You are on page 1of 47

Curs nr.

1
Elemente de teoria generală a dreptului Noţiuni 1) Teorie a) Sistem de principii care constituie conţinutul ideologic al unei ştiinţe, al unei arte, al unei concepţii despre lume. b) Ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează fapte sau evenimente care aparţin anumitor domenii sau categorii de fenomene. 2.a) Fenomen = proces, transformare, evoluţie din natură sau societate b) Manifestare exterioară a esenţei unui lucru, unui proces care este accesibilă, perceptibilă în mod nemijlocit. 3. Principiu = element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. 4. Drept = îşi are sorgintea în cuvântul directum, noţiune utilizată mai mult în sens figurat şi desemna ceea ce este în conformitate cu regula. 5. Categorie a) Noţiune fundamentală şi de maximă generalitate care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii. b) Grup de fiinţe, de obiecte sau de fenomene de acelaşi fel sau asemănătoare între ele. 6. Gen = fel, soi, tip. 7. Sistem = ansamblu de elemente (principii, reguli, etc.) dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului dintr-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit. 8. Normă = regulă, dispoziţie obligatorie, fixată prin lege sau prin uzanţe (regulă sau obicei statornicite într-o perioadă de timp). 9. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, emisă de autorităţile de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. 10. Raport = legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili. 11. Relaţii = legătură, conexiune între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora. 12. Etica = ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite societăţi. 13. Morală = ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. 14. Esenţa = ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. Dreptul. Noţiuni introductive Apariţia şi dezvoltarea dreptului Dreptul este o componentă firească a convieţuirii umane şi s-a născut din nevoia reglementării unitare şi obligatorie a conduitei umane, şi deci a relaţiilor sociale, constituind mijlocul de realizare a conducerii unitare a societăţii şi de a rezolva problemele fundamentale ale acesteia vizând asigurarea ordinii interne, organizarea activităţii economice şi a relaţiilor cu alte state inclusiv realizarea justiţiei. 1

Dreptul nu a existat dintotdeauna. Primele reguli cu caracter juridic sunt cele apărute în Egipt încă de la sfârşitul mileniului IV î.e.n., în India, la începutul mileniului III î.e.n. în China la mijlocul mileniului III î.e.n. apoi în Grecia – Sparta şi Atena – precum şi la Roma şi reflectau gradul de dezvoltare a societăţii sclavagiste în care proprietatea stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie, cât şi asupra producătorilor era foarte puternică. În perioadele de evoluţie menţionate au avut loc şi primele codificări a regulilor cu caracter juridic calificate ca momente de referinţă în apariţia dreptului. Exemple în acest sens sunt normele înscrise în Codul lui Hammurabi (în Babilon), Codul lui Manu (în India), Codul lui Mu (în China), precum şi în Legea celor douăsprezece Table din secolul V î.e.n. la Roma. Dezvoltarea cea mai elocventă în orânduirea sclavagistă a cunoscut-o dreptul roman, care a devenit forma clasică a dreptului bazat pe proprietatea privată, reglementările sale regăsindu-se în toate legislaţiile următoare, fără a cunoaşte schimbări substanţiale în acest domeniu. Dreptul roman-sistematizat mai cu seamă de împăratul Justinian în Corpus Juris Civilis în sec. VI e.n. – a facilitat dezvoltarea relaţiilor marfă – bani, jucând un rol hotărâtor în consolidarea relaţiilor de proprietate. În Evul Mediu, continuând tradiţia unor gânditori ai antichităţii, dar cu pregnante accente idealistcreştine, Toma d’Aquino (secolul al XIII-lea) face o triplă distincţie înlăuntrul dreptului, şi anume între dreptul etern, care este de esenţă divină, dreptul uman şi dreptul pozitiv, analizând raporturile dintre acestea. În concepţia lui, atât legea pozitivă cât şi cea umană trebuie canalizate în sensul conformităţii lor cu dreptul etern, cu justiţia divină. Un imens pas înainte, o adevărată revoluţie în gândirea juridică se realizează o dată cu pregătirea revoluţiilor burgheze. Un rol important în dezvoltarea teoriei dreptului a avut-o Şcoala dreptului natural şi reprezentanţii teoriilor contractualiste. Autori din Anglia, Olanda, Germania, Franţa ca Hobbes, H. Grotins J. Locke J.J. Rousseau şi alţii preluând tradiţia clasificării dreptului în drept natural şi drept pozitiv, afirmau că, deasupra dreptului pozitiv – creaţie a puterii de stat, sau creaţie cutumiară recunoscută ca atare de stat – se află un drept natural care decurge din natura lucrurilor şi care este descoperit prin intermediul raţiunii umane. Dreptul natural este în concepţia lor imuabil şi universal, costituind fundamentul dreptului pozitiv. În aceaşi perioadă, Montesquieu (1689-1755) prin opera sa (în special „Despre spiritul legilor”) a contribuit substanţial la fundamentarea unor principii ale dreptului şi la dezvoltarea legăturilor esenţiale dintre legile obiective şi cele create de oameni. Acesta considera că „Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile, şi dacă un cetăţean ar pute să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Formarea ştiinţei ce are ca obiect viaţa juridică a societăţii va fi influenţată de filozofia clasică germană – Kant (1724-1804), Hegel (1770-1831) şi Fichte (1762-1814), şi filozofia pozitivistă –Comte (1789-1858), Austin (1780-1859), etc.- ale căror idei, împreună cu cele susţinute de reprezentantul Şcolii dreptului natural şi ai contractului social, alimentează şi azi, mai mult sau mai puţin, doctrina dreptului. Din prezentarea succintă a câtorva aspecte privind apariţia şi dezvoltarea dreptului se poate spune că acesta este un produs al fiecărui tip de societate, fiind determinat în trăsăturile sale esenţiale de o seamă de factori sociali inerenţi dintre care amintim: viaţa economică, viaţa social – politică şi voinţa generală a membrilor societăţii. Fiind un proces social complex dreptul ca fenomen reprezintă ansamblul regulilor obligatorii de conduită, reguli care consacră drepturi, libertăţi şi obligaţii determinate şi a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forţa publică. În evoluţia dreptului, regulile de conduită, au avut, la început un caracter religios, fiind promovate în biserică, apoi s-au îmbinat cu reguli etice, îmbrăcând în epoca modernă un înveliş juridic. Pentru a-şi face convieţuirea posibilă, oamenii au selectat din normele care guvernau existenţa lor cotidiană pe cele mai semnificative, consacrându-le în acte normative. Cu timpul în baza normelor juridice, oamenii au înţeles ce este bine şi ce este rău pentru activităţile lor zilnice, ajungând să-şi călăuzească conduita după aceste norme. Max Weber spunea că „Dreptul este premisa necesară a coexistenţei libertăţilor” şi a demonstrat că normele de drept asigură un cadru minim de legitimitate convieţuirii umane, ele constituindu-se în „condiţia existenţei posibile a comunităţii”. 2

Definiţia dreptului Între cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii ale dreptului din antichitatea greco-romană se înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. Celsius spunea că dreptul este arta binelui şi echităţii, iar Ulpian considera că dreptul înseamnă a trăi onest, a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine, precepte care au stat la baza definirii dreptului precum şi a conceptului de justiţie. În lucrările de specialitate s-a încercat o grupare a diferitelor definiţii a dreptului dintre care: a) definiţii de nuanţă filozofică promovate de I. Kant, Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia. Immanuel kant care pornind de la concepţia sa că fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil, considerând că dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Mergând pe acelaşi raţionament al gândirii kantine , profesorul Mircea Djuvara scrie că „regula de drept, aşadar este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”. Profesorul Eugeniu Speranţia consideră că cea mai adevărată definiţie a dreptului este aceea care-l înfăţişează ca „un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”. O definiţie, de asemenea cu caracter filozofic dar de pe poziţii materialiste este dată de teoria marxistă potrivit căreia dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rangul de lege, voinţă al cărei conţinut este dat de condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase. b) definiţii de nuanţa formal – normativistră Principalii autori sunt Gaston Jeze şi Jean Luis Bergel. Primul arată că „dreptul unei ţări este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste – care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale”. J.L. Bergel considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică. c) definiţii sociologice. Cele mai reprezentative definiţii sociologice aparţin lui Leon Duguit şi Jean Dabin. Leon Duguit care arată că regula de drept este „linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivistă împotriva acestei violări”. Jean Dabin considera că dreptul poate fi definit ca „ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă, sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop”. În lucrările de specialitate actuale ale autorilor de prestigiu din România, angajaţi în întreaga problematică a studiului Teoria generală a dreptului au fost propuse sau date definiţii, chiar dacă deosebite prin nuanţare dar unitare prin conţinut şi care se stabileşte că: Dreptul este: sistemul sau ansamblul normelor de conduită, instituite ori sancţionate de puterea de stat, care exprimă voinţa socială generală şi au ca scop orientarea comportamentului uman în conformitate cu valorile sociale ale unei societăţi determinate, norme a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului (I. Humă, Teoria generală a dreptului – Editura VRANTOP; I. Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL 1998). Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv

3

Dreptul este un element constitutiv al sistemului juridic. Sistemul juridic cuprinde, pe lângă normele juridice (dreptul), conştiinţa juridică, raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic. Toate aceste elemente se corelează interactiv, iar normele juridice au rolul de pilon central în sistemul juridic. Teoriile, ideile şi atitudinile despre drept, precum şi relaţiile şi faptele juridice se concretizează, dobândesc consistenţă şi valoare prin normele dreptului. Normele juridice reprezintă dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv este constituit din totalitatea normelor juridice existente în societate, dincolo de forma prin care s-au exprimat ele în cursul istoric (cutume sau norme scrise). Acea parte a dreptului obiectiv care vizează dreptul actual, dreptul în vigoare, reprezintă dreptul pozitiv. Dreptul obiectiv cuprinde ansamblul reglementărilor menite să organizeze viaţa şi activităţile sociale. Atributul de obiectiv nu are sensul filozofic de „existent în afara conştiinţei şi independent de ea”, ci surprinde caracterul impersonal al normelor, faptul că ele nu se referă la persoane concrete şi nu depind, ca produs al organelor de stat cu competenţa normativă, de voinţa subiectivă a insului. Dreptul subiectiv este puterea individului trăind într-o societate organizată în stat de a se comporta într-un anumit fel (de a avea o anumită conduită) potrivit normelor juridice în vigoare, sau de a pretinde unei alte persoane un anume comportament – să dea, să facă sau să nu facă ceva – putând apela la nevoie la ajutorul organelor de stat. Atributul de subiectiv din sintagma (expresia) drept subiectiv nu vizează accepţiunea filozofică care trimite la ceva ce aparţine conştiinţei. In sens juridic, atributul în cauză subliniază diferenţa specifică dintre caracterul, pe de o parte, impersonal al normelor (obiectiv) şi aplicarea lor în concret unor situaţii, acte sau fapte juridice, care vizează persoana ca subiect de drept. Dreptul subiectiv nu a existat şi nici nu poate exista în afara dreptului obiectiv; dacă dreptul (obiectiv) ne permite să facem ceva, atunci dispunem de dreptul (subiectiv) de a-l face, de unde rezultă că dreptul subiectiv se întemeiază numai pe dreptul pozitiv (obiectiv) între acestea existând un raport de la abstract la concret adică la personalizarea normei de drept; numai recunoaşterea şi ocrotirea, printr-o normă de drept a unei valori privind persoana îi conferă valorii în cauză calitatea de a deveni un drept subiectiv al persoanei îndrituite să i se recunoască acel drept.

Principiile dreptului Principiu provine din latinescul principium, care înseamnă început. În filozofie este definit ca izvor primordial, cauza primară, punct de plecare, teza fundamentală cu caracter logic. Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept sursa, cauza primară, ca lege generală referitoare la un ansamblu de fenomene, care se verifică prin exactitatea consecinţelor lor, ca o regulă generală care ghidează conduita. Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate dec drept. Principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Când ne referim la principii trebuie să avem în vedere şi aspectul normativ pentru ca în ultimă instanţă acestea sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul separaţiei puterilor,principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de proprietate), sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnică juridică cum ar fi bunăoară principiul legalităţii sau autorităţii lucrului judecat ori cel care prevede ca legea specială derogă de la cea generală. 4

în relaţiile cu alte state. Acestea sunt proprii câtorva ramuri de drept fiind înscrise în coduri sau alte legi. În această categorie sunt cuprinse principiile consacrate în Constituţie. Teoria statului de drept În evoluţia gândirii juridice. pentru preîntâmpinarea abuzului de putere. conform căreia organismul statal protejează drepturile subiective ale cetăţenilor chiar şi atunci când ele (drepturile) se îndreaptă asupra statului. le asigură funcţionarea acelui mecanism instituţionalizat potrivit căruia puterile statului trebuie să se controleze reciproc. pluralismul. în perioada liberalismului din sec. Locke şi Montesguien. În epoca contemporană majoritatea ideilor. teoria statului de drept dezvoltă acele idei. principiilor şi conceptelor teoriei statului de drept şi-au găsit consacrarea în constituţiilor majorităţii statelor democratice inclusiv in Constituţia României. Strâns legată de teoria separaţiilor puterilor în stat. transpuse în viaţa socială.Din punct de vedere al clasificării deosebim două categorii şi anume: a) principii generale sau fundamentale ori constituţionale. 5 . ……respectând totodată. în dreptul civil – principiul prevăzut de Codul civil care statuează că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri etc. normele dreptului internaţional. drepturile omului. Între acestea şi cele din prima categorie există un raport de la general la particular. Exemple: în dreptul penal – principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. XIX. separarea puterilor. activitatea statului trebuie să fie îngrădită prin autoritatea dreptului. s-a conturat mai acut ideea că. având ca finalitate garantarea şi protejarea drepturilor omului. Teoria statului de drept şi-a găsit fundamentarea în concepţia lui Jellinek privind autolimitarea puterii de stat. principii intrinseci statului de drept şi care se impun inclusiv legiuitorului constituţional dintre care amintim: democratismul politic. eligibilitatea reprezentanţilor puterii. în epoca modernă. În statul de drept puterea judecătorească are un rol principal în protejarea drepturilor omului Principiul separaţiei puterilor se regăseşte în concepţia politică a lui Aristotel şi a fost formulat şi dezvoltat de J. independenţa judecătorilor. aceste principii au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi şi faţă de toate ramurile dreptului. principii şi considerente care. b) principii de ramură denumite şi principii proprii.

presupune o atitudine conştientă şi activă. concretizată prin alegerea unui anumit tip de comportament.Curs nr. prin forţa de constrângere a statului. Norma juridică. ca putere publică. Normele juridice reglementează raporturi juridice. inclusiv norme juridice. Normele sociale se caracterizează printr-o mare diversitate dată de multitudinea relaţiilor sociale care se stabilesc între membrii unei societăţi determinate. Conceptul de normă socială şi normă juridică Relaţiile sociale nu se pot desfăşura în mod haotic sau necontrolat ori reglementate parţial sau neunitar întrucât convieţuirea dintre membrii societăţii ar deveni imposibilă. Trăsăturile (caracteristicile) normei juridice 6 . Normele sociale reglementează raporturi sociale. implicit. în cazul încălcării lor. Normele juridice reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat. normele sociale dobândesc o anumită specialitate. instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta. datorită importanţei lor. Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce afectează interesele sociale derivând din aceste relaţii (dintre om şi lumea obiectelor). B. În funcţie de domeniile de activitate şi acţiunile sociale impuse de evoluţia societăţii. adică acele legături care se stabilesc între membrii unei societăţi determinate. ca regulă de conduită socială. dar ele nu sunt ca atare relaţii juridice şi. Norma socială este un model general de comportament care reglementează acţiunea de comportament care reglementează acţiunea oamenilor în societate. raporturi care se stabilesc în cadrul relaţiilor sociale ce cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare. nu se poate produce întâmplător. 2 NORMA JURIDICĂ Concept. respectiv relaţiile dintre ei. Norma juridică. obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice. definiţie A. trăsături. Norma juridică. a cărei respectare este asigurată. este o regulă de conduită. Relaţiile sociale trebuie reglementate prin norme sociale. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte un individ în condiţii determinate pentru ca intervenţia sa să fie eficientă şi să se bucure de o calificare sau apreciere favorabilă din partea societăţii. acestea dobândesc caracterele şi structura normelor juridice. relaţii sociale. ca element constituţional al dreptului. nu se pot manifesta relaţii juridice ca relaţii sociale în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri. În măsura în care normele sociale sunt instituite sau recunoscute de stat. vizează exclusiv relaţiile dintre membrii unei societăţi determinate. la nevoie. ca normă socială.

de exemplu. În urma acestui proces va rezulta o normă care va reflecta ceea ce este esenţial şi de interes general în segmentul de relaţii sociale supuse reglementării. fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept. Norma juridică se aplică ori de câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia. în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii. Norma juridică se aplică la toate cazurile descrise în ipoteza ei. norma juridică – se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete care cad sub incidenţa ei. individuale apărute în practica legislativă. a căror nerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli drept normă cu caracter juridic. 2. atât cât norma este în vigoare. Norma juridică are un caracter impersonal. vizând chiar o situaţie unică sau specifică – de exemplu. 7. potrivit unor reguli precise. 3. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume. Norma juridică are un caracter prescriptiv în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept în mod generic. În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată. deci răspunderea juridică. 6.Norma juridică comportă o serie de însuşiri specifice. Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii. întrucât prescrie un model de comportament. Acest caracter rezidă în faptul că norma juridică este rezultatul prelucrării cazurilor concrete. art. administrativă sau judiciară. 5. 8. Astfel. O astfel de normă constă. O regulă de conduită poate deveni normă juridică numai în măsura în care este emisă sau sancţionată de stat. În acest sens. norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi de apreciere a conduitei subiectelor de drept. în sensul că aceasta nu se adresează unui anume subiect de drept. iar atunci când împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc. norma juridică este aplicabilă unui număr nedeterminat de situaţii şi persoane. prin care se individualizează în raport cu alte categorii de norme sau reguli sociale. penală. o conduită tipică. aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat. prin actele sau faptele lor juridice. Norma juridică poate avea un grad minim de generalitate. 1. Impersonalitatea normei nu înseamnă că aceasta nu se aplică persoanelor. o normă de drept constituţional privind atribuirea unei funcţii unice în stat. întrunind condiţiile prevăzute. impune o anumită conduită care trebuie respectată sau căreia subiectele unui raport juridic trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor. în termenul ei de valabilitate. norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. ci toate cazurile de acelaşi gen. adică modelul de comportament care trebuie urmat de toţi cei care. răspunderea juridică poate fi civilă. vizând toate subiectele sau toate situaţiile. norma respectivă nu se aplică. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat. 7 . ci tuturor acelora care. 16 alin. Norma juridică are un caracter tipic. un veritabil etalon sau standard. Norma juridică are un caracter abstract. în funcţie de care o anumită conduită poate fi stabilită sau definită ca fiind licită sau ilicită. Ca regulă de conduită generală. Ea nu îşi realizează menirea prin aplicarea la câteva cazuri sau o singură dată. Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate. administrativă sau disciplinară. prin operaţiile logice de abstractizare şi esenţializare. După natura normei juridice încălcate. ci dimpotrivă. Norma juridică este obligatorie. Acest caracter îi este conferit de faptul că regulile de conduită pe care le exprimă (stabileşte) nu sunt simple indicaţii sau doleanţe. 4. 2 din Constituţia României stabileşte că „nimeni nu este mai presus de lege”. Norma juridică are un caracter general. intră sub incidenţa normei juridice. ci veritabile comandamente impuse de puterea publică. intră sub incidenţa normei.

tipică şi impersonală. Ea nu îşi realizează menirea prin aplicarea ei o singură dată sau în câteva cazuri. ca element constitutiv al dreptului. b) Norma juridică are un caracter abstract. de exemplu. a cărei respectare este asigurată. Norma juridică exprimă o regulă de conduită generală. iar atunci când împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc. ci toate cazurile de acelaşi gen. la nevoie. Definiţia normei juridice În contextul celor prezentate. individuale apărute în practica legislativă. instituită sau recunoscută de puterea publică. o normă de drept vamal. cu aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri. Norma juridică . administrativă sau judiciară şi generalizarea soluţiilor propuse sau adoptate sub forma unei norme juridice care să stabilească o regulă de conduită prin surprinderea a ceea ce este esenţial în cazurile concrete sau individuale luate în considerare. norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită generală. nu se pot manifesta relaţii juridice în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume. de forţa coercitivă a statului. norma juridică vizează exclusiv relaţiile dintre oameni. vizând toate subiectele sau toate situaţiile ( o astfel de normă constă. norma juridică va reţine ceea ce este esenţial din cazuistica 8 . Norma juridică se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei. abstractă. instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta. 16 alin. vizând chiar o situaţie unică sau specifică (de exemplu. Ca regulă de conduită socială. prin forţa de constrângere a statului. datorită importanţei lor.C. cu aplicabilitate repetată. abstractă.trăsături specifice 1. 2 din Constituţia României precizează: „Nimeni nu este mai presus de lege”) ori un grad minim de generalitate. Astfel. Această regulă se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete. introduse în ţară de persoanele fizice sau juridice). a) Ca regulă de conduită generală. norma respectivă nu se aplică. dar nu sunt ca atare relaţii juridice. Norma juridică reglementează raporturi juridice. la nevoie. şi anume art. 109 alin. în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii. Acest caracter rezidă în faptul că norma de drept este rezultatul prelucrării cazurilor concrete. norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. NORMA JURIDICĂ Varianta 1 Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia Norma juridică. adică acea categorie de relaţii sociale care cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare. este o regulă de conduită. Norma poate avea un grad maxim de generalitate. tipică. în acest sens. a cărei respectare obligatorie este asigurată. impersonală. nu se poate produce întâmplător. 6 care stabileşte modalitatea de determinare a valorii în vamă pentru vehiculele folosite. art. Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice.

atât timp cât norma este în vigoare. Exemplu: contravenţiile prevăzute de Regulamentul vamal. Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică. cât şi restabilirea autorităţii normei de drept încălcate. întrunind condiţiile prevăzute. Prin caracterul ei obligatoriu. Acest caracter rezidă în faptul că regulile de conduită nu sunt simple indicaţii sau doleanţe. norma impune subiectelor o conduită reglementată după anumite cerinţe reclamate de societate la un moment dat. Putând viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau însăşi persoana acestuia. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de intervenţia constrângerii de stat împotriva celui care. Norma juridică are un caracter prescriptiv. ale subiectelor raporturilor juridice. penală. în mod generic. Norma juridică este obligatorie. După natura normei afectate. Caracterul impersonal al normei juridice rezidă în faptul că ea nu se adresează unui anume subiect. În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată. Impersonalitatea normei nu înseamnă nicidecum inaplicabilitatea ei la persoane. deci răspunderea juridică. adică ori de câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia. nu acceptă efectele actului său ilicit. Norma juridică se aplică în mod repetat. administrativă. fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept. în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare. constrângerea juridică urmăreşte restaurarea dreptăţii în cazul concret. răspunderea juridică poate fi civilă.c) d) e) f) g) particulară şi va dobândi caracterul general respectiv de aplicare la un număr nelimitat de cazuri care vor intra sub incidenţa ei. fiind un veritabil etalon sau standard de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor raportat la ceea ce este licit sau ilicit. impune o anumită conduită căreia subiecţii de drept trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor. intră sub incidenţa normei. ci tuturor acelora care. Norma juridică exprimă un model comportamental şi prescrie o conduită tipică pentru subiectul de drept. aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat. ci calitatea ei de a se referi la un număr nedeterminat de împrejurări şi persoane. în termenul de valabilitate a ei. ci veritabile comandamente impuse de puterea publică. încălcând norma. 9 .

Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se acţioneze sau să se comporte un individ în condiţii determinate pentru ca intervenţia sa să fie eficientă şi să se bucure de o calificare favorabilă. la nevoie. relaţiile dintre ei. obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice. Norma socială presupune o atitudine conştientă şi activă. Norma socială este un model general de comportament care reglementează acţiunea oamenilor în societate şi. nu se poate produce întâmplător. prin forţa de constrângere a statului. Norma juridică. adică acea categorie de relaţii sociale care cuprinde drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare. concretizată în alegerea unui tip de comportament. ca element constitutiv al dreptului. abstractă. 2 NORMA JURIDICĂ Varianta 2 Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia Norma juridică. datorită importanţei lor. Normele juridice reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat. nu se pot manifesta relaţii juridice (fiind relaţii sociale) în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri. Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice (prin ceea ce afectează interesele sociale derivând din aceste relaţii). Normele juridice reglementează raporturi juridice. prin aceasta.Curs nr. instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta. impersonală. a cărei respectare este asigurată. în cazul încălcării lor. ca regulă de conduită socială. cu aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri. vizează exclusiv relaţiile dintre oameni. relaţii sociale. este o regulă de conduită. tipică. implicit.trăsături specifice Norma juridică exprimă o regulă de conduită generală. Norma juridică . dar ele nu sunt ca atare relaţii juridice şi. 10 .

Norma juridică se aplică ori de câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia. Acest caracter îi este conferit de faptul că regulile de conduită pe care le exprimă (stabileşte) nu sunt simple indicaţii sau doleanţe. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume. ci tuturor acelora care. deci răspunderea juridică. cât şi restabilirea autorităţii normei de drept încălcate. Norma juridică poate avea un grad minim de generalitate. întrucât prescrie un comportament propriu acesteia. f) Norma juridică este obligatorie. o astfel de normă constă. penală. disciplinară. administrativă. Putând viza bunurile sau veniturile celui vinovat sau însăşi persoana acestuia. vizând toate subiectele sau toate situaţiile. În acest sens. în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare. fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept. în mod generic. norma juridică constituie un veritabil etalon sau standard de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor raportat la ceea ce este licit sau ilicit. aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat. Prin caracterul ei obligatoriu. răspunderea juridică poate fi civilă. 2 din Constituţia României precizează: „Nimeni nu este mai presus de lege”. norma juridică – prin abstractizare – va reţine ceea ce este esenţial din cazuistică (cazurile particulare) şi va dobândi caracterul unei reguli de conduită generală cu aplicabilitate la un număr nelimitat de cazuri ce vor intra sub incidenţa ei. individuale apărute în practica legislativă. 6 din Regulamentul vamal. reclamate de societate la un moment dat. În acest sens. Conduita tipică cu valoare de model. un model de conduită pentru subiectele de drept în asumarea obligaţiilor şi dobândirea drepturilor lor. prescrisă de norma juridică. în termenul ei de valabilitate (de exemplu. 109 alin. constrângerea juridică urmăreşte restaurarea dreptului în cazul concret. Norma juridică se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei. Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate. d) Caracterul impersonal al normei rezidă în faptul că ea nu se adresează unui anume subiect. norma juridică se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete care cad sub incidenţa ei. După natura normei încălcate. în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii. norma impune subiectelor de drept o conduită reglementată după anumite cerinţe. 11 . norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. g) Norma juridică are un caracter prescriptiv. b) Norma juridică are un caracter abstract. introduse în ţară de persoanele fizice sau juridice. În sensul celor arătate. ci calitatea ei de a se referi la un număr nedeterminat de persoane subiecte ale raportului juridic reglementat de aceasta. Acest caracter rezidă în faptul că norma de drept (juridică) este rezultatul prelucrării cazurilor concrete. întrunind condiţiile prevăzute. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de intervenţia constrângerii de stat împotriva celui care. intră sub incidenţa normei. nu acceptă efectele actului său ilicit. vizând chiar o situaţie unică sau specifică (de exemplu. şi anume art. încălcând norma. Impersonalitatea normei nu înseamnă nicidecum inaplicabilitatea ei la persoane. care stabileşte modalitatea de determinare a valorii în vamă pentru autovehiculele folosite. ci veritabile comandamente impuse de puterea publică. c) Norma juridică are un caracter tipic. de exemplu. ci toate cazurile de acelaşi gen. art. norma respectivă nu se aplică. normele din Regulamentul vamal referitoare la contravenţii). iar atunci când împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc. administrativă sau judiciară şi generalizarea soluţiilor propuse sau adoptate sub forma unei norme care să stabilească o regulă de conduită care să reflecte ceea ce este esenţial şi de interes general pentru reglementarea unui segment mai mic sau mai mare al relaţiilor sociale. o normă de drept vamal. În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată. impune o anumită conduită căreia subiectele de drept trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor.a) Ca regulă de conduită generală. 16 alin. Ea nu-şi realizează menirea prin aplicarea la câteva cazuri sau o singură dată. stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică în calitatea lor de subiecte ale raportului juridic. atât cât norma este în vigoare. e) Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii.

în baza legii şi cu respectarea integrală a prevederilor legii. 3. c) norme de excepţie. dar această normă specială poate fi în acelaşi timp şi generală în raport cu o altă normă care are o arie mai restrânsă decât a ei. o normă juridică este specială în raport cu o normă cu o sferă mai largă de aplicare. b) norme speciale. ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor. ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative. norma aplicabilă va fi norma juridică de excepţie. deoarece. de către organele competente.Curs nr. Se aplică la o anumită categorie de relaţii sociale din aceeaşi ramură de drept. speciale şi cele de excepţie are o deosebită importanţă pentru interpretarea dreptului. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate. Pentru situaţiile derogării de la norma generală devin aplicabile normele speciale sau cele de excepţie. hotărâri şi dispoziţii ale consiliilor locale etc. Forţa juridică cea mai mare aparţine normelor juridice din competenţa legilor. respectiv a relaţiilor sociale la care se referă. ordinare. după forţa juridică pe care o au normele juridice. normele juridice se clasifică în: a) norme generale. intervenit în soluţionarea aceluiaşi caz. Acestea se referă la situaţii deosebite şi derogă (abat) de la normele generale sau speciale. 2. Legile pot fi fundamentale. extraordinare sau excepţionale. norme de drept procesual civil. După criteriul obiectului reglementării. Acestea au sfera cea mai largă de reglementare şi se aplică tuturor relaţiilor sociale ce intră sub incidenţa unei ramuri de drept. normele juridice se clasifică în norme de drept constituţional civil. penal etc. norme de dreptul muncii. penal. ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului. decrete. Deosebirea dintre normele generale şi cele speciale este relativă. Celelalte acte normative se emit. norme de drept financiar. La baza întregii legislaţii stă Constituţia . Distincţia făcută între normele generale.ca lege fundamentală. 12 . În caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie. organice. 3 Clasificarea normelor juridice Normele juridice se clasifică după mai multe criterii: 1. ele emană de la organul suprem al puterii de stat – Parlamentul. Potrivit acestei clasificări se constituie şi se disting ramurile de drept şi instituţiile juridice. normele juridice se clasifică în legi.

În acest sens exemplificăm art. Din această categorie fac parte marea majoritate a normelor de drept penal. de drept administrativ ş.norme supletive. sunt îndeplinite următoarele condiţii: .normele de împuternicire sau de competenţă. Astfel de prevederi sunt cuprinse în Codul vamal al României .articolul sau chiar alineatul conţine cele trei elemente ale structurii logice. a) Normele juridice onerative (onus. întrucât depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă aceasta interzice sau obligă la săvârşirea unei acţiuni. lăsând în principiu. în funcţie de nuanţa pe care o îmbracă regula de conduită. . care sunt obligate să urmărească şi să sancţioneze pe toţi cei care încalcă dispoziţia la care am făcut referire. o normă juridică se consideră a fi completă atunci când. prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită. Împărţirea normelor în onerative şi prohibitive nu trebuie văzută mecanic. o conduită. . se face trimitere la un text dintr-un alt act normativ care conţine elementul structural de completare. Aceste norme stabilesc anumite drepturi şi obligaţii sau competenţe (atribuţii) ale subiectelor de drept.12. În ipoteza în care persoana nu a ales singură conduita în limitele stabilite de lege. devine onerativă pentru organele de stat. a naturii conduitei pe care o prescriu normele juridice se clasifică în norme onerative.. Normele permisive sunt de mai multe categorii. pentru că lasă la apreciere părţilor dacă vor uza sau nu de această cale de atac. Codul familiei prevede ca . aceasta deducându-se din felul cum este formulat textul. dispoziţia şi sancţiunea Se consideră de asemenea a fi o normă juridică completă şi atunci când elementele structurii logico – juridice în formularea unor articole sau alineate diferite ale aceluiaşi act normativ. norma supletivă este cea care stabileşte reglementarea ce urmează a se aplica. dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l poarte. cumulativ. fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune. posibilitatea săvârşirii anumitor acţiuni. c) Normele juridice permisive sunt acelea care. Astfel. De exemplu o normă prohibitivă din Codul familiei prevede că „este oprită căsătoria între rude în linie dreaptă.18 şi altele. În situaţia în care norma juridică formulată într-un act normativ se completează. tipic normelor prohibitive sunt expresiile: „se interzice”. în cazul desfacerii căsătoriei. prohibitive şi permisive. „nu poate”.a. normele generale mai sunt denumite şi norme de drept comun.art.soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele pe care le-au declarat cu ocazia căsătoriei”. Nu este necesar ca în textul actului normativ să se folosească şi expresia „este obligat ” sau „trebuie”. precum şi în linie colaterală. De exemplu.norma juridică este redactată sub forma unui singur articol sau alineat din cadrul unui act normativ în care este cuprins articolul sau alineatul respectiv . acţionând după propria apreciere.normele de stimulare se referă. de exemplu la atribuirea de decoraţii sau premii. 4.În raport cu normele juridice speciale sau cele de excepţie. Ele stabilesc capacitatea şi competenţa subiectelor de drept. b) Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni a unei fapte. b) norme juridice incomplete. Acestea sunt: . 13 . de exemplu sancţiunea. De regulă. oneris = sarcină) sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune. 135 din Regulamentul vamal. Există situaţii în care norma este incompletă pentru că urmează să apară o reglementare care să desăvârşească şi să completeze această normă. dreptul de recurs al părţilor în proces este o normă permisivă. la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă. după caracterul conduitei. până la al patrulea grad”. 5. aceste norme sunt de trimitere. atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei. De exemplu. respectiv ipoteza. „este oprit” etc. Aceste norme poartă denumirea de norme în alb. După modul cum sunt redactate se disting: a) norme juridice complete. 8. Acestea se deosebesc de normele juridice complete prin faptul că elementele structurii logico-juridice nu sunt cuprinse în totalitate într-un articol al unui act normativ sau în textul aceluiaşi act normativ ci în textul unui alt act normativ.

în cazul în care ulterior declaraţiei vamale. norma juridică trebuie să fie constituită astfel încât să nu conţină inadvertenţe logice. 6. denumită şi structură internă şi o structură tehnico – juridică. Cu titlu de exemplu de ipoteză se află în partea din conţinutul textului art. conduita prevăzută de normă este aplicabilă subiecţilor de drept. care se referă la modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ. Normele onerative şi prohibite poartă denumirea şi de norme imperative sau categorice. ipoteza 2. 14 . Norma juridică are o organizare logică. 71 din legea nr. prevăzuţi în ipoteza. deoarece nu admit nici o derogare (abatere) în realizarea lor.normele de recomandare sunt astfel cum o spune şi denumirea – prevederi neobligatorii. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu. indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept căreia îi aparţine. adresate unor organizaţii sociale autonome prin care sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită. împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită precum şi categoria subiecţilor la care se referă conţinutul dispoziţiei. sancţiunea Această componentă trihotomică (adică împărţită în trei elemente).dispoziţia c) urmările sau consecinţele care decurg din nerespectare conduitei prescrisă de norma de drept – sancţiunea 1. care se află în împrejurările sau întrunesc condiţiile ori au săvârşit faptele descrise în ipoteză.ipoteza b) conduita (comportamentul) care trebuie urmată în împrejurările sau condiţiile stabilite de textul normei de drept . iar normele permisive sunt denumite în ştiinţa juridică şi norme dispozitive. Varianta 1 Structura normei juridice Norma juridică are o structură logico-juridică. normele juridice mai pot fi clasificate în: a) norme materiale sau de conţinut b) norme procedurale sau de formă.. Altfel spus. După conţinutul lor. Ipoteza Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile. cunoscută şi sub denumirea de structură externă. Structura logico-juridică a normei cuprinde trei elemente: 1. schimbă utilizarea mărfii…” Conţinutul fragmentului de text invocat conţine: a) împrejurarea – care se referă la momentul schimbării utilizării mărfii şi anume ulterior declaraţiei vamale de import. corespunde concepţiei logice potrivit căreia orice regulă sau prescripţie pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme juridice trebuie să prevadă: a) împrejurările sau condiţiile în care unele subiecte de drept trebuie să aibă o anumită conduită (comportament) . 141/1997 privind Codul vamal al României care stabileşte ca „Importatorii sau beneficiarii importului de mărfuri destinate unei anumite utilizări. Structura logico – juridică Sub aspect logico-juridic. dispoziţia 3. în scopul înţelegerii sale în procesul aplicării în practică.

Dispoziţia Varianta 2 Structura normei juridice Norma juridică are o structură logico-juridică denumită şi structură internă şi o structură tehnico-juridică. După criteriul preciziei cu care sunt formulate distingem ipoteze determinate şi ipoteze nedeterminate sau subînţelese. dar lasă conţinutul faptic. ipotezele pot fi simple şi complexe. prevederile art. 1. tipică în raport cu care se aplică dispoziţia. legea prevede toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a primi pensie.b) faptul juridic – adică acţiunea de a schimba utilizarea iniţială – declarată în declaraţia vamală de import. 15 . Ipoteza determinată fixează cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei. împrejurarea sau fapta conţinută de art. Ipoteza relativ determinată sau subînţeleasă. cuprinde trei elemente: 1. b) Ipotezele complexe stabilesc o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei. de o parte din ea ori de unul sau mai multe bunuri din acea avere. ipoteza 2. De exemplu. în scopul înţelegerii dispoziţiilor sale în procesul transpunerii în practică. Structura logico-juridică Sub aspect logico-juridic. cu titlu oneros. A. 1. importul produselor compensatoare se efectuează cu. sancţiunea 1. o persoană poate dispune prin testament de întreaga sa avere. 305 din Regulamentul vamal precizează: „Dacă operaţiunea de perfecţionare pasivă are ca obiect repararea de mărfuri de export temporar. 184 din Codul vamal care stabilesc că „Faptele care constituie contravenţii la reglementările vamale. în principiu. încât să nu conţină inadvertenţe logice. care se referă la modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ. cunoscută şi sub denumirea de structură externă. concret la aprecierea subiectului de drept. în stabilirea dreptului la pensie (pentru limita de vârstă. împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică dispoziţia normei de drept. De exemplu. Structura logico-juridică. De exemplu. De exemplu. dispoziţia 3. 2. stabilesc prin regulamentul vamal aprobat de Guvern (dispoziţia)”. distingem ipoteze determinate şi ipoteze relativ determinate (subînţelese). procedura de constatare şi de sancţionare a acestora (ipoteza). art. Astfel. 2. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu. 887 din Codul civil roman. Ipoteza determinată stabileşte cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei. Ipoteza este acea parte a normei juridice care precizează condiţiile. După gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare. a) Ipotezele simple precizează o singură împrejurare. conform art. precum şi categoria subiectelor la care trimite conţinutul dispoziţiei. exonerarea parţială a taxelor vamale şi altor drepturi de import (dispoziţia)”. 156 din Regulamentul vamal: „În cazul modificării scopului avut în vedere la acordarea regimului vamal suspensiv …” reprezintă ipoteza normei. pentru invaliditate sau urmaş). într-un anumit cuantum. norma juridică urmează să fie constituită astfel. stabileşte împrejurările de aplicare a dispoziţiei. (ipoteza). După criteriul preciziei cu care sunt formulate. c) subiecţii de drept – importatorii sau beneficiarii de mărfuri destinate unei anumite utilizări determinate.

Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. cu ocazia aplicării. sau relativ determinată. modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative. structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia. urmând ca subiectele să aleagă una din ele. prevenirea încălcării normelor de drept în viitor şi îndreptarea celui vinovat. 99 din Codul vamal al României. atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei.148. se poate dispune arestarea unei persoane când s-a săvârşit o infracţiune pentru care se prevede prin lege o pedeapsă cu închisoarea mai mare de doi ani şi când lăsarea în libertate a autorului faptei prezintă un pericol pentru ordinea publică – art. Dispoziţia se referă la conduita ce trebuie urmată de către cei cărora li se adresează. infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) sau complexe (când prevăd mai multe situaţii prin cumularea cărora este posibilă aplicarea normei. stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere de la drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept vizate. 121 alin. bunăoară. Dispoziţia oferă răspuns la întrebarea: „ce trebuie să facă ori să nu facă” sau „ce este îndreptăţită să facă persoana aflată în ipoteza prevăzută de normă”. prin realizarea căreia norma devine aplicabilă. dacă este cazul. care trebuie să fie clară. se poate dispune prin testament (art. Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar din legi diferite. ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege. prevederi de sine stătătoare. distingem sancţiuni penale.174 din Codul penal. h din Codul de procedură penală). După gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare. la rândul său. 3. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă. statut etc. se dă în temeiul unor prevederi din Codul penal. Aşadar. de sine stătătoare. Exemplu de dispoziţie strict determinată: art. Codul de procedură penală. 16 . iar lipsa ei ar lăsa fără conţinut norma juridică. de o parte din ea ori de unul sau de anumite obiecte. de exemplu. lit. organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative. ipotezele pot fi simple (când precizează o singură modalitate. administrative.Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă) indică împrejurările de aplicare a normei. structura logică. hotărâre. deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată de subiectul de drept vizat de ipoteză. regulament. acordarea unui alt regim vamal sau unei alte destinaţii vamale”. articole. în conformitate cu ramurile de drept cărora le aparţin. 2. conform art. Sancţiunea constituie măsura luată împotriva voinţei aceluia care nesocoteşte dispoziţia normei juridice. De regulă. de pildă. etc. sau dimpotrivă un articol poate să cuprindă doar un element al structurii logico-juridice a normei. concret la aprecierea subiectului de drept.156 din Regulamentul vamal: „… titularul acestui regim este obligat să solicite biroului vamal în evidenţele căruia se află operaţiunea. 252 din Regulamentul vamal privind opţiunile titularului regimului de transformare sub control de stabilire a valorii în vamă pentru produsele transformate. cât şi în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii. concretă. Acest act normativ.887 din Codul civil) de întreaga avere. Structura tehnico-juridică a normei juridice Spre deosebire de structura logică. sau in cadrul acestor limite conduita dorită. legea de organizare a justiţiei. structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ. la redactarea ei. concisă. Un exemplu de dispoziţie este cea din art. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită. tipică. Ea este aplicată de organe special împuternicite şi urmăreşte restabilirea ordinii încălcate. civile. structuri. disciplinare. De pildă. O hotărâre judecătorească penală. Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice. B. este structurat pe capitole. 2. în principiu. După natura juridică a normei încălcate. În funcţie de modul cum este formulată şi dispoziţia poate fi strict determinată. dar lasă conţinutul faptic. Exemplu de dispoziţie relativ determinată cu variante: art. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine.(2) din Codul vamal al României ori art.

10). este avută în vedere în procesul elaborării şi aplicării normelor juridice. statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi a cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea nu există. în spaţiu şi asupra persoanelor Coordonatele principale ale acţiunii normei juridice sunt: timpul.Acţiunea normelor juridice în timp. la data când au fost săvârşite. acţiunea normei sau perioadă în care aceasta se află în vigoare. Codul civil român prevede ca „legea dispune numai pentru viitor”.1. Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea reglementează pentru viitor. în drept există un principiu potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”(Nemo censetur ignorare legem). pentru fapta comisă o pedeapsă mai blândă. Asemenea excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii şi altor acte normative sunt: a) legea penală mai favorabilă sau mai blândă b) legile interpretative c) când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor situaţii anterioare sau se stabileşte o dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui. înlocuită cu o lege nouă.11). dată prevăzută în textul legii în discuţie. ieşirea din vigoare a normei juridice. În legătură cu intrarea în vigoare a unei legi. 2. sub imperiul unei legi vechi. 14. şi nu se aplică faptelor care. 1. În aplicarea dreptului s-a statuat că norma juridică nu retroactivează şi nu ultraactivează ceea ce înseamnă că norma juridică nu-şi extinde acţiunea nici înainte de intrarea în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. intrarea în vigoare sau momentul intrării în vigoare a normei juridice. să i se aplice. Momentul intrării în vigoare este data publicării normei în Monitorul Oficial. evident. În cazul în care legea nouă este mai favorabilă (blândă) se va aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. De la această regulă există şi excepţia potrivit cărei momentul intrării în vigoare poate fi şi ulterior publicării normei juridice în Monitorul Oficial (Ex: art. Codul penal prevede ca „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” (art. a) Principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile (art. 13. 2. Fiecare din aceste coordonate. Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare este determinată de necesitatea acordării unui interval de timp pentru cunoaşterea legii de către cetăţeni. Acţiunea normei juridice Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de principii ferme care stipulează perioada în care norma este activă. sau. de dezordine. Principiul neretroactivităţii se referă la faptul că o lege când intră în vigoare are drept scop de a reglementa viitorul adică se aplică numai faptele petrecute după intrarea ei în vigoare. Codul penal român) conţine o concepţie umanitară. 17 . A. 191 din Codul vamal care stabileşte că „Prezentul cod intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României”). Din acest motiv este general admisă prezumţia absolută a cunoaşterii legii. ea n-are putere retroactivă (art. dintre cele două reglementări. Acţiunea normei juridice în timp Acţiunea normei juridice în timp presupune examinarea următoarelor trei aspecte: 1. adică perioada în care aceasta se află în vigoare. 2. din momentul publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară publicării. 15. persoana. În acelaşi sens. totuşi admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii. nu erau prevăzute ca infracţiuni (art. În cazul în care ar fi admisă necunoaşterea legii.1). 3. s-ar ajunge la o stare de vădită instabilitate juridică şi. Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice determină. Conform acestui principiu. în anumite cazuri pentru pregătirea condiţiilor necesare punerii ei în aplicare. care permite ca persoana ce a comis infracţiunea în trecut. fiind aplicabilă conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare. spaţiul. aceea care stabileşte.

12. Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii legii În general legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată.b) Legea interpretativă retroactivează în sensul că aceasta intră în vigoare o dată cu legea pe care o clarifică. legile adoptate pot dispune numai pentru viitor (art. 2.abrogarea directă. Normele juridice a căror acţiune este precis stabilită în timp se numesc temporare iar când acest caracter se raportează la o dată fixă. unele acte normative ultraactivează. de la aceasta fac excepţie reglementările temporare (legile temporare) a căror durată de aplicare este de la început limitată la o perioadă de timp prestabilită. În acest caz este vorba de actele normative care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale. fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre specială în acest scop. ci doar explică sensul unor prevederi ori clarifică aria de aplicare a legii interpretate. deşi aplicate. Legea interpretată este anterioară legii interpretative. Sunt cunoscute trei modalităţi prin care o normă juridică iese din vigoare: a) ajungerea la termen b) desuetudinea c) abrogarea a) Ajungerea la termen rezultă din însuşi textul actului normativ. 188 din Codul vamal care stabileşte ca „operaţiunile vamale iniţiate sub regimul prevăzut de reglementările vamale anterioare intrării în vigoare a prezentului cod se finalizează potrivit acelor reglementări”. Ex: HG 631/13. în ipoteza în care. aceasta din urmă făcând corp comun cu prima aplicându-se sub forma unui act normativ unitar. atunci când noul act normativ prevede în mod expres şi direct ceea ce abrogă respectiv un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor normative 18 .1 din Constituţia României). b) legile temporare sau cu termen. autoritatea vamală trebuie să restituie taxele vamale încasate.2000. această excepţie este practic inaplicabilă înrucât potrivit Constituţiei. de faptul că stările de lucruri ce au determinat necesitatea adoptării acestor acte normative au încetat să mai existe. se realizează în două variante şi anume: . în anul 2001. c) legile (mai favorabile) care nu incriminau sau care dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele fapte. urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. 15 alin.07. acestea poartă denumirea de norme cu termen. ulterior. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor). ar prezenta documentele prevăzute. fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. care se aplică faptelor petrecute sau care au rămas nesoluţionate cât aceste acte normative au fost în vigoare. 13 din Codul penal şi art.2 Ultraactivitatea normei juridice În anumite cazuri. 3. chiar dacă între timp a fost elaborată o lege care incriminează sau sancţionează mai sever faptele în cauză (art. c) În ceea ce priveşte retroactivitatea legii atunci când actul normativ prevede în mod expres această posibilitate. adică ele supravieţuiesc prin efectele sale pe care le produc şi după data ieşirii lor din vigoare. Abrogarea expresă. Abrogarea poate fi expresă ori tacită. sunt prevăzute de noile acte normative. 2 din Legea nr.2000 prin care se acordă exceptarea temporară (până la 31. c) Abrogarea este modul clasic prin acare normele juridice ies din vigoare. alin. se aplică acelora care le-au săvârşit sub autoritatea vechii legi dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau. de schimbările social-economice care au avut loc în societate. în dreptul român. 49. Desuetudinea ca modalitate de încetare a acţiunii unei legi apare în lipsa utilizării formei de scoatere din vigoare prin abrogare. ale căror situaţii de aplicare. nu au fost executate. astfel recunoscându-se efectul hotărârii chiar după ieşirea acesteia din vigoare. Legea interpretativă nu creează reguli noi în raport cu legea pe care o interpretează. Reglementările temporare ies din vigoare prin ajungerea la termen.2000) pentru importul unui contingent tarifar de 500000 pui de găină de o zi. dacă la vămuire se prezenta licenţa de import eliberată de Ministerul Industriilor şi Comerţului. b) O altă modalitate de încetare sau ieşire din vigoare a unui act normativ este căderea în desuetudine. astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici nu mai poate fi susţinută. durată ori dată până la care mai acţionează.12. Ex: art. nu a solicitat această facilitate iar vămuirea s-a efectuat până la data de 31. În acest sens sunt: a) legile anterioare. În cazul în care importatorul din eroare.

întrucât a venit o nouă reglementare. 2. precum şi subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală. Actele normative ale autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială respectiv – judeţ. Inviolabilitatea se extinde şi asupra mijloacelor de transport aparţinând personalului diplomatic şi asupra corespondenţei acestuia. în mod deosebit de necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor dintre state. oraş. 1. municipiu. astfel: 1. Este o formă. Potrivit principiului de drept internaţional a egalităţii depline a statelor. normele juridice se aplică asupra cetăţenilor acelui stat. evident inferioară abrogării exprese. organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. În noţiunea de teritoriu în sens juridic sunt cuprinse: o suprafaţă terestră. atunci când noul act normativ se limitează să prevadă că se abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale. Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când noul act normativ nu constituie nici o prevedere expresă de abrogare. excepţii de neaplicare a normelor juridice ale unui stat înlăuntrul graniţelor sale asupra unor categorii de persoane care se află pe teritoriul său. Acţiunea normei juridice în spaţiu Norma juridică acţionează asupra teritoriului unui stat. se consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor În temeiul principiului suveranităţii statului. dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi se deosebeşte atât de mult de reglementările vechi încât acestea din urmă nu se mai pot aplica şi deci. sunt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile. pe întreg teritoriul statului. în România. Excepţiile la care am făcut referire pot fi clasificate în două categorii.abrogarea indirectă.. ci îi îngustează sau restrânge sfera de aplicare. Astfel. De la principiul teritorialităţii există o serie de excepţii. Obligativitatea legii pentru toate persoanele fizice şi juridice din conţinutul principiului teritorialităţii legii. legile şi celelalte acte normative. Principalele cazuri de neaplicare a normelor juridice ale unui stat asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său sunt: a) imunitate diplomatică b) statutul juridic al consulilor c) regimul juridic al unor categorii de străini a) imunitatea diplomatică. instituţiile. fără însă a indica actul sau articolele respective. o abatere sau o excepţie de la reglementare existentă pe care însă nu o abrogă. B. determinate. fie asupra unor cetăţeni străini. Abrogarea şi derogarea Derogarea reprezintă acea reglementare diferită. excepţii de aplicare a legii statului respectiv dincolo de graniţele sale teritoriale fie asupra propriilor cetăţeni. întrucât înlătură orice posibilitate de confuzii şi neînţelegeri privind scoaterea din vigoare a reglementărilor precedente. asupra cetăţenilor străini şi apatrizilor care se află pe teritoriul statului respectiv. În situaţia în care o persoană cu statut diplomatic săvârşeşte infracţiuni ori nesocoteşte legile statului de 19 . excepţiile de la principiul teritorialitate legii pot fi aplicate dacă se respectă voinţa suverană a statelor respective. aceasta din urmă fiind preferabilă. în principiu. comună. În baza acestui principiu. civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. marea teritorială. Acţiunea normei juridice în spaţiu este condiţionată de componenta teritorială a organului de stat emitent. apele interioare. încadrându-se în limitele acestui teritoriu. presupune inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici şi inviolabilitatea clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică. legile şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează.

religie.regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. aceasta poate fi declarată „persoana non grata” şi are statut acreditat ori expulzarea. dacă este cazul. ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. b) cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi în străinătate ori în afara teritoriului statului ale cărui legi au obligaţia să le respecte. 2. anumite drepturi. exceptarea de la jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă privind infracţiunile de serviciu etc. personalului instituţiei vamale. care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. aplicarea şi interpretarea corectă a acesteia. Se menţionează că nu toate legile şi celelalte şi celelalte acte normative privesc automat pe toţi cetăţenii. Referitor la acţiunea normelor juridice asupra persoanelor se subliniază că. avere. în domeniul relaţiilor internaţionale.regimul special potrivit căruia străinilor se acordă alte drepturi decât cele prevăzute pentru proprii cetăţeni. angajarea răspunderii juridice se vor realiza potrivit legilor statului căruia îi aparţine persoana în cauză.reşedinţă. Codul civil român prevede ca legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc cetăţenii români. Codul penal român statuează ca „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării. Determinarea categoriilor de personal asupra cărora acţionează actul normativ prezintă o deosebită importanţă în realizarea normei juridice. Situaţiile când legea unui stat se aplică dincolo de graniţele sale teritoriale asupra cetăţenilor români sau străini se referă la: a) cetăţenii români aflaţi în străinătate. drepturile civile.5. de exemplu. Pentru a asigura aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice la multitudinea de situaţii sau cazuri concrete ce intră sub incidenţa acestora. militarilor. limbă. naţionalitate. sex. referindu-se la situaţii ipotetice. 4 Interpretarea normelor juridice A. În România cetăţenii străini şi apatrizii (persoanele fără cetăţenie) au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (cu excepţia drepturilor politice). codul penal prevede că dispoziţiile acestuia se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român. origine etnică. se cunosc trei regimuri juridice: . aceştia se bucură de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de legea română.2 din Codul penal)”.regimul naţional. Necesitatea interpretării Normele juridice au un caracter general şi impersonal şi formează un model general de conduită. in ţara noastră. excepţie făcând numai acele obligaţii care sunt incompatibile cu absenţa din ţară. precum şi orice alte drepturi recunoscute prin lege sau prin acorduri internaţionale la care România este parte. . contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român. prin care se înţelege acordarea străinilor a drepturilor civile de care se bucură cetăţenii statului respectiv. De asemenea. apartenenţă politică. Există acte normative care prin conţinutul reglementărilor lor se adresează unor categorii distincte de persoane ca. chiar dacă aceştia îşi au reşedinţa în străinătate. c) Referitor la situaţia străinilor. când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. este necesară clarificarea exactă a înţelesului normelor. origine socială. Curs nr. (art. De exemplu. Argumentele principale care impun clarificarea înţelesului normelor şi necesitatea interpretării în procesul de aplicare la situaţiile concrete sunt: 20 . . Soluţionarea cazului şi. potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui alt stat aflaţi pe teritoriul său. legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal faţă de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă. cum ar fi. alin. unele drepturi prevăzute în tratatele internaţionale sau legile naţionale. ce exemplu cadrelor didactice. b) reprezentanţii consulari ai statelor străine se bucură pe bază de reciprocitate de o serie de drepturi cum ar fi: scutiri de impozite şi taxe.

necesitatea dezvoltării conţinutului real al normei şi a sferei situaţiilor avute în vedere de legiuitor cu ocazia redactării normei. cât şi interpretarea dreptului cutumiar (nescris) şi a practicii judiciare. pentru organul de interpretare. În perioada de timp cât norma este în vigoare pot să apară fapte sau situaţii noi. a sferei de aplicare. Existenţa unor impedimente de aplicare legate de exprimarea normei juridice. regulamente). atunci când elaborează normele. se exprimă concis. inclusiv semnele de punctuaţie. noţiunea de interpretare a dreptului – utilizată pentru a acoperi atât interpretarea normelor juridice scrise (legi. de aici rezultă. a momentului intrării ei în vigoare. care nu puteau fi prevăzute în momentul elaborării acesteia. interpretarea neoficială sau doctrinară 21 . în vederea realizării lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului. se impune elaborarea de noi norme. Interpretarea normei juridice se face în scopul înţelegerii exacte a conţinutului ei. care trebuie aplicate în contextul legislativ existent prin coroborare cu alte acte normative şi stabilirea interrelaţiilor care în mod necesar se impun. care poate conţine: . precum şi semnificaţia juridică a cuvintelor faţă de limbajul comun. în timp şi asupra persoanelor. 1.termeni cu caracter imprecis . hotărâri ale guvernului. Necesitatea interpretării se impune datorită unor aspecte legate de redactarea gramaticală în scopul de a clarifica sensul (semantica) şi funcţiile cuvintelor (morfo – sintactice) în textul normei. În acest sens. Toate aceste obiective ale interpretării au ca finalitate aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării. Învechirea unor norme juridice raportate la noile realităţi în care trebuie aplicate. Noţiunea de interpretare şi definiţia interpretării normelor juridice În ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept. În această situaţie. 5.descrierea sau formularea incompletă a trăsăturilor unor fapte prevăzute de norma juridică 6. 3. 4. ale legalităţii şi echităţii. 2. în redactarea normelor. B. 3. a identificării scopului urmărit de legiuitor în momentul elaborării normei respective. C. se poate spune că interpretarea normelor juridice constituie operaţiunea logico – raţională prin care se urmăreşte cunoaşterea deplină şi exactă a conţinutului oral al normelor juridice. a raportului cu alte norme. noţiunea de interpretare a legii – utilizată în sens restrictiv şi în raport numai cu legea ca principal izvor de drept. în redarea aplicării în mod corect şi unitar faţă de toate persoanele şi situaţiile ce intră sub incidenţa normelor interpretate. Formele şi forţa juridică a interpretării normelor juridice În funcţie de autoritatea competentă care efectuează interpretarea (denumită şi subiectul interpretării) şi de forţa juridică a interpretării. concentrând la maximum conţinutul acestora. interpretarea oficială 2. sunt folosite mai multe noţiuni şi anume: 1. Legiuitorul. toate situaţiile sau cazurile concrete care pot intra sub incidenţa acestora. 2. noţiunea de interpretare a normelor juridice care se referă la interpretarea legii şi a dreptului în general.Legiuitorul nu poate avea în vedere. deosebim: 1. cauzând astfel restrângerea sferei de acţiune a legii în spaţiu.

În cazul primei forme. dimpotrivă. cu alte cuvinte. clarificare care. dat în temeiul unei norme juridice al cărui conţinut a putut fi dezvăluit în urma unui efort mai mult sau mai puţin complex de interpretare.obligativitatea ei numai în şi pentru situaţia soluţionată . de la o autoritate de stat care are în competenţa sa realizarea sau aplicarea normelor juridice şi are forţă juridică obligatorie.executiv sau judecătoresc. se face în vederea aplicării lor în cazuri concrete. interpretarea logică (raţională) 3. Interpretarea gramaticală presupune analiza textului normei sub aspect sintactic şi morfologic. cu caracter general. În cadrul interpretării cauzale. folosirea într-un text a conjuncţiilor „sau” „şi” poate duce la înţelesuri diferite. Interpretarea cauzală se caracterizează prin: . legată de soluţionarea. interpretarea teleologică 1. Cele mai cunoscute metode de interpretare sunt: 1. interpretarea sistematică 4. nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente a unei cauze concrete. Dacă această interpretare îmbracă forma unor norme obligatorii. Există o deosebire principală între interpretarea generală şi cea cauzală. Interpretarea neoficială (facultativă ori doctrinară) Această formă a interpretării nu are caracter obligatoriu. În situaţia interpretării cauzale. 22 . intr-un litigiu judiciar. ea se bucură numai de o autoritate ştiinţifică şi nu juridică. De aceea. interpretarea istorică 5. a căror respectare sau aplicare să fie garantate de stat. Atunci când interpretarea generală provine de la autoritatea care a emis norma interpretată. D. nu se concretizează în conţinutul unor acte juridice. interpretarea este doar un mijloc pentru soluţionarea unei cauze concrete. ea poate servi şi ajuta acest proces. 2. Ea reprezintă opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. un loc distinct revine interpretării judiciare sau jurisdicţionale. cel mai adesea. forma de interpretare este cea autentică.1. Interpretarea oficială provine. de regulă. Valoarea acestei interpretări este în funcţie de puterea argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină. Această metodă trebuie folosită mai ales când textul normei este discutabil sub unul sau altul din cele două aspecte menţionate De exemplu. aici nu avem de fapt un act de interpretare. interpretarea gramaticală 2. O altă formă a interpretării oficiale este interpretarea cauzală şi are loc în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete. ci un act juridic de aplicare. Metodele de interpretare a normelor juridice Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru clarificarea conţinutului normelor juridice. prin emiterea unei hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru. interpretarea capătă o valoare de sine stătătoare şi este făcută cu scopul de a lămuri sensul normei. pentru că cea dintâi are un caracter alternativ în comparaţie cu cel cumulativ determinat de conjuncţia „şi”. a unui caz concret. Interpretarea cauzală poate fi făcută de organele de stat cu caracter legislativ. Interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a normelor juridice.aplicarea limitată la un raport juridic determinat . poartă denumirea de interpretare generală.nu are forţă obligatorie pentru alte autorităţi ale statului ori pentru situaţii similare şi nici pentru aceeaşi autoritate intr-o împrejurare identică.

Frecvenţa sporită în utilizarea acestei metode de interpretare. trebuie avute în vedere următoarele reguli: . b) unde legea nu distinge.). prevăzute şi sancţionate de articolul citat. . 1 litera f) din Regulamentul vamal stabileşte că „nedepunerea de către transportator la biroul vamal de plecare a declaraţiei vamale de tranzit ori neprezentarea de către transportator a evidenţelor şi informaţiilor cerute de reglementările vamale privind bunurile aflate în tranzit” constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100000 la 500000. În astfel de situaţii. b) termenii care au un înţeles deosebit în limbajul juridic faţă de sensul sau înţelesul pe care îl au aceiaşi termeni în limbajul comun (ex: art. fiind utilizaţi cu acelaşi sens în textul actelor normative. ascendent. cu alte cuvinte aceiaşi termeni utilizaţi în textul unor acte normative cât şi în limbajul comun au acelaşi înţeles sau semnificaţie (ex: soţ. Alături de regulile de interpretare menţionate. Metoda interpretării gramaticale este utilizată şi în clarificarea terminologiei juridice folosite. 3 litera j) din Codul vamal comparativ cu acelaşi termen şi semnificaţia lui în normele Codului civil roman. . nu într-un sens care să o înlăture de la aplicare (ex: art. Un exemplu de text al cărui înţeles are caracterul cumulativ este art. 121 din Regulamentul vamal.în conţinutul lingvistic al aceluiaşi act normativ sau al aceleiaşi norme. şi anume: 23 . în legătură cu care se disting trei categorii de noţiuni sau termeni. 2.cuvintele care au în mod evident o semnificaţie juridică aparte faţă de limbajul comun trebuie interpretate în lumina acestei semnificaţii . în sensul că poate avea un efect. cugetare enunţată într-o formă concisă. c) o normă trebuie interpretată într-un sens care să permită aplicarea ei.nu trebuie să se acorde unor termeni utilizaţi în textul normelor juridice un sens juridic particular. nici interpretul nu trebuie să distingă. Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu al unor termeni. a condus la cristalizarea unor reguli de interpretare logică. reguli exprimate în adagii precum şi stabilirea unor argumente de interpretare logică. 384 alin.semnificaţia juridică deosebită pe care o are un termen într-o ramură de drept sau chiar într-un act normativ trebuie interpretată într-o strânsă legătură cu semnificaţia pe care o poate avea acelaşi termen în alte ramuri ale dreptului sau în alt act normativ (ex: termenul de bunuri utilizat în art. dacă aceasta nu se impune. sentinţă. art. memorabilă). cu referire la obligaţia declarării şi prezentării bunurilor pe care persoanele fizice le scot sau le introduc în ţară. copil minor. şi anume: a) termenii sau noţiunile care au înţelesul propriu limbajului comun. Din analiza gramaticală a textului se constată cele două modalităţi alternative de săvârşire a contravenţiei. x – decizie vamală) c) termenii care au înţeles sau semnificaţie care diferă de la o ramură de drept la alta sau de la un act normativ la alt act normativ. descendent etc. interpretarea logică presupune şi utilizarea unor argumente de interpretare. cuvintele asemănătoare nu trebuie să primească semnificaţii diferite fără raţiuni întemeiate (ex: Adagiu – maximă. Metoda interpretării logice (raţionale) Interpretarea logică constă în aplicarea regulilor logicii formale şi a sistemului de argumente pe care se sprijină interpretul în vederea desluşirii şi înţelegerii unei norme juridice.Astfel. Dintre cele mai utilizate reguli de interpretare logică se disting: a) concepţiile sunt de strictă interpretare şi se aplică numai în cazurile prevăzute de lege. 78 din Codul civil care prevede: „Când o lege este primitoare de două înţelesuri ea se interpretează. încă de la romani. aforism. iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”). 3 lit.

de referire şi în alb. Interpretarea sistematică ne ajută şi a clarifica dacă o lege este generală sau specială. c) argumentul „a majori ad minus” – cine poate mai mult poate şi mai puţin – este considerat ca particularizare a argumentului „ a fortiori raţionae”. interzicând mai puţin. ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. iar a treia nu există. respectiv a izvoarelor dreptului şi a actului normativ din care face parte.a) argumentul „a contrario” vizează tipul judecăţilor contradictorii. interzice şi mai mult. legea specială se aplică cu precădere. 5. Acest tip de raţionament se bazează pe legea terţului exclus în cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor contradictorii (noţiuni care se neagă una pe alta) una este adevărată. b) argumentul „ad absurdum”. Această metodă este necesară în stabilirea locului normei de drept interpretată în sistemul dreptului. Acest argument are o importanţă deosebită în interpretarea normelor de drept privat. potrivit căruia adevărul tezei de demonstrat se stabileşte prin infirmarea tezei pe care o contrazice (aşa-numita reducere la absurd). normele speciale din partea specială a Codului penal nu pot fi aplicate izolat în raport cu normele şi principiile din partea generală a Codului penal sau normele unei ramuri de drept nu pot fi aplicate fără a se avea în vedere normele constituţionale. Interpretarea sistematică Această metodă este utilizată la clarificarea înţelesului unei norme juridice prin coroborarea acesteia cu alte dispoziţii din cuprinsul aceluiaşi act normativ. dar şi a altor norme de drept.ca mijloc prin care se lărgeşte sfera de aplicare a unei norme prin includerea unor ipoteze de felul celei conţinute iniţial în textul normei şi care nu au putut fi prevăzute la elaborarea normei interpretate . În acest fel. astfel cum s-a mai arătat. care nu pot fi ambele nici adevărate. De exemplu. ştiut fiind faptul că în raport cu legea generală. Acest argument justifică aplicarea. Interpretarea istorică Constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice. nu constituie o simplă însumare de norme. întrucât susţinerea unui alt punct de vedere ar duce la o soluţie absurdă. recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice. Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare decurge din legătura indisolubilă. nici false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. 24 . care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopului urmărit de acest act. Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete. cealaltă falsă. adică a normelor de trimitere. care îşi capătă conţinutul deplin numai prin adăugirea realizată pe calea interpretării. 3. f) argumentul „a pari” are la bază raţionamentul după care situaţiile identice reclamă soluţii identice (ubi cadem est raţio. Este folosit în două variante: .sub forma raţionamentului de felul „cine poate mai mult poate şi mai puţin”. nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme. d) argumentul „a minori ad majus” însoţeşte argumentul „a majori ad minus” şi admite ca legea. extinderea aplicării unei anumite norme la un caz nereglementat expres. social – politice. cadem soluţia esset deber). e) argumentul „a fortiori raţionae” (cu atât mai mult) serveşte pentru a demonstra că raţiunea aplicării unei norme este mai puternică într-o altă situaţie decât cea precizată în norma respectivă. Prin utilizarea argumentului reducerii la absurd se evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura admisibilă. întrucât raţiunile avute în vedere la elaborarea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. cu norme juridice din aceeaşi ramură de drept sau cu texte de lege ale unor ramuri de drept diferite. sistematică dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat care.

a scopului sau finalitatea acestuia.Aplicarea metodei istorice reclamă studiul izvoarelor de documentare. Curs nr. pot fi diferite de cele iniţiale. Totodată. a lucrărilor ştiinţifice. de multe ori. Ex:comparativ cu vechiul context legislativ. unde între alţi termeni utilizaţi. 5 25 . metoda istorică are în vedere şi noile condiţii în care se aplică legea. a materialelor pregătitoare ale adoptării actului normativ. Interpretarea teleologică (sau după scop) Aceasta urmăreşte găsirea sensului actului normativ. este şi acela de „obştesc” de felul autoritate obştească. în preambul.a. 6.m. condiţii care. Uneori informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării unui act normativ sunt descrise chiar în partea introductivă a actului normativ. s. presei. denumim „obştesc” autoritatea obştească care în urma interpretării va avea semnificaţia de „public”. a expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului. referitoare la actul normativ în cauză.d.

Această situaţie este întâlnită frecvent în cazul textelor clare. Analogia cunoaşte două forme: analogia legii şi analogia dreptului.51 di Constituţie prevede ca „Respectarea Constituţiei. c) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod restrictiv. deoarece la o analiză aprofundată. abuzul de drept şi frauda la lege. se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul care textele legale conţin enumerări limitative. Analogia legii reprezintă procedeul prin care. se apelează la principiile generale ale dreptului. precis redactate. pentru că o parte din aceştia pot fi minori sau incapabili. în sensul că nu toţi copii au această obligaţie. din formularea normei juridice. De exemplu. în analogia legii lipseşte însuşi textul. mai largă decât rezultă din modul de redactare a textului actului normativ. b) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv. în realitate. mai restrâns. Astfel. instituie prezumţii legale. întrucât în materia infracţiunilor nu se poate atribui caracter infracţional unor fapte prin analogie. încât să se evite încălcarea legii şi arbitrariul. creaţie care se fundamentează pe principiile şi valorile juridice şi subzistă ca soluţie excepţională şi repetabilă. fiecare cetăţean fiind obligat să respecte toate actele normative. Folosirea analogiei se face cu titlu excepţional. Suntem deci în faţa unei interpretări laterale (ad literam). În general. soluţia dată are putere juridică numai în situaţia respectiv şi exclusiv asupra părţilor implicate. textul trebuie interpretat „ad literam”. Analogia dreptului este un procedeu de soluţionare a unei situaţii pentru care. Pentru depăşirea lacunelor legislative s-a creat instituţia analogiei. conţin excepţii. Analogia legii este interzisă în dreptul penel. în lipsa oricărui text de lege. „copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”. se utilizează acea normă care priveşte un caz asemănător. De aceea. ca probleme conexe. se ajunge la conţinutul real al textului. nu pot fi invocate argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor. indisolubil legate de relaţia dintre spiritul şi litera legii întrucât în procesul interpretării pot apărea unele derapaje sau ilegalităţi flagrante. rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă în mod aparent. Analogia legii şi îndeosebi analogia dreptului trebuie astfel folosite. Norma creată prin deducţie de către organul de stat care o şi aplică nu dobândeşte în actul de soluţionare calitatea de izvor de drept. Spiritul şi litera legii. nefiind motive de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză. Dacă în interpretarea extensivă există un text normativ de bază care se extinde şi la cazurile nereglementate. Fără îndoială că termenul de lege trebuie interpretat aici în mod extensiv. ea este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a celui care aplică dreptul. ori care conţin enumerări limitative. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. cazul art.Rezultatele interpretării normei juridice În urma interpretării normelor juridice se poate ajunge la trei soluţii: a) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică. în urma interpretării restrictive a textului de lege care se referă la faptul că . De exemplu. Abuzul de drept şi frauda de lege În literatura juridică se tratează cu multă seriozitate şi în mod îndreptăţit problematica interpretării normelor juridice. Analogia Există cazuri in care legiuitorul poate omite să reglementeze unele situaţii care apar în practică şi care îşi cer totuşi rezolvarea prin aplicarea dreptului. deoarece în procesul interpretării se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor la care se referă este. libertăţilor şi intereselor legitime. atunci când lipseşte norma care să reglementeze cazul dat.21 din Constituţia României se prevede ca „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor. 26 . a libertăţilor şi a intereselor legitime”. în baza căreia situaţiile ivite în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă conform acelor norme în vigoare care reglementează cauze asemănătoare cu aceea dedusă soluţionării. de exemplu art.

intentarea unor procese în justiţie cu scopul evident de a şicana persoana reclamată constituie o exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber la justiţie. vătămătoare pentru una sau mai multe persoane. a ocoli anumite consecinţe legale care nu convin. Aşa de exemplu.Abuzul de drept Suntem în faţa unui abuz de drept atunci când drepturile şi competenţele conferite de normele juridice cetăţenilor.246 CP. în materie contractuală. În acest caz părţile încheie două contracte: unul public. care nu poate îngrădit de nici o lege. Frauda la lege constă într-o manevră ilegitimă făcută în scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt în mod normal aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese. aparent.). exigenţele statului de drept”. principiile dreptului. Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetăţeni poate consta în spiritul de şicană şi de răzbunare. simulaţia preţului constituie o fraudă la lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale. nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane constituie un abuz în exercitarea competenţelor legale. o infracţiune (art. În cazul abuzului de drept litera legii este folosită în mod ilegitim. denumit şi contract simulat. astfel. ca o pavăză şi instrument în scopul producerii unor consecinţe nedrepte. Astfel.54 din Constituţie în conformitate cu care „cetăţenii români. fiind încălcate. sau conduita unui funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. urmărindu-se ca taxarea fiscală să se facă asupra preţului mai mic. astfel. sau de a profita de reglementările juridice mai favorabile. organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt exercitate cu bună credinţă. fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. cu ştiinţă. încălcându-se. denumit contraînscris. cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă. de exemplu. finalităţile normelor juridice. intenţia legiuitorului. în care este indicat preţul real. intenţionat premeditat. spiritul legii. 27 . prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii în care este indicat un preţ mai mic şi altul secret. cerinţele prevăzute de art. prin diverse artificii nepermise de lege.

drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor de drept. Raportul juridic este definit. întrucât acesta. pentru formarea unui raport juridic este necesară apariţia ori producerea unor împrejurări prevăzute în ipoteza normelor juridice. se poate defini raportul juridic ca fiind un raport social reglementat prin norme juridice în care subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii ce pot fi realizate. drepturile şi obligaţiilor lor condiţiile şi faptele ce trebuiesc îndeplinite ca premise a aplicării normei juridice la un raport juridic concret. 6 RAPORTUL JURIDIC I Noţiuni introductive. Norma juridică Apariţia sau naşterea unui raport juridic este condiţionată de preexistenţa unei norme juridice care îl prevede. prin forţa de constrângere a statului. Naşterea. prin raport. evenimente 28 . obiecte.Curs nr.faptele juridice A. adică să se afle sub incidenţa ei. Aceste raporturi sau legături. adică un model de conduită ce trebuie urmat de subiecţii raportului social. Aceste împrejurări. modificarea sau stingerea acestor raporturi se pot realiza în conformitate cu un model general de comportament prestabilit printr-o normă socială. aceasta devine o normă juridică. poartă denumirea de fapte juridice. În măsura în care o normă socială este instituită sau recunoscută de stat. persoane fizice sau juridice. în prezenţa cărora ia naştere raportul juridic. B. Faptele juridice Simpla existenţă a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui raport juridic. la nevoie. Raportul juridic este însă şi o relaţie socială concretă ce intervine între două sau mai multe persoane reglementată de o normă juridică. succint ca fiind un raport social reglementat de o normă juridică. Raportul social reglementat de o normă juridică este un raport juridic. În sensul celor prezentate. Aceste raporturi nu se pot realiza în mod haotic sau discreţionar. prima condiţie pentru ca un raport social să poată fi considerat un raport juridic este ca acel rapotr social să formeze sau să constituie obiectul de reglementare al unei norme juridice. În funcţie de caracterul lor voliţional sau nu faptele juridice se clasifică în două mari categorii: 1. În marea majoritate a cazurilor. denumite raporturi. În viaţa socială.norma juridică . ia naştere. se modifică sau se stinge numai în conformitate cu modelul de conduită stabilit prin norma juridică. noţiuni pe care gândirea omenească le poate constata şi stabili. se înţelege acea legătură între două sau mai multe persoane. Definiţie În general. fenomene. În cadrul normei juridice sunt prevăzute calitatea subiectelor participante la raportul juridic. adică raportul juridic. II Condiţiile sau premisele naşterii raportului juridic Premisele naşterii unui raport juridic sunt: . se pot realiza numai în cadrul unor legături care se stabilesc în mod necesar. sunt raporturi sociale întrucât ele se stabilesc între oameni ca membri ai unei societăţi determinate. Astfel.

Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic În cele mai frecvente cazuri. Pentru a deveni subiecte ale raportului juridic oamenii trebuie să aibă capacitate juridică.titulare de drepturi şi obligaţii reciproce sau corelative. ca fapt juridic. simplu. producerea unor calamităţi naturale. Pentru a nu se crea confuzie. se precizează că actul juridic care cuprinde reguli generale de conduită este denumit act juridic normativ. a) Capacitatea juridică generală constă în posibilitatea generală a persoanelor de a avea drepturi şi obligaţii obişnuite. ca persoane fizice.numai titulare de drepturi . Actele juridice individuale sunt cele mai importante şi frecvente izvoare ale raportului juridic.obiectul raportului juridic. oamenii. etc. ridicarea unei construcţii. Din categoria faptelor juridice. pe care le poate avea orice cetăţean. III Elementele raportului juridic Structural.conţinutul raportului juridic format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor . acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt ţinute acestea. raporturile juridice presupun trei elemente: .numai titulare de obligaţii . ca subiecte colective de drept. Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. iar actul juridic. pot fi: a) săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice. adică părţile între care se încheie un raport juridic . Capacitatea juridică poate fi generală şi specială. pot participa mai multe persoane la încheierea unui raport juridic. 2. acţiuni 1. Capacitatea juridică este stabilită prin lege. Acţiunile pot fi licite sau ilicite. respectiv conduita părţilor. 29 . moartea. sunt subiecte ale raportului juridic. Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului cum sunt: naşterea. A. 1.). dar. Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual. De regulă raportul juridic se încheie între două persoane. Acţiunile la rândul lor. de multe ori. este numit. în literatura de specialitate se consideră că mai există încă o premisă şi anume existenţa unor persoane care au capacitatea cerută de lege pentru a deveni subiecte ale raportului juridic. ca premise ale raportului juridic. În cadrul aceluiaşi raport juridic. care conduc la naşterea. Subiectele raportului juridic Subiectele raportului juridic sunt participante la acest raport care sunt titulari de drepturi şi obligaţii juridice. etc. subiectele pot fi: . priviţi individual. modificarea sau stingerea unui raport juridic.2. ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale subiecţilor. Acţiunile umane. În afara normei juridice şi a faptelor juridice. Acţiunile sau faptele voluntare sunt cele care iau naştere prin manifestare de voinţă a omului (încheierea unui contract. fie organizaţi în diverse grupuri. act juridic sau act juridic individual. o însemnătate deosebită o au actele juridice adică acele acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.subiectele. Actele juridice normative sunt izvoare ale dreptului. b) săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

acestea se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative. Acestora le corespunde obligaţia tuturor de a nu face nimic de natură a împiedica pe titularul 30 . etc. în acest caz. Un exemplu în acest sens îl constituie capacitatea specială a deputatului.persoana pusă sub interdicţie. prezumându-se că acesta nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ. Acestea. Conţinutul raportului juridic Conţinutul raportului juridic este format din drepturi subiective şi din obligaţii aparţinând subiectelor participante la aceste raporturi. îndeosebi în raporturile juridice de drept internaţional public şi de drept constituţional. asociaţiile şi fundaţiile. Dreptul subiectiv este puterea subiectului unui raport juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anume comportare. în principal. b) Organele de stat. De regulă. regiile autonome. o anumită prestaţie. Subiectele colective ale raportului juridic Subiecte ale raportului juridic pot fi şi subiecte colective.). Acestea sunt subiecte de drept în nume propriu şi distinct faţă de stat şi au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea actelor normative prin care au fost înfiinţate. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră.minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Ca subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil ori de drept comercial. Din această categorie fac parte societăţile comerciale. Drepturile subiective sunt foarte variate iar clarificarea lor se face în funcţie de mai multe criterii şi anume: 1. în mod direct şi în nume propriu. . c) Persoanele juridice. organele procuraturii. B. Nu au capacitate juridică: . sunt subiecte de drept în raporturile juridice stabilite în conformitate cu atribuţiile prevăzute de lege şi pe baza sarcinilor ce le au de îndeplinit. se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. În anumite ramuri de drept. instituţiile statului au capacitatea juridică specială. Din această categorie fac parte: organele puterii de stat. precum dreptul civil. este identică cu capacitatea juridică. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. persoanele juridice au o organizare de sine stătătoare. şi un scop licit. a avocatului ca operator într-un proces la instanţele judecătoreşti. 2. un patrimoniu propriu. organele administraţiei de stat. organizaţiile de tineret. organele de stat şi persoanele juridice. deosebit de cel al membrilor săi. După întinderea efectelor lor. a) Statul este subiect de drept. contracte de reparaţii. a) drepturile absolute sunt acele drepturi ce produc efecte faţă de toată lumea şi sunt opozabile „erga omnes”. stabilită prin legea care le reglementează competenţa. a) Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane fizice de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. instituţiile de învăţământ şi chiar organele statului atunci când încheie acte juridice de drept privat (asociere. sunt statul. sindicatele. organele justiţiei. putând la nevoie apela la ajutorul organelor de stat. organizaţiile cooperatiste. b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile sale în cadrul unui raport juridic.b) Capacitatea juridică specială presupune posibilitatea de a avea anumite drepturi şi obligaţii în funcţie de calitatea subiectului sau de specificul raportului juridic. În raporturile juridice civile statul apare ca subiect de drept prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice şi prin organele sale financiare teritoriale.

dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia. b) drepturile relative sunt acele drepturi ce produc efecte numai între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei (numai între părţile raportului juridic). La rândul lor drepturile patrimoniale se împart în: . pretinsă de subiectul activ. la sănătate. 2. Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia. constă sau există) într-o conduită pretinsă de subiectul activ . şi toate celelalte persoane. ca subiect pasiv nedeterminat. 3. între o persoană sau mai multe persoane determinate. Drepturile nepatrimoniale se împart în: . dreptul la proprietate.ea constă într-o îndatorire în antiteză cu dreptul subiectiv al subiectului activ . C. Dreptul real este un raport ce se stabileşte cu privire la un lucru determinat.îndatorirea subiectului pasiv rezidă (se află. adică drepturi cu un conţinut economic.drepturi reale în virtutea cărora titularul îşi poate exercita prerogativele (atributele) asupra unui bun determinat. în caz de necesitate. ori obţinerea de a săvârşi o anumită sau anumite acţiuni (inacţiuni) cu alte cuvinte o anumită conduită socială a lor ca urmare a exercitării drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de norma juridică.numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea.dreptului în exercitarea acelui drept absolut. facere) sau abstenţiune (nonfacere) . Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic îl constituie conduita oamenilor respectiv acţiunea sau inacţiunea lor în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege. are o semnificaţie deosebită. în mod direct şi nemijlocit fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestaţie pozitivă (dare. conduită care poate fi impusă. a face sau a nu face ceva. Obligaţia juridică Obligaţia juridică. obiectul raportului juridic îl constituie întotdeauna o anumită sau anumite acţiuni ale oamenilor. care nu au un caracter economic şi al căror conţinut nu poate fi exprimat. în general. În această categorie intră numai drepturile patrimoniale.drepturi care decurg din creaţia intelectuală. în bani. Obiectul raportului juridic este însăşi acţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat a o îndeplini să se abţină de la săvârşire acelei acţiuni (inacţiuni) 31 . integritate corporală etc. subiectul activ poate recurge la forţa coercitivă a statului.drepturi de creanţă în temeiul căruia subiectul activ . ca terminologie. prin forţa coercitivă a statului. . Drept urmare. care au un caracter economic. Ca element corelativ al raportului juridic. Caracterizând succint obligaţia juridică se poate reţine că: . Sunt drepturi absolute. Astfel în dreptul civil se distinge: a) obligaţia juridică în sens larg care configurează raportul juridic de obligaţie b) în sens restrâns pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv c) în sens de înscris constatator. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor de drept adică posibilitatea juridică a unei acţiuni sau unei inacţiuni concretizată într-o absetenţiune a subiectului pasiv.drepturi care privesc identificarea persoanei . fiind evoluabile în bani. ca subiect activ. b) drepturi nepatrimoniale. obligaţia juridică poate fi definită ca o îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic. de a da. drepturi ce pot fi evaluate în bani. să facă sau să nu facă ceva. aceasta are o latură nepatrimonială şi una patrimonială. dreptul la viaţă.drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei . După conţinutul lor drepturile subiective pot fi împărţite în: a) drepturi patrimoniale.

În funcţie de caracterul sursei normative. Norma socială devine normă juridică deci normă de conduită generală obligatorie numai în măsura în care aceasta este exprimată sub forma unui act normativ elaborat de autoritatea de stat investită în acest scop. 7 Izvoarele dreptului I Concept şi clasificare Voinţa socială generală poate deveni obligatorie pentru fiecare individ şi pentru colectivitate în ansamblul ei în măsura în care aceasta se exprimă sau concretizează în norme juridice. Forma sub care se exprimă sau forma sub care este elaborată norma juridică poartă denumirea de izvor de drept. că noţiunea de izvor de drept şi aceea de formă de exprimare a normelor de drept au acelaşi sens. hotărâri. II Sistemul şi caracterizarea izvoarelor dreptului român contemporan 32 . adică. noţiune potrivit căreia conţinutul sau structura normelor de drept sunt determinate de condiţiile materiale de existenţă dintr-o societate la un anumit moment dat. izvoarele dreptului pot fi clasificate astfel: 1.Curs nr. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine organelor statului. noţiunea de izvor de drept are două sensuri sau înţelesuri şi anume: a) izvor de drept în sens material. Izvoarele dreptului se diferenţiază şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului. tradiţii etc.). După criteriul raportului dintre conţinut şi formă.) şi izvoare nescrise (date arheologice. 3. În acest caz cutuma şi normele de convieţuire socială fac parte dintr-un act normativ în mod implicit. – fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi. în funcţie de care distingem izvoare scrise (documente. noţiune care se referă la formele de exprimare a normelor de drept. În acest sens izvorul de drept poate fi definit ca fiind forma de exprimare a dreptului. În raport de complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Se acceptă.a. de evoluţia. b) izvor de drept în sens formal. Se precizează că noţiunea de izvor de drept vizează în mod deosebit forma dreptului. forma de organizare şi guvernare a societăţii. în general. modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. acestea mai poartă denumirea şi de izvoare de drept nemijlocite sau imediate b) izvoare indirecte din care fac parte obiceiul sau cutuma şi regulile de convieţuire socială. întro anumită ţară. 2. Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o epocă istorică. inscripţii ş. care prin această investire sau recunoaştere. de evoluţia dreptului şi a pluralităţii izvoarelor de drept din fiecare ţară. fie printr-o activitate de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative – legi. această categorie de izvoare nu sunt cuprinse în acte normative şi au forţa juridică în măsura în care o normă juridică face referire la acestea. izvoarele de drept se diferenţiază în două categorii: a) izvoare directe din care fac parte actele normative elaborate nemijlocit de autoritatea de stat investită în acest scop. etc. decrete. cum sunt obiceiul sau practica judiciară. devin izvoare de drept.

sistemul organelor şi separarea puterilor în stat. potrivit unor principii stabilite.a. ş. prevăzute de art. 18/1991 – Legea fondului funciar. sunt cele prin care se reglementează o serie limitată şi expresă de domenii. Forţa juridică superioară a legii faţă de toate celelalte acte normative nu este un scop în sine ci un imperativ care derivă din exigenţele democraţiei şi ale statului de drept. a) În categoria legilor constituţionale sau fundamentale sunt incluse: . alin. ş. Acestea sunt: a) legea b) actele normative subordonate legii 2. înseamnă că toate celelalte izvoare de drept subordonate trebuie să fie în conformitate cu legea. 3. Legea nr. Codul penal. 72. are o forţă juridică superioară faţă de celelalte izvoare de drept. Legea fiind norma de drept supremă. 31/1990 privind societăţile comerciale. c) Legile ordinare – elaborate pe baza Constituţiei – sunt acte normative obişnuite.Constituţia ca lege fundamentală .legile de modificare a Constituţiei. 109/1996 privind cooperaţia de consum şi de credit). Alte categorii de izvoare. emanând de la organul suprem al poporului român. curente. sunt asigurate prin modalităţi instituţionalizate de control al constituţionalităţii legilor (Curtea Constituţională). prin sufragiu universal. legile organice sau cele ordinare se prezintă ca un ansamblu d enorme juridice.. fie ale puterii executive). Izvoarele remanente – cele care coexistă cu noile izvoare de drept (Codul civil. asociaţii cu personalitate juridică având caracter privat. pentru elaborarea sau revizuirea Constituţiei se cere o procedură deosebită.a. Supremaţia Constituţiei şi constituţionalitatea legilor. 3 din Constituţie. b) Legile organice. Constituţia formează baza juridică a întregii activităţi legislative. Faţă de procedura obişnuită de elaborare a legilor. 72. În funcţie de autoritatea lor juridică distingem: a) legi constituţionale b) legi organice c) legi ordinare. din care fac parte: a) obiceiul juridic b) contractul normativ c) regulile de convieţuire socială 4.a. voinţa naţiunii. 33 .). Legea nr. Actele juridice normative. organizate sistematic. organizarea şi desfăşurarea referendumului ş. Codul vamal. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. III Legea În sistemul legislativ român. adică actele normative ale organelor de stat (fie ale puterii legislative. 3 din Constituţie. fapt pentru care toate celelalte legi şi acte normative trebuie să fie în concordanţă cu aceasta. cu obiect limitat (de exemplu: Legea nr. Acestea stabilesc principiile întemeietoare ale viţii sociale şi de stat. legea. organizarea şi funcţionarea partidelor politice. trăsături esenţiale ale statului de drept. Clasificarea legilor 1.). Uneori. Actele normative care emană de la organizaţii. conform art.Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare: 1. Edictarea legii este de competenţa celui mai reprezentativ organ de stat – Parlamentul – întrucât acesta exprimă. purtând denumirea de coduri (Codul civil. Codul comercial. pe diferite ramuri de drept. alin. respectiv să nu contravină acesteia. Domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice sunt: sistemul electoral.

etc. ca izvor de drept. Prin decretul-lege se poate modifica sau înlocui alte legi. Există situaţii când aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. deşi nu emană de la organul legislativ (parlament). se aplică dispoziţiile legii generale adică dreptul comun. Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum hibrid. 175. persoane fizice şi juridice şi relaţiile dintre ele. b) Legile procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei activităţi publice sau private. cu legea generală se aplică legea specială. emanate de la puterea executivă – şeful statului sau guvern. conform principiului „lex speciali derogat generali” (legea specială se aplică înaintea legii generale). Decretul-lege este. pentru asigurarea continuităţii funcţionării puterii publice în condiţiile de criză. legile se diferenţiază în: a) legi materiale b) legi procedurale a) Legile materiale au ca obiect de reglementare activitatea subiectelor de drept. După criteriul conţinutului lor. În măsura în care legea specială – care este de strictă interpretare – nu a dispus altfel. particulară faţă de reglementările legii generale. când parlamentul s-ar afla în imposibilitate să se întrunească imediat.183 din Codul vamal).2. în momente deosebite prin care trece ţara. penal. distingem legi cu caracter civil. decretul-lege.lege Actele cu putere de lege care s dau în situaţii deosebite. are totuşi putere de lege. V Actele normative (ale organelor de stat) subordonate legii 34 . administrativ. Pentru a evita un vid de putere de legiferare. Distincţia între legea generală şi legea specială trebuie văzută în mod complex. special precizate în Constituţie. inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor juridice şi forma în care pot fi sancţionaţi cei care au încălcat legea materială. este o lege generală faţă de legea contractelor economice. pe de o parte decret pentru că provine de la puterea executivă. Asemenea acte pot fi. guvernul poate emite acte normative cu putere de lege în baza legislaţiei delegate. de pildă. iar pe de altă parte este lege întrucât are forţa juridică proprie legii. în sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte. De exemplu. Distincţia sau clasificarea în lege generală şi lege specială prezintă importanţă în procesul de aplicare şi interpretare a legii. 3. pentru că . Legile sau reglementările excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite. când organul legiuitor nu funcţionează. În situaţii provizorii. codul civil. reglementează relaţii sociale care prin importanţa lor fac obiectul normării prin lege. 4. deosebită. Legile se mai diferenţiază în legi generale. poartă denumirea de decret-lege. când activitatea normală a parlamentului nu se poate desfăşura ori acesta este desfiinţat. speciale şi excepţionale. şi unele acte internaţionale semnate şi ratificate de România. La acelaşi nivel cu legea sunt. IV Decretul . ele stabilind consecinţele juridice ale aplicării lor. Istoric. iar în caz de concurs. comune denumită şi dreptul comun. fiscal. cele prin care se instituie starea de necesitate. ori mu ar putea adopta măsuri rapide datorită sistemului sau mai greoi de legiferare sau când ar fi desfiinţat în urma unei mutaţii în conducerea statului (lovitură de stat. a apărut în sistemul politico-juridic modern. După criteriul obiectului reglementării. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează. revoluţie) s-a creat practica elaborării decretelor-legi. sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale (art.

acte ale organelor centrale executive elaborate sub formă de hotărâri. alături de normarea prin lege. în cazul ivirii unor împrejurări excepţionale. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. 1. să fie respectată ierarhia forţei juridice a actelor normative. Acestea se mai adoptă în mod excepţional. există o importantă activitate normativă a celorlalte organe de stat. 4. 3. 5. infinitatea relaţiilor ce alcătuiesc sistemul socio-uman fac imposibilă reglementarea completă şi numai prin lege a tuturor domeniilor sau a tuturor detaliilor unui raport social. decretelor. numirile sau rechemările din funcţii diplomatice. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. Acestea se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. actele normative elaborate nu trebuie să cuprindă dispoziţii contrare Constituţiei şi celorlalte legi. 35 . În categoria actelor normative subordonate legii sunt cuprinse: 1. organele de stat în cauză nu pot emite reglementări primare (norme constituţionale) sau pentru domenii supuse reglementării prin lege. Legea specială de abilitare stabileşte.Complexitatea vieţii economice şi social . organele de stat abilitate în acest sens respectă următoarele principii: 1. 2. b) decretele prezidenţiale fără caracter normativ. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. în mod obligatoriu. 3. actele normative respective trebuie să se înscrie în limitele competenţelor materiale şi teritoriale ale organelor de stat de la care provin. în limitele şi în condiţiile stabilite de această lege specială. graţierea individuală. În activitatea de elaborare a actelor normative subordonate legii. Această categorie de acte normative sunt subordonate legii şi produc efecte obligatorii pentru subiectele de drept la care se referă în aceeaşi măsură ca şi legea. Acestea sunt acte juridice individuale şi se referă la acordurile sau avansurile în grade militare. instrucţiuni. ş. Direcţia Centrală de Statistică. b) ordonanţele. acte ale Preşedintelui denumite decrete 2. Aceste acte sunt emise de Guvernul României. chiar în lipsa unei împuterniciri exprese fiind imperios necesare în aplicarea unitară a unui alt act normativ cu forţă juridică superioară. modul de realizare a activităţii economice şi financiare. aceste acte normative îşi pierd efectul juridic.) se adoptă în baza prevederilor exprese ale legii. În cazul în care legea de abilitare o impune. subiecte de drept cărora li se adresează vor respecta prioritar prevederile legii în baza căruia a fost emis actul normativ. Aceste decrete trebuie să fie consemnate de Primul ministru. reglementarea unor contravenţii. 2. hotărârilor şi regulamentelor guvernului. În cazuri excepţionale.a. În consecinţă. potrivit procedurii legislative. actele normative trebuie elaborate în forma şi cu respectarea procedurilor prevăzute sau proprii fiecărui asemenea act normativ. instituirea stării de urgenţă. conferirea de distincţii. c) ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională. acte ale organelor locale. proprie Parlamentului. ordonanţe. Guvernul ca organ suprem al administraţiei publice centrale emite hotărâri care prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală. instituirea stării de asediu. În situaţia când un asemenea act normativ este în dezacord cu legea sau conţine dispoziţii contrare acesteia.politice. elaborată de Parlament. Din categoria actelor organelor centrale executive se disting: a) hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului. etc. Acestea se adoptă în lipsa unei legi de abilitare emise de Parlament.). domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. În măsura în care sunt în dezacord cu legea. activitate care decurge din necesitatea realizării atribuţiilor şi competenţelor acestora ce derivă din aplicarea legii şi în scopul realizării acesteia. devenind inaplicabile. până la îndeplinirea termenului de abilitare. Actele normative emise de Preşedintele României sunt: a) decretele prezidenţiale cu caracter normativ care au ca obiect: declararea mobilizării. ministere sau alte organe centrale de stat.

publice. De asemenea. în practica aplicării dreptului. b) de acceptare şi tolerare a acelora care. c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi aparate de putere de stat. de dreptul muncii. cunoscute şi sub denumirea de cutume. comercial. Obiceiul continuă să aibă un rol social şi ulterior în toate epocile istorice. sub forma diferitelor datini. Organizaţiile nestatale încheie diverse acte juridice cu caracter civil. elaborat în baza unor prevederi exprese ale organelor de stat sau în consonanţă cu exigenţele generale ale legii. prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării diferitelor cauze. iar prin prevederile lor nu contravin ordinei de drept. prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic. în măsura în care au caracter normativ.3. VI Alte izvoare ale dreptului A. în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii. tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă. odată cu sporirea rolului actelor normative în epoca modernă şi contemporană. Emise în baza legii şi cu scopul aplicării legilor. actele acestor organizaţii sunt respectate benevol sau prin aplicarea mijloacelor de sancţionare acceptate de colectivele acestor organizaţii. Contractul normativ 36 . Sunt considerate izvoare de drept numai actele juridice unilaterale care au caracter normativ şi numai în măsura în care acestea reglementează raporturi juridice proprii acestor organizaţii. consacrare şi sancţionare acordându-se forţa juridică acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinei de drept. acestea au prevăzut situaţiile în care se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice. Obiceiul. hotărârilor şi regulamentelor. Obiceiurile recunoscute de puterea d stat şi investite de aceasta cu forţa juridică devin obiceiuri juridice. individuale sau chiar normative care produc efecte juridice recunoscute şi garantate de stat. B. Actele organelor locale ale administraţiei de stat. ele se organizează şi funcţionează după propriu lor statut. având precizat temeiul lor legal. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: a) de recunoaştere. C. Obiectul juridic Obiceiul juridic sau cutuma este o regulă de conduită ce se formează ca urmare a aplicării ei repetate într-o Perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Actele normative ale organizaţiilor nestatale Pe lângă autorităţile de stat. uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice. Modul de sancţionare (consacrare) al obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic. sunt izvoare de drept. oraşelor şi municipiilor b) ordinile prefectului c) deciziile delegaţiei permanente d) dispoziţiile primarului e) dispoziţiile conducătorilor organelor locale de specialitate. Acestea sunt: a) hotărârile normative ale consiliilor locale ale comunelor. În marea lor majoritate. În mod obişnuit. aceste acte normative asigură exercitarea atribuţiilor de interes local ale autorităţilor locale. împreună cu schimbarea şi a conţinutului social al reglementărilor consacrate de el. ponderea sa diferenţiind însă de la o epocă la alta. s-a realizat de regulă. decretelor. în societatea noastră există şi acţionează numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private de diferite tipuri având sau nu un scop lucrativ ori personalitate juridică. sunt de asemenea izvoare de drept.

Sub forma contractului colectiv de muncă. Întrucât judecătorul este obligat totuşi să dea o soluţie (altfel el se face vinovat. Precedentul judiciar este o soluţie dată de instanţă într-un caz similar anterior. acesta dobândeşte valoarea unui act normativ. Practica judiciară reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti care conţin soluţii identice date în judecarea unor cauze similare sau asemănătoare. nu se poate ocoli. a unor cauze analoage. articolul 321 din Codul penal care incriminează ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. D. 2 din Codul familiei). În acest sens se exemplifică: 1. necesare orientării părţilor. de exemplu. sunt considerate izvoare de drept contractele care îmbracă forma contractelor colective de muncă. aplicarea diferenţiată a normei. în dreptul intern. să legifereze. În acest sens. E. prevederile sau normele aplicabile pot fi insuficiente ori neclare. individualizarea sancţiunii (amendă sau închisoare) şi a limitelor sancţiunii respective. regulile de convieţuire socială capătă forţa juridică. 3 din Codul civil. atunci când nu există o practică judiciară uniformă în aceeaşi materie. Regulile de convieţuire socială Regulile de convieţuire socială sunt un izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea se referă în mod expres la acestea. fiind considerat izvor de drept. Dreptul contemporan românesc nu recunoaşte juris prudenţei calitatea de izvor de drept. în materia raporturilor personale nepatrimoniale dintre soţi sau dintre părinţi şi copii (art.În conformitate cu art. precum şi conştiinţei sale juridice. Fiind reglementate printr-un act normativ. în baza acestuia se încheie contractele individuale de muncă. Legată de juris prudenţă este şi problema deciziilor Curţii Supreme de Justiţie. puterea judecătorească nu este competentă să facă legea. Practica judiciară şi doctrina juridică 1. în rezolvarea unei cauze. Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei. contractul normativ se manifestă. Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale organizării muncii într-o ramură determinată. în ceea ce priveşte. art. nu şi pentru alte cauze similare. orientări în activitatea judiciară a 37 . Potrivit acestor reglementări. deci frecventă. În această împrejurare hotărârea judecătorească are forţa normativă numai pentru cauza respectivă. dar fac referire în mod expres la regulile de convieţuire socială care trebuie respectate. spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. 942 din Codul civil „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane. 2. În practică pot apărea cazuri pentru a căror soluţionare. conform art. Practica judiciară sau juris prudenţa are în vedere şi reflectă soluţionarea identică în numeroase cazuri. Judecătorul nu poate adopta norme. de exemplu. Există situaţii când însăşi legea reglementează nemijlocit unele reguli de convieţuire. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi a principiului legalităţii. Decretul 153 din 1970 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială. ea este chemată să aplice legea care este edictată de Parlament. în acest sens. ca un important izvor al dreptului muncii şi securităţii sociale. ordinea şi liniştea publică. de denegare de dreptate). fără să definească însă regulile sociale a căror nesocotire este pedepsită. Acestea stabilesc. Pe fondul caracterului obligatoriu al legii şi al modului ei unitar de aplicare. devenind norme juridice. dat fiind specificul lor. urmează să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului ori celor generale ale ramurii de drept. 4 din Codul civil român interzice în mod expres judecătorului de a crea norme prin hotărârile pronunţate. au fost instituite contravenţii şi sancţiuni. Când un contract nu se referă la un raport juridic concret dar stabilesc reguli care au un caracter general.

colecţii. urmărind aplicarea unitară a dreptului. 8 SISTEMUL DREPTULUI A. Sistemul actelor normative este rezultatul sistematizării tuturor actelor normative în vigoare. instituţia juridică şi ramura de drept. formulând. Dreptul unui stat nu este o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice. un ansamblu coerent şi logic. se înţelege un ansamblu. În virtutea acestui fapt. Orice sistem de drept implică atât unitatea cât şi diversitatea normelor juridice. Normele juridice. ordin. poate fi utilizat în soluţionarea unei cauze ori ca propunere însuşită de legiuitor şi investită cu forţă normativă. cuprinde un ansamblu de elemente proprii acestuia – normele juridice. Finalitatea acestor operaţiuni o constituie realizarea unui sistem de acte normative – culegeri. Normele juridice ca elemente ale sistemului dreptului se află în interrelaţie şi interdependenţă şi sunt structurate şi organizate pe baza unor principii care asigură unitatea sistemului dreptului. Sistematizarea actelor normative are ca obiect organizarea actelor normative în vigoare în baza unor criterii avute în vedere de legiuitor ori de instituţiile abilitate şi de persoanele interesate. Nefiind izvor de drept şi neavând caracter obligatoriu pentru judecători (care se conduc numai după lege).instanţelor. hotărâre de guvern. Diversitatea normelor juridice este dată de marea varietate a relaţiilor sociale supuse reglementării şi de necesitatea folosirii unor forme diferenţiate de realizare a voinţei legiuitorului. ordonanţă. datorită valorii intrinseci. aplicarea uniformă şi unitară a legii. 2. Sistemul dreptului reprezintă structurarea internă a dreptului în părţi interdependente şi anume: norma juridică. Nefiind date în cauze concrete. Sistemul dreptului. scopul lor este acela de a explica sensul real al normei în vigoare. În cadrul sistemului dreptului unitatea de bază este norma juridică. doctrina juridică are o contribuţie remarcabilă în clasificarea unor aspecte de aplicare a actelor normative existente dar şi procesul de elaborare a unor noi acte normative ori de modificare sau abrogare a unor texte de lege care nu mai corespund noilor realităţi dintr-o societate dată. Unitatea de bază a sistemului actelor normative este actul normativ în diversele sale forme de elaborare de către legiuitor (lege. Sistemul dreptului se deosebeşte de sistemul actelor normative. în general. nu completează şi nici nu dezvoltă legea. dar deducându-se din ele. Curs nr. 38 . Însă argumentul ştiinţific. Deciziile nu creează norme de drept. deciziile Curţii Supreme de Justiţie pot fi totuşi avute în vedere de instanţele de judecată întrucât au acoperire în prestigiul şi ierarhia conferite de legea fundamentală acestei instituţii. prin îndrumarea instanţelor. regulament). oricât ar fi de deosebite prin conţinut. ca orice sistem. alcătuind un tot unitar. sunt foarte strâns legate între ele. principii generale. deciziile asigură. Formele de organizare a actelor normative sunt încorporarea şi codificarea. în funcţie de exigenţele intereselor sociale. Doctrina juridică generalizează ceea ce este esenţial în conduitele individuale şi în situaţiile concrete. Conceptul de sistem al dreptului Prin sistem. un tot unitar rezultat din unirea unor elemente de acelaşi gen (fel) dependente între ele şi care formează un întreg organizat. cu toate acestea ştiinţa juridică nu reprezintă un izvor de drept. coduri. Doctrina juridică sau ştiinţa juridică Deşi constituie o formă riguroasă şi sistematică de cunoaştere a fenomenului juridic în ansamblul său.

Prin obiectul reglementării juridice se înţelege domeniul comun de relaţii sociale asupra cărora îşi exercită acţiunea toate normele juridice care alcătuiesc o anumită ramură a dreptului. dreptul penal etc. a prescripţiei etc. instituţia juridică şi ramura de drept. atrăgând atenţia asupra legăturilor şi interdependenţelor dintre diferitele norme şi instituţii juridice. divizate sau grupate în părţi interdependente denumite ramuri şi instituţii juridice. aşa după cum s-a arătat. c) ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de instituţii şi norme juridice. Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale. 2. Alte criterii auxiliare şi anume: caracterul normelor juridice. dreptul familiei. prin care se realizează unitatea în diversitate a normelor juridice. natura sancţiunilor. Metoda de reglementare Cu valoare de criteriu auxiliar. sistemul dreptului poate fi definit ca fiind un ansamblu de norme structurate în mod coerent şi logic. a dreptului de proprietate. metoda de reglementare reprezintă modul în care statul acţionează asupra unei categorii de relaţii sociale.În contextul celor arătate. 3. pornind de la interesul 39 . În cadrul ramurii de drept. Instituţia juridică are o sferă mai restrânsă de reglementare faţă de ramura de drept din care face parte şi căreia i se subordonează. norma juridică trebuie să se încadreze precis într-un ansamblu sistemic normativ. dreptul civil. Elementele şi părţile sistemului dreptului se determină sau se identifică în baza următoarelor criterii: 1. principiile proprii ale unei ramuri de drept. 2. Obiectul reglementării juridice – cu valoare de criteriu principal sau fundamental. Structurarea dreptului în ramuri de drept. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului. dreptul financiar. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică. Cunoaşterea sistemului dreptului ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului. deoarece numai în acest fel poate fi asigurat caracterul unitar şi armonia întregului sistem al dreptului. dreptul administrativ. Spre exemplu: din ramura dreptului civil fac parte instituţia contractului. dreptul comercial. pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei şi armoniei între normele juridice. folosind aceleaşi metode sau complex de metode de reglementare. 1. B. dreptul muncii şi securităţii sociale. respectiv modalitatea în care legiuitorul. În funcţie de obiectul reglementării juridice se disting următoarele părţi sau componente ale sistemului dreptului: a) norma juridică. legate între ele prin trăsături mai specifice în raport cu relaţiile sociale reglementate de normele juridice din cadrul ramurii de drept din care face parte instituţia respectivă. Dintre ramurile de drept de sine stătătoare amintim: dreptul constituţional. Metoda de reglementare utilizată – cu valoare de criteriu auxiliar. Cu ajutorul criteriului obiectului reglementării juridice se poate stabili cu precizie locul normei în cadrul instituţiei juridice şi a ramurii de drept în care se integrează. instituţii juridice şi alte elemente componente Sistemul dreptului. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporarea şi codificarea. legate organic între ele şi care reglementează relaţii sociale cu trăsături comune. a succesiunii. reprezintă structura internă a dreptului în elemente şi părţi interdependente şi anume: norma juridică. Ca element al sistemului dreptului şi implicit al instituţiei juridice şi al ramurii de drept. calitatea subiectelor de drept. b) Instituţia juridică. normele juridice sunt grupate pe instituţii juridice.

Activitatea normativă. normele juridice se diferenţiază sau se grupează în ramuri de drept diferite. Curs nr. chiar dacă obiectul de reglementare este comun. În acest sens. Mai concret. legile organice referitoare la administraţie (Guvern. metoda de reglementare precizează poziţia părţilor participante la raporturile juridice. dreptul procesual. alese prin sufragiu universal. dreptul penal. ea reglementând cele mai importante relaţii ale vieţii sociale şi fiind adoptate de camerele Parlamentului. Tote actele normative ale celorlalte organe de stat trbuie să se întemeieze pe lege. Dreptul public şi dreptul privat Împărţirea normelor juridice în drept public şi drept privat nu este nouă. Puterea de stat este interesată să promoveze anumite relaţii sociale. Între raporturile de drept privat şi de drept public există diferenţieri importante. ramura dreptului comercial etc. după decembrie 1989 s-au legiferat acte normative deosebit de importante pentru viaţa socialpolitică a României şi pentru statul de drept. prin intermediul unei categorii determinate de norme juridice. se realizează îndeosebi prin activitatea normativă a organelor de stat. cât şi ale Guvernului ca iniţiator al proiectului de legi. 9 Elaborarea şi sistematizarea dreptului 1. b) Principiul supremaţiei legii. Dreptul public cuprinde ramuri precum dreptul constituţional. Acestea reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particulari. transpunându-le prin activitatea normativă în planul dreptului sub forma normelor juridice de oricare grad ar fi acestea.statului. poate fi de egalitate juridică sau de subordonare. regiilor autonome şi societăţilor comerciale etc. dreptul administrativ. prin forţa sa de coerciţie. Raporturile de drept privat nu implică. Statul intervine. Metoda de reglementare reprezintă mijlocul specific cu ajutorul căruia statul. numai atunci când drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi realizate sau respectate decât prin constrângere. ordonează aceste relaţii sociale. C. organe locale) justiţie. Această categorisire a normelor juridice a fost realizată pentru prima dată de cunoscutul jurist roman Ulpian. exercită acte de putere şi urmăreşte apărarea şi conservarea unor interese de ordin general. se desfăşoară după următoarele principii: a) Principiul planificării legislative. adică ridicarea voinţei publice la rangul de lege. după care legea se bucură de forţa juridică supremă în ierarhia izvoarelor de drept. Dreptul privat cuprinde ramura dreptului civil. în general. Prin intermediul metodei de reglementare. Concepţia romanilor. inclusiv în epoca modernă şi contemporană. În raporturile de drept public statul. legile asupra fondului funciar. privatizării. îndeosebi la nivel legislativ. ministere. cetăţeniei. în funcţie de ramura de drept. dreptul muncii şi securităţii sociale. participarea statului prin organele sale. poziţie care. De asemenea se are în vedere 40 . dreptul financiar. impune participanţilor la raporturile juridice o anumită conduită. potrivit căreia normele sistemului de drept se împart în norme de drept public şi de drept privat a fost menţinută şi dezvoltată în toate celelalte orânduiri care au succedat orânduirii sclavagiste. cum ar fi Constituţia. Fiind consfinţite prin lege. c) Principiul fundamentării ştiinţifice a normării juridice care reclamă cunoaşterea aprofundată a realităţii sociale ca premiză a reglementării relaţiilor sociale prin acte normative. activitate care se finalizează prin adoptarea actelor normative. prin organele sale. Activitatea normativă şi principiile ei Crearea dreptului. potrivitcăruia activitatea normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare ale Parlamentului. relaţiile sociale devin obligatorii.

în general tehnica. tehnica juridică se transformă ea însăşi într-o reglementare juridică care devine o obligaţie juridică pentru organele de stat când acestea sunt chemate să pregătească. e) Principiul unităţii reglementărilor juridice. printre care şi România au apărut aşa numitele metodologii de tehnică juridică aprobate de organele de stat. rl ajută la înţelegerea actului normativ. Sistemul de drept trebuie să fie un sistem deschis. 3. care poate conduce la discontinuitatea sau chiar negarea acestor valori. sau să iniţieze un act normativ. În acest sens. o activitate ştiinţifică. Părţile constitutive ale actului normativ În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere o anumită alcătuire. formele. Problema tehnicii juridice şi a metodologiei elaborării normelor juridice nu este numai o problemă ce ţine de ştiinţa juridică. Proiectul de act normativ cuprinde următoarele elemente constitutive: a) titlul actului normativ serveşte la identificarea actului în cauză. pe care acestea le folosesc în procesul de elaborare a actelor normative. economică. procedeele. el se întocmeşte numai pentru anumite acte. 3. 2. Titlul trebuie să exprime concis şi clar obiectul reglementării.principalele efecte pe care le va produce noul act normativ precum şi inventarierea legislaţiei existente în materie şi de sesizarea imperfecţiunilor sale. ci dimpotrivă. deşi se ocupă de procedee. 41 . care să realizeze un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi cele de schimbare a actelor normative. cere ca fiecare act normativ să se integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivăşi în ansamblul sistemului de drept. Tehnica legislativă a stabilit anumite părţi care. de regulă pentru cele mei importante. pentru că. de formă. luate împreună. Valorile permanente ale dreptului nu trebuie să fie sacrificate printr-o legislaţie precipitată. realizare. operaţii folosite pentru elaborarea. presupune o creaţie. de asigurarea rezultatului. sub anumite aspecte. el explică sau fundamentează actul normativ. de aceea. Tehnica juridică constituie un domeniu al ştiinţei juridice. structura acestora. şi nu trebuie să fie blocată de conservatorismul juridic şi politic anchilozant. Tehnica elaborării dreptului (tehnica legislativă) Tehnica elaborării dreptului reprezintă acea latură a tehnicii juridice care vizează modalităţile şi procedeele utilizate la întocmirea actului normativ. în care se reglementează modul. în care se prezintă considerentele de natură socială. După caz. b) preambululactului normativ reprezintă o succintă introducere.al doilea constă în stabilirea conţinutului şi formei actului normativ care să reglementeze relaţiile sociale în aşa fel încât să satisfacă idealul de justiţie al societăţii. în fundamentarea ştiinţifică a uniu act normativ se poate utiliza şi cercetarea comparativă a legislaţiei din alte state. în unele ţări. politica juridică avute în vedere la elaborarea actului. Tehnica juridică Tehnica juridică este un concept complex care desemnează anumite reguli. principii. de modalităţi.primul reclamă constatarea existenţei situaţiilor sociale a căror reglementare se impune sau este necesară . Legiferarea implică două momente: .1. procedee. unitatea şi coerenţa interioară a sistemului de drept nu trebuie afectate prin modificările şi abrogările de acte normative pe care realitatea le impune la un moment dat. Preambulul nu este absolut necesar. d) Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea sistemului de drept. în perioada contemporană. impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În acelaşi timp trebuie să se manifeste deschidere faţă de novaţia normativă. metode. asigură forma actului normativ. aplicarea şi interpretarea normelor juridice. Întrucât preambulul oferă mai concentrat motivele noii reglementări decât o face expunerea de motive. Preambulul nu conţine însă norme juridice şi nu are forţă juridică.

Acestea se referă la actul normativ în totalitatea lui şi stabilesc obiectul. În cazul în care articolul cuprinde o enumerare. este necesar ca în textul legii noi să se prevadă în mod expres această modificare şi să se indice articolele care se modifică şi cum se modifică. ele sunt despărţite. care nu sunt împărţite în capitole sau paragrafe. sau o secţiune distinctă.2. În acest caz.modificarea unui act normativ se face printr-un nou act normativ de aceeaşi valoare şi forţă juridică cu actul normativ modificat. Dispoziţiile generale pot lua uneori forma şi denumirea de „principii generale” în sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act normativ. capitole. în care. Uneori. pe cărţi etc. atunci când se doreşte o menţiune în acest sens. Acestea pot fi delimitate într-un titlu distinct sau într-un titlu.3. atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe aspecte reglementate. O altă situaţie întâlnită este aceea în care într-un act normativ se introduc articole noi. Unele acte normative mai voluminoase pot fi împărţite pe părţi. un capitol. are un obiect bine determinat. articolele pot fi grupate pe titluri. aceasta se recomandă să fie numerotată prin litere sau cifre arabe. Există situaţii când un act normativ nou. . d) dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ. unificat cu dispoziţiile finale.un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare inferioară . sfera relaţiilor supuse reglementării şi definesc unele noţiuni. Numerotarea articolelor cu cifre romane în sistemul tehnicii legislative folosite în ţara noastră. o lege de exemplu.modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop şi atunci acest act normativ trebuie să poarte acest titlu adică de act normativ de modificare expresă. De aceea este important ca limbajul actelor 42 . 3. se face când este vorba de modificarea legilor. pot fi mai mult sau mai puţin numeroase şi după caz să se împartă în subdiviziuni. Acesta cuprinde. Există şi modificări indirecte. Modificarea actului normativ Cu privire la modificarea unui act normativ aceasta se realizează cu respectarea următoarelor reguli: . constituţional. În funcţie de întinderea actului normativ. Unele acte normative. Astfel. El poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. prin conţinutul ei fără să se menţioneze acest lucru. e) dispoziţiile de conţinut. În acest caz articolul este numerotat cu indice. atunci când o lege nouă schimbă o reglementare. de regulă.c) formula introductivă este. f) dispoziţiile finale propriu-zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ. chiar printr-un titlu distinct. de regulă. Unele acte normative au şi note marginale. cu un titlu de „Principii generale” sau „Dispoziţii generale” ori „Principii de bază”. în funcţie de problematica actului normativ. au asemenea reglementări printre ultimele articole. dar textul ei modifică o lege anterioară. Acesta trebuie să satisfacă cerinţele elementare ale accesibilităţii şi clarităţii. acea parte a actului normativ care arată temeiul legal. de regulă. o lege poate fi modificată printr-o lege. o dispoziţie de sine stătătoare. scopul. Limbajul şi stilul utilizat în elaborarea actelor normative Elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbajului juridic. Structura actului normativ Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolul. g) dispoziţiile cu caracter tranzitoriu. în baza căruia este dată reglementarea.într-o formă sintetică se menţionează instituţia sau problematica la care se referă articolul respectiv. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la noua reglementare şi atunci se adaugă şi aceste dispoziţii cu caracter tranzitoriu. secţiuni sau paragrafe. 3. o hotărâre de guvern se modifică printr-o nouă hotărâre de guvern.

la rândul ei. culegeri de acte normative sau a codurilor. subiectele sistematizării.în funcţie de criteriul forţei juridice a actelor normative ce sunt supuse sistematizării. ca aceasta să cuprindă termeni bine precizaţi şi relativ uşor de înţeles. să nu provoace confuzii. în sensul că actele normative se publică într-o colecţie în ordinea apariţiei lor. . sistem care reprezintă structurarea internă a dreptului în părţi interdependente: normă judiciară. Formele principale de sistematizare a actelor normative 1. şi neoficială când este înfăptuită de alte organizaţii sau de persoane particulare. Trebuie. 4. instituţia juridică.sistemul actelor normative compus din totalitatea actelor normative elaborate în activitatea normativă a statului.în funcţie de obiectul reglementării. instituţia juridică. 2. când alcătuirea de colecţii de acte normative este făcută de un organ de stat având această sarcină legală. Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislaţiei. pe ramuri şi instituţii juridice. Deci. a legiferării. conţinutul reglementărilor trebuie să fie rezultatul unei analize de înaltă ţinută ştiinţifică. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operaţia de sistematizare utilizează materialul normativ astfel cum este el alcătuit fără a aduce vreo schimbare de conţinut sau modificare a actelor normative. Neologismele se vor folosi numai atunci când este strict necesar. Sistematizarea actelor normative se poate realiza: .normative să fie simplu. dar exprimarea lor trebuie să fie accesibilă pentru cetăţeni. Textele actelor normative trebuie să fie redactate folosindu-se limbajul obişnuit cu înţelesul pe care cuvintele îl au în mod curent în limba română modernă. . Ea are drept obiect o anumită o anumită organizare a actelor normative în vigoare. Încorporarea. De aceea. care are valoarea unei legi. cât şi după forţa juridică a rezultatului sistematizării. poate fi oficială. 43 . Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept. Cu alte cuvinte se deosebesc două noţiuni distincte şi anume: . care se deosebeşte de sistematizare prin încorporare. elaborarea actului de codificare.prin sistematizarea cronologică.sistemul dreptului a cărui structură este formată din norma juridică. ci şi o componentă a activităţii de elaborare a dreptului. Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecţii. după diferite criterii. Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative. adoptarea codului. de asemenea. dar accesibil. Încorporarea este forma cea mai simplă de sistematizare a actelor normative prin care acestea se grupează în diverse colecţii sau culegeri. Aceasta nu trebuie confundată cu sistemul dreptului. atât după obiectul sistematizării. Sistematizarea actelor normative Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de importantă. în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou. . conform unor criterii obiective şi subiective. atât pentru realizarea dreptului. denumit cod. ramura de drept. este de competenţa exclusivă a organului legiuitor. 5. ramura de drept.

Formele de realizare a dreptului. Formele de realizare a dreptului 44 . a prevederilor actelor normative. Aplicarea dreptului A. Definiţie Realizarea dreptului. B. 10 REALIZAREA DREPTULUI Definiţie.Curs nr. înseamnă aducerea la îndeplinire a normelor juridice prin respectarea şi executarea acestora de către persoanele fizice şi subiectele colective de drept precum şi aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea normelor juridice. pe forţa de constrângere a statului. întrucât lor nu li se conferă prin lege un asemenea drept. acte care au menirea de a duce la îndeplinire prevederilor normelor juridice. Aşa cum se cunoaşte. Conduita tip sau modelul de comportament conţinut în norma juridică trebuie să se regăsească în actele şi faptele juridice ale subiectelor de drept. 2. Organizarea aplicării dreptului presupune crearea instituţiilor şi a competenţelor precum şi a mecanismelor necesare aplicării în mod concret a normelor juridice. respectarea şi executarea normelor juridice de către persoanele fizice şi subiectele colective de drept. Într-o majoritate covârşitoare. realizarea dreptului. Această normă de drept vamal este respectată şi executată numai dacă subiectele se comportă astfel. care poate fi aplicată pentru a sigura realizarea deplină a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret. De exemplu: art. Întreaga activitate de aplicare a normelor juridice desfăşurată de organele de stat competente se întemeiază pe lege şi pe actele normative emise în baza şi în executarea legii. în general comportamentul acestora trebuie să fie conforme prescripţiilor normelor juridice. De exemplu. care constă în emiterea unor acte de autoritate ce au un caracter individual. subiectele de drept. persoane fizice şi juridice. inclusiv instituţiile publice. în vederea aplicării normelor juridice. Respectarea şi executarea normelor juridice constă în faptul că subiectele de drept se conformează conduitei stabilite prin aceste norme. conduita subiectelor de drept trebuie să fie conduita conţinută în norma legală. Respectarea şi executarea normelor de drept presupune că actele şi faptele juridice ale subiectelor de drept. În aplicarea dreptului. norma juridică stabileşte un model de conduită. Respectarea şi executarea normelor juridice presupune subordonarea conduitei personale a subiectelor faţă de conduita tipică conţinută în norma juridică. 2. adică trec bunuri peste frontieră numai prin locurile stabilite prin lege. În acest sens organele statului au obligaţia de a asigura executarea normelor juridice de către toţi subiecţii de drept. a mijloacelor de transport şi a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat”. realizarea dreptului adică respectarea şi executarea normelor juridice. Trecerea peste frontieră a bunurilor prin locuri decât cele prevăzute în art. aplicarea de către organele de stat. constituie în fapt. În acest sens se cunosc două forme principale de realizare a dreptului şi anume: 1. respectă şi execută normele juridice prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor în conformitate cu acestea.Normele juridice sunt traduse în viaţă de persoanele fizice. Persoanele fizice şi subiectele colective de drept nu pot aplica dreptul. se poate defini activitatea de aplicare a dreptului ca fiind activitatea desfăşurată de către organele de stat competente şi de funcţionarii de stat. Conduita model din această normă are următorul conţinut: subiectele de drept pot trece bunuri peste frontieră numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat. organizate potrivit legii. se bazează. 45 . aplicarea normelor juridice este o activitate concretă desfăşurată de organele de stat şi de funcţionarii de stat. se face în forme diferite. adică o conduită tip. 2. Aplicarea normelor juridice presupune o activitate concretă desfăşurată de organele de stat competente investite cu aceste prerogative sau împuterniciri. rezultă că: 1. pentru aplicarea în mod concret a normelor juridice din domeniul vamal. a dispoziţiilor sancţionatorii. exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. la nevoie. aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. respectiv a normelor juridice. În contextul celor prezentate. Această formă vizează organizarea aplicării şi aplicarea normelor juridice. Din conţinutul definiţiei prezentate. de subiectele colective de drept dar şi de organele de stat competente şi funcţionarii de stat. Altfel spus. 1. organele competente materializează prevederile normelor juridice şi acţionează ca titulari direcţi potrivit competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege. un dezacord faţă de conduita prescrisă şi are drept consecinţă. alin (1) din Codul vamal constituie o insubordonare. alin (1) din Codul vamal al României prevede că „Introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. a fost instituită autoritatea vamală şi s-au stabilit competenţele şi atribuţiile acestei autorităţi în realizarea operaţiunilor de vămuire a bunurilor introduse sau scoase din România. Realizarea în mod necesar a concordanţei dintre conduita subiectelor de drept şi conduita model conţinută în norma juridică. Activitatea organelor de stat şi a funcţionarilor de stat. 2. În funcţie de calitatea participanţilor.

Cauza supusă soluţionării trebuie să fie lămurită din toate punctele de vedere. Materialul documentar adunat trebuie să arunce asupra tuturor laturilor problemei cercetate. permite organelor de stat şi funcţionarilor de stat. ca act normativ. se subliniază faptul că raportul juridic care ia naştere este un raport de subordonare. modifică sau sting un raport juridic. Organele de stat investite să aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual denumite şi acte de aplicare. Dispoziţia actului de aplicare se referă doar la cazul concret supus soluţionării. cauzelor aflate în faţa organului de aplicare şi care urmează să fie supuse procesului de soluţionare. generează drepturile şi obligaţiile faţă de persoanele la care se referă. pentru că numai în acest fel. actul de aplicare a dreptului are un caracter concret. a împrejurărilor. 3. deşi ele nu au aceeaşi succesiune în timp. în cunoştinţă de cauză. Această fază presupune identificarea normei juridice aplicabile situaţiei de fapt analizată. stabilit prin lege. astfel. Norma juridică are caracter general şi impersonal şi se aplică în mod repetat ori de câte ori se produce ipoteza acesteia. care intră sub incidenţa acelor norme juridice. Această fază presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete. 4. sub toate aspectele ei adică adevărul. conţin reguli de conduită cu caracter general. dau naştere. Actele normative. 5. Alegerea normei de drept sau stabilirea stării de drept. Concluziile sale trebuie să fie în perfectă concordanţă cu realitatea concretă. stinge sau modifică raporturi juridice. Actele de aplicare dau naştere la raporturi juridice prin intermediul unei activităţi desfăşurate de către organele statului. Actele de aplicare reprezintă o concretizare a normelor juridice la o anumită situaţie de fapt. De regulă. Actele de aplicare a dreptului sunt temeiul juridic al apariţiei. Fazele aplicării dreptului Actul de aplicare a normei juridice este deosebit de important. fie că este vorba despre o faptă juridică cu caracter licit sau o faptă care contravine prevederilor juridice. Emiterea actelor de aplicare nu este numai un drept al organelor de stat. deoarece el naşte.2. Actul de aplicare nu trebuie confundat cu norma juridică. Aceste faze sunt: 1. individual şi reprezintă aplicarea normelor juridice la o anumită situaţie concretă ce intră sub incidenţa acestora. 2.selecţionarea normelor juridice „pe caz” 46 . modificării sau stingerii unui raport juridic. să dispună măsuri de obligare a celor ce nu se supun şi să aducă. ca acte ce au un caracter individual. Actele normative îşi întind efectele pe toată perioada cât sunt în vigoare. 2. Organul de aplicare. actele de aplicare au ca obiect realizarea conduitei cuprinsă în norma juridică şi stabilesc drepturile şi obligaţiile concrete ale subiecţilor de drept inclusiv modalităţile de exercitare a acestora. respectiv normele juridice. modificarea sau stingerea raportului juridic. de autoritate în care subiecţii de drept trebuie să se supună conduitei stabilite prin actul de aplicare. Elaborarea actelor de aplicare presupune anumite faze care constituie un proces unic. impersonal. ipotetice şi vizează categorii nedeterminate de persoane. la îndeplinire dispoziţia şi sancţiunea normei juridice. cercetând starea de fapt trebuie să cunoască situaţia reală. Acest drept. Actele normative intră în vigoare la data publicării lor şi sunt aplicabile până la abrogare. În acest sens. Stabilirea stării de fapt constituie prima fază a aplicării dreptului. Organele de stat competente sunt obligate să emită actul de aplicare ce produce naşterea. Normele juridice se referă la situaţii generale. actele de aplicare. Altfel spus. Actele de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale. la toate categoriile de norme juridice. Deosebirile dintre actele normative şi actele de aplicare 1. tipic. ci şi o obligaţie juridică. Această operaţiune implică: . Actele de aplicare devin obligatorii din momentul comunicării celor interesaţi sau cărora le este destinat actul de aplicare în cauză. organul de aplicare va putea trece la încadrarea speţei într-o reglementare juridică potrivită. 3. Actele normative se deosebesc de actele de aplicare şi prin acţiunea lor în timp.

Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice.rezolvarea unor coliziuni sau conflicte ce pot apare între două sau mai multe acte normative care se referă la acelaşi caz . 4.dacă norma juridică se aplică la cauza respectivă sub aspectul acţiunii ei în spaţiu şi asupra persoanei. adică dacă acesta este publicat şi dacă este în vigoare ori este abrogat . Operaţiunea de elaborare şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de conţinut şi de formă ce se impun în funcţie de categoria normelor juridice aplicabile şi de ramura de drept din care acestea fac parte. 3. care va atrage stabilirea.. 47 .verificarea autenticităţii actului normativ aplicabil la situaţia concretă supusă soluţionării. Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare a normelor juridice şi constă în elaborarea sau emiterea deciziei juridice. utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării normelor juridice. modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.cunoaşterea legislaţiei în materie şi calificarea juridică corespunzătoare a celor care realizează această operaţiune .