INSTALAŢII DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE 1.

GENERALITĂŢI Calitatea mediului în care oamenii îşi desfăşoară activitatea are o influenţă complexă asupra lor, atât sub aspect igienico-sanitar cât şi al productivităţii muncii. Calitatea mediului ambiant se apreciază prin valoarea parametrilor confortului termic, prin compoziţia chimică şi puritatea aerului, precum şi prin alţi factori ca nivelul de iluminare, nivelul de zgomot, gradul de ionizare a aerului, elemente de estetică etc. În anotimpul rece instalaţiile de încălzire pot asigura în încăperi menţinerea temperaturii aerului la o anumită valoare. Puritatea aerului se obţine în aceste cazuri prin ventilare naturală (infiltraţii, deschiderea ferestrelor etc), care are un caracter intermitent, este limitată în timp şi ca eficienţă, fiind dependentă de acţiunea factorilor climatici exteriori. Tendinţa de creştere a temperaturii aerului interior vara poate fi combătută prin ventilare naturală fără a se garanta în orice condiţii, posibilitatea limitării acesteia la anumite valori. Pentru multe categorii de incinte, în care se produc degajări importante de nocivităţi (încăperi de producţie, laboratoare, hale pentru creşterea industrializată a animalelor, săli cu aglomeraţie mare de oameni etc) calitatea mediului nu se mai poate asigura numai prin instalaţia de încălzire. Pentru îndepărtarea mirosurilor şi degajărilor nocive sau chiar toxice, apare necesitatea introducerii a€œcontrolate” a unui debit de aer. Natura şi cantitatea de degajări nocive, modul lor de propagare, sistemul constructiv al incintelor, valorile la care sunt prescrişi parametrii aerului interior pe considerente de confort sau tehnologice, limitele admisibile la care trebuie reduse concentraţiile diverselor substanţe nocive degajate, la care se adaugă de multe ori cu o pondere importantă consideraţii economice, au condus la folosirea unei game foarte variate de instalaţii de ventilare şi climatizare. Pentru o încăpere industrială cu pereţi exteriori la care au loc numai degajări de căldură, este suficientă pentru îndepărtarea acestora o ventilare naturală-organizată, adică să se practice la partea superioară orificii de evacuare, iar la partea inferioară orificii pentru pătrunderea aerului exterior. În cazul materiilor aglomerate datorită degajărilor mari de căldură şi umiditate, precum şi a valorilor la care trebuie menţinuţi parametrii de control, este necesară răcirea aerului introdus, pentru a i se mări capacitatea de preluare a căldurii, iar pentru a asigura preluarea surplusului de umiditate, este necesară şi uscarea lui. Aceasta constituie una din formele clasice sub care se întâlnesc instalaţiile de climatizare. Unele procese tehnologice (industria textilă, optică, prelucrări de mare precizie, laboratoare metrologice etc) impun uneori cerinţe şi mai stricte în privinţă unuia sau mai multora dinte parametrii microclimatului interior, ceea ce influenţează nu numai complexitatea agregatului de climatizare, ci însuşi sistemul constructiv al incintei respective. Preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de microclimat corespunzătoare specificului muncii desfăşurate de oameni sau naturii procesului tehnologic, trebuie să reprezinte o cerinţă primordială în dezvoltarea tehnicii ventilării şi climatizării pe plan mondial.

În jurul anului 1890 se introduce umidificarea aerului prin tăvi cu apa încălzită cu ajutorul aburului. etc. După cel de al doilea război mondial. cel mai sensibil schimb de aer între interior şi exterior. Se diversifică permanent natura obiectivelor ce trebuie ventilate sau climatizate: noi industrii cu probleme specifice de ventilare. inclusiv maşina frigorifică. amplasate direct în încăpere. apar noi tipuri cum ar fi instalaţiile de înaltă presiune. Apar laboratoarele şi halele termostatate. intemperii etc. destinate măsurătorilor de înaltă precizie. cu amoniac sau bioxid de carbon. care pe lângă faptul că cer condiţii constante de temperatură şi umiditate (aceleaşi pe parcursul întregului an). de hârtie. instalaţiile de climatizare cu două canale de aer. Apariţia maşinilor frigorofice. la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acest lucru se poate constata în clădirile simple de locuinţe în care prin neetanseitatile ferstrelor. Dezvoltarea impetuoasă a ventilării şi climatizării are loc după primul război mondial. la care într-o carcasă sunt cuprinse toate elementele componente. Aceasta etapă poate fi considerată începutul climatizării. impun şi toleranţe foarte mici de variaţie a acestor parametri (în cazul temperaturii această putând ajunge până la ±0. Simultan.Istoricul instalaţiilor de ventilare şi climatizare Apariţia primelor instalaţii de ventilare şi climatizare este legată de unele progrese realizate în alte discipline. pentru răcirea şi uscarea aerului.1۫۫ C). se fac cercetări asupra schimbului de aer. . oraşe subterane. Odată cu înfiinţarea igienei ca disciplină . Necesitatea acestor instalaţii determină de fapt calităţile aerului. nu poate opri cea mai slabă mişcare a unor cantitai de aer. Datorită restricţiilor impuse în privinţa poluări atmosferei. asupra conţinutului de umiditae şi de gaze nocive precum şi asupra purităţii aerului. săli de concerte) sau industriale(la fabricile de tutun. textile. variaţiile de temperatură. pentru că orice încăpere oricât de etanşă s-a considera. cu această diversificare s-a dezvoltat şi perfecţionat aparatura de regleaj. o dezvolare tot mai mare au căpătat-o instalaţiile de epurare agazelor şi instalaţiile de desprăfuire. mijloace de transport. Aerul şi proprietăţile lui Elementul cu care lucrează orice instalaţie de ventilare este aerul. agrozootehnice. Progresele realizate în domeniul electrotehnicii oferă posibilitatea folosirii motoarelor electrice pentru acţionarea ventilatoarelor şi deci ventilarea încăperilor mari. instalaţiile cu aer primar folosind aparate cu inducţie sau ventiloconvectoare. După 1930 apar agregatele locale de climatizare. când se realizează instalaţia de climatizare în scopuri de confort (teatre. În afară de perfecţionarea aparatelor şi a schemelor de ventilare şi climatizare clasice. cinematografe. tehnica climatizării cunoaşte o etapă importantă de dezvoltare. în industria alimentară). Ceva mai târziu se introduce umidificarea realizată prin pulverizarea de apa în curentul de aer. oferă o independenţă şi mai mare instalaţiilor de climatizare. a uşilor şi chiar prin elementele de zidărie se petrece un schimb mai mare sau mai mic de aer. În practică nu există incapere neventilata. comandă şi control a instalaţiilor de ventilare şi s-a perfecţionat aparatura de măsură folosită în acest domeniu. funcţie de anumiţi factori: direcţia şi tăria vântului. atât de necesar asigurării unui regim de viaţă şi de desfăşurare a activităţilor omeneşti.

microorganisme etc. Starea aerului este definită de o serie de parametrii: 1) presiune. 5) conţinut de căldură. b) presiunea parţială a aerului uscat pa. bioxid de carbon. la aceeaşi temperatură. La rândul său. praf . fum. restul aproximatv 1& fiind alcătuit din argon. 1) presiunea aerului este presiunea atmosferică (presiunea barometrică) care variază cu altitudinea. se poate scrie : . aerul este considerat ca un amestec de aer atmosferic curat şi uscat. vapori. aerul atmosferic p ur este un amestec având drept componenţi principali oxigenul 21 % şi azotul 78%. 4) umiditate relativă. denumit aer umed. ozon şi alte câteva gaze în cantităţi extrem de mici. Aerul umed fiind un amestec de două gaze. c) presiunea parţială a vaporilor de apa pv care este presiunea pe care o exercită un component dintr-un amestec de gaze. hidrogen. 2) temperatură. volumul amestecului. În natură aerul uscat este intodeauna ametecat cu vapori de apă. Întrucât presiunea atmosferică (presiunea aerului umed) are o valoare în jur de 1 atm. cu vapori de apă şi alte substabte cum sunt : gaze. aer uscat şi vapori de apa. fapt ce face ca în toate procesel de ventilare şi condiţionare să se ia în consideraţie acest aer. dacă ar ocupa singur. rezultă trei mărimi distincte: a) presiunea totală a aerului uscat pb. 3)conţinut de vapori de apă.În tehnica ventilării şi condiţionării. În instalaţiile de ventilare se foloseşte ca unitate de măsură pentru presiune milimetrul coloană de apa (mm H O).