CRIZELE FINANCIARE 1. Definirea crizelor financiare 2. Crize financiare celebre: evoluţie, factori declanşatori şi posibilităţi de gestionare 3.

Situaţia financiară actuală şi perspective ale organismelor financiare internaţionale
I.

Definire şi abordări controversate

Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca forma de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu ajungere în stare de colaps a infrastructurii financiare în absenţa intervenţiei băncii centrale. Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge între starea de sănătate şi de dificultate a băncilor, retragerea depozitelor. Autorul Schwartz (1986) a identificat doar două crize financiare reale, care sau derulat în Marea Britanie şi SUA în 1986 – prin falimentul Companiei Overned Gurney Ltd. şi în SUA, între 1930-1933. potrivit autorului, soluţia la criză este asigurarea unei sănătăţi financiare, dar băncile centrale furnizează lichidităţi unor bănci solvabile dar lipsite de lichidităţi. Astfel, autorul etichetează aşa zisele crize financiare au termenul de pseudo-crize datorită intervenţiilor băncilor centrale şi tratarea sistemului financiar. Potrivit autorului Schwartz – este dificil de a se face distincţia între băncile insolvabile şi cele lipsite de lichiditate datorită schimbărilor financiare de-a lungul timpului. Un alt autor, Kindleberger (1978): arată că o criză financiară reală implică modificări în baza monetară sau în puterea de cumpărare a monedei, în anumite stagii ale crizei. În schimb, pseudocrizele nu antrenează asemenea efecte. Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este o parte endogenă a unui ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar, care au un impact deosebit asupra profitabilităţii în sectoare existente sau în unele noi. Şocurile care întinează noi oportunităţi de profit includ evenimente precum: începerea sau sfârşitul unui război, o nouă tehnologie care devine foarte populară, modificări în politica monetară. Agenţii debitori sau creditori îşi mută finanţele lor către noi zone de profit, creşterea credibilităţii, finanţând boom-ul economic şi antrenând creşterea ofertei de monedă. Euforia investitorilor se instaurează. Prin urmare, sistemul financiar începe să devină fragil, principalele caracteristici ale sistemului financiar devenind următoarele:

În opinia unor autori (Hoggarth.băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra colateralului. Adâncirea bulei speculative – manifestarea panicii şi colapsul preţurilor – conduc la declanşarea crahului. • în timp. iar autorul Calomiros identifică 126 crize bancare în ţările emergente în perioada 1980-1990. 1986) a scris despre modul în care se produce trecerea de la finanţele de tip hedge. În literatura de specialitate. fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale. pe care investitorii îl angajează chiar în activităţi speculative. între 1618 şi 1997-198 (criza este asiatică. ca procent din PIB. Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice sau. Preţurile cresc. Autorul Minsky (1977. valută sau proprietăţi. definite ca şi deviaţie cumulată de la nivelul înregistrat în 10 ani de precriză. în 1920). Autorul a identificat 37 crize financiare internaţionale. până în anii ’70. Autorii Honohau şi Klingebiel (2003) arată că împrumuturile de ultim rang (suporturile de lichiditate) şi garantarea depozitelor extinsă asupra tuturor depozitelor conduce la creşterea costurilor fiscale pentru rezolvarea crizelor. cresc veniturile şi investiţiile viitoare. în unele cazuri. Mania sau comportamentul iraţional creează bubble (bule speculative). 1982. 2003) pierderile. garanţiile guvernamentale. Autorii Caprio şi Klingebiel (2003) raportează 116 crize bancare sistemice. modificările de rate a dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului. fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. definite ca şi creşteri exagerate de preţ. problemele din sectorul bancar. Costurile ajung la 32% atunci când se manifestă criză bancară şi valutară. Obiectul compartimentelor speculative variază. cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate (în noile sectoare profitabile).1% din PIB. într-o mulţime de domenii. creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real. către finanţele speculative şi apoi către finanţele de tip ponzi (după numele lui Charles Ponzi – care a dezvoltat o schemă piramidală la Boston. creând noi oportunităţi pentru profit şi investiţii mai multe. rusească şi braziliană) cauzele de volatilitate internaţională a fluxurilor de capital şi dereglementare. mărfuri. şi deseori duce la crize particulare: acţiuni. se situează la 23. • sunt observate activităţi speculative. Aceste intervenţii reprezintă costuri directe. este identificată ca fiind sursă a crizelor financiare. • . ca urmare a lipsei de experienţă a agenţilor care se implică în investiţii. Kindleberger foloseşte în lucrarea sa termenul Marea Panică şi Crahul.

Malaiezia. Argentina . bancare şi de datorie externa. estimări) 30% II. Filipine şi Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998). Mexic (1994).crizele valutare şi ale sectorului bancar. Indonezia.Costul crizelor financiare Ţara Anul Argentina 1980-1982 Argentina 1995 Mexic 1995-1997 Brazilia 1995-2000 Chile 1981-1983 Cote d’Ivoir 1988-1991 China 1990 Indonesia 1997-1999 Korea 1997-1999 Thailanda 1997-1999 Malaysia 1997-1999 Phillippines 1998-2000 Rusia 1998 Spania 1977-1985 Finlanda 1991-1993 Norvegia 1988-1992 Suedia 1991-1993 SUA 1984-1991 Japonia 1990-2002 Israel 1977-1983 Sursa: BIS (2001). Abordări teoretice privind crizele valutare Prevenirea crizelor sistemice (şi în particular a celor valutare) a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992). Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Un concept aparte în teoria economica în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) . în tarile din sud-estul Asiei. Literatura economica distinge trei tipuri de crize financiare: valutare. Crizele din Asia (1997). În practica nu exista insa forme pure de crize. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externa: Mexic (1994). 2004 Costul % PIB 55% 2% 14% 5-10% 41% 25% 47% 50-60% 15% 24% 10% 7% 5-7% 17% 8-10% 4% 4-5% 5-7% 17-20% (după dif. precum Thailanda.

variaţiile în rata reala de schimb pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Astfel. nivelul preturilor este ridicat. Bhandari şi Flood (1992) sugerează ca. Daca oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul public. precum şi variaţiile PIB pot fi considerate indicatori ai unei crize. O definiţie aproximativa ar fi reprezentata de pierderea încrederii în moneda naţionala. Spre exemplu. în cele din urma. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază ca autorităţile au un obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale de schimb fixe şi negativ de deviaţiile producţiei faţa de un anumit nivel ţinta. crizele financiare sunt împărţite în trei generaţii de modele: Prima generaţie de modele a fost introdusa de Krugman (1979) şi dezvoltata ulterior de Flood şi Garber (1984). în cazul unei rate de schimb fixe. 2004). atunci deficitele fiscale mari şi creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei. precum rata reala de schimb. deteriorarea balanţei comerciale şi a contului curent poate fi rezultatul unor politici fiscale si/sau de credit expansioniste care pot conduce la o creştere a cererii pentru bunurile din import şi pentru o parte din bunurile care anterior au fost exportate. In literatura economica. pot servi ca indicatori ai crizei. Astfel. în contextul unei rate de schimb fixe. Agenor. crescând costul păstrării parităţii. Astfel. o definiţie clara şi precisa a crizelor valutare este dificila în contextul menţionat anterior. o expansiune a creditului în exces fata de creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve internaţionale graduala.(2001). si. iar creditul intern creste mai rapid relativ la cererea de bani. inclusiv variabilele cu caracter extern. . În plus. o creştere a ratelor de dobânda internaţionale duce la rate interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel al producţiei mai scăzut. Acest model caracterizează perioadele de criza ca fiind perioade în care rezervele valutare ale autorităţilor scad în mod persistent. Agenţii economici realizează ca vor avea pierderi daca vor deţine moneda naţionala şi în consecinţa o vând chiar în momentul în care aşa numita shadow exchange rate este egala cu rata de schimb fixa. aceasta ducând fie la devalorizarea/deprecierea puternica a monedei naţionale. Potrivit acestei argumentaţii. potrivit acestei variante de criza. evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi internaţional. Conform acestui tip de modele. In consecinţa. exprimata printr-o cerere sporita de schimbare a monedei autohtone cu o moneda străina. Datorita acestui atac. preţul relativ al serviciilor se majorează deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente. dar persistenta. fie la diminuarea rezervelor valutare sau impunerea de restricţii privind mişcările de capital (Mills şi Omarova. ceea ce conduce la o apreciere reala a monedei. la un atac speculativ asupra ratei de schimb. rezervele sunt epuizate. iar autorităţile sunt forţate sa abandoneze paritatea. dar şi ca urmare a evoluţiei altor variabile. Modele mai recente sugerează ca autorităţile abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor.

Moris şi Shin (1998) arata ca variabilele reale contează în declanşarea unei crize în momentul în care se deteriorează sub o anumita valoare. care pot să decidă abandonarea peg-ului validând astfel aşteptările iniţiale. alte variabile care afectează funcţia obiectiv a autorităţilor pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. 1986). Brazilia şi Chile. economia putând varia intre acestea fără o schimbare semnificativa în variabilele reale. ceea ce a condus la rate ale dobânzilor mai ridicate în celelalte tari membre. Acest tip de modele este caracterizat de posibilitatea existentei unor echilibre multiple. o datorie publica importanta va indica o inclinaţie mai mare spre abandonarea peg-ului. colaps asociat cu costuri mult mai ridicate datorita garanţiilor oferite pe partea de pasiv a băncilor. Crizele autoconfirmate (self-fulfiling) sunt principala caracteristica a modelelor din generaţia a doua (Obstfeld. Astfel. Un nivel ridicat al ratelor dobânzii conduce la o creştere a costurilor de finanţare la nivelul administraţiei centrale.Extinzând raţionamentul. Spre exemplu. Este suficienta doar o înrăutăţire brusca a expectaţiilor care poate conduce la abandonarea peg-ului şi transferul spre un alt echilibru cu o rata de schimb flexibila. unificarea Germaniei a generat un soc ridicat al cererii în aceasta tara. De asemenea. precum Argentina. creditul acordat băncilor de către banca centrala. ratele ridicate ale dobânzii pot produce vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar. Problema care rămâne este aceea legata de cauzele care determina modificarea brusca a expectaţiilor şi în ce măsura aceste cauze sunt corelate cu existenta unor deficiente la nivelul sectorului real. Această prima generaţie de modele descrie bine crizele din deceniile 8 şi 9 din tarile din America Latina. În acel caz. iar autorităţile ar prefera sa devalorizeze moneda decât sa rişte un colaps al sistemului bancar. acestea s-au încheiat într-unui din modurile descrise mai sus: rata de schimb fixa a fost abandonata ca urmare a creşterii rapide a creditului intern (in general în urma falimentului unor banei comerciale) ai a reducerii semnificative a rezervelor internaţionale ale băncii centrale. În cele mai multe cazuri. acestea nu implica neapărat existenta unor aspecte negative la nivelul sectorului real. În plus. scăderea depozitelor pot semnala crizele financiare. . Acest fapt va genera costuri adiţionale pentru autorităţi. Regimurile de schimb fixe au fost introduse ca urmare a programelor de stabilizare cu scopul de a reduce inflaţia şi de a tine sub control deficitul bugetar. Modele din generaţia a doua explica o serie de crize printre care şi cea din cadrul ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul deceniului trecut. Aceasta abordare implica ideea ca prezicerea crizelor valutare este extrem de dificila datorita inexistentei unei legături clare intre variabilele reale şi apariţia crizelor. În lipsa informaţiei perfecte. existenta unor aşteptări de colaps al ratei de schimb va conduce la rate ale dobânzii mai ridicate. Astfel. respectiv de garantare a depozitelor. indicatori precum nivelul creditelor neperformante.

Aceasta poate fi rezultatul unei devalorizări sau deprecieri bazate pe probleme de competitivitate a sectorului extern sau al ceea ce este cunoscut ca efect creditorului comun (common lender effect). Oricum. în mediul academic se recunoaşte faptul ca la nivel real crizele valutare sunt un amestec de elemente importante aparţinând celor trei categorii mai sus menţionate. decizii investiţionale suboptimale. ceea ce a forţat autorităţile sa abandoneze peg-ul. precum variabile aferente sectorului bancar. Cea dea treia generaţie de modele combina primele doua şi introduce în analiza o serie de elemente microeconomice. şi intrările de capital pe termen lung.Deoarece pieţele muncii sunt foarte rigide la nivel european. Ţările din sud-estul Asiei nu aveau politici monetare sau fiscale extrem de expansioniste. în anumite momente de criza. iar ieşirea în evidenta a dus la declanşarea crizei. pe de alta parte (Chang şi Velasco. În final. contracţia creditului (liquidity crunch) şi elemente de contagiune au reprezentat componentele esenţiale ale crizei. unele aspecte par să deţină un rol mai important decât în . Potrivit acestei argumentări. În al doilea rând. Aceasta a generat. iar pe de altă parte. In prezent. Acest fapt conduce la o criza la nivelul balanţei de plaţi (Krugman. Dezvoltarea acestor modele s-a accentuat după criza asiatica. pe de o parte. 2001). Astfel. după cum am subliniat anterior. Ratele inflaţiei şi şomajului erau scăzute. principalii factori care pot afecta nivelul de lichiditate a sistemului bancar pot servi ca indicatori ai crizei: datoria externa la nivel bancar pe termen scurt. Potrivit acestui tip de modele. 1998). În primul rând. pe de o parte. potrivit căruia când un investitor suferă pierderi intr-o tara îşi lichidează investiţiile şi în alta. nivelul preturilor activelor poate servi ca un bun indicator pentru detectarea crizei valutare. efectul de contagiune implica răspândirea crizelor valutare peste graniţe şi transmiterea acestora spre alte tari. diminuând gradul de lichiditate a băncilor. crescând din nou costurile autorităţilor asociate cu păstrarea unui regim de schimb fix şi generând o serie de atacuri speculative. efectul a fost o creştere a şomajului. În particular. generând astfel o criza a sectorului bancar şi apoi o criza valutara. Acest fapt a indus aşteptări conform cărora tarile cu un nivel ridicat al şomajului sa fie susceptibile de un atac asupra monedei. Autorităţile au fost forţate sa intervină prin masuri inflaţioniste pentru a salva sectorul bancar. hazardul moral provine dintr-o conexiune strânsa a instituţiilor financiare cu guvernele din regiune. În plus. contracţia creditului (liquidity crunch) porneşte de la scăderea încrederii în sistemul bancar. ceea ce conduce la o creştere a retragerilor din sistem. o supraîndatorare (externa în special). un soc chiar scăzut la nivelul preturilor activelor a dus la o deteriorare semnificativa a portofoliilor băncilor. ceea ce a indus la nivelul creditorilor ideea existentei unor garanţii guvernamentale implicite. aceste aşteptări au ridicat din nou ratele dobânzii. aspecte de hazard moral. Exista şi posibilitatea unui comportament iraţional generat de panica (herding behavior). Problemele au existat la nivelul băncilor şi al firmelor.

Brazilia) conectaţi cu slăbiciuni intalnite la nivelul sectorului bancar. datorita prezentei acestora doar intr-un număr restrâns de studii. este important de verificat la nivel empiric daca variabile aparţinând sectorului real sau bancar pot servi ca indicatori ai crizelor. (3) cont curent. analiştii occidentali au considerat ca principale următoarele: • Creşterea deficitului pe cont curent. (7) sector real. performanta la nivel de exporturi.altele. fapt datorat cel mai probabil includerii informaţiilor furnizate de aceşti indicatori în evoluţiile indicatorului aferent ratei reale de schimb. În schimb. (2) profil al datoriei. (6) alte variabile financiare. Pe de alta parte. o serie de noi indicatori (aferenţi crizei asiatice. factorii care au avut un grad ridicat de explicare au fost: rezervele valutare. Lizondo şi Reinhart (1998) au examinat 28 de studii empirice referitoare la crizele valutare şi au sistematizat cele 46 de variabile folosite în 10 categorii: (1) cont de capital. Astfel. capata o relevanta ridicata. Influenta variabilelor politice şi instituţionale este greu de apreciat. (4) variabile internaţionale. Studiul are o relevanta sporita şi pentru ca sumarul realizat de Kaminsky. variabilele asociate cu profilul datoriei externe şi balanţa contului curent au avut performante foarte scăzute. (8) sector fiscal. Pe lângă indicatori prezenţi şi în studiile anterioare (supraevaluarea ratei reale de schimb. M2/rezerve. creşterea masei monetare. Autorii au caracterizat gradul de explicare a variabilelor examinând numărul de studii în care respectivele variabile au avut un grad semnificativ de relevanta în explicarea crizelor. Având aceasta descriere la nivel teoretic. (5) indicatori de liberalizare financiara. III. creşterea creditului neguvernamental. creşterea PIB real. (10) factori instituţionali. celor din Rusia. a exporturilor şi deficitul fiscal). Alţi indicatori cu un grad relativ bun de prezicere a crizelor s-au dovedit a fi: balanţa comerciala. ca urmare a reducerii cererii externe. Cauzele crizelor bancare Dintre cauzele interne. daca aceste variabile nu sunt convingătoare ca indicatori ai crizelor. creşterea PIB real şi deficitul fiscal. Crize bancare IlI. Un studiu mai recent asupra cercetării empirice privind crizele valutare este cel realizat de Michael Chui (2002). nivelul creditului către sectorul public şi inflaţia.l. precum dependenta crescută a sistemelor financiare fata de autorităţi. Kaminsky. (9) variabile politice. Lizondo şi Reinhart (1998) nu cuprindea decât evenimentele petrecute pana la sfârşitul anului 1997. se impune concluzia ca respectivele crize sunt datorate expectaţiilor autoconfirmate (self-fulfilling) şi comportamentului de turma (herding behavior) la nivelul agenţilor economici. . rata reala de schimb.

aceasta caracteristica fiinf determinata intre altele de faptul ca operatorii fac numeroase tranzacţii fără acoperire. Tarile emergente sunt atractive pentru investitori daca oferă posibilitatea obţinerii unor randamente ridicate şi a diversificării portofoliului lor de active financiare. • Hazardul moral. Expansiunea rapida a creditului intern. În plus. datorita apelării facile la capitalul străin (practica care a fost încurajata de ancorarea monedelor naţionale de dolar). multe credite fiinf utilizate în scopuri neproductive. determinând ieşiri masive de capitaluri. • Supravegherea scăzuta a băncilor comerciale de către banca centrala. o parte importanta a acestor credite pe termen scurt a fost utilizata pentru achiziţionarea de titluri de • • • . • Crizele de pe pieţele imobiliare (crearea „bulelor” speculative). • Deoarece majoritatea fluxurilor internaţionale sunt pe termen scurt. În ceea ce priveşte cauzele externe. fluctuaţiile valorice ale monedelor şi ale titlurilor financiare sunt mai frecvente şi mai ample. • Nivelul scăzut al economisirii interne. Nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt. • Cel mai mic semn de slăbiciune al guvernelor tarilor emergente cu privire la capacitatea lor de a returna capitalurile investite în tara lor poate genera panica financiara. apelând la fonduri împrumutate sau angajând active viitoare. Multe dintre intrările de capital au ca mobil obţinerea câştiguri de către investitori pe seama unor speculaţii financiare. dar la primul semn de dispariţie a acestor atuuri. acesta a majorat riscul sistemic existent in aceste economii. creat datorita existentei proprietatilot incrucisate şi a unor relaţii privilegiate intre autorităţi şi anume grupări de interese (increderea ca statul va interveni pentru a se evita falimentul). precum: • Majoritatea operaţiilor financiare pe piaţa financiara internaţionala are un caracter speculativ. ca liberalizarea financiara a tarilor emergente se asociază cu o creştere a influxurilor de capital fără legătura reala cu necesitatea lor de finanţare interna. investitorii au tendinţa de a retrage. accesul facil la surse externe de creditare permiţând menţinerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzii la credite. ele erau identificate în unele dintre caracteristicile actuale ale sistemului financiar internaţional.Alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit. De exemplu. Pentru unii economişti aceasta trăsătura este cu deosebire responsabila pentru fenomenele de panica financiara şi pentru transmiterea efectelor crizelor financiare de la o tara la alta. • Experţii instituţiilor internaţionale opinează. • Managementul inadecvat al băncilor comerciale ( evaluarea incorecta a riscurilor de insolvabilitate ale debitorilor interni). de asemenea. majoritatea creditelor internaţionale angajate de băncile coreene au avut o scadenta mai mica de un an.

Prin însuşi acest fapt este garantat succesul pe termen scurt al proiectului respectiv şi împrumutaţii cresc preţul pământului şi al altor proprietăţi. având un tipar de insolvenţă şi lichiditate menţinut pe câţiva ani. Insa când acest trend nerealist de creştere a preturilor se opreşte şi ele încep sa scadă. "Epidemiile" macroecomonice Gradul în care sistemul financiar poate să absoarbă şocurile macroeconomice fără a suferi căderi instituţionale variază de la caz la caz. Multe dintre crizele sistemului bancar din tarile în curs de dezvoltare par sa fie endemice. care a avut drept urmare creşterea iresponsabilităţii. • Atractivitatea pieţelor tarilor emergente a fost artificial întreţinută de faptul ca instituţiile financiare internaţionale au dat semnalul. unele crize implicând în unele cazuri căderi macroeconomice. creditul acordat fiind de 7. Criza macroeconomica este determinata de deficientele microeconomice la nivelul comportamentului băncilor cat şi de o politica monetara deficitara. mult prea optimiste.stat din Rusia cu o rata a dobânzii ridicata dar. ca vor interveni pentru a evita propagarea oricărei crize financiare pe ansamblul economiei mondiale (astfel. De aceea este notabil faptul ca de obicei sunt . acorda prea multe credite pentru proiecte care nu au şanse mari de profitabilitate pe termen lung. Acest tip de criza are la baza un hibrid de cauze micro şi macroeconomice. iar ca efect al creşterii consumului creste şi profitabilitatea celor mai multe activităţi economice. Din acest motiv unii economişti vorbesc despre crearea unei situaţii de hazard moral pe plan internaţional. cu riscuri foarte înalte. În aceste situaţii. Alte ţări s-au confruntat cu epidemii. Modele de crize financiare Crizele financiare sunt deosebit de complexe şi diferă una de cealaltă. Având în vedere ca mecanismele care produc crizele nu sunt pe deplin cunoscute ele pot fi clasificate după consecinţe. în acelaşi timp.7 mld dolari). Expansiunea creditului implicata în stagiul de boom va cere în schimb o creştere de baza monetara. băncile. atât a investitorilor. iar în altele nu. intervenţia FMI cu ocazia crizei mexicane a fost importanta. începând cu criza din Mexic. cat şi a guvernelor tarilor emergente. IIL2. băncile se confrunta cu o scădere macroeconomica. practic provocata de ele insele. Cele mai interesante cazuri sunt cele care s-ar putea numi tulburări endogene macroeconomice.

bazate pe o supraapreciere a profitabilităţii creditului. creşterea prea rapida a ereditarii fără ca banca sa poată face fata.prezente intrări de capital în stadiile incipiente. Management deficitar şi alte deficiente microeconomice. permiţând acţionarilor sa adopte poziţii mai riscante care sa ofere în caz de succes rentabilitate foarte mare sau în caz de eşec pierderi destul de mici. Politica monetara ulterioara ar trebui sa asigure creşterea bazei monetare în sistem care sa susţină boom-ul creditului. concentrarea ereditarii pe un singur sector economic sau expunerea prea mare pe un anumit client. Acest lucru nu se realizează cu uşurinţa deoarece o înăsprire a condiţiilor monetare prin creşterea de rata de dobânda de referinţa conduce la creşterea intrărilor de capital. ca de exemplu creşterea rapida a numărului băncilor (ex. În absenta fondului de garantare al depozitelor. deponenţii vor cere rata mai mari de dobânda ca urmare a portofoliului mai riscant. concentrarea autorităţilor monetare se face în special asupra ţintei de inflaţie pentru preturile bunurilor. Indonezia). Cazurile de frauda tind sa fie izolate. Tehnicile moderne de reglementare şi supraveghere bancara sunt astfel concepute sa identifice şi sa limiteze genul acesta de probleme.(Chile. Mai exista şi alte exemple de management deficitar. existenta fondului garantează ca nu vor pierde banii. Pentru o banca acest gen de criza se explica prin decizii nefondate de creditare. . dorinţa de rambursare a debitorilor sau pe recuperarea creditelor incerte. Un exemplu comun din acesta categorie este creditarea instituţiilor aparţinând aceluiaşi grup cu banca în cauza. ele pot fi centre de declanşare ale unor crize la nivel de sistem: Venezuela. Nesăbuita şi frauda Nesăbuita se refera la situaţia în care exista sau nu fond de garantare al depozitelor. O privire asupra experienţei internaţionale arata câteva cazuri de crize bancare provocate de managementul deficitar (Estonia. Se poate face diferenţa intre adoptarea de riscuri mai mari pe baza fondului de garantare şi o alta situaţie posibila aflata la marginea legalităţii: "prădarea" :managementul profita de intervalul intre primirea depozitului şi eşec şi aloca o parte din fonduri pentru scopuri proprii. Guinea. Lituania) sau de modificări în sistemul bancar naţional. dar se vor mulţumi cu rata obţinută. Mexic). Turcia. ca de exemplu efectuarea de operaţiuni cu poziţii riscante în schimburi valutare adoptate pentru a beneficia de diferenţialul de dobânda. În plus.

astfel că unele banei pot ajunge în stare de insolvabilitate. fapt care accentuează vulnerabilitatea sistemului. provizionarea insuficienta şi ratele de dobânda inadecvate înseamnă că nu exista un flux mic. În momentele de creştere economica stabila cresc depozitele. schimbarea regimului accentuează vulnerabilitatea sistemului bancar. Evoluţia crizei Adesea. ci acţionează ca un mecanism cvasi fiscal. fie prin apariţia unor noi jucători noi şi fără experienţa. în cazul economiilor aflate în perioada de tranziţie de la economie planificata la economie de piaţa. Problemele provocate de intervenţionism pot lua amploare şi din cauza autonomiei guvernelor regionale. ca de exemplu presiunile guvernului de obţinere a împrumuturilor în moneda străina. gradul în care creste nivelul de incertitudine nu poate fi apreciat de participanţii pieţei şi nici de autorităţi. crescând nivelul de risc al comportamentului vechi. dar şi din cauza altor mecanisme guvernamentale. . prin împrumuturi de la banei deţinute de stat la cost sub standard. astfel ca unele banei nu mai funcţionează ca entităţi în căutare de profit. III. cu risc de depreciere a monedei naţionale (Argentina). dar constant de credite neperformante. În condiţiile unui astfel de regim economic. chiar daca schimbarea este perceputa în mediul economic. profitabilitatea depinde de subvenţiile acordate şi solvabilitatea sistemului bancar este o chestiune de discreţie. Intervenţia statului în economie poate produce efecte prin prisma sistemului bancar asupra aspectului fiscal al tarii.3. pentru acoperirea deficitului fiscal (Filipine). Însa. chiar daca o mare parte a debitorilor sunt dispuşi sa ramburseze.Crizele endemice intr-un mediu bancar influenţat de implicarea guvernamentala În multe ţări guvernul se implica în funcţionarea sistemului bancar. care poate nu sunt în armonie cu noile circumstanţe. fie prin modificarea condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea băncile. După mai mulţi ani de stabilitate. este subestimata probabilitatea apariţiei problemelor şi se continua cu modul de lucru bazat pe normele şi procedurile vechi. Insa. chiar având rate mici de dobânda şi acest lucru finanţează o expansiune constanta a creditelor acordate pentru întreprinderile deţinute de stat sau pentru cele agreate de stat.

poate duce la o volatilitate mare a ratelor dobânzii (Chile) Instabilitate macroeconomica . printr-o evaluare obiectiva informala a pieţei sau prin "bârfele pieţei". autorul încearcă să facă o lista cu tipurile de crize mai importante: Represiune fiscala . următoarea etapa este analizarea unor indicatori care pot confirma prezenta sindromului. Modificările politice . Filipine) Privatizarea Inovaţiile tehnologice şi globalizarea financiara III 4 Colectarea datelor pentru a preveni din timp criza Etape: 1. Schimbarea de regim nu produce în mod necesar aceleaşi tipare de crize. în finanţele publice modifica condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea băncile Modificările structurale în economie . Indicatori de structura După ce s-a decis cu sindrom ne confruntam. ponderea împrumuturilor din străinătate. Este greu sa iţi dai seama cu ce sindrom te confrunţi. dar se poate merge prin eliminarea unuia sau a 2 dintre ele. raportul creditedepozite. guvernul se poate împrumuta de la un sistem financiar nu foarte experimentat. Eliminarea unor sindroame particulare Este important să ştii ce sindrom pentru o relevanta corecta a datelor.Depinde de cat de puternic este sistemul bancar şi de capacitatea sa de a se adapta noilor condiţii (inclusive a autorităţii de reglementare) în fata unei crize majore. diferenţa dintre preţul curent şi trendul valorii proprietăţilor şi capitalului. intr-o maniera nemaiîntâlnită pana atunci(Venezuela.determinata de creşterea gradului în care guvernul foloseşte sistemul financiar sa obţină resurse financiare Liberalizare financiara .schimbare de regim prin excelenta: firmele debitoare profitabile nu mai sunt competitive. infuziile mari de capital.schimbările survenite în politica de curs de schimb. 2. Exista acest interval în care se pot lua masuri de prevenire a crizei. b)Pentru management deficitar şi deficiente microeconomice . O clasificare pe grupe de sindroame a indicatorilor poate fi: a) Pentru "epidemiile" macroeconomice: informaţiile bilanţiere şi indicatori operaţionali care sugerează o politica bancara nesănătoasa: creşterea foarte rapida a ereditarii.trecerea de la un regim politic la altul poate determina ca unii parteneri ai băncilor sa poată profita de prevederile vechilor contracte financiare(Guineea) sau în condiţiile unui democraţii slabe.mai ales în condiţiile unei economii instabile. volatilitate a ratelor de dobânda şi a cursului de schimb etc. ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile(valabil şi pentru caz indicatori specifici pentru cicluri macroeconomice: creşterea accelerate a ereditarii în sectorul proprietăţilor comerciale.

masurile pentru stabilizare nu trebuie amânate. Construirea unui sistem de reglementare puternic. sau creditele acordate nu pot fi văzute întotdeauna ca fiind fără risc.5. Stabilirea politicilor financiare pentru reducerea vulnerabilităţii In domeniul stabilirii politicilor în domeniul bancar părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte reglementările impuse de Banca Naţionala. trebuie acţionat şi la nivelul sistemul bancar prin corelarea unor infuzii de lichiditate cu creşterea dobânzilor la creditele acordate. S-a ajuns la un consens pentru tarile industrializate şi pentru cele în curs de dezvoltare. în ideea ca sistemul bancar trebuie sa fie liber de taxe care ar putea perturba activitatea şi cvasi taxe (rate de dobânda controlate). Emergenta problemelor bancare în tarile în curs de dezvoltare a condus la un anumit tip de politica fiscala adaptata acestor tari. În tarile în curs de dezvoltare. Supravegherea este insa aproape ineficienta în privinţa fraudei. Stabilitatea macroeconomica oferă băncilor un mediu mai puţin riscant în care sa îşi desfăşoare activitatea.sunt 3 semne de luat în calcul: accesul restricţionat al unei banei pe piaţa interbancara. şi în cazul instrumentelor financiare deţinute de banei care isi pot schimba rapid valoarea. concluziile la care a ajuns Comitetul de la Basel trebuie ajustate în funcţie de tara: pentru o economie mult mai mica nu pot fi menţinute aceleaşi cerinţe de capital ca pentru una dezvoltata. insa obiectivul principal al stabilităţii nu este protejarea solvabilităţii bancare. insa majoritatea considera ca este necesara o supraveghere a practicii bancare şi a adecvării fondurilor proprii. şi de asemenea pentru a obţine rezultate bune în domeniul prudenţial sunt necesare informaţii adecvate şi standarde adecvate de solvabilitate. Obţinerea stabilităţii macroeconomice poate afecta un sistem bancar slab dezvoltat prin deflatare. diferenţa mare intre ratele de dobânda oferite de diferite banei la depozite pe termen lung şi diferenţa dintre ratele de dobânda la bonurile de Trezorerie şi depozitele bancare mari informaţii regulatorii: cele mai folosite informaţii sunt experienţa autorităţii de reglementare în materie de pierderi din credite şi indicatorul de solvabilitate c) Pentru sistemul bancar cu intervenţie guvernamentala: proprietatea guvernamental în sistemul bancar împrumuturile de la Banca Centrala creditele acordate care nu ţin cont de constrângerea depozitelor şi alocărilor pe sectoare taxele de intermediere financiara III. scăderea cererii agregate sau doar prin mici corecţii făcute asupra ratei dobânzii sau impozitării. date fiind cazurile . Pe termen lung se încearcă o re-reglementare prin stabilirea de limite de creştere a activelor bancare intr-un anumit interval. In aceasta situaţie.indicatori ai pieţei .

Spania. Japonia şi USA. Condiţiile de acordare. preţul petrolului a scăzut ducând la o situaţie macroeconomica nefavorabila. De menţionat ca aceste excepţii nu au avut strânsa legătura cu evoluţia nefavorabila a economiei ca-n cazul celorlalte crize. băncile nu au îndeplinit cerinţele minime de capital ale acordului de la Bassel nici pana în 1992 ceea ce a agravat situaţia acestora. s-a constatat ca principalele cauze care au determinat marile crize bancare au fost atenţia prea slaba acordata riscului de credit şi operaţional. au fost foarte aspre. Aspecte privind crizele bancare în diferite tari În urma numeroaselor cercetări efectuate concret de către organismele autorizate. Când au apărut efectele recesiunii economice. preturile s-au prăbuşit şi au condus la faliment.înregistrate în care banei cu creşteri spectaculoase au ajuns la faliment. Două dintre cele mai mari banei norvegiene încep să aibă pierderi datorate creditelor(CBK şi FOKUS). în prima instanţa guvernul a sporit lichiditatea băncilor pentru a nu crea panica printre investitori şi au protejat deponenţii. De asemenea.preţul imobiliarelor de asemenea încep şi ele sa scadă. în această ţară . dar s-au dovedit a fi benefice pentru că în scurt timp criza s-a soluţionat. În majoritatea cazurilor fenomenul a fost similar: liberalizarea capitalurilor s-a concretizat intr-o cerere mare de credite în vederea achiziţionării de imobile ale căror preturi au crescut fără justificare economica. însă. Marea Britanie. În scurt timp insa criza ameninţa întreg sistemul bancar (DnB-cea mai mare banca necesita şi ea injecţii de capital) ceea ce duce la implicarea directa a Parlamentului prin GBIF care a asigurat capitaluri suplimentare peste cele de la Fondul de Garantare. De asemenea calitatea proasta a managementului bancar şi contextul macroeconomic au dus la agravarea situaţiei dificile prin care treceau băncile şi au făcut necesara intervenţia guvernului pentru evitarea riscului sistemic. Riscul de credit a condus la dereglări financiare în Elveţia. Particular. instituţiile financiare suprime (criza din SUA 1998-2000)din cauza fraudelor şi în sfârşit cazul BCCI (1991. În Norvegia (1988-1993)de exemplu perioada de boom economic a fost urmata brusc de o recesiune drastica în care ratele de dobânda au crescut de la 2% la 7. În cazul marilor banei soluţia a fost injectarea de capital şi achiziţionarea băncilor falimentare de către grupuri de banei mai puternice. insa în tarile în curs de dezvoltare necesare sunt regulile de baza. III. Excepţiile sunt în cazul Continental Illinois(SUA 1984) care s-a prăbuşit din cauza pierderilor pe partea creditelor comerciale.6. Norvegia.Ca prima soluţie a fost înfiinţarea unui Fond de Garantare care sa asigure infuzia de capital sau acordarea de garanţii.5% . Suedia .UK) a cărei cauza a fost un mixt intre cele de mai de sus.

în special băncile regionale. Acest caz este foarte cunoscut în finanţele internaţionale ca şi riscul Hestatt. a cărei criză s-a datorat colapsului pieţei imobiliarelor care au afectat. Asta nu înseamnă că viitoarele crize financiare vor fi similare cu cele din trecut. Celelalte 2 cazuri sunt în Suedia şi în cazul instituţiilor de credit şi economii din SUA (1982-1995). În realitate acestea sau ridicat la 3% din PIB. Băncile mari nu au avut pierderi atât de mari. Mai mult chiar. Statul a acţionat şi el rapid în vederea soluţionării crizelor (însă numai în cazul băncilor deţinute de stat cu aproximativ 1% din PIB). În toate tarile a crescut controlul asupra ratelor dobânzii înaintea începerii crizelor.Norvegia. în special. Supravegherea foarte slaba a făcut ca soluţionarea crizelor sa fie foarte greoaie.etc. Insolvabilitatea cauzata de riscul de credit poate fi acoperit prin utilizarea derivativelor şi a swap-urilor. Această speculă pe piaţa cursului de schimb care fusese schimbat din curs fix în curs flotant în momentul prăbuşirii sistemului de la Breton Woods. datorită unei foarte bune capitalizări. Riscul de piaţă a fost cauza falimentului băncii Herstatt din Germania în 1974. .SUA)combinata cu o slaba şi ineficienta reglementare în domeniu şi o supraveghere a sistemului nepregătita pentru asemenea schimbări iar instituţiile financiare nu erau încă pregătite sa lucreze în noul mediu. Banca a fost închisă şi s-au suspendat toate plăţile către băncile din alte ţări. Spania şi Suedia aceasta a durat în jur de 5 ani. ele s-au oferit în acordarea de asistenţă financiară sau chiar au achiziţionat unele bănci aflate în situaţii mai dificile pentru că voiau să câştige noi cote de piaţă în regiunile respective şi pentru că ştiau că în caz contrar acestea r fi fost lichidate ceea ce ar fi putut să aibă un impact negativ chiar şi asupra lor. Liberalizarea capitalurilor a fost o trăsătura comuna în crizele marilor banei (Spania. Un alt exemplu elocvent este Elveţia (1991-1996). de dimensiuni mai mici. în care creditele ipotecare deţineau un procent considerabil în portofoliul de credite. banca a suferit pierderi imense din cauza operaţiunilor de schimb valutar ce au avut o amploare deosebită în respectiva perioadă. În acelaşi timp insa riscul de lichiditate se poate agrava prin folosirea fondurilor băncii în active foarte puţin lichide. Un lat caz este cel al băncii Barings (UK-1995) care a suferit o pierdere de piaţă din cauza unei filiale din Singapore al cărui management şi organizare internă au fost neadecvate şi ineficiente. Cu toate acestea în Norvegia. pe când în SUA în cazul instituţiilor de economii şi credit a durat intre 1981 şi 1995 şi a necesitat numeroase reforme legislative. Suedia.este faptul că nu s-a înfiinţat o bancă specială care să preia creditele neperformante şi nici restructurări semnificative în sistemul bancar nu au avut loc pentru că s-a presupus că ar antrena costuri mai mari. Pierderile datorate subaprecierii riscului de curs de schimb flotant au fost de 4 ori mai mari decât valoarea capitalurilor proprii (470 mil DM).

pe când în Spania. Norvegia şi criza din 1980 din SUA întregul sistem bancar a fost afectat. în Spania (1978-1983) concentrarea riscului s-a combinat cu riscul operaţional ( frauda). Un bun exemplu este cel al companiei Rumasa (20 de banei şi foarte multe companii) care a început sa se confrunte astfel cu riscul de credit care treptat s-a propagate în tot sistemul financiar. Nu trebuie sa judecam noile cerinţe de capital numai din prisma băncilor care au avut mari probleme ci trebuie sa conştientizam ca în lipsa lor. Foarte interesant este insa ca în multe cazuri la momentul apariţiei crizelor . Acestea. De exemplu băncile norvegiene au fost mult mai grav afectate în anii '90 decât cele din Danemarca(mult mai bine capitalizate) deşi au trebuit sa facă fata aceloraşi condiţii negative din economie. confruntându-se cu o lichiditate scăzuta au crescut dobânzile la depozite sau au deschis noi sedii în vederea atragerii de noi resurse insa aceste soluţii au dus la creşterea costurilor şi implicit agravarea situaţiei lor pe termen lung. a afectat majoritatea tarilor astfel: în Elveţia. cazul băncilor bine capitalizate au ajutat foarte mult la restructurarea lor şi soluţionarea problemelor. numărul crizelor bancare ar fi fost mult mai mare. Soluţionarea crizei a început în 1977 prin înfiinţarea unui Fond de Garantare a Depozitelor care împreuna cu Corporaţia Bancara a preluat controlul asupra băncilor aflate-n dificultate. diminuează capitalurile . Reglementările şi supravegherea slaba au permis multor antreprenori fără experienţa în domeniul bancar care deţineau mari companii industriale sa-si deschidă propriile instituţii bancare de la care sa obţină finanţare ieftina. Acordul de la Basel din 1988 a avut efecte benefice.În ceea ce priveşte adecvarea capitalului la risc trebuie sa menţionam ca crizele bancare au fost mai grave în cazul băncilor slab capitalizate. În al doilea rând. Introducerea standardelor de capital adecvat la risc au obligat supervisorii şi băncile sa înceapă o analiza foarte atenta a riscurilor fundamentale intr-o banca. După 1960 când licenţele bancare au început sa fie acordate cu mare uşurinţa numărul noilor banei a crescut foarte mult. băncile aveau un capital adecvat. Insa acest lucru a fost posibil din cauza unei proaste evaluări a capitalurilor şi a contabilizării acestuia care nu au reuşit sa arate mărimea reala a capitaluri lor cum a fost în cazul BCCI şi Barings. Japonia. îndeosebi către împrumuturile imobiliare. deşi noile reglementari de capital nu au reuşit sa evite crizele bancare.Suedia. Marea Britanie şi criza cea mai recenta din SUA au fost afectate numai băncile mici. Criza economica declanşata odată cu criza petrolului a însemnat o inflaţie mare şi scăderea profiturilor companiilor industriale care s-au refinanţat la dobânzi mai mari de la băncile din cadrul grupului. Concentrarea riscului. La momentul respectiv nu existau cerinţe de profesionalism şi integritate pentru acţionarii şi managerii băncilor. evaluează pierderile.

În 1997 în luna noiembrie alte 4 mari banei s-au confruntat cu crize semnificative. în vederea eliminării creditelor neperformante în creştere s-a organizat chiar şi RCC(Resolution and Collection Corporation) care putea"cumpăra"astfel de credite atât de la băncile falimentare cat şi de la cele solvabile. pe când în Elveţia şi UK au fost soluţionate rapid.emisiunea de acţiuni era imposibila deoarece cursul acţiunilor bancare în acea perioada era foarte scăzut. Între 1998 şi 2000 prăbuşirea LTCB a dus la reorganizarea supravegherii bancare prin Legea Reconstrucţiei Financiare.la 0 şi apoi cresc capitalurile prin subscrierii proprii la acţiuni noi. Prelungirea perioadei de erija din Japonia s-a datorat în principal din cauza deteriorării capitalurilor care au fost cu greu majorate pentru ca sectorul bancar era foarte puţin profitabil. ceea ce a dus la emiterea unei legislaţii în 1998 în ceea ce priveşte folosirea fondurilor publice(majoritatea băncilor au beneficiat de injecţii de capital). Tipologia soluţiilor se împarte în 2 mari categorii :băncile care au fost lichidate şi închise (Herstatt şi Barings) şi intervenţia guvernului prin achiziţii şi . în Japonia şi SUA crizele au durat foarte mult timp iar soluţionarea lor a adus costuri enorme. S-a luat decizia folosirii fondurilor publice insa reacţiile contribuabililor au fost adverse. după care piaţa s-a prăbuşit brusc ducând astfel la clasificarea acestor credite drept neperformante). după o scurta perioada în mâinile statului a fost divizata şi vânduta celorlalte banei din sistem. Criza a fost agravata de colapsul instituţiilor care acordau credite imobiliareijusen) din cauza efectelor din "bubble economy" ce s-a manifestat pe aceasta piaţă (preturile la imobiliare au crescut necontrolat şi nejustificat ducând la o cerere mare de credite. Rumasa. şi nu în ultimul rând accesul la fondurile publice era limitat.sau dublat fondurile publice disponibile iar băncile puteau beneficia de injecţii de capital numai daca prezentau planuri de îmbunătăţire a profitabilităţii ceea ce a avut un efect benefic pe piaţa financiara. Având acum un nou cadru legislativ de reglementare şi supraveghere sistemul a redevenit profitabil în 5 ani iar masurile luate de autorităţi în ceea ce priveşte noile reguli de provizionare şi de adecvare a capitalurilor au anticipat cerinţele acordului de la Basel din 1988. Astfel Comitetul Reconstrucţiei Financiare avea autoritatea de a inspecta şi supraveghea instituţiile financiare . în mai 2000 DIC a prelungit cu 1 an de zile perioada de garantare integrala a depozitelor(pana în martie 2002). în Japonia crizele bancare au început în 1994 iar statul a adoptat un program protecţionist prin înfiinţarea DIC (Deposit insurance Corporation) care asigura pana la un anumit plafon depozitele la băncile falimentare sau organiza aşa numitele "hougacho approach" prin care se acorda asistenta financiara de către marile banei din sistem(TKB. In ceea ce priveşte rapiditatea soluţionării crizelor aceasta diferă de la stat la stat.RCB) ajutate de împrumuturi ieftine de la Banca Japoniei şi alte instituţii financiare. De exemplu.

4% din PIB . In majoritatea tarilor crizele au fost urmate de schimbări drastice în ceea ce priveşte reglementările bancare cu excepţia crizei micilor banei din Marea Britanic Ca urmare a preocupărilor autorităţilor naţionale de a elabora reglementari bancare cat mai eficiente. De regula guvernul a avut un rol activ prin injecţia de capital efectuata atunci când crizele respective ameninţau situaţia macroeconomica a tarii şi aveau un impact la nivelul întregului sistem financiar. Acolo unde riscul de credit a fost prezent a fost necesar şi ajutorul de la public prin atragerea unor resurse considerabile în vederea restabilirii echilibrului financiar.pe plan internaţional s-au pus bazele unui nou acord de capital la Basel denumit"Convergenta internaţionala a măsurării capitalului şi a standardelor de capital". Prin urmare nici o banca nu a dat faliment.el garantând ca toate băncile îşi vor achita datoriile nefixând nici o limita în acest sens. . în cazul Suediei ('90) statul a avut cea mai substanţiala implicare .recapitalizări (Norvegia şi Suedia).