagnetului de acţionare a contactorului C
1
, prin contactul NÎ cu temporizare la
deschidere al releului de timp, RTp; închiderea contactelor auxiliare (ND) C
1
realizeazǎ şi
alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C
2
, deci pornirea în
stea a motorului, completatǎ de alimentarea bobinei releului de timp, RTp, ca şi
automenţinerea comenzii de conectare; dupǎ un timp de funcţionare a motorului cu
conexiunea stea, contactul NÎ al releului RTp se deschide şi întrerupe alimentarea bobinei
electromagnetului de acţionare a contactorului C
1
, contactele principale ale acestuia se
deschid şi motorul nu mai este conectat; bobina contactorului C
2
rǎmâne alimentatǎ şi
contactele sale principale rǎmân închise; contactul ND cu temporizare la închidere al
releului de timp RTp, în serie cu contactul NÎ al contactorului C
1
, asigurǎ alimentarea
bobinei contactorului C
3
, ceea ce permite funcţionarea motorului în conexiunea triunghi;
contactul auxiliar (ND) C
1
din circuitul bobinei releului de timp RTp asigurǎ întreruperea
alimentǎrii acesteia, iar contactul auxiliar (NÎ) C
3
din circuitul bobinei electromagnetului
de acţionare a contactorului C
1
evitǎ conectarea simultanǎ a contacteoarelor C
1
şi C
3
.
Schema de comandǎ referitoare la comutatorul automat stea-triunghi cu douǎ
contactoare electromagnetice este datǎ în Fig. IV- 18.
Fig. IV-18 : Schema de comandǎ pentru comutatorul automat cu douǎ contactoare
electromagnetice (Fig. IV-16)
La apǎsarea butonului de pornire, P, se alimenteazǎ bobina electromagnetului de
acţionare a contactorului C
2
, ceea ce, pe seama contactelor principale NÎ ale contactorului
C
1
, asigurǎ pornirea în stea a motorului, automenţinerea comenzii, dar şi demararea
releului de timp RTp; dupǎ un timp care corespunde epuizǎrii regimului de pornire a
motorului cu conexiunea stea, contactul NÎ al releului RTp se deschide şi întrerupe
alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C
2
; contactul ND al
releului de timp RTp se închide şi realizeazǎ alimentarea bobinei electromagnetului de
acţionare a contactorului C
1
, ale cǎrui contacte principale NÎ se deschid în timp ce
contactele sale ND se închid, realizând conexiunea triunghi pentru înfǎşurǎrile motorului;
contactul auxiliar C
1
din circuitul bobinei releului de timp, RTp, se deschide, astfel încât
contactul NÎ al acestui releu de închide şi alimenteazǎ din nou bobina electromagnetului
de acţionare a contactorului C
2
, deci motorul reia funcţionarea în triunghi; pentru a
menţine alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C
1
se
şunteazǎ contactul ND al releului de timp, RTp, cu un contact auxiliar C
1
de tipul ND.
Desigur contactoarele electromagnetice se pot folosi pentru realizarea unor scheme
complexe de alimentare automatǎ a consumatorilor, corespunzǎtoare unor procese
tehnologice diverse, care presupun interblocaje şi semnalizǎri numeroase, astfel încât
devine important sǎ alegem corect aparatele de comutaţie dar şi accesoriile acestora, cum
ar fi numǎrul contactelor auxiliare şi tipul lor, numǎrul contactelor temporizate ce pot fi
ataşate etc.
Sub 118
5. 1. Tipuri de defecte în instalaţiile electrice. Caracteristici de
protecţie
Proiectarea, realizarea şi exploatarea corectǎ a instalaţiilor electrice şi a elementelor
lor componente, presupune respectarea unor condiţii normale de funcţionare, care se
constituie în restricţii, ce garanteazǎ evoluţia nepericuloasǎ a unor parametri fizici
(temperaturǎ, eforturi mecanice, presiune etc.). Aceste restricţii se referǎ cel mai frecvent
chiar la parametrii electrici de bazǎ, curent electric, tensiune electricǎ sau putere electricǎ,
sensul câmpului învârtitor sau succesiunea fazelor, dezechilibrul între mǎrimile ce
caracterizeazǎ cele trei faze, sensul de circulaţie al curentului, etc.
Defectele care se referǎ la valorile curentului, pot consta în urmǎtoarele:
- depǎşirea unei valori normale, prescrise, a curentului din circuit, când pot
interveni supracurenţi, de suprasarcinǎ sau de scurtcircuit, cum sunt situaţiile de
scurtcircuit (monofazat, bifazat sau trifazat), respectiv punerile la pǎmânt;
- scǎderea valorilor curentului sub o valoare minimǎ impusǎ, eventual întreruperea
curentului ce parcurge una dintre fazele unui sistem trifazat;
- inversarea sensului curentului pe o porţiune de circuit, sau inversarea sensului
câmpului învârtitor pentru un sistem trifazat (la inversarea a douǎ faze);
- diferenţe prea mari între valorile curenţilor pe porţiuni ale aceluiaşi circuit sau
pentru fazele unui sistem trifazat.
Defectele care se referǎ la valorile tensiunii pot fi:
- depǎşirea valorii normale (nominale) prescrise a tensiunii, deci manifestarea unor
supratensiuni (de comutaţie sau atmosferice);
- scǎderea valorilor tensiunii sub o valoare impusǎ, ce condiţioneazǎ funcţionarea
unei instalaţii, eventual întreruperea tensiunii pe una dintre fazele unui sistem
trifazat;
- inversarea polaritǎţii sau modificarea fazei tensiunii, cu schimbarea eventualǎ a
sensului câmpului învârtitor al unui sistem trifazat;
- dezechilibru între fazele unui sistem trifazat, cu tensiune de deplasare a neutrului.
Defectele care se referǎ la puterea electricǎ pot fi:
- cu privire la depǎşirea unei valori limitǎ a puterii;
- cu privire la controlul unor valori ale puterii, care nu sunt acceptate sub un anumit
prag;
- cu privire la sensul de circulaţie al puterii în reţelele buclate, cu alimentǎri
multiple.
Sesizarea situaţiilor de defect poate folosi direct mǎrimile care se controleazǎ, sau
poate analiza efectele recunoscute ale acestor mǎrimi: astfel pentru a evidenţia defecte de
tip supracurent (de tip suprasarcinǎ sau de tip scurtcircuit), se poate mǎsura direct
valoarea curentului, care se comparǎ cu o valoare de referinţǎ-normalǎ, sau se pot evalua
efectele trecerii curentului prin conductor, mǎsurând temperatura acestuia, evaluând
eventualele efectele creşterii temperaturii (sǎgeata lamelelor bimetal asociate), sau
eforturile electromagnetice ori electrodinamice care însoţesc trecerea curentului prin acel
conductor.
Comanda de protecţie a circuitului în care se manifestǎ un defect, depinde atât de
natura defectului cât şi de natura circuitului.
De exemplu, pentru defecte de tipul curent de suprasarcinǎ, comanda de protecţie,
care are în vedere ca obiectul protejat sǎ nu depaşeascǎ o valoare impusǎ, admisibilǎ, a
temperaturii proprii, corespunde unei caracteristici de protecţie timp de deconectare-
curent, t(I), de tipul dependent, cu valori ale timpului de deconectare cu atât mai mici cu
cât valorile curentului sunt mai mari, depǎşind valoarea nominalǎ, I
n
, v. Fig. 5-1a.
a b
Fig. V-1: Caracteristici de protecţie
In cazul unor defecte severe, protecţia circuitului, la depǎşirea unei valori I* a
curentului, impune deconectarea în timp cât mai scurt, în timp propriu, t
p
, conform unei
caracteristici de protecţie de tip independent, aşa cum se poate observa în Fig. V-1b.
Caracteristica de protecţie, tipicǎ pentru aparatele de comutaţie de tip întrerupǎtor
automat de joasǎ tensiune, este semidependentǎ, cumulându-le pe cele de mai sus: deci
fǎrǎ deconectare pentru curenţi de valori normale, pânǎ la valoarea I
n
, cu o porţiune
dependentǎ pentru curenţi de valori ce depǎşesc I
n
, dar rǎmân mai mici decât valoarea,
prescrisǎ, I*, completatǎ cu o porţiune independentǎ, pentru curenţi de valori mai mari
decât I*.
Influenţa naturii circuitului impune deconectarea ultrarapidǎ în situaţii de defect
pentru circuitele în care folosim elemente semiconductoare, recunoscute pentru
capacitatea redusǎ de a suporta supracurenţi.
Elementele de protecţie care intervin în schemele instalaţiilor electrice pot fi deci cu
acţionare instantanee-netemporizatǎ, sau cu acţionare dependentǎ-temporizatǎ; adesea, în
vederea asigurǎrii selectivitǎţii protecţiei, se apeleazǎ la o întârziere a comenzii de
deconectare generatǎ de un element de protecţie, care poate fi asiguratǎ prin folosirea
unui releu de timp.
Sub 119
5. 2. Parametrii şi caracteristicile releelor de protecţie
Principalele pǎrţi componente ale unui releu clasic de protecţie sunt indicate în Fig.
V-2, acestea fiind:
- elementul sensibil, sau blocul de intrare, BI;
- elementul de comparaţie, sau blocul de prelucrare şi decizie, BPD;
- elementul sau blocul de execuţie, BE.
Fig. V-2: Elementele componente ale unui releu clasic de protecţie
Blocul de intrare, BI, transformǎ mǎrimea de intrare a releului, X, într-o mǎrime
fizicǎ de aceeaşi naturǎ cu aceea prescrisǎ de blocul de prelucrare şi decizie, BPD, care la
rândul sǎu transferǎ decizia de la ieşirea sa cǎtre blocul de execuţie, a cǎrui mǎrime de
ieşire, Y, în cazul releelor cu contacte, poate avea una din valorile codului binar, deci fie
valoarea „0”, fie valoarea „1”, ceea ce corespunde unui contact deschis, respectiv unui
contact închis.
Mǎrimea de intrare, curent electric, tensiune electricǎ, presiune a unui fluid etc., este
convertitǎ de BI într-o mǎrime fizicǎ, de obicei de tip forţǎ sau cuplu mecanic, care se
comparǎ în BPD cu forţa sau cuplul mecanic date de un resort elastic; dacǎ valoarea
forţei (a cuplului mecanic) datorate mǎrimii de intrare, depǎşeşte valoarea prescrisǎ datǎ
de resortul elastic a cǎrui tensionare este reglabilǎ, se transmite comanda de execuţie la
blocul BE, care realizeazǎ schimbarea stǎrii contactelor releului.
Cea mai importantǎ caracteristicǎ a releelor este caracteristica intrare-ieşire, Y(X), de
tipul TOT-NIMIC sau DA-NU, care evidenţiazǎ faptul cǎ, la modificarea continuǎ a
mǎrimii de intrare X, în sens crescǎtor, respectiv în sens descrescǎtor, se obţine variaţia
discontinuǎ, prin salt, crescǎtor sau descrescǎtor, a mǎrimii de ieşire Y, între limitele
binare ce corespund celor douǎ stǎri posibile, „0” şi „1”.
Trebuie remarcat faptul cǎ releele de protecţie folosesc de obicei un singur contact
care valideazǎ funcţionarea acestora, ND (normal deschis, evoluând la acţionare de la
„0”la „1”) sau NÎ (normal închis,evolând la acţionare de la „1” la 0”), mai rar contacte
duble, perechi ND-NÎ.
In plus, semnalǎm cǎ releele pot fi realizate fie pentru a interveni cu o comandǎ
convenabilǎ (a „acţiona”), la depǎşirea unei valori date, reglate, a mǎrimii de intrare, X
R
,
când se numesc relee maximale, fie pentru a interveni (a „acţiona”) cu o asemenea
comandǎ, la scǎderea valorilor mǎrimii de intrare sub valoarea reglatǎ prescrisǎ, X
R
, când
se numesc relee minimale. Operaţiunea inversǎ acţionǎrii releelor se numeşte „revenire”.
Alura caracteristicii intrare-ieşire evidenţiazǎ valorile de acţionare, X
a
şi respectiv de
revenire, X
r
, ale mǎrimii de intrare, X, care precizeazǎ dacǎ ansamblul funcţioneazǎ ca
releu maximal (X
a
> X
r
) sau ca releu minimal (X
a
< X
r
), dar şi particularitǎţile cu privire
la utilizarea unui contact ND sau a unui contact NÎ, aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-3.
a b
Fig. V-3 : Caracteristica de tip releu
a - pentru releu maximal cu contact ND , b – pentru releu minimal cu contact NÎ
Un indicator de calitate pentru releele de protecţie îl constituie factorul de revenire,
K
r
, definit ca raport între X
r
şi X
a
:

a
r
r
X
X
K ·
, (V -
1)
anunţând realizǎri cu atât mai performante cu cât valorile K
r
sunt mai apropiate de unitate
(subunitare pentru releele maximale respectiv supraunitare pentru releele minimale), ceea
ce corespunde unor zone de insensibilitate, între X
a
şi X
r
, cât mai înguste.
Corespunzǎtor valorii reglate, prescrise, X
R
, a mǎrimii de intrare a unui releu, se poate
defini precizia,
ε
[ %]:
[ ] % 100
X
X X
R
R a


· ε
, (V
– 2)
cu valori performante, de dorit cât mai mici.
Coeficientul de siguranţǎ a unui releu maximal la acţionare, K
s
, este definit
considerând valoarea nominalǎ de acţionare a mǎrimii de intrare, X
n
şi valoarea de
revenire a protecţiei, X
rev p
:
n
revp
s
X
X
K ·
.
(V – 3)
Intre parametrii care definesc performanţele unui releu mai semnalǎm:
- consumul propriu al releului, mǎsurat în [W] sau [VA], de dorit cât mai mic;
- timpul de rǎspuns al releului de protecţie, de ordinul 10
-3
[s] pentru relee
ultrarapide sau de 10
-2
[s] pentru relee obişnuite;
- capacitatea de comutare a contactelor releului pentru un numǎr dat de manevre,
obişnuit de ordinul a 1 [A];
- gabaritul releului, un indicator tehnico-economic de calitate, ce poate fi corelatcu
parametrii nominali dar şi cu costul aparatului.
Principalele calitǎţi impuse elementelor de protecţie, dar şi sistemului de protecţie în
ansamblul sǎu, sunt urmǎtoarele:
- selectivitatea;
- sensibilitatea;
- rapiditatea;
- siguranţa în funcţionare.
Selectivitatea reprezintǎ proprietatea elementelor de protecţie, ca şi a unui sistem de
protecţie în ansamblul sǎu, ca la funcţionarea în cazul schemelor complexe de distribuţie
şi de utilizare a energiei electrice, corespunzǎtor unei situaţii de defect, sǎ realizeze doar
deconectarea elementului sau a zonei în care a intervenit defectul, cu întreruperea unui
numǎr minim de consumatori.
In scopul asigurǎrii selectivitǎţii, elementele de protecţie trebuie sǎ sesizeze situaţiile
de defect, dar apeleazǎ şi la o ierarhizare în raport cu parametrul timp, respectiv la
informaţii suplimentare care considerǎ sensul de circulaţie a puterilor de exemplu, pentru
a asigura comenzile corecte de deconectare aferente defectului.
Sensibilitatea se referǎ la capacitatea unui element de protecţie de a acţiona la toate
defectele pentru care a fost realizat, indiferent de valoarea mǎrimilor (electrice sau
neelectrice) supravegheate la producerea defectului.
Problema sensibilitǎţii se pune mai ales pentru valori ale mǎrimii supravegheate, X,
situate în vecinǎtatea regimului normal de funcţionare, putându-se evalua cu ajutorul
coeficientului de sensibilitate, K
sens
, care comparǎ valoarea limitǎ la care funcţioneazǎ
protecţia, X
p
, cu valoarea minimǎ de defect a mǎrimii respective, X
d
:
p
d
sens
X
X
K ·
, (V-
4)
având valori supraunitare pentru elemente de protecţie de tip maximal.
O soluţie evidentǎ pentru a creşte valorile K
sens
, este aceea de a micşora valorile X
p
,
numite şi valori de pornire a protecţiei, ceea ce implicǎ eventual utilizarea unor accesorii
specializate, cum ar fi folosirea filtrelor de componente simetrice în cazul protecţiilor
împotriva defectelor nesimetrice.
Rapiditatea este o calitate importantǎ a elementelor de protecţie şi a ansamblurilor de
protecţie, care constǎ în asigurarea în timp cât mai scurt a comenzii de deconectare în
cazul unor defecte nete, pentru a nu depǎşi posibilitǎţile fizice pentru care au fost
concepute şi realizate elementele componente ale schemei, ceea ce ar putea spori
amploarea urmǎrilor defectului. Rapiditatea protecţiei poate evita regimul nedorit de
pendulare, la defecte în reţelelor buclate, cu dublǎ alimentare, de la douǎ generatoare
sincrone conectate în paralel.
S-a impus astfel, pentru anumite aplicaţii, necesitatea realizǎrii unor elemente de
protecţie ultrarapide, care conferǎ performanţe deosebite schemei de distribuţie şi
componentelor acesteia, cum ar fi efectul de limitare, despre care s-a vorbit în legǎturǎ cu
întrerupǎtoarele ultrarapide.
Siguranţa în funcţionare a elementelor de protecţie şi a protecţiilor în ansamblul lor
se referǎ la capacitatea acestora de a acţiona întotdeauna corect, numai dacǎ sunt
îndeplinite condiţiile de funcţionare pentru care au fost concepute şi realizate, ceea ce
implicǎ desigur o siguranţǎ a neacţionǎrii, dacǎ aceste condiţii nu sunt satisfǎcute.
Creşterea siguranţei în funcţionare a elementelor de protecţie este o preocupare care
însoţeşte toate etapele vieţii acestora, putându-se interveni favorabil atât la proiectare cât
şi la producere sau la exploatare.
Aceste calitǎţi ale elementelor de protecţie sunt mai bine puse în valoare prin
extinderea de la simplu la dublu a domeniului de utilizare a acestora, apelându-se adesea
şi la procedee care dubleazǎ scala unui releu, pentru care domeniul de reglaj este uzual
(0,5-1) X
Rmax
, unde X
Rmax
reprezintǎ valoarea maximǎ de reglaj a mǎrimii de intrare, astfel
cǎ un asemenea releu poate fi utilizat de la 0,5 X
Rmax
la 2 X
Rmax
.
Menţionǎm faptul cǎ tipul elementelor de protecţie şi numǎrul acestora aferent unei
scheme de protecţie depinde de natura consumatorului şi de nivelul de siguranţǎ a
funcţionǎrii instalaţiei care se cere asigurat.
Sub 120
5. 3.1. Clasificarea releelor de protecţie
Releele de protecţie pot fi clasificate dupǎ diferite criterii, dupǎ cum urmeazǎ:
a) dupǎ natura mǎrimii de intrare, X, deosebim:
- relee electrice, când mǎrimea de intrare este de exemplu curentul electric,
tensiunea electricǎ, puterea electricǎ, impedanţa electricǎ, frecvenţa tensiunii;
- relee neelectrice, când mǎrimea de intrare este presiunea, temperatura, deplasarea
mecanicǎ etc.
b) dupǎ principiul de realizare a elementului sensibil, putem avea:
- relee electrice;
- relee electromagnetice;
- relee electrodinamice;
- relee de inducţie;
- relee magnetoelectrice;
- relee polarizate;
- relee electronice, ce pot fi cu prelucrare analogicǎ sau numericǎ a semnalelor.
c) dupǎ modul de intervenţie a elementului de execuţie, pot exista:
- relee cu contacte, la care mǎrimea de ieşire, Y, evolueazǎ între valorile limitǎ ale
logicii binare, „0 şi „1”;
- relee fǎrǎ contacte, realizate adesea cu semiconductoare, pentru care mǎrimea de
ieşire se modificǎ practic între o valoare minimǎ, asimilatǎ cu „0” logic, de obicei
sub un anumit prag de funcţionare şi o valoare maximǎ, asimilatǎ cu „1” logic, de
obicei peste un anumit prag de funcţionare.
d) dupǎ modul în care acţioneazǎ la modificarea valorilor mǎrimii de intrare, X,
existǎ:
- relee maximale, care acţioneazǎ la creşterea mǎrimii de intrare peste o valoare X
a
;
- relee minimale, care acţioneazǎ la scǎderea mǎrimii de intrare sub o valoare, X
a
;
- relee de timp, la care acţionarea se realizeazǎ dupǎ o întârziere reglabilǎ.
e) dupǎ tipul contactelor releului, deosebim:
- relee cu contact normal deschis, ND;
- relee cu contact normal închis, NÎ;
- relee cu contacte duble, ND + NÎ;
- relee polarizate sau bipoziţionale, care memoreazǎ ultima stare a releului, dupǎ
întreruperea intervenţiei mǎrimii de intrare, X, putând deci avea douǎ stǎri ale
contactului la întreruperea mǎrimii de intrare.
f) dupǎ forma caracteristicii de protecţie, întâlnim:
- relee cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ;
- relee cu caracteristicǎ de protecţie dependentǎ.
g) dupǎ numǎrul mǎrimilor de intrare, putem avea:
- relee cu o singurǎ mǎrime de intrare;
- relee cu douǎ mǎrimi de intrare;
- relee cu mai multe mǎrimi de intrare.
h) dupǎ modul în care intervin releele de protecţie în circuit, semnalǎm:
- relee primare, care sunt montate direct în circuitul protejat;
- relee secundare, care intervin în circuitul protejat prin intermediul unor
transformatoare de protecţie, de curent sau/şi de tensiune: astfel, pentru instalaţiile
de înaltǎ tensiune, releele de curent au obişnuit curentul nominal, impus de
secundarul transformatorului de curent TC, de 1 A sau de 5 A, în timp ce
tensiunea nominalǎ, impusǎ de secundarul transformatorului de tensiune, TT, este
de 100 V.
Sub 121
5. 3. 2. 1. Relee electromagnetice de curent
Releele electromagnetice de curent se realizeazǎ de obicei ca electromagneţi cu douǎ
semibobine serie (de curent), cu spire puţine dar de diametru mare, care se conecteazǎ
adiţional, în serie sau în paralel, asigurând solenaţia (fluxul magnetic) capabile sǎ
realizeze, la depǎşirea unor valori prescrise prin reglarea poziţiei unui resort elastic,
valori suficiente ale acţiunii mecanice (de tip cuplu sau forţǎ), cauzând deplasarea
ansamblului mobil în sensul atragerii armǎturii mobile; prin aceastǎ deplasare
schimbându-se starea contactelor releului, ansamblul mobil cuprinzând armǎtura mobilǎ a
electromagnetului, o lamelǎ feromagneticǎ în formǎ de Z, pe acelaşi ax cu contactul
mobil, adesea cu rupere dublǎ pentru a micşora uzura sa, dar şi cu resortul antagonist de
reglaj. Forma pieselor polare este astfel realizatǎ încât sǎ asigure valori practic constante
ale întrefierului la mişcarea armǎturii mobile.
Schema electricǎ de principiu este datǎ în Fig. V-4.

Fig. V-4 : Releu electromagnetic Fig. V-5 : Simbol şi montare în circuit pentru
de curent de tip RC releele de curent
Se evidenţiazǎ miezul feromagnetic, 1, cu piesele polare de formǎ specialǎ, 2,
semibobinele de curent, 3, armǎtura mobilǎ, 4, plasatǎ pe acelaşi ax, 8, cu resortul
antagonist spiral, 5 şi contactul 6, care se mişcǎ odatǎ cu axul 8, datoritǎ braţului 6.
Atunci când fluxul magnetic în miezul feromagnetic, care depinde de valoarea
curentului ce parcurge spirele semibobinelor 3, M
a
, depǎşeşte o valoare prescrisǎ, M
r
,
datoratǎ resortului spiral 5, intervine mişcarea de rotaţie a armǎturii mobile 4, ce
antreneazǎ şi contactul mobil prin intermediul braţului 6, astfel încât se închide contactul
normal deschis (ND) al releului, intervenind deci acţionarea releului, pentru M
a
> M
r
.
Valoarea cuplului activ, M
a
, datorat curentului I ce parcurge spirele semibobinelor,
deci fluxului magnetic Φ produs de acest curent în miezul magnetic 1 al releului, este
dat de o relaţie de forma:
2
2
2
1 a
I K K M ⋅ · Φ ⋅ ·
, (V –
5)
unde K
1
şi respectiv K
2
sunt constante constructive pentru miezul feromagnetic al
releului, în timp ce valoarea cuplului rezistent, M
r
, prescris prin reglarea poziţiei
indicatorului 9 al resortului spiral 5, poate fi evaluat cu relaţia:
fr o ro r
M ) ( K M M + α − α + ·
, (V
- 6)
în care M
ro
este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux
de pornire nenul, cu resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,
α
şi
o
α
-deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului, M
fr
– cuplul rezistent datorat
frecǎrilor mecanice.
Condiţia de acţionare a releului se poate deci scrie sub forma:
M
a
> M
r
, (V
– 7)
limita de egalitate definind practic curentul de acţionare, I
a
, pentru un reglaj dat, I
R
.

La scǎderea valorilor curentului ce parcurge semibobinele 3 ale releului, scad şi
valorile fluxului magnetic, ca şi valorile cuplului electromagnetic ce acţioneazǎ asupra
armǎturii mobile 4, astfel încât sub acţiunea culului rezistent dat de resortul antagonist
spiral, 5, se obţine cursa inversǎ a armǎturii mobile şi deci deschiderea contactului
releului, adicǎ revenirea releului în starea iniţialǎ, neacţionat.
Valoarea curentului de acţionare se regleazǎ prin tensiunea mecanicǎ din resortul
antagonist 5, prin poziţia indicatorului 9, cu domeniul de reglaj între (0,5-1)I
max
, unde I
max
este curentul maxim al releului respectiv, pentru o conexiune datǎ a celor douǎ
semibobine 3.
Semnalǎm faptul cǎ prin eclisele E
1
şi E
2
, cele douǎ semibobine de curent, care au
bornele de conexiune A-C, respectiv B-D, pot fi conectare în serie, cu o conexiune între
B-C, respectiv în paralel, cu conexiunile A-B şi C-D, aşa cum se observǎ în Fig. V-4, cu
observaţia cǎ pentru conectarea în serie a semibobinelor releul lucreazǎ în domeniul (0,5-
1)I
n
, unde I
n
este valoarea curentului nominal al releului, iar pentru conectarea în paralel a
celor douǎ semibobine acelaşi releu lucreazǎ în domeniul (0,5-1)2I
n
sau (1-2)I
n
. Aceasta
constituie un avantaj atât pentru producǎtor, care realizeazǎ mai puţine tipodimensiuni de
relee, cât şi pentru utilizator.
In Fig. V-5 se prezintǎ semnele convenţionale pentru simbolizarea releelor de curent
în schemele instalaţiilor electrice, evidenţiind şi modul în care se realizeazǎ alimentarea
circuitului bobinelor acestora, prin conectare directǎ sau prin conectarea în secundarul
unui transformator de curent, TC, care asigurǎ adaptarea valorilor curentului din circuitul
de protejat, I, la valoarea curentului de funcţionare a releului, I
1
.
De menţionat faptul cǎ, în ultimii ani, s-au realizat relee electromagnetice de curent
pentru care extinderea scalei releului de la simplu la dublu nu mai apeleazǎ la douǎ
semibobine, cum s-a precizat anterior, ci doar la o bobinǎ cu prizǎ medianǎ, astfel încât
adaptarea se obţine cu ajutorul unei singure eclise, care include în circuitul de protejat
întreaga bobinǎ sau doar o jumǎtate a acesteia, dupǎ cum se poate observa în Fig. V-6.
a b
Fig. V-6 : Relee de curent cu o singurǎ bobinǎ
Se constatǎ cǎ pentru a asigura solenaţia necesarǎ acţionǎrii releului de curent RC,
corespunzǎtor Fig. V-6a, cu eclisa care realizeazǎ legǎtura între bornele 1-2, bornele de
racord A-B ale bobinei releului în circuit folosesc întreaga bobinǎ, care având N spire
parcurse de curentul I
n
, produce o solenaţie ℑ:
n
I N⋅ · ℑ
. (V-8)
Pentru a produce aceeaşi solenaţie, în cazul eclisei care face conexiunea între bornele
2-3 şi foloseşte doar jumǎtate din spirele bobinei, v. Fig. V-6b, curentul din circuit va
trebui sǎ fie dublu faţǎ de prima situaţie, deci:

n n
I 2 * I I N * I
2
N
* ⋅ · ⇔ ℑ · ⋅ · ⋅ · ℑ
. (V-9)
Dezavanta jul unei asemenea soluţii constǎ în faptul cǎ întreaga bobinǎ a releului
trebuie sǎ fie realizatǎ din conductor de cupru de diametru corespunzǎtor curentului 2I
n
,
deşi pentru primul caz, Fig. V-6a, bobina este parcursǎ doar de curentul I
n
, ceea ce
înseamnǎ un consum nejustificat de cupru în aceastǎ situaţie, faţǎ de aceea în care, pentru
extinderea domeniului de utilizare al releului, se folosesc douǎ semibobine.
Releele maximale de curent de tip RC, cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ, se
pot realiza pentru curenţi nominali de 0,2-200 A, având un factor de revenire K
r
= 0,85 şi
valori ale timpului de acţionare de (20-40) [ms], consumul propriu fiind sun 5 VA, ele
putând fi folosite atât în circuite de curent alternativ cât şi în circuite de curent continuu.
Releele de curent sunt folosite în mod obişnuit pentru realizarea protecţiilor maximale
de curent, dar şi în componenţa unor protecţii specializate, cum sunt protecţia
diferenţialǎ, protecţia de componentǎ simetricǎ homopolarǎ de curent sau protecţia de
componentǎ simetricǎ de secvenţǎ inversǎ de curent, vezi Cap. V-4. De asemenea aceste
relee sunt preferate în schemele de protecţie a motoarelor electrice, în situaţii de
funcţionare a acestora în douǎ faze, când controlul curentului este mai sigur decât
controlul tensiunii pe cele trei faze.
Sub 122
. 2. 2. Relee electromagnetice de tensiune
Construcţia releelor electromagnetice de tensiune este practic identicǎ cu aceea a
releelor electromagnetice de curent, v. Fig. V-4, cu observaţia cǎ cele douǎ semibobine
sunt realizate ca înfǎşurǎri de tensiune, cu numǎr mare de spire, ce folosesc conductor de
diametru foarte mic, acestea caracterizându-se deci prin valori mari ale rezistenţei şi/sau
impedanţei proprii, aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-7.
Fig. V-7: Releu electromagnetic de Fig. V-8: Simbol şi conectare în circuit a
tensiune de tip RT releelor de tensiune
Un asemenea releu de tensiune, de tip RT, v. Fig. V-7, este practic un electromagnet,
cu miezul feromagnetic 1, cu piesele polare 2, semibobinele de tensiune 3, armǎtura
mobilǎ în formǎ de Z, 4, plasatǎ pe acelaşi ax 8, cu braţul 6, care acţioneazǎ asupra
contactului mobil, dar şi cu resortul antagonist spiral, 5, axul fiind fixat prin lagǎrele 7.
Semibobinele 3 pot fi conectate în serie sau în paralel, folosind eclisele metalice, E
1
-

E
2
.
Pentru un releu de tensiune de tip maximal, valoarea cuplului mecanic de acţionare,
M
a
, datorat alimentǎrii semibobinelor de la sursa de tensiune U, ce produce în circuitul
magnetic al releului fluxul magnetic Φ, este dat de relaţia:

2 '
2
2 '
1 a
U K K M ⋅ · Φ ⋅ · , (V –
10)
unde K’
1
respectiv K’
2
sunt constante constructive.
Atunci când acesta depǎşeşte valoarea cuplului rezistent, M
r
, prescris prin reglarea
poziţiei indicatorului 9, ataşat resortului spiral 5 din Fig. V-7, v. rel. (V-6):

fr o ro r
M ) ( K M M + α − α + ·
,
(V-11)
în care M
ro
este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux
de pornire nenul, cu resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,
α
şi
o
α
-deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului, M
fr
– cuplul rezistent datorat
frecǎrilor mecanice, intervine acţionarea releului, care este asociatǎ deci cu o valoare de
acţionare a tensiunii la bornele releului, U
a
. La scǎderea valorilor tensiunii la bornele
releului, pentru o valoare U
r
, se obţine revenirea contactelor acestuia în starea iniţialǎ,
fǎrǎ alimentarea semibobinelor, raportul acestor valori definind factorul de revenire al
releului, cu valori de 0,85.
Releele de tensiune se folosesc atât în varianta de relee maximale, RT-3 şi RT-3S de
exemplu, cât şi în varianta de relee minimale, RT-4 şi RT-4S de exemplu, care intervin la
scǎderea valorilor tensiunii la borne sub o valoare reglatǎ prescrisǎ, pentru releele
electromagnetice minimale de tensiune factorul de revenire, K
r
, fiind supraunitar, K
r
=
1,2.
Contactele releelor electromagnetice de tensiune pot fi normal deschise (ND),
obişnuit pentru cele maximale, normal închise (NÎ), obişnuit pentru cele minimale, sau
perechi normal deschis-normal închis (ND-NÎ).
Puterea consumatǎ, în circuitul semibobinelor, de releele de tensiune de curent
alternativ, este de sub 5 VA, asemenea ansambluri putând funcţiona similar şi în curent
continuu, desigur pentru valori mai mici ale tensiunii la borne, deoarece curentul ce
parcurge înfǎşurarea releului este limitat doar de rezistenţa electricǎ a bobinajului şi nu de
impedanţa acestuia, astfel încât pentru a se asigura solenaţia impusǎ de miezul
feromagnetic pentru funcţionare vor fi necesare tensiuni la borne de valori mai mici, de
obicei sub 30 % din valoarea de curent alternativ. Pentru a obţine funcţionarea unui
asemenea releu de tensiune la aceeaşi valoare a tensiunii de lucru ca şi în curent alternativ
pentru alimentarea semibobinelor acestuia de la o sursǎ de tensiune continuǎ, cel mai
simplu este sǎ se adauge în circuit o rezistenţǎ convenabil calibratǎ, calculatǎ din condiţia
de a realiza aceeaşi solenaţie în miez.
Timpul de acţionare al unor asemenea relee de tensiune, la funcţionarea în curent
alternativ, este de ordinul (20-40) [ms], fiind mai mare la funcţinarea în curent continuu,
deoarece electromagneţii de curent continuu sunt mai lenţi pentru o aceeaşi construcţie.
Extinderea gamei de reglaj pentru funcţionarea releelor electromagnetice de tensiune
apeleazǎ fie la conectarea în paralel a celor douǎ semibobine, eclisele E
1
şi E
2
din Fig. V-
7, când tensiunea de reglaj este în domeniul (0,5-1) U
n
, fie la conectarea în serie a
acestora, eclisa E
3
din Fig. V-7, când tensiunea de reglaj este în domeniul (1-2) U
n
, când
deci se dubleazǎ scala releului.
Simbolul pentru reprezentarea releelor de tensiune în schemele instalaţiilor electrice,
ca şi modul de conectare a acestora, direct sau în secundarul unui transformator de
tensiune, TT, care are tensiunea tipizatǎ de 100 [V], sunt indicate in Fig. V-8.
Existǎ şi pentru releele electromagnetice de tensiune soluţii constructive cu o singurǎ
bobinǎ, similare cu cele prezentate pentru releele de curent, care permit dublarea scalei
releului, folosind o singurǎ eclisǎ.
Releele de tensiune se folosesc deci pentru realizarea protecţiilor maximale respectiv
minimale de tensiune, dar şi în cazul altor sisteme de protecţie care sesizeazǎ urmǎri ale
defectelor de tip scurtcircuit, sau care se referǎ la situaţii de nesimetrie, apelând la filtre
de componente simetrice (homopolare sau inverse), cum se va vedea în Cap. 5. 4.
Subect 123
. 3. 2. 3. Relee electromagnetice intermediare
Releele electromagnetice intermediare sunt de fapt electromagneţi de curent continuu
sau de curent alternativ, cu armǎturǎ mobilǎ având o mişcare de translaţie, de rotaţie sau
plan-paralelǎ generalǎ, care asigurǎ la acţionare şi respectiv la revenire, schimbarea
simultanǎ a stǎrii unui numǎr convenabil de contacte, de tip normal deschis (ND şi de tip
normal închis (NÎ). Principalul rol funcţional al releelor intermediare, (RI), este deci
acela de a multiplica o comandǎ, datoratǎ unui releu de protecţie (de curent sau de
tensiune, direcţional), prevǎzut de obicei cu un singur contact, comandǎ care, prin
contactele multiple ale RI, poate fi transferatǎ, simultan, cǎtre a realiza deconectarea,
semnalizarea, intreblocarea cu alte comenzi etc.
Schema de principiu a unor relee electromagnetice intermediare este datǎ în Fig. V-9.
a b
Fig. V-9: Relee electromagnetice intermediare
Deosebim relee intermediare cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile a
electromagnetului de acţionare, Fig. V-9a, respectiv cu mişcare de translaţie a armǎturii
lor mobile, Fig. V-9b. Bobina electromagnetului de acţionare este de obicei o bobinǎ de
tensiune, iar funcţionarea poate decurge în curent continuu sau în curent alternativ, cu
respectarea condiţiilor tehnice specifice pentru electromagneţi şi anume:
- atragerea armǎturii mobile şi schimbarea stǎrii contactelor releului pentru tensiuni
de alimentare a bobinei între (0,85-1,1) U
c
, unde U
c
este tensiunea de comandǎ,
nominalǎ a bobinei releului;
- menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat, eventual cu vibraţii, pentru valori
ale tensiunii de alimentare a bobinei de (0,7-0,85) U
c
;
- eliberarea armǎturii mobile a releului, cu revenirea acesteia în poziţia iniţialǎ şi a
contactelor releului în starea iniţialǎ, pentru valori ale trensiunii de alimentare
cuprinse între (0,7-0,35) U
c
la funcţionarea în curent alternativ, respectiv cuprinse
între (0,7-0,15) U
c
la funcţionarea în curent continuu.
Examinând aceste condiţii tehnice de funcţionare, se constatǎ cǎ performanţele
releelor intermediare sunt inferioare celor impuse releelor de protecţie, cu valori mai mici
pentru factorul de revenire, dar şi valori mai mari de obicei pentru timpul de acţionare, ce
depǎşeşte 40 [ms]. Numǎrul de manevre pentru un releu inermediar este de 10
5
cicluri, cu
frecvenţa de conectare sub 100 [manevre/orǎ]. Curentul care poate parcurge contactele
releului are valori reduse, sub 6 [A], adesea de maximum (1-2) [A].
Pentru a evita consumul de putere în circuitul bobinei releului, la funcţionarea în
regim permanent (de lungǎ duratǎ), s-au realizat relee intermediare de tip RI-7, care
apeleazǎ doar la impuls de tensiune pentru acţionare, respectiv un alt impuls de tensiune
pentru revenire, menţinerea stǎrii de acţionat obţinându-se pe seama unui zǎvor mecanic,
aşa cum se poate vedea în Fig. V-10.


Fig. V-10 : Releu intermediar Fig. V-11 : Variante constructive de relee
intermediare
cu zǎvorâre mecanicǎ
Releul RI-7 este prezentat în Fig. V-10 în starea acţionat, obţinutǎ prin aplicarea unui
impuls de tensiune la bornele U-V ale bobinei de conectare, ceea ce deplaseazǎ
ansamblul mobil, inclusiv contactele mobile, în sensul sǎgeţii şi armeazǎ resortul
antagonist 1. In acelaşi timp este acţionat şi zǎvorul mecanic 3, astfel încât chiar la
încetarea alimentǎrii bobinei de conectare, U-V, starea releului rǎmâne neschimbatǎ.
Pentru a realiza revenirea releului, se alimenteazǎ bobina de deconectare, între
bornele U
1
-V
1
, cu un impuls de tensiune, de duratǎ puţin mai mare decât timpul de
eliberare a zǎvorului mecanic 3, leectromagnetul de deschidere asigurând deplasarea
acestuia în sensul sǎgeţii ce este trasatǎ cu linie întreruptǎ.
In ultimii ani s-au realizat o multitudine de tipodimensiuni de relee intermediare,
adaptate la cerinţe speciale ale instalaţiilor electrice: întâlnim astfel relee intermediare
industriale, relee intermediare miniaturǎ, pentru schemele electronice de comandǎ-
control, relee de tip REED, relee intermediare auto, specializate pentru condiţiile de
utilizare de pe automobile, ce se pot urmǎri în Fig. V-11.
Intre acestea, semnalǎm o construcţie specialǎ pentru releele de tip REED sau
„TRESTIE”, care constau într-un tub din sticlǎ vidat sau umplut cu gaz inert, în care sunt
amplasate 1-2 perechi de lamele de contact. Aceste lamele de contact sunt realizate din
material magnetic, astfel încât câmpul magnetic axial al bobinei, care este amplasatǎ în
jurul tubului de sticlǎ, produce practic schimbarea stǎrii contactelor releului, ce pot fi
normal deschise (ND, sau normal închise (NÎ), eventual perechi ND-NÎ. Curentul ce
poate parcurge contactele respective este de obicei sub 1 [A]. Performanţele de regim
dinamic ale acestor relee REED sunt deosebite, ele având o duratǎ de viaţǎ de (10
8
-10
12
)
manevre, cu frecvenţa de conectare, pe seama construcţiei miniaturizate, de pânǎ la 500
[cicluri/s], cu valori ale timpului de rǎspuns de ordinul (1-2) [ms], ceea ce le impune
pentru aplicaţii speciale.
Releele intermediare sunt larg utilizate în instalaţiile electrice, atât în schemele de
protecţie, cât şi în schemele de comandǎ ale instalaţiilor de utilizare, intrând eventual în
componenţa unor ansambluri specializate, cum ar fi releele de pâlpâire, ce utilizeazǎ douǎ
relee intermediare de curent continuu, v. Cap. 5. 3. 4.
Subect 124
5. 3. 2. 4. Relee electromagnetice polarizate
Releele electromagnetice polarizate se caracterizeazǎ prin aceea cǎ, spre deosebire de
releele electromagnetice neutre prezentate anterior, sunt realizate folosind douǎ sau mai
multe surse de solenaţie, dintre care una de polarizare, adesea un magnet permanent, mai
rar o bobinǎ de tensiune continuǎ.
Deci practic releele polarizate sunt realizate ca electromagneţi polarizaţi, v. Cap. 2. 3,
cu circuit magnetic serie, derivaţie sau punte, cu observaţia cǎ armǎtura lor mobilǎ
asigurǎ, la acţionare sau/şi la revenire, mişcarea unui contact mobil ataşat acesteia,
contactele releului fiind de obicei pereche, normal deschis-normal închis (ND-NÎ) şi mai
rar ND sau NÎ.
Principalele pǎrţi componente ale unui releu polarizat sunt prezentate în Fig. V-12.
Fig. V-12 : Elemente componente ale releelor polarizate
Se constatǎ cǎ toate variantele constructive de relee polarizate, cu circuit magnetic
serie, derivaţie sau punte, conţin magnetul permanent 1, miezul magnetic 2, armǎtura
mobilǎ 3, cǎreia i se ataşeazǎ contactele mobile şi înfǎşurǎrile de lucru 4.
Variantele cu circuit magnetic derivaţie sau punte, reduc efectele de demagnetizare
nedoritǎ a magnetului permanent, când acesta este parcurs de fluxul magnetic datorat
înfǎşurǎrilor de lucru, care reprezintǎ principalul dezavantaj al electromagneţilor
polarizaţi serie.
Posibilitǎţile de funcţionare ale releelor polarizate sunt ilustrate de caracteristicile
intrare ieşire pe care acestea le pot realiza, indicate în Fig. V-13.
Se constatǎ cǎ prezenţa magnetului permanent, Fig. V-13a, asigurǎ sensibilizarea
funcţionǎrii releului polarizat la sensul fluxului magnetic de lucru, comportarea releului
fiind diferitǎ în funcţie de sensul curentului care parcurge spirele înfǎşurǎrilor de lucru,
cu valori de acţionare mai mici dacǎ fluxul de polarizare, dat de magnetul permanent, este
de acelaşi sens cu fluxul de lucru, datorat curentului de lucru. Astfel, pentru valoarea +X*
a curentului de lucru, contactul ND al releului este acţionat, în timp ce pentru valoarea –
X* a curentului de lucru, contactul ND al releului este în starea iniţialǎ, neacţionat.
Fig. V13: Posibilitǎţi de funcţionare pentru releele polarizate
Mai mult, pentru releele polarizate cu circuit magnetic derivaţie sau punte, este
posibilǎ obţinerea unei caracteristici intrare-ieşire de formǎ specialǎ pentru asemenea
relee, care pentru curentul de lucru nul poate avea contactul ND în starea „0” sau în
starea „1”, memorând practic ultima stare a releului. Aceste relee polarizate dobândesc
deci şi calitǎţi logice, astfel încât sunt preferate pentru anumite aplicaţii, cum se observǎ
în Fig. V-13b.
Din punct de vedere al performanţelor funcţionale, releele polarizate se caracterizeazǎ
prin valori foarte mici ale timpului de acţionare, de doar (1-2) [ms], şi necesitǎ puteri
consumate în circuitul înfǎşurǎrilor de lucru mult mai mici decât cele necesare pentru
funcţionarea altor relee electromagnetice, datoritǎ contribuţiei magnetului permanent.

Subect 125
5. 3. 3. Relee de inducţie
Releele electromagnetice prezentate anterior realizeazǎ o caracteristicǎ de funcţionare
intrare-ieşire de tip independent, asigurând schimbarea stǎrii contactului din circuitul lor
de ieşire în timpul propriu, de obicei foarte scurt (10
-3
-10
-1
) [s], la depǎsirea valorii
prescrise a mǎrimii de intrare, acest timp fiind practic independent de valorile mǎrimii de
intrare.
In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin însǎ şi situaţii de defect de tip curent de
suprasarcinǎ, care impun deconectarea consumatorului protejat în timp cu atât mai scurt
cu cât curentul din circuit are o valoare mai mare, elementele de protecţie adaptate pentru
asemenea situaţii trebuind sǎ realizeze o caracteristicǎ de protecţie dependentǎ.
Intre elementele de protecţie ce realizeazǎ caracteristici de pretecţie, t(I), de tip
dependent, semnalǎm releele şi declanşatoarele cu lamele bimetal, siguranţele fuzibile,
declanşatoarele cu picǎturǎ de material uşor fuzibil de tip H din construcţia
întrerupǎtoarelor automate universale OROMAX de joasǎ tensiune, a cǎror funcţionare
are la bazǎ fenomene termice, la care se adaugǎ releele de inducţie, cu motor Ferraris sau
elemente de protecţie magneto-pneumatice din construcţia întrerupǎtoarelor automate
Westinghouse.
In cele ce urmeazǎ vom prezenta construcţia şi funcţionarea releelor de inducţie
secundare de tip RTpC-2, care pot realiza o caracteristicǎ de protecţie, t(I),
semidependentǎ, cu posibilitǎţi de reglare atât a timpului de rǎspuns, cât şi a pragului I*
la care intervine secţionarea de curent.
Construcţia unui asemenea releu de curent, v. Fig. V-14, evidenţiazǎ miezul
feromagnetic din tole, 1, cu spirele în scurtcircuit, 2, bobina de curent 3, cu prize multiple
pentru ajustarea curentului „nominal”, de la o valoare I
n1
la o valoare I
n2
, prin schimbarea
numǎrului de spire cu conservarea solenaţiei:

. const I N I N
2 n 2 1 n 1
· ⋅ · ⋅
. (V-
12)
In întrefierul miezului magnetic 1 se poate roti discul din aluminiu, 4 (poate fi şi din
cupru), ceea ce, prin angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, asigurǎ
micşorarea întrefierului clapetei 7, care când este atrasǎ de miezul magnetic 2, pe seama
fluxului magnetic de dispersie, realizeazǎ închiderea contactului releului, 8.
Asigurarea cuplajului între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6 se obţine pe seama unei
lamele feromagnetice 9, ataşate cadrului10, care susţine ansamblul disc din aluminiu-
lagǎre-şurub melc-sector dinţat.
Uniformizarea vitezei de rotaţie a discului 4 se obţine cu ajutorul magnetului
permanent 11, plasat în vecinǎtatea acestui disc.
Fig. V-14: Releu de inducţie cu motor Ferraris tip RTpC-2
Funcţionarea acestui releu de inducţie decurge astfel: la alimentarea bobinei de curent
a releulu, 3, cu un curent care depǎşeşte curentul reglat cu ajutorul eclisei 15, lamela 9
este atrasǎ de miezul feromagnetic 1, astfel încât prin rotirea discului 4 se asigurǎ
angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, cu deplasarea ascendentǎ a pârghiei
13, care atingând armǎtura mobilǎ 7, realizeazǎ reducerea întrefierului dintre aceasta şi
miezul 1, pânǎ când, datoritǎ fluxului magnetic de dispersie, armǎtura mobilǎ este atrasǎ
cǎtre miezul 1 în sensul sǎgeţii, realizând închiderea contactului ND, 8. Timpul este
reglat prin poziţia iniţialǎ a sectorului dinţat 6, fiind cu atât mai mare, cu cât cursa
acestuia pânǎ la atingerea armǎturii mobile 7, este mai mare.
Menţionǎm faptul cǎ pentru a obţine cuplul activ M
a
, ce provoacǎ rotirea discului din
aluminiu, 4, având doar o bobinǎ de curent, deci o singurǎ sursǎ de solenaţie, este
necesarǎ utilizarea spirelor în scurtcircuit 2, care ecraneazǎ parţial piesele polare ale
miezului feromagnetic 1, asigurând acţiunea localǎ, în zona întrefierului, a douǎ fluxuri
magnetice defazate,
1 e
Φ
în zona ecranatǎ, respectiv
2 e
Φ
în zona neecranatǎ, defazate
între ele la unghiul θ, aşa cum sugereazǎ diagrama fazorialǎ, ataşatǎ desenului de
detaliu cu zona pieselor polare, din Fig. V-15.
Fig. V-15 : Cu privire la funcţionarea releelor de inducţie
Considerând fluxurile
1
Φ, respectiv
2
Φ din zonele ecranatǎ respectiv neecranatǎ,
proporţionale cu secţiunile transversale S
1
şi S
2
ale miezului feromagnetic 1, fiind
valabile relaţii de forma:
2 1
S S S + ·
,
2
1
S
S
m ·
,
1 m
m
o 1
+
Φ · Φ
,
1 m
1
2
+
· Φ
, 2 1 o
Φ + Φ · Φ
, (V-
13)
vom considera fluxurile magnetice produse de spirele în scurtcircuit,
1 sc
Φ
şi
2 sc
Φ
, ca
fiind identice:

,
sc 2 sc 1 sc
Φ · Φ · Φ

sc sc sc
I L ⋅ · Φ
,
sc
sc
sc
Z
E
I ·

(V-14)
ele rezultând datoritǎ curentului ce le parcurge,
sc
I
, produs de tensiunea electromotoare
sc
E
, indusǎ în spire de fluxul magnetic rezultant din zona ecranatǎ,
sc
Z
fiind
impedanţa unei spire.
Se pot scrie deci relaţiile:

¹
'
¹
Φ − Φ − Φ · Φ
Φ + Φ + Φ · Φ
,
,
2 s c 1 s c 2 2 e
2 s c 1 s c 1 1 e
(V-
15)
care în urma unor calcule simple, considerând mǎrimile complexe, conduc la :
sc
2
sc sc sc
2
o 1 e
sin 8 1
cos sin 2 j sin 2 1
1 m
m
ϕ +
ϕ ϕ ⋅ − ϕ +

+
⋅ Φ · Φ
,
sc
2
sc sc sc
2
o 2 e
sin 8 1
cos sin m 2 j sin ) 4 m 3 ( 2 1
1 m
1
ϕ +
ϕ ϕ ⋅ + ϕ + +

+
⋅ Φ · Φ
, (V-
16)
sc
2
sc
2 e 1 e
*
2 e 1 e
sin ) 2 m )( 1 m ( 4 1
2 sin ) 1 m ( ) ( m
sin
ϕ + + +
ϕ ⋅ +
·
Φ ⋅ Φ
Φ ⋅ Φ ℑ
· θ
,
unde sc
ϕ
este unghiul de defazaj dintre
sc
E
şi
sc
I
, propriu unei spire în scurtcircuit.
Cuplul activ M
a
, care acţioneazǎ asupra discului metalic 4, datorat celor douǎ fluxuri
defazate ce intervin local în zona întrefierului miezului 1, se poate calcula cu ajutorul
relaţiei:
θ ⋅ Φ ⋅ Φ ⋅ · sin K M
2 e 1 e a , (V-
17)
rezultând final:
sc
2
sc 2
o a
tg 9 1
tg 2
1 m
m
K M
ϕ +
ϕ

+
⋅ Φ ⋅ ·
. (V-
18)
Expresia de mai sus a cuplului activ, care asigurǎ rotirea discului de aluminiu 4 al
releului de inducţie de tip RTpC-2, evidenţiazǎ posibilitatea de a realiza relee mai
performante, prin valori M
a
mai mari, cu acelaşi consum de materiale active, pentru
valori optime ale unghiului
sc
ϕ
:
,
3
1
tg
sc
· ϕ
deci " 6 ' 26 18
sc
° · ϕ ,
(V-19)
acompaniate de valori cât mai mari ale raportului m dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ
a pieselor polare ale miezului 1.
Pentru valori destul de mari ale curentului ce parcurge spirele bobinei 3 a releului de
tip RTpC-2, clapeta 7 este atrasǎ imediat de miezul 1, fǎrǎ aportul rotirii discului 4, astfel
încât releul realizeazǎ o caracteristicǎ de protecţie t(I) de tip semidependent cu secţionare
de curent, la depǎşirea valorii I*, ce poate fi reglatǎ cu şurubul 12, v. Fig. V-14 şi Fig. V-
16.
Fig. V-16: Alura caracteristicii de protecţie a releului secundar de inducţie tip RTpC-
2
Trebuie menţionat faptul cǎ prin reglajele cu care este prevǎzul un asemenea releu, se
pot realiza practic familii de caracteristici de protecţie care sǎ fie cât mai bine adaptate la
posibilitǎţile funcţionale ale consumatorului, cu modificǎri care se referǎ atât la porţiunea
dependentǎ (cu valori diferite ale timpului reglat), cât şi la porţiunea independentǎ,
putându-se modifica valoarea I*, pentru valori ale timpului propriu de ordinul 0,04 [s].
Alimentarea releului RTpC-2 se realizeazǎ, pentru valori ale curentului peste 10 [A],
prin intermediul unui transformator de curent, TC, la utilizarea în reţele de înaltǎ tensiune
aceastǎ soluţie asigurând şi nivelul de izolaţie necesar.
Intervenţia unui releu de tip RTpC-2 pentru asigurarea protecţiei într-un circuit dat,
presupune utilizarea unei surse auxiliare de tensiune, U*, care, la închiderea contactului
K al releului, sǎ realizeze alimentarea bobinei BD a unui electromagnet de deschidere, ce
sǎ comande dispozitivul de acţionare al întrerupǎtorului în sensul deconectǎrii tronsonului
defect, aşa cum se observǎ în Fig. V-17a.
a b
Fig. V-17: Posibilitǎţi de deconectare folosind relee de inducţie
O soluţie mai performantǎ permite eliminarea sursei suplimentare de tensiune, U* şi
folosirea curentului operativ de defect pentru deconectarea circuitului respectiv: în acest
scop releul de inducţie se regǎseşte ca bloc DPCA (dispozitiv de protecţie în curent
alternativ) în schema datǎ în Fig; V-17b, realizat de aceastǎ datǎ cu contactele K drept
pereche normal închis-normal deschis. Releul de inducţie DPCA, conectat în secundarul
transformatorului de curent TC, supravegheazǎ practic valorile curentului din circuit, iar
la funcţionarea sa la supracurenţi, dupǎ un timp dat, se închide în primul rând contactul K
de tip ND, se deschide apoi contactul K de tip NÎ, astfel încât în secundarul
transformatorului de curent este inclusǎ şi bobina de deconectare, BD, ce comandǎ
deschiderea contactelor întrerupǎtorului din circuit, fǎrǎ a fi necesarǎ încǎ o sursǎ de
energie, curentul de defect fiind astfel curent operativ.
Releele de inducţie se pot realiza şi cu douǎ înfǎşurǎri, când pot funcţiona ca relee
direcţionale, relee diferenţiale sau ca relee de impedanţǎ.
Subect 126
5. 3. 4. 1. Relee de timp cu temporizare electricǎ
Asemenea relee funcţioneazǎ de obicei în curent continuu, putând fi realizate cu
temporizare la acţionare sau cu temporizare la revenire, prin asocierea unui releu
intermediar, RI, cu un ansamblu R-C, aşa cum se observǎ în Fig. V-18.
a b
Fig. V-18 : Relee de timp cu temporizare electricǎ
In cazul schemei din Fig. V-18a, la conectarea sursei de tensiune continuǎ, U, prin
circuitul R-C, se realizeazǎ încǎrcarea condensatorului C, a cǎrui tensiune la borne, Uc,
creşte în timp dupǎ o exponenţialǎ, cu o constantǎ de timp T:
T = RC ,
(V-20)
ajungând la valoarea U dupǎ un timp t
o
:
t
o
= 4 RC .
(V-21)
Atunci când tensiunea la bornele condensatorului, aceeaşi cu cea aplicatǎ la bornele
releului intermediar, RI, devine egalǎ cu tensiunea de acţionare a acestuia, U
a
, deci dupǎ
timpul t*, se obţine comutarea contactelor releului de timp astfel realizat, care
funcţioneazǎ evident cu temporizare la închiderea contactelor ND ale RI.
Schema propusǎ în Fig. V-18b, asigurǎ închiderea fǎrǎ temporizare a contactelor ND
ale releului intermediar RI, la conectarea sursei de tensiune continuǎ U. Simultan se
produce încǎrcarea condensatorului C din schemǎ, astfel încât, la deconectarea sursei de
tensiune continuǎ, condensatorul menţine alimentatǎ bobina releului RI, tensiunea U
c
la
bornele sale scade dupǎ o exponenţialǎ, caracterizatǎ prin constantǎ de timp T, v. rel. (V-
20), permiţând deschiderea contactelor ND ale RI dupǎ un timp t
1
*, la valoarea de
revenire, U
r
, a tensiunii la bornele condensatorului. Releul de timp astfel realizat
funcţioneazǎ deci cu temporizare la deschiderea contactelor ND ale RI.
Reglarea valorilor timpului de rǎspuns pentru asemenea relee de timp se obţine prin
modificarea valorilor constantei de timp T, de obicei prin ajustarea valorilor rezistenţei R.
In fig. V-19 este prezentatǎ schema unui releu de pâlpâire, tip RP-7, care semnaleazǎ
anumite defecte, eventual neconcordanţa dintre poziţia separatorului şi aceea a
întrerupǎtorului într-o schemǎ de distribuţie de înaltǎ tensiune, prin aprinderea
intermitentǎ a lǎmpii de semnalizare LS, sau prin avertizarea sonorǎ intermitentǎ datoratǎ
unei sonerii.
Fig. V-19 : Releu de pâlpâire cu temporizare electricǎ
La închiderea contactului K, ce poate fi în realitate realizat cu mai multe contacte ale
unor elemente a cǎror poziţie se cere controlatǎ, se asigurǎ alimentarea releului de
pâlpâire cu tensiune continuǎ, având polaritatea din figurǎ, între bornele (1) şi (4), pe
traseul 1-bobina 2RP-contact NÎ 1RP, LS-K-4, astfel încât lampa de semnalizare LS se
aprinde cu o intensitate luminoasǎ scǎzutǎ, deoarece curentul care o parcurge este limitat
de rezistenţa releului intermediar 2RP. Prin alimentarea bobinei releului 2RP, contactul
sǎu ND se închide şi realizeazǎ alimentarea bobinei releului intermediar 1RP, pe traseul
1-bobina 1RP-contact ND 2RP-4. Bobina 1RP fiind alimentatǎ, se deschide contactul NÎ
1RP, ceea ce întrerupe alimentarea bobinei releului 2RP, dar se închide contactul ND
1RP, ceea ce realizeazǎ alimentarea lǎmpii LS la tensiunea de alimentare (1-ND 1RP-LS-
4).
La întreruperea alimentǎrii bobinei releului 2RP, datoritǎ circuitului R-C conectat în
paralel, care asigurǎ o temporizare la deconectare, v. Fig. V-18b, contactele sale ND
rǎmân încǎ un timp conectate, dupǎ care, prin deschiderea contactului ND 2RP, se
întrerupe alimentarea bobinei releului 1RP. Lampa de semnalizare va continua însǎ sǎ
lumineze intens, deoarece circuitul R-C conectat în paralel cu bobina releului 1RP,
realizeazǎ o întârziere la deconectare, dupǎ care se deschid contactele 1RP ND, se închid
contactele 1RP NÎ, schema revine în starea iniţialǎ, din momentul închiderii contactului
K, lampa LS va lumina slab, iar funcţionarea se reia similar, cu o succesiune de pâlpâiri
ale LS. Frecvenţa acestor pâlpâiri este desigur funcţie de constanta de timp, T=RC, a
circuitului R-C montat în paralel cu bobinele releelor intermediare 1RP şi 2RP.
Se pot realiza relee electronice de timp cu temporizare electricǎ, a se vedea Cap. 5. 3.
5.
Subect 127
3. 4. 2. Relee de timp cu temporizare electromecanicǎ
Asemenea relee de timp apeleazǎ la o sursǎ electricǎ de energie mecanicǎ, de obicei
electromagnet (RTp-1, RTk-410), care pune în funcţiune un mecanism de ceasornic,
realizat de obicei cu balansiere, cum este cel prezentat în Fig. V-20a.
a b
Fig. V-20 : Releu de timp tip RTk-410 cu mecanism de ceasornic
Cuplul acţiv M
a
, respectiv forţa activǎ, F
a
, produc rotirea roţii dinţate 1, în ritmul
propus de cǎlǎreţii 2, care prin balans (vezi sǎgeţile), permit trecerea unui dinte la o
perioadǎ a oscilaţiei. Tactul acestui balans este impus de contragreutǎţile 3, care, prin
distanţa dintre ele, definesc momentul de inerţie, J, al ansamblului, cu braţul 4 care se
poate roti în jurul articulaţiei O cu un unghi o
ϕ
.
Ecuaţia de mişcare a acestui ansamblu este:
a
2
2
M
dt
d
J ·
ϕ
,
0 ) 0 ( ) 0 ( · ϕ · ϕ
,
(V-22)
cu soluţia:

2 a
t
J 2
M
) t ( ⋅

· ϕ ,
(V-23)
astfel încât unghiul o
ϕ
va fi parcurs în timpul t
o
:

a
o
o
M
J 2
t
ϕ ⋅ ⋅
·
.
(V-24)
Perioada T, a mişcǎrii de balans a cǎlǎreţilor va fi:
a
o
o
M
J 2
2 t 2 T
ϕ ⋅ ⋅
· ⋅ ·
, (V-
25)
şi deci viteza unghiularǎ,
ω
, a roţii dinţate 1, care are Z dinţi, va fi:
o
a
J 2
M
Z
2
T Z
2
ϕ ⋅ ⋅
π ⋅
·

π ⋅
· ω
,
(V-26)
dovedindu-se practic constantǎ. Reglarea întârzierii de funcţionare a unui asemenea releu
de timp, de tip RTp-1 de exemplu, se obţine prin modificarea cursei unghiulare,
* α
, a
contactului mobil, pânǎ la atingerea cntactului fix, timpul de rǎspuns, t*, fiind deci:
ω
α
·
*
* t .
(V-28)
Schema electricǎ a unui asemenea releu, de tip RTk-410, evidenţiazǎ bobina
electromagnetului de acţionare, EMA, alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune continuǎ,
rezistenţa economizoare, R
e
, care permite asigurǎ acţionarea fermǎ, cu erori minime, a
electromagnetului EMA, la care se adaugǎ contactele releului de timp, C
1
de tipul NÎ fǎrǎ
temporizare, care la accare la aţionarea electromagnetului include rezistenţa
economizoare în circuitul bobinei EMA, la acestea adǎugându-se contactele C
2
şi C
3
,
utilizate drept contacte normal deschise, ND, cu temporizare la închidere.
La închiderea contactului K, se realizeazǎ alimentarea bobinei releului,
electromagnetul de acţionare îşi atrage armǎtura mobilǎ şi asigurǎ cuplul mecanic ce pune
în funcţiune mecanismul de ceasornic. Simultan cu acţionarea electromagnetului, se
deschie contactul C
1
, de tip NÎ netemporizat, ceea ce insereazǎ în circuitul bibinei EMA
şi rezistenţa economizoare, R
e
, beneficiind astfel pe de o parte de acţionarea rapidǎ a
electromagnetului, şi pe de altǎ parte de limitarea curentului din circuitul bobinei, la o
valoare ce menţine însǎ armǎtura mobilǎ atrasǎ.
Dupǎ un timp, prescris prin reglarea cursei
* α
a contactului mobil, ce poate fi de
secunde pânǎ la zeci de secunde, se închid contactele ND din circuitul de ieşire, C
2
şi C
3
,
realizându-se acţionarea releului.
Pentru a evita închiderea lentǎ a contactelor din circuitul de ieşire al releelor de timp,
se poate apela la un dispozitiv care, dupǎ cursa întârziatǎ a contactelor mobile, asigurǎ
închiderea bruscǎ a acestor contacte.
Atunci când sursa de energie a releelor de timp este un micromotor electric, cum este
cazul pentru releele de tip RTpa-7, respectiv RTpr-7, întârzierea la acţionare respectiv la
revenire, este asiguratǎ pe seama unui reductor mecanic cu roţi dinţate, care elibereazǎ
opritorul ce blocheazǎ contactele mobile, dupǎ un timp prescris, cu valori reglabile de la
(0-6) secunde la 6 ore, permiţând final asigurarea comenzii întârziate a contactelor în
circuitul de ieşire.
Un alt exemplu de releu de timp cu temporizare electromecanicǎ este relul de scarǎ
de tip K-11, folosit pentru a alimenta un timp dat lǎmpile de iluminat din scara unui bloc
de locuinţe.
Un asemenea releu de scarǎ funcţioneazǎ astfel: prin apǎsarea unuia dintre butoanele
B, care existǎ la fiecare etaj, se asigurǎ alimentarea circuitului micromotorului electric de
curent alternativ, M, v. schema din Fig. V-21, dar şi aprinderea lǎmpilor LS; rotirea
motorului M, antreneazǎ, prin reductorul cu roţi dinţate, R, piesa P, care prezintǎ cama C;
la începerea deplasǎrii acesteia, aceastǎ camǎ înceteazǎ acţiunea asupra contactului
normal închis al releului, K, acesta se închide şi asigurǎ automenţinerea comenzii de
demarare a releului de scarǎ, nemaifiind necesarǎ apǎsarea butonului B; lǎmpile de
iluminat, LS, rǎmân aprinse pânǎ când piesa P, cu cama C, se roteşte astfel încât împinge
braţul mai lung al contactului K, când se întrerupe atât alimentarea micromotorului M,
cât şi alimentarea lǎmpilor LS, iar funcţionarea releului înceteazǎ. Durata în care
contactul releului rǎmâne închis corespunde unei rotaţii a piesei P cu cama C, fiind
impusǎ prin turaţia micromotorului M şi prin valorile raportului de transmitere al
reductorului R, fiind de obicei de câteva zeci de secunde.
Fig. V-21 : Releu de scarǎ cu temporizare electromecanicǎ
Semnalǎm faptul cǎ existǎ o mare diversitate de realizǎri de relee de timp cu
temporizare electromecanicǎ, interesant pentru a fi menţionat, datoritǎ simplitǎţii sale,
fiind releul de scarǎ care realizeazǎ excitarea unui pendul mecanic, folosind un
electromagnet de curent alternativ, care lucreazǎ in regim de impuls, ce-şi atrage
armǎtura mobilǎ scoţând pendulul din echilibru, închizând contactul ND al releului, dupǎ
care, prin întreruperea alimentǎrii bobinei electromagnetului, pendulul oscileazǎ cu
amplitudine mereu mai micǎ, pe seama pierderilor de energie prin frecare mecanicǎ,
pentru ca la oscilaţii de amplitudine suficient de micǎ sǎ deblocheze contactul care revine
în starea iniţialǎ, deschis.
Sub 128
Relee de timp cu temporizare electropneumaticǎ(mercu))
Releele de timp cu temporizare electropneumaticǎ s-au impus în urma progreselor
tehnologiilor de prelucrare în anii ’80 ai secolului al XX-lea, care au permis realizarea
acestora la preţ de cost mai redus decât releele electromecanice de timp.
O primǎ variantǎ de releu cu temporizare electropneumaticǎ, ilustratǎ în Fig. V-22,
foloseşte un electromagnet de curent alternativ 1, ca sursǎ de energie, care la alimentarea
bobinei sale, 2, îşi atrage armǎtura mobilǎ, 3, ceea ce elibereazǎ cursa pistonului 8, situat
în corpul de pompǎ 7, care tinde sǎ se mişte sub acţiunea energiei resortului elastic 5.
Fig. V-22 : Releu cu temporizare electropneumaticǎ
Deplasarea pistonului 8 în corpul de pompǎ 7 se realizeazǎ cu o întârziere, care este în
funcţie de reglajul piesei conice 9, ce obtureazǎ accesul aerului în corpul de pompǎ.
In momentul în care pistonul 8 depǎşeşte o anumitǎ poziţie, piesa 10, sub acţiunea
forţei resortului 11, elibereazǎ contactele 12, pereche ND-NÎ, ale releului, care
funcţioneazǎ deci cu temporizare la închidere, respectiv la deschidere.
In Fig. V-23 se prezintǎ un releu cu temporizare electropneumaticǎ care, pentru a
realiza întârzierea acţionǎrii, foloseşte deplasarea unui lichid special, mercurul, prin
orificii convenabil calibrate.
Fig. V-23 : Releu cu temporizare cu lichid conductor (mercur)
Releul este compus din tubul de sticlǎ, 2, în care se gǎseşte mercurul 3 şi flotorul
feromagnetic (plonjorul) 4, tubul prezentând braţul 5, cu picǎtura izolatoare 6, electrozii
de contact A-B, de o parte şi de alta a picǎturii izolatoare 6, la care se adaugǎ, la partea
superioarǎ, bobina 1 a electromagnetului de acţionare de tip plonjor. Contactul releului
este de tipul NÎ, pe seama nivelului iniţial al mercurului, ce depǎşeşte picǎtura izolatoare
6 şi realizeazǎ legǎtura electricǎ între electrozii A-B.
Comanda de funcţionare a releului este datǎ prin închiderea contactului K şi
alimentarea bobinei 1, cu tensiune alternativǎ; aceasta provoacǎ acţiunea forţei
electromagnetice F asupra plonjorului, plonjorul se ridicǎ şi permite mercurului din braţul
5 sǎ coboare cǎtre baza tubului, prin spaţiul calibrat dintre dintre tubul 2 şi plonjorul
(flotorul) 4. Datoritǎ vâscozitǎţii mercurului, scǎderea nivelului lichidului conductor în
braţul 5, se produce lent, în timp de circa 15 secunde, astfel încât ajungând sub nivelul
picǎturii izolatoare 6, se realizeazǎ întreruperea legǎturii electrice dintre bornele A-B,
deci deschiderea contactului releului. Contactul releului de timp astfel realizat este deci
de tip NÎ cu temporizare la deschidere.
La întreruperea alimentǎrii bobinei 1 a electromagnetului plonjor, flotorul 4 revine în
mercur, astfel încât se ridicǎ nivelul acestuia, ocupându-se şi braţul 5, cu realizarea
conexiunii între electrozii metalici A-B, releul fiind pregǎtit pentru o nouǎ funcţionare.
Reglarea temporizǎrii, în limite relativ restrânse, se obţine prin modificarea înclinǎrii
tubului 2, ce schimbǎ nivelul mercurului în braţul 5.
Sub 129
Sub130
5. 4. 1. 2. Protecţia de curent sensibilǎ la componente simetrice
Detectarea unor defecte nesimetrice, cum ar fi încǎrcarea diferitǎ fazelor unui sistem
trifazat de distribuţie, întreruperea unei faze etc., este necesarǎ utilizarea unor elemente
de protecţie sensibile la componentele simetrice de curent, care sunt filtrele de curent de
secvenţǎ homopolarǎ, respectiv filtrele de curent de secvenţǎ inversǎ.
Elementul sensibil ce foloseşte filtrul de curent de secvenţǎ homopolarǎ, FCSH, se
realizeazǎ cu ajutorul a trei transformatoare de curent, câte unul pe fiecare fazǎ, cu
înfǎşurǎrile secundare conectate în dublǎ stea (montaj Holmgreen), acestea alimentând
bobina unui releu maximal de curent, (I>), aşa cum se observǎ în Fig. V-34.
Valoarea curentului care parcurge bobina releului maximal de curent, I*, va fi suma
fazorialǎ a curenţilor din înfǎşurǎrile secundare ale transformatorrelor de curent, deci:
I* =
TC
o
TC
sT sS sR
pT pS pR
n
I 3
n
I I I
I I I

·
+ +
· + +
,
(V-33)
unde indicele „p” se referǎ la înfǎşurǎrile primare transformatoarelor de curent, indicele
„s” se referǎ la înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de curent, I
o
este
componenta homopolarǎ a curenţilor din primarul transformatoarelor de curent, al cǎror
raport de transformare este TC
n
. In sisteme trifazate echilibrate, componenta
homopomarǎ I
o
este nulǎ, astfel încât depǎşirea unui anumit prag pentru valorile
componentei homopolare a curentului, va fi asociatǎ cu depǎşirea unui anumit grad de
nesimetrie a valorilor curentului pe cele trei faze ale schemei de distribuţie.
Fig. V-34 : Schemǎ de protecţie cu filtru de curent de secvenţǎ homopolarǎ
In Fig. V-35 este ilustratǎ posibilitatea realizǎrii unui element de protecţie sensibil la
componenta homopolarǎ a curenţilor din circuitul primar, de tip transformator de
secvenţǎ homopolarǎ, TSH, realizat cu ajutorul unui circuit magnetic 1, de obicei formǎ
toroidalǎ, care este amplasat în jurul conductoarelor primare, plasate simetric în fereastra
miezului.
Fig. V-35 : Transformator de secvenţǎ homopolarǎ
Datoritǎ poziţiei simetrice a conductoarelor parcurse de curenţii I
pR
, I
pS
şi I
pT
, ceea ce
face ca inductanţele mutuale de cuplaj dintre conductoarele primare şi înfǎşurarea
secundarǎ, distribuitǎ uniform pe circumferinţa miezului, sǎ fie egale, astfel încât în
regim normal (simetric), suma curenţilor primari, ca şi suma fluxurilor magnetice
produse de aceştia în miez, sǎ fie nulǎ:

0 I I I
pT pS pR
· + +
, 0
T S R
· Φ + Φ + Φ · Φ . (V-
34)
In cazul unor situaţii de defect, de tip scurtcircuit monofazat sau dezechilibru între
curenţii de pe cele trei faze, fluxul rezultant în miezul magnetic 1,
Φ
, nu mai este nul, în
înfǎşurarea secundarǎ 2 se induce o tensiune electromotoare, iar curentul corespunzǎtor,
I*, ce parcurge releul maximal de curent, I >, la depǎşirea unei anumite valori de prag,
asigurǎ acţionarea acestuia şi genereazǎ o comandǎ convenabilǎ de protecţie.
Pentru identificarea unor defecte nesimetrice, cum sunt de exemplu defectele bifazate,
se folosesc protecţii de curent de secvenţă inversă, care constau din transformatoare de
curent pe fiecare fazǎ, TC, un filtru de curent de secvenţǎ inversǎ, FCSI şi un releu
maximal de curent, I>, aşa cum se observǎ în Fig. V-36.
Fig. V-36 : Protecţie de curent de secvenţǎ inversǎ
Schema de principiu a unui filtru de curent de secvenţǎ inversǎ, FCSI, datǎ în Fig. V-
37a, indicând modul de conectare a releului maximal de curent între bornele a-b, cu
diagrama fazorialǎ afereantǎ, v. Fig. V-37b.
a b
Fig. V-37 : Filtru de curent de secvenţǎ inversǎ
In condiţii normale de funcţionare a circuitului, cu curenţii I
R
, I
S
, I
T
în sistem trifazat
simetric normal, deci doar cu curenţi de secvenţǎ directǎ, curentul ce parcurge releul
maximal de curent, I >, plasat între punctele a-b, este nul, cum indicǎ punctele a
1
-b
1
în
diagrama fazorialǎ din Fig. V-37b; în cazul curenţilor de secvenţǎ inversǎ, între punctele
a-b, vezi a
2
-b
2
din Fig. V-37b, va circula un curent si releul maximal de curent va acţiona,
oferind un semnal de comandǎ în circuitul de ieşire.
O asemenea schemǎ de protecţie poate fi folositǎ şi pentru evitarea înversǎrii
succesiunii fazelor unui sistem trifazat, ceea ce ar conduce la inversarea sensului de
rotaţie al motoarelor trifazate, cu consecinţe uneori nedorite în instalaţiile industriale
(pompe, ventilatoare etc.).
Condiţia de funcţionare pentru un asemenea filtru de secvenţǎ inversǎ, este eliminarea
componentei directe, ce presupune ca între punctele a-b, curentul sǎ fie nul, I
a-b
= 0,
condiţie ce conduce la definirea valorilor rapoartelor dintre reactanţele capacitive şi a
rezistenţele din braţele filtrului:

3
R
X
R
R
·
,
3
1
R
X
T
T
·
, (V-
35)
acordarea filtrului realizându-se prin reglarea potenţiometrelor R
R
, respectiv R
T
.
Subect 133
5. 4. 3. 1. Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ
Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ (PDL) se realizeazǎ în douǎ variante:
- varianta cu circulaţia curenţilor;
- varianta cu echilibrarea tensiunilor.
Ambele variante funcţioneazǎ pe seama comparǎrii, în modul şi fazǎ, a curenţilor din
amonte şi din aval de elementul protejat, care delimiteazǎ practic zona protejatǎ. In acest
scop se monteazǎ transformatoare de curent, TC, pe fiecare fazǎ sau mǎcar pe douǎ dintre
fazele circuitului, acestea alegându-se astfel încât curenţii secundari, respectiv tensiunile
secundare ale TC pe fiecare fazǎ, în regim normal sau în regim de scurtcircuit exterior
zonei protejate, sǎ fie egale şi în fazǎ, montarea lor realizându-se astfel încât releul
maximal de curent pe care sunt conectate înfǎşurǎrile secundare ale TC sǎ nu acţioneze în
aceste situaţii, v. Fig. V-45.

Fig. V-45 : PDL cu circulaţia curenţilor Fig. V-46 : PDL cu echilibrarea
tensiunilor

In situaţiilede regim normal sau de scurtcircuit K
1
în afara zonei protejate, (zonǎ
situatǎ între cele douǎ transformatoare de curent, TC
A
şi TC
B
), în care curenţii din
circuitele primare ale transformatoarelor de curent TC
A
şi TC
B,
sunt de valori egale şi în
fazǎ, v. Fig. V-45:
pB pA
I I ·
respectiv
sc
pB
sc
pA
I I ·
,
(V-46)
curenţii corespunzǎtori din circuitele secundare ale transformatoarelor de curent, vor avea
de asemenea valori egale, aceştia fiind şi în fazǎ:

sB sA
I I ·
respectiv
sc
sB
sc
sA
I I · ,
(V-47)
astfel încât pentru aceste regimuri normale sau pentru defecte în afara zonei protejate,
curentul ce parcurge releul maximal de curent, I
r
, va fi nul:

0 I I I
sB sA r
· − ·
respectiv 0 I I I
sc
sB
sc
sA
sc
r
· − · ,
(V-48)
iar releul nu acţioneazǎ.
Pentru defectele K
2
, ce intervin în zona protejatǎ, valorile curenţilor primari la
extremitǎţile EP nu mai sunt egale şi nici în fazǎ,
sc
pB
I
se inverseazǎ, ceea ce se observǎ
şi pentru curenţii din înfǎşurǎrile secundare:

sc
pB
sc
pA
I I ≠
, deci
sc
sB
sc
sA
I I ≠ ,
(V-49)
astfel încât curentul prin releul maximal de curent în aceste situaţii, I
r
:
0 I I I
sc
sB
sc
sA r
≠ − · ,
(V-50)
iar protecţia va acţiona, furnizând o comandǎ oportunǎ de deconectare.
Schema PDL cu echilibrarea tensiunilor, datǎ în Fig. V-46, funcţioneazǎ similar, însǎ
asigurǎ curentul I
r
prin releul maximal de curent, cu valoare nulǎ la regimuri normale sau
cu defecte K
1
în afara zonei protejate, respectiv cu valoare nenulǎ pentru defecte K
2
din
zona protejatǎ, pe seama comparǎrii tensiunilor E
sA
respectiv E
sB
, proporţionale cu
curenţii I
pA
respectiv I
pB
, obţinute în înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de
curent TC
A
respectiv TC
B
, conectate în opoziţie şi debitând pe rezistenţele R
s
.
Valoarea curentului ce parcurge releul maximal de curent, I
r
, este:

t
sB sA
r
Z
E E
I

·
,
(V-51)
unde Z
t
reprezintǎ impedanţa totalǎ a circuitului releului maximal de curent, compusǎ din
înfǎşurǎrile secundare ale TC, releul maximal de curent, alte elemente de circuit.
Subliniem faptul cǎ, în condiţii reale de funcţionare, sau în cazul unor defecte în
exteriorul zonei protejate, K
1
, tensiunile E
sA
şi E
sB,
respectiv


sc
sA
E şi
sc
sB
E , nu sunt riguros
egale, astfel încât releul maximal de curent va fi parcurs de fapt de un curent de
dezechilibru, nenul dar inferior valorii de acţionare, I
act
, prescrise prin reglaj:
I
r
= I
dez
< I
act
.
(V-52)
Valorile curentului ce parcurge releul maximal de curent devin apreciabile, depǎşind
pragul reglat de acţionare a acestuia, pentru defecte în interiorul zonei protejate, K
2,
când
curentul I
pB
îşi inverseazǎ practic sensul, ceea ce conduce la inversarea sensului t. e. m.
E
sB
, rezultând:
0
Z
E E
I
t
sc
sB
sc
sA
r


· sau
act
t
sc
sB
sc
sA
r
I
Z
E E
I >
+
·
,
(V-53)
când schema de PDL furnizeazǎ o comandǎ oportunǎ de deconectare a tronsonului defect.
Creşterea sensibilitǎţii schemelor de PDL se realizeazǎ apelând la metode specifice
cum sunt:
- conectarea releului maximal de curent la circuitul diferenţial al înfǎşurǎrilor
secundare ale TC prin intermediul unor transformatoare cu saturaţie rapidǎ;
- utilizarea releelor pentru protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ cu frânare.
Transformatoarele cu saturaţie rapidǎ, TSR, sunt transformatoare de curent de micǎ
putere cu circuit magnetic de secţiune transversalǎ redusǎ şi miez realizat cu materiale
magnetice speciale, care se satureazǎ la valori mici ale curentului de dezechilibru, I
dez
, ce
parcurge înfǎşurarea sa primarǎ, cu înfǎşurarea secundarǎ ce alimenteazǎ releul maximal
de curent, parcurs de curentul I
r
. Schema de principiu a PDL cu TSR este datǎ în Fig. V-
47.
Fig. V-47 : Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ (PDL) cu TSR
Prezenţa transformatorului cu saturaţie rapidǎ (TSR) asigurǎ, în regimurile de defect
în afara zonei protejate, K
1
, pe seama componentei aperiodice a curentului de defect şi a
saturaţiei magnetice a miezului, o decuplare între înfǎşurarea primarǎ şi aceea secundarǎ
a TSR, care dureazǎ pânǎ la amortizarea acestei componente aperiodice a curentului,
curentul ce parcurge releul maximal de curent având valori reduse. Se poate afirma cǎ se
realizeazǎ o desensibilizare a PDL pentru defecte în afara zonei protejate, fiind eliminatǎ
influenţa componentei aperiodice a curentului de defect asupra curentului de pornire a
protecţiei.
In cazul unor defecte interne, K
2
, ce au loc în zona protejatǎ, curentul ce parcurge
înfǎşurarea primarǎ a TSR este dat practic de suma curenţilor din înfǎşurǎrile secundare
ale celor douǎ TC, dar intervenţia releului maximal de curent, cu valori mari ale
curentului I
r
, deci cu sensibilitate mǎritǎ a protecţiei, se realizeazǎ cu întârziere de ordinul
(0,1-0,4) [s], în dauna rapiditǎţii, doar dupǎ amortizarea componentei aperiodice a
curentului de defect.
Prin utilizarea releelor pentru PDL cu frânare se realizeazǎ acţionarea cu sensibilitate
mǎritǎ pentru defectele din zona protejatǎ, K
2
, dar se împiedicǎ acţionarea pentru
defectele ce au loc în afara zonei protejate, K
1
.
Releele diferenţiale cu acţiune de frânare sunt folosite mai ales pentru protecţia
diferenţialǎ a transformatoarelor de putere, cu douǎ sau trei înfǎşurǎri, pentru care
curentul de dezechilibru are valori mai mari, iar sensibilitatea doritǎ a schemei de
protecţie nu se poate obţine cu ajutorul TSR. Asemenea relee diferenţiale de protecţie cu
acţiune de frânare se pot realizat în variante electromagnetice, de inducţie sau statice
(electronice respectiv magnetice).
In cele ce urmeazǎ vom prezenta releul electromagnetic pentru protecţie diferenţialǎ
cu acţiune de frânare de tip RDS-3, a cǎrui schemǎ de principiu este datǎ în Fig. V-48.
Fig. V-48: Releu pentru protecţia diferenţialǎ cu acţiune de frânare de tip RDS-3
Acest releu electromagnetic are un transformator cu saturaţie rapidǎ, TSR, prin care
se alimenteazǎ releul maximal de curent, RC, prin conectarea înfǎşurǎrilor TSR la
înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de curent TC
1
şi TC
2
, care delimiteazǎ zona
protejatǎ.
TSR prezintǎ astfel o înfǎşurare de lucru, cu w
l
spire, douǎ înfǎşurǎri de frânare
având w
f
spire, douǎ îfǎşurǎri de egalizare, având w
e1
şi respectiv w
e2
spire şi douǎ
înfǎşurǎri secundare identice, având câte w
s
spire, conectate în serie, ce permit conectarea
releului RC. Cele douǎ înfǎşurǎri de egalizare permit funcţionarea PDL cu TSR pentru
curenţi diferiţi în înfǎşurǎrile transformatorului protejat, Tr, folosindu-se numai una
dintre acestea pentru transformatoare cu douǎ înfǎşurǎri, cum este cazul schemei
considerate.
In cazul unor defecte de tip scurtcircuit în afara zonei protejate, K
1
, curentul i
2
, din
înfǎşurarea secundarǎ a transformatorului de curent TC
2
, parcurge înfǎşurǎrile w
l
, w
e1
şi
w
f
ale TSR. Parcurgând înfǎşurarea w
f
, curentul i
2
produce fluxul magnetic de lucru,
f
Φ
, care se închide prin coloanele laterale ale miezului TSR, blocând (frânând) acţionarea
releului maximal de curent, RC, deoarece t. e. m. induse în înfǎşurǎrile w
s
sunt practic
egale şi în opoziţie, iar fluxul de lucru, 
Φ
, produs de curentul de dezechilibru:
i
dez
= i
1
– i
2
0 ≅
, (V-
54)
este practic nul.
In cazul unor defecte de tip scurtcircuit în zona protejatǎ, K
2
, fluxul de lucru, 
Φ
, va
fi produs practic de suma curenţilor, (i
1
+ i
2
), astfel încât va depǎşi fluxul de frânare,
f
Φ
, ceea ce face ca sǎ avem în circuitul bobinei releului RC un curent nenul, i 0 ≠ , ce
produce acţionarea releului.
In regim normal, deoarece curentul de dezechilibru, dat de relaţia de forma (V-54), ar
putea determina acţionarea nedoritǎ a releului maximal de curent, RC, se impune
adoptarea urmǎtoarelor mǎsuri:
- blocarea funcţionǎrii releului diferenţial la şocul curenţilor de magnetizare, prin
utilizarea TSR sau cu ajutorul filtrelor de armonici;
- egalizarea efectelor curenţilor secundari diferiţi ai TC
1
respectiv TC
2
, apelând
la înfǎşurǎrile de egalizare ale releului RDS-3, w
e1
pentru protecţia
transformatoarelor de putere cu douǎ înfǎşurǎri sau w
e1
şi w
e2
pentru protecţia
transformatoarelor de putere cu trei înfǎşurǎri;
- desensibilizarea faţǎ de curenţii de dezechilibru având drept cauzǎ valorile
diferite ale curenţilor de magnetizare ale transformatoarelor de curent TC
1
şi
TC
2
, ce se realizeazǎ cu ajutorul TSR echipat cu înfǎşurare de frânare;
- compensarea diferenţei de fazǎ dintre curenţii din înfǎşurǎrile primare şi cele
secundare ale transformatorului de putere protejat, ce se realizeazǎ intervenind
în schema de montare a transformatoarelor de curent, TC
1
, TC
2
şi eventual TC
3
.
Subect 135
5. 4. 4. Protecţia direcţionalǎ
Protecţia direcţionalǎ se utilizeazǎ de obicei pentru asigurarea protecţiei unor
elemente situate în liniile electrice cu alimentare bilateralǎ (reţele buclate), de obicei fiind
asociate cu alte tipuri de protecţii (de curent sau de impedanţǎ).
Considerând o reţea de distribuţie alimentatǎ de la ambele capete, A şi E în cazul
considerat în Fig. V-50, conţinând consumatori care pleacǎ de la sistemele de bare din A,
B, C, D şi E, se constatǎ cǎ doar prin eşalonarea reglajelor releelor de timp asociate
protecţiilor maximale de curent, v. Cap. 5. 4. 1. 1, nu se poate asigura selectivitatea ce
impune doar deconectarea tronsonului defect.
Fig. V-50: Reţea cu alimentare bilateralǎ
Astfel, pentru un defect de tip scurtcircuit ce se produce în punctul K, toate protecţiile
ataşate întrerupǎtoarelor I
1
– I
8
sunt parcurse de curenul de defect, iar defectul va fi izolat
de protecţiile care intervin în timp mai scurt, deci prin deconectarea de fiecare datǎ a
întrerupǎtoarelor I
2
şi I
7
, cu timpii de rǎspuns ai protecţiilor de 0,1 [s], practic indiferent
de punctul în care ar interveni defectul considerat, ceea ce semnaleazǎ o protecţie care nu
poate interveni selectiv.
Pentru a realiza funcţionarea selectivǎ a protecţiei pentru o asemenea situaţie se
impune considerarea considerǎrii unui nou criteriu pe lângǎ valoarea curentului ce este
analizatǎ în cazul protecţiei maximale de curent şi anume sensul de circulaţie a puterii
sausensul de circulaţie a curentului, orientate cǎtre locul defectului. Aceasta se
realizeazǎ prin adǎugarea unui releu direcţional, pe lângǎ releele maximale de curent
anunţate pânǎ acum.
Schema monofilarǎ de principiu a protecţiei maximale direcţionale, este datǎ în
Fig.V-51.
Fig. V-51 : Schema monofilarǎ de principiu a protecţiei maximale direcţionale
Aceastǎ schemǎ de protecţie maximalǎ direcţionalǎ a liniei L, conţine transformatorul
de curent, TC, ce alimenteazǎ bobina releului maximal de curent 1, dar şi bobina de
curent a releului direcţional de putere, 2, care mai are şi o bobinǎ de tensiune, U; când
aceste douǎ relee acţioneazǎ, prin contactele lor ND, se alimenteazǎ bobina releului de
timp, 3, al cǎrui contact ND cu temporizare la închidere, alimenteazǎ bobina releului
intermediar, 4; contactul ND al releului intermediar alimenteazǎ bobina de deconectare,
BD, prin contactul auxiliar ND al întrerupǎtorului I, producând final deconectarea
tronsonului defect al liniei L.
Releele direcţionale, având douǎ circuite de intrare, de curent şi de tensiune, numite
uneori şi relee wattmetrice direcţionale, pot fi realizate ca relee de inducţie, cu rotor
cilindric şi înfǎşurǎri de tensiune şi de curent, ca relee ferodinamice, respectiv ca relee
statice, fiind diferite de releele maximale de putere, deoarece sesizeazǎ şi sensul de
circulaţie a puterii în circuitul respectiv.
Astfel, considerând circuitul de forma datǎ în Fig. V-52, cu relee direcţionale pe
barele A-B-C, se constatǎ cǎ, pentru un defect de tip scurtcircuit produs în punctul K,
sensul normal de circulaţie a puterii de la A la B, se inverseazǎ la nivelul barelor B,
orientându-se firesc cǎtre locul de defect, cu un salt de defazaj de
π
al curentului, fapt
sesizat de releul direcţional aferent barelor B, care va comanda deschiderea
întrerupǎtorului I
3
; deschiderea întrerupǎtorului I
2
va fi comandatǎ de protecţia maximalǎ
de curent aferentǎ barelor A, astfel încât se va realiza izolarea tronsonului cu defect.
Fig. V-52: Izolarea tronsonului defect cu ajutorul protecţiei maximale direcţionale
In cazul releelor direcţionale de inducţie, care fac parte din categoria releelor
complexe deoarece au douǎ mǎrimi de intrare, tensiunea şi curentul din circuitul protejat,
mǎrimi care intervin eventual prin intermediul unor transformatoare de mǎsurǎ adaptate,
un transformator de curent, TC respectiv un transformator de tentiune, TT, valorile
mǎrimilor aplicate releului fiind I
r
şi U
r
. Cuplul care acţioneazǎ asupra rotorului cilindric
al releului, M
a
, care poate deplasa şi un contact mobil ataşat acestuia, va fi dat de o relaţie
de forma:

) cos( I U K M
r r r r a
α + ϕ ⋅ ⋅ ⋅ ·
, (V-
57)
unde
r
ϕ
este unghiul de defazaj dintre fazorii U
r
şi I
r
, iar
α

reprezintǎ unghiul intern al
releului, anunţându-se sensibiilitatea maximǎ a releului dacǎ se respectǎ condiţia :

1 ) cos(
r
· α + ϕ
,
r
ϕ − · α
.
(V-58)
Un sens de deplasare a rotorului cilindric, împreunǎ cu contactul mobil al releului
direcţional este blocat, validând eventual poziţia de contact NÎ, iar rotirea în sens invers,
la valori pozitive şi destul de mari ale cuplului activ M
a
, depǎşind cuplul rezistent, M
r
, dat
de un resort spiral, va asigura acţionarea releului direcţional. Caracteristica releului
direcţional este datǎ în Fig. V-53, pentru o valoare a unghiului intern,
).
2
, 0 (
π
∈ α
Fig. V-53 : Caracteristica de acţionare a unui releu direcţional

Se constatǎ cu uşurinţǎ cǎ existǎ un domeniu de
π
pentru unghiul de defazaj
r
ϕ
dintre tensiunea şi curentul aplicate releului, pentru care se poate obţine acţionarea
acestuia, respectiv un alt domeniu de
π
al valorilor acestui defazaj în care acţionarea nu
este posibilǎ releul fiind blocat: deci pentru un sens de circulaţie a puterii active se poate
obţine acţionarea, în timp ce pentru sensul invers de circulaţie a acesteia, releul rǎmâne
neacţionat; aceste salturi bruşte, cu
π
, ale fazei curentului sunt specifice la trecerea de la
regimul normal de funcţionare a unui circuit, la situaţii de defect de tip scurtcircuit.
Funcţionarea acestor relee cere şi valori ale puterii care depǎşesc un anumit prag,
sensibilitatea releelor direcţionale electronice fiind mai mare ca aceea a releelor
direcţionale de inducţie.
Semnalǎm de asemenea faptul cǎ releele direcţionale pot fi realizate atât referitor la
sensul de circulaţie a puterii active, cât şi referitor la sensul de circulaţie a puterii
reactive.
Realizarea releelor direcţionale presupune, pornind de la semnale proporţionale cu
valorile curentului şi respectiv ale tensiunii din circuitul protejat, obţinerea unei mǎrimi
care sǎ depindǎ de defazajul dintre acestea, ceea ce se poate realiza cu metode indirecte
sau cu metode directe.
Intre metodele indirecte semnalǎm:
- metode bazate pe aproximarea sau pe calculul produsului dintre tensiunea şi
curentul de la intrarea releului, cum sunt cele ce folosesc multiplicatoare Hall;
- metoda comparaţiei amplitudinilor a douǎ tensiuni electrice, ce corespund
curentului şi respectiv tensiunii din circuitul de protejat, rezultând o mǎrime
depinzând de defazajul dintre tensiunea şi curentul de la intrarea releului.
Metodele directe mǎsoarǎ direct defazajul dintre mǎrimile de intrare ale releului,
proporţionale cu tensiunea, respectiv cu curentul din circuitul protejat.
Astfel de exepmlu, elementul sensibil al unui releu direcţional static, de tip RDC-3,
bazat pe principiul comparǎrii amplitudinilor mǎrimilor de intrare, care sunt curentul i(t)
şi tensiunea u(t) din circuitul protejat, pentru a oferi la ieşire un semnal continuu, care
depinde de unghiul de defazaj dintre aceste mǎrimi de intrare, are schema bloc de forma
indicatǎ în Fig. V-54.
Fig. V-54: Schema bloc a elementului sensibil din construcţia unui releu direcţional
static
Aceastǎ schemǎ bloc evidenţiazǎ în primul rând formatoarele de funcţii, FF
1
şi FF
2
,
care primesc la intrare tensiuni şi curenţi, U şi I, proporţionale cu tensiunea şi curentul
din circuitul protejat, obţinute prin utilizarea unor transformatoare de curent, TC,
respectiv a unor transformatoare de tensiune, TT, cu înfǎşurǎri secundare multiple.
Aceste formatoare de funcţii realizeazǎ combinaţiile E
1
respectiv E
2
, unde:

I k U k E
I U 1
⋅ + ⋅ ·
respectiv
I k U k E
I U 2
⋅ − ⋅ ·
, (V-
59)
unde coeficientul k
U
este adimensional, depinzând de construcţia transformatorului de
tensiune TT, în timp ce coeficientul k
I
este practic o impedanţǎ.
Mǎrimile E
1
şi E
2
sunt prelucrate apoi în blocurile de redresare-filtrare, RF,
rezultând :
) cos( I U k k 2 I k U k E
I U
2 2
I
2 2
U 1
α + ϕ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ + ⋅ + ⋅ · , (V-
60)
) cos( I U k k 2 I k U k E
I U
2 2
I
2 2
U 2
α + ϕ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ − ⋅ + ⋅ · .
Sumatorul realizeazǎ diferenţa acestor semnale redresate şi filtrate:
2
E 1 E E − · ∆
,
(V-61)
aceastǎ diferenţǎ depinzând practic de unghiul de defazaj,
ϕ
, dintre mǎrimile de intrare,
U şi I.
De remarcat cǎ în funcţie de relaţia de mǎrime dintre (k
U
U) şi (k
I
I), obţinem pentru
diferenţa E ∆ expresii de forma:
) cos( k 2 E
I
α + ϕ ⋅ ⋅ ≅ ∆
dacǎ
I k U k
I U
⋅ >> ⋅
,
(V-62)
respectiv:

) cos( U k 2 E
U
α + ϕ ⋅ ⋅ ⋅ ≅ ∆
dacǎ
I k U k
I U
⋅ << ⋅
, (V-
63)
ceea ce implicǎ condiţii de dimensionare pentru transformatoarele de curent, TC şi de
tensiune, TT, folosite la intrarea în elementul sensibil.
Se observǎ cu uşurinţǎ cǎ valorile tensiunii E ∆ au polaritatea care depinde
argumentul funcţiei trigonometrice cos(
) α + ϕ
, ce va avea valori pozitive doar pentru
valori (
) α + ϕ
care sunt în domeniul
,
`

.
| π π

2
,
2
, aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-55.
Fig. V-55 : Dependenţa
) ( E α + ϕ ∆
pentru elementul sensibil al unui
releu direcţional static
Folosind ca element de execuţie un detector de polaritate, se poate obţine comanda de
acţionare a releului în domeniul
)
2
,
2
(
π π
− ∈ α + ϕ
, astfel încât un asemenea releu se
manifestǎ ca un releu direcţional: ca elemente de execuţie se pot folosi circuite
basculante, eventual chiar un tiristor, care pot comanda final un releu intermediar ale
cǎrui contacte reprezintǎ circuitul de ieşire al unui asemenea releul direcţional.
Semnalǎm faptul cǎ în instalaţiile electrice de distribuţie sau de utilizare a energiei
electrice sunt utilizate şi alte tipuri de protecţii, cum ar fi:
- protecţia de gaze cu relee Bucholtz, folositǎ în cazul transformatoarelor de
putere, pentru situaţii în care defectele din înfǎşurǎrile acestora nu sunt ferme
pentru a provoca deconectarea pe seama protecţiei maximale sau a celei
diferenţiale de curent, acestea funcţionând pe seama gazelor care se degajeazǎ
prin descompunerea uleiului de rǎcire, datoritǎ defectelor ce au loc în cuva
transformatorului;
- protecţii maximale de curent rapide sensibile la componenta tranzitorie a
curentului homopolar sau protecţii care comparǎ armonicile superioare (de
ordinul 3 sau 5) ale curentului homopolar, care se folosesc pentru defecte de tip
punere la pǎmânt monofazatǎ a reţelelor compensate, când valorile curenţilor de
defect pot fi prea mici pentru a fi depistaţi prin sensibilitatea normalǎ a unei
protecţii maximale de curent;
- defecte în circuitul de excitaţie al generatoarelor sincrone, ce sunt depistate de
protecţii speciale destinate acestui scop.
În reţelele electrice de distribuţie existǎ de asemenea protecţii de impedantǎ, respectiv
protecţii de distanţǎ, care au la baza funcţionǎrii evaluarea impedanţei dintre locul de
mǎsurǎ şi locul defectului, prin compararea celor douǎ mǎrimi de intrare, tensiune şi
curent, fiind utilizate de obicei ca protecţii de minimǎ impedanţǎ.

Subect 137
5. 5. 3. 1. Siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune
Cele mai rǎspândite sunt siguranţele unipolare cu filet, pentru care patronul fuzibil,
ceramic, cu sau fǎrǎ material de umpluturǎ, fixeazǎ elementul fuzibil, 2, între douǎ
capace metalice, 3-4, de obicei din alamǎ, aşa cum se observǎ în Fig. V-63.
Fig. V-63 : Patron fuzibil pentru siguranţǎ unipolarǎ cu filet
Patronul fuzibil este prevǎzut cu un indicator de funcţionare, ca o capsǎ prinsǎ pe
capacul 4, care dupǎ funcţionarea siguranţei fuzibile nu mai este prinsǎ rigid pe acesta.
Elementul fuzibil are lungimea obişnuitǎ de 62 [mm].
Aceste siguranţe fuzibile se realizeazǎ pentru curenţi nominali având valorile de (6 –
100) A, având capacitatea (medie) de rupere de 5 kA, pentru trei tipodimensiuni ale
soclului în care se amplaseazǎ.
Fig. V-64: Ansamblu siguranţǎ fuzibilǎ de joasǎ tensiune
Se evidenţiazǎ patronul ceramic cu firul fuzibil plasat în interior, soclul şi capacul din
ceramicǎ al siguranţei fuzibile, care se îmbinǎ prin filet pentru a asigura forţa necesarǎ de
apǎsare pe contactele soclu-patron fuzibil, dar şi indicatorul de funcţionare care poate
confirma necesitatea schimbǎrii patronului fuzibil dupǎ funcţionare.
Siguranţele fuzibile miniaturǎ, pentru echipamente electronice audio-video sau pentru
instalaţii de automatizare, se obţin prin amplasarea unui fir fuzibil din cupru, convenabil
calibrat, într-un tub de sticlǎ, în care existǎ eventual şi material de umpluturǎ (nisip de
cuarţ), Fig. V-65. Resortul elastic 4 accelereazǎ alungirea arcului electric de întrerupere.
1- corp ceramic
2- element fuzibil
3- capac metalic
4- capac metalic
5- indicator
Fig. V-65 : Siguranţe fuzibile miniaturǎ
Siguranţele fuzibile auto sunt realizate ca siguranţe fuzibile deschise, cu elementul
fuzibil dispus pe un suport ceramic sau din plastic, realizându-se pentru curenţi nominali
de la 0,5 A la 30 A, în funcţie de consumatorul protejat, cu un cod al culorilor pentru
recunoaşterea lor mai rapidǎ la utilizare. Curentul nominal este definit de secţiunea mai
micǎ, îngustatǎ a fuzibilului, cum se observǎ în Fig.V-66. Soclul este reprezentat de
cleme elastice în care se amplaseazǎ contactele patronului fuzibil.
Fig. V-66: Siguranţe fuzibile auto
Exemple reale de siguranţe fuzibile auto sunt prezentate în Fig. V-67. Se observǎ
atât codul culorilor pentru identificarea unei anumite tipodimensiuni, dar şi
inscripţionarea curentului nominal pe elementul fuzibil.
Fig. V-67: Siguranţe fuzibile auto
Principalii parametri nominali ai siguranţelor fuzibile sunt:
- tensiunea nominalǎ, U
n
, cu aceeaşi valoare pentru patronul fuzibil şi pentru soclul
siguranţei fuzibile, ce poate fi de 12 V, 24 V, 250 V 500 V, 660 V pentru circuitele de
joasǎ tensiune de curent continuu sau de curent alternativ, respectiv de 10 kV, 20 kV, 35
kV pentru circuitele de înaltǎ tensiune.
Tensiunea nominalǎ este legatǎ de lungimea elementului fuzibil, l
f
, care se poate
calcula cu ajutorul relaţiei:

n f
U 07 , 0 16 , 0 l ⋅ + ·
[m] , cu U
n
[kV] . (V-
64)

- curentul nominal, I
n
, cu valori care pot sǎ fie diferite pentru soclu, I
ns
, respectiv
pentru patronul fuzibil, I
np
, respectând inegalitatea:
np ns
I I ≥
.
(V-65)
Curentul nominal al patronului, I
np
, este definit ca valoare tipizatǎ maximǎ a
curentului, pentru care, dacǎ parcurge un timp nelimitat circuitul, se garanteazǎ
funcţionarea sigurǎ, fǎrǎ topirea fuzibilului.
Curentul nominal al soclului, I
ns
, se defineşte din condiţiile de funcţionare a
contactelor fixe patron fuzibil-soclu, preconizându-de ca pentru curentul nominal maxim
al patronului, egal cu curentul nominal al soclului, la funcţionarea în regim termic
permanent, sǎ nu se producǎ încǎlziri ale zonelor de contact care sǎ depǎşeascǎ cu peste
5°C temperatura elementelor din circuit.
Valorile curenţilor nominali sunt de ordinul (6-1000) [A] pentru siguranţele de joasǎ
tensiune şi respectiv (6-100) pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune.
Un alt parametru npminal îl reprezintǎ curentul de rupere al siguranţelor fuzibile, cu
valori de pânǎ la 60 kA pentru siguranţele unipolare cu filet de joasǎ tensiune, între (25-
100) kA pentru siguranţele fuzibile de mare putere de rupere de joasǎ tensiune de tip
MPR, respectiv cu valoare 8,5 kA (putere de rupere de 500 MVA) pentru siguranţe
fuzibile tubulare de înaltǎ tensiune (35 kV).
Echivalent curentului de rupere al siguranţei fuzibile, se precizeazǎ adesea puterea de
rupere a acesteia, considerând curentul de rupere şi tensiunea de stingere a arcului electric
de întrerupere, exprimatǎ în [kVA] sau [MVA].
Un alt parametru nominal, important şi pentru calculul siguranţelor fuzibile, este
puterea disipatǎ pe elementul fuzibil, ce poate avea valori maxime de zeci de W pentru
curenţi nominali de 600 A, acestea fiind crescǎtoare cu valorile curentului nominal.
O valoare importantǎ pentru calculul şi realizarea siguranţelor fuzibile o reprezintǎ
curentul de topire, I
top
, care este definit cu o relaţie de forma:
n top
I I ⋅ λ ·
,
(V-66)
unde λ este o constantǎ, cu valori de (1,6-2) pentru elemente fuzibile realizate din
cupre, respectiv (1,1-1,6) pentru elemente fuzibile realizate din argint.
Trebuie menţionat faptul cǎ valorile curentului minim de topire, evaluate în funcţie de
valorile curentului nominal al elementului fuzibil, definesc practic diametrul „d” al
elementului fuzibil, conform relaţiei lui Baxter:
2
3
top
d a I ⋅ ·
,
(V-67)
unde, pentru diametrul „d” în milimetri, a = 60 pentru fuzibil din Cu, respectiv a = 44
pentru fuzibil din Ag.
De menţionat faptul cǎ, datoritǎ imperfecţiunilor tehnologice de realizare a firului
elementului fuzibil, este dificil sǎ se defineascǎ exact curentul de topire, noţiune care este
înlocuitǎ practic prin valoarea de netopire în timp de douǎ ore, asociatǎ cu valoarea de
topire sigurǎ în timp de o orǎ.
Intre parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile se include de obicei şi caracteristica
de protecţien t(I), care poate fi rapidǎ (1), lentǎ (2), lent-rapidǎ (3) sau ultrarapidǎ (4) aşa
cum se poate urmǎri în Fig. V-60, cu observaţia cǎ imperfecţiunile de prelucrare
tehnologicǎ a elementuloui fuzibil conduc la împrǎştieri de circa 50% ale acestor valori
ale timpului de acţionare indicate de catalogul de siguranţe fuzibile.
Fig. V-60 : Tipuri de caracteristici de Fig. V-61 : Cu privire la efectul de
limitare
protecţie pentru siguranţele fuzibile pentru siguranţele fuzibile ultrarapide
Alte calitǎţi funcţionale impuse pentru siguranţele fuzibile se referǎ la selectivitatea
deconectǎrii şi la capacitatea siguranţelor fuzibile de a funcţiona cu efect de limitare.
Selectivitatea funcţionǎrii siguranţelor fuzibile impune ca, pentru un defect dintr-o
schemǎ radialǎ de distribuţie, sǎ deconecteze aceea care are curentul nominal de valoare
mai micǎ.
Funcţionarea siguranţelor fuzibile cu efect de limitare se referǎ la calitatea acestora
ca, pentru construcţii speciale, cu material de umpluturǎ de tip nisip de cuarţ, sǎ asigure o
întrerupere ultrarapidǎ a circuitului în situaţii de defect, astfel încât valorile curentului de
defect nu mai cresc la valoarea maximǎ prezumatǎ (ce s-ar obţine în circuit în absenţa
siguranţei fuzibile), ci doar pânǎ la o valoare mai micǎ, numitǎ curent limitat, I
lim
, aşa
cum sugereazǎ Fig. V-61.
Frecvenţa curentului poate fi de asemenea consideratǎ ca parametru nominal pentru
siguranţele fuzibile, care pot fi realizate pentru curent continuu sau pentru curent
alternativ, (50 Hz sau 60 Hz).
Un exemplu de siguranţǎ unipolarǎ cu mâner este dat în Fig. V-68. Acestea se
realizeazǎ pentru circuite de joasǎ tensiune, U
n
= 500 V şi pentru curenţi nominali de In =
100-500 A.
Fig. V-68 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ cu mâner
Se observǎ cǎ elementul fuzibil, realizat ca o lamelǎ din zinc, prezintǎ o secţiune
îngustatǎ, un istm, 6, care reprezintǎ zona calobratǎ, corespunzǎtoare curentului nominal,
dar şi prezoanele 2, de fixare pe mâner a cuţitului de contact.
Siguranţele fuzibile unipolare cu mare putere de rupere, de tip MPR, larg folosite în
instalaţiile electrice de joasǎ tensiune, pentru tensiuni nominale de pânǎ la 500 V,
respectiv pentru curenţi nominali de (100-630) A în curent alternativ şi 250 A sau 400 A
în curent continuu, având curentul de rupere de 10 kA, sunt realizate de obicei cu
material de umpluturǎ, (conform pricipiului materialelor granuloase pentru stingerea
arcului electric), caracterizate prin deconectare ultrarapidǎ şi au patronul fuzibil de forma
care se poate urmǎri în Fig. V-69, acesta fixându-se pe contactele tip cuţit ale unui soclu.
Fig. V-69 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ tip MPR
Se observǎ cǎ banda elementului fuzibil 3 are zone cu secţiune transversalǎ micşoratǎ,
(cu decupaje de diferite forme, 7), convenabil calibratǎ în raport cu valorile curentului
nominal, ce reprezintǎ desigur zonele prezumate de topire ale acestuia. In zona centralǎ
este plasatǎ o picǎturǎ de material eutectic Pb-Sn, care va realiza efectul metalurgic, ce
asigurǎ topirea fuzibilului la temperaturi mai mici decât temperatura normalǎ de topirea
materialului. Elementul fuzibil este amplasat în nisip de cuarţ, 5, introdus în carcasa 4 a
patronului fuzibil prin vibrare de uniformizare, carcasǎ realizatǎ din ceramicǎ sau din
plastic.
Fig. V-70 : Aspectul unor siguranţe de tip MPR reale
In Fig. V-70 este prezentat aspectul unor siguranţe fuzibile reale de tip MPR,
evidenţiind contactele de tip cuţit şi corpul ceramic, etanşat cu capace metalice.
Subectul 138
. 2. Funcţionarea siguranţelor fuzibile

Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile corespund proceselor fizice legate de
încǎlzirea elementului fuzibil prin efect Joule, care decurge diferit pentru curenţi având
valori sub curentul nominal, respectiv pentru supracurenţi, cu valori mai mari decât
curentul nominal.
In cazul funcţionǎrii la curenţi de regim normal din circuitul protejat, funcţionarea
siguranţelor fuzibile decurge cu încǎlziri ale elementului fuzibil de la temperatura
ambiantǎ la temperatura de regim permanent, p
θ
, sub limita de topire, top
θ
, durata
acestei etape fiind 4T, cu T constanta de timp a procesului de încǎlzire a elementului
fuzibil.
In cazul funcţionǎrii siguranţelor fuzibile la un curent de defect (de suprasarcinǎ sau
de scurtcircuit), de valoare superioarǎ curentului de topire, I
top
, etapele de funcţionare care
intervin sunt:
1 - încǎlzirea elementului fuzibil, de la temperatura de regim permanent, p
θ
,
eventual de la temperatura ambiantǎ dacǎ fenomenele încep din stare rece, pânǎ la
temperatura de topire, top
θ
, care dureazǎ timpul
1
τ
, de la momentul t
o
, de apariţie a
defectului, pânǎ în momentul t
1
; cum durata acestei etape este foarte scurtǎ,
1
τ
=(1-5)
[ms], regimul termic se poate considera adiabatic (cu neglijarea cǎldurii cedate de fuzibil
mediului ambiant), astfel încât pentru a evalua bilanţul termic sunt valabile relaţii de
forma:
θ β θ + ⋅ ⋅ ⋅ γ · ⋅
⋅ α θ + ρ
d ) 1 ( c l S dt ) t ( i
S
l ) 1 (
o
2
sc
o
, ,
∫ ∫ ∫
θ
θ
θ
αθ +
βθ +
ρ
γ
· ⋅ · ⋅
1
o
top
p
1
o
t
t
o
o 2
t
t
2
sc
2
d
1
1 c
dt ) t ( j dt ) t ( i
S
1
,
(V-68)
[ ] ) ( 1 ln
c
dt ) t ( j
p top
t
t
o
o 2
1
o
θ − θ α + ⋅
α ⋅ ρ
γ


,
S
) t ( i
) t ( j
sc
· .
Se observǎ cǎ primul membru al egalitǎţii reprezintǎ integrala Joule, cu j(t) – densitatea de
curent, în timp ce al doilea membru reprezintǎ o constantǎ, depinzând doar de materialul
fuzibilului şi de temperaturile p
θ
şi top
θ
, aceastǎ constantǎ K
1
, specificǎ siguranţelor
fuzibile, numindu-se constanta Meyer.
In relaţiile de mai sus notaţiile sunt cele uzuale, unde o
ρ
este rezistivitatea
materialului fuzibilului la temperatura de regim permanent, p
θ
(sau iniţialǎ), iar c
o

cǎldura specificǎ a materialului elementului fuzibil,
γ
- densitatea acestui material, cu
observaţia cǎ în relaţiile de mai sus se neglijeazǎ
α << β
.
2 – topirea elementului, la temperatura constantǎ, top
θ
, este a doua etapǎ a
funcţionǎrii siguranţelor fuzibile, care dureazǎ
2
τ
, de la momentul t
1
, de încǎlzire a
fuzibilului la temperatura de topire, pânǎ la momentul t
2
, de finalizare a topirii la
temperaturǎ constantǎ, cu cǎldura latentǎ de topire λ, pentru aceastǎ etapǎ fiind valabile
relaţiile:
λ ⋅ ⋅ ⋅ γ · ⋅
⋅ ρ

l S dt ) t ( i
S
l
2
sc
t
t
2
1
, sau 2
m
t
t
2
K dt ) t ( j
2
1
·
ρ
λ
·

,
(V-69)
unde
m
ρ este rezistivitatea medie a metalului lichid provenit din elementul fuzibil, iar
K
2
- constantǎ de material specificǎ funcţionǎrii siguranţelor fuzibile.
3 – a treia etapǎ a funcţionǎrii unei siguranţe fuzibile se referǎ la încǎlzirea
materialului elementului fuzibil de la temperatura de topire, top
θ
, la temperatura de
vaporizare,
v
θ
, etapǎ de foloseşte energia termicǎ produsǎ prin efect Joule de trecerea
curentului de defect, de duratǎ
3
τ
, de la momentul t
2
al topirii, pânǎ la momentul t
3
, al
începerii volatilizǎrii acestui material, etapǎ în care relaţiile de bilanţ termic adiabatic
pentru elementul fuzibil în stare lichidǎ, se scriu sub forma:

θ ⋅ ⋅ ⋅ γ · ⋅
⋅ θ ε + ρ

d * c l S dt ) t ( i
S
l ) * 1 ( * 3
2
t
t
2
s c
, deci,
[ ]
3 t o p v
t
t
2
K ) ( * 1 l n
* *
* c
d t ) t ( j
3
2
· θ − θ α +
α ρ
·

, (V-70)
cu * ρ , c*,
* α
- parametrii fizici ai materialului definiţi anterior, corespunzǎtori
stǎrii lichide, iar K
3
- constantǎ de material specificǎ siguranţelor fuzibile.
Se observǎ cǎ pentru toatǎ durata defectului, pentru intervalul de timp de la t
1
la t
3
,
de duratǎ
) (
3 2 1
τ + τ + τ
, se poate scrie o relaţie de forma:

3 2 1
t
t
2
K K K dt ) t ( j
3
1
+ + ·

,
(V-71)
care pune în evidenţǎ semnificaţia constantelor de material K
1
, K
2
, K
3
definite anterior,
având valorile, dupǎ Rüdenberg, pentru materialele mai des utilizate la realizarea
elementelor fuzibile, (cupru şi argint), date în Tabelul V-2.
Tabelul V-2
Constanta Cupru (x10
8
) Argint (x10
8
)
K
1
8,63 5,91
K
2
1,33 1,02
K
3
1,76 1,07
K=K
1
+K
2
+K
3
11,72 8,00
Tinând seama de faptul cǎ arcul electric în interiorul patronului fuzibil se amorseazǎ
deja între picǎturile de metal lichid provenite din elementul fuzibil, se acceptǎ de obicei
afirmaţia cǎ timpul prearc, t
pa
, în funcţionarea siguranţelor fuzibile, cu semnificaţie
deosebitǎ mai ales pentru construcţiile de tip ultrarapid cu efect de limitare, v. Fig. V-61),
corespunde sumei (K
1
+K
2
), putând fi definit de o relaţie de forma:

2
2
2
1
2 1 pa
j
K
j
K
t + · τ + τ ≈
, (V-
72)
unde s-a considerat j = const., ipotezǎ departe de realitatea fenomenelor totuşi.
Dupǎ amorsarea arcului electric în zona elementului fuzibil, pe seama alungirii
acestuia apare o micşorare a curentului din circuit, eventual efectul de limitare, astfel
încât arderea şi stingerea arcului electric este o ultimǎ etapǎ în funcţionarea siguranţelor
fuzibile.
Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile pot fi urmǎrite pe diagrama de încǎlzire
a elementului fuzibil, din Fig. V-62.
Fig. V-62: Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile
1- încǎlzire de regim normal ; 2- încǎlzire la temperatura top
θ
; 3- topirea fuzibilului la
temperaturǎ constantǎ; 4- încǎlzire la temperatura
v
θ
; 5- volatilizarea materialului
fuzibilului la temperaturǎ constantǎ; 6- amorsarea, arderea şi stingerea arcului electric
Datoritǎ faptului cǎ prin funcţionarea lor siguranţele fuzibile realizeazǎ întreruperea
circuitelor astfel protejate, este necesarǎ schimbarea patronului fuzibil dupaǎ o
funcţionare reuşitǎ, cu intervenţia operatorului uman, ceea ce reprezintǎ cel mai mare
dezavantaj al acestor elemente de protecţie, dezavantaj compensat însǎ prin simplitate
constructivǎ şi preţ de cost.

subec139
. 5. 4. Tendinţe moderne în construcţia şi realizarea siguranţelor fuzibile
Construcţia şi realizarea siguranţelor fuzibile a evoluat continuu, pe seama
identificǎrii unor tendinţe moderne care au permis ameliorarea performanţelor şi a
condiţiilor de funcţionare ale acestora.
Principala tendinţǎ a fost aceea de a creşte puterea de rupere a siguranţelor fuzibile.
In acest scop, elementele fuzibile, realizate iniţial din materiale uşor fuzibile dar cu
rezistivitate electricǎ mare, staniu sau plumb, au fost înlocuite cu materiale precum cupru
sau argint, cu rezistivitate electricǎ scǎzutǎ, ceea ce, la un curent nominal dat, a permis
reducerea secţiunii transversale a fuzibilului şi deci şi cantitatea de vapori metalici care
intervenea la întrerupere. Ca o consecinţǎ fireascǎ, ştiut fiind cǎ prezenţa vaporilor
metalici favorizeazǎ dezvoltarea arcului electric prin fenomene de ionizare termicǎ, arcul
electric de întrerupere va putea fi stins mai uşor sau, dezvoltându-se mai puţin permite
obţinerea unor puteri de rupere mai mari.
Creşterea puterii de rupere a siguranţelor fuzibile a validat şi alte soluţii constructive,
cum ar fi preferinţa pentru construcţii închise de siguranţe fuzibile, utilizarea materialelor
granuloase de umpluturǎ, dintre care cel mai cunoscut este nisipul de cuarţ, asociat şi cu
un efect de limitare a curentului de defect întrerupt de siguranţa fuzibilǎ, utilizarea mai
multor fire fuzibile subţiri în locul unui singur conductor de diametru mare, preferinţa
pentru cǎi de curent de secţiune transversalǎ de secţiune dreptunghiularǎ pentru realizarea
elementelor fuzibile la curenţi nominali mari etc.
Temperaturi le de topire mai mari decât ale materialele folosite anterior pentru
materiale de tip Cu sau Ag, au generat un alt dezavantaj, creşterea temperaturii de
funcţionare a acestor noi siguranţe fuzibile, ce pot deveni sursǎ termicǎ pentru restul
instalaţiei.
Pentru scǎderea temperaturii de funcţionare a siguranţelor fuzibile s-a încercat în
primul rând ameliorarea condiţiilor rǎcire în funcţionarea acestora, dar rezultatele nu au
fost cu mult mai bune.
Efecte favorabile a avut şi utilizarea materialelor de umpluturǎ, pe seama
conductibilitǎţii termice mari a „omidei de nisip” rezultate din vaporii metalici şi
materialul de umpluturǎ la întreruoerea curenţilor de defect.
Scǎderea temperaturii de funcţionare a siguranţelor fuzibile a fost concludentǎ prin
folosirea „efectului metalurgic”, care constǎ în plasarea pe elementul fuzibil a unei
picǎturi de eutectic plumb-cadmiu sau plumb-staniu, care are proprietatea de a trece în
fazǎ lichidǎ la temperaturi de (250-300)°C, mult mai mici decât temperatura de topire a
cuprului de exemplu, care este de 1083°C, sau a argintului care este de 960°C.
Manifestarea efectului metalurgic, dupǎ topirea picǎturii de material eutectic, este aceea
de a realiza trecerea în fazǎ lichidǎ a materialului metalic suport, chiar dacǎ temperatura
acestuia este inferioarǎ temperaturii sale de topire, ceea ce corespunde funcţionǎrii unor
asemenea siguranţe fuzibile la temperaturi mai scǎzute.
Existǎ şi soluţii care asigurǎ un efect similar, numit „efect metalurgic chimic”, prin
plasarea, în zona medianǎ a elementului fuzibil, a unei pastile speciale, care conţine
substanţe chimice, ce reacţioneazǎ, la o temperatura datǎ, cu materialul fuzibilului,
rezultând compuşi cu rezistivitate electricǎ mare, încǎlziri locale importante şi topirea
acestor compuşi, asigurându-se funcţionarea siguranţei fuzibile la temperaturi mai mici
decât temperatura de topire a materialului suport.
O altǎ tendinţǎ importantǎ este aceea a scǎderii timpului de funcţionare pentru
siguranţele fuzibile, acest timp de „rǎspuns” constituindu-se adesea într-un criteriu de
performanţǎ pentru siguranţele fuzibile. In acest scop s-au realizat elementele fuzibile cu
secţiune transversalǎ îngustatǎ în zona medianǎ, cu istmuri şi decupǎri, aşa cum se poate
urmǎri în Fig. V-76.
Fig. V-76: Element fuzibil pentru siguranţǎ fuzibilǎ ultrarapidǎ
In Fig. V-77 sunt indicate alte forme uzuale pentru realizarea elementelor fuzibile ale
siguranţelor fuzibile de joasǎ tensiune.

Fig. V-77 : Forme tipice ale elementului fuzibil
Amplasarea eventualǎ a picǎturii de eutectic pe un asemenea element fuzibil intervine
în zona istmului median, 3.
Semnalǎm faptul cǎ prin utilizarea mai multor fire subţiri în locul unui fir mai gros se
obţine de asemenea o scǎdere a timpului de funcţionare pentru asemenea siguranţe
fuzibile, deoarece constanta de timp a procesului de încǎlzirepentru firele subţiri este de
valoare mai micǎ decât aceea a firului gros.
O problemǎ importantǎ, care a necesitat gǎsirea unor soluţii eficiente, o constituie
limitarea supratensiunilor care se manifestǎ la întreruperea cu siguranţe fuzibile a
circuitelor în care intervin situaţii de defect, normele impunând valori ale acestor
supratensiuni de deconectare de 1,4 U
n
, unde U
n
este tensiunea nominalǎ a circuitului.
Aceastǎ cerinţǎ a condus la limitarea lungimii elementului fuzibil pentru siguranţele
fuzibile de joasǎ tensiune la 62 mm, deoarece creşterea lungimii acestuia conduce la
creşterea nivelului de supratensiuni de întrerupere. Trebuie observat faptul cǎ siguranţele
fuzibile miniaturǎ sau cele auto nu respectǎ totuşi aceastǎ cerinţǎ, pentru acestea
lungimea elementului fuzibil fiind mai micǎ.
Problema este încǎ mai dificilǎ pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune, pentru
care lungimea elementului fuzibil creşte liniar cu tensiunea nominalǎ, U
n
, aşa cum se
observǎ din rel. (V-64). Pentru aceste situaţii limitarea valorilor supratensiunilor de
întrerupere, la o valoare de 2U
n
, se obţine prin realizarea elementului fuzibil cu secţiune
variabilǎ în trepte, douǎ sau trei, zona medianǎ, de secţiune transversalǎ minimǎ fiind
aceea în care are loc topirea metalului fuzibilului, amorsarea, arderea şi stingerea arcului
electric de întrerupere, v. Fig. V-78.
Fig. V-78: Element fuzibil în douǎ trepte pentru siguranţe de înaltǎ tensiune
Alungirea mecanicǎ a zonei de arc electric, prin smulgerea elementului fuzibil, dupǎ
topirea ce intervine în situaţii de defect, pe seama unor resorturi elastice, are ca efect de
asemenea micşorarea supratensiunilor de întrerupere.
Fig. V-79 : Soluţie cu douǎ siguranţe fuzibile şi eclator pentru limitarea
supratensiunilor
O altǎ soluţie care asigurǎ limitarea valorilor supratensiunilor de întrerupere, în dauna
timpului de întrerupere care creşte, este aceea a folosirii a douǎ siguranţe fuzibile, una
principalǎ, SF1, respectiv alta auxiliarǎ, SF2, în serie cu un eclator convenabil calibrat, E,
ansamblul fiind conectat în paralel su SF1, aşa cum se aratǎ în Fig. V-79.
In situaţii de defect siguranţa fuzibilǎ principalǎ, SF1, asigurǎ deconectarea
circuitului. In cazul manifestǎrii unor supratensiuni importante la bornele SF1, este
strǎpuns eclatorul E, convenabil calibrat, se include în circuit siguranţa fuzibilǎ auxiliarǎ,
SF2, dupǎ funcţionarea cǎreia se obţine deci deconectarea defectului, cu limitarea
supratensiunilor la nivelul propus de eclatorul E.
Semnalǎm faptul cǎ direcţiile de cercetare în domeniul siguranţelor fuzibile sunt
foarte diverse şi semnalǎm chiar realizarea unor siguranţe fuzibile cu fazǎ lichidǎ, care nu
necesitǎ înlocuirea patronului fuzibil dupǎ întrerupere. Elementul fuzibil este din K sau
Na, metale alcaline care trec în fazǎ lichidǎ la temperaturi în jurul a 100°C, dar fiind
foarte active din punct de vedere chimic, se impune a fi utilizate într-o incintǎ etanşǎ,
vidatǎ sau cu gaz inert.
La curentul nominal din circuit, temperatura de funcţionare provoacǎ trecerea
materialului fuzibilului în fazǎ lichidǎ, cu calitǎţi de conducţie comparabile cu cele
corespunzǎtoare fazei solide. In situaţii de defect însǎ, intervine încǎlzirea acestui
material, ce trece în fazǎ de vapori suprasaturanţi, pentru care rezistivitatea electricǎ
creşte, asigurând un efect de limitare a curentului de defect. De asemenea, pe seama
presiunii crescute se poate comanda deconectarea, dupǎ care, prin rǎcire, intervine
succesiv condensarea vaporilor metalici, trecerea din fazǎ lichidǎ în fazǎ solidǎ, cu
posibilitatea de a relua ciclul de funcţionare descris.
Existaǎ de asemenea siguranţe fuzibile termice, folosite în cazul consumatorilor
electrocasnici de micǎ putere (filtre de cafea, uscǎtor de pǎr, etc.), ce folosesc un aliaj
uşor fuzibil, care la creşterea temperaturii asigurǎ deschiderea unui contact şi întreruperea
circuitului în caz de defect, impunându-se apoi înlocuirea patronului fuzibil, v. Fig. V-80.
Fig. V-80 : Siguranţe fuzibile termice
Pentru situaţiile în care înlocuirea patronului fuzibil nu este posibilǎ sau pune
probleme majore (pentru utilizǎri aerospaţiale sau în industria nuclearǎ), s-au realizat
siguranţe fuzibile, numite desigur impropriu astfel, de tip resetabil. Acestea folosesc pe
calea de curent un element termoplastic cu coeficient de temperaturǎ pozitiv, de tip
termistor, care-şi creşte mult valoarea rezistenţei proprii la depǎşirea unei anumite valori
a temperaturii, astfel încât asigurǎ limitarea supracurenţilor din circuitul respectiv; dupǎ
deconectare, prin rǎcire, un asemenea element revine la funcţionare normalǎ, deci se
reseteazǎ.
Prin simplitatea lor constructivǎ, prin preţul de cost scǎzul dar mai ales prin valorile
reduse ale timpului de deconectare, care la regim de defect sever nu depǎşeşte durata
perioadei curentului alternativ, prin efectul de limitare specific variantelor constructive cu
material de umpluturǎ, siguranţele fuzibile, ce funcţioneazǎ fǎrǎ condiţionǎri mecanice,
intrǎ aparent în competiţie cu întrerupǎtoarele automate, aparate de comutaţie evident mai
complexe şi mai ales mai scumpe.
Din aceastǎ cauzǎ meritǎ sǎ semnalǎm câteva dezavantaje în funcţionarea siguranţelor
fuzibile faţǎ de întrerupǎtoarele automate, pentru a avea o imagine realǎ asupra acestor
douǎ elemente componente ale instalaţiilor electrice:
- sifuranţele fuzibile necesitǎ înlocuirea patronului fuzibil dupǎ funcţionare, ceea ce
presupune intervenţia operatorului uman;
- înlocuirea patronului fuzibil se face adesea fǎrǎ a deconecta întreg circuitul, cu
referire doar la faza pe care se gǎseşte siguranţa fuzibilǎ arsǎ, ceee ce implicǎ un
pericol, un risc şi intervenţia personalului calificat;
- pentru consumatori cum sunt motoarele electrice trifazate, întreruperea unei
siguranţe fuzibile pe una dintre faze poate provoca funcţionarea în douǎ faze a
consumatorului respectiv, cu manifestarea unui dezechilibru între cele trei faze, cu
intervenţia unor curenţi de suprasercinǎ, cu solicitǎri termice şi mecanice
suplimentare pentru motorul respectiv;
- în plus, pentru asemenea situaţii, se recomandǎ înlocuirea tuturor patroanelor
siguranţelor fuzibile din circuitul motorului respectiv (în numǎr de trei), deoarece
înlocuirea unui singur patron poate realiza funcţionarea cu sensibilitate diferitǎ pe
cele trei faze, ceea ce nu este de dorit;
- semnalǎm de asemenea cǎ s-au evidenţiat efecte de îmbǎtrânire a elementelor
fuzibile, pe seama unor fenomene de oxidare a metalului elementului fuzibil ce-i
afecteazǎ seţiunea transversalǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ durata de viaţǎ a acestora
este limitatǎ, mai micǎ decât pentru întrerupǎtoarele automate;
- o ultimǎ observaţie se referǎ la gama discontinuǎ a curenţilor nominali pentru
siguranţele fuzibile, co pot sǎ difere de valorile curenţilor nominali la consumator,
astfel încât întrerupǎtoarele automate, cu posibilitǎţi de reglaj al elementelor de
protecţie, se pot adapta mai precis pentru a asigura protecţia acestor consumatori.

Sub 140
5. 6. Limitatoare de curent
Limitatoarele de curent sunt mereu mai mult utilizate în instalaţiile electrice actuale,
fiind elemente care realizeazǎ o modificare importantǎ de rezistenţǎ (impedanţǎ) în regim
de defect de tip scurtcircuit, aceastǎ modificare fiind eventual comandatǎ de producerea
şi sesizarea defectului; dacǎ timpul de rǎspuns al limitatorului de curent este destul de
mic, sub valoarea timpului de deconectare al întrerupǎtorului din circuitul respectiv, se
poate obţine deconectarea tronsonului cu defect, pentru un curent având o valoare mult
mai micǎ decât curentul prezumat de defect, ce de manifestǎ în absenţa limitatorului de
curent, cu avantaje certe privind reducerea solicitǎrilor (termice şi electrodinamice) a
elementelor din circuitul respectiv, dar şi cu condiţii mai puţin severe de deconectare
pentru aparatul de comutaţie de tip întrerupǎtor. Se evitǎ astfel şi depǎşirea puterii de
rupere a întrerupǎtorului care intervine într-un asemenea circuit.
Modul în care intervin limitatoarele de curent, LC, se referǎ deci pe de o parte la
regimul tranzitoriu de producere a defectului, respectiv la performanţele elementelor de
sesizare a acestuia (anticipând eventual valorile periculoase ale curentului prin controlul
vitezei de creştere a acestuia), iar pe de altǎ parte la performanţele limitatorului de curent
care trebuie sǎ asigure o modificare importantǎ a parametrilor funcţionali ai acestua
(rezistenţǎ sau impedanţǎ) în timp foarte scurt, pentru a limita solicitǎrile elementelor din
circuit şi a facilita funcţionarea întrerupǎtorului din circuit. Este astfel foarte important ca
valoarea constantei de timp a circuitului cu defect la intervenţia întrerupǎtorului sǎ fie cât
mai micǎ pentru ca epuizarea regimului tranzitoriu de limitare a curentului în circuitul
respectiv sǎ se încheie la deschiderea contactelor întrerupǎtorului. De remarcat deci cǎ în
cazul circuitelor reale de tip R-L este de preferat sǎ se utilizeze limitatoare de curent de
tip rezistenţǎ, pentru a diminua valoarea constantei de timp a procesului tranzitoriu de
limitare a curentului.
Modul de funcţionare a limitatorului de curent de curent continuu se poate urmǎri în
Fig.V-81.
Fig. V-81: Cu privire la funcţionarea limitatorului de curent de c. c.
Se constatǎ cǎ pentru un defect de tip scurtcircuit care intervine în timpul funcţionǎrii
normale a unui circuit R-L, curentul i
1
(t), la momentul t
1
, se obţine o creştere rapidǎ a
valorilor curentului, curba i
2
(t), de la valoarea nominalǎ, I
n
, la valoarea de defect, I
sc
. Dacǎ
defectul este sesizat rapid şi se comandǎ intervenţia limitatorului de curent în momentul
t
2
, vom constata o scǎdere a valorilor curentului din circuit, de la valoarea în momentul
intervenţiei limitatorului, I*, la valoarea I
lim
, astfel încât aparatul de comutaţie de tip
întrerupǎtor va deconecta, în momentul t
3
, o valoare a curentului mult mai micǎ decât
curentul maxim de defect, I
sc
.
Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent este datǎ în Fig. V-82.
Fig. V-82 : Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent
Se observǎ faptul cǎ la intervenţia unei situaţii de defect, elementele protecţiei
maximale de curent, I >, sesizeazǎ defectul şi trimit simultan comenzi pentru intrarea în
funcţiune a limitatorului de curent, LC, respectiv pentru deconectarea aparatului electric
de comutaţie, AEC, cu observaţia cǎ momentul t
2
al întreruperii circuitului, este dupǎ
momentul t
1
de intervenţie a LC, ce a demarat la momentul t
o
.
Tehnica utilizǎrii limitatoarelor de curent, numite adesea şi limitatoare de curent de
avarie, s-a extins mai ales pentru reţele de distribuţie de medie sau de înaltǎ tensiune, în
care întâlnim douǎ categorii de asemenea dispozitive:
- limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii, (impedanţa), fǎrǎ comutaţie,
dintre acestea semnalând bobinele de reactanţǎ, dispozitivele semiconductoare sau
rezistenţele neliniare de tip varistor;
- limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii prin comutaţie rapidǎ, care
funcţioneazǎ pe seama deschiderii contactului al unui aparat de comutaţie, la
comanda generatǎ pe seama defectului, contact ce permite astfel includerea în
circuitul cu defect a unui rezistor (a unei impedanţe) ce realizeazǎ limitarea
curentului de defect.
Existǎ de asemenea posibilitatea de a realiza limitatoare de curent folosind fenomenul
de rezonanţǎ într-un circuit L-C derivaţie.
Un limitator de curent fǎrǎ comutaţie cu semiconductoare este folosit de exemplu
pentru sursele stabilizate de tensiune continuǎ, fiind realizat cu un tiristor. In condiţii
normale de funcţionare tiristorul în conducţie asigurǎ alimentarea consumatorilor
conectaţi la sursa de alimentare. In situaţii de defect, pe seama creşterii valorilor
curentului, se comandǎ blocarea acestui tiristor, ceea ce este echivalent cu introducerea în
serie cu consumatorul a unei rezistenţe de valoare mare, asigurându-se protejarea sursei
la apariţia unui scurtcircuit la consumator.
Principalul dezavantaj al unor asemenea soluţii cu limitatoare de curent fǎrǎ
comutaţie constǎ în faptul cǎ în pegim permanent normal intervine un consum nejustificat
de energie pe elementul de limitare plasat în serie în circuit, ceea ce justificǎ opţiunea
dominantǎ pentru limitatoarele de curent cu comutaţie.
5. 6. 1. Limitator de curent cu comutaţie

Schema de principiu a unui asemenea limitator de curent este datǎ în Fig. V-83 şi
evidenţiazǎ aparatul electric de comutaţie, cu contactul K
v
de tip NÎ, plasat în vid, prin
deschiderea comandatǎ a cǎruia, în situaţii de defect tip scurtcircuit, se include în circuit
rezistenţa R, care limiteazǎ valorile curentului.
Fig. V-83 : Limitator de curent cu comutaţie
La apariţia unui scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, defectul este sesizat de
releul electronic RE în timp de (200-400) [µs], astfel încât, la nivelul dispozitivului de
acţionare, DA, intervin, simultan, comenzi pentru deconectarea circuitului defect prin
deschiderea contactelor întrerupǎtorului K
1
, de închidere a contactelor K şi respectiv de
deschidere a contactelor K
v
. Aceste comenzi se concretizeazǎ prin închiderea contactelor
K, ce alimenteazǎ bobinele de suflaj L
o
, astfel încât deschiderea ulterioarǎ a contactelor
K
v
beneficiazǎ de câmpul magnetic de suflaj generat de acestea pentru întreruperea rapidǎ
a arcului electric, ceea ce permite introducerea în serie cu circuitul defect a rezistorului de
limitare R. Urmeazǎ regimul tranzitoriu de scǎdere a valorilor curentului, astfel încât
deschiderea finalǎ a contactelor întrerupǎtorului K
1
, dupǎ un timp de (1-2) [ms] de la
producerea defectului, se realizeazǎ la un curent mult mai mic decât curentul prezumat de
defect. Remarcǎm faptul cǎ, pe de o parte, câmpul magnetic de suflaj se obţine prin
descǎrcarea condensatorului C prin bobinele L
o
, iar pe de altǎ parte prin prezenţa
condensatorului C
2
, curentul de defect parcurge în primǎ etapǎ acest condensator, pentru
a fi transferat apoi cǎtre rezistorul R, ceea ce amelioreazǎ comportarea de regim dinamic
a schemei prezentate.
Menţionǎm cǎ, folosind schema de mai sus, testele efectuate în laboratoarele
Wetinghouse Electric Corporation la tensiuni de 145 kV, au permis limitarea eficientǎ a
unor curenţi de defect de 15 kA.
5. 6. 2. Limitator de curent cu circuit L-C derivaţie
In cele ce urmeazǎ se propune o idee ineditǎ de limitator de curent cu circuit rezonant
L-C derivaţie, ce ar putea fi utilizat pentru circuite de curent alternativ, având funcţia de
compensator de energie reactivǎ în regim normal de funcţionare (ce decurge în domeniul
capacitiv), respectiv funcţia de limitator de curent în regim de defect, sesizarea defectului
ajustând condiţiile de funcţionare pentru circuitul L-C derivaţie cǎtre comportarea
rezonantǎ.
Schema de principiu a circuitului care foloseşte un asemenea dispozitiv cu dublǎ
funcţionalitate, este datǎ în Fig. V-84.
Fig. V-84 : Limitator de curent rezonant cu circuit L-C derivaţie
La intervenţia unui defect de tip scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, valorile
curentului i(t) vor creşte cu atât mai mult cu cât impedanţa R
2
-L
2
este mai mare, defectul
fiind sesizat, posibil chiar cu anticiparea valorilor periculoase ale curentului, de
ansamblul alcǎtuit din transformatorul de curent TC şi releul electronic de protecţie, RE.
Reactanţa echivalentǎ a buclei de scurtcircuit (L
o
-C
o
-L
1
-R
1
), X
ech
, va fi:

,
`

.
|
− ω
ω
− ω ·
ω
− ω
ω
⋅ ω
+ ω ·
1 C L
L
L j
C j
1
L j
C j
1
L j
L j X
o o
2
o
1
o
o
o
o
1 ech
,
(V-73)
constatându-se cu uşurinţǎ cǎ valorile acesteia depind de pulsaţia tensiunii de alimentare
a circuitului, u(t), aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-85.
Fig. V-85 : Variaţia reactanţei echivalente, X
ech
, cu pulsaţia sursei de alimentare
Examinând curba „înainte de defect”, corespunzǎtoare funcţionǎrii în regim normal,
se constatǎ cǎ pulsaţia de rezonanţǎ a circuitului (L
o
-C
o
) derivaţie, o
ω
este datǎ de
relaţia:

o o
2
o
C L
1

· ω
, (V-
74)
de valoare inferioarǎ pulsaţiei
ω
a sursei de alimentare a circuitului. Dacǎ se propune o
funcţionare suprarezonantǎ a circuitului considerat, în domeniul capacitiv, se poate
asigura compensarea energiei reactive din circuitul respectiv, iar prin alegerea
parametrilor elementelor de circuit, se poate obţine, la pulsaţia sursei, aceeaşi valoare a
curentului capacitiv din circuitul considerat, ca şi în absenţa circuitului rezonant derivaţie
(L
o
-C
o
).
Se remarcǎ valorile foarte mari ale acestei reactanţe echivalente la rezonanţǎ, teoretic
infinite, ce vor fi tocmai cele ce vor limita valorile curenţilor de defect prin funcţionarea
limitatorului de curent.
La întervenţia unui defect de tip scurtcircuit, ca o legǎturǎ accidentalǎ între punctele
M-N ale schemei de principiu din Fig. V-84, elementele care sesizeazǎ defectul vor
comanda modificarea valorilor L
o
sau C
o
, în sensul scǎderii lor, astfel încât noua pulsaţie
de rezonanţǎ a circuitului L-C derivaţie,
*
o
ω , sǎ devinǎ egalǎ cu pulsaţia sursei de
alimentare:

,
C L
1
C L
1
2
*
o o o
*
o
2 *
o
ω ·

·

· ω
L
o
* < L
o
, C
o
* < C
o
, (V-
75)
situaţie în care, valorile mari ale reactanţei X*
ech
, vor asigura limitarea valorilor
curentului de defect.
Modificarea valorilor L
o
sau C
o
, comandatǎ pe seama defectului, se poate obţine, de
exemplu, folosind una dintre schemele propuse în Fig. V-86, soluţii echivalente
comutaţiei.
Fig. V-86 : Soluţii cu comutaţie pentru a asigura funcţionarea limitatorului de curent L-C
In cazul ajustǎrii inductanţei circuitului rezonant L-C derivaţie pe seama defectului,
se plaseazǎ un eclator E, convenabil calibrat, în paralel cu inductanţa L*, astfel încât, în
caz de scurtcircuit, pe seama creşterii tensiunii la bornele eclatorului, se obţine şuntarea
înductanţei L*, astfel încât circuitul rezonant
o
*
o
C L − va asigura satisfacerea condiţiei
(V-75
1
).
Dacǎ dorim ajustarea valorii capacitǎţii circuitului rezonant L-C derivaţie, se apeleazǎ
la conectarea, în serie cu condensatorul C*, a unei siguranţe fuzibile rapide, astfel încât la
manifestarea unui defect tip scurtcircuit, se realizeazǎ întreruperea acestui traseu al
curentului, iar condensatorul
*
o
C va asigura satisfacerea condiţiei (V-75
1
) de funcţionare
a limitatorului rezonant de curent de tip L-C derivaţie.
In ultimii ani s-au impus scheme inedite de utilizare a tiristoarelor în circuite
rezonante de exemplu, ceea ce a permis realizarea unor scheme speciale pentru comanda
limitatoarelor rezonante de curent de tip L-C derivaţie, care se pot urmǎri în Fig. V-87.

Fig. 6.5: Puncte elementare de contact

Fig. 6.6: Contact elementar sferic

În zona acestor puncte elementare de contact intervin desigur creşteri fireşti ale densităţii de curent, deci solicitări termice mai mari faţă de calea de curent masivă. Holm a propus ipoteza, unanim acceptată, că toate aceste puncte elementare de contact se comportă identic în funcţionarea AE, astfel încât pentru o valoare Rc0 a rezistenţei contactului elementar şi pentru n puncte elementare de contact, rezistenţa de contact, Rc, devine : Rc = (6.2) Forma geometrică a contactelor elementare poate fi diferită, dar se acceptă de obicei o formă geometrică regulată, sferă de rază a, sau elipsoid de rotaţie. În cele ce urmează vom considera doar contactul elementar de formă sferică, de rezistenţă Rc0, ceea ce, după definirea numărului de puncte elementare de contact, permite evaluarea rezistenţei de contact, Rc, conform relaţiei (6.2). Dacă se consideră un asemenea contact elementar de formă sferică, de rază a, realizat între piesele metalice A şi B, caracterizate prin valori ale rezistivităţii electrice ρA şi respectiv ρB, v. Fig. 6.6, se evidenţiază două componente ale rezistenţei acestuia, rezistenţa de stricţiune, datorată strangulării locale a căii de curent, Rs0, şi rezistenţa peliculară, Rp0, datorată peliculei de oxizi metalici, de grosime infimă e drept, dar de rezistivitate electrică mult mai mare ca a metalului piesei de contact, rezultând deci : Rc 0 = Rs 0 + Rp 0 (6.3) .
R c0

n

.

Pentru a evalua componenta de stricţiune a rezistenţei contactului elementar, Rs0, se foloseşte metoda analogiei electrostatice de exemplu, ce permite scrierea unei relaţii de forma : R · C = ρ · ε0 (6.4) ,

unde R este rezistenţa, C – capacitatea condensatorului sferic de rază a, ρ – rezistivitatea electrică a materialului piesei de contact, iar ε0 – permitivitatea electrică a mediului, şi se acceptă ipotezele următoare : - rezistivitatea electrică a materialului pieselor de contact este constantă ; - conductibilitatea termică a materialului în zona de contact este infinită ; - suprafeţele echipotenţiale reprezintă sfere concentrice cu contactul elementar. Capacitatea condensatorului sferic de rază a , având a doua armătură la infinit, C, se calculează cu relaţia : C = 4 · π · ε0 · a (6.5) ,

astfel încât corespunzător piesei de contact A rezultă : CA = 2 · π · ε0 · a (6.6) ,

şi deci rezistenţa de stricţiune corespunzătoare piesei de contact A, Rs0A, devine : Rs0A = 2⋅ a π (6.7)

ρA

.

Similar, rezistenţa de stricţiune corespunzătoare contactului elementar pentru piesa de contact B, Rs0B, se poate evalua cu relaţia : Rs0B = 2⋅ a π (6.8)

ρB

,

astfel încât rezistenţa de stricţiune a contactului elementar, Rs0, va fi desigur : ρ + ρB ρA + B ρ R so = R soA + R soB = A Rs0 = Rs0A + Rs0B = 2⋅ ⋅ πa 2πa . (6.9) Deoarece în construcţia AEC se preferă utilizarea aceluiaşi material pentru realizarea celor două piese de contact, deci :

şi apoi calculată raza contactului elementar. n. a . σA şi σB – coeficienţii lui Poisson (de formă) pentru piesele de contact. un raţionament similar permite evaluarea rezistenţei de stricţiune a contactului elementar folosind o expresie de forma : ρ Rs0* = 2⋅a .9) se scrie sub forma cunoscută : Rs0 = π ⋅ a (6. şi de raza a a contactului elementar.13) ( ) − 1 .11) . Pentru a se calcula forţa de apăsare corespunzătoare contactului elementar. rezultând deci : . valabilă în domeniul deformaţiilor elastice ale proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact : 1− 2 1− 2  1 1 σA σB a =3 3⋅Fc0 ⋅  E A + E B ⋅ rA +rB 4   (6.3 – 0. EA şi EB – modulele de elasticitate (ale lui Young) corespunzătoare materialelor pieselor de contact (de obicei utilizându-se acelaşi material). Fc şi numărul punctelor elementare de contact.ρA = ρB = ρ (6. ce va fi definit ulterior.12) Pentru a evalua rezistenţa de stricţiune a contactului elementar.10) relaţia (6.5). În cazul unui contact elementar ce are forma unui elipsoid de rotaţie. şi rezistenţa de stricţiune depinde deci de natura materialului pieselor de contact (ρ). în acest scop se poate folosi de exemplu relaţia lui Hertz. se consideră forţa totală de apăsare între piesele de contact. rA şi rB – razele de curbură ale pieselor de contact. unde Fc0 este forţa de apăsare corespunzătoare unui contact elementar. cu valori uzuale cuprinse între (0. ρ . Fc0. trebuie cunoscut materialul utilizat pentru realizarea pieselor de contact. (6.

18) în care C şi m reprezintă constante depinzând de natura materialului pieselor de contact.15) astfel încât rezistenţa de stricţiune corespunzătoare se scrie : Rs0 = K · Fc0 – 1/3 (6. astfel încât rezultă succesiv : . Rp0. datorată în fapt peliculei de oxizi. de grosime foarte mică. asigurându-se o mai bună legătura electrică între acestea. caracterizată prin coeficientul de strivire. pentru evaluarea rezistenţei de stricţiune a contactului elementar. ce se scrie : Rs0 = C · Fc0 -m (6. O a doua componentă a rezistenţei contactului elementar o constituie rezistenţa peliculară.Fc0 = (6. Se poate deci accepta astfel o relaţie bine confirmată experimental. a= (6.17) ρ Fc0 şi Rs0 = π = K1· Fc0 -1/2 ⋅ a π⋅ str σ .14) Fc n . σstr (constantă fizică de material). rezistenţa de stricţiune a contactului elementar scade. de forma pieselor de contact. astfel încât rezultă : . dar şi de gradul de prelucrare al suprafeţelor de contact. Raza a a contactului elementar se poate deci evalua folosind o relaţie de forma : a = k1· 3 F c 0 . (6.16) O relaţie similară se obţine pentru rezistenţa de stricţiune a contactului elementar dacă se consideră « strivirea » proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact. . δ (10-8 [m]). dar de rezistivitate electrică ρp de ordinul a (105 – 108) [Ω·m]. Oricum se remarcă faptul că prin creşterea forţei de apăsare dintre piesele de contact.

rel. [12].20) unde valorile Rss depind de natura materialului pieselor de contact şi de grosimea peliculei de oxizi ce acoperă suprafaţa acestora. rezultând reducerea rezistenţei peliculare a contactelor. se asigură o « alunecare » la atingerea pieselor de contact. (6. 6. astfel încât componenta peliculară a rezistenţei de contact devine nesemnificativă deoarece se realizează astfel « autocurăţirea » pieselor de contact. Desigur. prin întreţinerea corectă a pieselor de contact se poate evita formarea acestei pelicule de oxizi metalici. propune calculul rezistenţei peliculare a contactului elementar. v. (6. În plus. bine confirmată experimental. la închiderea contactelor AEC. . În aceste condiţii. « fritting mecanic ». aşa cum se poate urmări în Fig. [31].7.ρp⋅ δ Rp0 = π⋅ 2 a (6. folosind expresia : Rp0 = π⋅ 2 a (6.21) ceea ce corespunde expresiei pentru calculul rezistenţei de contact.22) . este unanim acceptată o relaţie de forma : Rc0 = C0 · Fc0-m (6. O relaţie mai simplă.2) : Rc = C · Fc-m . Fc. punând în evidenţă în primul rând influenţa forţei de apăsare între piesele de contact. pentru evaluarea rezistenţei contactului elementar. Rc. R SS . Rc0.19) .

astfel încât se obţine : Fc = fsp · In (6. prin adoptarea unor valori convenabile ale forţei specifice de apăsare între piesele de contact.7: Influenţa forţei de apăsare asupra rezistenţei de contact Se constată că valorile rezistenţei de contact. . sunt : . . de dorit de rezistivitate electrică cât mai mică. fsp[N/A].natura materialului pieselor de contact. în etapa de proiectare a contactelor AE. sau în cazul vibraţiilor în poziţia « conectat ». Fig. dar se regăsesc în valorile constantelor C şi m. deci pentru a realiza construcţii reuşite ale AEC. ceea ce se concretizează. sunt mai mici. 6. ce nu intervin explicit în relatia (6. deşi astfel creşte riscul de a obţine lipireasudarea acestora la deconectare. Alţi factori ce influenţează valorile rezistenţei de contact. se poate defini un domeniu optim pentru forţa de apăsare Fc.forma geometrică a pieselor de contact . ale proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor pieselor de contact. v. Fc. de natura materialului pieselor de contact. dar şi de funcţionalitatea AEC.22). fiind în mod obişnuit duble pentru piesele de contact din cupru faţă de cele din argint (acoperite cu o peliculă fină de argint). Rc. Rc. . ce trebuiesc evitate . 6. valorile rezistenţei de contact rămân practic constante. ceea ce se poate explica prin deformaţiile plastice.23) unde In reprezintă curentul nominal al AEC.Fig. Valorile forţei specifice de apăsare între piesele de contact depind de valoarea curentului nominal. remanente. la scăderea valorilor forţei de apăsare între piesele de contact.8. De remarcat faptul că pentru valori importante ale forţei de apăsare între piesele de contact.

Încălzirea contactelor electrice Temperatura pieselor de contact este un indicator important al bunei comportări a acestora în funcţionare. se poate realiza folosind relaţia : . deoarece zona contactelor electrice nu trebuie să devină « sursă termică » pentru circuitul în care sunt incluse sau pentru componente ale AEC. 6. deci practic a suprafeţei de contact dintre metal şi lichidul conductor. Evaluarea supratemperaturii în zona unui contact electric.temperatura pieselor de contact.. Subect 62-63 6. mai ales în zona punctelor elementare de contact. realizate între o piesă metalică de contact şi un lichid conductor (mercur). Fig. .8: Forţa specifică de apăsare pe contactul electric Aspecte diferite intervin în cazul contactelor metalo-lichide. când nu se mai pune problema forţei de apăsare între piesele de contact ci aceea a densităţii de curent. Funcţionarea acestor AE are la bază modificarea nivelului lichidului conductor în interiorul camerei de stingere. utilizate în ultimul timp pentru realizarea unor AEC.3. (rugozitatea suprafeţelor acestora) . ce realizează închiderea sau deschiderea contactelor. ϑ c . Diferenţa de temperatura între un contact electric şi calea de curent aferentă trebuie să nu depăşească 5°C.gradul de prelucrare mecanică pieselor de contact.

24) în care Uc reprezintă căderea de tensiune pe contact. pentru contactele de curenţi nominali de valoare redusă se impune o valoare a căderii de tensiune admisibile. 6. . constanta lui Lorentz. Uc lim. Funcţionarea normală a contactelor trebuie să decurgă pentru valori ale supratemperaturii inferioare valorii ϑ1 . respectiv pentru valori ale căderii de tensiune pe contact inferioare valorii Uc lim. ce oferă informaţii cu privire la temperatura acestuia.26) Se constată deci că în practică. cu temperatura (supratemperatura). trebuind desigur să fie satisfăcută condiţia anunţată anterior : Tc – T0 ≤ 5 [K] (6. aceasta din urmă în fond echivalentă oarecum cu valoarea căderii de tensiune pe contact. L = 2. Uc. v. Fig. până la valoarea ϑ1 a acesteia. este : 2 Tc = Uc +T02 4⋅L . Uc adm : . Dacă se trasează curba ce descrie dependenţa rezistenţei de contact. se poate aprecia comportarea contactului electric prin măsurarea căderii de tensiune pe contact. Rc. Uc. (6. Uc. respectiv unei valori limită a căderii de tensiune pe contact. O relaţie mult utilizată.2 ϑ c= Uc 8⋅λ ⋅ρ . ϑ . ce corespunde « înmuierii » proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact. respectiv cu căderea de tensiune pe contact.9. iar T0 – temperatura absolută a căii de curent pe care este amplasat contactul electric. se observă o creştere a valorilor Rc cu supratemperatura. Tc.25) unde Uc reprezintă căderea de tensiune pe contact. λ – conductibilitatea termică a materialului pieselor de contact de rezistivitate electrică ρ. În fapt. (6. depinzând în fapt de natura materialului pieselor de contact (90 [mV] pentru contacte din cupru şi respectiv 120 [mV] pentru contacte din argint sau acoperite cu argint). Ca urmare se poate accepta deci că numărul punctelor elementare de contact creşte şi deci rezistenţa de contact scade. când măsurarea directă a rezistenţei de contact în timpul funcţionării este dificilă. pentru a defini temperatura absolută a unui contact electric.42 · 10-8 [V/ K2]. ϑ .

O relaţie importantă cu privire la comportarea punctelor elementare de contact.9: Variaţia rezistenţei de contact cu temperatura Dacă supratemperatura contactului electric creşte peste valoarea ϑ1 . ce evidenţiază atât influenţa temperaturii contactului asupra comportării acestuia. în timp ce pentru contactele de curenţi nominali de valoare mare se impune : Uc adm = (0.8) Uc lim (6.Uc adm = (0. până la o valoare ϑ 2 a supratemperaturii. 6.1 – 0. practic deteriorarea lor.5) Uc lim (6. Fig. Acestei valori a supratemperaturii. HW.5 – 0. este : 2 I0 ⋅π ⋅H W ⋅L Fc0 = 16⋅λ 2⋅ arccos T0 Tc ( ) 2 .27) . ce nu trebuie obţinută pe durata funcţionării contactelor AEC. dar şi influenţa durităţii Wickers a materialului pieselor de contact.29) . Uc top. pentu care intervine o scădere bruscă a rezistenţei de contact.28) . (6. se constată că rezistenţa de contact creşte de asemenea. ce are ca efect desigur lipirea-sudarea nedorită a acestora. i se poate ataşa desigur o valoare de topire a căderii de tensiune pe contact. ce corespunde practic topirii proeminenţelor suprafeţelor pieselor de contact ( ϑ 2 = ϑ top ).

26). la limită : Tc ≤ T0 + 5 (6.30). care trebuie să fie superioară valorii maxime a curentului de defect ce parcurge contactul elementar : . astfel încât desigur : I0 = (6.14) şi (6. n. respectiv de notaţiile aferente : [K] . (6. care parcurgând contactul electric elementar ar produce topirea-lipireasudarea pieselor de contact.27).28) şi (6. se obţine numărul de puncte elementare de contact. n.33) π ⋅ρ 2⋅σ str 2⋅m−1 n = 4⋅C2 ⋅Fc . (6. mai poate fi evaluat cu una dintre expresiile de mai jos. (6.22).23). ce respectă condiţia (6. Tc – temperatura contactului elementar. Dacă se ţine seama de relaţiile (6. λ – conductibilitatea termică a materialului pieselor de contact.17).31) ( ) 2 . (6. parcurs de curentul I0. L – constanta lui Lorentz. putând fi acceptată.30) In fiind curentul nominal ce parcurge contactul electric.23).32) Acelaşi număr de puncte elementare de contact. valoarea temperaturii contactului. şi se consideră n puncte elementare de contact. π ⋅ρ 2⋅I2 ⋅σ str n n= sau 2 4⋅Fc ⋅Ucadm (6.Tc. se evaluează de obicei o valoare maximă acceptabilă a curentului.18). În ceea ce priveşte comportarea contactelor electrice în regim de defect.în care Fc0 reprezintă forţa de apăsare pentru un punct elementar de contact. π ⋅L⋅H W ⋅I2 n n = 16⋅λ 2⋅Fc⋅ arccos T0 Tc (6. ca fiind : In n . (6. în care se ţine seama de relaţiile (6. (6. T0 – temperatura absolută a căii de curent pe care este amplasat contactul electric.14).

5 · a2 (6. produce la limită topirea proeminenţelor microscopice ale acestuia. este suportată fără deteriorări. ci un timp finit. astfel încât rezultă final : It0 = 4 · a · (6. . astfel încât se calculează un indicator η : . τ.34) unde Imax reprezintă valoarea maximă a curentului de defect iar n – numărul de puncte elementare de contact. cu rezerve termice chiar.24). (6. Considerând de exemplu relaţia (6.36) iar ρt – rezistivitatea materialului pieselor de contact la temperatura de topire. până la deconectarea scurtcitcuitului de exemplu.35) în care at reprezintă raza contactului elementar la limita de topire: at2 = 1. Uc top = Rc0 · It0 = π ⋅a t . acceptând relaţiile : U2 ρt ϑ top= ctop . şi deci a contactului în ansamblul său.I0 max = I max n . 8⋅λ ⋅ρ t . se poate defini o valoare a curentului. 3⋅λ ⋅ϑ top ρt . Dacă însă această condiţie nu este satisfăcută. . It0. se ţine seama de faptul că defectul ce poate deteriora contactul electric nu durează un timp infinit. care parcurgând contactul elementar un timp practic infinit. în regim de defect. valabilă pentru contactul elementar. (6.38) rezultă că funcţionarea contactului elementar.37) Dacă este satisfăcută condiţia : It0 < I0 max (6.

v. Apoi se calculează curentul de topire corespunzător contactului elementar.40) şi se verifică condiţia (6. rel.16) şi (6. It τ : It τ = It0 · F(η) > It0 (6. Fig. Itop. după care se apreciază factorul de corecţie F(η). astfel încât se poate accepta pentru determinarea curentului de topire. care depinde de forţa de apăsare pe contact. 6.42) 0.39) unde c reprezintă căldura specifică a materialului pieselor de contact de densitate γ.10: Cu privire la evaluarea curentului de topire a contactului elementar Examinând relaţia (6.172). scrisă sub forma: It τ < Io max (6.10.1⋅ c F . (6. . se constată că valoarea curentului de topire pentru contactul elementar este proporţională cu raza a a acestuia.41) de obicei satisfăcută încă sub forma (6.38).c⋅γ η = a⋅ 2 ρ t⋅τ .38). o relaţie de forma : Itop = k · (6. . parcurs de curent doar un timp τ. .37). (6. folosind o curbă de forma prezentată în Fig. 6.

ale ansamblului mobil. univoce. fiind astfel predispusă uzurii pe seama acţiunii arcului electric de comutaţie. . Considerând limita de egalitate a acestor două forţe. de la raza R a conductorului. numite dispozitive de acţionare.43) condiţia de a evita vibraţiile scriindu-se : Imax < Iv (6. chiar la funcţionarea normală. (DA). care asigură deplasări predeterminate utile. se rezolvă prin plasarea contactului fix pe un resort elastic. dar şi prin divizarea pieselor mobile de contact. care dacă depăşeşte forţa de apăsare între piesele de contact. I v= µ 0⋅ln R 4⋅π a a . . la raza a a contactului elementar. F c= 8⋅π ⋅Fc µ0 2 R ⋅I v ⋅ln . În cazul funcţionării contactelor electrice în regim de defect de tip scurtcircuit există riscul de a se manifesta o forţă electrodinamică importantă. realizând închiderea respectiv deschiderea contactelor electrice. DISPOZITIVE DE ACTIONARE ALE AEC În construcţia AEC cu contacte se remarcă prezenţa unor ansambluri specializate. Subectul 66 7. problema vibraţiei contactelor electrice. Iv : Fsc=Fc (6. datorită modificării bruşte a secţiunii transversale a căii de curent. ce se poate manifesta ca vibraţie « fină » sau ca vibraţie « brută ». Fsc. ce indică valori k =3000 – 5000.bine confirmată prin verificări experimentale. cea mediană. ce determină distrugerea lor.44) De altfel. de obicei plan-paralele. . mai lungă de obicei. poate produce desprinderea şi deci vibraţia acestora. se poate calcula curentul limită de vibraţie a contactului. completată prin alegerea riguroasă a constantei elastice a resortului (inferioară unei valori limită de calcul).

alte accesorii. . cu coeficienţii de dilatare α1 şi α2 (α2 > α1). la capǎtul lor liber. de valori ∆ 1 şi respectiv ∆ 2 ( ∆ 1 < ∆ 2 ).ansamblul de execuţie. din punct de vedere al siguranţei în funcţionare. aşa cum se poate observa în Fig. . ce include piesele mobile de contact .  ∆ 2 = o α2 ϑ . completatǎ cu apariţia unor forţe sau cupluri mecanice.I-1. având lungimea iniţialǎ  o . 1. acestea realizeazǎ o deplasare (liniarǎ sau unghiularǎ). Dispozitivele de acţionare ale AEC se dovedesc a fi de obicei elemente « slabe » ale ansamblului. Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelelor bimetal Bimetalele sunt ansambluri de douǎ metale cu coeficienţi de dilatare cât mai diferiţi.Principalele părţi componente ale unui dispozitiv de acţionare din construcţia AEC sunt : . care se pot evalua cu ajutorul relaţiilor: ∆ 1 =  o α1 ϑ . . ca rezervă. . prinse intim între ele (prin sudare sau nituire).amortizoare pentru limitarea efectelor ciocnirilor la sfârşitul cursei contactelor mobile .mecanismul de transmitere . 1. Subectul 67 1. care se pot concretiza în producerea unui lucru mecanic. un număr de manevre mecanice cu un ordin de mărime mai mare decât numărul de manevre conectaredeconectare prevăzute pentru AE. ceea ce impune. Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelei bimetal dreptunghiulare Dacǎ se considerǎ un ansamblu de douǎ asemenea lamele de secţiune transversalǎ dreptunghiularǎ. (I-1) . 1. astfel încât prin încǎlzire. în cazul încǎlzirii acestora la supratemperatura ϑ .sursa de energie .   se vor obţine firesc alungiri prin dilatare. 1.

va fi datǎ de relaţia: Fi = ES (α2 − α1 )ϑ 2 .I-2 : Sǎgeata şi forţa pentru lamela bimetal dreptunghiularǎ Solicitarea mecanicǎ la întindere. (I-4) Fig. bδ = 2 S . dar practic alungirile celor douǎ componente devin egale. I-1 : Lamela bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt Menţionǎm faptul cǎ lamela superioarǎ este termoactivǎ (se marcheazǎ practic). datoratǎ dilatǎrii diferite a celor douǎ componente ale lamelei bimetal (prinse intim între ele). ansamblul se va încovoia. aşa cum se vede în Fig. ce vor fi justificate ulterior: E1 = E2 = E şi S1 = S2 = S = bδ1 = bδ2 . (I-6) . se poate determina cu relaţia: σî = Fi E (α 2 − α1 )ϑ = bδ 4 . (I-2) Tinând seama de relaţiile (I-1) şi (I-2). pe seama încǎlzirii la supratemperatura ϑ . (I-3) unde s-au considerat condiţiile de funcţionare optimǎ pentru lamela bimetal. astfel încât dacǎ cele douǎ lamele sunt prinse între ele.Fig. cu coeficientul de dilatare α2 > α1. forţa care intervine între cele douǎ lamele de lǎţime b şi grosime δ1 respectiv δ2. I-2. notatǎ cu σî. Fi. (I- 5) unde grosimea δ a ansamblului şi respectiv secţiunea transversalǎ (bδ) sunt respectiv: δ = δ1 + δ2 = 2δ1 = 2δ2 . ∆* = ∆*2 : 1 ∆* = ∆1 + 1 Fi o E 1S1 * şi respectiv ∆2 = ∆2 − Fi o E 2S 2 .

In secţiunea transversalǎ a lamelei bimetal apar de asemenea solicitǎri mecanice la încovoiere. r. se vor obţine când sunt satisfǎcute condiţii de forma. sau S1 = S2 . Realizarea unor lamele bimetal performante. r. cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump). rezultǎ δ1 = δ2 . v. cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump). ceea ce înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ. y dar şi de materialul lamelei prin modulul lui Young. rmin: . ceea ce înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ. r. δ-grosimea totalǎ a acesteia. astfel valorile minime ale razei r. E: σînc = Ey r . este datǎ de relaţia: 1 ϑ =C r δ . cu valori ce depind de raza de curburǎ a lamelei. Expresia razei de curburǎ a lamelei bimetal. f. presupune obţinerea unor valori cât mai mari ale sǎgeţii. Valorile constantei C sunt definite de grosimile lamelelor şi de parametri fizici de material: C= (I-9) 3 (α 2 − α 1 ) 2 1 (E δ − E 2 δ 2 ) 2 2 1+ 4E 1 E 2 δ1δ 2 δ 2 2 1 1 . f.(I-9): E1δ12 – E2 δ22 = 0 . (I-11) şi deci valorile minime ale razei de curburǎ. deci pentru E1= E2 . ce corespund valorilor maxime ale constantei C. r. de poziţia punctului în care se evalueazǎ acestea faţǎ de secţiunea medianǎ. 10) obţinându-se: Final se obţine C max = 3 (α 2 − α1 ) 2 (I- . presupune obţinerea unor valori cât mai mari ale sǎgeţii. σînc. 2 E 1δ1 − E 2 δ 2 = 0 2 (I-8) în care C este constanta lamelei bimetal. iar ϑ supratemperatura. rel. (I-7) Realizarea unor lamele bimetal performante.

considerente geometrice ne permit definirea relaţiei . cu observaţia cǎ unghiurile BÂC = AÔD ca având laturile perpendiculare. Din ∆ABC poate fi definitǎ deci sǎgeata f: f ≅ AC sin α . I-3. care defineşte sǎgeata f şi forţa mecanicǎ la capǎtul liber. v. (I- 14) se obţine de fapt: . Fig.1 rmin = 3 ϑ (α2 − α1 ) 2 δ . la supratemperatura ϑv. I-3 : Cu privire la sǎgeata lamelei bimetal dreptunghiulare încastrate la un capǎt Poziţia lamelei bimetal dupǎ încǎlzirea la supratemperatura ϑ modificǎ de la . dupǎ cum urmeazǎ. iar ∆AOC fiind isoscel.I-3. conduce la AÔD = DÔC. Fig. (I-12) Dacǎ se considerǎ o lamelǎ bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt. (I- 13) astfel încât considerând sinα definit din ∆ADO : sin α = AC 2r . se A-B la A-C. Fig.

1. L: L= 2 K ⋅ E ⋅ ϑ ⋅ b ⋅ δ 2 K o ⋅ ϑ ⋅ 2 K o ϑ 2 E 1 Ff = o ⋅ = (bδ) 2 8 δ 8 . indicate de firmele producǎtoare între parametrii nominali ale acestor d materiale. K=104 Ko. impune temperaturi maxime ale lamelelor bimetal. fiind deci proporţional cu supratemperatura ϑastfel încât firesc. la încǎlzirea cu un grad Celsius. numite temperaturi de deformare elesticǎ. Relaţii de bazǎ pentru lamele bimetal în formǎ de spiralǎ . sunt prea mici. funcţionarea cu o . V=(b δ ). (I- 16) Deoarece valorile sǎgeţii specifice. (I- 15) rezultând final o proporţionalitate între f şi ϑ : f = 3 ϑ ⋅ 2 K o ⋅ ϑ ⋅ 2 (α 2 − α 1 ) = 4 δ δ . la utilizarea acestora. ceea ce corespunde posibilitǎţii de a efectua un lucru mecanic. F: F= (I-17) K Eb δ 2 ϑ Eb δ3 f = o 4 43 . Ko. (I- 18)  care indicǎ faptul cǎ acesta este proporţional cu volumul de material bimetalic. θe .f ≅ AC 2 2 + f 2 2 = ≅ 2r 2r 2r . ce este sǎgeata referitoare la o lungime de lamelǎ de 100 [mm] şi de grosime 1 [mm]. 1. Efortul mecanic de încovoiere. K. încastratǎ la un capǎt. ce presupune solicitǎri mecanice admisibile corespunzǎtoare domeniului deformaţiilor elestice. precizie convenabilǎ a dispozitivelor cu lamele bimetal. ce acţioneazǎ în secţiunea transversalǎ a lamelei bimetal se defineşte cu ajutorul relaţiei: σ înc = (I-19) F K o Ebδ 2 ϑ 6 3 = • 2 = K o Eϑ w 4 2 bδ . σînc. corespunde o forţǎ . 2. In cazul unei lamele bimetal de formǎ dreptunghiularǎ. caracterizarea materialului lamelei bimetal se face cu o valoare mult mai mare. încǎlzitǎ la supratemperatura ϑpentru sǎgeata f (la capǎtul liber). K o = (α 2 − α1 ) 3 4 .

va fi: L= K 2 Eϑ 2 1 M∆ϕ = o (bδ) 2 6 . ce poate fi efectuat la capǎtul liber al lamelei bimetal în spiralǎ. Fig. ∆ . (I- 20) Fig. I-4. se poate afirma cǎ în cazul lamelei bimetal în spiralǎ. (I-23) Comparând expresiile L şi σînc. (I-21) astfel încât lucrul mecanicL. care realizeazǎ o deplasare unghiularǎ.Semnalǎm faptul cǎ existǎ şi lamele bimetal în formǎ de spiralǎ. este dat de relaţia: M= K Eϑbδ 2 Ebδ 3 ∆ϕ = o 12 6 . aceste valori sunt mai mari. 3. (I-22) iar solicitarea mecanicǎ la încovoiere. date mai sus pentru cazul lamelei bimetal în formǎ de spiralǎ. la capǎtul liber. deşi uzuale sunt realizǎrile ce folosesc lamele bimetal dreptunghiulare. cu capǎtul ϕ interior încastrat. I-4 : Lamela bimetal în formǎ de spiralǎ ϕ Momentul mecanic M. valabile pentru lamela bimetal dreptunghiularǎ. cu cele date de relaţiile (I-18) şi (I-19). v. ceea ce înseamnǎ în primul rând o mai eficientǎ utilizare a materialului bimetalic în aceastǎ situaţie. 1. asociat acestei sǎgeţi unghiulare. 1. ∆ . σînc în aceastǎ situaţie devine: σînc = M = K o Eϑ w . Relaţii de bazǎ pentru alte tipuri de lamele bimetal . ce se poate evalua cu ajutorul relaţiei: ∆ϕ = 2K o ϑ δ .

v. 2 K o ϑ2 E ( bδ) 4 . lamele bimetal subţiri suprapuse. frecvent utilizatǎ pentru realizarea releelor şi declanşatoarelor de curent. deci pentru dispozitive cu gabarit redus. dintre acestea semnalând lamele bimetal în formǎ de U.. este ilustrat în Fig. Fig. (Iδ 2 24) 2 K O ϑ2 E L U = 2L = (bδ) 4 astfel încât lucrul mecanic ce poate fi efectuat la capǎtul liber va fi de douǎ ori mai mare decât acela corespunzǎtor unei lamele dreptunghiulare: LU = 2 L = (I-25) Menţionǎm ca principal avantaj al acestei forme de lamelǎ bimetal facititǎţile de a fi inclusǎ în serie cu circuitul de protejat.. valori mari ale sǎgeţii la capǎtul liber. (I-18): K o ϑ2 K Eϑbδ2 fU = f = . . rel. .. Un exemplu de lamelǎ bimetal de tip U. I-5 : Lamela bimetal de tip U Sǎgeata realizatǎ în zona traversei pentru o asemenea lamelǎ bimetal este aceeaşi ca şi în cazul lamelelor dreptunghiulare obişnuite. uneori mai bine adaptate pentru anumite aplicaţii. FU = 2 F = o . prin încǎlzire. prezintǎ în principal avantajul cǎ pentru lungimi mici ale acestora. Utilizarea lamelelor bimetal subţiri suprapuse (de formǎ dreptunghiularǎ sau de tip U). însǎ forţa ce intervine în acea zonǎ activǎ este dublul forţei corespunzǎtoare unei lamele dreptunghiulare. este posibil sǎ se obţinǎ. I-5.(I-16). sau lamele bimetal de tip disc.Dispozitivele de protecţie folosesc adesea alte tipuri de lamele bimetal.

pentru realizarea cǎrora s-ar consuma aceeaşi cantitate de material bimetalic. pentru construcţii de dorit cât mai compacte. cele mai performante se dovesesc a fi lamelele bimetal spirale. l. aşa cum se poate urmǎri în Fig. fh şi prin forţa dezvoltatǎ la capatul liber.I6. evidenţiindu-se astfel valori de n ori mai mari ale sǎgeţii pentru lamelele subţiri. lamelele bimetal sunt nedeformate. unde Fh este forţa corespunzǎtoare uneia dintre cele n lamele subţiri. astfel încât se poate utiliza forţa F. o forţǎ de n ori mai micǎ. Asemenea ansambluri se utilizeazǎ de exemplu în cazul întrerupǎtoarelor automate de joasǎ tensiune de curenţi nomonali pânǎ la 63 [A]. acestea dezvoltând la capǎtul liber. care înlocuiesc o lamelǎ bimetal masivǎ. pentru realizarea declanşatoarelor de suprasarcinǎ. de grosime h. realizat cu n lamele bimetal subţiri. sǎgeata f. urmate de lamelele . Anumite aplicaţii ale lamelelor bimetal exploateazǎ deplasarea importantǎ. ce are aceeaşi lungime. în condiţiile în care lucrul mecanic ce poate fi efectuat rǎmâne acelaşi. pentru ca. I-6 : Lamele bimetal subţiri suprapuse Un asemenea ansamblu. obţinem: fh = (I-26) K o ϑ2 K o ϑ2 K ϑ2 Ebh 3 1 Eb δ3 1 = =n o = nf δ . de grosime δ=nh. realizatǎ la capǎtul liber prin încǎlzirea unui ansamblu de discuri bimetalice dispuse pe un ax. nFh. acestea sǎ se deformeze alternant (partea termoactivǎ este mai închisǎ la culoare. dupǎ încǎlzirea la supratemperatura ϑ . fiind caracterizat prin sǎgeata la capǎtul liber.Fig. Fig. în total. cu zona termoactivǎ alternantǎ. Folosind relaţiile (I-16) şi (I-17) pentru aceastǎ situaţie. prezentat în Fig. ce poate fi efectuat la capǎtul liber. I-7: Lamele bimetal sub formǎ de discuri In stare rece (stânga). Menţionǎm deci cǎ din punct de vedere al utilizǎrii materialului termobimetalic. în condiţiile în care gabaritul aparatului de comutaţie trebuie sǎ fie cât mai mic. sau lucrul mecanic corespunzǎtor celor douǎ. Lnh = Lδ. nFh = n fh = f δ = Fδ 3 3 δ h δ n 4 n 4 n . I-7.

modul de încǎlzire al lamelei. 2. Problema încǎlzirii lamelei bimetal Modul de realizare a încǎlzirii lamelei bimetal depinde de forma acesteia şi de aplicaţia doritǎ. sau ca încǎlzire indirectǎ. . acest lucru mecanic se referǎ la închiderea sau la deschiderea unui contact electric ce intervine în sensul deconectarii circuitului respectiv.bimetal de tip U. în timp ce în cazul releelor. I-8. Menţionǎm faptul cǎ în cazul declanşatoarelor acest lucru mecanic este utilizat direct pentru a asigura o acţiune de deconectare a circuitului în care se manifestǎ defgectul. de obicei dreptunghiularǎ. dar suficient de des întâlnim în practicǎ chiar şi lamelele dreptunghiulare. 2. dar în principiu poate decurge ca încǎlzire directǎ. Subectul 68 1.compensarea funcţionǎrii dispozitivelor cu lamelǎ bimetal la variaţiile temperaturii ambiante. pe seama unui fluid cu care lamela este în contact termic. Principalele probleme legate de utilizarea lamelelor bimetal se referǎ la: . RîB. . pentru valori mici ale curentului nominal. I-8 : Incǎlzirea indirectǎ cu rezistenţǎ a lamelei bimetal . 1. 1. Semnalǎm faptul cǎ încǎlzirea indirectǎ poate fi utilizatǎ chiar pentru releele sau declanşatoarele de curent cu lamelǎ bimetal. ceea ce asigurǎ o sǎgeatǎ convenabilǎ la capǎtul liber. In aceasta situaţie se pune problema realizǎrii unui transfer cât mai performant al cǎldurii produse de curentul respectiv. Fig. Probleme principale cu privire la utilizarea lamelelor bimetal Funcţionarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal are la bazǎ încǎlzirea acestora.asigurarea acţiunii bruşte pentru dispozitivele cu lamelǎ bimetal. sub 10 [A]. respectiv efectuarea unui lucru mecanic. ceea ce conduce adesea la soluţia de a plasa rezistenţa de încǎlzire chiar pe lamela bimetal. ce parcurge o rezistenţǎ convenabil calibratǎ. cǎtre lamela bimetal. ca în Fig. o forţǎ sau un cuplu mecanic. cu eforturi mecanice şi cu dimensiuni geometrice mai mici în cazul releelor. pe seama efectului Joule-Lenz datorat trecerii curentului.

astfel încât lamela propriu-zisǎ. chiar pe seama curentului I care parcurge circuitul de protejat. I-11. I-9. Fig. o constituie folosirea lamelelor bimetal de tip U. de dimensiuni mai mici şi deci mai economicǎ.Pentru curenţi nominali de ordinul a 10 [A]. v. se preferǎ adesea încǎlzirea mixtǎ a lamelei bimetal de tip U. deoarece materialul bimetalic este scump.I-9 : Lamelǎ bimetal cu încǎlzire mixtǎ O soluţie mai comodǎ de realizare a încǎlzirii lamelei bimetal. cum se poate observa în Fig. Fig. aşa cum se poate urmǎri în Fig. Fig. preferabile pentru curenţi nominali de (10-25) [A]. . I-10: Lamelǎ bimetal cu încǎlzire directǎ În cazul curenţilor nominali de peste 100 [A]. prin efect Joule-Lenz datorat curentului ce o parcurge care se adaugǎ la cǎldura produsǎ de o rezistenţǎ bobinatǎ. este parcursǎ doar de maximum 25% din curentul din circuitul de protejat. se preferǎ utilizarea unor lamele bimetal cu şunt. I-10.

TC. Pentru curenţi nominali având valori mai mari de 100 [A]. Compensarea variaţiilor de temperaturǎ ale mediului ambiant . s-a impus soluţia utilizǎrii unor lamele bimetal cu curenţi nominali de maximum 10 [A]. R b ⋅ I B = R S ⋅ I S . 1. pot fi de la (1/100-1/1000). care sunt parcurse de curenţii IB şi IS. alimentate prin intermediul unui transformator de curent. I-12. I-12 : Lamelǎ bimetal alimentatǎ prin transformator de curent O caracteristicǎ importantǎ a transformatorului de curent TC este liniaritatea caracteristicii IB(I1). aşa cum se poate observa în Fig. I-11 : Lamelǎ bimetal cu şunt In cazul schemei cu şunt din Fig. unde I1 este curentul din circuitul de protejat. 2. Semnalǎm faptul cǎ valorile raportului de transformare. n = ( 4 −10 ). I n = I B + I S . I-11. iar IB este curentul ce parcurge lamela bimetal. 2. de fapt componente ale curentului nominal In. Fig. cu erori sub 10% în domeniul de valori ale curentului I 1 pentru care se asigurǎ protecţia.Fig. sunt desigur valabile relaţiile: I S = nI B . (I- 27) unde Rb şi RS sunt rezistenţele electrice ale lamelei bimetal şi respectiv a şuntului. (I1/IB).

In asemenea situaţii se impune compensarea variaţiilor de temperaturǎ ale mediului ambiant la folosirea lamelelor bimetal. In acest context. apeleazǎ la o soluţie constructivǎ ineditǎ. Fig. I-13. reprezintǎ practic . nu se modificǎ. L. pe seama cǎrora se obţine la capǎtul liber. I-14 se constatǎ cǎ zona „1” a lamelei bimetal. Aceastǎ soluţie se foloseşte atât la elementele de protecţie sensibile la valorile curentului din circuit. cât şi în cazul releelor de timp cu bimetal. I-13 : Lamelǎ bimetal martor pentru compensarea variaţiilor temperaturii ambiante O altǎ posibilitate de a realiza compensarea variaţiilor temperaturii ambiante la funcţionarea releelor sau a declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal. de obicei. v. fu. I-14. LBA. care modificǎ poziţia iniţialǎ a lamelei bimetal. de secţiune transversalǎ mai mare. aşa cum se vede în Fig. identicǎ cu lamela bimetal activǎ. sau cu un fluid ce trebuie controlat. având secţiunea transversalǎ mai micǎ. care necesitǎ de obicei o lamelǎ bimetal martor. LBM la temperatura ambiantǎ. inacceptabile pentru numeroase aplicaţii. care pot fi utilizate. reprezintǎ o sursǎ de erori. în timp ce zona „2”. I-14 : Lamelǎ bimetal specialǎ pentru compensarea variaţiilor temperaturii ambiante In cazul soluţiei prezentate în Fig. este mai puţin sensibilǎ la încǎlzirea prin efect JouleLenz datoratǎ curentului „I” ce o parcurge. care este încǎlzitǎ pe seama efectului Joule-Lenz datorat curentului care o parcurge. astfel încât sǎgeata utilǎ.Funcţionarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal are la bazǎ procese de încǎlzire a acestora. Fig. astfel încât reprezintǎ de fapt lamela bimetal martor. deci modificǎ de fapt cursa liberǎ la capǎtul liber al acesteia. Fig. o sǎgeatǎ f. variaţiile de temperaturǎ ale mediului ambiant. o forţǎ F şi un lucru mecanic.

rel. (I-28) aşa cum se poate observa în Fig. (I29) dar se apeleazǎ în plus la un sistem de sacadare. v. I-15 : Evoluţia în timp a sǎgeţii lamelei bimetal Pentru a evita funcţionarea incertǎ. care este proporţionalǎ practic cu sǎgeata „f” obţinutǎ la capǎtul ei liber.95) fmax . Asigurarea acţiunii bruşte a releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal Utilizarea releelor şi a declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal se bazeazǎ pe creşterea supratemperaturii acesteia. I-16. care teoretic se obţin dupǎ un timp ce tinde la infinit: ϑ( t ) = ϑmax (1 − e − t T ) . 2. cu resort şi poziţie de „punct mort”. (I-16). cum este prezentat în Fig. 3. (I-20) sau (I-24). este însǎ cu atât mai lentǎ cu cât ne apropiem de valorile lor maxime. ce este asociatǎ cu sǎgeata maximǎ a acesteia. ca şi a sǎgeţii utile a lamelei bimetal. Funcţionarea dispozitivului astfel compensat corespunde deplasǎrii zonei „2” faţǎ de zona „1”. .9-0. se propune ca acţionarea dispozitivului la sǎgeata f*: f* = (0. Evoluţia fenomenelor termice de încǎlzire. la supratemperatura maximǎ a lamelei bimetal. 1. Fig. I-15.lamela bimetal activǎ.

care trebuiesc eliminate prin detensionare (cicluri termice şi tratamente de recoacere). ceea ce conduce la apariţia unor tensiuni interne în aceste materiale. tehnologiile complexe de realizare a materialelor termobimetalice implicǎ încǎlziri şi rǎciri repetate. este deterioratǎ. care dezvoltǎ forţa FR. înainte de utilizarea lor. prin încǎlziri datorate unor curenţi de valori convenabile. completate cu procese de laminare. urmate de rǎciri controlate. In plus. pentru a obţine dimensiunile geometrice dorite. f*. Schema de principiu a unui releu trifazat de suprasarcinǎ cu lamelǎ bimetal este indicatǎ în Fig. La rǎcirea lamelei bimetal. când poziţia de „punct mort” (cu lamela bimetal şi axa resortului în prelungire). Subectul 69 1. aceasta revine singurǎ (automat) în poziţia iniţialǎ de „punct mort”.Fig. Posibilitǎţi de utilizare a lamelelor bimetal Utilizarea releelor şi declanşatoarelor cu lamelǎ bimetal presupune reproducerea preciziei dorite la fiecare acţionare. I-17. . astfel încât la capǎtul liber se poate efectua. Aplicaţia cea mai des utilizatǎ a lamelelor bimetal se referǎ la realizarea releelor şi a declanşatoarelor de curent de suprasarcinǎ. care rǎmân în domeniul deformaţiilor elastice. nu este eficientǎ decât dupǎ ce lamela bimetal în funcţionare depǎşeşte o anumitǎ sǎgeatǎ. pentru aceleaşi valori ale supratemperaturii de lucru. sau se apeleazǎ în acest scop la rearmarea dispozitivului. deci realizarea de fiecare datǎ a aceloraşi valori ale sǎgeţii utile. I-16 : Lamelǎ bimetal cu dispozitiv de sacadare Prezenţa resortului precomprimat. ceea ce implicǎ în primul rând eforturi mecanice asociate funcţionǎrii. prin intervenţia unui operator. brusc. obţinutǎ pe seama efectului Joule-Lenz. un lucru mecanic. Uneori se apeleazǎ la detensionarea lamelei bimetal.

comandând deconectarea circuitului în care sunt incluse aceste relee.5 secunde pentru supracurenţi de 6 In.deconectarea decurge în timp mai mare de 2 ore. cǎtrepiesa 3. pentru compensarea erorilor de funcţionare datorate variaţiei temperaturii ambiante. prin intermediul piesei electroizolante 1. dar şi o lamelǎ bimetal martor. cu bascularea contactului mobil din poziţia 4 în poziţia 5. . definite astfel: .deconectarea decurge în timp mai mare de 2 minute. acesta basculeazǎ brusc. dar mai mic de 2 ore.deconectarea decurge în timp mai mic de 2 minute pentru supracurenţi de 1. dupǎ o funcţionare reuşitǎ.Fig.05 In. M. prezentând avantajul cǎ se controleazǎ toate cele trei faze ale circuitului respectiv. cǎtre poziţia 5. un asemenea bloc de relee de suprasarcinǎ cu lamele bimetal. conform unei caracteristici de protecţie de tip dependent tipizate. I-17 : Bloc trifazat de relee termice de suprasarcinǎ cu bimetal Se observǎ cǎ sunt utilizate trei lamele bimetal active. De asemenea. corespunzǎtoare situaţiei „acţionat”.2 In. In momentul în care valorile preconizate ale curentului din circuit sunt depǎşite.6-1) In. revenirea în starea iniţialǎ se poate realiza automat. deci cǎtre contactul blocului de relee. sau prin apǎsarea butonului de revenire (Rev). .deconectarea decurge în timp mai mic de 0. Existǎ şi soluţii constructive . pentru supracurenţi de 1. pentru supracurenţi de 1. care defineşte practic sǎgeata liberǎ a lamelelor active în raport cu piesa 1. Principalele aplicaţii ale acestor dispozitive se referǎ la protecţia instalaţiilor ce conţin contactoare electromagnetice pentru alimentarea motoare electrice. de sǎgeatǎ f. Menţionǎm faptul cǎ. câte una pe fiecare fazǎ a circuitului.5 In. pe faza S de exemplu. lamela bimetal corespunzǎtoare se deformeazǎ şi transmite mişcarea. de cǎtre operator. Atunci când axa resortului 2 depǎşeşte axa tijei pe care sa gǎseşte contactul mobil. care se gǎseşte în poziţia 4. . este prevǎzut cu un dispozitiv de reglaj pentru domeniul Ir = (0. în urma rǎcirii lamelei bimetal.

Fig. lamela bimetal ocupǎ poziţia 2 şi întrerupe contactul electric dintre piasele 3 şi 4. I-18 : Dispozitiv de protecţie a înfǎşurǎrilor maşinilor electrice cu lamelǎ bimetal Un asemenea ansamblu conţine lamela bimetal 1. . Fig. cum sunt blocurile cu lamele bimetal diferenţiale. prezentat în Fig. care încǎlzitǎ are poziţia 2. se poate apela la soluţia lamelelor subţiri suprapuse. Un alt exemplu de dispozitiv de protecţie cu lamelǎ bimetal este cel folosit pentru controlul încǎlzirii înfǎşurǎrilor maşinilor electrice. sau la o temperaturǎ sub limita de funcţionare. cu dimensiunile de gabarit de (3x6x30) [mm3]. practic un contact cu lamelǎ bimetal. asigurând totuşi valori suficient de mari ale sǎgeţii active la consum redus de material bimetalic. In domeniul curenţilor nominali de ordinul a 10 [A] şi pentru funcţia de declanşator. Lamela bimetal permite şi realizarea unui dispozitiv de protecţie şi de semnalizare la apariţia supratensiunilor în circuitele de telecomunicaţii. fie în circuitul de comandǎ al bobinei contactorului electromagnetic care asigurǎ alimentarea motorului de exemplu. conectat fie în serie cu înfǎşurarea protejatǎ. putând fi parcursǎ de curentul I. Ansamblul este plasat într-o carcasǎ metalicǎ. I-18. deoarece elementele 5 şi 6 sunt electroizolante.mai performante. sprijinindu-se pe opritorul electroizolant 6. I-19. v. pentru a se adapta la valori mai mari ale curentului din circuitele de protejat. asemenea blocuri de relee de suprasarcinǎ pot fi utilizate şi cu şunt sau cu transformator de curent. Atunci când lamela bimetal este rece. Deoarece practic fiecare dintre lamelele bimetal active sunt accesibile. 7. Pentru o temperaturǎ a înfǎşurǎrilor maşinii electrice care depǎşeşte valoarea admisibilǎ. în construcţia întrerupǎtoarelor automate de joasǎ tensiune. care însǎ nu s-au generalizat ca utilizare. realizatǎ din aluminiu de exemplu. pentru a scǎdea gabaritul ansamblului. ea asigurǎ legǎtura electricǎ între piesele de contact 3 şi 4.

. amplasate în interiorul tubului de sticlǎ 3. asigurând punerea la pǎmânt a supratensiunii. Fig. Lamelele bimetal sunt utilizate pentru realizarea unei game largi de dispozitive diferite. când între lamela bimetal şi contactele 2 se amorseazǎ o descǎrcare electricǎ. aceasta se deformeazǎ şi ocupǎ poziţia 1*. La dispariţia undei de supratensiune. lamela bimetal revine în poziţia iniţialǎ şi întrerupe punerea la pǎmânt. care este alimentatǎ cu un curent constant (de la o sursǎ de tensiune constantǎ). I-20. cum ar fi releele de timp. umplut eventual cu gaz luminiscent. I-20 : Releu de timp cu lamelǎ bimetal Lamela bimetal activǎ 1. Fig. care modificǎ valoarea sǎgeţii libere. realizând contactul cu lamela bimetal martor. care corespunde sǎgeţii active (de valoare maximǎ δ). iar lamela bimetal fiind parcursǎ de curent se încǎlzeşte şi dobândeşte forma 1*. realizatǎ prin conexiunea 5. I-19 : Dispozitiv de protecţie împotriva supratensiunilor în telecomunicaţii Acest ansamblu cuprinde lamela bimetal 1. v. astfel încât dupǎ un timp.Fig. în condiţii normale nu atinge piesele de contact 4. 2. pânǎ la atingerea elementelor care realizeazǎ contactul electric. prins pe lamela bimetal martor 2. se încǎlzeşte pe seama rezistenţei R. Reglarea timpului de acţionare se realizeazǎ printr-un şurub de reglaj 3. pentru a semnaliza funcţionarea la apariţia unei unde de supratensiune pe liniile conectate la bornele 4. care.

. situate faţǎ în faţǎ în zona întrefierului se numesc piese polare. 4-întrefier Se remarcǎ faptul cǎ în cazul ultimului desen din Fig. Fig. în energie a câmpului magnetic. 4.bobina (de tensiune sau de curent). fiind bine adaptaţi pentru acţionarea aparatelor electromagnetice de comutaţie.miezul feromagnetic. Variantele de electromagneţi prezentate în desenele anterioare corespund unor miezuri feromagnetice neramificate. ce pot fi identificate în Fig. II-1 : Pǎrţile componente ale unui electromagnet 1-bobina. cât şi ca elemente de protecţie (relee) sau de automatizare (de execuţie). care transformǎ energia electricǎ primitǎ de o bobinǎ de la o sursǎ de alimentare. II-2 prezentǎm exemple de electromagneţi cu circuit magnetic ramificat. în sensul micşorǎrii întrefierului. de tip E-I cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ . 1. In plus semnalǎm faptul cǎ porţiunile feromagnetice ale miezului. Principalele pǎrţi componente ale electromagneţilor. II-1. care este eventual amplasatǎ pe o carcasǎ . ce cuprinde elemente fixe. (existǎ şi întrefieruri parazite. Clasificare. 1. 2-miezul feromagnetic. situat între elementele fixe şi cele mobile ale miezului. 3-armǎtura mobilǎ. electromagneţii fiind uneori folosiţi pentru a genera un câmp magnetic în zona întrefierului. cu funcţionare în curent continuu sau în curent alternativ. dar şi elemente mobile. localizatǎ mai ales la nivelul întrefierului de lucru şi concretizatǎ în acţiuni mecanice (forţe sau cupluri) care pot realiza deplasǎri utile. 3. Generalitǎţi. . sunt : . dar în Fig. cum este armǎtura mobilǎ. II-1 lipseşte armǎtura mobilǎ. predeterminate şi univoce. Variante constructive şi pǎrţi componente Electromagneţii sunt definiţi ca fiind dispozitive. Sursa de alimentare poate fi de tensiune sau de curent. (cu mişcare de rotaţie sau de translaţie). 2.întrefierul de lucru. 2. mult mai mici).Subectul 70 ELECTROMAGNETI Electromagneţii sunt ansambluri larg utilizate în electrotehnicǎ sau/şi în automaticǎ. intervenind atât ca surse de energie.

sau divizatǎ în douǎ semibobine conectate de obicei în serie. fluxurile magnetice de dispersie contribuie la realizarea forţelor (cuplurilor) mecanice active. Fig. în timp ce pentru elecctromagneţii cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ bobinei aceste fluxuri reprezintǎ doar pierderi magnetice. Bobina electromagnetului poate fi unicǎ. aşa cum s-a prezentat anterior. se impune calculul magnetic cu considerarea solenaţiei aferente ca fiind uniform distribuitǎ. 4-întrefierul de lucru Din punctul de vedere al construcţiei şi funcţionǎrii miezului feromagnetic. deoarece erorile de calcul devin prea mari. II-3. când sunt numiţi electromagneţi polarizaţi.bobinei şi respectiv de tip plonjor. electromagneţii pot fi realizaţi cu o singurǎ sursǎ de solenaţie (bobinǎ) . Astfel pentru electromagneţii cu armǎturǎ mobilǎ interioarǎ bobinei. 2-opritorul. . dar şi cu mai multe surse de solenaţie (bobine sau magneţi permanenţi). Semnalǎm în plus faptul cǎ asemenea circuite magnetice pot fi simetrice sau asimetrice. 3-armǎtura mobilǎ. Fig. II-2 : Electromagneţi cu circuit magnetic ramificat 1-bobina. In cazul electromagnetului de tip plonjor. v. cu armǎturǎ mobilǎ interioarǎ bobinei. Funcţionarea electromagneţilor este influenţatǎ de geometria miezului feromagnetic. De asemenea pentru situaţiile în care bobina este dispusǎ pe dimensiunea mai mare a miezului feromagnetic (adesea nu se poate evita acest lucru din considerente tehnologice). acesta poate funcţiona chiar cu circuit magnetic deschis. fǎrǎ a beneficia de avantajele ipotezei care o considerǎ concentratǎ. când va avea doar bobina 1 şi plonjorul 3.

c.p. aceştia putând funcţiona în c.c. (de obicei electromagneţii de c.a.) sau din tole (obişnuit în c. Clasificarea electromagneţilor d.c.a.). (de obicei electromagneţii de c. în primul caz bobina fiind „înaltǎ” sau „suplǎ” în timp ce în al doilea caz bobina este de obicei „joasǎ”. Prezenţa sursei de polarizare conferǎ particularitǎţi funcţionale speciale pentru electromagnaţii polarizaţi.rapizi. la acestea adǎugându-se solenaţia generatǎ de înfǎşurǎrile de lucru.). MǍRIMI ŞI RELAŢII DE BAZǍ ÎN STUDIUL ELECTROMAGNEŢILOR Elementele de bazǎ ale unui electromagnet sunt: .2 secunde. utilizaţi într-o gamǎ încǎ mai largǎ de tipodimensiuni. Up.v.).). alimentate de lasursa de tensiune Ul.ultrarapizi. 2. adaptate pentru o mare diversitate de aplicaţii.a. cu timpi de acţionare de ordinul 10-2 secunde.c.) sau cu flux constant (ipotezǎ preferatǎ pentru electromagneţii de c.Fig. .. iar la limitǎ una singurǎ şi cu rezistenţǎ electricǎ mai micǎ desigur faţǎ de bobinele de tensiune). clasice sau ultramoderne. se remarcǎ impresionanta variatate de forme constructive de electromagneţi. Clasificarea electromagneţilor poate considera de asemenea şi considerând circuitul bobinei. In virtutea celor prezentate mai sus. Dupǎ valorile timpului de acţionare electromagneţii pot fi: . care sunt sensibili la sensul mǎrimii de lucru şi eventual pot „memora” ultima stare de funcţionare. sau în c. deosebind pe de o parte electromagneţi cu bobinǎ de tensiune (cu spire numeroase şi subţiri) şi respectiv electromagneţi cu bobinǎ de curent (cu spire puţine. cu acţionare în timp de ordinul milisecundelor (de obicei electromagneţii polarizaţi). iar în al doilea sursa de polarizare este o bobinǎ alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune continuǎ. al miezului feromagnetic mai evidenţiazǎ posibilitatea realizǎrii acestuia din fier masiv (de obicei în c. 2. cu timpi de acţionare de ordinul 0. II-3 : Electromagneţi polarizaţi In primul desen sursa de solenaţie de polarizare este un magnet permanent (N-S).d.lenţi. electromagneţii pot funcţiona cu solenaţie constantǎ (ipotezǎ valabilǎ pentru electromagneţii de c.a.1-0. Dupǎ ipotezele care pot fi acceptate în legǎturǎ cu studiul lor. .

care reprezintǎ circuitul magnetic.armǎtura mobilǎ şi accesoriile aferente. In cele ce urmeazǎ vom urmǎri succesiv mǎrimile şi relaţiile de bazǎ ce intervin în studiul acestor componente. II-1. v. ataşatǎ electromagneţilor cu bobinǎ de tensiune. pentru un miez de tip U-I. II-4 : Scheme echivalente pentru circuitul electric al electromagneţilor In cele ce urmeazǎ ne vom referi doar la schema echivalentǎ derivaţie. Fig. II-4. proprie bobinelor de curent. conform unei relaţii care. Deplasarea armǎturii mobile în timpul funcţionǎrii electromagneţilor. L[δ(t)]. cum se aratǎ în Fig. care reprezintǎ ansamblul mecanic. care este o bobinǎ realǎ (cu rezistenţǎ de „pierderi”).bobina. 1. dar concluziile şi observaţiile pot fi cu uşurinţǎ adaptate pentru schema echivalentǎ serie. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ cu privire la circuitul electric al electromagneţilor Circuitul electric al electromagneţilor se referǎ desigur la circuitul bobinei acestora. cǎreia i se poate ataşa o schemǎ echivalentǎ serie sau derivaţie.miezul. i-curentul ce parcurge spirele bobinei. (II- 2) în care N este numǎrul de spire al bobinei. face ca valorile inductanţei bobinei. 2.. (II- 1) care devine succesiv: Ψ (δ) NΦ(δ) L(δ) = = = i i N ( Ni) N2 N2 k ℜ = = =  2δ i ℜ δ + ℜ Fe δ+a + Fe µ o S µ Fe S . δvaloarea întrefierului. ca şi particularitǎţile specifice lor. este de forma: L= Ψ i . Ψ -fluxul magnetic total. sǎ se modifice de asemenea în timp. dupǎ o lege de mişcare δ(t). Φ -fluxul magnetic ( cu relaţia cunoscutǎ Ψ = NΦ ). Subectul 71 2. .  Fe -lungimea circuitului magnetic din fier a pentru miezul . . Fig. care reprezintǎ circuitul electric.

considerat. (II-4) în timp ce pentru durata mişcǎrii armǎturii mobile aceastǎ ecuaţie se preferǎ a fi scrisǎ sub forma: dΨ(δ) + Ri = u ( t ) dt sau L(δ) di dL (δ) +i + Ri = u ( t ) dt dt . respectiv a= µ 1  Fe o 2 µ Fe . se poate scrie sub forma: Lo di + Ri = u ( t ) dt sau L1 di + Ri = u ( t ) dt . II-5. este de forma prezentatǎ în Fig. astfel încât constantele „k” şi „a” au în acest caz expresiile: N 2 µo µFe S k= 2 . Fig. II-5 : Dependenţa inductanţei bobinei de întrefier la electromagneţi Ecuaţia care descrie comportarea electricǎ a circuitului bobinei unui electromagnet atunci când armǎtura sa mobilǎ nu se deplaseazǎ (deci pentru poziţia sa iniţialǎ la întrefier maxim. (II-5) respectiv sub forma echivalentǎ: . µo şi µFe-permeabilitatea magneticǎ a aerului din întrefier şi respectiv a fierului din miezul de secţiune transversalǎ S. (II-3) Curba tipicǎ de variaţie a inductanţei L a bobinei unui electromagnet în raport cu întrefierul δ. δo sau pentru poziţia sa finalǎ de „acţionat”.

iar modul de trecere de la întrefierul inţial la cel final poate urmǎri una dintre curbele sugerate în . care se realizeazǎ dupǎ curba 3. astfel încât cu cât aceastǎ vitezǎ este mai mare.. (II-7) rezultǎ : L(i) = Ψ(i) = a 1 − a 3i 2 i . (II-8) ( Dacǎ se considerǎ curbele Ψi) pentru valori diferite ale întrefierului. De remarcat faptul cǎ valorile inductanţei bobinei electromagneţilor. la întrefierul final δn. care pune în evidenţa viteza „v” de deplasare a armǎturii mobile.L(δ) (II-6) di dL (δ) dδ +i ⋅ + Ri = u ( t ) dt dδ dt . II-6. acţionarea corespunde trecerii de la curba corespunzǎtoare întrefierului iniţial. Dacǎ se acceptǎ aproximarea caracteristicii Ψi) cu o parabolǎ cubicǎ: Ψ(i) = a 1 ⋅ i − a 3 ⋅ i 3 . δo>δ1>. δo. deci de fapt de nivelul de saturaţie a ( miezului feromagnetic. depind şi de valorile curentului ce parcurge spirele bobinei.. vor fi mai importante. cu dδ =v dt . (haşuratǎ) din desenul alǎturat. perturbaţiile de comportare electricǎ datorate mişcǎrii. date în Fig. II-6 : Cu privire la acţionarea electromagneţilor Lucrul mecanic ce poate fi efectuat de armǎtura mobilǎ a electromagnetului la „acţionare” este proporţional cu suprafaţa „S”.>δn ≅ 0 . Fig.

cu respectarea eventualǎ a ipotezelor de funcţionare anunţate anterior. cum se prezintǎ în Fig. secţiunea transversalǎ S şi permeabilitatea magneticǎ µ. care face sǎ corespundǎ fluxul magnetic Φ .Fig. Subectul 72 . se scrie: Um = ℜ ⋅ Φ (II-10) în care reluctanţa magneticǎ. Practic bobina electromagneţilor este deci un element dual. II-7. pe seama solenaţiei proprii bobinei ale cǎrei spire sunt parcurse de curentul „i”. respectiv prin solenaţia produsǎ în circuitul magnetic de cele „N” spire. (II-9) unde B [T] reprezintǎ inducţia magneticǎ. reprezintǎ un ansamblu de materiale feromagnetice. este: ℜ=  µ ⋅S [A] . II-6. (II-11) Pentru o porţiune de circuit magnetic de lungime  şi de secţiune variabilǎ. relucţanţa magneticǎ ℜ se evalueazǎ cu ajutorul relaţiei: Fig.rezistenţei R şi respectiv solenaţia F .curentului I. Fluxul magnetic Φ [Wb]. Legea lui Ohm pentru circuite magnetice. iar S [m2]-secţiunea transversalǎ a miezului feromagnetic. . reluctanţa magneticǎ ℜ . 2. Calculul circuitelor magnetice are la bazǎ analogia electric-magnetic. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ pentru circuitul magnetic al electromagneţilor Circuitul magnetic al electromagneţilor.tensiunii electromotoare E. 2. care intervine prin parametrii R şi L(δ) în circuitul electric de alimentare. Um. F = Ni. pentru o porţiune omogenǎ şi izotropǎ de material feromagnetic având lungimea  . care permite definirea cǎderii de tensiune magneticǎ. II-7 : Cu privire la reluctanţa magneticǎ . care asigurǎ suportul fizic pentru trecerea fluxului magnetic cǎtre zona activǎ a întrefierului de lucru. se poate calcula cu relaţia: Φ = B ⋅S [Wb] . la flux constant sau la solenaţie constantǎ (curent constant).

inducţia magneticǎ B(x). apeleazǎ la o schemǎ magneticǎ echivalentǎ de forma celei din Fig. intensitatea câmpului magnetic. II-1. .ℜ= ∫  0 dx µ( x ) ⋅ S( x ) . surselor care intervin pe acele ramuri: ∑ℜi ⋅ Φi =∑Fj i =1 j=1 o p . care se enunţǎ astfel: . Λ: Λ= 1 ℜ . (II-14) Semnalǎm faptul cǎ în zona de trecere a fluxului magnetic de la piesele feromagnetice la întrefieruri (aer). de tipul celui prezentat în Fig. intervine „umflarea” liniilor de câmp magnetic. (II-16) Calculul unui circuit magnetic neramificat de tip U-I. folosind relaţiile: B( x ) = Φ S( x ) . reprezintǎ permeanţa magneticǎ. µ( x ) = B( x ) H( x ) . In cazul circuitelor magnetice ramificate se folosesc teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice. H(x). ce intervin pe ramurile unui ochi al unui circuit magnetic ramificat. incidente unui nod de circuit magnetic. ceea ce face mai dificilǎ evaluarea premeanţelor (a reluctanţelor) aferente. II-8. este nulǎ. (II-13) Inversul reluctanţei magnetice ℜ. corespunzǎtoare caracteristicii de magnetizare B(H) a materialului miezului şi raportul ( lor.suma algebricǎ a fluxurilor magnetice Φi . este egalǎ cu suma algebricǎ a solenaţiilor Fj . (II-12) unde µ(x) se defineşte considerând succesiv. ce reprezintǎ prima teoremǎ a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice: ∑Φ i =1 n i =0 . H(x) folosind curba B(H) . pentru fiecare valoare a secţiunii transversale S(x). ℜi ⋅ Φ i . µ x ) . (II-15) suma algebricǎ a cǎderilor de tensiune magneticǎ.

dar şi prin solenaţia concentratǎ. scrisǎ sub forma: ∫ H ⋅ d  = ∑ H i ⋅ i C i =1 n . ceea ce implicǎ considerarea unor suprafete de calcul pentru piesele polare. ℜ . conform metodei Roters. De subliniat faptul cǎ evaluarea reluctanţelor magnetice ale întrefierurilor trebuie sǎ considere „umflarea” liniilor de câmp magnetic în zona de trecere de la miezul feromagnetic la zona de aer. ce corespund practic unei partiţii de calcul asociate circuitului magnetic real. cum sunt metoda elementelor finite sau.Calculul circuitelor magnetice aferente electromagneţilor decurge cu o precizie acceptabilǎ dacǎ se considerǎ neliniaritatea caracteristicii de magnetizare a materialului miezului feromagnetic B(H) şi dispersia magneticǎ. care este de 1010-1014). . Progresele tehnicii de calcul au permis dezvoltarea unor metode numerice pentru abordarea problemelor specifice câmpurilor (electrice. mai nou. (II-17) unde C este conturul pe care se închid liniile de câmp magnetic. ca şi neglijarea fluxurilor magnetice de dispersie (deşi dispersia magneticǎ este de fapt importantǎ.Fig. II-8 : Schema magneticǎ echivalentǎ pentru un electromagnet Schema magneticǎ echivalentǎ a circuitului magnetic pentru un electromagnet de tip U-I. ℜ sau ℜ ). Acest calcul este mai rapid pentru circuite magnetice neramificate. faţǎ de gradul de comutaţie electricǎ cu contacte. cu observaţia cǎ de fapt produsul (Hi ⋅ i ) reprezintǎ cǎderea de tensiune magneticǎ pe porţiunea „i” a circuitului magnetic. ℜ . F (care 0 δ a 1 δ 1 fizic este uniform distribuitǎ. în condiţiile în care gradul de comutaţie magneticǎ este de doar 103-105. datǎ mai sus. ce se referǎ la „n” porţiuni ale circuitului magnetic. de lungime i şi parcurse de câmpul magnetic Hi. Semnalǎm şi forma discretǎ a legii circuitului magnetic. aplicabilǎ pentru calcululmai precis al miezului electromagneţilor. care substituie integrala cunoscutǎ cu sume. Parametrii concentraţi ai miezului magnetic intervin în schema magneticǎ echivalentǎ prin reluctanţe * * magnetice ( ℜ . ℜ . De remarcat şi cǎ aceastǎ formǎ a legii circuitului magnetic substituie parametrii concentraţi cu parametri distribuiţi. dar laborios pentru circuite magnetice ramificate şi eventual asimetrice. metoda volumelor finite de exemplu. magnetice sau termice). implicǎ acceptarea ipotezelor cu privire la considerarea parametrilor circuitului magnetic ca fiind concentraţi (deşi aceştia sunt de fapt uniform distribuiţi). pe coloana pe care este amplasatǎ bobina).

Semnalǎm de asemenea faptul cǎ la funcţionarea în cure nt alternativ a circuitelor magnetice şi mai ales în cazul utilizǎrii spirelor în scurtcircuit, intervine obişnuit un defazaj între mǎrimile magnetice aferente miezului feromagnetic (solenaţie şi flux magnetic), care de obicei este ignorat în calculul acestora, cu excepţia situaţiilor în care ne referim la aplicaţii speciale.

Subectul 73
2. 2. 2. 1. Punct optim de funcţionare pentru un circuit magnetic neramificat Se considerǎ un electromagnet cu miez de tip U-I, prevǎzut cu o bobinǎ de tensiune care produce o solenaţie F, alimentat de la o sursǎ de tensiune continuǎ, aşa cum este cel prezentat în Fig. II-9.

Fig. II-9 : Cu privire la punctul optim de funcţionare pentru un miez magnetic In cazul electromagneţilor, energia câmpului magnetic, Wmagnδ, este localizatǎ în principal la nivelul întrefierului de lucru, δ, având o valoare care anunţǎ potenţialul lucru mecanic ce se poate efectua prin deplasarea armǎturii lor mobile, energie care este deci de dorit a fi cât mai mare, pentru o configuraţie datǎ a miezului magnetic, putându-se evalua cu ajutorul relaţiei:
Wmagn δ = Φ2 ⋅ δ 2 ⋅µo ⋅ S

,

(II-18)

putându-se afirma cǎ aceasta este proporţionalǎ cu produsul ( Φ 2 ⋅ δ ). Dacǎ se impune condiţia ca derivata sǎ fie nulǎ, ceea ce implicǎ valori de extrem pentru Wmagnδ:
dW magn δ =0

19) se obţine:
2 ⋅ Φ ⋅ δ + Φ2

,

(II-

dδ = 0 şi deci dΦ

dδ 2 ⋅δ =− dΦ Φ

,

(II-20)

cu semnificaţia cǎ existǎ o interdependenţǎ între poziţia armǎturii mibile, δ şi valoarea fluxului magnetic din miez, Φ .

Dacǎ se considerǎ acum solenaţia dezvoltatǎ de bobina electromagnetului, F, ca având o componentǎ corespunzǎtoare circuitului magnetic din fier, FFe şi o componentǎ corespunzǎtoare întrefierului de lucru, Umδ, se poate scrie relaţia: F = FFe + Umδ 21) care, dupǎ împǎrţirea la lungimea circuitului magnetic din fier,  Fe , defineşte solenaţia raportatǎ, f, rezultând: f = HFe + fδ 22) Deoarece se acceptǎ obişnuit cǎ funcţionarea electromagneţilor de curent continuu decurge la solenaţie constantǎ, prin derivarea relaţiei (II-21) în raport cu variabila Φ se obţine:
dF dFFe dU mδ = + =0 dΦ dΦ dΦ

,

(II-

,

cu

f = F/  Fe , HFe = FFe/  Fe , fδ =Umδ/  Fe

.

(II-

,

(II-

23)

ce se poate scrie sub forma echivalentǎ:
dFFe dU mδ 2⋅δ =− = = ℜδ dΦ dΦ µo ⋅ S

.

(II-

24) Considerând acum relaţiile: dFFe =d(  Fe ⋅ H Fe )= (II-25) condiţia (II-24) devine:
dB Fe  dB = = Fe = tgβ = const . dH Fe dH S ⋅ ℜδ

F e ⋅ dH

Fe

şi

d Φ = S dBFe

,

(II-26) Valorile tgβ sunt evident constante, pentru o configuraţie datǎ a miezului feromagnetic, iar punctul optim de funcţionare pentru acest miez feromagnetic, este acela pentru care tangenta la caracteristica de magnetizare a materialului magnetic, B(H), are panta tgβ, unghi care este respectat şi de dreapta care uneşte punctul de abscisǎ f, cu punctul de funcţionare, M, vezi Fig. II-10.

Fig. II-10 : Cu privire la punctul optim de funcţionare pentru un miez feromagnetic neramificat Semnalǎm faptul cǎ, pe seama considerentelor prezentate mai sus, stau la baza realizǎrii unui calcul expeditiv al circuitelor magnetice neramificate, cu o precizie acceptabilǎ, folosind metoda raportǎrii. Principalele probleme care se pun cu privire la calculul unor asemenea circuite magnetice (cu armǎturǎ mobilǎ exterioarǎ bobinei), sunt legate de considerarea neliniaritǎţii caracteristicii de magnetizare a materialului miezului, respectiv de considerarea dispersiei magnetice, cu dificultǎţi deosebite pentru cazul circuitelor magnetice ramificate nesimetrice. Pentru miezurile feromagnetice ale electromagneţilor de c.a. calculul decurge similar în primǎ aproximaţie, dar uneori trebuie sǎ se ţinǎ seama de reactanţa magneticǎ, ce completeazǎ reluctanţa magneticǎ consideratǎ obişnuit, care intervine pe seama înfǎşurǎrilor (eventual în scurtcircuit) şi care conduce la obţinerea unui anumit defazaj între solenaţia magneticǎ şi fluxul magnetic din miez.

subectul 74
2. 2. 3. Mǎrimi şi relaţii de bazǎ referitoare la ansamblul mecanic al electromagneţilor Ansamblul mecanic al electromagneţilor cuprinde armǎtura mobilǎ a acestora, ca şi toate elementele ataşate acesteia, considerându-le şi pe cele cu rol de susţinere sau de ghidare a mişcǎrii sale univoce. Pentru evaluarea stǎrii de mişcare la nivelul armǎturii mobile a unui electromagnet, se impune definirea acţiunilor mecanice utile (forţe sau cupluri de atracţie), ca şi a acţiunilor mecanice rezistente, care se opun mişcǎrii, (frecǎri, mase în mişcare, resorturi antagoniste etc.). Astfel, pentru un aparat electromagnetic de comutaţie, de tip contactor de c.a., cu mişcare de translaţie a ansamblului mobil (realizatǎ cu ajutorul unui electromagnet), aşa cum sugereazǎ desenul din Fig. II-12a, diagramele forţelor active, F(δ) şi rezistente, FR(δ) sunt date în Fig. II-12b.

II-12 : Cu privire la ansamblul mecanic al unui electromagnet Forţele active sunt reprezentate chiar de forţa de atracţie care intervine asupra armǎturii mobile 3 la alimentarea bobinei 1. mai mare decât forţa rezistentǎ maximǎ. 5. este definitǎ practic de suprafaţa S dintre curbele F(δ) şi FR(δ). se poate scrie sub forma: m* d2x dx + ε ⋅ ( ) α + k ⋅ x = F( x ) − FR ( x ) 2 dt dt . Mişcarea ansamblului mobil (a armǎturii mobile a electromagnetului). eventual masa redusǎ conform analizei cinematice a ansamblului. datoritǎ magnetizǎrii miezului feromagnetic 2. F(x) – caracteristica electromecanicǎ a electromagnetului. (II-36) unde componenta ε( dx α ) se referǎ la forţele rezistente de naturǎ vâscoasǎ. de frecare. kx – forţa elasticǎ a resortului antagonist.Fig. sau datorate resorturilor elastice. fiind condiţionatǎ de valori ale forţelor active superioare forţelor rezistente (forţa portantǎ a electromagnetului. mai mare decât forţa rezistentǎ iniţialǎ. care realizeazǎ atingerea pieselor fixe de contact. cum sunt cele „antagoniste” 4 (care contribuie la cursa de revenire a armǎturii mobile în poziţia iniţialǎ dupǎ o acţionare). Fi. iar FR(x) – totalitatea celorlalte . 6. se deplaseazǎ şi traversa contactelor mobile. ecuaţia de mişcare la acţionare. curba F(δ) fiind numitǎ şi caracteristicǎ electromecanicǎ a electromagnetului. Forţele rezistente sunt cele de greutate. FRm. m*. Fp. ce depind de dt viteza de deplasare la un exponent supraunitar. în sensul micşorǎrii întrefierului. apelându-se în acest caz la ruperea dublǎ a arcului electric de comutaţie. FRi). Considerându-se o masǎ de mişcare echivalentǎ. care decurge dupǎ direcţia x. tinzând sǎ micşoreze întrefierul δ. La atragerea armǎturii mobile a electromagnetului. la o valoare δ1 a întrefierului. dar şi forţa activǎ iniţialǎ.

care stǎ la baza realizǎrii unei game largi de relee electromagnetice. respectiv ale fluxului magnetic din miez. care sugereazǎ totuşi faptul cǎ aceastǎ comportare mecanicǎ. pentru o valoare datǎ a tensiunii de alimentare U. U. ale inductanţei bobinei. care se scrie sub forma echivalentǎ: 2 Ω o ⋅ Yo = 1 B o ⋅ Ψo2 2 . Caracteristica de tip releu pentru electromagneţi Sistemele de ecuaţii diferenţiale neliniare care descriu comportarea electromagneţilor. aşa cum indicǎ relaţia (II-6). pentru fiecare valoare a acesteia vor corespunde perechi de valori (Yo. pe durata deplasǎrii armǎturii lor mobile.forţe rezistente ce se opun mişcǎrii. cum este m* în anumite situaţii). pot fi folosite cu succes pentru analiza comportǎrii lor în regim tranzitoriu (la „acţionare” sau la „revenire”). v. Aceasta este evident o ecuaţie diferenţialǎ neliniarǎ (eventual cu coeficienţi variabili. permiţând chiar optimizarea construcţiei acestor dispozitive. A o ⋅ Ψo = U + C o ⋅ Yo ⋅ Ψo . U) = . depinde esenţial de comportarea electricǎ. Dacǎ se considerǎ un electromagnet de tip U-I de curent continuu. L(δ). Considerând acum funcţiile: f ( y o ) = y o ⋅ (1 − y o ) 2 cu y o = Yo δo ≤ <1 δo + a δo + a şi Bo ⋅ U 2 g( y o . în timp ce utilizarea ecuaţiei de mişcare a ansamblului mobil se poate folosi dacǎ se cunoaşte comportarea electricǎ a circuitului bobinei (funcţionând în curent sinusoidal de exemplu Subectul 75 2. ψo) de regim staţionar. Fig. concretizatǎ în soluţia x(t). Rezultǎ deci cǎ utilizarea ecuaţiei care descrie comportarea electricǎ a circuitului bobinei electromagneţilor este oportunǎ dacǎ se cunoaşte legea de mişcare a armǎturii lor mobile. dar pun în evidenţǎ şi funcţionarea electromagneţilor în regim de „releu”. consideraţi ca sisteme electromecanice de conversie a energiei cu douǎ grade de libertate. prin valorile curentului din circuitul bobinei. (II-56) astfel încât rezultǎ succesiv: Ψo = U A o − C o ⋅ Yo 2 şi respectiv U = 2 2Ω o ⋅ Yo ⋅ (A o − C o ⋅ Yo ) 2 . 2 2 2Ω o ⋅ A o ⋅ ( δ o + a ) (II-58) . pentru care mişcarea armǎturii sale mobile începe imediat ce bobina acestuia este alimentatǎ şi se acceptǎ modificarea crescǎtoare foarte lentǎ a tensiunii de alimentare. 2. acestea fiind la rândul lor influenţate de comportarea ansamblului mecanic. care funcţioneazǎ cu FPN. 2. Bo (II-57) ecuaţia (II-57) definind practic una sau trei valori posibile pentru poziţia Yo a armǎturii mobile a electromagnetului. ca soluţii ale sistemului de ecuaţii (II-55). 3. II-13.

c.. Ua<U<Un. Valoarea tensiunii de acţionare sigurǎ a electromagnetului de curent continuu la funcţionarea cu FPN se poate evalua folosind condiţia: .. rezultate practic pentru o succesiune de valori ale tensiunii de alimentare (U1. cu „pantǎ negativǎ”. teoretic pânǎ la valori δo supraunitare. ( ). se referǎ la o comportare instabilǎ a electromagnetului considerat.U).. II-14 : Cu privire la caracteristica de tip releu pentru un electromagnet de c. Fig. prin punctele de intersecţie dintre curbele f(yo) şi paralelele la axa absciselor g(yo. deoarece pentru valoarea Ua a tensiunii de alimentare poziţia armǎturii mobile evolueazǎ prin salt.cu reprezentarea graficǎ din Fig. II-14. poziţia armǎturii mobile va fi definitǎ prin valori yo< O-A. U2. practic pânǎ la valoarea maximǎ posibilǎ fizic. situate pe porţiunea 3 4 ). Ua. Menţionǎm faptul cǎ porţiunea A-B a curbei f(yo). cu FPN.U). δo + a pe care o menţine pentru valori mai mari ale tensiunii de alimentare. premite chiar definirea tensiunii de 27 acţionare sigurǎ.c. pentru electromagneţii de c. poziţia armǎturii mobile va fi definitǎde ecuaţia f(yo)=g(yo. Un). de ordonatǎ ( 1 . ca stare „acţionat”. . cu FPN Pentru valorile lent crescǎtoare ale tensiunii de alimentare a circuitului bobinei U1<U2<Ua. Punctul de extrem „A”. pe porţiunea B-C.

acţionat. L1). dupǎ care. II-14. II-15.c. Ur. Ua. sau 3 . O-A. astfel încât în formula datǎ intervin mǎrimi ce caracterizeazǎ electromagnetul. practic la un întrefier ce corespunde porţiunii iniţiale a curbei. 1 ). folosind desigur rezultatele obţinute cu ajutorul graficelor din Fig. care evidenţiazǎ la acţionare o evoluţie continuǎ a poziţiei yo în funcţie de valorile U. la atingerea valorii de acţionare. cu yo=δo/(δo+a)<1. Pentru valoarea Ur a tensiunii de alimentare a bobinei. δo). U a ) ≥ 27 sau 2 Bo ⋅ U a 4 ≥ 2 2 2 ⋅ Ω o ⋅ A o ⋅ (δ o + a ) 27 . se obţine practic caracteristica de tip „releu” pentru un electromagnet de curent continuu funcţionând cu FPN. a armǎturii mobile a electromagnetului considerat. prin salt.4 g( y o . Lo. cu FPN Dacǎ se traseazǎ curba corespunzǎtoare dependenţei yo(U). prin (k. (R. II-15. (II-59) rezultând final: 8 ⋅ k ⋅ L21 Ua ≥ R ⋅ δ o ⋅ 27 ⋅ L o ⋅ (L1 − L o ) 2 .Ur<U<Un. (II-60) unde s-au considerat notaţiile (II-58). valorile teoretice ale deplasǎrii raportate a armǎturii mobile. sau la scǎderea tensiunii sub valoarea de revenire. II-15 : Caracteristica de tip releu pentru electromagneţi de c. atât din punct de vedere mecanic. sugerat prin sǎgeţile din Fig. yo. evoluţia poziţiei armǎturii mobile decurge prin salt (crescǎtor respectiv scǎzǎtor). dar practic se referǎ la paralela la axa ordonatelor ce trece prin punctul D. „neacţionat”. în poziţia iniţialǎ. Pentru valori U r<U<Ua electromagnetul poate fi practic neacţionat. electromagnetul rǎmânând în starea „acţionat”. cu valori yo cuprinse în domeniul (0. pânǎ la yo=1/3 şi respectiv U=Ua. dupǎ cum se poate urmǎri în Fig. corespund porţiunii C-D a curbei f(yo). Fig. cât şi din punct de vedere electric. se obţine practic revenirea. Pentru valori scǎzǎtoare ale tensiunii de alimentare a bobinei.

având forma prezentatǎ în Fig. II-16. se pot identifica tensiunea de acţionare Ua= U3. U ) = . (II-64) unde: f 1 ( y o . care permit identificarea poziţiilor posibile ale armǎturii mobile a electromagnetului. rezultǎ ca soluţie a ecuaţiei: f1 ( y o . (deci „revenirea”). pentru care se realizeazǎ saltul crescǎtor al valorilor yo (deci „acţionarea”). Fig. U = . (II-63) Ao Bo 2 [ ] poziţia yo = Yo/(δo+a)<1 a armǎturii mobile a electromagnetului considerat. (II-62) 2 4 ⋅ Ω o ⋅ Yo ω 2 + (A o − C o ⋅ Yo ) 2 ω . la modificǎri foarte lente ale amplitudinii U a tensiunii alternative de alimentare a circuitului bobinei. u(t): u ( t ) = U sin( ω⋅ t + θ) . Ur. prin punctele de intersecţie cu paralelele la axa absciselor de ecuaţie g1(U.. β = g 1 ( y o . pentru care se obţine saltul scǎzǎtor al valorilor yo. în raport cu poziţia medianǎ a armǎturii mobile (care vibreazǎ). sistemul de ecuaţii (I1 55) se poate scrie: 1  2 Ω o ⋅ Yo = ⋅ B o ⋅ Ψ 12  4   Ψ ⋅ ω 2 + (A − C ⋅ Y ) 2 = U o o o  1 astfel încât. β) = y o ⋅ β + (1 − y o ) 2 [ 2 ] Bo ⋅ U 2 şi g 1 ( y o . Y o şi respectiv în raport cu fluxul magnetic total de pulsaţie ω. v. în regim cvasistaţionar. cu U1<U2<U3< . (II- 61) unde ω reprezintǎ pulsaţia sursei de alimentare. iar θ – faza iniţialǎ a tensiunii u(t). apelând la relaţiile evidente: Ψ1 = U ω + ( A o − C o ⋅ Yo ) 2 2 . II-13.. β= . . U) ) . yo).Considerând acum un electromagnet de curent alternativ de tip U-I. Ψ . 2 2 4 ⋅ Ω o ⋅ A o ⋅ (δ o + a ) (II- 65) Dacǎ se considerǎ acum curbele corespunzǎtoare funcţiilor f1(yo. de ordonatǎ definitǎ prin valorile amplitudinii U a tensiunii de alimentare a circuitului bobinei. β). şi respectiv tensiunea de revenire. care funcţioneazǎ cu FPN. <Un. Valoarea maximǎ posibilǎ a deplasǎrii raportate a armǎturii mobile este evident yo max =(δo / δo+a)<1.

Semnalǎm faptul cǎ graficul funcţiei f1(yo. urmǎreşte continuu. II-16. curba f1(yo. Ur.β) are rǎdǎcini reale. β) nu mai prezintǎ 3 puncte de extrem şi deci poziţia armǎturii mobile a electromagnetului considerat. Fig. (II- 66) In aceste condiţii se poate chiar defini tensiunea de acţionare sigurǎ pentru electromagneţii de c. deci pentru valori β > (II-68) 3 . II-16 : Caracteristica de tip „releu” pentru electromagneţi de c. sau ∆ = 1 − 3 ⋅ β2 > 0 . II-15 şi II-16. Fig.a. β) are alura datǎ în Fig. deci pentru: 2 3 ⋅ y o − 4 ⋅ y o + β 2 + 1 = 0 . într-o primǎ aproximaţie. cu FPN. f1’(yo. β) = 0 sunt complex conjugate. Ua. v. valorile tensiunii de revenire. cu β < 3 3 . U. II-14. cu FPN Pentru situaţia în care rǎdǎcinile ecuaţiei: f1’(yo. . valorile amplitudinii tensiunii de alimentare a circuitului bobinei. Dacǎ se comparǎ funcţionarea electromagneţilor cu FPN în curent continuu şi respectiv în curent alternativ. se constatǎ cǎ la funcţionarea în c.a. (II-67) care evidenţiazǎ şi influenţa diferiţilor factori asupra procesului de „acţionare” al acestora. datǎ de relaţia: Ua = 2 2 8 ⋅ Ω o ⋅ A o ⋅ (δ o + a ) 1 + 9 ⋅ β 2 + (1 − 3β 2 ) 3 27 ⋅ B o [ ] .a. sunt mai apropiate de valorile tensiunii de acţionare. atunci când derivata acesteia.

sau cupluri. II-17. Pentru evaluarea forţei de atracţie dintre douǎ piese polare de suprafaţǎ S (cu versorul n corespunzǎtor elementului de suprafaţǎ infinitezimalǎ dS). 2. cum întâlnim adesea în practicǎ. II-17 : Cu privire la forţa de atracţie la electromagneţi . Subectul 76 2. (II- 70) Fig. se scrie sub forma: F= B2 ⋅ S Φ2 = 2 ⋅µo 2 ⋅µo ⋅ S . Factori de influenţǎ Funcţionarea electromagneţilor are la bazǎ conversia energiei electrice. Fig. se apeleazǎ la relaţia lui Maxwell: F= 1 µo ∫ ( B ⋅ n ) ⋅ B − 2 ( B  C  1 2  ) ⋅ n  ⋅ dS  .a. prin care se închid linii de câmp magnetic de inducţie magneticǎ B . când B n . F. în cazul unei perechi de piese polare plan-paralele. v. 3. Forţa de atracţie la electromagneţii de curent continuu. în energie mecanicǎ. Este important deci sǎ evaluǎm aceste acţiuni mecanice la nivelul armǎturii mobile şi sǎ identificǎm factorii de influenţǎ ce intervin. în scopul realizǎrii unor electromagneţi cât mai performanţi şi cât mai bine adaptaţi unor aplicaţii date. (II- 69) care. 3. cu Φ = B ⋅ S . ce fac posibile deplasǎri predeterminate utile ale armǎturii lor mobile. deci funcţionarea unor asemenea electromagneţi în regim de releu este mai performantǎ în c. a sursei de alimentare a circuitului bobinei. M. care se manifestǎ prin forţe.Ua.

I) ⋅ I 2 2 . se evidenţiazǎ practic dependenţa forţei de atracţie de valorile întrefierului. se poate evalua cu ajutorul relaţiei: Wmagn = 1 L(δ. k = k * ⋅N 2 . cu considerarea efectelor saturaţiei miezului feromagnetic. II-17. F(δ). I) = (II-72) k k * ⋅N 2 = δ+a δ+a . folosind relaţia (II-71). Fig. este precizatǎ în Fig. cu L(δ. de valoare finitǎ pentru întrefier nul. cu considerarea semnificaţiilor mǎrimilor ce intervin ce rezultǎ din expresiile (II-2) şi (II3). astfel încât. Fx: Fx = − ∂Wmagn ∂x . Corespunzǎtor cazului anterior. energia câmpului magnetic. ce parcurge spirele bobinei. II-18a. Wmagn. v. II-18b. când forţa generalizatǎ este un cuplu mecanic. respectiv o deplasare unghiularǎ. în timp ce dependenţa forţei de atracţie de valorile curentului I. (II-73) Alura caracteristicii electromecanice pentru un electromagnet de tip U-I este indicatǎ în Fig. iar x – coordonata generalizatǎ. astfel încât adesea sunt preferate expresii mai explicite ale dependenţei acestora în funcţie de diferiţi parametri. deplasare liniarǎ când Fx este o forţǎ mecanicǎ.Relaţia anterioarǎ nu pune în evidenţǎ influenţa întrefierului δ. în care se precizeazǎ şi forţa portantǎ. Fp. referitor la o pereche de piese polare planparalele. care se deduc dacǎ se considerǎ forţele generalizate la nivelul întrefierurilor de lucru. localizatǎ în principal la nivelul întrefierurilor. care reprezintǎ caracteristica electromecanicǎ a electromagneţilor: ∂ Wm a∂  g1 n 2 k*  1 2 k* F )( −=δ −=  ( )N ⋅  I= ( )N ⋅ I2 ∂ δ ∂ δ  2 δ + a  2 (δ + a ) . asupra forţei de atracţie (a cuplului de atracţie). influenţa geometriei miezului magnetic şi nici influenţa curentului ce parcurge spirele bobinei (a solenaţiei). (II- 71) unde Wmagn reprezintǎ energia câmpului magnetic. .

Pentru a pune în evidenţǎ o asemenea influenţǎ. care indicǎ valori infinite ale forţei portante a electromagneţilor pentru valori nule ale întrefierului.a) b) Fig. Λδ se calculeazǎ cu ajutorul relaţiei. Vom prefera deci o relaţie mai riguroasǎ. II-18 : Factori de influenţǎ asupra forţei de atracţie la electromagneţi Dacǎ pentru acelaşi electromagnet de tip U-I se scrie expresia energiei câmpului magnetic sub forma: Wmagn = 1 1 1 ( NI ) 1 1 Ψ ⋅ I = N ⋅ Φ ⋅ I = ( NI ) ⋅ = ( NI ) 2 ⋅ Λ ≈ ( NI ) 2 ⋅ Λ δ . v. . (II- 76) expresie desigur mai puţin precisǎ dar care este acceptatǎ adesea. pentru câteva forme uzuale de miezurilor feromagnetice în zona întrefierurilor de lucru. (II-74) 2 2 2 ℜ 2 2 unde permeanţa întrefierului. Un alt factor de influenţǎ asupra forţei de atracţie dezvoltate de electromagneţi. de forma (II-73). Fig. vom preciza expresia forţei de atracţie. îl reprezintǎ geometria miezului feromagnetic. (II-75) se obţine final : F(δ) = − ∂Wmagn ∂δ ≈− ∂ 1  1 2 2 µo ⋅ S  2 ( NI ) Λδ  = 2 ( NI ) δ2 ∂δ   . II-17: Λδ = µo ⋅ S µo ⋅ a ⋅ b = δ δ . ceea ce nu este în concordanţǎ cu realitatea.

II-19 : Forţa de atracţie pentru electromagneţi cu întrefier cilindric Se constatǎ cǎ în cazul acestor electromagneţi. caracteristica electromecanicǎ F(δ) prezintǎ o plaja largǎ de valori ale întrefierului pentru care forţa de atracţie rǎmâne practic constantǎ.In cazul unui întrefier cilindric. II-19. II-20 : Forţa de atracţie pentru electromagneti plonjor cu circuit magnetic deschis . (II-77) obţinându-se forţa Fx datǎ de expresiile: Fx = ∂Wmagn ∂x = 2 ⋅ π ⋅ µo 1 ( NI ) 2 ⋅ d + 2 ⋅ δ sau 2 ln d Fx ≈ 1 ( NI) 2 ⋅ 2 2 ⋅ π ⋅ µo ⋅ δ d+δ 2 . II-20. forţa de atracţie prezintǎ un maximul pentru armǎtura mobilǎ plasatǎ în mijlocul bobinei. obţinut între un cilindru exterior de diametru D şi un cilindru interior (armǎturǎ mobilǎ) de diametru d. cum este cel prezentat în Fig. In cazu electromagneţilor de tip plonjor cu circuit magnetic deschis. de tip plonjor. permeanţa întrefierului. (II- 78) unde s-a considerat expresia (II-74) a energiei câmpului magnetic. Λδ se poate calcula cu ajutorul uneia dintre relaţiile: Λδ = 2 ⋅ π ⋅ µo ⋅ x 2 ⋅ π ⋅ µo ⋅ x d+δ = 2 ⋅ π ⋅ µo ⋅ ⋅x D d + 2 ⋅ δ sau 2 Λδ ≈ ln ln δ d d . Fig. Fig. v. Fig.

acceptând notaţiile din figurǎ. considerând relaţiile (II-71) şi (II74) se obţine: 2 ⋅ π ⋅ µ o ⋅ rm ⋅ m 2⋅ π ⋅µ ⋅ r 1 F = ( NI) 2 ⋅ 2 = ( NI) 2 ⋅ 2 o m 2 x ⋅ sin α ⋅ cosα x ⋅ sin 2α . cuplul mecanic M. cum este cel prezentat în Fig. II-21 : Intrefier tronconic Fig. se defineşte tot ca forţǎ generalizatǎ de tip Lagrange. cum este cel prezentat în Fig. astfel încât. II-22 : Armǎturǎ mobilǎ de rotaţie In cazul unui electromagnet cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile. Fig. configuraţia tronconicǎ atenuând influenţa creşterii întrefierului. se poate calcula cu ajutorul relaţiei: 2 ⋅ π ⋅ µ o ⋅ rm ( m − x ⋅ sin α) . deci pentru feţe plan-paralele. (II- 79) unde r2 este raza micǎ a trunchiului de con. care tinde sǎ roteascǎ armǎtura mobilǎ în sensul sǎgeţii. II-21. (II-81) cu permeanţa întrefierului datǎ de relaţia: . II-22. în raport cu coordonata generalizatǎ α care este unghiul de rotaţie al armǎturii mobile: M= ∂Wmagn ∂α . (II-80) cu valori maxime ale acestei forţe pentru α = 0.In cazul unui electromagnet cu întrefier conic sau tronconic. permeanţa întrefierului Λδ . sin α x ⋅ cos α Λδ = cu rm = r1 + r2 2 .

la fel ca şi inducţia magneticǎ sau fluxul magnetic din miez. sau: 2 δ B( t ) = B sin ωt . rezultǎ final: δ µ o ⋅  ⋅ (r1 + ) 1 . 2. pentru lungimea  a miezului (a întrefierului). (II-73) sau (II-76). (II- 85) respectiv. Forţa de atracţie la electromagneţii de curent alternativ In cazul electromagneţilor de curent alternativ. (II-83) 2 M = ( NI ) 2 ⋅ 2 δ Este evident cǎ valorile momentului M cresc la scǎderea valorilor întrefierului δ. sugeratǎ de cele prezentate mai sus. 3. (II-82) 2 Λδ = = δ 2⋅δ astfel încât ţinând seama de expresia (II-74) a energiei câmpului magnetic.δ µ o ⋅ (r1 + ) ⋅ α ⋅  µo ⋅ S . pentru o poziţie datǎ a armǎturii mobile (considerǎm obişnuit situaţia „acţionat”). ce definesc forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra armǎturii lor mobile. curentul care parcurge spirele bobinei are o evoluţie armonicǎ (sinusoidalǎ de exemplu). 2 ⋅µo ⋅ S 2 ⋅ µo ⋅ S 4 ⋅ µo ⋅ S (II- 86) . 2 2 δ (II-84) µ ⋅S 1 * cu k 1 = ( NI) 2 o 2 . este completatǎ de faptul cǎ poziţia bobinei electromagnetului în raport cu întrefierul poate favoriza obţinerea unor forţe de atracţie mai mari. F( t ) = Φ 2 (t) Φ 2 ⋅ sin 2 ωt Φ2 = = (1 − cos 2ωt ) . pentru Φ = B ⋅ S : Φ( t ) = Φ ⋅ sin ωt . (pǎtratul solenaţiei). ce depinde de pǎtratul curentului I. a cǎror cunoaştere permite realizarea unor construcţii performante pentru asemenea dispozitive. 4. relaţii de forma: µS 1 1 * * i( t ) = I sin ω t F( t ) ≈ ( NI) 2 o2 = k 1 ⋅ I 2 ⋅ sin 2 ωt = k 1 ⋅ I 2 (1 − cos 2ωt ) . sau de pǎtratul inducţiei magnetice B/pǎtratul fluxului magnetic Φ . Putem afirma cǎ acţiunea mecanicǎ asupra armǎturii mobile a electromagneţilor este influenţatǎ de o multitudine de factori. Considerând relaţiile (II-70). ceea ce se confirmǎ şi ca o preocupare fireascǎ pentru construcţiile performante de maşini electrice. F( t ) = B 2 ( t ) ⋅ S B 2 ⋅ S ⋅ sin 2 ωt B 2 ⋅ S = = (1 − cos 2ωt ) 2 ⋅µo 2 ⋅µo 4 ⋅ µo . dacǎ aceasta este mai aproape de întrefierul de lucru. . vom putea scrie. Subectul 77 2. Menţionǎm cǎ influenţa geometriei miezului feromagnetic asupra forţei de atracţie pentru electromagneţi.

II-23 : Forţa de atracţie pentru electromagneţii de curent alternativ Expresiile (II-84). pun în evidenţǎ o valoare medie. F(t). (II-85) şi (II-86). Trebuie remarcat de asemenea faptul cǎ. corespunzǎtoare evoluţiei în timp a forţei de atracţie pentru electromagneţii de curent alternativ. (II- 87) astfel încât valoarea minimǎ a forţei de atracţie pentru asemenea electromagneţi va fi nulǎ: Fmin = Fmed − Fosc = 0 .Se constatǎ cǎ forţa de atracţie care se exercitǎ asupra armǎturii mobile a unui electromagnet de curent alternativ. (II-88) Tinând seama de faptul cǎ funcţionarea unui dispozitiv electromagnetic presupune dezvoltarea unor forţe active cu valori superioare forţelor rezistente. este definitǎ de . valoarea efectivǎ a curentului care parcurge spirele bobinei unui electromagnet de curent alternativ. II-23. aşa cum se poate observa în Fig. dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a circuitului bobinei. B(t) 0 T* T* T* -5 0 2 4 6 t 8 10 12 14 Fig. II-23. care sunt definite de relaţiile: Fmed = Fosc = 1 * 2 B2 ⋅ S Φ2 k1 ⋅ I = = 2 4 ⋅ µo 4 ⋅µo ⋅ S . rezultǎ faptul cǎ existǎ intervale de timp τ . Fmed. FR din Fig. în care armǎtura mobilǎ are tendinţa de a se desprinde de piesele fixe ale miezului feromagnetic. F(t) 5 Fr i(t). I. Fosc. putându-se manifesta deci vibraţii ale armǎturii mobile a electromagneţilor de curent alternativ. egalǎ practic cu componenta oscilantǎ a forţei lor de atracţie. de frecvenţǎ audio. 20 F(t) 15 Fosc Fmed 10 i(t). deci nu depinde de polaritatea curentului (a inducţiei magnetice sau a fluxului magnetic). se modificǎ cu pulsaţie dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a circuitului bobinei. dupǎ care va fi din nou atrasǎ de miez.

şi valoarea impedanţei înfǎşurǎrii. astfel încât putem > afirma cǎ valorile curentului I. deşi forţa portantǎ în curent alternativ este doar jumǎtate din valoarea acesteia la funcţionarea în curent continuu. Comparând caracteristica Fcc(δ) corespunzǎtoare funcţionǎrii în curent continuu. L fiind inductivitatea bobinei.raportul dintre valoarea efectivǎ a tensiunii de alimentare a bobinei. cu caracteristica F ca(δ) corespunzǎtoare aceluiaşi electromagnet la funcţionarea în curent alternativ (pentru valorile medii ale forţei). în condiţiile în care bobina realizeazǎ aceeaşi solenaţie în ambele situaţii. U. (II- 89) unde s-a ţinut seama de relaţia (II-2) şi de faptul cǎ pentru asemenea electromagneţi . Z. v. pentru o forţǎ rezistentǎ FR datǎ. rezultând succesiv: I= U = Z U R + ω ⋅ L (δ) 2 2 2 ≈ U U ≈ (δ + a ) ω⋅ L(δ) ω⋅ k . caracteristica electromecanicǎ F(δ) fiind mai puţin cǎzǎtoare decât în cazul electromagneţilor de curent continuu. ωL(δ) > R . dar şi de pǎtratul întrefierului. se constatǎ cǎ la alimentarea circuitului bobinei în curent alternativ funcţionarea poate decurge la valori mai mari ale întrefierului. pentru un electromagnet de tip U-I de exemplu. Analizând acum expresia (II-84) a forţei de atracţie F(t). II-24. ale cǎrei valori depind de pǎtratul solenaţiei (NI)2. pentru un electromagnet monofazat de tip U-I de curent alternativ. iar R-rezistenţa acesteia. (IIF( t ) ≈ ( NI) 2 ⋅ o 2 = N 2 ⋅ µ o ⋅ S ⋅ 2 2 ⋅ 2 2 δ ω ⋅k δ2 90) ceea ce sugereazǎ faptul cǎ în cazul electromagneţilor de curent alternativ influenţa valorilor întrefierului asupra valorilor forţei de atracţie este mai redusǎ. δ2: µ ⋅S 1 1 U2 (δ + a ) 2 . sunt practic proporţionale cu întrefierul δ. Fig. .

Problema vibraţiei armǎturii mobile la electromagneţii de c. se modificǎ în timp cu frecvenţǎ dublǎ faţǎ de aceea a tensiunii de alimentare a circuitului bobinei. . asigurând o forţǎ portantǎ egalǎ cu jumǎtate din valoarea obţinutǎ pentru acelaşi miez. poate fi mai mare în cazul alimentǎrii circuitului bobinei în curent alternativ.a. 3. însǎ caracteristica electromecanicǎ este mai puţin cǎzǎtoare şi în consecinţǎ întrefierul iniţial (de lucru).Fig. Anunţǎm de la început faptul cǎ problema vibraţiei armǎturii mobile se pune diferit pentru electromagneţii monofazaţi faţǎ de electromagneţii trifazaţi de curent alternativ. funcţionând cu aceeaşi solenaţie. 2. 5. II-24 : Caracteristica electromecanicǎ pentru electromagneţii de curent alternativ Se poate deci afirma cǎ forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra armǎturii mobile a electromagneţilor de curent alternativ. Subectul 78 2. dar în curent continuu.

Dacǎ se acceptǎ cǎ fluxurile magnetice generate de cele douǎ bobine sunt egale ca amplitudine. cu douǎ bobine alimentate de la douǎ surse de tensiune defazate între ele. forţele de atracţie F1 şi F2 vor fi: F1 ( t ) = Φ2 (1 − cos 2ωt ) . II-26b. F(t). sau se poate diviza miezul în zona pieselor polare. deoarece una dintre acestea este conectatǎ la sursa de tensiune printr-un condensator. 4 ⋅µo ⋅S F2 ( t ) = Φ2 [1 − cos 2(ωt + α)] 4 ⋅µo ⋅S . se scrie: . dar defazate între ele cu unghiul α: Φ1 ( t ) = Φ ⋅ sin ωt . (II- 91) atunci. urmatǎ imediat de reatragerea acesteia. v. ca în Fig. II-23.Dupǎ cum s-a arǎtat mai sus. forţa de atracţie care acţioneazǎ asupra armǎturii mobile a electromagneţilor monofazaţi de curent alternativ este variabilǎ în timp. Fig. II-26a. Pentru obţinerea celor douǎ fluxuri magnetice defazate se pot folosi douǎ miezuri care acţioneazǎ asupra aceleiaşi armǎturi mobile. II-25 : Cu privire la eliminarea vibraţiilor armǎturii mobile a electromagneţilor de c. Fig. (II-92) iar forţa de atracţie rezultantǎ. cu frecvenţa dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a FR circuitului bobinei. fǎcând posibile vibraţii ale armǎturii mobile a electromagneţilor monofazaţi. ceea ce conduce la tendinţa de desprindere a armǎturii mobile. Fig. astfel încât evidenţiazǎ intervale foarte scurte de timp în care aceasta este mai micǎ decât forţa rezistentǎ. cu amplasarea în zonǎ a douǎ înfǎşurǎri care genereazǎ fluxurile defazate. Φ 2 ( t ) = Φ ⋅ sin( ωt + α) .a. v. pentru circuite magnetice identice.

Fosc = Φ2 ⋅ cos α 2 ⋅µo ⋅ S . apeleazǎ la spire în scurtcircuit (sau spire ecran). Fmed şi o valoare oscilantǎ. de producǎtorii de electromagneţi din întreaga lume. pentru electromagneţi realizaţi cu un singur circuit magnetic. dacǎ forţa minimǎ de atracţie. II-27. a douǎ fluxuri magnetice defazate. în zona pieselor polare. Fosc : Fmed = Φ2 2 ⋅µo ⋅S . Cea mai simplǎ soluţie pentru a obţine acţiunea localǎ. nenulǎ. şi unanim acceptatǎ. cu o singurǎ bobinǎ şi cu o singurǎ sursǎ de alimentare a acesteia. (II-94) astfel încât vibraţiile armǎturii mobile sunt eliminate.F( t ) = F1 ( t ) + F2 ( t ) = Φ2 [1 − cos α ⋅ cos( 2ωt + α)] 2 ⋅µo ⋅S . . care. soluţie care este preferatǎ. ecraneazǎ parţial piesele polare şi asigurǎ eliminarea vibraţiilor armǎturii mobile. (II-95) condiţie satisfǎcutǎ pentru valori cosα de dorit cât mai mici. FR: Fmin = Fmed − Fosc = Φ2 (1 − cos α) > FR 2 ⋅µo ⋅ S . depǎşeşte valarea forţei rezistente maxime. II-26 : Posibilitǎţi de eliminare a vibraţiilor pentru electromagneţii monofazaţi Amplasarea spirelor în scurt-circuit pentru o pereche de piese polare ale unui electromagnet de curent alternativ este indicatǎ în Fig. aşa cum sugereazǎ denumirea lor. Fig. (II-93) evidenţiind o valoare medie. F min.

Φ1 = Φ S1 S . II-27 : Amplasarea spirei în scurtcircuit pe o pereche de piese polare Considerând o distribuţie uniformǎ a câmpului pagnetic în secţiunea transversalǎ a miezului feromagnetic. se manifestǎ un flux produs de aceasta. Fig. S2 (II-96) sau. Φ2 = Φ S2 S . Φ2 = Φ m +1 m +1 . II-27. în zona pieselor polare. vor fi proporţionale cu aceste suprafeţe. (II-97) Datoritǎ intervenţiei locale a spirei ecran. Φ1 . Φ . acceptând fazorii corespunzǎtori. S1 =m. final: Φ1 = Φ m 1 . v. S ≅ S1 + S 2 . cu neglijarea fluxurilor de dispersie justificatǎ în cazul unor piese polare rectificate. putând deci scrie succesiv: Φ = Φ1 + Φ 2 .Fig. respectiv e Φ 2 vor fi: e . corespunzǎtoare suprafeţelor S1 şi 1 respectiv S2. fluxurile sc magnetice rezultante în zona ecranatǎ şi respectiv în zona neecranatǎ. astfel încât. se poate accepta cǎ amplitudinile fluxurilor magnetice Φ şi Φ2 . cu contacte megnetice de calitate.

m +1 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕ sc 1 + (m + 1)( m + 3) ⋅ sin 2 ϕ sc 1 = ⋅Φ⋅ > Φ2 . m +1 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕ sc Φ e2 1 + ( 2 ⋅ m + 3) ⋅ sin 2 ϕ sc + j ⋅ m ⋅ sin ϕ sc ⋅ cos ϕ sc 1 = ⋅Φ ⋅ . 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕ sc (II- 101) Corespunzǎtor fazorilor Φ1 şi Φ 2 . Z sc = R sc + j ⋅ ω⋅ L sc . se poate evalua unghiul de defazaj dintre e e aceste fluxuri magnetice. de rezistenţǎ Rsc şi de inductanţǎ Lsc: Φsc = L sc ⋅ I sc .  Φ e1 = Φ 1 + Φ s c   Φ e2 = Φ 2 − Φ s c . dar şi pentru x=1). (cu cosθ=1 pentru x=0. în complex. E sc = −j ⋅ ω⋅Φe1 . atât din punct de vedere al valorilor „ sin 2 ϕsc = x ”. cât şi din punct de dedere al . interesante pentru proiectarea optimalǎ a unor asemenea electromagneţi. (II- I sc = E sc Z sc . care este astfel parcursǎ de curentul a spirei ecran. m +1 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕ sc (II- 100) care permit apoi definirea modulelor acestora: Φ e1 = Φ e2 Be2 m 1 ⋅Φ⋅ < Φ1 .98) în care fluxul Φ1 este desigur cel care genereazǎ fluxul Φ . pentru fluxurile magnetice Φ1 şi Φ 2 se pot scrie sub forma: e e 1 + sin 2 ϕ sc − j ⋅ sin ϕ sc ⋅ cos ϕ sc m Φ e1 = ⋅Φ ⋅ . prin tensiunea E sc e sc I sc . limitat de impedanţa Z sc indusǎ în spira ecran. expresiile. (II-98) şi (II-99). (II- 102) relaţia de mai sus anunţând deja posibile puncte de extrem. θ: cos θ = * ℜe( Φ e1 ⋅ Φ e 2 ) 1 + (m + 1) ⋅ sin 2 ϕ sc = Φ e1 ⋅ Φ e 2 1 + (m + 1)( m + 3) ⋅ sin 2 ϕsc . (II-99) Tinând seama de relaţiile (II-97). m +1 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕ sc 1 + (m + 1)(m + 3) ⋅ sin 2 ϕ sc = B⋅ > B saturatie .

astfel: 2 2 Φ e1 Φe2 Fmed 1 = Fosc1 = Fmed 2 = Fosc 2 = . ale forţei rezultante de atracţie F med şi Fosc. este ilustratǎ în Fig. II-28 : Diagrama fazorialǎ cu privire la funcţionarea spirei ecran Fluxurile magnetice rezultante în zona ecranatǎ. medie respectiv oscilantǎ. 4µ o S 1 + 3x (II-105) inegalitatea finalǎ fiind tocmai condiţia de eliminare a vibraţiilor armǎturii mobile. dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ a pieselor polare (vezi valorile cosθ pentru m tinzând cǎtre zero şi respectiv cǎtre infinit. Fig. II-28 şi indicǎ tendinţa de saturaţie magneticǎ a zonei neecranate a pieselor polare ( Φe 2 >> Φ2 ). (x = sin 2 ϕsc ): Fmed = Fmed 1 + Fmed 2 = 1 + ( m + 3) ⋅ sin 2 ϕsc Φ2 Φ2 1 + (m + 3) x Φ2 ⋅ = ⋅ > . unghiul θ crescând pentru valori ϕ scǎzǎtoare).valorilor raportului „m”. 4 ⋅µo ⋅ S 4µ o S 1 + 3x 4 ⋅µo ⋅ S 1 + 3 ⋅ sin 2 ϕsc 2 Φ2 1 − 2(m − 3) x + ( m + 1)( m + 3) x . vor fi. tipice pentru electromagneţii monofazaţi. . II-29. 4 ⋅ µ o ⋅ S1 4 ⋅ µo ⋅ S2 (II-103) astfel încât componentele. s c Diagrama fazorialǎ asociatǎ funcţionǎrii spirei ecran pentru electromagneţii monofazaţi. Amplasarea spirelor în scurtcircuit pentru diferite tipuri de miezuri feromagnetice. . este indicatǎ în Fig. Φ 1 şi Φe 2 . 4µ o S 1 + 3x 2 2 Fosc = Fosc 1 + Fosc 2 + 2 ⋅ Fosc 1 ⋅ Fosc 2 ⋅ cos 2θ = (II-104) pentru forţa minimǎ de atracţie obţinându-se final: Fmin = Fmed − Fosc = 2 Φ2 1 + ( m + 3) x − 1 − 2( m − 3) x + ( m +1)( m + 3) x ⋅ > FR max . respectiv în zona neecranatǎ a pieselor polare. generea zǎ componente medii şi oscilante ale forţei e de atracţie.

referitor la o pereche de piese polare ale unui electromagnet monifazat de tip U-I. realizaţi cu secţiunea transversalǎ a coloanei mediane de douǎ ori mai mare decât aceea a coloanelor laterale. Procedând deci la un calcul similar cu cel anterior. (II- Φ2 ⋅ 2 + (m + 6) x − 2µ o S(1 + 3x ) { [ 2 + (6 − m) x ] 2 + 32 mx 2 }>F R max . Be2 = (2-2. se pot defini condiţii de funcţionare optimǎ a unor asemenea ansambluri electromagnet-spirǎ ecran. plasate pe coloana medianǎ). şi apelând la expresiile (II-105). plasate pe coloanele laterale. conectate în serie şi amplasate pe coloanele laterale. pentru care amplitudinea inducţiei magnetice este limitatǎ la un domeniu restrâns. deci şi aceeaşi valoare a forţei minime.Fig. 2µ o S(1 + 3x ) Φ2 ⋅ 2µ o S(1 + 3x ) [ 2 + (6 − m) x ] 2 + 32 mx 2 . II-29 : Amplasarea spirelor ecran pentru electromagneţii monofazaţi Se constatǎ cǎ electromagneţii de tip E-I pot funcţiona cu o singurǎ spirǎ ecran. cu observaţia cǎ cele douǎ situaţii sunt echivalente ca performanţe pentru cazul în care secţinea coloanei mediane este dublǎ faţǎ de aceea a coloanelor laterale (n=2). sau cu douǎ spire ecran. 106) ultima inegalitate corespunzând condiţiei de eliminare a vibraţiilor armǎturii mobile pentru asemenea electromagneţi.4) [T]. când se obţin aceleaşi valori pentru componentele medie şi oscilantǎ ale forţei rezultante. Considerând relaţia (II-1013). Opţiunea pentru o soluţie constructivǎ sau alta. respectiv (II-106) ale forţei minime de atracţie pentru electromagneţi de tip U-I sau de tip E-I. plasatǎ pe coloana medianǎ de secţiune transversalǎ nS. ce confirmǎ tendinţa de saturare magneticǎ a zonei neecranate a piesei polare a unui electromagnet cu spirǎ în scurtcircuit. ca soluţie a unui sistem de ecuaţii de forma: . considerǎ în principal încǎlzirea bobinei acestor electromagneţi (cu utilizarea fie a douǎ semibobine. de secţiune transversalǎ S. fie doar a unei singure bobine. se obţine final: Fmed = Fosc = Fmin = Φ2 ⋅ [ 2 + (m + 6) x ]. pentru electromagneţii monofazaţi de tip E-I.

amplasatǎ pe una dintre coloanele miezului feromagnetic.0689 . egala cu S. Fig. Rezolvând ecuaţiile corespunzǎtoare pentru cazul electromagneţilor de tip U-I cu spire ecran se obţine condiţia de funcţionare optimǎ a acestora. ∂ Fm i n(x.  ∂m  (II- 107) care presupun realizarea „acordului” optim între parameterii spirelor în scurtcircuit şi raportul m (arie ecranatǎ/arie neecranatǎ a pieselor polare). sin 2 ϕsc = x = 0. m)  ∂ x = 0. v. generând firesc trei fluxuri magnetice defazate între ele cu ( 2π ): 3 2π  Φ R ( t ) = Φ ⋅ s in ω t − ). sin 2 ϕsc = x = 0. expresiile forţelor de atracţie ce acţioneazǎ pe cele trei coloane de secţiune transversalǎ identicǎ. cele trei bobine.  2π  Φ T (t ) = Φ ⋅ s in ω t + ) . m) = 0. (  3   Φ S (t ) = Φ ⋅ s inω t. indiferent dacǎ se foloseşte o singurǎ spirǎ ecran sau douǎ. EM de tip UI sau EI cu o spira si cu doua spire??? In cazul electromagneţilor trifazaţi de curent alternativ. [???]: m = 4 . pentru fiecare dintre fazele sursei de alimentare extstǎ câte o bobinǎ. deci unor valori minime ale secţiunii transversale din fier.    ∂ Fm i n(x. Pentru electromagneţii de tip E-I cu spire ecran. identice.0625 . în cazul proiectǎrii. condiţia de funcţionare optimǎ corespunde unor valori. care se realizeazǎ de obicei cu circuite magnetice E-I sau E-E. fǎrǎ a se utiliza spire ecran. ( 3  (II- 110) astfel încât. pentru o forţǎ rezistentǎ datǎ. (II108) ce corespunde unor valori maxime ale forţei minime de atracţie. vor fi: . II-30. [???]: m=4 . procedând similar. (II109) care se refarǎ la situaţia în care coloana medianǎ a miezului are secţiunea transversalǎ dublǎ faţǎ de coloanele laterale. Aici poate dependenta masei miezului pt.

în plan vertical. cu pulsaţie dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare (2ω). 2  4 ⋅ µo ⋅ S  3    Φ2  ⋅ (1 − c o s2ω t ). dacǎ coloana medianǎ reprezintǎ un punct de sprijin.  FS ( t ) = 4 ⋅ µo ⋅ S   Φ2  4π   FT ( t ) = ⋅ 1 − c o s( ω t + ) . presupune realizarea coloanei mediane cu circa 0. (II- 113) unde  este distanţa dintre axele coloanelor vecine ale miezului feromagnetic. Fig. II30. vibraţia armǎturii mobile pentru electromagneţii trifazaţi se poate obţine doar ca o rotaţie în jurul centrului de greutate al armǎturii lor mobile (O). cǎtre coloana corespunzǎtoare forţei de atracţie cu valoare instantanee mai mare: x(t ) = 3 ⋅  ⋅ sin( 2ωt + π) 3 . va fi: F( t ) = FR ( t ) + FS ( t ) + FT ( t ) = 3 ⋅ Φ2 = const . Fig. F(t). 2  4 ⋅ µo ⋅ S  3   astfel încât forţa rezultantǎ de atracţie. Φ2  4π  FR ( t ) = ⋅ 1 − c o s( ω t − ) . 4 ⋅µo ⋅ S (II-111) . v. dupǎ legea x(t). dar cu punctul de aplicaţie care se deplaseazǎ. Evitarea manifestǎrii acestor vibraţii. II-30 : Vibraţia armǎturii mobile la electromagneţii trifazaţi In aceste condiţii.5 [mm] mai scurtǎ faţǎ . (II- 112) deci constantǎ ca modul.

cǎtre valoarea finalǎ. Pentru a obţine funcţionarea cu o frecvenţǎ diferitǎ a vibraţiilor. de curent continuu sau de curent alternativ. în circuitul bobinei electromagnetului. deplasare mecanicǎ etc. superioare forţei rezistente maxime. permit obţinerea unor valori nenule ale forţei rezultante de atracţie. dacǎ armǎtura mobilǎ a electromagnetului rǎmâne nemişcatǎ. de inductanţǎ Lo. a întrefierului iniţial. In plus. în poziţia de întrefier minim („acţionat”). un regim tranzitoriu magnetic şi un regim tranzitoriu mecanic. deci ca vibratoare sincrone. Eliminarea vibraţiilor armǎturii mobile la electromagneţi se obţine şi prin alimentarea acestora cu tensiune redresatǎ. sau vibratoarele piezoelectrice. respectiv (II-55). când componentele oscilante. Variaţia în timp a mǎrimilor ce caracterizeazǎ regimul tranzitoriu al electromagneţilor (curent. care funcţioneazǎ de obicei la frecvenţe mai scǎzute. 1.de coloanele laterale. flux magnetic. de la valoarea iniţialǎ (nulǎ). este influenţatǎ desigur şi de natura sursei de alimentare: sursǎ de curent sau sursǎ de tensiune. se folosesc fie vibratoarele electrodinamice (f < 20. Regimul dinamic de conectare pentru electromagneţi de curent continuu . dacǎ armǎtura mobilǎ rǎmâne nemişcatǎ la întrefierul maxim („neacţionat”). a acestuia. 4. 4. ce pot funcţiona chiar în domeniul ultrasunetelor. mai mici decât cele medii.). 2. pe care se va sprijini deci armǎtura mobilǎ. Se pot realiza de asemenea vibratoare electromagnetice de curent continuu. la „acţionare” respectiv la „revenire”. fie în sensul «acţionǎrii». pentru funcţionarea cu flux de pornire nenul. sau cu o frecvenţǎ dublǎ faţǎ de aceea a sursei de alimentare a circuitului bobinei.000 Hz). pe frecvenţa sursei de alimentare a bobinei. cum se întâmplǎ în cazul realizǎrii vibratoarelor electromagnetice. va trebui folositǎ o sursǎ de alimentare convenabilǎ. respectiv de înductanţǎ L1. maximǎ. care se referǎ doar la circuitul electric al bobinei electromagnetului. fǎrǎ ca aceasta sǎ vibreze. frecvenţa fiind inferioarǎ însǎ valorii de 100 [Hz]. pot interveni regimuri tranzitorii electrice. fie în sensul «revenirii». Subectul 81 2. la funcţionarea cu flux de pornire nenul. ansamblul fiind descris de sisteme de ecuaţii diferenţiale neliniare de forma (II-53). In asemenea situaţii intervine atât un regim tranzitoriu electric. care funcţioneazǎ unitact sau bitact. ce implicǎ deplasarea armǎturii mobile. Pentru a obţine oscilaţii mecanice de frecvenţe ridicate. Trebuie semnalat faptul cǎ vibraţiile armǎturii mobile a electromagneţilor de curent alternativ pot fi uneori utile. de la valoarea iniţialǎ (maximǎ) a întrefierului cǎtre valoarea nulǎ a întrefierului final. Funcţionarea electromagneţilor în regim dinamic Funcţionarea în regim dinamic a electromagneţilor presupune deplasarea armǎturii lor mobile. pentru funcţionarea cu flux de pornire nul.

de forma indicatǎ în Fig. δ0 . deci pentru care forţa de atracţie exercitatǎ asupra armǎturii mobile echilibreazǎ forţele rezistente.II-34. de regim tranzitoriu electric în circuitul bobinei electromagnetului de curent continuu. .Pentru electromagneţii care funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul (FPNN). cu modificarea inductanţei înfǎşurǎrii electromagnetului de la valoarea L0 la valoarea L1>L0. care se referǎ deci la un regim tranzitoriu mecanic corespunzǎtor acestei deplasǎri. pentru prima etapǎ a regimului tranzitoriu de acţionare. . cu dt i 1 (0) = 0 . R R (II- . durata acestei etape fiind t3. practic nul. ecuaţia care descrie comportarea sistemului este de forma: L0 di1 + R ⋅ i1 = U n . deci cu inductanţa înfǎşurǎrii electromagnetului de valoare L1 şi care se referǎ deci doar la evolouţia curentului electric i(t). din poziţia iniţialǎ de întrefier maxim. care începe la alimentarea circuitului bobinei şi se sfârşeşte la începerea mişcǎrii armǎturii mobile a electromagnetului. la întrefierul maxim δo.o a doua etapǎ. pe durata t1 a acesteia modificându-se curentul electric din circuitul bobinei electromagnetului de inductanţǎ L0. respectiv a inducţiei ( magnetice B(t) sau a fluxului magnetic φ t ) . dar şi la un regim tranzitoriu electric în circuitul bobinei. din poziţia iniţialǎ de întrefier maxim. ca şi inducţia magneticǎ şi respectiv fluxul magnetic din miezul electromagnetului considerat. pânǎ ce aceste mǎrimi dobândesc valori „de pornire”. astfel încât apoi devine posibilǎ mişcarea armǎturii mobile. (II- 123) şi are soluţia: i1 ( t ) = I n (1 − e 124) − t T0 ). respectiv regim tranzitoriu magnetic în miezul electromagnetului. In = L Un . respectiv la un regim tranzitoriu magnetic în miezul electromagnetului ce-şi schimbǎ starea de magnetizare. decurgând deci cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ δ0 . B(t) sau φ t ) pe durata timpului de mişcare a armǎturii t2 = t m . cǎtre poziţia finalǎ de întrefier minim (practic nul). T0 = 0 .o primǎ etapǎ. δ0 cǎtre poziţia de întrefier minim. Considerând schema de principiu a unui electromagnet de curent continuu cu mişcare de translaţie a armǎturii sale mobile. poziţia iniţialǎ a armǎturii mobile. astfel încât regimul dinamic de conectare decurge practic în trei etape: . corespunzǎtoare practic deplasǎrii armǎturii mobile a electromagnetului. nu corespunde echilibrului mecanic. ce rǎmâne nemişcatǎ în poziţia „acţionat” asociatǎ întrefierului minim.a treia etapǎ a regimului tranzitoriu de conectare pentru electromagneţii de curent continuu. care începe dupǎ terminarea mişcǎrii armǎturii mobile a electromagnetului. aceasta etapǎ ( fiind caracterizatǎ prin dependenţa δ(t) respectiv i(t).

(„pornirea” este cu atât mai grea cu cât aceste valori sunt mai mari. ce acţioneazǎ asupra armǎturii mobile devine egalǎ cu valoarea forţei rezistente iniţiale. Fig. A doua etapǎ a „acţionǎrii” pentru electromagnetul de curent continuu considerat în Fig. v. ψp = L 0 ⋅ I p . respectiv cu o valoare de „pornire” a inducţiei magnetice din miez. Fig. la întrefierul final. II-12. decurge cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ. t1.95) şi respectiv a valorilor T0 ale constantei de timp a circuitului bobinei. respectiv pânǎ în momentul în care curentul din circuitul bobinei dobândeşte valoarea de „pornire”. de întrefier δ0 şi dureazǎ pânǎ în momentul t1. presupune atât modificarea valorilor curentului i2(t) din circuitul bobinei. Fig. (II- 126) expresie care permite evidenţierea influenţei valorilor subunitare η. v. Ip. care poate fi asociatǎ cu o valoare de „pornire” a fluxului magnetic din miez. acestea fiind cuprinse obişnuit între 0. pe durata primei etape a regimului dinamic de „acţionare”. II-34: .II-34 : Cu privire la regimul tranzitoriu de acţionare pentru electromagnetul de curent continuu Durata acestei prime etape. descris de un sistem de ecuaţii diferenţiale neliniare de forma (II-53). cât şi deplasarea armǎturii mobile de la întrefierul iniţial δ0. în care valoarea forţei de atracţie F.Aceastǎ evoluţie a curentului i1(t) care parcurge spirele bobinei electromagnetului. astfel încât este raţional sǎ asimilǎm ansamblul cu un sistem electromecanic de conversie a energiei având douǎ grade de libertate. Bp. FRi. (II- sau t 1 = T0 ⋅ ln 1 1−η cu η = Ip In <1 .5 şi 0. practic nul. va rezulta ca soluţie a ecuaţiei: i1 ( t 1 ) = I n (1 − e 125) obţinându-se: t 1 = T0 ⋅ ln In In − Ip − t1 T0 ) = Ip . asupra duratei t1 a primei etape a acţionǎrii acestor electromagneţi. II-34.

(II132) .. referindu-se la modificarea curentului din circuitul bobinei (a fluxului magnetic sau a inducţiei magnetice în miezul feromagnetic). ψ2 ( t ) = ψp + ϕ( t ). δo + a dt (II- 128) Fo ( t ) = E o dacǎ u(t)=U=const. Durata t2 a celei de a doua etape a regimului dinamic de „acţionare” a unui electromagnet de curent continuu se poate evalua apelând la condiţia: y( t 2 ) = δ0 . Bo = . A treia etapǎ a regimului de”acţionare” a unui electromagnet de curent continuu decurge cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia de întrefier minim (nul). Ωo = . L[ δ( t )] δ( t ) + a în care condiţiile finale ale etapei precedente devin condiţii iniţiale pentru etapa consideratǎ. ta. (IIdt R R 130) cu soluţia: i 3 (t) = i 2 (t 2 ) ⋅ e 131) − t T1 + I n (1 − e − t T1 i (t ) = I n ) . ca sumǎ dintre timpul de „pornire”.Go = . Lo M M ⋅ L' L' dΨ( t = t p ) Ao Co = . L[ δ( t )] = . t1 şi timpul de mişcare. Eo = . 3 3 . t2: t a = t1 + t2 . i 2 (t 2 ) = ψ 2 (t 2 ) L1 (II- 129) fiind posibilǎ şi precizarea valorii finale a curentului din circuitul bobinei pentru aceastǎ etapǎ a acţionǎrii. i2(t2). E 1 = E o − u ( t p ). y(0) = 0 . (II-127) unde: Ao = R ⋅ Ψp R k 1 2 .1  y (t ) + Ω o2 ⋅ y(t ) = Bo ⋅ Ψ p ⋅ ϕ (t) + B o ⋅ ϕ 2 (t ) . T1 = 1 > 0 . putând fi descrisǎ de ecuaţia : di L L L1 3 + R ⋅ i 3 = U n .  2   ϕ (t ) + A o ⋅ ϕ (t ) = Fo (t ) + G o ⋅ y(t ) + C o ⋅ y(t ) ⋅ ϕ (t ) . δ(t) = δ0 – y(t). i 3 (0) = i 2 ( t 2 ). i 2 ( t ) = ψ2 ( t ) L' . (II- Trebuie menţionat faptul cǎ de obicei se considerǎ timpul de „acţionare” pentru electromagneţii de curent continuu.

t3. lipsind prima etapǎ „de pornire”. rel. sunt indicate în Fig. Fig. Subectul 83 . (II133) Evoluţia în timp a curentului ce parcurge spirele bobinei electromagnetului de curent continuu la acţionare. v. care trebuie sǎ considere şi durata celei de a treia etape a regimului dinamic a de acţionare.II-35. ale inducţiei magnetice B(t) sau ale întrefierului δ(t) pe durata regimului dinamic de acţionare al electromagneţilor de curent continuu. II-35: Evoluţia mǎrimilor caracteristice i(t) şi y(t) corespunzǎtoare regimului dinamic pentru electromagneţii de curent continuu Este evident cǎ folosind relaţiile (II-128) se pot obţine evoluţiile în funcţie de ( timp ale fluxului magnetic ψ t ) .deşi regimul permanent „acţionat” pentru un asemenea electromagnet se obţine dupǎ timpul τ . regimul dinamic de acţionare decurge în douǎ etape. (II-131): τa = t 1 + t 2 + t 3 . Menţionǎm faptul cǎ pentru electromagneţii de curent continuu ce funcţioneazǎ cu flux de pornire nul (FPN). ca şi aceea a deplasǎrii y(t) a armǎturii sale mobile. cu corecţii care se referǎ la geometria miezului feromagnetic sau la natura mişcǎrii armǎturii mobile (de translaţie sau de rotaţie).

(IIdt 141) având soluţia : t −   Un T i1 ( t ) = 2 ⋅ I n sin( ωt + θ − ϕ) − sin( θ − ϕ) ⋅ e .  = Ip . aceşti electromagneţi nu pot fi folosiţi. la fel ca pentru electromagneţii de curent continuu.2. Ip = Lo   (II-144) care permite evaluarea duratei t1 a acestei prime etape a „acţionǎrii”. Prima etapǎ a regimului dinamic de acţionare a unui electromagnet de curent alternativ. când sunt îndeplinite condiţiile de „pornire” a mişcǎrii armǎturii mobile. 4. ceea ce susţine afirmaţia cǎ electromagneţii de curent alternativ sunt „rapizi” în comparaţie cu cei de curent continuu. decurge de asemenea în trei etape. depǎşind rapid deci valoarea curentului de pornire. I n o = . pe de o parte. astfel încât pentru aplicaţii speciale. Regimul dinamic pentru electromagneţii de curent alternativ Regimul dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent alternativ care funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul (FPNN). iar pe de altǎ parte faptul cǎ valorile duratei t1 a timpului de „pornire” sunt influenţate de faza iniţialǎ θ a tensiunii de alimentare. decurge cu armǎtura mobilǎ nemişcatǎ în poziţia iniţialǎ. (IIR R 143) Aceastǎ soluţie corespunde evoluţiei în timp a valorilor curentului ce parcurge circuitul bobinei electromagnetului pânǎ la momentul t1. To = o . (cum ar fi comanda comutaţiei sincronizate a aparatelor electrice de comutaţie). (II  R 2 + ω2 L2o   142) unde: ωL o L tgϕ = . De menţionat. cu circuitul bobinei alimentat de la o sursǎ de tensiune cu valoarea efectivǎ U n. deci când este satisfǎcutǎ condiţia: o t − 1  To i1 ( t 1 ) = 2 ⋅ I n sin( ωt 1 + θ − ϕ) − sin( θ − ϕ)e    ψp . de întrefier maxim. 3. δo. fiind descrisǎ de ecuaţia diferenţialǎ de forma: di ( t ) L o 1 + R ⋅ i1 ( t ) = 2 ⋅ U n ⋅ sin( ωt + θ). . faptul cǎ valorile curentului i1(t) pot fi aproape 2 2 ⋅ I n dupǎ un timp de 10 milisecunde de la conectare. i1 (0) = 0 . dar evidenţiazǎ particularitǎţi specifice. pulsaţia ωşi faza iniţialǎ θ. Ip.

practic nul. v. rezultând ca soluţii y(t) şi ϕ t ) sau ψ2 ( t ) . [B]. II-38 : Evoluţia în timp a curentului prin circuitul bobinei electromagnetului de curent alternativ pentru prima etapǎ a regimului dinamic de „acţionare” A doua etapǎ a regimului dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent alternativ. rel.    ω  ϕ ( t ) + A o ⋅ ϕ ( t ) = 2 ⋅ U n ⋅ sin ( t + ω t 1 + θ ) + E1 + G o ⋅ y( t ) + C o ⋅ y( t ) ⋅ ϕ ( t ). cu schimbarea inductanţei bobinei acestora de la valoarea minimǎ Lo la valoarea maximǎ L1. pânǎ în poziţia de întrefier minim. δ o. II34 pentru tensiune alternativǎ de alimentare a bobinei.  dψ ( t = t p )  ϕ (0) = 0. rel. v. deci cu scǎderea valorilor efective ale curentului din circuitul bobinei de la Ino.Fig. (II- 145) Corespunzǎtor acestei etape a regimului dinamic de „acţionare” a electromagneţilor de curent alternativ. (II-1422) la valoarea In1. descrierea comportǎrii ansamblului dat în Fig. Conditia de actionare sigura cc si ca! .  dt  (II- 146) care se poate scrie dacǎ se asimileazǎ asemenea dispozitive cu sisteme electromecanice ( de conversie a energiei cu douǎ grade de libertate. poate apela la sistemul de ecuaţii diferenţiale neliniare de forma:  2    y( t ) + Ω o ⋅ y( t ) = B o ⋅ ψ p ⋅ ϕ ( t ). datǎ de relaţia: I n1 = Un R 2 + ω2 ⋅ L2 1 < I no . (II-141). y(0) = y(0) = 0. presupune deplasarea armǎturii lor mobile din poziţia de întrefier maxim. E1 = − u ( t 1 ).

fiind definit de valoarea curentului care parcurge spirele bobinei în momentul întreruperii alimentǎrii acesteia. . (II147) astfel încât pentru durata acestei etape se pot scrie relaţiile: ψ (t) ψ (t ) ψ 2 ( t ) = ψ p + ϕ( t ). O a treia etapǎ şi ultimǎ etapǎ a regimului dinamic de „acţionare” a electromagneţilor de curent alternativ. i 2 (t 2 ) = 2 2 .Fig. ca şi în cazul electromagneţilor de curent continuu. i 2 ( t ) = 2 . Regimul dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de curent alternativ decurge în trei etape. II-39 : Regimul dinamic de „acţionare” pentru electromagneţi de curent alternativ Soluţia y(t) defineşte de fapt durata t2 a acestei a doua etape a „acţionǎrii” acestor electromagneţi. apelând la condiţia: y( t 2 ) = δo . (IIL[ δ( t )] L1 148) care definesc curbele prezentate în Fig. similarǎ în fond celei de a treia etape a regimului dinamic de „acţionare” a electromagneţilor de curent continuu. se referǎ la stabilizarea valorilor curentului în circuitul electric al bobinei cu armǎtura mobilǎ atrasǎ şi respectiv la stabilizarea valorilor mǎrimilor magnetice în miezul feromagnetic. II-39.

apelând la condiţia: i 1 ( t 1 ) = I pr . Corespunzǎtor curbelor prezentate în Fig. II-40. A doua etapǎ a regimului dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de curent alternativ. practic nul. (II-136). prima etapǎ a regimului dinamic de „revenire” începe în momentul to al evoluţiei armonice a curentului de regim normal „conectat” ce parcurge spirele bobinei electromagnetului considerat. T1 = 1 . pentru inductanţa L1 a înfǎşurǎrii. decurgând fǎrǎ mişcarea armǎturii mobile care rǎmâne „atrasǎ”. x(t). fǎrǎ arc electric. rel. II-40 : Regimul dinamic de „revenire” pentru electromagneţii de c.Fig. cǎruia îi corespunde inductanţa de . cu i1 (0) = i o ( t o ) . fiind descrisǎ de ecuaţia: di ( t ) L1 1 + R ⋅ i1 ( t ) = 0. II-40. v. în cazul comutaţiei ideale. (IIdt 149) cǎreia îi corespunde soluţia de forma: t L − T1 . (IIi1 ( t ) = i o ( t o ) ⋅ e R 150) ce permite evaluarea duratei t1 a acesteia. v. Fig. io(t). deci de la valoarea io(to) a acestuia.a. presupune atât modificarea poziţiei armǎturii lor mobile. (II-151) unde Ipr este valoarea curentului de pornire la revenire. care se deplaseazǎ de la întrefierul minim.

(IIi 3 ( t ) = i 2 ( t 2 ) ⋅ e To . i 2 (t) = . ϕ (0) = 0. dat de relaţia: t rev = t 1 + t 2 . regimul dinamic de revenire fiind încheiat. Subectul 84 . ψ ( t ) = ψ − ϕ ( t ). rel.  δ (t) + a L( t ) Lo   B = 1 .valoare maximǎ a bobinei. de duratǎ t3. cu i 3 (0) = i 2 ( t 2 ) . i2(t).  pr 2 pr  L' L'  (II ψ 2 (t) ψ 2 (t 2 ) L'  L[ δ ( t )] = . (IIdt 153) şi are soluţia evidentǎ: t Lo − . se scrie sub forma: di ( t ) L o 3 + R ⋅ i 3 ( t ) = 0. i 2 (t 2 ) = .  o M ⋅ L' o M pr  152) ale cǎrui soluţii [x(t). δo. cu i3(t3)=0. δo. Ω 2 = k . De menţionat faptul cǎ regimul dinamic de „revenire” este terminat practic dupǎ primele douǎ etape semnalate mai sus. δo. i2(t2). POSIBILITǍŢI DE MODIFICARE A COMPORTǍRII DE REGIM DINAMIC A ELECTROMAGNEŢILOR . Ecuaţia care descrie a treia etapǎ a regimului dinamic de revenire pentru electromagneţii de curent alternativ. cǎruia îi corespunde inductanţa Lo<L1 a înfǎşurǎrii. v. x (0) = 0   2   ϕ ( t ) + R ⋅ [ x ( t ) + a ] ⋅ ϕ ( t ) = ψ ⋅ R [ x ( t ) + a ] . deci pentru timpul de revenire. cât şi modificarea valorilor curentului din circuitul bobinei. în momentul în care armǎtura mobilǎ a electromagnetului ajunge în poziţia corespunzǎtoare întrefierului maxim. fiind raţional sǎ considerǎm ansamblul asimilat cu un sistem electromecanic de conversie a energiei cu douǎ grade de libertate de forma: 1  2 x ( t ) + Ω 0 ⋅ x ( t ) = B 0 ⋅ ψ pr ⋅ ϕ ( t ) − B 0 ⋅ ϕ 2 ( t ). cât şi valoarea finalǎ a curentului prin bobinǎ. cǎtre întrefierul maxim. intervin întârzieri suplimentare în definirea timpului de revenire. L1. rel. i2(t)] definesc atât durata t2 a acestei etape. ψ = 2 ⋅ L' (M g+ kb). (II-1529). To = R 154) dupǎ epuizarea celei de a treia etape. în condiţiile în care armǎtura lor mobilǎ rǎmâne nemişcatǎ în poziţia de întrefier maxim. x(t 2 ) = δ o . (II155) v. (II-151) şi (II-1528). trev. Dacǎ întreruperea circuitului bobinei nu decurge ideal (fǎrǎ arc electric). folosind condiţia (II1528). tr.

creşterea timpului de „revenire” a acestora. U1 > Un. Scǎderea timpului de „acţionare” pentru electromagneţii de curent continuu O primǎ posibilitate de scǎdere a timpului de „acţionare” în funcţionarea electromagneţilor de curent continuu se referǎ la modificarea constantei de timp a circuitului bobinei pentru prima etapǎ a procesului dinamic de „acţionare”. datoritǎ valorilor aleatoare ale fazei iniţiale a tensiunii de alimentare în momentul „conectǎrii” respectiv al „deconectǎrii”. astfel încât: Un U1 = = In . apelând eventual la soluţii speciale de modificare („forţare”) a comportǎrii în regim dinamic a acestora. (II156) ceea ce se poate obţine prin introducerea unei rezistenţe suplimentare. 1.scǎderea timpului de „acţionare” a acestora. Astfel. 4. R1. în timp ce pentru electromagneţii de curent alternativ intervin împrǎştieri mari ale acestor timpi. rezultând evident: Lo L * To = o . .creşterea timpului de „acţionare” a acestora. însǎ aceştia din urmǎ se caracterizeazǎ prin valori constante ale timpilor de „acţionare” respectiv de „revenire”. atunci când funcţionarea electromagneţilor decurge cu condiţii de regim dinamic impuse. 4. II-41. . . aşa cum se observǎ în Fig. Soluţiile la care se apeleazǎ în acest scop sunt urmǎtoarele: . se preferǎ utilizarea electromagneţilor de curent continuu. pentru valori mari ale forţei portante vor fi preferaţi electromagneţii de curent continuu. Modificarea comportǎrii de regim dinamic a electromagneţilor de curent continuu se referǎ la: . . cu douǎ bobine. 2. în timp ce pentru funcţionarea la valori mari ale întrefierului iniţial sunt mai adaptaţi electromagneţii de curent alternativ.scǎderea timpului de „revenire” a acestora. De asemenea este recunoscut faptul cǎ electromagneţii de curent alternativ sunt mai rapizi decât electromagneţii de curent continuu. respectiv To = < To . Din aceastǎ cauzǎ.modificarea constantei de timp a circuitului bobinei electromagnetului. (IIR R + R1 158) . de la valoarea To la valoarea To*: * To > To .realizarea de construcţii speciale de electromagneţi. . care începe la închiderea contactului K.Utilizarea corectǎ a electromagneţilor şi a ansamblurilor electromagnetice de comandǎ-acţionare presupune cunoaşterea performanţelor acestora dar şi a limitelor referitoare la posibilitǎţile lor de funcţionare.realizarea de surse de alimentare speciale pentru aceşti electromagneţi. (IIR + R1 R 157) Prin alimentarea circuitului bobinei electromagnetului de la o sursǎ de tensiune continuǎ de valoare convenabilǎ. în circuitul bobinei electromagnetului.

(de fapt a componentei de „pornire” a acestuia). astfel încât curentul de regim permanent scade de la valoarea I1. contactul C a deschizânduse dupǎ acţionare. de la valoarea t1. II-41 : Scǎderea timpului de pornire la „acţionare” prin modificarea constantei de timp Forţarea regimului dinamic de „acţionare” pentru electromagneţii de curent continuu apeleazǎ adesea la soluţia utilizǎrii unei rezistenţe economizoare. care limiteazǎ valorile curentului din circuitul bobinei la alimentarea acesteia cu o tensiune mǎritǎ. confirmatǎ şi în Fig. (II- 159) ceea ce înseamnǎ desigur şi reducerea timpului de „acţionare” dacǎ se acceptǎ ipoteza cǎ mişcarea armǎturii mobile decurge la fel în ambele situaţii de funcţionare. . (IIR + Re R R 160) Evoluţiile în timp ale curenţilor ce parcurg înfǎşurarea electromagnetului la funcţionarea fǎrǎ rezistenţa economizoare la tensiunea Un. U1 > Un. I m = . v.rezultǎ o evidentǎ scǎdere a duratei primei etape (de „pornire”) a regimului dinamic de „acţionare”. (II-126) la valoarea t1*. la valoarea de menţinere. rel.II-41: t 1 = To ⋅ ln In . ca şi schema de conectare a rezistenţei economizoare în circuitul bobinei. cu reducerea timpului de „acţionare”. i(t) şi respectiv fǎrǎ rezistenţa economizoare la tensiunea U1. sunt prezentate în Fig. Re. Im < In: U1 U U I1 = 1 >> n = I n . In − Ip * * respectiv t 1 = To ⋅ ln In < t1 In − Ip . i1(t). II-42. Fig.

rel. astfel încât efectele acestora. sǎ nu mai intervinǎ. datorate fluxurilor magnetice ψ1 ( t ) şi respectiv ψ2 ( t ) . deoarece condensatorul C2 deja încǎrcat se nu mai permite trecerea curentului electric prin aceastǎ bobinǎ. aceasta fiind conectatǎ în paralel cu prima la sursa de alimentare de tensiune U n. aşa cum se poate observa în Fig. Fig. cu circuite magnetice distincte.Fig. de parametri (L2. v. v. R2). Dispozitivul este realizat fǎrǎ cuplaj magnetic între înfǎşurǎri prin aceea cǎ cele douǎ bobine intervin. Evident pentru durata timpului de „pornire”. în timp ce dupǎ „acţionarea” electromagnetului. pe o armǎturǎ mobilǎ comunǎ de tip plonjor. R2) va interveni doar la „acţionare”. în timp ce secţiunea (L2. de fapt a timpului de „pornire”. la conectarea bobinei electromagneţilor de curent continuu la o sursǎ de tensiune continuǎ. t1. se referǎ la realizarea acestora cu douǎ înfǎşurǎri (fǎrǎ cuplaj magnetic). favorizând „forţarea” regimului dinamic de conectarea acestor electromagneţi. prin condensatorul C2. II-43. R2). Prin alegerea convenabilǎ a valorilor capacitǎţii condensatorului C2 este posibil sǎ se adapteze durata intervenţiei secţiunii (L2. II43b. se vor cumula. Secţiunea (L1. (II-132). II-42 : Utilizarea rezistenţei economizoare pentru „forţarea acţionǎrii” electromagneţilor O altǎ soluţie pentru diminuarea timpului de „acţionare”. în regimul permanent. cele douǎ secţiuni ale electromagnetului îşi vor cumula efectele. O primǎ înfǎşurare are parametrii (L1o. a doua secţiune a electromagnetului. R1) şi o a doua are parametrii (L2o. putând accepta cǎ acestea se comportǎ ca şi cum ar acţiona în acelaşi circuit magnetic. R2) la durata de acţionare a dispozitivului. . forţele de atracţie F1(t) şi respectiv F2(t). R1) are deci şi rol de bobinǎ de menţinere.

care poate fi chiar mai micǎ decât tensiunea nominalǎ. asigurându-se valori mari ale tensiunii. U m. aşa cum indicǎ evoluţia u(t). pentru o duratǎ τ egalǎ sau puţin mai mare decât timpul de acţionare. fenomenele de „forţare” fiind similare cu situaţia în care se foloseşte rezistenţa economizoare. II-43 : Diminuarea timpului de „pornire” folosind construcţii speciale de electromagneţi (cu douǎ secţiuni sau cu douǎ înfǎşurǎri) Scǎderea timpului de „acţionare” în funcţionarea electromagneţilor de curent continuu se poate obţine şi pe seama unor construcţii speciale ale sursei de alimentare a circuitului bobinei. II-44a. U1 > Un. datǎ în Fig. dupǎ care sursa asigurǎ la bornele bobinei doar o tensiune de menţinere. . adaptate acestor cerinţe. II-44 : Forţarea regimului dinamic de „acţionare” pe seama construcţiei sursei de alimentare a bobinei electromagneţilor de curent continuu O realizare mai simplǎ a unei sursei de alimentare care permite „forţarea” regimului dinamic de acţionare la funcţionarea electromagneţilor de curent continuu.Fig. Fig.

U1. la alimentarea cu tensiunea de menţinere. dioda D poate intra în conducţie (anterior era polarizatǎ invers prin tensiunea de la bornele condensatorului). în sensul fluxului de lucru util generat de bobinǎ. astfel încât bobina electromagnetului este alimentatǎ doar cu tensiunea de menţinere. Fig. Un efect similar se obţine prin premagnetizarea miezului feromagnetic (eventual folosind magneţi permanenţi). Este important ca frecvenţa tensiunii alternative u2(t) sǎ fie aleasǎ corect. aşa cum este cazul electromagneţilor polarizaţi. recunoscuţi a fi „rapizi”. oferǎ soluţii simple şi eficiente pentru a rǎspunde unor cerinţe practice în instalaţiile cu electromagneţi. sǎ depǎşeascǎ timpul de „acţionare”. II-45 : Forţarea regimului dinamic de „acţionare” la electromagneţii de curent continuu folosind surse speciale de alimentare Corespunzǎtor acestei soluţii. ci impune alegerea convenabilǎ a capacitǎţii condensatorului C şi a constantei de timp a circuitului sǎu de descǎrcare. Dupǎ acţionarea electromagnetului şi descǎrcarea condensatorului C. rezultând tensiunea u(t) de forma indicatǎ în Fig.apeleazǎ la suprapunerea unei semiperioade a unei tensiuni alternative. De menţionat faptul cǎ trecerea de la alimentarea bobinei electromagnetului cu tensiune mǎritǎ. u2(t). II-45. eventual controlul poziţiei armǎturii mobile a electromagnetului. U1. pentru ca „acţionarea” sǎ aibǎ loc înainte de descǎrcarea completǎ a acestuia. II-44b. alimentarea bobinei electromagnetului la „acţionare” se realizeazǎ prin apǎsarea butonului B. Un exemplu de schemǎ de alimentare a unui electromagnet de curent continuu. care permite „forţarea” regimului dinamic de „acţionare”. pe seama conbstrucţiei speciale a sursei de alimentare. la „acţionare” sau la „revenire” pentru electromagneţii de curent continuu. nu necesitǎ o comandǎ. τ . cu tensiunea sursei de „menţinere”. peste o tensiune continuǎ care asigurǎ menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat. astfel încât durata semiperioadei. sau eventual rǎspund unor anumite cerinţe de performanţǎ cu corelare dinamicǎ . care impun uneori ca douǎ sau mai multe dispozitive electromagnetice similare sǎ funcţioneze succesiv. De menţionat faptul cǎ modificarea comportǎrii în regim dinamic. de la bornele condensatorului C. ce asigurǎ conexiunile care permit sumarea tensiunii U2. este arǎtat în Fig.

în cadrul unui ansamblu (timp de acţionare sau durata ciclului închis-deschis de valori impuse). . 3. . Tecile folosite au rol de protecţie dar şi de susţinere. capabile sǎ suporte curenţi nominali de la 6 A (pentru tensiunea de 250 V). fC).întrerupǎtoare şi comutatoare cu came. Prize.separatoare de joasǎ tensiune. se efectueazǎ fǎrǎ intervenţia operatorului. Dintre aceste aparate electrice neautomate vom prezenta urmǎtoarele: . Prizele se realizeazǎ sub forma unor teci. Frecvenţa de conectare pentru aceste ansambluri este f C = 1 conectare/orǎ. Aparatele neautomate de comutaţie se caracterizeazǎ prin: .prize şi fişe industriale. .microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ. pe seama elementelor de protecţie de exemplu.lipsa elementelor de mǎsurare-protecţie-control-reglaj. pânǎ la 125 A (pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660 V). de obicei deconectarea. au valori reduse. Aceste aparate electrice de comutaţie (AEC) pot fi neautomate sau automate. acesatǎ situaţie fǎcând posibile unele accidente. care se poate conecta la o prizǎ fixǎ. . pentru a fi separatǎ de priza fixǎ. fiind automate dacǎ mǎcar una dintre manevre.parametrii nominali cum sunt durata de viaţǎ (numǎrul de manevre N) şi frecvenţa de conectare. 1. . Vom urmǎri succesiv aceste aparate electrice neautomate din punct de vedere al funcţionǎrii şi al construcţiei lor. . electroizolante (din plastic sau chiar metalice cu elemente dielectrice).întrerupǎtoare şi comutatoare pachet. Ansamblul nu are de fapt funcţie de comutaţie. . .butoane de comandǎ. în acest scop prevǎzându-se a se utiliza un întrerupǎtor. La manevrarea fişei.întrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie. .controlere. în interiorul cǎrora se gǎsesc contacte electrice fixe. Subectul 86 APARATE ELECTRICE NEAUTOMATE DE JOASA TENSIUNE Aparatele electrice de comutaţie sunt acele dispozitive pentru care principala funcţie este aceea de a asigura conectarea şi deconectarea în circuitele în care sunt incluse. montat pe consumatorul mobil. . prin ataşarea la aceştia a unui cordon flexibil cu o fişǎ. fişe şi cuple industriale Aceste elemente sunt folosite pentru alimentarea consumatorilor mobili.realizarea operaţiilor de conectare-deconectare prin intervenţia operatorului uman.funcţionarea la valori ale curentului comparabile cu In. se impune a se manipula fişa şi nu a se trage de cablul flexibil. .

de „punere la pǎmânt”. tripolare sau multipolare. In plus dispunerea contactelor ansamblului „prizǎ-fişǎ” se realizeazǎ astfel încât se obţine o „cheie” care nu premite inversarea conexiunilor între prizǎ şi fişǎ. dar în acest caz ambele elemente ale conexiunii electrice sunt mobile. dar chiar şi cele monopolare. cu construcţie similarǎ. care sunt dispuse astfel încât se conecteazǎ primele şi se deconecteazǎ ultimele. fiind precizatǎ şi dispunerea contactelor de punere la pǎmânt. care sunt realizate ca picioruşe metalice de formǎ cilindricǎ (pentru consumatorii casnici sau industriali) sau de . III-1 : Tipuri de contacte pentru prize Un exemplu de dispunere a contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ cu o unicǎ posibilitate de conectare este indicatǎ în Fig.Aceste prize se pot realiza în variante monopolare. Fig. pentru uz casnic sau sub formǎ de cuple pentru uz industrial (când carcasele lor metalice sunt prevǎzute şi cu dispozitiv de blocare. a) b) Fig. aşa cum se observǎ în Fig. II-2. III-2 : Dispunerea contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ Fişele ataşate consumatorului mobil au contacte principale. bipolare. sau eventual la pericolul intervenţiei unor tensiuni la atingerea carcasei dispozitivului monofazat astfel alimentat. Prizele tripolare sau multipolare. III-1b. Pentru curenţi nominali mari se preferǎ chiar utilizarea unor resorturi elastice. Contactele fixe ale prizelor se realizeazǎ obişnuit din alamǎ fiind convenabil profilate pentru a asigura o valoare suficientǎ a forţei de apǎsare pe contact. pentru a asigura forţa de apǎsare necesarǎ între piesele de contact. la manevrarea ansamblului prizǎ-fişǎ. sunt prevǎzute cu contacte de protecţie. Fig. III-1a. pentru a evita întreruperea nedoritǎ a conexiunilor în timpul deplasǎrii consumatorilor respectivi). ceea ce ar conduce la schimbarea succesiunii fazelor pentru alimentǎri trifazate.

III-4 sunt prezentate câteva produse din aceastǎ categorie. antigrizutoasǎ sau antideflagrantǎ. In Fig. In prezent existǎ încǎ numeroase tipuri de prize şi fişe specializate. fişele şi cuplele pot fi de construcţie normalǎ. la acestea adǎugânduse contactele de protecţie (de punere la pǎmânt). este prezentatǎ în Fig.forma dreptunghiularǎ (de obicei pentru consumatorii industriali). III-4 : Exemple de fişe. care îşi gǎseşte locul în contactul de protecţie de pe ştecher şi nu permite inversarea conexiunilor. Exemple de fişe. prize şi cuple industriale Menţionǎm faptul cǎ în funcţie de mediul în care se folosesc. prizele. televiziune prin cablu etc. III-3 şi apeleazǎ la un picioruş suplimentar de contact ataşat prizei. prize şi cuple industriale Fig. etanşǎ. pentru instalaţiile de telefonie. dedicate aplicaţiilor . III-3 : Fişǎ monofazatǎ (ştecher) cu „cheie” şi poziţie unicǎ de conectare Un exemplu de fişǎ monofazatǎ de conectare (ştecher). cu contact de protecţie care realizeazǎ o „cheie” ce nu permite decât o poziţie de funcţionare. Fig. adaptate pentru domeniul informaticii şi al calculatoarelor. Acestea sunt de fapt construcţii similare.

cu contact normal deschis (ND). pentru ca acestea sǎ revinǎ la starea iniţialǎ la încetarea acţiunii operatorului. De menţionat faptul cǎ butoanele de conectare sau de pornire sunt de obicei de culoare verde sau galbenǎ. conţinând un resort elastic R. In Fig. mai performante dacǎ apeleazǎ la contacte electrice de calitate. deci închiderea contactului normal deschis ce asigurǎ legǎtura electricǎ între bornele „A” şi „B” şi respectiv deschiderea contactului normal închis. aşa cum se poate vedea în Fig. III-5 se obţine schimbarea stǎrii contactului respectiv. III-5 : Butoane de comandǎ Se observǎ cǎ prin acţiunea operatorului. III-5 sunt date exemple de butoane de comandǎ. realizate pentru a fi parcurse de curenţi de valoare redusǎ. Butoane de comandǎ Butoanele de comandǎ sunt de fapt contacte normal deschise (care se închid doar atâta timp cât dureazǎ intervenţia operatorului). cu contact normal închis (NI) . Pentru a menţine o comandǎ de „conectare”. care sǎ facǎ posibilǎ încetarea acţiunii operatorului. Fig. conform sǎgeţilor cu linie întreruptǎ din Fig. în concordanţǎ cu cerinţe practice ale schemelor de comandǎ. realizatǎ prin închiderea contactului normal deschis al unui buton de pornire de tip „P” sau „I”.respective. folosite frecvent în circuitele de comandǎ ale aparatelor electrice. 2. va fi necesar sǎ se utilizeze un contact de „automenţinere”. în sensul sǎgeţilor cu linie plinǎ din Fig. C. III-6. sau un „buton dublu”. inferioare valorii de 10 A. 3. mai ales dacǎ este vorba de butoane de oprire în caz de urgenţǎ. „I” sau de pornire „P”. în timp ce butoanele de oprire sunt colorate în roşu. . III-5. care asigurǎ revenirea contactului respectiv în starea iniţialǎ la încetarea acţiunii mecanice a operatorului uman. trebuins sǎ fie mai vizibile şi mai accesibile în instalaţiile electrice.”O” sau de oprire. caracterizându-se deci prin valori reduse ale curentului nominal. ce le conţine pe cele douǎ prezentate anterior. Acestea sunt plasate de obicei într-o carcasǎ electroizolantǎ. respectiv contacte normal închise (care se deschid atâta timp cât dureazǎ interveţia operatorului).

aşa cum se observǎ în Fig. Ca.Automenţinerea comenzii de deconectare se realizeazǎ prin întreruperea alimentǎrii consumatorului ce este însoţitǎ de deschiderea contactului de automenţinere. EMA. realizându-se pentru valori ale tensiunii nominale de sub 1 kV. dar având frecvenţa de conectare fC = 1 – 12 manevre/orǎ şi durata de viaţǎ N = 1000 manevre. de la 200 A la 1250 A. Fig. Dacǎ este necesar. Separatoare de joasǎ tensiune Separatoarele de joasǎ tensiune sunt folosite pentru separarea vizibilǎ a douǎ porţiuni de circuit din instalaţiile de interior. III-5 asamblate pe un ax comun. se pot adǎuga şi elemente mecanice. în schema de comandǎ a alimentǎrii unui electromagnet de acţionare. Fig. . II-6 : Utilizarea contactului de automenţinere. astfel încât acestora li se ataşeazǎ lǎmpi de semnalizare. atât de tip ND cât şi de tip NI. plasate pe un ax comun şi acţionate simultan de un operator (a se imagina butoanele „I” şi „O” din Fig. în conformitate cu necesitǎţile impuse de o aplicaţie datǎ. pentru valori mari ale curentului nominal. cu A-B contact normal deschis şi C-D contact normal închis. al unui contactor electromagnetic Atunci când se impune realizarea mai multor comenzi simultan. III-7. conectate în secundarul unui transformator. care face corp comun cu butonul de comandǎ. 3. Ca. Este desigur posibil ca un asemenea ansamblu sǎ conţinǎ mai multe contacte ND şi respectiv mai multe contacte NI. III-7 : Buton de comandǎ cu contacte multiple Pentru anumite aplicaţii este util sǎ se identifice rapid butoanele de comandǎ acţionate. semnalat anterior. unul sub celǎlalt şi amplasate într-o carcasǎ unicǎ). se pot folosi butoane de comandǎ cu contacte multiple. care asigurǎ menţinerea comenzii pentru butoanele respective. 3.

prin mecanismul patrulater O1 – A – B – O2. sau se poate apela la o prǎjinǎ electroizolantǎ care antreneazǎ cuţitul contactului mobil. în ultimii ani. Fig. . . III. care este argintat în zona contactului fix.racordarea ocazionalǎ a unor consumatori. respectiv prin închiderea separatorului înaintea întrerupǎtorului la conectare. se realizeazǎ în ţarǎ şi separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune (conform standardelor SR EN 60947-1 respectiv SR EN 60947-3+A1). izolatoarele suport 2. putându-se utiliza în acest scop şi dispozitive de acţionare cu resort.9 sunt prezentate câteva tipuri de separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune. prevǎzute cu posibilitatea de a asigura comutaţia la curenţii nominali şi la curenţii de suprasarcinǎ de serviciu. conectare în paralel. Principalele pǎrţi componente ale unui separator de joasǎ tensiune sunt prezentate în Fig. .Aceste aparate electrice se manevreazǎ doar „la gol”. In Fig. fiind acţionate de obicei manual. .secţionarea liniilor electrice de joasǎ tensiune şi asigurarea selectivitǎţii protecţiei cu siguranţe fuzibile. soluţie fireascǎ pentru valori mari ale curenţilor nominali. Contactul fix 3 este realizat cu un numǎr convenabil de contacte elastice 4. fǎrǎ a fi parcurse de curent. acestea fiind suportul electroizolant 1. contactul fix 6 şi izolatorul ceramic 7. folosindu-se în acest scop ansambluri „întrerupǎtor – separator” şi deci ele nu sunt prevǎzute cu camere de stingere. contactul fix 3 realizat divizat cu mai multe elemente elastice 4.conectarea unor consumatori la postul de transformare. contactul mobil de tip cuţit masiv 5. care sunt utilizate pentru aplicaţii cum ar fi: . III-8 : Separator de joasǎ tensiune Manevrarea separatorului se poate face prin rotirea axului O1 care deplaseazǎ contactul mobil în sensul sǎgeţii. la schimbarea secţiunii conductoarelor şi în cazul liniilor electrice lungi sau la trecerea la reţea în cablu subteran. pentru un unghi de aproximativ 60°. Deschiderea se realizeazǎ în plan vertical. III-8.conectarea în reţea buclatǎ a douǎ reţele de joasǎ tensiune. Semnalǎm faptul cǎ. Asemenea aparate electrice se pot realiza în variantǎ monopolarǎ sau în variantǎ tripolarǎ. Manevrarea lor sub sarcinǎ este echivalentǎ cu o avarie şi aceste situaţii se evitǎ prin deschiderea prealabilǎ a întrerupǎtorului aferent la deconectare.

.Fig. pentru curenţi nominali de 4. . având gradul de protecţie IP 33. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie Construcţia unui asemenea aparat electric este ilustratǎ în desenul dat în Fig. Funcţionarea acestora decurge normal pentru valori ale temperaturii ambiante de la -33°C pânǎ la 40°C. 4. pentru valori ale umiditǎţii relative de 50% la 40°C sau 90% la 20°C. 16. 25. De menţionat faptul cǎ asocierea separatorului de sarcinǎ cu siguranţele fuzibile asigurǎ o funcţionalitate apropiatǎ de aceea a întrerupǎtorului în circuitele în care sunt utilizate aceste ansambluri. III10 şi evidenţiazǎ contacte mobile de tip cuţit care sunt manevrate cu ajutorul unor pârghii. 63. 80. III. pentru un mediu ambiant fǎrǎ pericol de explozie şi fǎrǎ gaze corozive. 32. 6. la valori ale altitudinii sub 2000 m. 100 A. Subectul 87 3. 10. 50.9 : Separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune Asemenea aparate electrice sunt realizate pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660 V c.a.

3. 4. Aceasta constǎ în utilizarea unui cuţit de rupere suplimentar. conectarea întrerupǎtorului realizându-se prin deplasarea contactului mobil de tip cuţit. ceea ce asigurǎ tensionarea resortului elastic. 5. dar şi diminuarea uzurii contactelor aparatului electric. Desenul din Fig. cu ajutorul manetei M. Fig. pe suportul electroizolant 1 sunt plasate contactele fixe 2. (care se pot realiza „cu legǎturǎ spate”. indicat de sǎgeatǎ. III-10a. a contactului de tip cuţit. care este „smuls” din contactul fix. ca în figurǎ. III-10b prezintǎ o soluţie pentru ameliorarea comutaţiei electrice la deconectarea întrerupǎtoarelor cu pârghie. dar şi cu legǎturǎ faţǎ sau cu legǎturǎ faţǎ de tip industrial). II-10 : Intrerupǎtoare cu pârghie Dupǎ cum se poate observa.a) b) Fig. 3. care rǎmâne în poziţia conectat la manevrarea în sensul deschiderii. III-11: Posibilitǎţi de manevrare a întrerupǎtoarelor cu pârghie . viteza de separare a pieselor metalice de contact este suficient de mare asigurând reducerea duratei de ardere a arcului electric de întrerupere. în sensul sǎgeţii din Fig. astfel încât la deschiderea contactului de rupere 4.

R. dupǎ manevrarea pârghiei P în sensul sǎgeţii. care se conecteazǎ pe o rezistenţǎ convenabil calibratǎ. III-12a foloseşte la descǎrcarea energiei magnetice a excitaţiei generatorului de curent continuu G. prin acţionarea pârghiei P în sensul sǎgeţii. bipolarǎ sau tripolarǎ. unghiul minim dintre acestea fiind de 45°. aşa cum se poate observa în Fig. ca în desenul alǎturat. III-12 : Comutatoare cu pârghie b) Ansambluri având o construcţie similarǎ cu aceea a întrerupǎtoarelor cu pârghie. dar care sunt folosite pentru a realiza o succesiune de conexiuni sau comutaţii în circuitele în care sunt incluse. DS. dar şi lateral ca în cazul „heblurilor”. E. 5. III-12b se observǎ un comutator cu pârghie folosit pentru pornirea motoarelor de curent continuu. chiar în construcţie multipolarǎ. pentru acţionarea unor asemenea întrerupǎtoare. poate avea de la 2 la 8 poziţii succesive distincte. Maneta de acţionare. pe un ax comun. cu funcţionare care decurge similar atât în curent continuu cât şi în curent alternativ. cu observaţia cǎ acţiunea mecanicǎ a operatorului. se numesc comutatoare cu pârghie. MA. operatorul. se şunteazǎ succesiv rezistenţele de pornire R3-R2-R1 din circuitul indusului. III11. intervine prin intermediul unui dispozitiv de sacadare. 3. pentru curenţi nominali mari este posibilǎ chiar utilizarea unui ansamblu de pârghii. în sensul realizǎrii comutaţiei. v. ce prezintǎ eventual chiar poziţii de punct mort. iar la curenţi nominali de valoare redusǎ. prin închiderea succesivǎ a contactelor 0-1-2-3-4. Fig.De menţionat faptul cǎ maneta de acţionare poate fi amplasatǎ la partea superioarǎ a ansamblului. III-12. asupra cǎreia acţioneazǎ. . maximum 12. a) Fig. Intrerupǎtoare şi comutatoare pachet Asemenea întrerupǎtoare se realizeazǎ prin împachetarea unui numǎr convenabil de module (etaje). având adesea aplicaţii speciale. Comutatorul prezentat în Fig. dupǎ care. Aceste întrerupǎtoare cu pârghie se pot realiza în construcţie monopolarǎ. In Fig. care asigurǎ alimentarea motorului M de la sursa de tensiune continuǎ prin realizarea conexiunii între bornele 0-1.

de întrerupǎtor sau de comutator.se pot realiza în construcţii speciale. efectuate cu frecvenţǎ de conectare. dispozitivul de sacadare. chiar în condiţii de şocuri sau/şi vibraţii mecanice. . pentru durata de viaţǎ de N=10000 manevre. . indicând utilizarea principiului ruperii duble a arcului electric de comutaţie. poate beneficia şi de principiul ruperii duble a arcului valori ale curentului de rupere de 6 In pentru curenţi nominali de pânǎ la 25 A. . Parametrii nominali uzuali înseamnǎ tensiunea nominalǎ. Utilizarea ansamblului de sacadare.permit realizarea unor funcţionalitǎţi diferite. DS. sub 10 cicluri/orǎ. MA. DS. In. pentru curenţi nominali.funcţionarea performantǎ a întrerupǎtorului indiferent de poziţia sa. etajele E asamblate pe axul comun şi contectele fixe 1. în construcţia acestor întrerupǎtoare pachet.25 In pentru valori mai mari ale curentului nominal. conduce la avantaje tehnico-funcţionale.creşterea vitezei de deplasare a contactelor mobile la comutaţie. în numǎr de douǎ pe fiecare etaj. cu valori de pânǎ la 440 V în curent continuu şi respectiv pânǎ la 500 V în curent alternativ.controlul corect al poziţiei contactelor mobile pentru fiecare din poziţiile posibile ale manetei de acţionare. apelând eventual la conexiuni exterioare între contactele diferitelor etaje ale ansamblului. care. . III-13a şi evidenţiazǎ maneta de acţionare.Acestea se folosesc la comanda maşinilor unelte şi la asamblarea panourilor sau a pupitrelor de comandǎ în instalaţii de automatizare. respectiv de 1. dintre care menţionǎm: . Un. pe lângǎ camera de stingere îngustǎ realizatǎ între cele douǎ discuri electroizolante ale fiecǎrui etaj. MA. cu avantaje certe cu privire la stingerea arcului electric de deconectare. etanşǎ sau antiexplozivǎ. a) b) . fC. având valori sub 100 A. Schema de principiu a unui asemenea întrerupǎtor pachet este datǎ în Fig.

ceea ce permite şi reducerea numǎrului total necesar de etaje. care. Fig. este în mǎsurǎ sǎ urmǎreascǎ profilul camei C. corespunzǎtor energiei potenţiale minime a resortului elastic. dar şi contactele fixe 1. 2. a cǎror acţionare se realizeazǎ cu o manetǎ de acţionare MA. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu came Principial. tija contactului mobil 2. Maneta de acţionare poate avea pânǎ la 8 poziţii succesive. DS. ce se roteşte odatǎ cu axul ansamblului. pentru unghiuri de rotaţie de minim 45° şi maximum 180° (ce pot fi obişnuit de 90° dacǎ se folosesc mai puţin de 4 poziţii succesive). 6. prin acţiunea unui resort elastic de constantǎ K. dintre care unele pot fi cu menţinere sau cu revenire. prin intermediul unui mecanism de sacadare de tipul celui descris mai sus. prin asamblarea pe un ax comun a unui numǎr de 1-12 etaje. 3. III-14 : Dispozitivul de sacadare DS Semnalǎm faptul cǎ asemenea ansambluri permit realizarea unor construcţii cu funcţii diferite. prezentându-se şi diferite forme posibile ale contactului mobil. III-13b se prezintǎ detalii cu privire la construcţia unui etaj. dupǎ o cursǎ de unghi θ.III-13a. v. care evidenţiazǎ pereţii electroizolanţi 3. III-14. .Fig. dar şi viteze mari de mişcare a acestora necesare mai ales la întreruperea circuitului. DS. Fig. fixatǎ în articulaţia O. III. care asigurǎ poziţionarea corectǎ a contactelor mobile în timpul funcţionǎrii. care conţin însǎ fiecare câte douǎ contacte. Realizarea dispozitivului de sacadare. situatǎ pe braţul unei pârghii P. prin amplasarea convenabilǎ a contactelor pe diferitele etaje dar şi prin modul de realizare exterioarǎ a unor conexiuni între acestea. deci fixându-se final mereu pe minimul profilului camei C. în concordanţǎ cu succesiunea de conexiuni doritǎ pentru acest ansamblu. întrerupǎtoarele şi comutatoarele cu came sunt realizate similar cu întrerupǎtoarele şi comutatoarele pachet. inversoare de sens sau comutatoare stea-triunghi respectiv comutatoare pentru schimbarea în trepte a vitezei motoarelor asincrone cu rotor bobinat. constând dintr-o rolǎ R. presupune utilizarea unui ansamblu specializat. aşa cum se poate observa în Fig.13 : Intrerupǎtoare pachet In Fig. cum ar fi acelea de întrerupǎtoare multipolare.

04. Realizarea unor comutatoare cu came apeleazǎ. sau 500 V c. semnificǎ: C. de obicei.16. cu frecvenţa de conectare de pânǎ la 300 cicluri/orǎ. care au ca scop reducerea . K. 63 A. III-16 : Exemple de întrerupǎtoare (comutatoare) cu came Pentru aceste aparate se folosesc simbolizǎri şi scheme electrice tipizate.c. Pentru valori ale curentului nominal peste 40 A. astfel încât de exemplu: C.numǎrul de etaje. 160 A. cum se indicǎ în Fig. Aspectul unor asemenea ansambluri este prezentat în Fig. la conexiuni exterioare între etajele unui ansamblu de forma celor prezentate anterior. 002:.002.. al cǎrei profil este urmǎrit de un palpator.50. 100 A. Valorile tensiunii nominale sunt de 440 V c. iar treptele de curent nominal sunt de 10 A. 16 A.Fig. pe seama rotirii axului comun în sensul sǎgeţii. 25 A. a doua cifrǎ– numǎrul de poziţii cu revenire. 200 A. se poate folosi şi câte o camerǎ de stingere cu grile metalice şi efect de nişǎ. III-15 : Etaj cu douǎ contacte pentru întrerupǎtoare cu came Acţiunea asupra contactelor unui etaj al ansamblului se realizeazǎ printr-o camǎ convenabil profilatǎ. P. pentru o duratǎ de viaţǎ de 100000 manevre.a. 16. pentru fiecare loc de întrerupere.prima cifrǎ numǎrul de poziţii ferme. 40 A. III-15. III-16. 50. cu alegerea riguroasǎ a poziţiilor de funcţionare ce este asiguratǎ de dispozitivul de sacadare.curentul nominal în [A].04. Fig.funcţia de comutator.numǎrul de ordine al schemei de conexiuni.

pentru a evita eventuale avarii. III-17. III-18 şi a tabelului de conexiuni care o însoţeşte. de siguranţǎ dar şi de „aşteptare”. este necesarǎ o poziţie III. dar şi pentru limitarea şocurilor de curent în circuitul rotoric al motorului în cazul unor asemenea manevre.numǎrului total de etaje. inversoare de sens sau comutatoare stea-triunghi. Astfel de exemplu. conform schemei date în Fig. B-Y. care vor asigura conexiunile necesare. deci a minimum 5 etaje. C-Z) conectate în stea. conform schemei date în Fig. în care alimentarea motorului este întreruptǎ. dispuse pe trei etaje. III-17: Comutator cu came utilizat ca inversor de sens De menţionat faptul cǎ motorul electric cu înfǎşurǎrile (A-X. pentru a realiza un inversor de sens pentru un motor asincron cu rotor bobinat. în concordanţǎ cu tabelul de conexiuni alǎturat. este necesar sǎ utilizǎm un comutator cu came cu 6 contacte. întâlnindu-se mai des comutatoare ampermetrice sau voltmetrice (pentru mǎsurarea acestor mǎrimi pentru fiecare din fazele unui ansamblu trifazat). . presupune folosirea a 9 contacte. conexiune exterioarǎ comutatorului. Se precizeazǎ astfel şi faptul cǎ înainte de inversarea sensului de rotaţie (poziţia II-direct respectiv poziţia IV-invers). Fig. (câte douǎ pe un etaj). Utilizarea acestor ansambluri pentru realizarea unor comutatoare stea-triunghi manuale cu came. îşi schimbǎ sensul de rotaţie dacǎ se inverseazǎ fazele S-T la închiderea contactelor C1-C2-C3 respectiv la închiderea contactelor C4-C5-C6 ale comutatorului.

ca şi limitatoarele de cursǎ. la contactele 2-3 care se închid. care poate transmite o acţiune mecanicǎ. utilizatorul va adapta comutatorul scopului propus. Numǎrul de manevre pentru un asemenea ansamblu. Aceste limitatoare de cursǎ pot fi realizate pentru utilizare în circuitele de comandǎ ale instalaţiilor industriale. III-18: Comutator stea-triunghi realizat cu întrerupǎtoare cu came Se observǎ cu uşurinţǎ faptul cǎ prin contactele C1-C2-C3 se asigurǎ alimentarea înfaşurǎrilor motorului. în sensul cǎ. Microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ Microîntrerupǎtoarele. Pentru funcţii de comutaţie mai frecvent utilizate ale comutatoarelor cu came. când se numesc chiar limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare. cu valori ale tensiunii nominale de 250 [V] sau 500 [V. Limitatoarele de cursǎ controleazǎ deplasarea unui ansamblu mobil. contactul acestora intervenind în circuitele de comandǎ. în sensul sǎgeţii. 7. Momentul trecerii de la conexiunea stea la conexiunea triunghi este la latitudinea operatorului. revenirea lor fiind asiguratǎ de resortul elastic 5.Fig. Fig. Protecţia la supracureznţi este asiguratǎ cu siguranţele fuzibile. la extremitǎţile cursei acestuia (la final de cursǎ). Subectul 88 3. cu conexiuni realizate pe comutator. plasate în amonte de contactele C1-C2-C3. III-19: Limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare (a) şi respectiv primare (b) Se observǎ cǎ limitatoarele de cursǎ obişnuite. de 2 [A] pentru curent continuu şi 6-10 [A] pentru curent alternativ. când contactele C4-C5-C6 trebuie sǎ fie deschise. în timp ce conexiunea stea este asiguratǎ prin închiderea contactelor C4-C5-C6. ansamblul fiind amplasat în carcasa 4. caracterizându-se prin valori reduse ale curentului nominal. (care poate . între limitele preconizate prin amplasarea acestora. acestea se realizeazǎ ca atare de cǎtre producǎtor. dar pentru alte situaţii. se asigurǎ o comandǎ care va permite doar deplasarea de „întoarcere”. SF. pentru circuite secundare. Schema de principiu a unor limitatoare de cursǎ este datǎ în Fig. a) b) Fig. conţin rola (palpatorul) 1. metalicǎ sau din plastic. sunt contacte comandate prin deplasarea unui element mobil. iar conexiunea triunghi se asigurǎ prin conectarea contactelor C7-C8-C9. III-19a. III19.

III-20: Limitatoare de cursǎ: a) capsulat cu rolǎ şi tijǎ. sau „fǎrǎ contacte”. este relativ redus şi depinde de valorile curentului nominal. III-19b. a) b) c) d) Fig. poate interveni o acţiune similarǎ la celǎlalt capǎt de cursǎ. fiind de 100000 manevre pentru In=10 [A]. ca cele prezentate anterior. Un asemenea limitator conţine şurubul melc. asigurând o modificare importantǎ a parametrilor în circuitul electric (magnetic) de control. 2. III-20. în funcţie de sensul de rotaţie al motorului de antrenare. 3 sau 4. b) cu rolǎ şi tijǎ cu acţionare liniarǎ. Fig. ajungând la 30000000 acţionǎri pentru In=0. a elementelor ansamblului. una dintre aceste came poate asigura comutaţia contactelor de forţǎ. controlatǎ. respectiv 15000000 acţionǎri pentru In =0. pentru o anumitǎ poziţie. cu frecvenţa de conectare de pânǎ la 1000 cicluri/orǎ şi duratǎ de viaţǎ având valori cu atât mai mari cu cât curentul nominal este mai mic. la valori mai mari ale curenţilor nominali. ce angreneazǎ cu roata melcatǎ. ceea ce le conferǎ performanţe deosebite. 1. similare cu limitatoarele de cursǎ secundare.conţine perechi de contacte ND-NÎ). pentru curenţi nominali de (1-2) [A] şi respectiv pentru curent alternativ pentru curenţi nominali de (6-10) [A].1 [A]. Evident parametrii nominali. sub covor. c) cu rolǎ şi braţ de lungime variabilǎ respectiv d) cu rolǎ şi pârghie Microîntrerupǎtoarele sunt de asemenea contacte comandate printr-o acţiune mecanicǎ. pe care sunt amplasate camele 5 şi 6. se caracterizeazǎ prin valori mai mari ale curenţilor nominali. pentru a semnala prezenţa unei persoane de exemplu. de la 40 [A] la 100 [A]. asigurând astfel oprirea motorului la sfârşitul cursei preconizate. cu o frecvenţǎ de conectare ce poate ajunge la 100 conectǎri/orǎ. performanţe ce cresc considerabil dacǎ se utilizeazǎ un dispozitiv de sacadare pentru comutaţia bruscǎ a contactelor. Limitatoarele de cursǎ pentru circuite primare. dar sunt prevǎzute cu dispozitive de sacadare cu resort şi punct mort. ce funcţioneazǎ prin efect capacitiv sau sau prin efect inductiv. Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor este indicatǎ în Fig. Menţionǎm faptul cǎ aceste limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare pot fi de tip „cu contacte”.5 [A]. . Se realizeazǎ pentru funcţionarea în curent continuu. ele fiind imperceptibile. vor însemna duratǎ de viaţǎ mai redusǎ şi valori mai mici ale frecvenţei de conectare faţǎ de limitatoarele de cursǎ pentru circuite secundare. Principala calitate o reprezintǎ gabaritul redus al acestor dispozitive. ceea ce necesitǎ energii de valori foarte mici şi deplasǎri infime pentru acţionare. dupǎ inversarea sensului de rotaţie. cu contacte ce intervin direct în circuitele de forţǎ ale motorului de acţionare de exemplu. III-21. Exemple de limitatoare de cursǎ sunt prezentate în Fig.

care poate acţiona asupra pârghiilor articulate 2 (fixǎ)-3 (mobilǎ). Fig. . indicatǎ prin forţa F. pentru ca punctul H sǎ se refere la contactul mobil. ansamblul. pentru ca prin intervenţia acţiunii mecanice exterioare. la depǎşirea poziţiei de „punct mort” (în prelungire) între pârghiile 2-3. cu sau fǎrǎ rolǎ. III-21: Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor Se observǎ cǎ acesta conţine palpatorul 1. care este prins în articulaţia D şi în punctele B. amplasat în carcasa 5.Fig. fie sub forma unui cilindru decupat (arc de cerc). sǎ se asigure bascularea punctului H cǎtre contactul fix Q. Semnalǎm faptul cǎ existǎ diferite soluţii pentru realizarea resortului elastic 4. fie ca o lamǎ elasticǎ de formǎ specialǎ. pe care este prins resortul elastic 4. prin intervenţia palpatorului 1. care se deplaseazǎ în sensul sǎgeţii. cu deschiderea contactului H-P şi închiderea contactului H-Q. La încetarea acţiunii mecanice asupra palpatorului 1. a) b) Fig. III-22: Soluţii constructive pentru resortul elastic pentru limitatoare de cursǎ O primǎ soluţie se referǎ la resortul elastic lamelat. în poziţia normalǎ se realizeazǎ contactul între H şi P. III-22. în formǎ de E. revine în poziţia iniţialǎ. aşa cum se poate urmǎri în Fig. în starea neacţionat este închis contactul între A şi B. III-22a. pe seama unei acţiuni exterioare. pârghia 3 basculeazǎ astfel încât se deschide contactul dintre A-B şi se închide contactul între A-C.

Controlerele pentru circuite primare se pot realiza constructiv de tip plan (tobǎ) sau cilindric (tambur). pornirea cu limitarea curentului prin folosirea unor rezistenţe adiţionale. III-23 Fig. Fig. deoarece intervin direct în circuitul de forţǎ al motoarelor sau al componentelor instalaţiei industriale. decuplarea. v. III-22b. din poziţia A-C închis. ceea ce asigurǎ bascularea contactului mobil C. inversarea de sens. pârghia 1 schimbǎ poziţia resortului 3 pânǎ la depǎşirea unei poziţii de „punct mort”. III-24 . III-23. ce pot realiza funcţii complexe în alimentarea motoarelor electrice. sau pentru circuite secundare. astfel încât acestea permit cuplarea.A doua soluţie foloseşte resortul cilindric (arc de cerc). care este în legǎturǎ mecanicǎ cu pârghiile 1 şi 2. 3. un controler cilindric pentru circuite primare fiind prezentat în Fig. III-24. prin intervenţia forţei F. 3. Controlere Controlerele reprezintǎ aparate electrice neautomate de comutaţie. pentru curenţi nominali ce nu depǎşesc valoarea de 6 [A]. Controlerele pot fi realizate pentru circuite principale (primare). cǎtre poziţia B-C închis. reglarea turaţiei sau chiar funcţionarea dupǎ un program dat a motoarelor în schemele în care sunt incluse. Asemenea dispozitive sunt larg utilizate în automatizǎri industriale sau pentru limitarea deplasǎrii unor elemente mobile: astfel de exemplu microîntrerupǎtoarele pot fi folosite pentru limitarea mişcǎrii de închidere sau de deschidere automatǎ a porţii unui garaj sau a unei bariere de acces la o parcare pentru automobile. sǎgeţile din Fig. 8. Un exemplu de controler de tip plan este ilustrat în Fig. când pârghia 2 este împinsǎ cǎtre partea superioarǎ. când sunt caracterizate prin valori mari ale curentului nominal.

Identificarea corectǎ a poziţiilor de contact. pentru ca funcţia de comutaţie sǎ fie asiguratǎ de aparate de comutaţie specializate. CF. care rǎspund cerinţei de asigurare a izolaţiei galvanice faţǎ de circuitele de forţǎ. Conexiunile dorite se realizeazǎ între palpatorii contactelor fixe şi depunerile metalice de pa generatoarele cilindrului. contactele fixe. pot atinge contactele mobile. I. pentru a asigura succesiunea de conexiuni necesare pentru un proces tehnologic care decurge ciclic. DS. pe care este fixatǎ o manetǎ mobilǎ de contact. prezentat în partea de jos a Fig. astfel încât se obţin legǎturi de contact atunci când pe sectoarele respective existǎ plasate contacte fixe metalice. egal cu numǎrul elementelor care se cer comandate în desfǎşurarea procesului tehnologic considerat. Pentru procese tehnologice complexe existǎ posibilitatea extensiei controlerului de comandǎ de bazǎ prin conectarea unor unitǎţi suplimentare cu aceeaşi structurǎ. Conexiunile dorite în funcţionarea ansamblului se realizeazǎ cu ajutorul sectoarelor 3. care se poate roti prin intervenţia manetei de acţionare. CM. MA. C obţinute prin rotirea cilindrului. Astfel de exemplu. de obicei din alamǎ. B. în concordanţǎ cu necesitǎţile procesului tehnologic considerat şi conform unei baze de timp proprii acestui µ-controler şi în concordanţǎ cu un program care poate fi implementat în unitatea proprie de memorie. care furnizeazǎ succesiunea de impulsuri de comandǎ la ieşire. acestea asigurând comanda aparatelor de comutaţie din circuitele primare (contactoare sau întrerupǎtoare). care va realiza o rotaţie completǎ a axului reductorului dupǎ un timp egal cu durata ciclului. amplasate pe generatoarele unui cilindru suport. v. conform funcţionalitǎţii lor şi în concordanţǎ cu parametrii lor nominali. III-23. Pentru controlerele de tip tambur. amplasat într-o incintǎ de obicei metalicǎ. pentru poziţiile succesive A. se realizeazǎ folosind ansamblul cu bilǎ . B. Progresele remarcabile ale tehnicii de calcul şi ale circuitelor numerice au permis. urmǎrite de contactele mobile de pe maneta 2. de tip palpator. Semnalǎm faptul cǎ în instalaţiile electrice actuale se preferǎ utilizarea controlerelor pentru circuite secundare (de comandǎ). Contactoare automate de joasǎ tensiune . ataşat acestuia. 4. B şi resort.In cazul controlerului de tip plan se evidenţiazǎ suportul electroizolant 1. realizate pentru curenţi nominali de 1-2 [A] în curent continuu şi respectiv de 6 [A] în curent alternativ. realizarea unor controlere de comandǎ cu microcontroler sau automat programabil. Fig. se ataşeazǎ pe axul de ieşire al reductorului un numǎr de discuri. profilate convenabil. Asemenea elemente funcţioneazǎ cu semnale tipizate. C. prin manevrerea în sensul sǎgetii a manetei M. II-24. profilul fiecǎrui disc se defineşte astfel încât palpatorul (rola) unui microîntrerupǎtor. sǎ realizeze programul de conexiuni impuse de procesul tehnologic. singura comandǎ care necesitǎ eventual intervenţia operatorului fiind aceea de reluare a ciclului de funcţionare. Subectul 89 4. firesc. 1. 2. pe seama tehnicii modulului. R. ce poate ocupa succesiv poziţiile A. de micǎ amplitudine. se poate apela la un controler de comandǎ realizat astfel: se defineşte durata ciclului şi se alege un ansamblu motor-reductor mecanic. Pentru poziţionarea corectǎ a contactelor controlerului în timpul funcţionǎrii se poate apela la un dispozitiv de sacadare. prin utilizarea optocuplorilor de exemplu între semnalul de comandǎ şi elementul de execuţie. Controlerele de comandǎ asigurǎ logica conexiunilor în funcţionarea instalaţiei.

sau contactoare de curent continuu respectiv contactoare de curent alternativ. capabile sǎ conecteze. (deci a bobinei electromagnetului de acţionare pentru contactoarele electromagnetice. cu ajutorul unui corp de pompǎ şi al unui piston. fixe şi mobile. de curent nominal mic. cu evidenţierea circuitului de forţǎ şi a celui de comandǎ. fǎrǎ piese în mişcare. cǎile de curent. Remarcǎm faptul cǎ aceastǎ definiţie se referǎ în principal la contactoarele cu contacte. Dupǎ mediul în care are loc stingerea arcului electric de comutaţie. contactoarele pot fi cu contacte în aer. Un alt criteriu de clasificare îl constituie sursa de energie care asigurǎ deplasarea ansamblului mobil. accesoriile de semnalizare sau de interblocaj. a semiconductoarelor comandate. . . Principalele pǎrţi componente ale unui contactor sunt: . Contactoarele mai pot fi realizate cu contacte (cu rupere simplǎ sau cu rupere dublǎ). Contactoarele pot fi clasificate dupǎ parametrii nominali. acţionate prin folosirea unui fluid sub presiune (aer). de curent nominal. acţionate altfel decât manual. care include şi contactele aparatului. sau a bobinei ventilului electromagnetic de acces al fluidului sub presiune pentru contactoarele electropneumatice). ce asigurǎ alimentarea circuitului care permite intervenţia sursei de energie care deplaseazǎ contactele mobile. IV-1. respectiv contactoare electropneumatice.circuitul de forţǎ. deosebind astfel contactoare de joasǎ tensiune şi respectiv contactoare de înaltǎ tensiune. Aceste componente sunt completate cu accesorii care au rol de susţinere sau de ghidare. sau cu contacte plasate în incinte vidate (contacte în vid). obişnuite. contactoarele pot fi monopolare. tripolare sau multipolare. electroizolante sau metalice. deosebind astfel contactoare electromagnetice. sǎ suporte şi sǎ deconecteze curenţii nominali sau suprasarcinile de serviciu.Contactoarele sunt aparate electrice automate de comutaţie cu o singurǎ poziţie de repaos. în timp mişcarea de translaţie a contactelor mobile este asociatǎ de obicei cu camere de stingere cu grile metalice cu rupere dublǎ şi funcţionare în curent alternativ. dupǎ numǎrul de cǎi de curent ale circuitului de forţǎ. de obicei. care include bornele de racord. Scheme de principiu pentru diferite tipuri de contactoare. Mişcarea de rotaţie a contactelor mobile este asociatǎ firesc cu ruperea simplǎ a arcului electric. acţionate cu electromagneţi. realizate de obicei în variantǎ trifazatǎ. sunt date în Fig. izolat galvanic faţǎ de circuitul de forţǎ. deconectaţi cu siguranţe fuzibile. Unele realizǎri sunt prevǎzute sǎ suporte la nivelul contactelor principale chiar curenţi de 4In sau de 8In. respectiv fǎrǎ contacte (statice). permiţând obţinerea unei mişcǎri de rotaţie sau de translaţie pentru ansamblul mobil care include desigur contactele mobile. de obicei sub 6 A. dar se pot realiza şi contactoare fǎrǎ contacte. cu camere de stingere cu suflaj magnetic şi funcţionarea în curent continuu. care include butoanele de comandǎ. camera de stingere şi contactele principale. cu folosirea.circuitul de comandǎ. bipolare.

Uc. contactele auxiliare 6. la acestea se adaugǎ elementele circuitului de comandǎ. ca şi cǎile de curent 1. cu închiderea contactelor principale şi a celor auxiliare de tip ND. este aceea a unui contactor electromagnetic cu mişcare de rotaţie a contactelor mobile 3. IV-1: Scheme de principiu pentru contactoare Corespunzǎtor schemei date în Fig. 5. care se referǎ la bobina electromagnetului de acţionare. pentru ca deconectarea . La alimentarea circuitului bobinei 5 se realizeazǎ conectarea. deosebim bornele de racord 4 ale circuitului de forţǎ. IV-1a.Fig. care mai cuprinde bobina de suflaj magnetic 2 a camerei de stingere (asociatǎ cu mişcarea de rotaţie a ansamblului mobil). butonul dublu de comandǎ şi sursa de alimentare.

aşa cum s-a subliniat şi în Cap. atunci când se alimenteazǎ bobina 5 a electromagnetului de acţionare în circuitul de comandǎ. situat în corpul de pompǎ C şi comprimǎ resortul antagonist R. la care închiderea printr-o mişcare de rotaţie a contactelor 3 din circuitul de forţǎ. IV-1b se referǎ la un contactor electromagnetic cu mişcare de translaţie a ansamblului mobil. permiţând deschiderea contactelor principale 3 ca şi a celor auxiliare 6. care. cum sugereazǎ numele aparatului. Schema din Fig. 1. ceea ce permite utilizarea ruperii duble a arcului electric şi preconizeazǎ camere de stingere cu grile metalice. când . a unui contact 3 în circuitul de forţǎ. vezi sǎgeţile pline din figurǎ. cu linie subţire. Existǎ şi contactoare electropneumatice la care se foloseşte un corp de pompǎ cu dublu efect. permite intervenţia unui fluid sub presiune (aer). 2. iar resortul anragonist R. 3. este asiguratǎ prin comanda ventilului electromagnetic VEM asupra sertǎraşului S. vezi sǎgeţile cu linie întreruptǎ din figurǎ. ca şi accesoriile sale. obtureazǎ orificiul de admisie O1 şi elibereazǎ orificiul de evacuare a aerului. astfel încât stingerea arcului electric de comutaţie apeleazǎ la un singur contact (rupere simplǎ). conexiuni flexibile. prin comanda convenabilǎ a douǎ ventile electromagnetice. cursa de deconectare se realizeazǎ prin încetarea alimentǎrii ventilului electromagnetic VEM. realizeazǎ deschiderea. respectiv bobina de suflaj magnetic 2. 2. IV-1c este prezentat un ruptor electromagnetic. Fig. iar circuitul de comandǎ. în care sunt indicate şi bornele de racord 4. iar pe traseul de forţǎ al circuitului principal intervin. poate deplasa pistonul P cǎtre baza corpului de pompǎ C. Construcţia contactoarelor electromagnetice de curent continuu se caracterizeazǎ prin aceea cǎ folosesc un electromagnet de curent continuu cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile drept sursǎ de energie pentru deplasarea contactelor. în camere de stingere cu suflaj magnetic. care acţioneazǎ asupra pistonului P. realizate cu fire subţiri împletite sau cu benzi subţiri suprapuse. Contactoare şi ruptoare electromagnetice de curent continuu Contactoarele electromagnetice sunt foarte utilizate în instalaţiile electrice deoarece acţionarea cu electromagneţi a aparatelor electrice de comutaţie se poate face de fǎrǎ intervenţia mecanismului de transmitere. circuitul de forţǎ este reprezentat cu linie îngroşatǎ. IV-1d se referǎ la schema de principiu a unui contactor electropneumatic. O. traversa 3 a contactelor mobile este acţionatǎ în sensul sǎgeţii prin alimentarea bobinei electromagnetului 5. Asemenea aparate electrice automate de comutaţie se realizeazǎ în variantǎ monopolarǎ sau în variantǎ bipolarǎ drept concactor.consumatorului din circuitul de forţǎ sǎ se realizeze prin acţiunea energiei unui resort antagonist sau a greutǎţii proprii a ansamblului mobil (când contactorul lucreazǎ cu poziţie de funcţionare impusǎ). în care se regǎsesc şi contactele auxiliare ca şi butonul dublu de comandǎ. printr-o mişcare de rotaţie. care. firesc. Subect 90 4.fiind adaptatǎ practic la alura tipicǎ a caracteristicii forţelor rezistente proprie AEC. în poziţia din desen. caracteristica electromecanicǎ a electromagneţilor F( δ). care cuprinde şi bornele de racord 4. In Fig. FR( δ). astfel încât se realizeazǎ pneumatic atât conectarea cât şi deconectarea. bobina de suflaj magnetic 2 şi cǎile de curent 1. activ pe ambele feţe ale pistonului P. 1. ceea ce asigurǎ şi comutaţia contactelor auxiliare 6. cǎile de curent 1. astfel încât sertǎraşul S se deplaseazǎ cǎtre partea inferioarǎ. sau numai în variantǎ monopolarǎ drept ruptor.

. IV-2. Schema de principiu a unui contactor electromagnetic de curent continuu este datǎ în Fig.alimentarea bobinei electromagnetului asigurǎ deschiderea unui contact în circuitul de forţǎ.

.

continuǎ de obicei. sau 660 V pentru utilaj minier. cu valori posibile de 6 V.tensiunea nominalǎ.Fig. contactele fixe 4 şi respectiv contactele mobile 5. 60% sau 100%. 16 A.numǎrul de manevre. care defineşte de fapt durata de viaţǎ şi care are valori de 105-106. dar şi resortul de precomprimare. la care se adaugǎ conexiunile flexibile 8. ansamblul mobil cu mişcare de rotaţie impune utilizarea conexiunilor flexibile pentru a asigura conexiuni sigure şi de calitate în lungul cǎii de curent în situaţia conectat. care asigurǎ cursa de deconectare la încetarea alimentǎrii circuitului bobinei de la sursa de tensiune Uc. cǎile de curent 2. 12 V. ca valoare a tensiunii la care funcţioneazǎ de fapt contactorul electromagnetic considerat. cu valori care pot depǎşi 1000 manevre/orǎ. pentru curenţi nominali mari. respectiv valoare nominalǎ toleratǎ de 80 A. se obţine deschiderea unui contact în circuitul de forţǎ. 500V pentru variantele bipolare.durata relativǎ de conectare. 110 V sau 220 V. cu notaţii care au aceeaşi semnificaţie ca în Fig. 25 A. cu valori de 250 V pentru variantele monopolare. ori 750 V pentru tracţiunea electricǎ. 7. electromagnetul de acţionare este de obicei de tip clapetǎ. ND sau NI.tensiunea de serviciu. doar în variantǎ monopolarǎ. în Fig. Is. Remarcǎm faptul cǎ bobina de suflaj magnetic se realizeazǎ. Asemenea contactoare electromagnetice de curent continuu se pot realiza atât în variantǎ monopolarǎ cât şi în variantǎ bipolarǎ. Similar cu aceste contactoare electromagnetice se realizeazǎ ruptoarele electromagnetice. 40 A. ca valoare realǎ a curentului de funcţionare. 63 A. 200 A. pentru care. 24 V.curentul de serviciu. DC. Principalii parametri nominali pentru contactoarele electromagnetice de curent continuu de joasǎ tensiune. cu spire din conductor dreptunghiular bobinate pe cant. suportul electroizolant cu rol de susţinere sau/şi de ghidare. Un. IV-3 : Ruptor electromagnetic de de curent continuu Principalele pǎrţi componente ale unui contactor electromagnetic de curent continuu sunt bornele de racord în circuit.frecvenţa de conectare. . Us. fC. N. 1. 160 A. . sunt: .numǎrul de poli. putând avea construcţii monopolare sau construcţii bipolare.tensiunea de comandǎ a bobinei electromagnetului de acţionare. . cu valori uzuale de 10 A. camera de stingere 6 cu bobina de suflaj 3. . a cǎror mişcare de rotaţie este impusǎ de armǎtura mobilǎ a electromagnetului cu miezul 9 şi bobina 10. In. 100 A. A-B. de formǎ dreptunghiularǎ pentru curenţi nominali peste 25 A sau de formǎ cilindricǎ pentru valori mai mici ale curentului nominal. . alimentatǎ de obicei cu tensiune continuǎ.curentul nominal. de obicei unul sau douǎ. 250 A. Fig. IV-2 : Contactor electromagnetic de curent continuu Fig. . . 48 V. . cu rol în evitarea vibraţiei contactelor la conectare dar şi în asigurarea forţei iniţiale de apǎsare pe contacte. IV-2 se evidenţiazǎ şi resortul antagonist 11. la alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare. IV-3. stingerea arcului electric de comutaţie realizându-se tot în camere de stingere cu suflaj magnetic. v. IV-2. . . Uc. cu bobinǎ de tensiune.numǎrul şi tipul de contacte auxiliare. care asigurǎ valori optime ale inducţiei magnetice în zona de arc de aproximativ 10-2 T. cu valori de 40%.

ca şi electromagnetul de acţionare.Contactele contactoarelor electromagnetice de curent continuu. asiguratǎ de siguranţe fuzibile. este de (4-8) In. care asigurǎ deconectarea consumatorului (a motorului M).5) In. sau. Curentul maxim deconectat de aceste aparate electrice este de (1. . sau contactele auxiliare. Acestea sunt plasate în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare EMA. înaintea redresorului Rd. C. care asigurǎ automenţinerea comenzii de conectare. pentru deconectarea curenţilor de defect de tip scurtcircuit Schema prezentatǎ evidenţiazǎ siguranţele fuzibile SF. Ca. EMA. contactele principale cu mişcare de rotaţie. la fel ca cele ale contactoarelor de curent alternativ. în schemele de comandǎ pentru contactoarele electromagnetice de curent continuu se apeleazǎ la rezistenţe economizoare.25-1. acestea se pot amplasa în circuitul de curent alternativ. IV-5b. sau realizatǎ de întrerupǎtorul care este asociat cu contactorul în schema de distribuţie. în caz de defect de tip scurtcircuit. ce implicǎ deci şi scǎderea duratei ciclului de funcţionare sau posibilitatea creşterii frecvenţei de conectare. dar trebuie sǎ suporte chiar şi curenţi de scurtcircuit. pentru a evita arcul electric persistent la bornele contactului auxiliar normal-închis. pânǎ la întreruperea circuitului cu siguranţe fuzibile. cu siguranţe fuzibile (SF). pânǎ la întreruperea circuitului consumatorului. II-42. Fig. Re. IV-4: Contactor electromagnetic bipolar pentru alimentarea unui motor de curent continuu cu excitaţie derivaţie. dar şi pentru scǎderea timpului de revenire la deconectare. ca în Fig. v. dar curentul maxim suportat de contactele principale la regim greu de funcţionare. care alimenteazǎ bobina electromagnetului. conform schemei din Fig. aşa cum se indicǎ în Fig. SF. Fig. IV-5a. Pentru scǎderea timpului de acţionare la conectare. Ca. IV-4. nu întrerup.

IV-5: Scheme de comandǎ cu rezistenţǎ economizoare pentru contactoare electromagnetice de curent continuu Soluţia de a utiliza rezistenţa economizoare în schema de comandǎ a circuitului bobinei electromagnetului de acţionare este oportunǎ mai ales în cazul ruptoarelor electromagnetice. IV-6.Fig. datǎ în Fig. . Fig. Fig. indicǎ valori mari ale forţelor la întrefierul maxim. IV-6 : Caracteristica rezistentǎ pentru un ruptor electromagnetic de c. pentru care caracteristica forţelor rezistente. MR(α).c. fiind practic inversatǎ faţǎ de caracteristica FR( δ) corespunzǎtoare contactoarelor electromagnetice. II-12b. v.

fǎrǎ mecanism de transmitere. 2. datoritǎ alurii caracteristicii electromecanice a acestora. cum se poate observa în Fig. bine adaptatǎ la forma caracteristicii forţelor rezistente. mers cu şocuri. . pentru o aplicaţie datǎ. IV-7. aşa cum se poate urmǎri în Tabelul IV-1. inversarea sensului de rotaţie DC4 Pentru motoare serie cu porniri-opriri frecvente DC5 Pentru pornirea motoarelor serie la funcţionarea cu şocuri şi frecvente inversǎri de sens DC6 Pentru alimentarea lǎmpilor fluorescente Menţionǎm faptul cǎ aceste categorii de utilizare a contactoarelor electromagnetice de curent continuu sunt încǎ mai diversificate. ceea ce conduce la construcţii adaptate categoriilor de utilizare pentru aceste aparate electrice de comutaţie. Tabelul IV-1: Categorii de utilizare pentru contactoare electromagnetice de curent continuu Categorii de utilizare Tipul consumatorului DC1 Pentru sarcini neinductive sau slab inductive DC2 Pentru motoare derivaţie de curent continuu DC3 Pentru pornirea motoarelor derivaţie. fiind acţionate cu electromagneţi cu mişcare de translaţie a armǎturii lor mobile. FR( δ). conform Normelor CEI 479-4-1. acestea impunând un numǎr mare de variante constructive. F( δ). apeleazǎ la competenţele specialiştilor în acest domeniu Subect 92 1.Realizarea şi utilizarea raţionalǎ a contactoarelor electromagnetice de curent continuu trebuie sǎ ţinǎ seama de natura sarcinii (a consumatorului). Contactoare electromagnetice de curent alternativ Contactoarele electromagnetice de curent alternativ se realizeazǎ de obicei în variantǎ tripolarǎ. astfel încât alegerea corectǎ a acestor aparate electrice de comutaţie.

IV-7 : Contactor electromagnetic de curent alternativ In Fig. armǎtura mobilǎ. tensionate la acţionare. Fig. pentru atenuarea vibraţiilor armǎturii mobile a electromagneţilor de curent alternativ. Tipodimensiunile de contactoare electromagnetice cu valori peste 200 A ale curentului nominal apeleazǎ la un mecanism de transmitere. care justificǎ eliminarea ansamblului de transmitere din structura dispozitivului de acţionare a acestor contactoare electromagnetice. camerele de stingere. menţinând astfel . dar din considerente legate de creşterea siguranţei în funcţionare se apeleazǎ la „rezervarea” contactelor. 10. 2. ca elemente „slabe”. atunci când resorturile antagoniste lipsesc funcţionarea contactorului electromagnetic decurge cu poziţie de montare impusǎ. P-O-Q. Asemenea contactoare electromagnetice de curent alternativ se realizeazǎ de obicei în variantǎ tripolarǎ. 6. IV-7a se prezintǎ un contactor electromagnetic de curent alternativ cu electromagnet de tip U-I şi cu mişcare de translaţie a armǎturii sale mobile. proporţional cu suprafaţa S dintre cele douǎ curbe. Inchiderea contactelor principale se realizeazǎ la alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare de la sursa de tensiune Uc. 3. cu grilele metalice 7. miezul feromagnetic al acestuia. 1. specifice aparatelor de comutaţie cu mişcare de translaţie a contactelor mobile. ca şi resorturile de precomprimare. se mai remarcǎ şi cǎile de curent.a) b) Fig. 4. care acţioneazǎ asupra traversei contactelor mobile 5. IV-7b prezintǎ caracteristicile F( δ) şi FR( δ) referitoare la un asemenea ansamblu. ce evidenţiazǎ bobina electromagnetului. iar deconectarea consumatorului se obţine pe seama greutǎţii ansamblului mobil la care se adaugǎ forţa dezvoltatǎ de resorturile antagoniste 4. spirele în scurtcircuit 9. sugerând lucrul mecanic efectuat la acţionare. pentru realizarea unor contactoare electromagnetice performante de curent alternativ. pentru ca greutatea ansamblului mobil sǎ asigure deconectarea. 8. astfel încât putem întâlni în instalaţii şi variante terapolare. învingând forţa resorturilor antagoniste.

asociate eventual cu grile metalice deion. în lipsa cǎruia contactorul considerat are poziţia de funcţionare impusǎ. Pentru curenţi nominali mari. având de obicei valoarea (efectivǎ) de 380 V între faze şi 220 V între oricare dintre faze şi nul. cu grilele metalice deion. cu valoarea obişnuitǎ de 500 V. 40 A. miezul electromagnetului de acţionare cu mişcare de translaţie. .electromagnetul de acţionare cu mişcare de translaţie. 63 A. se renunţǎ la principiul ruperii duble a arcului electric. Principalii parametri nominali pentru contactoarele electromagnetice de curent alternativ sunt: . In. 60% sau 100%. Us. 250 A. DC. se acceptǎ mişcarea de rotaţie a contactelor mobile şi se revine la camere de stingere cu suflaj magnetic. 160 A. Is. ceea ce reduce forţele rezistente (în principal datorate forţelor de apǎsare pe contacte). cu valori de 6 A. Un. ca şi resortul antagonist 9. ceea ce faciliteazǎ alegerea contactoarelor în schemele de acţionare electricǎ. Mecanismul de transmitere permite diminuarea dimensiunilor de gabarit ale electromagnetului de acţionare. 400 A. 200 A. 100 A. corespunzǎtoare unei forţe 2F la nivelul contactelor principale. ce dezvoltǎ forţa de atracţie F.curentul de serviciu. Fig. . de valoare mai micǎ sau egalǎ cu curentul nominal. 7. . IV-8. . de menţionat faptul cǎ. 16 A. 6. se remarcǎ tendinţa de a accepta puterea nominalǎ a motorului ce poate fi alimentat prin contactele principale ale aparatului drept parametru nominal. cu valori de 40%. .curentul nominal. datoritǎ utilizǎrii frecvente a contactoarelor electromagnetice de curent alternativ pentru alimentarea motoarelor electrice asincrone. cu armǎtura mobilǎ 2 respectiv bobina 3. 10 A.durata relativǎ de conectare. traversa contactelor mobile. IV-8: Contactor electromagnetic de curent alternativ (In > 200 A) Se observǎ bornele de racord ale aparatului de comutaţie.tensiunea de serviciu. 25 A. camera de stingere 5. A şi B.tensiunea nominalǎ. rezultând ansambluri de forma celui prezentat în Fig. 1. care depǎşesc 400 A. practic cea din figurǎ.

a. 220 V. 48 V. . contactele auxiliare Ca şi butoanele de pornire-oprire. Atragerea şi menţinerea armǎturii mobile în poziţia (0. indicate în Tabelul IV-2. sarcina (consumatorul) şi siguranţele fuzibile pentru deconectarea în caz de scurtcircuit. pentru utilizǎri în scheme trifazate. plasate pe calea de curent sau pe traversa contactelor mobile. cele mai mari valori pentru aparatele electrice de comutaţie. din material sinterizat sau cu acoperiri cu Ag (pentru valori mari ale curentului nominal). care reprezintǎ unul din principalele argumente pentru utilizarea contactoarelor în schemele cu funcţionare ciclicǎ. cu funcţionare normalǎ timp nelimitat . respectiv cǎile de curent cu contactele principale şi rupere dublǎ.numǎrul de poli.durata de viaţǎ sau numǎrul de manevre. Tabelul IV-2 : Condiţii tehnice de funcţionare a electromagneţilor de acţionare Tipul de comportare Electromagnet de c. 110 V. 380 V.. cu valori de (1-10) ⋅10 6 manevre. N. deosebind. care impun uneori utilizarea unui transformator suplimentar pentru alimentarea circuitului de comandǎ.85 – 1. .85 – 1.frecvenţa de conectare. cu valori de la 120 [cicluri/orǎ] pânǎ la 3000 [cicluri/orǎ]. .05) Uc (0. Funcţionarea electromagnetului de acţionare din construcţia contactoarelor electromagnetice trebuie sǎ rǎspundǎ unor condiţii tehnice specifice.tensiunea de comandǎ din circuitul bobinei electromagnetului de acţionare. „I”-„O” în circuitul de comandǎ. EMA.05) Uc acţionat. IV-9 este datǎ schema de principiu a unui contactor electromagnetic trifazat. Electromagnet de c. deosebind electromagnetul de acţionare. cu valori de 12 V. Uc.c. Fig. IV-9: Schema de principiu pentru un contactor electromagnetic trifazat Remarcǎm faptul cǎ pentru realizarea cǎilor de curent principale se foloseşte obişnuit barǎ dreptunghiularǎ din cupru. fC. iar contactele principale sunt de forma unor pastile. 24 V. In Fig. alternativǎ. fǎrǎ vibraţii. aparate tripolare sau tetrapolare. care au importanţǎ deosebitǎ pentru proiectarea acestora.

cuprinse între (0.35 -0. valorile curentului corespund succesiv punctelor B. evoluţia curentului ajungând în punctul E şi final în O. δo .85-1) Uc. dupǎ care valorile curentului vor evolua pe curba corespunzǎtoare întrefierului minim. Tabelul IV-3: Categorii de utilizare a contactoarelor electromagnetice de c.Menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat. δmin .85) Uc (0. care sunt indicate în Tabelul IV-3. atrasǎ anterior. IV-10. Uc. la scǎderea tensiunii de alimentare a bobinei în domeniul (0.7 – 0.7) Uc Alura caracteristicii I(U) pentru electromagnetul de acţionare de curent alternativ al unui contactor electromagnetic este prezentatǎ în Fig.7) Uc. cu valori ale tensiunii de acţionare. când se revine pe curba ataşatǎ întrefierului maxim (iniţial). o caracteristicǎ de tip releu (DA-NU sau TOT-NIMIC). a.15 – 0. propice pentru utilizarea în constricţia aparatelor electrice. cuprinse între (0. pânǎ în punctulA. apoi D pentru valoarea tensiunii de revenire. ajungând în Bşi respectiv în C pentru tensiunea nominalǎ a bobinei. ce anunţa valori Ur/Ua desigur mai mari decât cele ce caracterizeazǎ electromagneţii de acţionare de curent continuu.85) Uc (0. la scǎderea valorilor tensiunii de alimentare a bobinei electromagnetului.35-0. cu eventuale vibraţii Eliberarea armǎturii mobile. Categorii de utilizare Tipul consumatorului . IV-10 : Caracteristica I(U) pentru electromagnetul de acţionare al unui contactor Se constatǎ cǎ la creşterea tensiunii de alimentare a bobinei electromagnetului curentul I evolueazǎ pe curba corespunzǎtoare întrefierului maxim. Realizarea şi utilizarea raţionalǎ a contactoarelor electromagnetice de curent alternativ a impus de asemenea tipodimensiuni care corespund unor categorii de utilizare.7) Uc (0. Fig. ce ţin seama de natura sarcinii şi cerinţele de funcţionare specifice.7 – 0. ce corespunde tensiunii de acţionare. Electromagnetul prezintǎ deci. aşa cum s-a specificat anterior. respectiv valori ale tensiunii de revenire. Ur. Ur. Ua.

folosind fie butoane de comandǎ cu menţinere. Ca. cu valori ale curenţilor nominali de 6 A sau 10 A. funcţionare la conectare-deconectare Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit (conectare-deconectare) Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit (conectare-deconectare şi inversare de sens) Alimentarea lǎmpilor cu vapori de mercur Alimentarea lǎmpilor cu incandescenţǎ Alimentarea transformatoarelor Comutarea bateriilor de condensatoare Alimentarea sarcinilor slab inductive pentru aplicaţii domestice şi similare Alimentarea motoarelor pentru aplicaţii domestice şi similare Alimentarea compresoarelor ermetice de la instalaţii frigorifice Alimentarea cu reanclanşare automatǎ a circuitelor cu declanşatoarelor de suprasarcinǎ Realizarea unor tipodimensiuni de contactoare electromagnetice de curent alternativ adaptate pentru diferite categorii de utilizare. dar poate pune probleme în legǎturǎ cu alegerea corectǎ a acestora la etapa de proiectare a instalaţiilor electrice. care au adesea perechi de contacte ND-NÎ. ale contactoarelor electromagnetice care intervin în instalaţia respectivǎ. apeleazǎ la contactele auxiliare.AC-1 AC-2 AC-3 AC-4 AC-5a AC-5b AC-6a AC-6b AC-7a AC-7b AC-8a AC-8b Sarcini neinductive sau uşor inductive (cuptoare cu rezistenţǎ) Motoare asincrone cu rotor bobinat. cu 4 sau 5 cǎi de curent. Asigurarea automenţinerii comenzilor sau a unor interblocaje. Semnalǎm existenţa contactoarelor electromagnetice de comandǎ pentru curent alternativ. aşa cum sugereazǎ numele. în schemele de comandǎ pentru aparate de comutaţie grele. în cazul schemelor de comandǎ care implicǎ mai multe aparate de comutaţie. încǎ mai diversificate faţǎ de cele prezentate în Tabelul IV-3. Se pot identifica douǎ tipuri de scheme de comandǎ pentru contactoarele electromagnetice: . Scheme de comandǎ pentru contactoare Schemele de comandǎ pentru contactoare electromagnetice asigurǎ conectarea şi deconectarea de cǎtre operator a circuitului bobinei electromagnetului de acţionare. Protecţia acestor circuite de comandǎ pentru situaţii de defect (scurtcircuit). se poate realiza cu siguranţe fuzibile incluse în circuitul bobinei electromagnetului. fie butoane de comandǎ duble (ND-NÎ). 1. care trebuie sǎ funcţioneze dupǎ o logicǎ datǎ. utilizate. permite utilizarea mai performantǎ a acestor aparate electrice de comutaţie. de curenţi nominali mari Sub 94 4. 3.

prin scǎderea valorii tensiunii sursei de alimentare. dupǎ care se revine la parametrii normali ai acesteia. dar foloseşte douǎ butoane duble. scheme de comandǎ care evitǎ intervenţia operatorului la dispariţii momentane de tensiune în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare. IV-11 sunt prezentate câteva scheme de comandǎ tipice pentru contactoare electromagnetice de curent alternativ. de dispariţie momentanǎ a tensiunii sursei de alimentare în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare al unui contactor electromagnetic. IV-11b este similarǎ cu schema de comandǎ pentru contactoarele electromagnetice de curent continuu datǎ în Fig. IV-11 : Scheme de comandǎ pentru contactoare electromagnetice In Fig. pentru a se relua funcţionarea instalaţiei în care intervine contactorul respectiv. cu verificarea posibilitǎţilor de a realiza conectarea respectiv deconectarea de la fiecare dintre acestea. - a) comandǎ cu buton simplu b) comandǎ cu douǎ butoane duble Fig. IV-5. In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin adesea defecte pasagere. care permit comanda din douǎ puncte distincte pentru un acelaşi contactor electromagnetic de curent alternativ. comanda conectǎrii şi respectiv a deconectǎrii contactorului se realizeazǎ folosind un buton simplu. IV-11a. se poate produce regimul tranzitoriu de revenire pentru electromagnetul respectiv. In asemenea situaţii. care se manifestǎ un timp scurt. iar acţionat în sens invers permite deschiderea acestui circuit. care trebuiesc asociate cu schema pentru contactoare electromagnetice de curent continuu şi rezistenţǎ economizoare. care manevrat în sensul sǎgeţii pline asigurǎ închiderea circuitului bobinei electromagnetului de acţionare. datǎ în Fig. In Fig. dupǎ revenirea sursei de alimentare la . IV-4. (cu durate de ordinul secundei). deoarece butonul B menţine comanda operatorului. însoţit desigur de deschiderea contactelor principale ale aparatului de comutaţie. B. B1 şi B2. EMA. Nu sunt folosite contactele auxiliare ale aparatului. Schema din Fig.scheme de comandǎ cu butoane simple sau duble. ca exerciţiu se propune desenarea schemei de comandǎ care foloseşte 3 butoane duble.

care va trebui sǎ repete comanda de conectare. IV12b. dar şi contacte ale unui releu de timp RI3T.parametrii nominali. Fig. RI. Atunci când alimentarea releului intermediar RI apeleazǎ la un transformator curent-tensiune. fie existente în structura contactorului electromagnetic fie ataşate aparatului (ca un bloc funcţional suplimentar). a) b) . IV-12d. ca în Fig. Pentru a evita asemenea efecte sunt concepute scheme de alimentare a circuitului bobinei care apeleazǎ la contacte de automenţinere cu temporizare la deschidere. atunci când va sesiza încetarea funcţionǎrii instalaţiei respective. IV-12a. schema poate funcţiona şi pentru limitarea duratei de mers în gol a motorului alimentat astfel. sau ale unui releu intermediar de curent continuu. Fig. IV-12c. atenţionat eventual printr-o semnalizare convenabilǎ. va fi deci necesarǎ intervenţia operatorului. Fig.

al contactorului electromagnetic realizeazǎ alimentarea bobinei unui releu intermediar de la o sursǎ de tensiune continuǎ. astfel încât deschiderea contactului de automenţinere al releului intermediar. se obţine prin aceea cǎ la închiderea unui contact auxiliar al contactorului electromagnetic se asigurǎ alimentarea. RI3T. IV-12c asigurǎ evitarea efectelor dispariţiilor momentane ale tensiunii din circuitul bobinei electromagnetului de acţionare. Corespunzǎtor schemei din Fig. de la sursa de tensiune U1. IV. prin aceea cǎ un contact auxiliar noumal deschis (ND). Acest contact este închis la conectarea contactorului. unde Rb este rezistenţa înfǎsurǎrii unui releu intermediar RI. RI3T. inclus drept contact de automenţinere în paralel cu contactul de conectare al butonului dublu. la revenirea tensiunii schema permite reluarea alimentǎrii consumatorului fǎrǎ a fi necesarǎ intervenţia operatorului. este întârziatǎ prin descǎrcarea condensatorului C pe circuitul bobinei RI. un timp care depinde de constanta de timp T = Rb C. fiind acţionat pe seama energiei dezvoltate d electromagnetul de acţionare. evitarea efectelor dispariţiilor momentane de tensiune în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare.c) d) Fig. Schema din Fig.12: Scheme pentru evitarea efectelor la dispariţiile momentane de tensiune In cazul schemei date în Fig. B1. a bobinei unui releu intermediar special. EMA. RI. . IV-12b. EMA. cu contactul sǎu normal deschis cu temporizare la deschidere. Dacǎ dispariţiile momentane de tensiune au o duratǎ mai micǎ decât temporizarea la deschidere a contactelor de automenţinere. ataşat contactorului la partea sa superioarǎ pentru variantele constructive mai noi. dar deschiderea sa se realizeazǎ cu întârziere. IV-12a. U2. se foloseşte drept contact de automenţinere un contact normal deschis cu temporizare la deschidere. fie cu ajutorul unui mecanism de ceasornic fie folosind deplasarea lentǎ a unui piston într-un corp de pompǎ din care fluidul (aerul) iese printr-un orificiu convenabil calibrat.

Asemenea modificǎri presupun realizarea unor scheme de alimentare tipice. RI2 şi RI3 în starea conectat pe seama condensatoarelor în paralel cu înfǎşurǎrile releelor intermediare. IV-13 şi asigurǎ inversarea sensului câmpului învârtitor prin schimbarea conexiunii a douǎ faze între sursa de alimentare şi motorul electric. ceea ce poate asigura şi realizarea unor economii de energie electricǎ. câte unul pentru fiecare sens de rotaţie. RI1. obţinerea tensiunii de funcţionare fiind condiţionatǎ de o valoare normalǎ a curentului pe fiecare dintre cele trei faze. . dupǎ un timp. mult mai mic decât curentul nominal. Sub 96 4. ceea ce presupune de exemplu inversarea sensului de rotaţie al acestuia. 1. TC2. fie cu comutatoare cu came sau cu comutatoare pachet aşa cum s-a prezentat anterior în Capitolul 3. dar şi controlul curenţilor pe fiecare din cele trei faze pentru motorul asincron.Funcţionalitatea schemei din Fig. caracterizându-se prin duratǎ de viaţǎ mare. TC3. Schema permite şi funcţionarea ca limitator de mers în gol pentru motorul principal al unui strung de exemplu. deoarece primarul transformatorului TC aferent nu mai este parcurs de curent. Dispariţiile momentane de tensiune sunt compensate de menţinerea contactelor RI1. deci cu contactoare electromagnetice. deoarece curentul de mers în gol al motorului. completate pe fiecare fazǎ cu o punte redresoare şi câte un condensator C. asigurând atât evitarea efectelor dispariţiilor momentane de tensiune. C1 şi C2. Alimentarea releelor intermediare de curent continuu. se asigurǎ prin transformatoarele curent-tensiune TC1. care este consumatorul în aceastǎ situaţie. Se folosesc practic douǎ contactoare electromagnetice. poate interveni necesitatea de a adapta regimul de funcţionare a motorului la cerinţele procesului tehnologic. sau eventual schimbarea conexiunilor rotorului din stea în triunghi. produce deconectarea contactorului dacǎ operatorul nu intervine un timp dat. deci de existenţa tensiunilor de alimentare pentru fiecare dintre fazele R-S-T. Atunci când consumatorul este reprezentat de un motor electric asincron trifazat. peste 1 milion de manevre. IV-12d este mai complexǎ. pânǎ la 3000 cicluri/orǎ. a contactului releului intermediar de pe faza respectivǎ. 4. Aplicaţii ale contactoarelor electromagnetice Contactoarele electromagnetice sunt foarte folosite în schemele instalaţiilor electrice care asigurǎ alimentarea consumatorilor cu energie electricǎ conform cerinţelor impuse de diferite procese tehnologice. dar şi prin valori ridicate ale frecvenţei de conectare. similar cu schema anterioarǎ. RI2 şi RI3. iar protecţia la întreruperea unei faze se asigurǎ prin deschiderea. cu funcţionare adesea ciclicǎ. Schema de forţǎ a unui inversor de sens cu contactoare electromagnetice este prezentatǎ în Fig. scheme care pot fi realizate mai performant şi cu aparate automate de comutaţie. când se poate evidenţia schema de forţǎ pe de o parte şi schema de comandǎ pe de altǎ parte.

Fig. v. O altǎ aplicaţie tipicǎ care utilizeazǎ contactoare electromagnetice o reprezintǎ realizarea comutatoarelor automate stea-triunghi. Fig. IV-13 : Inversor de sens cu contactoare electromagnetice.în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare al contactorului C2. din „stea” în „triunghi” dupǎ epuizarea regimului tranzitoriu de pornire. schema de comandǎ.în circuitul bobinei electromagnetului de acţionare al contactorului C1 şi respectiv C1 (NÎ) . IV-14. prin folosirea a . prevede contacte de interblocare. schema de forţǎ Pentru a evita conectarea simultanǎ a celor douǎ contactoare electromagnetice. schema de comandǎ Aceste contacte de interblocare sunt C2 (NÎ) . care amelioreazǎ regimurile de pornire ale motoarelor asincrone trifazate cu rotor bobinat prin schimbarea conexiunilor acestora. care se adaugǎ la contactele normale de automenţinere. IV-14 : Inversor de sens cu contactoare electromagnetice. Fig.

la care se adaugǎ un al doilea contactor electromagnetic. sau de un traductor de alunecare. înseamnǎ succesiv deconectarea contactorului C2. IV-15. soluţie rezonabilǎ dacǎ valorile cuplului rezistent de pornire rǎmân constante pentru motorul respectiv pe durata regimului tranzitoriu. C1. asigurând conexiunea „stea” a înfǎşurǎrilor motorului trifazat dacǎ bobina electromagnetului sǎu de acţionare nu este alimentatǎ şi respectiv trecerea la conexiunea „triunghi” a înfǎşurǎrilor motorului trifazat la alimentarea acestei bobine.trei contactoare electromagnetice trifazate. cu bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C1 nealimentatǎ. (sau de un contact temporizat exterior. pentru asigurarea conexiunii în „stea” se foloseşte contactorul C1. Schema de principiu a unu comutator automat stea-triunghi cu 3 contactoare electromagnetice este datǎ în Fig. conectarea contactorului C1 şi reconectarea contactorului . în caz contrar fiind mai raţionalǎ utilizarea unui element de comandǎ care sǎ controleze regimul motorului: releu de curent. Fig. dar şi simplificarea construcţiei comutatorului automat stea-triunghi cu contactoare electromagnetice se poate obţine dacǎ se utilizeazǎ un contactor electromagnetic specializat. iar pentru realizarea conexiunii „triunghi” se apeleazǎ la contactorul C3. cu observaţia cǎ C2 şi C3 nu pot fi conectate simultan. care este realizat cu perechi de contacte principale NÎ-ND pe fiecare fazǎ. de reţea. de obicei sub 15 secunde. pentru a se evita situaţia de scurtcircuit trifazat în situaţia în care contactorul C1 este conectat. la pornirea motorului se alimenteazǎ bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C2. C2. IV-15 : Comutator automat stea triunghi cu trei contactoare electromagnetice Schema de forţǎ Se observǎ faptul cǎ pentru conectarea la sursa de alimentare trifazatǎ se foloseşte contactorul C2. asiguratǎ de de un releu de timp cu temporizare reglabilǎ. tahogenerator sau traductor de alunecare. ataşat contactorului C2). comanda trecerii la conexiunea „triunghi”. Comanda trecerii de la conexiunea „stea” la conexiunea „triunghi” se realizeazǎ adesea folosind un releu de timp. Evitarea unor asemenea situaţii. RTp. iar motorul demareazǎ „în stea”.

C2, aşa cum se poate observa în Fig. IV-16, ceea ce evitǎ şi pericolul de scurtcircuit comentat anterior.

Fig. IV-16 : Comutator automat „tsea-triunghi” cu douǎ contactoare electromagnetice Schema de forţǎ Schema de comandǎ corespunzǎtoare comutatorului stea-triunghi cu 3 contactoare electromagnetice este datǎ în Fig. IV-17.

Fig. IV-17 : Schema de comandǎ pentru comutatorul automat stea-triunghi cu 3 contactoare electromagnetice (Fig. IV-15)

Se observǎ cǎ prin apǎsarea butonului de pornire, P, se asigurǎ alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C1, prin contactul NÎ cu temporizare la deschidere al releului de timp, RTp; închiderea contactelor auxiliare (ND) C1 realizeazǎ şi alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C2, deci pornirea în stea a motorului, completatǎ de alimentarea bobinei releului de timp, RTp, ca şi automenţinerea comenzii de conectare; dupǎ un timp de funcţionare a motorului cu conexiunea stea, contactul NÎ al releului RTp se deschide şi întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C1, contactele principale ale acestuia se deschid şi motorul nu mai este conectat; bobina contactorului C2 rǎmâne alimentatǎ şi contactele sale principale rǎmân închise; contactul ND cu temporizare la închidere al releului de timp RTp, în serie cu contactul NÎ al contactorului C1, asigurǎ alimentarea bobinei contactorului C3, ceea ce permite funcţionarea motorului în conexiunea triunghi; contactul auxiliar (ND) C1 din circuitul bobinei releului de timp RTp asigurǎ întreruperea alimentǎrii acesteia, iar contactul auxiliar (NÎ) C3 din circuitul bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C1 evitǎ conectarea simultanǎ a contacteoarelor C1 şi C3. Schema de comandǎ referitoare la comutatorul automat stea-triunghi cu douǎ contactoare electromagnetice este datǎ în Fig. IV- 18.

Fig. IV-18 : Schema de comandǎ pentru comutatorul automat cu douǎ contactoare electromagnetice (Fig. IV-16) La apǎsarea butonului de pornire, P, se alimenteazǎ bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C2, ceea ce, pe seama contactelor principale NÎ ale contactorului C1, asigurǎ pornirea în stea a motorului, automenţinerea comenzii, dar şi demararea releului de timp RTp; dupǎ un timp care corespunde epuizǎrii regimului de pornire a motorului cu conexiunea stea, contactul NÎ al releului RTp se deschide şi întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C2; contactul ND al releului de timp RTp se închide şi realizeazǎ alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C1, ale cǎrui contacte principale NÎ se deschid în timp ce contactele sale ND se închid, realizând conexiunea triunghi pentru înfǎşurǎrile motorului; contactul auxiliar C1 din circuitul bobinei releului de timp, RTp, se deschide, astfel încât contactul NÎ al acestui releu de închide şi alimenteazǎ din nou bobina electromagnetului de acţionare a contactorului C2, deci motorul reia funcţionarea în triunghi; pentru a

menţine alimentarea bobinei electromagnetului de acţionare a contactorului C1 se şunteazǎ contactul ND al releului de timp, RTp, cu un contact auxiliar C1 de tipul ND. Desigur contactoarele electromagnetice se pot folosi pentru realizarea unor scheme complexe de alimentare automatǎ a consumatorilor, corespunzǎtoare unor procese tehnologice diverse, care presupun interblocaje şi semnalizǎri numeroase, astfel încât devine important sǎ alegem corect aparatele de comutaţie dar şi accesoriile acestora, cum ar fi numǎrul contactelor auxiliare şi tipul lor, numǎrul contactelor temporizate ce pot fi ataşate etc. Sub 118

5. 1. Tipuri de defecte în instalaţiile electrice. Caracteristici de protecţie
Proiectarea, realizarea şi exploatarea corectǎ a instalaţiilor electrice şi a elementelor lor componente, presupune respectarea unor condiţii normale de funcţionare, care se constituie în restricţii, ce garanteazǎ evoluţia nepericuloasǎ a unor parametri fizici (temperaturǎ, eforturi mecanice, presiune etc.). Aceste restricţii se referǎ cel mai frecvent chiar la parametrii electrici de bazǎ, curent electric, tensiune electricǎ sau putere electricǎ, sensul câmpului învârtitor sau succesiunea fazelor, dezechilibrul între mǎrimile ce caracterizeazǎ cele trei faze, sensul de circulaţie al curentului, etc. Defectele care se referǎ la valorile curentului, pot consta în urmǎtoarele: - depǎşirea unei valori normale, prescrise, a curentului din circuit, când pot interveni supracurenţi, de suprasarcinǎ sau de scurtcircuit, cum sunt situaţiile de scurtcircuit (monofazat, bifazat sau trifazat), respectiv punerile la pǎmânt; - scǎderea valorilor curentului sub o valoare minimǎ impusǎ, eventual întreruperea curentului ce parcurge una dintre fazele unui sistem trifazat; - inversarea sensului curentului pe o porţiune de circuit, sau inversarea sensului câmpului învârtitor pentru un sistem trifazat (la inversarea a douǎ faze); - diferenţe prea mari între valorile curenţilor pe porţiuni ale aceluiaşi circuit sau pentru fazele unui sistem trifazat. Defectele care se referǎ la valorile tensiunii pot fi: - depǎşirea valorii normale (nominale) prescrise a tensiunii, deci manifestarea unor supratensiuni (de comutaţie sau atmosferice); - scǎderea valorilor tensiunii sub o valoare impusǎ, ce condiţioneazǎ funcţionarea unei instalaţii, eventual întreruperea tensiunii pe una dintre fazele unui sistem trifazat; - inversarea polaritǎţii sau modificarea fazei tensiunii, cu schimbarea eventualǎ a sensului câmpului învârtitor al unui sistem trifazat; - dezechilibru între fazele unui sistem trifazat, cu tensiune de deplasare a neutrului. Defectele care se referǎ la puterea electricǎ pot fi: - cu privire la depǎşirea unei valori limitǎ a puterii; - cu privire la controlul unor valori ale puterii, care nu sunt acceptate sub un anumit prag;

. protecţia circuitului. tipicǎ pentru aparatele de comutaţie de tip întrerupǎtor automat de joasǎ tensiune. 5-1a. depinde atât de natura defectului cât şi de natura circuitului. completatǎ cu o porţiune independentǎ. V-1b. cu valori ale timpului de deconectare cu atât mai mici cu cât valorile curentului sunt mai mari. In. cumulându-le pe cele de mai sus: deci fǎrǎ deconectare pentru curenţi de valori normale. prescrisǎ. se poate mǎsura direct valoarea curentului. t(I). admisibilǎ. care are în vedere ca obiectul protejat sǎ nu depaşeascǎ o valoare impusǎ. comanda de protecţie. - a Fig. corespunde unei caracteristici de protecţie timp de deconectarecurent. v. tp. este semidependentǎ. în timp propriu. sau eforturile electromagnetice ori electrodinamice care însoţesc trecerea curentului prin acel conductor. V-1: Caracteristici de protecţie b In cazul unor defecte severe. pânǎ la valoarea I n. de tipul dependent. Fig. evaluând eventualele efectele creşterii temperaturii (sǎgeata lamelelor bimetal asociate). Caracteristica de protecţie. dar rǎmân mai mici decât valoarea. pentru curenţi de valori mai mari decât I*. care se comparǎ cu o valoare de referinţǎ-normalǎ. a temperaturii proprii. mǎsurând temperatura acestuia. conform unei caracteristici de protecţie de tip independent. la depǎşirea unei valori I* a curentului. aşa cum se poate observa în Fig. sau poate analiza efectele recunoscute ale acestor mǎrimi: astfel pentru a evidenţia defecte de tip supracurent (de tip suprasarcinǎ sau de tip scurtcircuit). pentru defecte de tipul curent de suprasarcinǎ. I*. cu o porţiune dependentǎ pentru curenţi de valori ce depǎşesc In. depǎşind valoarea nominalǎ. sau se pot evalua efectele trecerii curentului prin conductor. cu alimentǎri multiple.cu privire la sensul de circulaţie al puterii în reţelele buclate. Comanda de protecţie a circuitului în care se manifestǎ un defect. impune deconectarea în timp cât mai scurt. De exemplu. Sesizarea situaţiilor de defect poate folosi direct mǎrimile care se controleazǎ.

de tipul TOT-NIMIC sau DA-NU. între limitele binare ce corespund celor douǎ stǎri posibile. acestea fiind: . recunoscute pentru capacitatea redusǎ de a suporta supracurenţi. fie valoarea „1”. transformǎ mǎrimea de intrare a releului. „0” şi „1”. adesea. sau cu acţionare dependentǎ-temporizatǎ. tensiune electricǎ. Y. Y(X). presiune a unui fluid etc. a mǎrimii de ieşire Y. evoluând la acţionare de la . Fig. care evidenţiazǎ faptul cǎ. este convertitǎ de BI într-o mǎrime fizicǎ. în sens crescǎtor. Elementele de protecţie care intervin în schemele instalaţiilor electrice pot fi deci cu acţionare instantanee-netemporizatǎ. 2. dacǎ valoarea forţei (a cuplului mecanic) datorate mǎrimii de intrare. sau blocul de intrare.elementul sensibil. poate avea una din valorile codului binar.elementul sau blocul de execuţie. se transmite comanda de execuţie la blocul BE. care se comparǎ în BPD cu forţa sau cuplul mecanic date de un resort elastic. a cǎrui mǎrime de ieşire. X. Parametrii şi caracteristicile releelor de protecţie Principalele pǎrţi componente ale unui releu clasic de protecţie sunt indicate în Fig. într-o mǎrime fizicǎ de aceeaşi naturǎ cu aceea prescrisǎ de blocul de prelucrare şi decizie. . în cazul releelor cu contacte.Influenţa naturii circuitului impune deconectarea ultrarapidǎ în situaţii de defect pentru circuitele în care folosim elemente semiconductoare. BI. se obţine variaţia discontinuǎ. care realizeazǎ schimbarea stǎrii contactelor releului. de obicei de tip forţǎ sau cuplu mecanic. ceea ce corespunde unui contact deschis. BE. respectiv unui contact închis. în vederea asigurǎrii selectivitǎţii protecţiei. prin salt.. BPD. respectiv în sens descrescǎtor. care la rândul sǎu transferǎ decizia de la ieşirea sa cǎtre blocul de execuţie. se apeleazǎ la o întârziere a comenzii de deconectare generatǎ de un element de protecţie. Sub 119 5. sau blocul de prelucrare şi decizie. Trebuie remarcat faptul cǎ releele de protecţie folosesc de obicei un singur contact care valideazǎ funcţionarea acestora. deci fie valoarea „0”. la modificarea continuǎ a mǎrimii de intrare X. V-2. curent electric. . depǎşeşte valoarea prescrisǎ datǎ de resortul elastic a cǎrui tensionare este reglabilǎ. BPD. Mǎrimea de intrare. care poate fi asiguratǎ prin folosirea unui releu de timp. BI.elementul de comparaţie. crescǎtor sau descrescǎtor. V-2: Elementele componente ale unui releu clasic de protecţie Blocul de intrare. ND (normal deschis. Cea mai importantǎ caracteristicǎ a releelor este caracteristica intrare-ieşire.

In plus. X. ale mǎrimii de intrare. Operaţiunea inversǎ acţionǎrii releelor se numeşte „revenire”. aşa cum se poate urmǎri în Fig. a mǎrimii de intrare. semnalǎm cǎ releele pot fi realizate fie pentru a interveni cu o comandǎ convenabilǎ (a „acţiona”).evolând la acţionare de la „1” la 0”). . XR. (V - 1) anunţând realizǎri cu atât mai performante cu cât valorile K r sunt mai apropiate de unitate (subunitare pentru releele maximale respectiv supraunitare pentru releele minimale). la depǎşirea unei valori date. Corespunzǎtor valorii reglate.pentru releu maximal cu contact ND . care precizeazǎ dacǎ ansamblul funcţioneazǎ ca releu maximal (Xa > Xr) sau ca releu minimal (Xa < Xr). se poate defini precizia. perechi ND-NÎ. a b Fig. între Xa şi Xr. a mǎrimii de intrare a unui releu. Alura caracteristicii intrare-ieşire evidenţiazǎ valorile de acţionare. de dorit cât mai mici. Xr. b – pentru releu minimal cu contact NÎ Un indicator de calitate pentru releele de protecţie îl constituie factorul de revenire. mai rar contacte duble. X R. definit ca raport între Xr şi Xa: Kr = Xr Xa .„0”la „1”) sau NÎ (normal închis. când se numesc relee maximale. cât mai înguste. dar şi particularitǎţile cu privire la utilizarea unui contact ND sau a unui contact NÎ. reglate. Kr. prescrise. (V – 2) cu valori performante. când se numesc relee minimale. la scǎderea valorilor mǎrimii de intrare sub valoarea reglatǎ prescrisǎ. ceea ce corespunde unor zone de insensibilitate. ε [ %]: ε= Xa − XR ⋅ 100[ %] XR . XR. V-3. Xa şi respectiv de revenire. fie pentru a interveni (a „acţiona”) cu o asemenea comandǎ. V-3 : Caracteristica de tip releu a .

numite şi valori de pornire a protecţiei. (V – 3) Intre parametrii care definesc performanţele unui releu mai semnalǎm: .gabaritul releului. corespunzǎtor unei situaţii de defect. ca şi a unui sistem de protecţie în ansamblul sǎu. In scopul asigurǎrii selectivitǎţii.selectivitatea. Xrev p: Ks = X revp Xn . . care comparǎ valoarea limitǎ la care funcţioneazǎ protecţia. cu întreruperea unui numǎr minim de consumatori. ceea ce implicǎ eventual utilizarea unor accesorii . este aceea de a micşora valorile Xp. .capacitatea de comutare a contactelor releului pentru un numǎr dat de manevre. sunt urmǎtoarele: . putându-se evalua cu ajutorul coeficientului de sensibilitate. Xp. Problema sensibilitǎţii se pune mai ales pentru valori ale mǎrimii supravegheate. de ordinul 10-3 [s] pentru relee ultrarapide sau de 10-2 [s] pentru relee obişnuite.timpul de rǎspuns al releului de protecţie. ce poate fi corelatcu parametrii nominali dar şi cu costul aparatului. sǎ realizeze doar deconectarea elementului sau a zonei în care a intervenit defectul.Coeficientul de siguranţǎ a unui releu maximal la acţionare.consumul propriu al releului. O soluţie evidentǎ pentru a creşte valorile Ksens. dar apeleazǎ şi la o ierarhizare în raport cu parametrul timp. mǎsurat în [W] sau [VA]. X. . un indicator tehnico-economic de calitate. elementele de protecţie trebuie sǎ sesizeze situaţiile de defect. Selectivitatea reprezintǎ proprietatea elementelor de protecţie. situate în vecinǎtatea regimului normal de funcţionare. dar şi sistemului de protecţie în ansamblul sǎu.siguranţa în funcţionare.rapiditatea. obişnuit de ordinul a 1 [A]. este definit considerând valoarea nominalǎ de acţionare a mǎrimii de intrare. Ksens. indiferent de valoarea mǎrimilor (electrice sau neelectrice) supravegheate la producerea defectului. pentru a asigura comenzile corecte de deconectare aferente defectului. Xd: K sens = Xd Xp . Xn şi valoarea de revenire a protecţiei. K s. ca la funcţionarea în cazul schemelor complexe de distribuţie şi de utilizare a energiei electrice. Principalele calitǎţi impuse elementelor de protecţie. . (V- 4) având valori supraunitare pentru elemente de protecţie de tip maximal. de dorit cât mai mic. .sensibilitatea. Sensibilitatea se referǎ la capacitatea unui element de protecţie de a acţiona la toate defectele pentru care a fost realizat. cu valoarea minimǎ de defect a mǎrimii respective. . respectiv la informaţii suplimentare care considerǎ sensul de circulaţie a puterilor de exemplu.

pentru care domeniul de reglaj este uzual (0.relee electrodinamice.relee electromagnetice. X. deosebim: . astfel cǎ un asemenea releu poate fi utilizat de la 0. S-a impus astfel. de la douǎ generatoare sincrone conectate în paralel.relee polarizate. apelându-se adesea şi la procedee care dubleazǎ scala unui releu. necesitatea realizǎrii unor elemente de protecţie ultrarapide. cum ar fi folosirea filtrelor de componente simetrice în cazul protecţiilor împotriva defectelor nesimetrice. care constǎ în asigurarea în timp cât mai scurt a comenzii de deconectare în cazul unor defecte nete.relee electrice. despre care s-a vorbit în legǎturǎ cu întrerupǎtoarele ultrarapide. deplasarea mecanicǎ etc. frecvenţa tensiunii. Menţionǎm faptul cǎ tipul elementelor de protecţie şi numǎrul acestora aferent unei scheme de protecţie depinde de natura consumatorului şi de nivelul de siguranţǎ a funcţionǎrii instalaţiei care se cere asigurat. dacǎ aceste condiţii nu sunt satisfǎcute. când mǎrimea de intrare este presiunea. impedanţa electricǎ. ceea ce implicǎ desigur o siguranţǎ a neacţionǎrii.1.5 XRmax la 2 XRmax.specializate. . cu dublǎ alimentare. . . b) dupǎ principiul de realizare a elementului sensibil. numai dacǎ sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare pentru care au fost concepute şi realizate. ceea ce ar putea spori amploarea urmǎrilor defectului.relee de inducţie. la defecte în reţelelor buclate. Clasificarea releelor de protecţie Releele de protecţie pot fi clasificate dupǎ diferite criterii. 3. Aceste calitǎţi ale elementelor de protecţie sunt mai bine puse în valoare prin extinderea de la simplu la dublu a domeniului de utilizare a acestora. dupǎ cum urmeazǎ: a) dupǎ natura mǎrimii de intrare.relee electrice. pentru a nu depǎşi posibilitǎţile fizice pentru care au fost concepute şi realizate elementele componente ale schemei. pentru anumite aplicaţii. când mǎrimea de intrare este de exemplu curentul electric. puterea electricǎ. Siguranţa în funcţionare a elementelor de protecţie şi a protecţiilor în ansamblul lor se referǎ la capacitatea acestora de a acţiona întotdeauna corect.5-1) XRmax. Creşterea siguranţei în funcţionare a elementelor de protecţie este o preocupare care însoţeşte toate etapele vieţii acestora. care conferǎ performanţe deosebite schemei de distribuţie şi componentelor acesteia.relee neelectrice. Rapiditatea este o calitate importantǎ a elementelor de protecţie şi a ansamblurilor de protecţie. Rapiditatea protecţiei poate evita regimul nedorit de pendulare. . Sub 120 5. cum ar fi efectul de limitare. unde XRmax reprezintǎ valoarea maximǎ de reglaj a mǎrimii de intrare. . temperatura. putându-se interveni favorabil atât la proiectare cât şi la producere sau la exploatare. .relee magnetoelectrice. tensiunea electricǎ. putem avea: . .

evolueazǎ între valorile limitǎ ale logicii binare. putând deci avea douǎ stǎri ale contactului la întreruperea mǎrimii de intrare. existǎ: . Y.relee cu contact normal deschis. asigurând solenaţia (fluxul magnetic) capabile sǎ realizeze.relee cu contacte. TT. X. de 1 A sau de 5 A. asimilatǎ cu „1” logic. c) dupǎ modul de intervenţie a elementului de execuţie.relee cu o singurǎ mǎrime de intrare. Xa. impus de secundarul transformatorului de curent TC.relee cu mai multe mǎrimi de intrare.relee minimale. . g) dupǎ numǎrul mǎrimilor de intrare. f) dupǎ forma caracteristicii de protecţie. NÎ. valori suficiente ale acţiunii mecanice (de tip cuplu sau forţǎ). care memoreazǎ ultima stare a releului. la care acţionarea se realizeazǎ dupǎ o întârziere reglabilǎ.relee secundare. la care mǎrimea de ieşire. care acţioneazǎ la creşterea mǎrimii de intrare peste o valoare Xa. .relee maximale.relee primare. ND + NÎ. cauzând deplasarea .relee electronice. Relee electromagnetice de curent Releele electromagnetice de curent se realizeazǎ de obicei ca electromagneţi cu douǎ semibobine serie (de curent). putem avea: . de obicei sub un anumit prag de funcţionare şi o valoare maximǎ. realizate adesea cu semiconductoare. pot exista: .relee fǎrǎ contacte. X.relee de timp. cu spire puţine dar de diametru mare. în serie sau în paralel. pentru instalaţiile de înaltǎ tensiune. întâlnim: . . care acţioneazǎ la scǎderea mǎrimii de intrare sub o valoare. deosebim: .relee cu douǎ mǎrimi de intrare. 3. la depǎşirea unor valori prescrise prin reglarea poziţiei unui resort elastic. 1. h) dupǎ modul în care intervin releele de protecţie în circuit. de curent sau/şi de tensiune: astfel.relee cu contacte duble. asimilatǎ cu „0” logic. . . semnalǎm: . . releele de curent au obişnuit curentul nominal. în timp ce tensiunea nominalǎ.relee polarizate sau bipoziţionale.relee cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ. „0 şi „1”. ce pot fi cu prelucrare analogicǎ sau numericǎ a semnalelor. care se conecteazǎ adiţional. care sunt montate direct în circuitul protejat. d) dupǎ modul în care acţioneazǎ la modificarea valorilor mǎrimii de intrare.relee cu caracteristicǎ de protecţie dependentǎ. de obicei peste un anumit prag de funcţionare. impusǎ de secundarul transformatorului de tensiune.. care intervin în circuitul protejat prin intermediul unor transformatoare de protecţie. ND. .relee cu contact normal închis. . . . pentru care mǎrimea de ieşire se modificǎ practic între o valoare minimǎ. e) dupǎ tipul contactelor releului. Sub 121 5. este de 100 V. 2. dupǎ întreruperea intervenţiei mǎrimii de intrare.

V-4 : Releu electromagnetic de curent de tip RC Fig. pe acelaşi ax cu contactul mobil. ce antreneazǎ şi contactul mobil prin intermediul braţului 6. 4. Ma. Mr. 2. α şi . datoritǎ braţului 6. V-4. 1. dar şi cu resortul antagonist de reglaj. prin aceastǎ deplasare schimbându-se starea contactelor releului.ansamblului mobil în sensul atragerii armǎturii mobile. 5 şi contactul 6. Fig. intervine mişcarea de rotaţie a armǎturii mobile 4. (V . V-5 : Simbol şi montare în circuit pentru releele de curent Se evidenţiazǎ miezul feromagnetic. cu resortul pretensionat). datoratǎ resortului spiral 5. intervenind deci acţionarea releului. depǎşeşte o valoare prescrisǎ. ansamblul mobil cuprinzând armǎtura mobilǎ a electromagnetului. datorat curentului I ce parcurge spirele semibobinelor. prescris prin reglarea poziţiei indicatorului 9 al resortului spiral 5. K – constanta elesticǎ a resortului spiral. cu piesele polare de formǎ specialǎ. poate fi evaluat cu relaţia: M r = M ro + K (α − αo ) + M fr . semibobinele de curent. cu resortul antagonist spiral. Schema electricǎ de principiu este datǎ în Fig. în timp ce valoarea cuplului rezistent. Valoarea cuplului activ. Ma. deci fluxului magnetic Φ produs de acest curent în miezul magnetic 1 al releului. 8. 3. adesea cu rupere dublǎ pentru a micşora uzura sa. care depinde de valoarea curentului ce parcurge spirele semibobinelor 3. armǎtura mobilǎ. pentru Ma > Mr. Mr. Forma pieselor polare este astfel realizatǎ încât sǎ asigure valori practic constante ale întrefierului la mişcarea armǎturii mobile. care se mişcǎ odatǎ cu axul 8. plasatǎ pe acelaşi ax.6) în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul. astfel încât se închide contactul normal deschis (ND) al releului. este dat de o relaţie de forma: M a = K1 ⋅ Φ 2 = K 2 ⋅ I 2 . (V – 5) unde K1 şi respectiv K2 sunt constante constructive pentru miezul feromagnetic al releului. Atunci când fluxul magnetic în miezul feromagnetic. o lamelǎ feromagneticǎ în formǎ de Z.

(V La scǎderea valorilor curentului ce parcurge semibobinele 3 ale releului. se obţine cursa inversǎ a armǎturii mobile şi deci deschiderea contactului releului. la valoarea curentului de funcţionare a releului.αo -deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului. Ia. astfel încât sub acţiunea culului rezistent dat de resortul antagonist spiral. evidenţiind şi modul în care se realizeazǎ alimentarea circuitului bobinelor acestora. prin conectare directǎ sau prin conectarea în secundarul unui transformator de curent. scad şi valorile fluxului magnetic. respectiv B-D. Aceasta constituie un avantaj atât pentru producǎtor. De menţionat faptul cǎ. neacţionat. pot fi conectare în serie. IR. care asigurǎ adaptarea valorilor curentului din circuitul de protejat. respectiv în paralel. cu conexiunile A-B şi C-D. cele douǎ semibobine de curent. Semnalǎm faptul cǎ prin eclisele E1 şi E2. prin poziţia indicatorului 9. I. V-5 se prezintǎ semnele convenţionale pentru simbolizarea releelor de curent în schemele instalaţiilor electrice.5-1)2In sau (1-2)In. Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor mecanice. Valoarea curentului de acţionare se regleazǎ prin tensiunea mecanicǎ din resortul antagonist 5. cu observaţia cǎ pentru conectarea în serie a semibobinelor releul lucreazǎ în domeniul (0. V-6. s-au realizat relee electromagnetice de curent pentru care extinderea scalei releului de la simplu la dublu nu mai apeleazǎ la douǎ semibobine.5-1)Imax . – 7) limita de egalitate definind practic curentul de acţionare. TC. care au bornele de conexiune A-C. ca şi valorile cuplului electromagnetic ce acţioneazǎ asupra armǎturii mobile 4. care include în circuitul de protejat întreaga bobinǎ sau doar o jumǎtate a acesteia. cu o conexiune între B-C. I1. pentru un reglaj dat. care realizeazǎ mai puţine tipodimensiuni de relee. aşa cum se observǎ în Fig. dupǎ cum se poate observa în Fig. pentru o conexiune datǎ a celor douǎ semibobine 3. în ultimii ani. . adicǎ revenirea releului în starea iniţialǎ. ci doar la o bobinǎ cu prizǎ medianǎ. In Fig. Condiţia de acţionare a releului se poate deci scrie sub forma: M a > Mr . astfel încât adaptarea se obţine cu ajutorul unei singure eclise. unde Imax este curentul maxim al releului respectiv.51)In. 5. iar pentru conectarea în paralel a celor douǎ semibobine acelaşi releu lucreazǎ în domeniul (0. V-4. cât şi pentru utilizator. cum s-a precizat anterior. unde In este valoarea curentului nominal al releului. cu domeniul de reglaj între (0.

dar şi în componenţa unor protecţii specializate. V-6a. ceea ce înseamnǎ un consum nejustificat de cupru în aceastǎ situaţie. Fig. în situaţii de funcţionare a acestora în douǎ faze. V-6a. (V-8) Pentru a produce aceeaşi solenaţie. deci: ℑ* = N ⋅ I* = N ⋅ I n = ℑ ⇔ I* = 2 ⋅ I n 2 . protecţia de componentǎ simetricǎ homopolarǎ de curent sau protecţia de componentǎ simetricǎ de secvenţǎ inversǎ de curent.85 şi valori ale timpului de acţionare de (20-40) [ms]. De asemenea aceste relee sunt preferate în schemele de protecţie a motoarelor electrice. cu eclisa care realizeazǎ legǎtura între bornele 1-2. consumul propriu fiind sun 5 VA. când controlul curentului este mai sigur decât controlul tensiunii pe cele trei faze. V-4. curentul din circuit va trebui sǎ fie dublu faţǎ de prima situaţie. (V-9) Dezavanta jul unei asemenea soluţii constǎ în faptul cǎ întreaga bobinǎ a releului trebuie sǎ fie realizatǎ din conductor de cupru de diametru corespunzǎtor curentului 2In. se pot realiza pentru curenţi nominali de 0. v. faţǎ de aceea în care. produce o solenaţie ℑ: ℑ = N ⋅ In . bornele de racord A-B ale bobinei releului în circuit folosesc întreaga bobinǎ. Releele maximale de curent de tip RC. . vezi Cap. în cazul eclisei care face conexiunea între bornele 2-3 şi foloseşte doar jumǎtate din spirele bobinei. V-6 : Relee de curent cu o singurǎ bobinǎ Se constatǎ cǎ pentru a asigura solenaţia necesarǎ acţionǎrii releului de curent RC. corespunzǎtor Fig. bobina este parcursǎ doar de curentul In. se folosesc douǎ semibobine. care având N spire parcurse de curentul In. Releele de curent sunt folosite în mod obişnuit pentru realizarea protecţiilor maximale de curent. ele putând fi folosite atât în circuite de curent alternativ cât şi în circuite de curent continuu. Fig.a b Fig. deşi pentru primul caz. cum sunt protecţia diferenţialǎ. având un factor de revenire Kr = 0. V-6b. pentru extinderea domeniului de utilizare al releului. cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ.2-200 A.

(V-11) în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul. care acţioneazǎ asupra contactului mobil. (V-6): . cu miezul feromagnetic 1. 4. folosind eclisele metalice. V-4. pentru o valoare Ur. semibobinele de tensiune 3. cu resortul pretensionat). cu braţul 6. prescris prin reglarea poziţiei indicatorului 9. Fig. este dat de relaţia: ' M a = K 1 ⋅ Φ 2 = K '2 ⋅ U 2 . valoarea cuplului mecanic de acţionare. K – constanta elesticǎ a resortului spiral. se obţine revenirea contactelor acestuia în starea iniţialǎ. M r. rel. de tip RT. Ma. intervine acţionarea releului. dar şi cu resortul antagonist spiral. 2. Relee electromagnetice de tensiune Construcţia releelor electromagnetice de tensiune este practic identicǎ cu aceea a releelor electromagnetice de curent. ce folosesc conductor de diametru foarte mic. plasatǎ pe acelaşi ax 8. La scǎderea valorilor tensiunii la bornele releului. Fig. ataşat resortului spiral 5 din Fig.E2. M r = M ro + K (α − αo ) + M fr . V-7. α şi αo -deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului. v. cu observaţia cǎ cele douǎ semibobine sunt realizate ca înfǎşurǎri de tensiune. acestea caracterizându-se deci prin valori mari ale rezistenţei şi/sau impedanţei proprii.Sub 122 . V-7. Pentru un releu de tensiune de tip maximal. cu numǎr mare de spire. V-7: Releu electromagnetic de tensiune de tip RT Fig. (V – 10) unde K’1 respectiv K’2 sunt constante constructive. care este asociatǎ deci cu o valoare de acţionare a tensiunii la bornele releului. Semibobinele 3 pot fi conectate în serie sau în paralel. axul fiind fixat prin lagǎrele 7. ce produce în circuitul magnetic al releului fluxul magnetic Φ . V-8: Simbol şi conectare în circuit a releelor de tensiune Un asemenea releu de tensiune. Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor mecanice. 2. aşa cum se poate urmǎri în Fig. datorat alimentǎrii semibobinelor de la sursa de tensiune U. Ua. Fig. este practic un electromagnet. V-7. armǎtura mobilǎ în formǎ de Z. v. E1. Atunci când acesta depǎşeşte valoarea cuplului rezistent. v. 5. cu piesele polare 2.

fǎrǎ alimentarea semibobinelor, raportul acestor valori definind factorul de revenire al releului, cu valori de 0,85. Releele de tensiune se folosesc atât în varianta de relee maximale, RT-3 şi RT-3S de exemplu, cât şi în varianta de relee minimale, RT-4 şi RT-4S de exemplu, care intervin la scǎderea valorilor tensiunii la borne sub o valoare reglatǎ prescrisǎ, pentru releele electromagnetice minimale de tensiune factorul de revenire, Kr, fiind supraunitar, Kr = 1,2. Contactele releelor electromagnetice de tensiune pot fi normal deschise (ND), obişnuit pentru cele maximale, normal închise (NÎ), obişnuit pentru cele minimale, sau perechi normal deschis-normal închis (ND-NÎ). Puterea consumatǎ, în circuitul semibobinelor, de releele de tensiune de curent alternativ, este de sub 5 VA, asemenea ansambluri putând funcţiona similar şi în curent continuu, desigur pentru valori mai mici ale tensiunii la borne, deoarece curentul ce parcurge înfǎşurarea releului este limitat doar de rezistenţa electricǎ a bobinajului şi nu de impedanţa acestuia, astfel încât pentru a se asigura solenaţia impusǎ de miezul feromagnetic pentru funcţionare vor fi necesare tensiuni la borne de valori mai mici, de obicei sub 30 % din valoarea de curent alternativ. Pentru a obţine funcţionarea unui asemenea releu de tensiune la aceeaşi valoare a tensiunii de lucru ca şi în curent alternativ pentru alimentarea semibobinelor acestuia de la o sursǎ de tensiune continuǎ, cel mai simplu este sǎ se adauge în circuit o rezistenţǎ convenabil calibratǎ, calculatǎ din condiţia de a realiza aceeaşi solenaţie în miez. Timpul de acţionare al unor asemenea relee de tensiune, la funcţionarea în curent alternativ, este de ordinul (20-40) [ms], fiind mai mare la funcţinarea în curent continuu, deoarece electromagneţii de curent continuu sunt mai lenţi pentru o aceeaşi construcţie. Extinderea gamei de reglaj pentru funcţionarea releelor electromagnetice de tensiune apeleazǎ fie la conectarea în paralel a celor douǎ semibobine, eclisele E1 şi E2 din Fig. V7, când tensiunea de reglaj este în domeniul (0,5-1) Un, fie la conectarea în serie a acestora, eclisa E3 din Fig. V-7, când tensiunea de reglaj este în domeniul (1-2) U n, când deci se dubleazǎ scala releului. Simbolul pentru reprezentarea releelor de tensiune în schemele instalaţiilor electrice, ca şi modul de conectare a acestora, direct sau în secundarul unui transformator de tensiune, TT, care are tensiunea tipizatǎ de 100 [V], sunt indicate in Fig. V-8. Existǎ şi pentru releele electromagnetice de tensiune soluţii constructive cu o singurǎ bobinǎ, similare cu cele prezentate pentru releele de curent, care permit dublarea scalei releului, folosind o singurǎ eclisǎ. Releele de tensiune se folosesc deci pentru realizarea protecţiilor maximale respectiv minimale de tensiune, dar şi în cazul altor sisteme de protecţie care sesizeazǎ urmǎri ale defectelor de tip scurtcircuit, sau care se referǎ la situaţii de nesimetrie, apelând la filtre de componente simetrice (homopolare sau inverse), cum se va vedea în Cap. 5. 4. Subect 123 . 3. 2. 3. Relee electromagnetice intermediare Releele electromagnetice intermediare sunt de fapt electromagneţi de curent continuu sau de curent alternativ, cu armǎturǎ mobilǎ având o mişcare de translaţie, de rotaţie sau

plan-paralelǎ generalǎ, care asigurǎ la acţionare şi respectiv la revenire, schimbarea simultanǎ a stǎrii unui numǎr convenabil de contacte, de tip normal deschis (ND şi de tip normal închis (NÎ). Principalul rol funcţional al releelor intermediare, (RI), este deci acela de a multiplica o comandǎ, datoratǎ unui releu de protecţie (de curent sau de tensiune, direcţional), prevǎzut de obicei cu un singur contact, comandǎ care, prin contactele multiple ale RI, poate fi transferatǎ, simultan, cǎtre a realiza deconectarea, semnalizarea, intreblocarea cu alte comenzi etc. Schema de principiu a unor relee electromagnetice intermediare este datǎ în Fig. V-9.

a b Fig. V-9: Relee electromagnetice intermediare Deosebim relee intermediare cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile a electromagnetului de acţionare, Fig. V-9a, respectiv cu mişcare de translaţie a armǎturii lor mobile, Fig. V-9b. Bobina electromagnetului de acţionare este de obicei o bobinǎ de tensiune, iar funcţionarea poate decurge în curent continuu sau în curent alternativ, cu respectarea condiţiilor tehnice specifice pentru electromagneţi şi anume: - atragerea armǎturii mobile şi schimbarea stǎrii contactelor releului pentru tensiuni de alimentare a bobinei între (0,85-1,1) Uc, unde Uc este tensiunea de comandǎ, nominalǎ a bobinei releului; - menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat, eventual cu vibraţii, pentru valori ale tensiunii de alimentare a bobinei de (0,7-0,85) Uc; - eliberarea armǎturii mobile a releului, cu revenirea acesteia în poziţia iniţialǎ şi a contactelor releului în starea iniţialǎ, pentru valori ale trensiunii de alimentare cuprinse între (0,7-0,35) Uc la funcţionarea în curent alternativ, respectiv cuprinse între (0,7-0,15) Uc la funcţionarea în curent continuu. Examinând aceste condiţii tehnice de funcţionare, se constatǎ cǎ performanţele releelor intermediare sunt inferioare celor impuse releelor de protecţie, cu valori mai mici pentru factorul de revenire, dar şi valori mai mari de obicei pentru timpul de acţionare, ce depǎşeşte 40 [ms]. Numǎrul de manevre pentru un releu inermediar este de 10 5 cicluri, cu

frecvenţa de conectare sub 100 [manevre/orǎ]. Curentul care poate parcurge contactele releului are valori reduse, sub 6 [A], adesea de maximum (1-2) [A]. Pentru a evita consumul de putere în circuitul bobinei releului, la funcţionarea în regim permanent (de lungǎ duratǎ), s-au realizat relee intermediare de tip RI-7, care apeleazǎ doar la impuls de tensiune pentru acţionare, respectiv un alt impuls de tensiune pentru revenire, menţinerea stǎrii de acţionat obţinându-se pe seama unui zǎvor mecanic, aşa cum se poate vedea în Fig. V-10.

Fig. V-10 : Releu intermediar intermediare cu zǎvorâre mecanicǎ

Fig. V-11 : Variante constructive de relee

Releele intermediare sunt larg utilizate în instalaţiile electrice. Subect 124 5. ele având o duratǎ de viaţǎ de (108-1012) manevre. adaptate la cerinţe speciale ale instalaţiilor electrice: întâlnim astfel relee intermediare industriale. adesea un magnet permanent. care constau într-un tub din sticlǎ vidat sau umplut cu gaz inert. 3. U-V. cu un impuls de tensiune. 5. starea releului rǎmâne neschimbatǎ. astfel încât câmpul magnetic axial al bobinei. Pentru a realiza revenirea releului. Intre acestea. cu observaţia cǎ armǎtura lor mobilǎ asigurǎ. atât în schemele de protecţie. pe seama construcţiei miniaturizate. . care este amplasatǎ în jurul tubului de sticlǎ. 4. 2. se alimenteazǎ bobina de deconectare. dintre care una de polarizare. cât şi în schemele de comandǎ ale instalaţiilor de utilizare. în sensul sǎgeţii şi armeazǎ resortul antagonist 1. de duratǎ puţin mai mare decât timpul de eliberare a zǎvorului mecanic 3. sunt realizate folosind douǎ sau mai multe surse de solenaţie. semnalǎm o construcţie specialǎ pentru releele de tip REED sau „TRESTIE”. Performanţele de regim dinamic ale acestor relee REED sunt deosebite. obţinutǎ prin aplicarea unui impuls de tensiune la bornele U-V ale bobinei de conectare. normal deschis-normal închis (ND-NÎ) şi mai rar ND sau NÎ. eventual perechi ND-NÎ. V-12. Deci practic releele polarizate sunt realizate ca electromagneţi polarizaţi. ceea ce le impune pentru aplicaţii speciale. ce se pot urmǎri în Fig. In ultimii ani s-au realizat o multitudine de tipodimensiuni de relee intermediare. cu circuit magnetic serie. între bornele U1-V1. In acelaşi timp este acţionat şi zǎvorul mecanic 3. contactele releului fiind de obicei pereche. relee intermediare miniaturǎ. Cap. de pânǎ la 500 [cicluri/s]. pentru schemele electronice de comandǎcontrol. V-11. v. 3. Aceste lamele de contact sunt realizate din material magnetic. cum ar fi releele de pâlpâire. Relee electromagnetice polarizate Releele electromagnetice polarizate se caracterizeazǎ prin aceea cǎ. mai rar o bobinǎ de tensiune continuǎ. ce utilizeazǎ douǎ relee intermediare de curent continuu. ce pot fi normal deschise (ND. Principalele pǎrţi componente ale unui releu polarizat sunt prezentate în Fig. v. Curentul ce poate parcurge contactele respective este de obicei sub 1 [A]. cu valori ale timpului de rǎspuns de ordinul (1-2) [ms]. la acţionare sau/şi la revenire. 4. în care sunt amplasate 1-2 perechi de lamele de contact. ceea ce deplaseazǎ ansamblul mobil.Releul RI-7 este prezentat în Fig. sau normal închise (NÎ). V-10 în starea acţionat. inclusiv contactele mobile. spre deosebire de releele electromagnetice neutre prezentate anterior. 3. intrând eventual în componenţa unor ansambluri specializate. produce practic schimbarea stǎrii contactelor releului. specializate pentru condiţiile de utilizare de pe automobile. mişcarea unui contact mobil ataşat acesteia. leectromagnetul de deschidere asigurând deplasarea acestuia în sensul sǎgeţii ce este trasatǎ cu linie întreruptǎ. relee intermediare auto. relee de tip REED. Cap. astfel încât chiar la încetarea alimentǎrii bobinei de conectare. 2. cu frecvenţa de conectare. derivaţie sau punte.

Fig. V-12 : Elemente componente ale releelor polarizate Se constatǎ cǎ toate variantele constructive de relee polarizate, cu circuit magnetic serie, derivaţie sau punte, conţin magnetul permanent 1, miezul magnetic 2, armǎtura mobilǎ 3, cǎreia i se ataşeazǎ contactele mobile şi înfǎşurǎrile de lucru 4. Variantele cu circuit magnetic derivaţie sau punte, reduc efectele de demagnetizare nedoritǎ a magnetului permanent, când acesta este parcurs de fluxul magnetic datorat înfǎşurǎrilor de lucru, care reprezintǎ principalul dezavantaj al electromagneţilor polarizaţi serie. Posibilitǎţile de funcţionare ale releelor polarizate sunt ilustrate de caracteristicile intrare ieşire pe care acestea le pot realiza, indicate în Fig. V-13. Se constatǎ cǎ prezenţa magnetului permanent, Fig. V-13a, asigurǎ sensibilizarea funcţionǎrii releului polarizat la sensul fluxului magnetic de lucru, comportarea releului fiind diferitǎ în funcţie de sensul curentului care parcurge spirele înfǎşurǎrilor de lucru, cu valori de acţionare mai mici dacǎ fluxul de polarizare, dat de magnetul permanent, este de acelaşi sens cu fluxul de lucru, datorat curentului de lucru. Astfel, pentru valoarea +X* a curentului de lucru, contactul ND al releului este acţionat, în timp ce pentru valoarea – X* a curentului de lucru, contactul ND al releului este în starea iniţialǎ, neacţionat.

Fig. V13: Posibilitǎţi de funcţionare pentru releele polarizate

Mai mult, pentru releele polarizate cu circuit magnetic derivaţie sau punte, este posibilǎ obţinerea unei caracteristici intrare-ieşire de formǎ specialǎ pentru asemenea relee, care pentru curentul de lucru nul poate avea contactul ND în starea „0” sau în starea „1”, memorând practic ultima stare a releului. Aceste relee polarizate dobândesc deci şi calitǎţi logice, astfel încât sunt preferate pentru anumite aplicaţii, cum se observǎ în Fig. V-13b. Din punct de vedere al performanţelor funcţionale, releele polarizate se caracterizeazǎ prin valori foarte mici ale timpului de acţionare, de doar (1-2) [ms], şi necesitǎ puteri consumate în circuitul înfǎşurǎrilor de lucru mult mai mici decât cele necesare pentru funcţionarea altor relee electromagnetice, datoritǎ contribuţiei magnetului permanent.

Subect 125 5. 3. 3. Relee de inducţie Releele electromagnetice prezentate anterior realizeazǎ o caracteristicǎ de funcţionare intrare-ieşire de tip independent, asigurând schimbarea stǎrii contactului din circuitul lor de ieşire în timpul propriu, de obicei foarte scurt (10-3-10-1) [s], la depǎsirea valorii prescrise a mǎrimii de intrare, acest timp fiind practic independent de valorile mǎrimii de intrare. In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin însǎ şi situaţii de defect de tip curent de suprasarcinǎ, care impun deconectarea consumatorului protejat în timp cu atât mai scurt cu cât curentul din circuit are o valoare mai mare, elementele de protecţie adaptate pentru asemenea situaţii trebuind sǎ realizeze o caracteristicǎ de protecţie dependentǎ. Intre elementele de protecţie ce realizeazǎ caracteristici de pretecţie, t(I), de tip dependent, semnalǎm releele şi declanşatoarele cu lamele bimetal, siguranţele fuzibile, declanşatoarele cu picǎturǎ de material uşor fuzibil de tip H din construcţia întrerupǎtoarelor automate universale OROMAX de joasǎ tensiune, a cǎror funcţionare are la bazǎ fenomene termice, la care se adaugǎ releele de inducţie, cu motor Ferraris sau elemente de protecţie magneto-pneumatice din construcţia întrerupǎtoarelor automate Westinghouse. In cele ce urmeazǎ vom prezenta construcţia şi funcţionarea releelor de inducţie secundare de tip RTpC-2, care pot realiza o caracteristicǎ de protecţie, t(I), semidependentǎ, cu posibilitǎţi de reglare atât a timpului de rǎspuns, cât şi a pragului I* la care intervine secţionarea de curent. Construcţia unui asemenea releu de curent, v. Fig. V-14, evidenţiazǎ miezul feromagnetic din tole, 1, cu spirele în scurtcircuit, 2, bobina de curent 3, cu prize multiple pentru ajustarea curentului „nominal”, de la o valoare In1 la o valoare In2 , prin schimbarea numǎrului de spire cu conservarea solenaţiei:
N 1 ⋅ I n1 = N 2 ⋅ I n 2 = const .

.

(V-

12) In întrefierul miezului magnetic 1 se poate roti discul din aluminiu, 4 (poate fi şi din cupru), ceea ce, prin angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, asigurǎ

micşorarea întrefierului clapetei 7, care când este atrasǎ de miezul magnetic 2, pe seama fluxului magnetic de dispersie, realizeazǎ închiderea contactului releului, 8. Asigurarea cuplajului între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6 se obţine pe seama unei lamele feromagnetice 9, ataşate cadrului10, care susţine ansamblul disc din aluminiulagǎre-şurub melc-sector dinţat. Uniformizarea vitezei de rotaţie a discului 4 se obţine cu ajutorul magnetului permanent 11, plasat în vecinǎtatea acestui disc.

Fig. V-14: Releu de inducţie cu motor Ferraris tip RTpC-2 Funcţionarea acestui releu de inducţie decurge astfel: la alimentarea bobinei de curent a releulu, 3, cu un curent care depǎşeşte curentul reglat cu ajutorul eclisei 15, lamela 9 este atrasǎ de miezul feromagnetic 1, astfel încât prin rotirea discului 4 se asigurǎ angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, cu deplasarea ascendentǎ a pârghiei 13, care atingând armǎtura mobilǎ 7, realizeazǎ reducerea întrefierului dintre aceasta şi miezul 1, pânǎ când, datoritǎ fluxului magnetic de dispersie, armǎtura mobilǎ este atrasǎ cǎtre miezul 1 în sensul sǎgeţii, realizând închiderea contactului ND, 8. Timpul este reglat prin poziţia iniţialǎ a sectorului dinţat 6, fiind cu atât mai mare, cu cât cursa acestuia pânǎ la atingerea armǎturii mobile 7, este mai mare. Menţionǎm faptul cǎ pentru a obţine cuplul activ Ma, ce provoacǎ rotirea discului din aluminiu, 4, având doar o bobinǎ de curent, deci o singurǎ sursǎ de solenaţie, este necesarǎ utilizarea spirelor în scurtcircuit 2, care ecraneazǎ parţial piesele polare ale miezului feromagnetic 1, asigurând acţiunea localǎ, în zona întrefierului, a douǎ fluxuri magnetice defazate, Φ1 în zona ecranatǎ, respectiv Φ 2 în zona neecranatǎ, defazate e e θ, aşa cum sugereazǎ diagrama fazorialǎ, ataşatǎ desenului de între ele la unghiul detaliu cu zona pieselor polare, din Fig. V-15.

m = S1 m 1 . S2 m +1 m +1 (V- 13) vom considera fluxurile magnetice produse de spirele în scurtcircuit. Φo = Φ1 + Φ 2 . fiind valabile relaţii de forma: S = S1 + S 2 . I sc . Φsc = L sc ⋅ I sc . V-15 : Cu privire la funcţionarea releelor de inducţie Considerând fluxurile Φ . respectiv Φ2 din zonele ecranatǎ respectiv neecranatǎ. 1 proporţionale cu secţiunile transversale S1 şi S2 ale miezului feromagnetic 1. Z sc fiind impedanţa unei spire. Se pot scrie deci relaţiile: .Fig. indusǎ în spire de fluxul magnetic rezultant din zona ecranatǎ. I sc = E sc Z sc (V-14) ele rezultând datoritǎ curentului ce le parcurge. Φ 1 şi Φ 2 . Φ1 = Φo . ca s c sc fiind identice: Φsc1 = Φsc 2 = Φsc . Φ2 = . produs de tensiunea electromotoare E sc .

Pentru valori destul de mari ale curentului ce parcurge spirele bobinei 3 a releului de tip RTpC-2. propriu unei spire în scurtcircuit. m +1 1 + 8 sin 2 ϕ sc (V- . m +1 1 + 8 sin 2 ϕ sc Φ e2 = Φ o ⋅ 16) sin θ = * ℑm( Φ e1 ⋅ Φe 2 ) (m + 1) ⋅ sin 2ϕsc = Φ e1 ⋅ Φ e 2 1 + 4(m + 1)( m + 2) sin 2 ϕsc 1 1 + 2(3m + 4) sin 2 ϕ sc + j ⋅ 2m sin ϕ sc cos ϕ sc ⋅ . astfel încât releul realizeazǎ o caracteristicǎ de protecţie t(I) de tip semidependent cu secţionare .   Φ e2 = Φ 2 − Φ s c1 − Φ s c2 . datorat celor douǎ fluxuri defazate ce intervin local în zona întrefierului miezului 1. considerând mǎrimile complexe. cu acelaşi consum de materiale active. care asigurǎ rotirea discului de aluminiu 4 al releului de inducţie de tip RTpC-2. (V- 18) Expresia de mai sus a cuplului activ. se poate calcula cu ajutorul relaţiei: M a = K ⋅ Φ e1 ⋅ Φ e 2 ⋅ sin θ . prin valori Ma mai mari. 15) care în urma unor calcule simple. unde ϕ este unghiul de defazaj dintre E sc şi I sc . clapeta 7 este atrasǎ imediat de miezul 1. (V-19) acompaniate de valori cât mai mari ale raportului m dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ a pieselor polare ale miezului 1. pentru valori optime ale unghiului ϕ : s c tg ϕsc = 1 . s c Cuplul activ Ma. Φ e1 = Φ 1 + Φ s c1 + Φ s c2 . 3 deci ϕ sc = 18° 26'6" . fǎrǎ aportul rotirii discului 4. care acţioneazǎ asupra discului metalic 4. (V- 17) rezultând final: 2 Ma = K ⋅ Φ o ⋅ 2tgϕ sc m ⋅ m + 1 1 + 9tg 2 ϕ sc . conduc la : (V- m 1 + 2 sin 2 ϕ sc − j ⋅ 2 sin ϕ sc cos ϕ sc Φ e1 = Φ o ⋅ ⋅ . evidenţiazǎ posibilitatea de a realiza relee mai performante.

a b Fig. la utilizarea în reţele de înaltǎ tensiune aceastǎ soluţie asigurând şi nivelul de izolaţie necesar. Fig. la depǎşirea valorii I*.de curent. V-17a. pentru valori ale curentului peste 10 [A]. Intervenţia unui releu de tip RTpC-2 pentru asigurarea protecţiei într-un circuit dat.04 [s]. Fig. V16. U*. pentru valori ale timpului propriu de ordinul 0. Alimentarea releului RTpC-2 se realizeazǎ. V-17: Posibilitǎţi de deconectare folosind relee de inducţie O soluţie mai performantǎ permite eliminarea sursei suplimentare de tensiune. putându-se modifica valoarea I*. cât şi la porţiunea independentǎ. U* şi folosirea curentului operativ de defect pentru deconectarea circuitului respectiv: în acest scop releul de inducţie se regǎseşte ca bloc DPCA (dispozitiv de protecţie în curent . sǎ realizeze alimentarea bobinei BD a unui electromagnet de deschidere. v. ce sǎ comande dispozitivul de acţionare al întrerupǎtorului în sensul deconectǎrii tronsonului defect. cu modificǎri care se referǎ atât la porţiunea dependentǎ (cu valori diferite ale timpului reglat). se pot realiza practic familii de caracteristici de protecţie care sǎ fie cât mai bine adaptate la posibilitǎţile funcţionale ale consumatorului. prin intermediul unui transformator de curent. aşa cum se observǎ în Fig. ce poate fi reglatǎ cu şurubul 12. V-16: Alura caracteristicii de protecţie a releului secundar de inducţie tip RTpC2 Trebuie menţionat faptul cǎ prin reglajele cu care este prevǎzul un asemenea releu. presupune utilizarea unei surse auxiliare de tensiune. V-14 şi Fig. la închiderea contactului K al releului. TC. care.

ce comandǎ deschiderea contactelor întrerupǎtorului din circuit. U. V-18b. asigurǎ închiderea fǎrǎ temporizare a contactelor ND ale releului intermediar RI.alternativ) în schema datǎ în Fig. la conectarea sursei de tensiune continuǎ U. V-17b. aşa cum se observǎ în Fig. putând fi realizate cu temporizare la acţionare sau cu temporizare la revenire. fǎrǎ a fi necesarǎ încǎ o sursǎ de energie. 3. V-18a. cu o constantǎ de timp T: T = RC . când pot funcţiona ca relee direcţionale. (V-21) Atunci când tensiunea la bornele condensatorului. Simultan se . devine egalǎ cu tensiunea de acţionare a acestuia. se închide în primul rând contactul K de tip ND. se deschide apoi contactul K de tip NÎ. RI. la conectarea sursei de tensiune continuǎ. Ua. Subect 126 5. (V-20) ajungând la valoarea U dupǎ un timp to: t o = 4 RC . prin asocierea unui releu intermediar. 4. iar la funcţionarea sa la supracurenţi. aceeaşi cu cea aplicatǎ la bornele releului intermediar. se obţine comutarea contactelor releului de timp astfel realizat. Uc. dupǎ un timp dat. Releul de inducţie DPCA. care funcţioneazǎ evident cu temporizare la închiderea contactelor ND ale RI. prin circuitul R-C. deci dupǎ timpul t*. Relee de timp cu temporizare electricǎ Asemenea relee funcţioneazǎ de obicei în curent continuu. conectat în secundarul transformatorului de curent TC. relee diferenţiale sau ca relee de impedanţǎ. Schema propusǎ în Fig. 1. cu un ansamblu R-C. V-18 : Relee de timp cu temporizare electricǎ In cazul schemei din Fig. se realizeazǎ încǎrcarea condensatorului C. BD. V-18. a cǎrui tensiune la borne. supravegheazǎ practic valorile curentului din circuit. RI. a b Fig. realizat de aceastǎ datǎ cu contactele K drept pereche normal închis-normal deschis. curentul de defect fiind astfel curent operativ. astfel încât în secundarul transformatorului de curent este inclusǎ şi bobina de deconectare. creşte în timp dupǎ o exponenţialǎ. Releele de inducţie se pot realiza şi cu douǎ înfǎşurǎri.

realizeazǎ o întârziere la deconectare. dar se închide contactul ND 1RP. având polaritatea din figurǎ. permiţând deschiderea contactelor ND ale RI dupǎ un timp t1*. v. Fig. V-18b. dupǎ care. caracterizatǎ prin constantǎ de timp T. astfel încât. ceea ce realizeazǎ alimentarea lǎmpii LS la tensiunea de alimentare (1-ND 1RP-LS4). Fig. rel. V-19 este prezentatǎ schema unui releu de pâlpâire. tip RP-7. între bornele (1) şi (4).produce încǎrcarea condensatorului C din schemǎ. v. V-19 : Releu de pâlpâire cu temporizare electricǎ La închiderea contactului K. contactele sale ND rǎmân încǎ un timp conectate. pe traseul 1-bobina 2RP-contact NÎ 1RP. se întrerupe alimentarea bobinei releului 1RP. condensatorul menţine alimentatǎ bobina releului RI. sau prin avertizarea sonorǎ intermitentǎ datoratǎ unei sonerii. tensiunea Uc la bornele sale scade dupǎ o exponenţialǎ. se asigurǎ alimentarea releului de pâlpâire cu tensiune continuǎ. deoarece curentul care o parcurge este limitat de rezistenţa releului intermediar 2RP. prin aprinderea intermitentǎ a lǎmpii de semnalizare LS. la deconectarea sursei de tensiune continuǎ. Bobina 1RP fiind alimentatǎ. Lampa de semnalizare va continua însǎ sǎ lumineze intens. dupǎ care se deschid contactele 1RP ND. La întreruperea alimentǎrii bobinei releului 2RP. Prin alimentarea bobinei releului 2RP. astfel încât lampa de semnalizare LS se aprinde cu o intensitate luminoasǎ scǎzutǎ. Releul de timp astfel realizat funcţioneazǎ deci cu temporizare la deschiderea contactelor ND ale RI. prin deschiderea contactului ND 2RP. Reglarea valorilor timpului de rǎspuns pentru asemenea relee de timp se obţine prin modificarea valorilor constantei de timp T. de obicei prin ajustarea valorilor rezistenţei R. se deschide contactul NÎ 1RP. care asigurǎ o temporizare la deconectare. LS-K-4. contactul sǎu ND se închide şi realizeazǎ alimentarea bobinei releului intermediar 1RP. deoarece circuitul R-C conectat în paralel cu bobina releului 1RP. Ur. la valoarea de revenire. (V20). eventual neconcordanţa dintre poziţia separatorului şi aceea a întrerupǎtorului într-o schemǎ de distribuţie de înaltǎ tensiune. ce poate fi în realitate realizat cu mai multe contacte ale unor elemente a cǎror poziţie se cere controlatǎ. se închid . pe traseul 1-bobina 1RP-contact ND 2RP-4. a tensiunii la bornele condensatorului. care semnaleazǎ anumite defecte. ceea ce întrerupe alimentarea bobinei releului 2RP. In fig. datoritǎ circuitului R-C conectat în paralel.

5. a se vedea Cap. realizat de obicei cu balansiere. a b Fig. Relee de timp cu temporizare electromecanicǎ Asemenea relee de timp apeleazǎ la o sursǎ electricǎ de energie mecanicǎ. J. care. Subect 127 3. cu braţul 4 care se poate roti în jurul articulaţiei O cu un unghi ϕ . respectiv forţa activǎ. de obicei electromagnet (RTp-1. permit trecerea unui dinte la o perioadǎ a oscilaţiei. 2. Tactul acestui balans este impus de contragreutǎţile 3. 3. T=RC. cu o succesiune de pâlpâiri ale LS. 5. Se pot realiza relee electronice de timp cu temporizare electricǎ. definesc momentul de inerţie. 2⋅J (V-23) astfel încât unghiul ϕ va fi parcurs în timpul to: o . care pune în funcţiune un mecanism de ceasornic. Fa. RTk-410). lampa LS va lumina slab. din momentul închiderii contactului K. J 2 = Ma dt (V-22) cu soluţia: M ϕ( t ) = a ⋅ t 2 . cum este cel prezentat în Fig. care prin balans (vezi sǎgeţile). în ritmul propus de cǎlǎreţii 2. 4.contactele 1RP NÎ. produc rotirea roţii dinţate 1. al ansamblului. prin distanţa dintre ele. iar funcţionarea se reia similar. o Ecuaţia de mişcare a acestui ansamblu este: d 2ϕ ( ϕ 0) = ϕ 0) = 0 ( . V-20 : Releu de timp tip RTk-410 cu mecanism de ceasornic Cuplul acţiv Ma. Frecvenţa acestor pâlpâiri este desigur funcţie de constanta de timp. . V-20a. schema revine în starea iniţialǎ. a circuitului R-C montat în paralel cu bobinele releelor intermediare 1RP şi 2RP.

Dupǎ un timp. la o valoare ce menţine însǎ armǎtura mobilǎ atrasǎ. utilizate drept contacte normal deschise. C 1 de tipul NÎ fǎrǎ temporizare. a roţii dinţate 1. a . de tip RTk-410. contactului mobil. se închid contactele ND din circuitul de ieşire. cu temporizare la închidere. a electromagnetului EMA. t* = (V-28) Schema electricǎ a unui asemenea releu. (V-26) dovedindu-se practic constantǎ. de tip RTp-1 de exemplu. alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune continuǎ. Simultan cu acţionarea electromagnetului. a mişcǎrii de balans a cǎlǎreţilor va fi: T = 2⋅ to = 2 2 ⋅ J ⋅ ϕo Ma . se poate apela la un dispozitiv care. Reglarea întârzierii de funcţionare a unui asemenea releu de timp. care la accare la aţionarea electromagnetului include rezistenţa economizoare în circuitul bobinei EMA. La închiderea contactului K. prescris prin reglarea cursei secunde pânǎ la zeci de secunde. ce poate fi de . se deschie contactul C1. C 2 şi C3. Re. se obţine prin modificarea cursei unghiulare. realizându-se acţionarea releului. ceea ce insereazǎ în circuitul bibinei EMA şi rezistenţa economizoare. se realizeazǎ alimentarea bobinei releului. dupǎ cursa întârziatǎ a contactelor mobile. pânǎ la atingerea cntactului fix.to = 2 ⋅ J ⋅ ϕo Ma . (V- 25) şi deci viteza unghiularǎ. cu erori minime. Pentru a evita închiderea lentǎ a contactelor din circuitul de ieşire al releelor de timp. beneficiind astfel pe de o parte de acţionarea rapidǎ a electromagnetului. evidenţiazǎ bobina electromagnetului de acţionare. rezistenţa economizoare. şi pe de altǎ parte de limitarea curentului din circuitul bobinei. ND. la acestea adǎugându-se contactele C2 şi C3. electromagnetul de acţionare îşi atrage armǎtura mobilǎ şi asigurǎ cuplul mecanic ce pune în funcţiune mecanismul de ceasornic. ω. EMA. (V-24) Perioada T. timpul de rǎspuns. va fi: ω= Ma 2⋅π 2⋅π = Z⋅T Z 2 ⋅ J ⋅ ϕo . la care se adaugǎ contactele releului de timp. de tip NÎ netemporizat. fiind deci: α *. Re. care are Z dinţi. care permite asigurǎ acţionarea fermǎ. t*. asigurǎ închiderea bruscǎ a acestor contacte. α* ω α * a contactului mobil.

aceastǎ camǎ înceteazǎ acţiunea asupra contactului normal închis al releului. prin reductorul cu roţi dinţate. cât şi alimentarea lǎmpilor LS. pe seama pierderilor de energie prin frecare mecanicǎ. fiind de obicei de câteva zeci de secunde. datoritǎ simplitǎţii sale. rǎmân aprinse pânǎ când piesa P. pendulul oscileazǎ cu amplitudine mereu mai micǎ. folosit pentru a alimenta un timp dat lǎmpile de iluminat din scara unui bloc de locuinţe. V-21 : Releu de scarǎ cu temporizare electromecanicǎ Semnalǎm faptul cǎ existǎ o mare diversitate de realizǎri de relee de timp cu temporizare electromecanicǎ. închizând contactul ND al releului. LS. cum este cazul pentru releele de tip RTpa-7. iar funcţionarea releului înceteazǎ. care prezintǎ cama C. . V-21. fiind impusǎ prin turaţia micromotorului M şi prin valorile raportului de transmitere al reductorului R. lǎmpile de iluminat. Un asemenea releu de scarǎ funcţioneazǎ astfel: prin apǎsarea unuia dintre butoanele B. care elibereazǎ opritorul ce blocheazǎ contactele mobile. interesant pentru a fi menţionat. antreneazǎ. permiţând final asigurarea comenzii întârziate a contactelor în circuitul de ieşire. la începerea deplasǎrii acesteia. cu valori reglabile de la (0-6) secunde la 6 ore. dar şi aprinderea lǎmpilor LS. prin întreruperea alimentǎrii bobinei electromagnetului. se roteşte astfel încât împinge braţul mai lung al contactului K. cu cama C. Fig. schema din Fig. dupǎ un timp prescris. Un alt exemplu de releu de timp cu temporizare electromecanicǎ este relul de scarǎ de tip K-11. se asigurǎ alimentarea circuitului micromotorului electric de curent alternativ. acesta se închide şi asigurǎ automenţinerea comenzii de demarare a releului de scarǎ. când se întrerupe atât alimentarea micromotorului M. R. K. deschis. piesa P. folosind un electromagnet de curent alternativ.Atunci când sursa de energie a releelor de timp este un micromotor electric. rotirea motorului M. întârzierea la acţionare respectiv la revenire. care lucreazǎ in regim de impuls. v. este asiguratǎ pe seama unui reductor mecanic cu roţi dinţate. nemaifiind necesarǎ apǎsarea butonului B. M. Durata în care contactul releului rǎmâne închis corespunde unei rotaţii a piesei P cu cama C. pentru ca la oscilaţii de amplitudine suficient de micǎ sǎ deblocheze contactul care revine în starea iniţialǎ. ce-şi atrage armǎtura mobilǎ scoţând pendulul din echilibru. fiind releul de scarǎ care realizeazǎ excitarea unui pendul mecanic. dupǎ care. respectiv RTpr-7. care existǎ la fiecare etaj.

mercurul. ceea ce elibereazǎ cursa pistonului 8.Sub 128 Relee de timp cu temporizare electropneumaticǎ(mercu)) Releele de timp cu temporizare electropneumaticǎ s-au impus în urma progreselor tehnologiilor de prelucrare în anii ’80 ai secolului al XX-lea. pereche ND-NÎ. elibereazǎ contactele 12. V-23 se prezintǎ un releu cu temporizare electropneumaticǎ care. In momentul în care pistonul 8 depǎşeşte o anumitǎ poziţie. respectiv la deschidere. . 2. V-22 : Releu cu temporizare electropneumaticǎ Deplasarea pistonului 8 în corpul de pompǎ 7 se realizeazǎ cu o întârziere. situat în corpul de pompǎ 7. In Fig. foloseşte un electromagnet de curent alternativ 1. care au permis realizarea acestora la preţ de cost mai redus decât releele electromecanice de timp. O primǎ variantǎ de releu cu temporizare electropneumaticǎ. ale releului. care tinde sǎ se mişte sub acţiunea energiei resortului elastic 5. care este în funcţie de reglajul piesei conice 9. V-22. Fig. 3. care la alimentarea bobinei sale. pentru a realiza întârzierea acţionǎrii. prin orificii convenabil calibrate. ce obtureazǎ accesul aerului în corpul de pompǎ. ilustratǎ în Fig. piesa 10. îşi atrage armǎtura mobilǎ. care funcţioneazǎ deci cu temporizare la închidere. sub acţiunea forţei resortului 11. ca sursǎ de energie. foloseşte deplasarea unui lichid special.

se obţine prin modificarea înclinǎrii tubului 2. prin spaţiul calibrat dintre dintre tubul 2 şi plonjorul (flotorul) 4. deci deschiderea contactului releului. aceasta provoacǎ acţiunea forţei electromagnetice F asupra plonjorului. bobina 1 a electromagnetului de acţionare de tip plonjor. cu tensiune alternativǎ. se realizeazǎ întreruperea legǎturii electrice dintre bornele A-B. releul fiind pregǎtit pentru o nouǎ funcţionare.Fig. ce schimbǎ nivelul mercurului în braţul 5. scǎderea nivelului lichidului conductor în braţul 5. Reglarea temporizǎrii. ce depǎşeşte picǎtura izolatoare 6 şi realizeazǎ legǎtura electricǎ între electrozii A-B. la care se adaugǎ. astfel încât se ridicǎ nivelul acestuia. La întreruperea alimentǎrii bobinei 1 a electromagnetului plonjor. flotorul 4 revine în mercur. în timp de circa 15 secunde. Contactul releului este de tipul NÎ. pe seama nivelului iniţial al mercurului. cu realizarea conexiunii între electrozii metalici A-B. Comanda de funcţionare a releului este datǎ prin închiderea contactului K şi alimentarea bobinei 1. tubul prezentând braţul 5. de o parte şi de alta a picǎturii izolatoare 6. Datoritǎ vâscozitǎţii mercurului. Contactul releului de timp astfel realizat este deci de tip NÎ cu temporizare la deschidere. cu picǎtura izolatoare 6. în care se gǎseşte mercurul 3 şi flotorul feromagnetic (plonjorul) 4. la partea superioarǎ. electrozii de contact A-B. 2. V-23 : Releu cu temporizare cu lichid conductor (mercur) Releul este compus din tubul de sticlǎ. astfel încât ajungând sub nivelul picǎturii izolatoare 6. în limite relativ restrânse. se produce lent. Sub 129 . ocupându-se şi braţul 5. plonjorul se ridicǎ şi permite mercurului din braţul 5 sǎ coboare cǎtre baza tubului.

(I>). cu înfǎşurǎrile secundare conectate în dublǎ stea (montaj Holmgreen). Valoarea curentului care parcurge bobina releului maximal de curent. al cǎror raport de transformare este n TC . Elementul sensibil ce foloseşte filtrul de curent de secvenţǎ homopolarǎ.Sub130 5. 1. acestea alimentând bobina unui releu maximal de curent. cum ar fi încǎrcarea diferitǎ fazelor unui sistem trifazat de distribuţie. 2. este necesarǎ utilizarea unor elemente de protecţie sensibile la componentele simetrice de curent. componenta homopomarǎ Io este nulǎ. care sunt filtrele de curent de secvenţǎ homopolarǎ. I sR + I sS + I sT 3 ⋅ I o = n TC n TC . V-34. FCSH. In sisteme trifazate echilibrate. aşa cum se observǎ în Fig. va fi suma fazorialǎ a curenţilor din înfǎşurǎrile secundare ale transformatorrelor de curent. astfel încât depǎşirea unui anumit prag pentru valorile componentei homopolare a curentului. Io este componenta homopolarǎ a curenţilor din primarul transformatoarelor de curent. respectiv filtrele de curent de secvenţǎ inversǎ. va fi asociatǎ cu depǎşirea unui anumit grad de nesimetrie a valorilor curentului pe cele trei faze ale schemei de distribuţie. . Protecţia de curent sensibilǎ la componente simetrice Detectarea unor defecte nesimetrice. indicele „s” se referǎ la înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de curent. întreruperea unei faze etc. deci: I* = I pR + I pS + I pT = (V-33) unde indicele „p” se referǎ la înfǎşurǎrile primare transformatoarelor de curent. I*.. 4. se realizeazǎ cu ajutorul a trei transformatoare de curent. câte unul pe fiecare fazǎ.

Fig. iar curentul corespunzǎtor. suma curenţilor primari. Fig. . sǎ fie nulǎ: I pR + I pS + I pT = 0 . Φ = Φ R + ΦS + ΦT = 0 . V-35 este ilustratǎ posibilitatea realizǎrii unui element de protecţie sensibil la componenta homopolarǎ a curenţilor din circuitul primar. sǎ fie egale. realizat cu ajutorul unui circuit magnetic 1. (V- 34) In cazul unor situaţii de defect. V-35 : Transformator de secvenţǎ homopolarǎ Datoritǎ poziţiei simetrice a conductoarelor parcurse de curenţii IpR. fluxul rezultant în miezul magnetic 1. distribuitǎ uniform pe circumferinţa miezului. IpS şi IpT. care este amplasat în jurul conductoarelor primare. în . astfel încât în regim normal (simetric). înfǎşurarea secundarǎ 2 se induce o tensiune electromotoare. plasate simetric în fereastra miezului. de tip transformator de secvenţǎ homopolarǎ. ceea ce face ca inductanţele mutuale de cuplaj dintre conductoarele primare şi înfǎşurarea secundarǎ. de tip scurtcircuit monofazat sau dezechilibru între curenţii de pe cele trei faze. ca şi suma fluxurilor magnetice produse de aceştia în miez. TSH. V-34 : Schemǎ de protecţie cu filtru de curent de secvenţǎ homopolarǎ In Fig. de obicei formǎ toroidalǎ. Φ nu mai este nul.

la depǎşirea unei anumite valori de prag. TC. cu diagrama fazorialǎ afereantǎ. datǎ în Fig. Fig. care constau din transformatoare de curent pe fiecare fazǎ.I*. cu curenţii IR. deci doar cu curenţi de secvenţǎ directǎ. V-36 : Protecţie de curent de secvenţǎ inversǎ Schema de principiu a unui filtru de curent de secvenţǎ inversǎ. ce parcurge releul maximal de curent. cum sunt de exemplu defectele bifazate. V-37b. FCSI şi un releu maximal de curent. V-36. indicând modul de conectare a releului maximal de curent între bornele a-b. un filtru de curent de secvenţǎ inversǎ. IT în sistem trifazat simetric normal. se folosesc protecţii de curent de secvenţă inversă. FCSI. v. a Fig. IS. asigurǎ acţionarea acestuia şi genereazǎ o comandǎ convenabilǎ de protecţie. Fig. V-37 : Filtru de curent de secvenţǎ inversǎ b In condiţii normale de funcţionare a circuitului. V37a. Pentru identificarea unor defecte nesimetrice. I>. I >. aşa cum se observǎ în Fig. curentul ce parcurge releul .

. 3. XT 1 = RT 3 . V-37b. Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ (PDL) se realizeazǎ în douǎ variante: . Ia-b = 0. O asemenea schemǎ de protecţie poate fi folositǎ şi pentru evitarea înversǎrii succesiunii fazelor unui sistem trifazat. Subect 133 5. ce presupune ca între punctele a-b.).varianta cu echilibrarea tensiunilor. respectiv RT. în cazul curenţilor de secvenţǎ inversǎ. în modul şi fazǎ. este nul. V-45. TC. condiţie ce conduce la definirea valorilor rapoartelor dintre reactanţele capacitive şi a rezistenţele din braţele filtrului: XR = 3 RR . ceea ce ar conduce la inversarea sensului de rotaţie al motoarelor trifazate. în regim normal sau în regim de scurtcircuit exterior zonei protejate. care delimiteazǎ practic zona protejatǎ. 1.varianta cu circulaţia curenţilor. Ambele variante funcţioneazǎ pe seama comparǎrii. V-37b. cu consecinţe uneori nedorite în instalaţiile industriale (pompe. curentul sǎ fie nul. montarea lor realizându-se astfel încât releul maximal de curent pe care sunt conectate înfǎşurǎrile secundare ale TC sǎ nu acţioneze în aceste situaţii. acestea alegându-se astfel încât curenţii secundari. Fig. 4.maximal de curent. oferind un semnal de comandǎ în circuitul de ieşire. este eliminarea componentei directe. vezi a2-b2 din Fig. sǎ fie egale şi în fazǎ. I >. ventilatoare etc. In acest scop se monteazǎ transformatoare de curent. Condiţia de funcţionare pentru un asemenea filtru de secvenţǎ inversǎ. v. pe fiecare fazǎ sau mǎcar pe douǎ dintre fazele circuitului. (V- 35) acordarea filtrului realizându-se prin reglarea potenţiometrelor RR. cum indicǎ punctele a1-b1 în diagrama fazorialǎ din Fig. plasat între punctele a-b. între punctele a-b. respectiv tensiunile secundare ale TC pe fiecare fazǎ. a curenţilor din amonte şi din aval de elementul protejat. va circula un curent si releul maximal de curent va acţiona. .

(zonǎ situatǎ între cele douǎ transformatoare de curent. V-46 : PDL cu echilibrarea In situaţiilede regim normal sau de scurtcircuit K1 în afara zonei protejate. TCA şi TCB). V-45 : PDL cu circulaţia curenţilor tensiunilor Fig. în care curenţii din .Fig.

conectate în opoziţie şi debitând pe rezistenţele Rs. V-45: I pA = I pB sc sc respectiv I pA = I pB . Fig. obţinute în înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de curent TCA respectiv TCB. datǎ în Fig.circuitele primare ale transformatoarelor de curent TCA şi TCB. Valoarea curentului ce parcurge releul maximal de curent. ceea ce se observǎ şi pentru curenţii din înfǎşurǎrile secundare: I pA ≠ I pB sc sc . (V-49) astfel încât curentul prin releul maximal de curent în aceste situaţii. este: Ir = E sA − E sB Zt . funcţioneazǎ similar. cu valoare nulǎ la regimuri normale sau cu defecte K1 în afara zonei protejate. Ir. aceştia fiind şi în fazǎ: I sA = I sB respectiv I sA = I sB sc sc . v. va fi nul: I r = I sA − I sB = 0 respectiv I r = I sA − I sB = 0 sc sc sc . V-46. proporţionale cu curenţii IpA respectiv IpB. (V-47) astfel încât pentru aceste regimuri normale sau pentru defecte în afara zonei protejate. (V-51) . sunt de valori egale şi în fazǎ. Schema PDL cu echilibrarea tensiunilor. valorile curenţilor primari la s c extremitǎţile EP nu mai sunt egale şi nici în fazǎ. însǎ asigurǎ curentul Ir prin releul maximal de curent. pe seama comparǎrii tensiunilor EsA respectiv EsB. Pentru defectele K2. vor avea de asemenea valori egale. respectiv cu valoare nenulǎ pentru defecte K2 din zona protejatǎ. Ir: I r = I sA − I sB ≠ 0 sc sc . I pB se inverseazǎ. Ir. furnizând o comandǎ oportunǎ de deconectare. (V-46) curenţii corespunzǎtori din circuitele secundare ale transformatoarelor de curent. (V-50) iar protecţia va acţiona. ce intervin în zona protejatǎ. deci I sA ≠ I sB sc sc . (V-48) iar releul nu acţioneazǎ. curentul ce parcurge releul maximal de curent.

conectarea releului maximal de curent la circuitul diferenţial al înfǎşurǎrilor secundare ale TC prin intermediul unor transformatoare cu saturaţie rapidǎ. Transformatoarele cu saturaţie rapidǎ. Schema de principiu a PDL cu TSR este datǎ în Fig. K2. care se satureazǎ la valori mici ale curentului de dezechilibru. prescrise prin reglaj: Ir = Idez < Iact . nenul dar inferior valorii de acţionare. parcurs de curentul Ir. V47. ce parcurge înfǎşurarea sa primarǎ. nu sunt riguros sA sB egale. astfel încât releul maximal de curent va fi parcurs de fapt de un curent de dezechilibru. K1. Subliniem faptul cǎ. în condiţii reale de funcţionare. (V-52) Valorile curentului ce parcurge releul maximal de curent devin apreciabile. depǎşind pragul reglat de acţionare a acestuia. sau în cazul unor defecte în exteriorul zonei protejate. . tensiunile EsA şi EsB. EsB. sunt transformatoare de curent de micǎ putere cu circuit magnetic de secţiune transversalǎ redusǎ şi miez realizat cu materiale magnetice speciale. Idez. releul maximal de curent. rezultând: Ir = E sA − E sB ≠0 Zt sc sc sau Ir = E sc + E sc sA sB > I act Zt . . cu înfǎşurarea secundarǎ ce alimenteazǎ releul maximal de curent. m. Creşterea sensibilitǎţii schemelor de PDL se realizeazǎ apelând la metode specifice cum sunt: . TSR. (V-53) când schema de PDL furnizeazǎ o comandǎ oportunǎ de deconectare a tronsonului defect. pentru defecte în interiorul zonei protejate. când curentul IpB îşi inverseazǎ practic sensul. alte elemente de circuit. ceea ce conduce la inversarea sensului t.unde Zt reprezintǎ impedanţa totalǎ a circuitului releului maximal de curent. e. Iact. compusǎ din înfǎşurǎrile secundare ale TC. respectiv E sc şi E sc .utilizarea releelor pentru protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ cu frânare.

. curentul ce parcurge înfǎşurarea primarǎ a TSR este dat practic de suma curenţilor din înfǎşurǎrile secundare ale celor douǎ TC. curentul ce parcurge releul maximal de curent având valori reduse. K2. fiind eliminatǎ influenţa componentei aperiodice a curentului de defect asupra curentului de pornire a protecţiei. de inducţie sau statice (electronice respectiv magnetice). iar sensibilitatea doritǎ a schemei de protecţie nu se poate obţine cu ajutorul TSR. In cazul unor defecte interne. doar dupǎ amortizarea componentei aperiodice a curentului de defect.Fig.4) [s]. Se poate afirma cǎ se realizeazǎ o desensibilizare a PDL pentru defecte în afara zonei protejate. V-47 : Protecţia diferenţialǎ longitudinalǎ (PDL) cu TSR Prezenţa transformatorului cu saturaţie rapidǎ (TSR) asigurǎ. K1. care dureazǎ pânǎ la amortizarea acestei componente aperiodice a curentului. o decuplare între înfǎşurarea primarǎ şi aceea secundarǎ a TSR. K2. dar se împiedicǎ acţionarea pentru defectele ce au loc în afara zonei protejate. în dauna rapiditǎţii. K1. în regimurile de defect în afara zonei protejate. Releele diferenţiale cu acţiune de frânare sunt folosite mai ales pentru protecţia diferenţialǎ a transformatoarelor de putere. se realizeazǎ cu întârziere de ordinul (0. deci cu sensibilitate mǎritǎ a protecţiei. Prin utilizarea releelor pentru PDL cu frânare se realizeazǎ acţionarea cu sensibilitate mǎritǎ pentru defectele din zona protejatǎ. cu valori mari ale curentului Ir. pentru care curentul de dezechilibru are valori mai mari. Asemenea relee diferenţiale de protecţie cu acţiune de frânare se pot realizat în variante electromagnetice. dar intervenţia releului maximal de curent.1-0. cu douǎ sau trei înfǎşurǎri. pe seama componentei aperiodice a curentului de defect şi a saturaţiei magnetice a miezului. ce au loc în zona protejatǎ.

deoarece t. cu wl spire. cum este cazul schemei considerate. RC. V-48. având we1 şi respectiv we2 spire şi douǎ înfǎşurǎri secundare identice. Cele douǎ înfǎşurǎri de egalizare permit funcţionarea PDL cu TSR pentru curenţi diferiţi în înfǎşurǎrile transformatorului protejat. In cazul unor defecte de tip scurtcircuit în afara zonei protejate. douǎ înfǎşurǎri de frânare având wf spire. TSR. curentul i2 produce fluxul magnetic de lucru. care se închide prin coloanele laterale ale miezului TSR. curentul i2. RC. parcurge înfǎşurǎrile wl. douǎ îfǎşurǎri de egalizare. care delimiteazǎ zona protejatǎ. m. prin conectarea înfǎşurǎrilor TSR la înfǎşurǎrile secundare ale transformatoarelor de curent TC1 şi TC2. având câte ws spire. Parcurgând înfǎşurarea wf. we1 şi wf ale TSR. Φ f . V-48: Releu pentru protecţia diferenţialǎ cu acţiune de frânare de tip RDS-3 Acest releu electromagnetic are un transformator cu saturaţie rapidǎ. Fig. Φ . iar fluxul de lucru. e. produs de curentul de dezechilibru:  i dez = i1 – i2 ≅ 0 54) este practic nul. TSR prezintǎ astfel o înfǎşurare de lucru. din înfǎşurarea secundarǎ a transformatorului de curent TC2. (V- . K1. conectate în serie. prin care se alimenteazǎ releul maximal de curent. blocând (frânând) acţionarea releului maximal de curent. induse în înfǎşurǎrile ws sunt practic egale şi în opoziţie. . folosindu-se numai una dintre acestea pentru transformatoare cu douǎ înfǎşurǎri. ce permit conectarea releului RC.In cele ce urmeazǎ vom prezenta releul electromagnetic pentru protecţie diferenţialǎ cu acţiune de frânare de tip RDS-3. a cǎrui schemǎ de principiu este datǎ în Fig. Tr.

(i1 + i2).desensibilizarea faţǎ de curenţii de dezechilibru având drept cauzǎ valorile diferite ale curenţilor de magnetizare ale transformatoarelor de curent TC1 şi TC2. cu timpii de rǎspuns ai protecţiilor de 0. . ceea ce face ca sǎ avem în circuitul bobinei releului RC un curent nenul. deoarece curentul de dezechilibru. 4. ce produce acţionarea releului. v. Φ f . TC2 şi eventual TC3. K2.egalizarea efectelor curenţilor secundari diferiţi ai TC1 respectiv TC2. Subect 135 5.1 [s]. B. . apelând la înfǎşurǎrile de egalizare ale releului RDS-3. 1. 1. . V-50: Reţea cu alimentare bilateralǎ Astfel. astfel încât va depǎşi fluxul de frânare.blocarea funcţionǎrii releului diferenţial la şocul curenţilor de magnetizare. va  fi produs practic de suma curenţilor. V-50. nu se poate asigura selectivitatea ce impune doar deconectarea tronsonului defect. Considerând o reţea de distribuţie alimentatǎ de la ambele capete. se impune adoptarea urmǎtoarelor mǎsuri: . In regim normal. iar defectul va fi izolat de protecţiile care intervin în timp mai scurt. toate protecţiile ataşate întrerupǎtoarelor I1 – I8 sunt parcurse de curenul de defect. ce se realizeazǎ intervenind în schema de montare a transformatoarelor de curent. 4. se constatǎ cǎ doar prin eşalonarea reglajelor releelor de timp asociate protecţiilor maximale de curent. RC. ar putea determina acţionarea nedoritǎ a releului maximal de curent. practic indiferent . pentru un defect de tip scurtcircuit ce se produce în punctul K. we1 pentru protecţia transformatoarelor de putere cu douǎ înfǎşurǎri sau we1 şi we2 pentru protecţia transformatoarelor de putere cu trei înfǎşurǎri. ce se realizeazǎ cu ajutorul TSR echipat cu înfǎşurare de frânare.In cazul unor defecte de tip scurtcircuit în zona protejatǎ. Fig. conţinând consumatori care pleacǎ de la sistemele de bare din A. Protecţia direcţionalǎ Protecţia direcţionalǎ se utilizeazǎ de obicei pentru asigurarea protecţiei unor elemente situate în liniile electrice cu alimentare bilateralǎ (reţele buclate). deci prin deconectarea de fiecare datǎ a întrerupǎtoarelor I2 şi I7. 4. prin utilizarea TSR sau cu ajutorul filtrelor de armonici. D şi E. dat de relaţia de forma (V-54). A şi E în cazul considerat în Fig. i ≠ 0 .compensarea diferenţei de fazǎ dintre curenţii din înfǎşurǎrile primare şi cele secundare ale transformatorului de putere protejat. Φ . C. Cap. fluxul de lucru. TC1. de obicei fiind asociate cu alte tipuri de protecţii (de curent sau de impedanţǎ). 5.

al cǎrui contact ND cu temporizare la închidere. fapt sesizat de releul direcţional aferent barelor B. pe lângǎ releele maximale de curent anunţate pânǎ acum. V-51 : Schema monofilarǎ de principiu a protecţiei maximale direcţionale Aceastǎ schemǎ de protecţie maximalǎ direcţionalǎ a liniei L. producând final deconectarea tronsonului defect al liniei L. . se alimenteazǎ bobina releului de timp. TC. cu rotor cilindric şi înfǎşurǎri de tensiune şi de curent. contactul ND al releului intermediar alimenteazǎ bobina de deconectare. pot fi realizate ca relee de inducţie. pentru un defect de tip scurtcircuit produs în punctul K. ca relee ferodinamice. cu un salt de defazaj de π al curentului. este datǎ în Fig. de curent şi de tensiune. se constatǎ cǎ.de punctul în care ar interveni defectul considerat. se inverseazǎ la nivelul barelor B. BD. ceea ce semnaleazǎ o protecţie care nu poate interveni selectiv. care mai are şi o bobinǎ de tensiune. respectiv ca relee statice.V-51. 4. V-52. conţine transformatorul de curent. când aceste douǎ relee acţioneazǎ. fiind diferite de releele maximale de putere. având douǎ circuite de intrare. cu relee direcţionale pe barele A-B-C. orientate cǎtre locul defectului. U. 2. astfel încât se va realiza izolarea tronsonului cu defect. considerând circuitul de forma datǎ în Fig. prin contactele lor ND. sensul normal de circulaţie a puterii de la A la B. numite uneori şi relee wattmetrice direcţionale. deschiderea întrerupǎtorului I2 va fi comandatǎ de protecţia maximalǎ de curent aferentǎ barelor A. Fig. Pentru a realiza funcţionarea selectivǎ a protecţiei pentru o asemenea situaţie se impune considerarea considerǎrii unui nou criteriu pe lângǎ valoarea curentului ce este analizatǎ în cazul protecţiei maximale de curent şi anume sensul de circulaţie a puterii sausensul de circulaţie a curentului. prin contactul auxiliar ND al întrerupǎtorului I. 3. care va comanda deschiderea întrerupǎtorului I3. alimenteazǎ bobina releului intermediar. Astfel. dar şi bobina de curent a releului direcţional de putere. deoarece sesizeazǎ şi sensul de circulaţie a puterii în circuitul respectiv. ce alimenteazǎ bobina releului maximal de curent 1. Schema monofilarǎ de principiu a protecţiei maximale direcţionale. orientându-se firesc cǎtre locul de defect. Aceasta se realizeazǎ prin adǎugarea unui releu direcţional. Releele direcţionale.

Ma.Fig. pentru care se poate obţine acţionarea acestuia. (V- 57) unde ϕ este unghiul de defazaj dintre fazorii Ur şi Ir . V-53. pentru o valoare a unghiului intern. tensiunea şi curentul din circuitul protejat. V-53 : Caracteristica de acţionare a unui releu direcţional Se constatǎ cu uşurinţǎ cǎ existǎ un domeniu de π pentru unghiul de defazaj ϕ r dintre tensiunea şi curentul aplicate releului. α = −ϕr . depǎşind cuplul rezistent. TT. respectiv un alt domeniu de π al valorilor acestui defazaj în care acţionarea nu . validând eventual poziţia de contact NÎ. mǎrimi care intervin eventual prin intermediul unor transformatoare de mǎsurǎ adaptate. Mr. iar rotirea în sens invers. TC respectiv un transformator de tentiune. dat de un resort spiral. valorile mǎrimilor aplicate releului fiind Ir şi Ur. (V-58) Un sens de deplasare a rotorului cilindric. ). anunţându-se sensibiilitatea maximǎ a releului dacǎ se respectǎ condiţia : cos( ϕr + α) = 1 . la valori pozitive şi destul de mari ale cuplului activ Ma. care poate deplasa şi un contact mobil ataşat acestuia. α ∈(0. Caracteristica releului direcţional este datǎ în Fig. va asigura acţionarea releului direcţional. împreunǎ cu contactul mobil al releului direcţional este blocat. care fac parte din categoria releelor complexe deoarece au douǎ mǎrimi de intrare. π 2 Fig. iar α reprezintǎ unghiul intern al r releului. Cuplul care acţioneazǎ asupra rotorului cilindric al releului. V-52: Izolarea tronsonului defect cu ajutorul protecţiei maximale direcţionale In cazul releelor direcţionale de inducţie. un transformator de curent. va fi dat de o relaţie de forma: M a = K r ⋅ U r ⋅ I r ⋅ cos( ϕr + α) .

care sunt curentul i(t) şi tensiunea u(t) din circuitul protejat. V-54: Schema bloc a elementului sensibil din construcţia unui releu direcţional static Aceastǎ schemǎ bloc evidenţiazǎ în primul rând formatoarele de funcţii. pentru a oferi la ieşire un semnal continuu. proporţionale cu tensiunea. care depinde de unghiul de defazaj dintre aceste mǎrimi de intrare. la situaţii de defect de tip scurtcircuit.este posibilǎ releul fiind blocat: deci pentru un sens de circulaţie a puterii active se poate obţine acţionarea. aceste salturi bruşte. Aceste formatoare de funcţii realizeazǎ combinaţiile E1 respectiv E2. obţinerea unei mǎrimi care sǎ depindǎ de defazajul dintre acestea. unde: . Metodele directe mǎsoarǎ direct defazajul dintre mǎrimile de intrare ale releului. Realizarea releelor direcţionale presupune. elementul sensibil al unui releu direcţional static. Funcţionarea acestor relee cere şi valori ale puterii care depǎşesc un anumit prag. ceea ce se poate realiza cu metode indirecte sau cu metode directe. cum sunt cele ce folosesc multiplicatoare Hall. cu π . are schema bloc de forma indicatǎ în Fig. rezultând o mǎrime depinzând de defazajul dintre tensiunea şi curentul de la intrarea releului. respectiv a unor transformatoare de tensiune. Astfel de exepmlu. TC. respectiv cu curentul din circuitul protejat. U şi I. care primesc la intrare tensiuni şi curenţi. FF1 şi FF2.metode bazate pe aproximarea sau pe calculul produsului dintre tensiunea şi curentul de la intrarea releului. ce corespund curentului şi respectiv tensiunii din circuitul de protejat. V-54. cât şi referitor la sensul de circulaţie a puterii reactive. de tip RDC-3. pornind de la semnale proporţionale cu valorile curentului şi respectiv ale tensiunii din circuitul protejat.metoda comparaţiei amplitudinilor a douǎ tensiuni electrice. Semnalǎm de asemenea faptul cǎ releele direcţionale pot fi realizate atât referitor la sensul de circulaţie a puterii active. proporţionale cu tensiunea şi curentul din circuitul protejat. cu înfǎşurǎri secundare multiple. Fig. Intre metodele indirecte semnalǎm: . releul rǎmâne neacţionat. ale fazei curentului sunt specifice la trecerea de la regimul normal de funcţionare a unui circuit. bazat pe principiul comparǎrii amplitudinilor mǎrimilor de intrare. în timp ce pentru sensul invers de circulaţie a acesteia. . sensibilitatea releelor direcţionale electronice fiind mai mare ca aceea a releelor direcţionale de inducţie. TT. obţinute prin utilizarea unor transformatoare de curent.

(V- 60) E 2 = k 2 ⋅ U 2 + k 2 ⋅ I 2 − 2 ⋅ k U ⋅ k I ⋅ U ⋅ I ⋅ cos( ϕ + α) U I . (V- . Se observǎ cu uşurinţǎ cǎ valorile tensiunii ∆E au polaritatea care depinde argumentul funcţiei trigonometrice cos( ϕ+ α) . Sumatorul realizeazǎ diferenţa acestor semnale redresate şi filtrate: ∆ = E1 − E 2 E .E1 = k U ⋅ U + k I ⋅ I respectiv E2 = kU ⋅ U − kI ⋅ I . U şi I. Mǎrimile E1 şi E2 sunt prelucrate apoi în blocurile de redresare-filtrare. De remarcat cǎ în funcţie de relaţia de mǎrime dintre (kUU) şi (kI I). folosite la intrarea în elementul sensibil. rezultând : E 1 = k 2 ⋅ U 2 + k 2 ⋅ I 2 + 2 ⋅ k U ⋅ k I ⋅ U ⋅ I ⋅ cos( ϕ + α) U I . TT. (V-61) aceastǎ diferenţǎ depinzând practic de unghiul de defazaj. aşa cum se poate urmǎri în Fig. ϕ. TC şi de tensiune. ce va avea valori pozitive doar pentru valori ( ϕ+ α) care sunt în domeniul  − . depinzând de construcţia transformatorului de tensiune TT.  . (V-62) respectiv: 63) ceea ce implicǎ condiţii de dimensionare pentru transformatoarele de curent. (V- 59) unde coeficientul kU este adimensional. obţinem pentru diferenţa ∆E expresii de forma: ∆E ≅ 2 ⋅ k I ⋅ cos( ϕ + α) dacǎ k U ⋅ U >> k I ⋅ I . V-55. în timp ce coeficientul kI este practic o impedanţǎ.   π π 2 2 ∆E ≅ 2 ⋅ k U ⋅ U ⋅ cos( ϕ + α) dacǎ k U ⋅ U << k I ⋅ I . RF. dintre mǎrimile de intrare.

. astfel încât un asemenea releu se manifestǎ ca un releu direcţional: ca elemente de execuţie se pot folosi circuite basculante.protecţia de gaze cu relee Bucholtz. respectiv protecţii de distanţǎ. când valorile curenţilor de defect pot fi prea mici pentru a fi depistaţi prin sensibilitatea normalǎ a unei protecţii maximale de curent. care au la baza funcţionǎrii evaluarea impedanţei dintre locul de π π 2 2 . . se poate obţine comanda de acţionare a releului în domeniul ϕ + α ∈(− .defecte în circuitul de excitaţie al generatoarelor sincrone. care pot comanda final un releu intermediar ale cǎrui contacte reprezintǎ circuitul de ieşire al unui asemenea releul direcţional. datoritǎ defectelor ce au loc în cuva transformatorului. pentru situaţii în care defectele din înfǎşurǎrile acestora nu sunt ferme pentru a provoca deconectarea pe seama protecţiei maximale sau a celei diferenţiale de curent. ) .E Fig. Semnalǎm faptul cǎ în instalaţiile electrice de distribuţie sau de utilizare a energiei electrice sunt utilizate şi alte tipuri de protecţii. acestea funcţionând pe seama gazelor care se degajeazǎ prin descompunerea uleiului de rǎcire. care se folosesc pentru defecte de tip punere la pǎmânt monofazatǎ a reţelelor compensate. ce sunt depistate de protecţii speciale destinate acestui scop. folositǎ în cazul transformatoarelor de putere. eventual chiar un tiristor.protecţii maximale de curent rapide sensibile la componenta tranzitorie a curentului homopolar sau protecţii care comparǎ armonicile superioare (de ordinul 3 sau 5) ale curentului homopolar. cum ar fi: . În reţelele electrice de distribuţie existǎ de asemenea protecţii de impedantǎ. V-55 : Dependenţa ∆ (ϕ+ α) pentru elementul sensibil al unui releu direcţional static Folosind ca element de execuţie un detector de polaritate.

Elementul fuzibil are lungimea obişnuitǎ de 62 [mm]. dar şi indicatorul de funcţionare care poate confirma necesitatea schimbǎrii patronului fuzibil dupǎ funcţionare. care dupǎ funcţionarea siguranţei fuzibile nu mai este prinsǎ rigid pe acesta. 3. cu sau fǎrǎ material de umpluturǎ. soclul şi capacul din ceramicǎ al siguranţei fuzibile. într-un tub de sticlǎ. pentru trei tipodimensiuni ale soclului în care se amplaseazǎ. care se îmbinǎ prin filet pentru a asigura forţa necesarǎ de apǎsare pe contactele soclu-patron fuzibil. pentru care patronul fuzibil. având capacitatea (medie) de rupere de 5 kA. Siguranţele fuzibile miniaturǎ. fixeazǎ elementul fuzibil. Siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune Cele mai rǎspândite sunt siguranţele unipolare cu filet. 12345corp ceramic element fuzibil capac metalic capac metalic indicator Fig. prin compararea celor douǎ mǎrimi de intrare. . ceramic. ca o capsǎ prinsǎ pe capacul 4. 5. V-63 : Patron fuzibil pentru siguranţǎ unipolarǎ cu filet Patronul fuzibil este prevǎzut cu un indicator de funcţionare. V-65. 3-4. convenabil calibrat. între douǎ capace metalice. aşa cum se observǎ în Fig. se obţin prin amplasarea unui fir fuzibil din cupru. de obicei din alamǎ. fiind utilizate de obicei ca protecţii de minimǎ impedanţǎ. Fig. Resortul elastic 4 accelereazǎ alungirea arcului electric de întrerupere.mǎsurǎ şi locul defectului. Subect 137 5. Aceste siguranţe fuzibile se realizeazǎ pentru curenţi nominali având valorile de (6 – 100) A. Fig. V-64: Ansamblu siguranţǎ fuzibilǎ de joasǎ tensiune Se evidenţiazǎ patronul ceramic cu firul fuzibil plasat în interior. 2. tensiune şi curent. 1. în care existǎ eventual şi material de umpluturǎ (nisip de cuarţ). V-63. pentru echipamente electronice audio-video sau pentru instalaţii de automatizare.

Fig. respectiv de 10 kV. 660 V pentru circuitele de joasǎ tensiune de curent continuu sau de curent alternativ. dar şi inscripţionarea curentului nominal pe elementul fuzibil. 20 kV.5 A la 30 A. Curentul nominal este definit de secţiunea mai micǎ. 250 V 500 V. 24 V. . îngustatǎ a fuzibilului. V-66: Siguranţe fuzibile auto Exemple reale de siguranţe fuzibile auto sunt prezentate în Fig. Fig.V-66. cu un cod al culorilor pentru recunoaşterea lor mai rapidǎ la utilizare. Un. în funcţie de consumatorul protejat. ce poate fi de 12 V. Se observǎ atât codul culorilor pentru identificarea unei anumite tipodimensiuni. V-67: Siguranţe fuzibile auto Principalii parametri nominali ai siguranţelor fuzibile sunt: . cu elementul fuzibil dispus pe un suport ceramic sau din plastic.tensiunea nominalǎ. realizându-se pentru curenţi nominali de la 0. 35 kV pentru circuitele de înaltǎ tensiune. cum se observǎ în Fig. Fig. V-65 : Siguranţe fuzibile miniaturǎ Siguranţele fuzibile auto sunt realizate ca siguranţe fuzibile deschise. cu aceeaşi valoare pentru patronul fuzibil şi pentru soclul siguranţei fuzibile. V-67. Soclul este reprezentat de cleme elastice în care se amplaseazǎ contactele patronului fuzibil.

Un alt parametru nominal. Inp.07 ⋅ U n [m] . este definit ca valoare tipizatǎ maximǎ a curentului. .6-2) pentru elemente fuzibile realizate din cupre. cu valori de pânǎ la 60 kA pentru siguranţele unipolare cu filet de joasǎ tensiune. respectând inegalitatea: . fǎrǎ topirea fuzibilului. la funcţionarea în regim termic permanent. Ins. între (25100) kA pentru siguranţele fuzibile de mare putere de rupere de joasǎ tensiune de tip MPR.Tensiunea nominalǎ este legatǎ de lungimea elementului fuzibil. considerând curentul de rupere şi tensiunea de stingere a arcului electric de întrerupere. sǎ nu se producǎ încǎlziri ale zonelor de contact care sǎ depǎşeascǎ cu peste 5°C temperatura elementelor din circuit. respectiv (1. O valoare importantǎ pentru calculul şi realizarea siguranţelor fuzibile o reprezintǎ curentul de topire. care este definit cu o relaţie de forma: I top = λ ⋅ I n .5 kA (putere de rupere de 500 MVA) pentru siguranţe fuzibile tubulare de înaltǎ tensiune (35 kV).6) pentru elemente fuzibile realizate din argint. egal cu curentul nominal al soclului. dacǎ parcurge un timp nelimitat circuitul. respectiv a = 44 pentru fuzibil din Ag. (V-65) Curentul nominal al patronului. pentru care. pentru diametrul „d” în milimetri. respectiv cu valoare 8. cu Un [kV] . I ns. cu valori de (1.curentul nominal. (V-66) unde λ este o constantǎ. preconizându-de ca pentru curentul nominal maxim al patronului. exprimatǎ în [kVA] sau [MVA]. Trebuie menţionat faptul cǎ valorile curentului minim de topire. se garanteazǎ funcţionarea sigurǎ. Echivalent curentului de rupere al siguranţei fuzibile. este puterea disipatǎ pe elementul fuzibil. care se poate calcula cu ajutorul relaţiei: l f = 0. a = 60 pentru fuzibil din Cu. conform relaţiei lui Baxter: 3 I ns ≥ I np I top = a ⋅ d 2 . (V64) .16 + 0. ce poate avea valori maxime de zeci de W pentru curenţi nominali de 600 A. se defineşte din condiţiile de funcţionare a contactelor fixe patron fuzibil-soclu. lf. Curentul nominal al soclului. Un alt parametru npminal îl reprezintǎ curentul de rupere al siguranţelor fuzibile. Valorile curenţilor nominali sunt de ordinul (6-1000) [A] pentru siguranţele de joasǎ tensiune şi respectiv (6-100) pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune. Inp. important şi pentru calculul siguranţelor fuzibile. se precizeazǎ adesea puterea de rupere a acesteia.1-1. acestea fiind crescǎtoare cu valorile curentului nominal. In. definesc practic diametrul „d” al elementului fuzibil. (V-67) unde. evaluate în funcţie de valorile curentului nominal al elementului fuzibil. cu valori care pot sǎ fie diferite pentru soclu. Itop. respectiv pentru patronul fuzibil.

datoritǎ imperfecţiunilor tehnologice de realizare a firului elementului fuzibil. V-61. care poate fi rapidǎ (1). Intre parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile se include de obicei şi caracteristica de protecţien t(I). Acestea se realizeazǎ pentru circuite de joasǎ tensiune. Un = 500 V şi pentru curenţi nominali de In = 100-500 A. Funcţionarea siguranţelor fuzibile cu efect de limitare se referǎ la calitatea acestora ca. cu observaţia cǎ imperfecţiunile de prelucrare tehnologicǎ a elementuloui fuzibil conduc la împrǎştieri de circa 50% ale acestor valori ale timpului de acţionare indicate de catalogul de siguranţe fuzibile. numitǎ curent limitat. V-68. care pot fi realizate pentru curent continuu sau pentru curent alternativ. V-60 : Tipuri de caracteristici de limitare protecţie pentru siguranţele fuzibile Fig. cu material de umpluturǎ de tip nisip de cuarţ. noţiune care este înlocuitǎ practic prin valoarea de netopire în timp de douǎ ore. Frecvenţa curentului poate fi de asemenea consideratǎ ca parametru nominal pentru siguranţele fuzibile. ci doar pânǎ la o valoare mai micǎ. Selectivitatea funcţionǎrii siguranţelor fuzibile impune ca. aşa cum sugereazǎ Fig. sǎ deconecteze aceea care are curentul nominal de valoare mai micǎ. I lim. lent-rapidǎ (3) sau ultrarapidǎ (4) aşa cum se poate urmǎri în Fig. (50 Hz sau 60 Hz). sǎ asigure o întrerupere ultrarapidǎ a circuitului în situaţii de defect. astfel încât valorile curentului de defect nu mai cresc la valoarea maximǎ prezumatǎ (ce s-ar obţine în circuit în absenţa siguranţei fuzibile). . lentǎ (2). pentru un defect dintr-o schemǎ radialǎ de distribuţie.De menţionat faptul cǎ. Fig. asociatǎ cu valoarea de topire sigurǎ în timp de o orǎ. este dificil sǎ se defineascǎ exact curentul de topire. V-60. V-61 : Cu privire la efectul de pentru siguranţele fuzibile ultrarapide Alte calitǎţi funcţionale impuse pentru siguranţele fuzibile se referǎ la selectivitatea deconectǎrii şi la capacitatea siguranţelor fuzibile de a funcţiona cu efect de limitare. Un exemplu de siguranţǎ unipolarǎ cu mâner este dat în Fig. pentru construcţii speciale.

ce reprezintǎ desigur zonele prezumate de topire ale acestuia. sunt realizate de obicei cu material de umpluturǎ. respectiv pentru curenţi nominali de (100-630) A în curent alternativ şi 250 A sau 400 A în curent continuu. 7).Fig. care va realiza efectul metalurgic. In zona centralǎ este plasatǎ o picǎturǎ de material eutectic Pb-Sn. carcasǎ realizatǎ din ceramicǎ sau din plastic. introdus în carcasa 4 a patronului fuzibil prin vibrare de uniformizare. V-69 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ tip MPR Se observǎ cǎ banda elementului fuzibil 3 are zone cu secţiune transversalǎ micşoratǎ. larg folosite în instalaţiile electrice de joasǎ tensiune. prezintǎ o secţiune îngustatǎ. realizat ca o lamelǎ din zinc. 6. Siguranţele fuzibile unipolare cu mare putere de rupere. caracterizate prin deconectare ultrarapidǎ şi au patronul fuzibil de forma care se poate urmǎri în Fig. pentru tensiuni nominale de pânǎ la 500 V. acesta fixându-se pe contactele tip cuţit ale unui soclu. dar şi prezoanele 2. corespunzǎtoare curentului nominal. care reprezintǎ zona calobratǎ. de tip MPR. convenabil calibratǎ în raport cu valorile curentului nominal. având curentul de rupere de 10 kA. 5. . (cu decupaje de diferite forme. (conform pricipiului materialelor granuloase pentru stingerea arcului electric). V-68 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ cu mâner Se observǎ cǎ elementul fuzibil. Fig. Elementul fuzibil este amplasat în nisip de cuarţ. ce asigurǎ topirea fuzibilului la temperaturi mai mici decât temperatura normalǎ de topirea materialului. V-69. un istm. de fixare pe mâner a cuţitului de contact.

de apariţie a to 1 defectului. θtop . V-70 : Aspectul unor siguranţe de tip MPR reale In Fig. durata p acestei etape fiind 4T. j( t ) = sc ρo ⋅ α S [ ] . cu T constanta de timp a procesului de încǎlzire a elementului fuzibil. etapele de funcţionare care intervin sunt: 1 . pânǎ în momentul t1. . Subectul 138 . Itop. V-70 este prezentat aspectul unor siguranţe fuzibile reale de tip MPR. regimul termic se poate considera adiabatic (cu neglijarea cǎldurii cedate de fuzibil mediului ambiant). de la temperatura de regim permanent. θ p . cum durata acestei etape este foarte scurtǎ. .încǎlzirea elementului fuzibil. cu valori mai mari decât curentul nominal. pânǎ la temperatura de topire. θ . respectiv pentru supracurenţi. Funcţionarea siguranţelor fuzibile Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile corespund proceselor fizice legate de încǎlzirea elementului fuzibil prin efect Joule. de valoare superioarǎ curentului de topire. care dureazǎ timpul τ . 2. . sub limita de topire. p eventual de la temperatura ambiantǎ dacǎ fenomenele încep din stare rece. care decurge diferit pentru curenţi având valori sub curentul nominal. evidenţiind contactele de tip cuţit şi corpul ceramic. τ =(1-5) 1 [ms].Fig. de la momentul to. In cazul funcţionǎrii la curenţi de regim normal din circuitul protejat. etanşat cu capace metalice. ∫ t1 to 2 i sc ( t ) ⋅ dt = ∫ j 2 ( t ) ⋅ dt = to t1 c o γ θtop 1 + βθ dθ θ ρo ∫ p 1 + αθ (V-68) ∫ t1 to j 2 ( t )dt ≅ co γ i (t) ⋅ ln 1 + α(θtop − θp ) . θ . In cazul funcţionǎrii siguranţelor fuzibile la un curent de defect (de suprasarcinǎ sau de scurtcircuit). funcţionarea siguranţelor fuzibile decurge cu încǎlziri ale elementului fuzibil de la temperatura ambiantǎ la temperatura de regim permanent. astfel încât pentru a evalua bilanţul termic sunt valabile relaţii de forma: ρ o (1 + α θ ⋅ l 2 ) ⋅ i sc ( t )dt = γ ⋅ S ⋅ l ⋅ c o (1 + β θdθ ) S 1 S2 .

constantǎ de material specificǎ siguranţelor fuzibile. θ p . c*. γ . se poate scrie o relaţie de forma: ρ * . . t3 2 cu [ ] (V-70) stǎrii lichide. iar K2. cu < observaţia cǎ în relaţiile de mai sus se neglijeazǎ β < α . de duratǎ (τ1 + τ2 + τ3 ) . etapǎ în care relaţiile de bilanţ termic adiabatic pentru elementul fuzibil în stare lichidǎ. în timp ce al doilea membru reprezintǎ o constantǎ. (V-69) unde ρm este rezistivitatea medie a metalului lichid provenit din elementul fuzibil. pentru intervalul de timp de la t1 la t3. 3 – a treia etapǎ a funcţionǎrii unei siguranţe fuzibile se referǎ la încǎlzirea materialului elementului fuzibil de la temperatura de topire.parametrii fizici ai materialului definiţi anterior. aceastǎ constantǎ K1. depinzând doar de materialul fuzibilului şi de temperaturile θ şi θ p . cu j(t) – densitatea de curent. corespunzǎtori ∫ (V-71) t3 t1 j 2 ( t )dt = K 1 + K 2 + K 3 . specificǎ siguranţelor p to fuzibile. cu cǎldura latentǎ de topire λ. de finalizare a topirii la temperaturǎ constantǎ. pentru aceastǎ etapǎ fiind valabile relaţiile: ∫ t2 t1 ρ⋅ l 2 ⋅ i sc ( t )dt = γ ⋅ S ⋅ l ⋅ λ S . 2 – topirea elementului. In relaţiile de mai sus notaţiile sunt cele uzuale.Se observǎ cǎ primul membru al egalitǎţii reprezintǎ integrala Joule. pânǎ la momentul t2. ∫t2 S t3 deci. etapǎ de foloseşte energia termicǎ produsǎ prin efect Joule de trecerea curentului de defect. c* ∫ t2 j (t)d =t ρ * α * l n1+ α * (θ v − θ t o )p = K3 . pânǎ la momentul t3. α * . sau ∫ t2 t1 j 2 ( t )dt = λ =K2 ρm . de încǎlzire a fuzibilului la temperatura de topire. de la momentul t1. la temperatura de to vaporizare.constantǎ de material specificǎ funcţionǎrii siguranţelor fuzibile. θ (sau iniţialǎ). unde ρ este rezistivitatea o materialului fuzibilului la temperatura de regim permanent. de duratǎ τ3 .densitatea acestui material. Se observǎ cǎ pentru toatǎ durata defectului. al începerii volatilizǎrii acestui material. se scriu sub forma: ρ * (1 + ε * θ ) ⋅ l 2 ⋅ i s c ( t )d t = γ ⋅ S ⋅ l ⋅ c *dθ . numindu-se constanta Meyer. de la momentul t2 al topirii. la temperatura constantǎ. iar K3 . iar co – p cǎldura specificǎ a materialului elementului fuzibil. care dureazǎ τ2 . θv . θ p . este a doua etapǎ a to funcţionǎrii siguranţelor fuzibile.

pentru materialele mai des utilizate la realizarea elementelor fuzibile. v.76 1. se acceptǎ de obicei afirmaţia cǎ timpul prearc.07 K=K1+K2+K3 11. Dupǎ amorsarea arcului electric în zona elementului fuzibil. K2. V-62. Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile pot fi urmǎrite pe diagrama de încǎlzire a elementului fuzibil. (cupru şi argint).02 K3 1. putând fi definit de o relaţie de forma: t pa ≈ τ1 + τ 2 = K1 K 2 + 2 j2 j . corespunde sumei (K1+K2). (V- 72) unde s-a considerat j = const. pe seama alungirii acestuia apare o micşorare a curentului din circuit.care pune în evidenţǎ semnificaţia constantelor de material K1. din Fig. eventual efectul de limitare. tpa. date în Tabelul V-2. . Tabelul V-2 8 Constanta Cupru (x10 ) Argint (x108) K1 8. K3 definite anterior. dupǎ Rüdenberg.91 K2 1. ipotezǎ departe de realitatea fenomenelor totuşi.00 Tinând seama de faptul cǎ arcul electric în interiorul patronului fuzibil se amorseazǎ deja între picǎturile de metal lichid provenite din elementul fuzibil.63 5. astfel încât arderea şi stingerea arcului electric este o ultimǎ etapǎ în funcţionarea siguranţelor fuzibile.72 8.. având valorile.33 1. în funcţionarea siguranţelor fuzibile. V-61). Fig. cu semnificaţie deosebitǎ mai ales pentru construcţiile de tip ultrarapid cu efect de limitare.

Principala tendinţǎ a fost aceea de a creşte puterea de rupere a siguranţelor fuzibile. elementele fuzibile. 5. 5. ştiut fiind cǎ prezenţa vaporilor metalici favorizeazǎ dezvoltarea arcului electric prin fenomene de ionizare termicǎ.topirea fuzibilului la temperaturǎ constantǎ. este necesarǎ schimbarea patronului fuzibil dupaǎ o funcţionare reuşitǎ. ceea ce reprezintǎ cel mai mare dezavantaj al acestor elemente de protecţie.amorsarea. 4.Fig. arcul electric de întrerupere va putea fi stins mai uşor sau. V-62: Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile 1. Ca o consecinţǎ fireascǎ. 6. arderea şi stingerea arcului electric Datoritǎ faptului cǎ prin funcţionarea lor siguranţele fuzibile realizeazǎ întreruperea circuitelor astfel protejate. la un curent nominal dat. Tendinţe moderne în construcţia şi realizarea siguranţelor fuzibile Construcţia şi realizarea siguranţelor fuzibile a evoluat continuu. . pe seama identificǎrii unor tendinţe moderne care au permis ameliorarea performanţelor şi a condiţiilor de funcţionare ale acestora.încǎlzire la temperatura θtop . dezavantaj compensat însǎ prin simplitate constructivǎ şi preţ de cost. 2. cu intervenţia operatorului uman. a permis reducerea secţiunii transversale a fuzibilului şi deci şi cantitatea de vapori metalici care intervenea la întrerupere. subec139 .volatilizarea materialului fuzibilului la temperaturǎ constantǎ. ceea ce. staniu sau plumb.încǎlzire la temperatura θv . realizate iniţial din materiale uşor fuzibile dar cu rezistivitate electricǎ mare. 3. au fost înlocuite cu materiale precum cupru sau argint. dezvoltându-se mai puţin permite obţinerea unor puteri de rupere mai mari. 4.încǎlzire de regim normal . cu rezistivitate electricǎ scǎzutǎ. In acest scop.

V-76. a unei pastile speciale. Efecte favorabile a avut şi utilizarea materialelor de umpluturǎ. la o temperatura datǎ. acest timp de „rǎspuns” constituindu-se adesea într-un criteriu de performanţǎ pentru siguranţele fuzibile. dintre care cel mai cunoscut este nisipul de cuarţ. cu istmuri şi decupǎri. asociat şi cu un efect de limitare a curentului de defect întrerupt de siguranţa fuzibilǎ. Pentru scǎderea temperaturii de funcţionare a siguranţelor fuzibile s-a încercat în primul rând ameliorarea condiţiilor rǎcire în funcţionarea acestora. Fig. chiar dacǎ temperatura acestuia este inferioarǎ temperaturii sale de topire. încǎlziri locale importante şi topirea acestor compuşi. Existǎ şi soluţii care asigurǎ un efect similar. ce reacţioneazǎ. Manifestarea efectului metalurgic. care are proprietatea de a trece în fazǎ lichidǎ la temperaturi de (250-300)°C. O altǎ tendinţǎ importantǎ este aceea a scǎderii timpului de funcţionare pentru siguranţele fuzibile. în zona medianǎ a elementului fuzibil. cu materialul fuzibilului. pe seama conductibilitǎţii termice mari a „omidei de nisip” rezultate din vaporii metalici şi materialul de umpluturǎ la întreruoerea curenţilor de defect. dar rezultatele nu au fost cu mult mai bune. Temperaturi le de topire mai mari decât ale materialele folosite anterior pentru materiale de tip Cu sau Ag. au generat un alt dezavantaj. In acest scop s-au realizat elementele fuzibile cu secţiune transversalǎ îngustatǎ în zona medianǎ. V-76: Element fuzibil pentru siguranţǎ fuzibilǎ ultrarapidǎ . care constǎ în plasarea pe elementul fuzibil a unei picǎturi de eutectic plumb-cadmiu sau plumb-staniu. cum ar fi preferinţa pentru construcţii închise de siguranţe fuzibile. utilizarea mai multor fire fuzibile subţiri în locul unui singur conductor de diametru mare. care este de 1083°C. utilizarea materialelor granuloase de umpluturǎ. rezultând compuşi cu rezistivitate electricǎ mare. ceea ce corespunde funcţionǎrii unor asemenea siguranţe fuzibile la temperaturi mai scǎzute. dupǎ topirea picǎturii de material eutectic. aşa cum se poate urmǎri în Fig. asigurându-se funcţionarea siguranţei fuzibile la temperaturi mai mici decât temperatura de topire a materialului suport. preferinţa pentru cǎi de curent de secţiune transversalǎ de secţiune dreptunghiularǎ pentru realizarea elementelor fuzibile la curenţi nominali mari etc. care conţine substanţe chimice. sau a argintului care este de 960°C. creşterea temperaturii de funcţionare a acestor noi siguranţe fuzibile. prin plasarea. numit „efect metalurgic chimic”.Creşterea puterii de rupere a siguranţelor fuzibile a validat şi alte soluţii constructive. Scǎderea temperaturii de funcţionare a siguranţelor fuzibile a fost concludentǎ prin folosirea „efectului metalurgic”. este aceea de a realiza trecerea în fazǎ lichidǎ a materialului metalic suport. mult mai mici decât temperatura de topire a cuprului de exemplu. ce pot deveni sursǎ termicǎ pentru restul instalaţiei.

4 Un. Semnalǎm faptul cǎ prin utilizarea mai multor fire subţiri în locul unui fir mai gros se obţine de asemenea o scǎdere a timpului de funcţionare pentru asemenea siguranţe fuzibile. unde Un este tensiunea nominalǎ a circuitului. Trebuie observat faptul cǎ siguranţele fuzibile miniaturǎ sau cele auto nu respectǎ totuşi aceastǎ cerinţǎ. Aceastǎ cerinţǎ a condus la limitarea lungimii elementului fuzibil pentru siguranţele fuzibile de joasǎ tensiune la 62 mm. care a necesitat gǎsirea unor soluţii eficiente. deoarece constanta de timp a procesului de încǎlzirepentru firele subţiri este de valoare mai micǎ decât aceea a firului gros. V-77 sunt indicate alte forme uzuale pentru realizarea elementelor fuzibile ale siguranţelor fuzibile de joasǎ tensiune. o constituie limitarea supratensiunilor care se manifestǎ la întreruperea cu siguranţe fuzibile a circuitelor în care intervin situaţii de defect. v. se obţine prin realizarea elementului fuzibil cu secţiune variabilǎ în trepte.In Fig. O problemǎ importantǎ. amorsarea. zona medianǎ. Fig. Fig. de secţiune transversalǎ minimǎ fiind aceea în care are loc topirea metalului fuzibilului. 3. Fig. Pentru aceste situaţii limitarea valorilor supratensiunilor de întrerupere. Problema este încǎ mai dificilǎ pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune. pentru care lungimea elementului fuzibil creşte liniar cu tensiunea nominalǎ. Un. (V-64). la o valoare de 2Un. V-77 : Forme tipice ale elementului fuzibil Amplasarea eventualǎ a picǎturii de eutectic pe un asemenea element fuzibil intervine în zona istmului median. V-78: Element fuzibil în douǎ trepte pentru siguranţe de înaltǎ tensiune . aşa cum se observǎ din rel. arderea şi stingerea arcului electric de întrerupere. pentru acestea lungimea elementului fuzibil fiind mai micǎ. douǎ sau trei. deoarece creşterea lungimii acestuia conduce la creşterea nivelului de supratensiuni de întrerupere. normele impunând valori ale acestor supratensiuni de deconectare de 1. V-78.

Semnalǎm faptul cǎ direcţiile de cercetare în domeniul siguranţelor fuzibile sunt foarte diverse şi semnalǎm chiar realizarea unor siguranţe fuzibile cu fazǎ lichidǎ. cu posibilitatea de a relua ciclul de funcţionare descris. SF2. are ca efect de asemenea micşorarea supratensiunilor de întrerupere. v. dupǎ topirea ce intervine în situaţii de defect. prin smulgerea elementului fuzibil. se include în circuit siguranţa fuzibilǎ auxiliarǎ. pe seama unor resorturi elastice. V-80. dupǎ care. impunându-se apoi înlocuirea patronului fuzibil. SF2. ansamblul fiind conectat în paralel su SF1. Fig. pentru care rezistivitatea electricǎ creşte. dar fiind foarte active din punct de vedere chimic. ce trece în fazǎ de vapori suprasaturanţi.Alungirea mecanicǎ a zonei de arc electric. vidatǎ sau cu gaz inert. prin rǎcire. . intervine succesiv condensarea vaporilor metalici. SF1. Existaǎ de asemenea siguranţe fuzibile termice. metale alcaline care trec în fazǎ lichidǎ la temperaturi în jurul a 100°C. In cazul manifestǎrii unor supratensiuni importante la bornele SF1. In situaţii de defect siguranţa fuzibilǎ principalǎ. asigurǎ deconectarea circuitului. care nu necesitǎ înlocuirea patronului fuzibil dupǎ întrerupere. Fig. în dauna timpului de întrerupere care creşte. E. este strǎpuns eclatorul E. este aceea a folosirii a douǎ siguranţe fuzibile. respectiv alta auxiliarǎ. pe seama presiunii crescute se poate comanda deconectarea. convenabil calibrat. intervine încǎlzirea acestui material.). SF1. temperatura de funcţionare provoacǎ trecerea materialului fuzibilului în fazǎ lichidǎ. cu calitǎţi de conducţie comparabile cu cele corespunzǎtoare fazei solide. ce folosesc un aliaj uşor fuzibil. etc. una principalǎ. V-79. asigurând un efect de limitare a curentului de defect. se impune a fi utilizate într-o incintǎ etanşǎ. aşa cum se aratǎ în Fig. trecerea din fazǎ lichidǎ în fazǎ solidǎ. folosite în cazul consumatorilor electrocasnici de micǎ putere (filtre de cafea. V-79 : Soluţie cu douǎ siguranţe fuzibile şi eclator pentru limitarea supratensiunilor O altǎ soluţie care asigurǎ limitarea valorilor supratensiunilor de întrerupere. De asemenea. în serie cu un eclator convenabil calibrat. care la creşterea temperaturii asigurǎ deschiderea unui contact şi întreruperea circuitului în caz de defect. cu limitarea supratensiunilor la nivelul propus de eclatorul E. dupǎ funcţionarea cǎreia se obţine deci deconectarea defectului. uscǎtor de pǎr. In situaţii de defect însǎ. Elementul fuzibil este din K sau Na. La curentul nominal din circuit.

pentru consumatori cum sunt motoarele electrice trifazate. deci se reseteazǎ. . care la regim de defect sever nu depǎşeşte durata perioadei curentului alternativ. . astfel încât asigurǎ limitarea supracurenţilor din circuitul respectiv. Acestea folosesc pe calea de curent un element termoplastic cu coeficient de temperaturǎ pozitiv. cu solicitǎri termice şi mecanice suplimentare pentru motorul respectiv. ceea ce înseamnǎ cǎ durata de viaţǎ a acestora este limitatǎ. dupǎ deconectare. V-80 : Siguranţe fuzibile termice Pentru situaţiile în care înlocuirea patronului fuzibil nu este posibilǎ sau pune probleme majore (pentru utilizǎri aerospaţiale sau în industria nuclearǎ).înlocuirea patronului fuzibil se face adesea fǎrǎ a deconecta întreg circuitul. pentru asemenea situaţii. prin efectul de limitare specific variantelor constructive cu material de umpluturǎ. un asemenea element revine la funcţionare normalǎ. Prin simplitatea lor constructivǎ. . ce funcţioneazǎ fǎrǎ condiţionǎri mecanice. un risc şi intervenţia personalului calificat. care-şi creşte mult valoarea rezistenţei proprii la depǎşirea unei anumite valori a temperaturii. intrǎ aparent în competiţie cu întrerupǎtoarele automate. cu manifestarea unui dezechilibru între cele trei faze. prin preţul de cost scǎzul dar mai ales prin valorile reduse ale timpului de deconectare. Din aceastǎ cauzǎ meritǎ sǎ semnalǎm câteva dezavantaje în funcţionarea siguranţelor fuzibile faţǎ de întrerupǎtoarele automate. . pentru a avea o imagine realǎ asupra acestor douǎ elemente componente ale instalaţiilor electrice: .o ultimǎ observaţie se referǎ la gama discontinuǎ a curenţilor nominali pentru siguranţele fuzibile. ceee ce implicǎ un pericol. deoarece înlocuirea unui singur patron poate realiza funcţionarea cu sensibilitate diferitǎ pe cele trei faze. aparate de comutaţie evident mai complexe şi mai ales mai scumpe. ceea ce presupune intervenţia operatorului uman. cu referire doar la faza pe care se gǎseşte siguranţa fuzibilǎ arsǎ. pe seama unor fenomene de oxidare a metalului elementului fuzibil ce-i afecteazǎ seţiunea transversalǎ. de tip resetabil. numite desigur impropriu astfel. se recomandǎ înlocuirea tuturor patroanelor siguranţelor fuzibile din circuitul motorului respectiv (în numǎr de trei).Fig. .semnalǎm de asemenea cǎ s-au evidenţiat efecte de îmbǎtrânire a elementelor fuzibile. co pot sǎ difere de valorile curenţilor nominali la consumator. de tip termistor. întreruperea unei siguranţe fuzibile pe una dintre faze poate provoca funcţionarea în douǎ faze a consumatorului respectiv. s-au realizat siguranţe fuzibile. siguranţele fuzibile. mai micǎ decât pentru întrerupǎtoarele automate. prin rǎcire. ceea ce nu este de dorit. cu intervenţia unor curenţi de suprasercinǎ. .sifuranţele fuzibile necesitǎ înlocuirea patronului fuzibil dupǎ funcţionare.în plus.

Limitatoare de curent Limitatoarele de curent sunt mereu mai mult utilizate în instalaţiile electrice actuale. sub valoarea timpului de deconectare al întrerupǎtorului din circuitul respectiv. cu avantaje certe privind reducerea solicitǎrilor (termice şi electrodinamice) a elementelor din circuitul respectiv. Modul de funcţionare a limitatorului de curent de curent continuu se poate urmǎri în Fig. Sub 140 5. iar pe de altǎ parte la performanţele limitatorului de curent care trebuie sǎ asigure o modificare importantǎ a parametrilor funcţionali ai acestua (rezistenţǎ sau impedanţǎ) în timp foarte scurt. De remarcat deci cǎ în cazul circuitelor reale de tip R-L este de preferat sǎ se utilizeze limitatoare de curent de tip rezistenţǎ. LC.V-81. se referǎ deci pe de o parte la regimul tranzitoriu de producere a defectului. dar şi cu condiţii mai puţin severe de deconectare pentru aparatul de comutaţie de tip întrerupǎtor. . respectiv la performanţele elementelor de sesizare a acestuia (anticipând eventual valorile periculoase ale curentului prin controlul vitezei de creştere a acestuia). pentru a limita solicitǎrile elementelor din circuit şi a facilita funcţionarea întrerupǎtorului din circuit. Modul în care intervin limitatoarele de curent. 6. Este astfel foarte important ca valoarea constantei de timp a circuitului cu defect la intervenţia întrerupǎtorului sǎ fie cât mai micǎ pentru ca epuizarea regimului tranzitoriu de limitare a curentului în circuitul respectiv sǎ se încheie la deschiderea contactelor întrerupǎtorului.astfel încât întrerupǎtoarele automate. ce de manifestǎ în absenţa limitatorului de curent. se pot adapta mai precis pentru a asigura protecţia acestor consumatori. pentru un curent având o valoare mult mai micǎ decât curentul prezumat de defect. Se evitǎ astfel şi depǎşirea puterii de rupere a întrerupǎtorului care intervine într-un asemenea circuit. aceastǎ modificare fiind eventual comandatǎ de producerea şi sesizarea defectului. se poate obţine deconectarea tronsonului cu defect. fiind elemente care realizeazǎ o modificare importantǎ de rezistenţǎ (impedanţǎ) în regim de defect de tip scurtcircuit. dacǎ timpul de rǎspuns al limitatorului de curent este destul de mic. pentru a diminua valoarea constantei de timp a procesului tranzitoriu de limitare a curentului. cu posibilitǎţi de reglaj al elementelor de protecţie.

Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent este datǎ în Fig. I*. In situaţii de defect. respectiv pentru deconectarea aparatului electric de comutaţie. In. pe seama creşterii valorilor . V-82. în momentul t3. (impedanţa). cu observaţia cǎ momentul t2 al întreruperii circuitului. Isc. LC. c. numite adesea şi limitatoare de curent de avarie.Fig. Se constatǎ cǎ pentru un defect de tip scurtcircuit care intervine în timpul funcţionǎrii normale a unui circuit R-L. Tehnica utilizǎrii limitatoarelor de curent. la valoarea Ilim. Fig. In condiţii normale de funcţionare tiristorul în conducţie asigurǎ alimentarea consumatorilor conectaţi la sursa de alimentare.limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii prin comutaţie rapidǎ. Un limitator de curent fǎrǎ comutaţie cu semiconductoare este folosit de exemplu pentru sursele stabilizate de tensiune continuǎ. curentul i1(t). de la valoarea nominalǎ. contact ce permite astfel includerea în circuitul cu defect a unui rezistor (a unei impedanţe) ce realizeazǎ limitarea curentului de defect. astfel încât aparatul de comutaţie de tip întrerupǎtor va deconecta. . în care întâlnim douǎ categorii de asemenea dispozitive: . fǎrǎ comutaţie. I >. care funcţioneazǎ pe seama deschiderii contactului al unui aparat de comutaţie. sesizeazǎ defectul şi trimit simultan comenzi pentru intrarea în funcţiune a limitatorului de curent.limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii. dintre acestea semnalând bobinele de reactanţǎ. vom constata o scǎdere a valorilor curentului din circuit. fiind realizat cu un tiristor. ce a demarat la momentul to. la valoarea de defect. la momentul t1. curba i2(t). Existǎ de asemenea posibilitatea de a realiza limitatoare de curent folosind fenomenul de rezonanţǎ într-un circuit L-C derivaţie. o valoare a curentului mult mai micǎ decât curentul maxim de defect. elementele protecţiei maximale de curent. V-81: Cu privire la funcţionarea limitatorului de curent de c. s-a extins mai ales pentru reţele de distribuţie de medie sau de înaltǎ tensiune. Isc. Dacǎ defectul este sesizat rapid şi se comandǎ intervenţia limitatorului de curent în momentul t2. este dupǎ momentul t1 de intervenţie a LC. se obţine o creştere rapidǎ a valorilor curentului. V-82 : Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent Se observǎ faptul cǎ la intervenţia unei situaţii de defect. AEC. la comanda generatǎ pe seama defectului. dispozitivele semiconductoare sau rezistenţele neliniare de tip varistor. de la valoarea în momentul intervenţiei limitatorului.

cu contactul Kv de tip NÎ. asigurându-se protejarea sursei la apariţia unui scurtcircuit la consumator. Urmeazǎ regimul tranzitoriu de scǎdere a valorilor curentului. se include în circuit rezistenţa R. astfel încât deschiderea ulterioarǎ a contactelor Kv beneficiazǎ de câmpul magnetic de suflaj generat de acestea pentru întreruperea rapidǎ a arcului electric. Fig. 5. astfel încât deschiderea finalǎ a contactelor întrerupǎtorului K1. . ceea ce amelioreazǎ comportarea de regim dinamic a schemei prezentate. V-83 şi evidenţiazǎ aparatul electric de comutaţie. comenzi pentru deconectarea circuitului defect prin deschiderea contactelor întrerupǎtorului K1. se comandǎ blocarea acestui tiristor. ce alimenteazǎ bobinele de suflaj Lo. câmpul magnetic de suflaj se obţine prin descǎrcarea condensatorului C prin bobinele Lo. dupǎ un timp de (1-2) [ms] de la producerea defectului. pe de o parte. de închidere a contactelor K şi respectiv de deschidere a contactelor Kv. Aceste comenzi se concretizeazǎ prin închiderea contactelor K. intervin.curentului. Limitator de curent cu comutaţie Schema de principiu a unui asemenea limitator de curent este datǎ în Fig. prin deschiderea comandatǎ a cǎruia. la nivelul dispozitivului de acţionare. V-83 : Limitator de curent cu comutaţie La apariţia unui scurtcircuit între punctele M-N ale schemei. astfel încât. pentru a fi transferat apoi cǎtre rezistorul R. 1. defectul este sesizat de releul electronic RE în timp de (200-400) [µs]. se realizeazǎ la un curent mult mai mic decât curentul prezumat de defect. DA. ceea ce este echivalent cu introducerea în serie cu consumatorul a unei rezistenţe de valoare mare. care limiteazǎ valorile curentului. iar pe de altǎ parte prin prezenţa condensatorului C2. ceea ce justificǎ opţiunea dominantǎ pentru limitatoarele de curent cu comutaţie. simultan. Remarcǎm faptul cǎ. 6. ceea ce permite introducerea în serie cu circuitul defect a rezistorului de limitare R. în situaţii de defect tip scurtcircuit. Principalul dezavantaj al unor asemenea soluţii cu limitatoare de curent fǎrǎ comutaţie constǎ în faptul cǎ în pegim permanent normal intervine un consum nejustificat de energie pe elementul de limitare plasat în serie în circuit. curentul de defect parcurge în primǎ etapǎ acest condensator. plasat în vid.

Menţionǎm cǎ. 6. Xech. având funcţia de compensator de energie reactivǎ în regim normal de funcţionare (ce decurge în domeniul capacitiv). defectul fiind sesizat. Schema de principiu a circuitului care foloseşte un asemenea dispozitiv cu dublǎ funcţionalitate. V-84 : Limitator de curent rezonant cu circuit L-C derivaţie La intervenţia unui defect de tip scurtcircuit între punctele M-N ale schemei. valorile curentului i(t) vor creşte cu atât mai mult cu cât impedanţa R2-L2 este mai mare. 5. posibil chiar cu anticiparea valorilor periculoase ale curentului. Fig. respectiv funcţia de limitator de curent în regim de defect. testele efectuate în laboratoarele Wetinghouse Electric Corporation la tensiuni de 145 kV. V-84. au permis limitarea eficientǎ a unor curenţi de defect de 15 kA. folosind schema de mai sus. 2. u(t). Reactanţa echivalentǎ a buclei de scurtcircuit (Lo-Co-L1-R1). de ansamblul alcǎtuit din transformatorul de curent TC şi releul electronic de protecţie. RE. sesizarea defectului ajustând condiţiile de funcţionare pentru circuitul L-C derivaţie cǎtre comportarea rezonantǎ. (V-73) constatându-se cu uşurinţǎ cǎ valorile acesteia depind de pulsaţia tensiunii de alimentare a circuitului. este datǎ în Fig. va fi: 1   jωC o ωL o  = jωL1 + = j ωL1 − 2  1 ω L o C o −1    jωL o − jωC o jωL o ⋅ X ech . . V-85. Limitator de curent cu circuit L-C derivaţie In cele ce urmeazǎ se propune o idee ineditǎ de limitator de curent cu circuit rezonant L-C derivaţie. ce ar putea fi utilizat pentru circuite de curent alternativ. aşa cum se poate urmǎri în Fig.

ω este datǎ de o relaţia: 2 ωo = 1 L o ⋅ Co . în sensul scǎderii lor. iar prin alegerea parametrilor elementelor de circuit. ce vor fi tocmai cele ce vor limita valorile curenţilor de defect prin funcţionarea limitatorului de curent. în domeniul capacitiv. teoretic infinite. Se remarcǎ valorile foarte mari ale acestei reactanţe echivalente la rezonanţǎ. V-84. la pulsaţia sursei.Fig. corespunzǎtoare funcţionǎrii în regim normal. elementele care sesizeazǎ defectul vor comanda modificarea valorilor Lo sau Co. ca o legǎturǎ accidentalǎ între punctele M-N ale schemei de principiu din Fig. (V- 74) de valoare inferioarǎ pulsaţiei ω a sursei de alimentare a circuitului. se constatǎ cǎ pulsaţia de rezonanţǎ a circuitului (Lo-Co) derivaţie. astfel încât noua pulsaţie * de rezonanţǎ a circuitului L-C derivaţie. valorile mari ale reactanţei X*ech. Lo* < Lo . se poate obţine. cu pulsaţia sursei de alimentare Examinând curba „înainte de defect”. aceeaşi valoare a curentului capacitiv din circuitul considerat. (V- 75) situaţie în care. Dacǎ se propune o funcţionare suprarezonantǎ a circuitului considerat. La întervenţia unui defect de tip scurtcircuit. Co* < Co L ⋅ C o L o ⋅ C* o * o . sǎ devinǎ egalǎ cu pulsaţia sursei de o alimentare: ω *2 = o 1 1 = = ω 2 . ca şi în absenţa circuitului rezonant derivaţie (Lo-Co). V-85 : Variaţia reactanţei echivalente. Xech. . se poate asigura compensarea energiei reactive din circuitul respectiv. ω . vor asigura limitarea valorilor curentului de defect.

se plaseazǎ un eclator E. iar condensatorul C * va asigura satisfacerea condiţiei (V-751) de funcţionare o a limitatorului rezonant de curent de tip L-C derivaţie. astfel încât la manifestarea unui defect tip scurtcircuit. . soluţii echivalente comutaţiei. V-86 : Soluţii cu comutaţie pentru a asigura funcţionarea limitatorului de curent L-C In cazul ajustǎrii inductanţei circuitului rezonant L-C derivaţie pe seama defectului. Dacǎ dorim ajustarea valorii capacitǎţii circuitului rezonant L-C derivaţie. în serie cu condensatorul C*. convenabil calibrat. se obţine şuntarea înductanţei L*. se apeleazǎ la conectarea. Fig. astfel încât circuitul rezonant L*o − C o va asigura satisfacerea condiţiei (V-751). a unei siguranţe fuzibile rapide. In ultimii ani s-au impus scheme inedite de utilizare a tiristoarelor în circuite rezonante de exemplu. V-86.Modificarea valorilor Lo sau Co. pe seama creşterii tensiunii la bornele eclatorului. comandatǎ pe seama defectului. ceea ce a permis realizarea unor scheme speciale pentru comanda limitatoarelor rezonante de curent de tip L-C derivaţie. V-87. se poate obţine. în caz de scurtcircuit. se realizeazǎ întreruperea acestui traseu al curentului. astfel încât. în paralel cu inductanţa L*. de exemplu. folosind una dintre schemele propuse în Fig. care se pot urmǎri în Fig.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful