You are on page 1of 27

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE

ISTORIA SOCIOLOGIEI Conf. univ. Ungurean Vasile Stefan

2 2009 – 2010

CUPRINS
LA CE FOLOSEŞTE UN CURS DE ISTORIA SOCIOLOGIEI?............................4
Teoria modernă şi postmodernismul............................................................................................................4 Despre autor....................................................................................................................................................4

KARL MARX (1818 – 1883)...................................................................................7
1. Caracteristicile scrierilor...........................................................................................................................7 2. Despărţirea de Hegel..................................................................................................................................7 3. Scrierile pînă la 1848..................................................................................................................................8 Manifestul partidului communist................................................................................................................9 4. Scrieri după 1848........................................................................................................................................9 Contribuţii la critica economiei politice......................................................................................................9 Capitalul.....................................................................................................................................................10 Tema omului, a muncii, chestiunea conceptului de clasă, concepţii asupra ideologiei.............................11 Despre ideologie .......................................................................................................................................12 Echivocurile...............................................................................................................................................13

MAX WEBER (1864 – 1920)................................................................................15
Epistemologie weberiană..............................................................................................................................15 Acţiune socială..............................................................................................................................................18 Relaţie socială................................................................................................................................................19 Problema ordinii legitimate.........................................................................................................................20 Relaţia dintre etică şi politică......................................................................................................................21 Oraşul.............................................................................................................................................................21

JÜRGEN HABERMAS (1929 -

).....................................................................23

Problema raportului dintre interese (lume subiectivă) şi cunoaştere (lume obiectivă).........................23 Distincţia între acţiune comunicativă şi discurs........................................................................................24 Problema crizei.............................................................................................................................................26

2

3 3 .

procese esenţiale generatoare de fenomene şi mecanisme sociale. (pentru M. Ascunsul genereaza teritorii. Teoriile moderne au anumite caracteristici. un continuu vizibil. apoi în Europa). credinţa). Prin urmare. Sociologia încearcă să surprindă acele forţe ce dinamizează mecanismele sociale. relaţia sacru – profan). ea permite delimitarea unui 4 . proiectele generează teritorii. adică de obţinere a certitudinii şi de scoatere la iveală a ascunsului. presupun că în spatele realităţii există un ascuns. Conceptele ei sunt concepte ale modernităţii. Teoria modernă este legată de ideologii. se construieşte teoria modernă. Pe echivalenţa dintre discurs si realitate. ascunsul era munca. “Toata cultura lineară şi cumulativă se prăbuşeşte dacă nu putem stoca trecutul la lumina zilei. ( Baudrillard) Despre autor Orice sistem filosofic (sau teorie) este creaţia unui autor. Dacă cunoaştem ascunsul cucerim teritorii. adica semn – reprezentare.. În mod similar avem relaţia limbaj si adevar. În această realitate trebuie să ne sprijinim pe ceva: istoria constituie un punct de reper. teoria modernă crede în existenţa unor referenţiali ( munca. de modernizare. În teoria modernă limbajul e formator de adevăr. Prin urmare istoria sociologiei este ca un punct de reper. familia. de un mit vizibil care să ne liniştească în privinţa scopurilor noastre. În felul acesta se reinterpretează vizibilul.4 La ce foloseşte un curs de istoria sociologiei? Teoria modernă şi postmodernismul Sociologia s-a format în epoca modernă. Instituţia autorului este relativ recentă. pentru W.” Pentru a salva realitatea avem nevoie de un trecut. ele sunt mari naraţiuni. Există undeva un centru şi în raport cu acesta există o periferie. Marea majoritatea nu mai are referenţiali. Sunt construcţii ce încearcă să cuprindă subiectul si sistemul. (ex: sondajele şi chestionarele sunt instrumente pentru obţinerea ascunsului). prin ea ne sprijinim pe ceva. trecutul. În consecinţă apare o forma foarte facilă de a controla oamenii. Ştiinţa modernă este legată de un proces de raţionalizare. Schimbarea pleacă de la centru ( ex: Tocqueville si revolutia din Franta: a plecat din Paris (?) apoi s-a răspîndit in toata Franţa. Teoriile moderne au ca obiect ascunsul. Atunci cînd apare această noţiune. de notiuni de lupta. Ascunsul generează teritorii şi conceptele. prezentul şi viitorul. Apare mereu problema referenţialilor.

Ea este parte a operei. cele politice. Odată cu această apariţie vedem importanţa discursului într-o societate. deci. Prin reîntoarcere se redescoperă ceea ce s-a uitat (M. opera lor. Astfel apare pericolul istoricismului. ele se autosusţin. redescoperire 3. autorul este ceea ce permite explicarea prezenţei anumitor evenimente într-o operă cît şi a diferitelor lor transformări si modificări ( dacă vrem să-l înţelegem pe M. Această fixare a unui drept de proprietate implică aspecte legate de cunoaştere. Anglia). Autorul devine instituţie. Întemeiatorii de discursivitate. autorul constituie principiul unei anumite unităţi scripturale. prin care se folosesc concepte formate într-un anumit context dar folosite intr-altul. reactualizare 1. În Occident. adică depăşesc anumite graniţe: sacru – profan. şi el poate pedepsi în măsura în care discursurile pot fi transgresive. autorul întruchipează un anumit nucleu expresiv. Este paradoxal. licit – ilicit. Începînd cu secolul al XIX – lea apar autori întemeiatori de discursivitate. ce deschid un cîmp de dezbatere care conţine un set de posibilităţi ulterioare. nu pe spaţiu. 3. In perioada sa hegeliană el locuia in Germania.5 autor de altul. reîntoarcere la origini 2. au o comună caracteristică: uitarea. Orice scriere poate fi reinterpretată (astăzi dominaţia merge pe timp. în perioada economico – socială locuia la Londra. regăsibil în tot ce scrie ( Eminescu care face publicistică este acelaşi cu poetul şi „filosoful”). morale etc. ca aceste filosofii susţin libertatea. însă. 5 . adică adună în el toate diferenţele şi el le sintetizează. Dupa parerea lui Focault există patru criterii de definire a unui autor: 1. pentru a întelege. sunt dependente de contextele lor. morală – stat. Iată o idee luată din M.). Opera întemeiată pe discursivitate este supusă unor 3 analize: 1. ( ideile lui Nietzche s-au legat de nazism. or statul este funcţie coercitivă. Apar. autorul este instituţie ce permite depăşirea contradicţiilor din diferite opere. trebuie sa facem recurs şi la biografie. Din aceeast motiv ne întoarcem la parinţii sociologiei. concepte anacronice care nu se pretează pe o realitate prezentă. 2. Aceste posibilităţi apar doar in cadrul stiinţelor umane. 4. prin aceasta autonomie s-au rupt de practici. Aceste idei se autonomizează. Cînd plagiem anulăm instituţia “autor” şi statutul discursului. de sovietici). cele ale lui M. In planul culturii democratice apare critica ca formă de pedeapsă. si conceptele sunt dependente de contextele lor. Ideile reprezintă structuri ale sensului şi existenţa unui proces de producţie. religios – blasfemiator. Apar state filosofice care se concretizează înăuntrul unor sisteme filosofice: relaţia idee – practică. Fixînd textul de autor noi stabilim statutul discursului în interiorul unei societăţi si culturi.

Autorii constituie o demarcţie dată de ficţiune.6 aparţine teoriei sistemelor. împiedică libera circulaţie. selectează. dar de fapt nu are). exclude. a fost descoperit. Prin redescoperire întelegem efectele de analogie sau izomorfism. Prin autori găsim un referenţial. utilizare si recompunerea ficţiunii. Introducerea unui discurs într-un domeniu de generalizare sau transformare a ceea ce este nou ( Ideea lui M. disimulare (cel care ascunde ce are). prin intermediul unui apropiat al sau. Există prea mult. Rolul autorului e de a opri pericolul cu care fictiunea ameninţă lumea. 6 . făcînd perceptibilă o figura ce a devenit neclară sau a dispărut ( W. obezitatea lui Baudrillard. Ficţiunea este simulacru (cel ce afirmă existenţa a ceva cînd de fapt nu este). de catre americani). însă a fost interpretat cu succes dintr-o perspectivă individualist – metodologică). 3. pornind de la formele actuale ale cunoasterii. simulare (cel ce afirmxă că posedă. “Autorul constituie principiul de economie in faţa proliferării sensului. or autorul delimitează. despre dominaţia bărbatului în sexualitate a dus la o reinterpretare a omului asupra naturii). 2.”(Focault).

economice. deci a căutat ca lucrările sale să fie în conformitate cu realitatea. A fost un gînditor foarte atent la realitate. Conceptul marxist este slab din punct de vedere istoric. însă. Scrierile sale sunt filosofice. 7 . present şi viitor. 1. oamenii nu pot ajunge la bine. ceea ce contrazice experienţa directă. pe cînd el a fost profund umanist. astfel lăsînd o mostenire. dar şi la transparenţă pentru clasele muncitoare. Dacă religia nu ajunge să fie moralitate ci doar un obiect instituţional. M. şi încercă să submineze filosofia subiectivă. din tranzitive (ştiinţifice) devin reflexive (filosofice). sunt ireconciliabile. “Filosofii n-au făcut decît să interpreteze lumea. a dus la divergenţa dintre concepte (operele filosofice sunt naraţiuni coerente abstracte). Dacă aceste categorii filosofice ale lui Hegel sunt adevărate. le contestă. Intelectualitatea din vremea sa a avut. Caracteristicile scrierilor M. de aici paradoxul că teoriile ce se revendică de la M. şi acest pilon filosofic se regăseşte şi în scrierile de economie şi sociologie. Despărţirea de Hegel Hegel a avut două tipuri de nemulţumiri: una de religie şi a doua de iluminism (Kant şi Fitche). Ca persoană a fost un tip extreme de atrăgător. Scrierea sa atrage pentru faptul că reuşeşte să fie o naraţiune despre trecut. o problemă: raportarea la realitate. Emerg conceptele de subiectivităţi dilatate (creştere în cunoaştere) şi înstrăinare. atunci indivizii sunt abstracţi. experienţa directă a omului. Este unul dintre cei mai dezbătuţi scriitori. important este ce s-a schimbat. Deşi Hegel atrage atenţia asupra problemei subiectivităţii. Conţin multe dezacorduri în interiorul lor.” El a avut o viaţă atît activă cît şi contemplativă. nu se pretează tuturor epocilor. însă. Această atenţie. de aici şi aderenţa sa foarte mare. M. Contestă presupoziţia că în spatele fenomenelor sociale stau noţiuni psihologice. dar dintr-o perspectivă sociologică este foarte puternic. Cu toate acestea preferă un grad ridicat de valabilitate in defavoarea coerenţei.7 Karl Marx (1818 – 1883) Este considerat gîditorul cu cea mai puternică şi controversată gîndire din secolul XIX şi care a influenţat gîndirea în secolul XX. întruchipează un ideal romantic al intelectualului. scrie pentru grupuri ţintă diferite. El se ocupă de raportul dintre credinţă şi cunoaştere. Răspunsul este nu prin credinţă ci prin decizii individuale. sociologice şi istorice. nu a agreat lucrările de natură psihologică. el nu ia în seamă problemele vieţii cotidiene. Scrierile sale sunt subtile şi accesibile deoarece se pretează în acelaşi timp la subtilităţi pentru gînditori. Hegel se întreabă cum poate umanitatea să atingă binele suprem. Limbajele se transformă în timp. 2. A fost un gînditor paradoxal deoarece este asociat cu totalitarismul. Formaţia sa de bază este de filosof. Prin el poţi ajunge la fenomenele ascunse ale vieţii sociale. Conceptele sale sunt atît de puternice încît urmaşii le vor folosi frecvent. a fost un gînditor prolific care a scris timp de cincizeci de ani. din contră.

Munca este constrînsă de capital. spune că esenţa omului este o întreagă practică socială. Un alt aspect ce a dus la ruptura dintre Hegel si M. Nevoile sunt mai importante decît partea de spiritualitate. prin crearea de avantaje unor clase în defavoarea altora şi al capacităţii de a sta în spatele mecanismului coercitiv. spune că practica este cea mai importantă. de viaţă ale muncitorului.“Ideologia germană” – 1845.. Oamenii lucrează pentru propria lor supravieţuire dar şi pentru proprietari. Apare noţiunea de relaţii de producţie ce reprezintă elementul de legătură dintre clasele sociale. retribuţie). dobîndind calităţi eterne. Prin materialism întelegem studierea condiţiilor reale a existenţei umane. susţine M. adevărul vieţii cotidiene apare secundar în raport cu adevărul filosofic. a fost relaţia statului cu societatea. din cauza capacităţii acestor relaţii de a se transforma în relaţii de subordonare şi dominaţie. Adică supunerea reprezenta incapacitatea sclavului de a se vedea ca subiect. merg pe stil de viaţă. politic şi legal al societăţii. ele aparţin lumii exterioare. nici nu reprezintă fenomene naturale.“Manuscrise economico-filosofice” – 1844 c. Pentru Hegel statul era sinonim cu un proces de dezvoltare bazat pe categorii etice. raţiune. Starea de servitute derivă dintr-un fapt de conştiinţă. M. cît şi cele generale. Nevoile reprezintă elementul definitor al omului. Cine deţine mijloacele de producţie impune condiţiile atît cele legate de muncă (ritm de muncă. Cel mai important factor al vieţii individului este asigurarea bunăstării. Pentru M. consideră că inegalităţile sociale nu au nicio legătură cu fenomene legate de actualitatea istoriei. morale şi care erau realizate prin procese istorice.. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie este un act istoric şi conduce la divizarea societăţii în clase sociale: avem o clasă care deţine proprietatea mijloacelor de producţie – burghezia – şi o clasă care nu deţine proprietatea mijloacelor de producţie – proletariatul . Scrierile pînă la 1848 a. în special cele legate de satisfacerea nevoilor simple de viaţă. a creat din noţiunea de relaţii de producţie elementul cheie al teoriei materialiste istorice. Statul era o întruchipare teologică a spiritului fiinţelor umane.1848 Conceptul de mijloace de producţie: sunt mijloace necesare producerii vieţii şi supravieţuirii. Istoria şi societatea nu reprezintă altceva decît simple acte economice de producţie. Nevoile sunt satisfăcute prin activitatea practică a individului. M. Libertatea înseamnă sau se produce cînd sclavii se vor vedea în altă lumină şişi vor schimba conştiinţa. în care oamenii produc în scopul de a-şi satisface nevoile materiale. 8 . 3. praxis. M. Daca Hegel susţine că putem trăi bine dacă ajungem la ideea filosofică absolută. Cei ce nu deţin proprietatea sunt constrînşi să intre în relaţii de producţie în scopul de a-şi satisface nevoile materiale. Pentru Hegel sclavia era o problemă a conştiinţei. Praxis-urile determină habitusuri. prin urmare pe identitate. materialismul este înaintea idealismului. Hegel uită de omul în relaţiile practice. Sursa inegalitaţilor trebuie căutată în condiţii concrete de viaţă care permit ca o persoană să domine o altă persoană.8 În viziunea lui Hegel.“Manifestul partidului communist” . M. 1846 b.

training). Cel capitalist se bazează pe munca salariată. Dominaţia produce conflicte majore de sistem şi această criză de sistem va conduce la revoluţia proletariată. merge pe noţiunea de valoare. Istoria nu cunoaste accidente. relaţia de producţie. feudal. Apare conceptul de progres. progresul nu e altceva decît modul în care conflictele sociale se rezolvă într-o societate ce stă pe mecanisme de dominaţie. Cel antic e caracterizat prin sclavie. 4. Etapele istorice sunt descrise după regimurile economice: asiatic. Vechii societăţi bazate pe clase îi va lua locul o societate nouă bazată pe asocierea dintre indivizi. Oamenii intră în relaţii determinate. antic. Ideea lui M. Dialectica forţei relaţiei de producţie indică o teorie a revoluţiei. religioase şi legale. Prin această dialectică se produce mersul istoriei. W. ci existenţa socială determină conştiinţa. Nu a văzut însă ca apare fenomenul “legii de fier a oligarhiei”. Emanciparea individuală se face prin anularea politicului nu prin opunere sa. Întreaga infrastructură socială nu are alt rol decît de a întări relaţiile de dominaţie dintre clase. O societate nu începe să existe înainte ca toate forţele productive pe care le are să fie dezvoltate. 9 . Manifestul partidului communist Întreg spaţiul globului este cuprins de modul de producţie capitalist. burghez. În acest fel M. a modului de producţie înseamnă modul în care omul îşi cîştigă viaţa şi. necesare ce sunt independente de voinţa lor. ea se produce în mecanismul însuşi de producere a societăţii. Prin şerbie se caracterizază cel feudal. pe noţiunea economico – tehnologică. Subiectul istoric este societatea şi nu individul. Scrieri după 1848 Contribuţii la critica economiei politice Nu conştiinţa oamenilor determină existenţa. Noua formă de dominaţie se bazează pe timp ( iată o formă de dominaţie: învăţare continuă. abstracţie făcînd de preferinţele lor. care reprezintă sfîrşitul dominaţiei. Cel asiatic este caracterizat prin totala subjugare a individului faţă de stat. învăţare anterioară. din această cauză se amplifică dominaţia.9 Teoria producţiei este legată de teoria dominaţiei. nu vedea rostul societăţii civile ca factor al echilibrului social. prin urmare intră în raporturi sociale ce se impun indivizilor. este că relaţiile inegale de producţie sunt sprijinite de instituţiile politice. Noţiunea de relaţie este legată de forţa de producţie: mijloacele de producţie şi obiectul muncii. iar M. în care libera înflorire a fiecăruia e condiţia liberei înfloriri a tuturora. care nu sunt accidente politice ci necesităţi istorice. Societatea nu poate exista fără progres tehnic continuu. Omenirea nu-şi propune decît sarcini pe care poate să le realizeze. Dezvoltarea tehnologică se bazează pe timp. Schimbarea forţei. implicit. Omul este exploatat de stat.

arată că producţia şi consumul variază în funcţie de nivelul de dezvoltare social. El arată că noţiunea de valoare nu apare în societăţile arhaice. teoria valorii despre muncă susţine că valoarea unei mărfi e egală prin muncă în procesul de producţie. Smith şi pe D. De aici reies legi istorice. M. bani. 3. lui Adam Smith şi David Ricardo: 1. E simultan o carte de economie şi una de sociologie. M. Valoarea muncii nu este un dat istoric. spune că valoarea muncii depinde de structura relaţiilor sociale. critică principiul mîinii invizibile . Un regim politic nu poate fi înţeles făcînd abstracţie de structura socială care defineşte funcţionarea lui.10 Capitalul Critica adusă de M. critică afirmaţia lor că societatea capitalistă e guvernată de legi fixe. Locke avem ideea muncii ca proprietate. structura socială şi devenirea capitalistă. 2. ce presupun existenţa lor deasupra actelor indivizilor. Schimbul poate fi: a. spune că modul de producţie generează totul. bogăţia apare în relaţia dintre muncă şi capital. economice. Adică. Este un schimb inteligibil care nu aduce profit şi în care actorii sunt în relaţie de egalitate. de la societate la societate. „Capitalul” este o întreprindere grandioasă care îşi propune să îşi justifice modul de funcţionare. arată că. a salariului şi teoriei plusvalorii. mai exact. produce în acelaşi timp şi bun public . realizarea profitului prin schimb. îi critică pe A. Cei doi au considerat că dezvoltarea tuturor societăţilor au la bază aceleaşi categorii: producţie. Teoria valorii (sau în muncă): valoarea fiecărei mărfi e dependentă de cantitatea de muncă medie incorporată în ea. a criticat tendinţa celor doi de a concepe binele comun în societate ca derivînd din urmărirea interesului privat şi ca fiind indiferent de inegalităţiile şi consideraţiile de clasă. Răspunsul se sprijină pe teoria valorii. M. critică pretenţia lui Smith şi Ricardo că valoarea ar reprezenta o substanţă inerentă produselor. schimb: marfă – bani – marfă. Pentru Smith şi Ricardo salariile plătite muncitorilor reflectă legile capitalului şi profitului. Definirea esenţei capitalismului Se defineşte. b. dacă Smith şi Ricardo presupun producţia şi consumul ca acte independente. M. i. schimb. ele sunt interdependente: producţia depinde de consum şi consumul de producţie (relaţia capital – muncă). universale pentru toate societăţile. M. competiţie. schimb: bani – marfă – bani: se pune întrebarea de unde apar banii de la sfîrşitul schimbului. M. spune că salariile sînt expresia raporturilor sociale inegale din cîmpul muncii. Acest principiu este o idee liberală. Ricardo că folosesc categorii abstracte. 4. Reprezentările lui Smith şi Ricardo sunt reprezentări ale burgheziei. Modul de funcţionare marchează devenirea societăţii capitaliste.. Preţul mărfii 10 . adică erau concrete. De la J.dacă fiecare îşi urmăreşte propriul interes. M. Ele sunt guvernate de legi neschimbate ale activităţii economice (întocmai ca legile naturii). M. M. ci doar în societăţile de schimb. consum. Acest schimb se mai numeşte şi troc.

graţie concurenţei. Stabilirea valorii muncii nu poate fi făcută.W. care apasă pe salariile angajaţilor. Devenirea are semnificaţie filosofică. şi c.  Profitul: se calculează prin raportarea plusvalorii obţinută la întregul capital (c. La muncă există două categorii de timp: primul.): este capitalul care însumează munca salariată.v.c): valoarea maşinilor şi a materialelor investite în producţie care se transferă valorii mărfurilor.  Rata exploatării: plusvaloarea raportată la capitalul variabil. Forma de dominaţie actuală este a timpului. omul trebuie să muncească un timp. adică creşte c. valoarea plusvalorii scade. societate civilă – de stat. Ca să-şi producă cele necesare. Pentru ca un produs să devină marfă trebuie sa aibă valoare şi valoare de întrebuinţare. iii.v. În economie. Pauperizarea (sărăcirea) generală: mărimea c. ii. zice că timpul de muncă socialmente necesar pentru om şi familia sa este mai mic decît durata timpului de muncă. şi a creşterii c. Hegel dihotomia particular – universal. Patronul este interesat de creşterea plusvalorii. pe care îl foloseşti/munceşti pentru tine şi altul care îl oferi patronului. astfel că el fie măreşte durata muncii.F.c.c. antreprenorii sunt interesaţi să reducă timpul. Diferenţa aceasta produce plusvaloarea. Salariul e contrapartea bunurilor care le cumpără omul pentru el şi familia sa. Tema omului. a omului ca fiinţă generică. de unde reiese şomajul.11 oscilează în jurul valorii sale. chestiunea conceptului de clasă. Prin urmare. Este posibil să crească nivelul de trai dar asta înseamnă să nu se modifice rata exploatării. acestea scăzînd.c.  Capital variabil (c. deoarece structura capitalului economic este extrem de inegală. M. Pentru Hegel viaţa este sens şi valoare. concepţii asupra ideologiei M. a preluat de la G. adică în funcţie de cerere – ofertă sau valoare de întrebuinţare. şi creşte c. a omului universal 11 .v. Pe măsură ce societatea se dezvoltă compoziţia organică a capitalului se modifică. a muncii. dar la fel se întîmplă şi cu rata profitului.c. istoria trebuie să realizeze vocaţia omului. Nevoile acestea conţin o judecată de valoare. obligă la tehnologii care scot forţa de muncă. Dacă am calcula rata profitului la capitalul variabil. Problema devenirii capitaliste Avem următoarele noţiuni:  Capital constant (c. Deci ca să obţină salariul trebuie să ofere un tip de muncă necesar. fie scade durata timpului socialmente necesar pentru persoana respectivă (de aici apariţia tehnologiei).v. se constituie o rată medie a profitului. capitalismul nu ar putea funcţiona.). Valoarea muncii este salariul şi reprezintă echivalentul cantităţii de muncă pentru a produce mărfurile indispensabile vieţii muncitorului şi familiei sale. Din cauza creşterii c.

M. Sunt asemenea unor lentile. Din acest punct porneşte utopia. Un om care nu lucrează în condiţii umane este dezumanizat. Oamenii ar trebui să participe la universal în condiţiile existenţei lor concrete în aceeaşi măsură în care participă ca cetăţeni. La Hegel ideile aveau autonomie în raport cu realitatea. Trăim într-o lume socială şi nu într-o lume naturală. Trebuie să nu se ajungă la alienarea omului: de muncă. Despre ideologie Discursul marxist este antihegelian. Pentru el politicul este un epifenomen (secundar). şansă egală de viaţă. şcoală. în sens lărgit. adevărul este o reprezentare ce tine de discurs. şi defineşte conceptul de falsă conştiinţă: un grup poate trăi într-o falsă conştiinţă asupra realităţii. prin urmare. Althusser vorbeşte de interfelare: o relaţie imaginară a omului cu condiţia reală de existenţă. Acest lucru conduce în mod normal la ideologie: o reprezentare filosofică a unui anumit grup în care realitatea e reflectată în conformitate cu interesul acelui grup. asupra ideologiei poate fi structurată în patru clase: 12 .12 ca totalitate. Pentru M. M. Realitatea nu este privită în mod direct. Trebuie să se construiască o realitate a muncii în care omul să nu fie degradat. de specializare. şi percepţiile noastre sunt date de poziţiile noastre de clasă. de ceilalţi şi de sine însuşi. Plecăm din familie cu o reprezentare asupra muncii. • Ideile sunt capabile să afecteze percepţiile asupra realităţii. consideră că în comunism nimeni nu va avea o sferă de activitate exclusivă. Ideologia este o activitate care are o relaţie directă cu viaţa cotidiană. Pentru M. care se traduce în practici şi ritualuri. în comunism se va depăşi diviziunea muncii. Pentru Hegel omul are o dublă condiţie: e cetăţean şi participă la stat (adică la universal). Democraţia nu modifică condiţia de viaţă şi de muncă a individului. Omul trebuie să se manifeste ca universal în muncă (comunism). Vocaţia universală se exprimă prin dreptrui politice. ideologia reprezintă: • Ideile şi concepţiile noastre sunt derivate din activitatea materială. în raport cu economia. dar care este limitat.(pentru Tocqueville democraţia este. de grupuri de apartenenţă. Ideile şi credinţele simbolizează relaţiile de clasă. că istoria înseamnă analiza ideilor şi a rolului în viaţa politică şi socială. Societatea civilă îl împiedică pe om să-şi realizeze vocaţia universală. comunismul va produce o depăşire a diviziunii muncii. Ideologia intră în sistemele de instituţii sociale. şi e persoană civilă ce realizează activităţi profesionale. relaţia particular – universal nu poate fi aceea a salariatului care trăieşte din salariu şi se duce la vot. Concepţia lui M. o obligă să se conformeze. arată că de fapt filosofia cînd reflectă realitatea o distorisionează. ci printr-un sistem de reprezentări. Omul generic este total mutilat de diviziunea muncii. adică dreptul la vot. Prin urmare avem o relaţie mediată cu realitatea. Partidele politice au o anumită reprezentare asupra omului. percepţii şi credinţe. Există cîteva consecinţe în istoria gîndirii a acestui fapt. experienţă de muncă. anume împotriva ideii că ideile reprezintă agenţi ai istoriei. Ea se naşte în relaţiile de familie. şi stă pe principiul a şti ce votezi). Prin urmare. deci nu sunt autonome. Lukacs pleacă de la ideea lui M.

4. înseamnă anularea omului generic. Dacă este dată de proprietatea privată. 6. M. Dacă maşinăria este pusă pe producţie. ceva generic. 4. Alienarea lui M. şi. Dacă sunt captivi. nu pe modelul celui care n-are nimic de pierdut (vezi aspiraţii sociale). că proletarii devin herardul (simbolul) unor noi forţe de producţie. revoluţiile pe modelul celui care are o lume de cîştigat. al doilea un dat. susţine că alienarea e dată de diviziunea socială a muncii. a considerat că revoluţia va fi făcută de proletari împortiva burgheziei. Relaţia dintre idei şi activitatea materială: ideile îşi au originea în activitatea materială şi producţia ideilor este întrepătrunsă de activitatea materială. atunci în societăţile postcapitaliste nu mai există alienare. exprimată în joc de sumă nulă. eficienţa este scăzută. Problema revoluţiei: M. Însă proletariatul nu avea aspiraţii. Cele două viziuni se opun. 5. Echivocurile 1. reprezentarea îl valorizează pe cel ce munceşte. 13 . ea le permite să supravieţuiască. Rolul jucat de relaţiile de producţie la concepţiile sociale dominante asupra modului în care ajungem să vedem cine sunt cei din afara sferei de legitimare a economiei. De fapt este un joc de sumă nenulă. Prima înseamnă un proces. Problema monopolurilor: cînd firmele ajung să deţină monopol. Problema omului: foloseşte atît viziunea sociologică cît şi cea psihologică. iar cel ce nu munceşte este considerat deviant. a unei concurenţe perfecte. Tindem să ne formăm o concepţie în raport cu practicile noastre ideologice. Problema muncii: consideră că munca este esenţială şi definitorie pentru om. Viziunea psihologică o defineşte ca fiind natură umană. în lipsa concurenţei. atunci nu mai există protest. 3. Problema este că competiţia nu îi omoară pe cei neperformanţi. Dacă alienarea se defineşte prin diviziunea socială a muncii. 2. De regulă aceste percepţii exprimă interesele clasei dominante. atunci nu mai este nevoie de schimbare socială. de aici rezultă problema alienării în muncă. a considerat că societatea capitalistă funcţionează pe bază de piaţă şi competiţie. pe de altă parte e dată de proprietate. 3. Problema competiţiei şi a pieţei: M. Relaţia dintre ideologie şi teoria percepţiei: niciodată nu relaţionăm în mod direct cu lumea ci prin lentile şi filtre. 2. Relaţia dintre ideologie şi interesele claselor dominante: clasa dominantă dispune de mijloacele de producţie mentală.13 1. Viziunea sociologică e aceea că omul este o fiinţă care se autoreproduce. deaorece piaţa se susţine pe ciclul nemulţumiţilor. Ideologia legitimează şi justifică doar poziţia clasei dominante. Problema istoricismului: folosirea unor concepte care au alt conţinut în timp. atunci ele ţin clienţii captivi. pe de altă parte consideră că omul trebuie să se exprime în afara muncii. Muncitorii vor face revoluţie pentru că nu au de pierdut decît lanţurile cu care sunt legaţi.

I). cel puternic şi-a exercitat influenţa. Pentru M. Vezi sem. 14 . Relaţia dintre regimul economic şi regimul politic: pentru M. Problema comuniştilor: M. de aici s-a pornint cu o nonechivalenţă între părţi (contrar convingerii lui Locke. nu a înteles că un grup care preia interesele altui grup devine o oligarhie. M. statul este un instrument de dominaţie al burgheziei. Problema crizei: se va ajunge la criză din cauza competiţiei şi prăbuşirea ratei profitului va produce prăbuşirea sistemului. El a crezut de asemena că economia merge pe maximizarea profitului (nu este aşa. 9.14 7. însă nu a văzut dezvoltarea continuă. la orginea contractului social. 8. Statul are o componentă fundamentală de administrare: statul se depărtează de influenţa grupului dominant.. a vazut doar mecanismul. Capitalul s-a dezvoltat pe inovaţii mici. vezi exemplul managerilor în firmă). Istoria este o cedare continuă de drepturi ale puterii.

demersul oricărei cercetări pleacă de la o judecată de valoare. dar consideră că economia singură nu poate explica dezvoltarea societăţii moderne. ele sunt personale şi apreciative. neagă afirmaţia lui M. W. • Procesul de raţionalizare este o formă de control impus lumii exterioare. prin natura şi scopul teoriei sociale. • Raţionalizarea conduitei: raţional însemna. raţionalitatea se manifestă în economie. Judecata de valoare este o afirmaţie morală. gîndirii de religie şi magie -. legislativă şi religioasă). în Renaştere. • Atingerea metodologică a unui scop dat practic. este o judecată de referinţă. în sistemele juridice. O stăpînire asupra realităţii în care avem elemente de reprezentare mentală (categorii. • Raţionalismul tine şi de aranjamente sistematice. tehnice şi ale acţiunii raţionale. adică schemele de întelegere a istoriei. utilizează judecăţi de valoare în construcţia teoriei sale. Acest concept are multiple semnificaţii. elemente de comportament în viaţa cotidiană (standarde de comportament) (ex: protestantism: cel care îşi plăteşte datoria poate face un alt împrumut). libertatea 15 . de fapt. • Utilizarea calculului ca formă raţională a strategiei sociale (ex: contabilitate). Pentru o judecată raportată la valori. (apariţia ştiinţelor moderne). societatea şi activităţile individuale sunt stăpînite în mod curent de orientarea spre proceduri de planificare. Au existat şi alţi determinanţi de natură noneconomică care trebuie luaţi în seamă (determinanţi de natură politică. • O primă semnificaţie e legată de stăpînirea teoretică crescută a realităţii prin mijloace de precizie crescută şi concepte abstracte. este reproducere economică. concepte). Era asociată încrederii în raţiunea umană. cum că procesele sociale şi istorice pot fi reduse la legile economice ale dezvoltării. recunoaşte că orice ideal se orientează pe judecăţi de valoare. Judecăţile de valoare se disting de judecăţile raportate la valori. Tot în această zonă a raţionalismului apare orientarea practică asupra realităţii empirice. W. în ştiinţă şi comerţ. că ia în seamă rolul economicului. cît şi adecvarea mijloacelor la scopuri (raţionalitate instrumentală). consideră că ştiinţele sociale trebuie să fie neutre şi să nu se bazeze pe judecăţi de valoare. W. De aceea W. Cu toate acestea. apreciază la M. a fost influenţat de M. a considerat că un concept explicativ ar fi acela de raţionalism. credinţa într-un canon valid. Dacă M. a fost în dezacord cu M. prin ideea conform căreia economia joacă un rol important în dezvoltarea istoriei. W.” De asemenea. W. Calculul strategic este esenţa capitalismului. W. în scopul unei dominaţii empirice. că rolul teoriilor sociale este de a schimba societatea. În Occident. consideră că sarcina teoriilor sociale este de a căuta adevărul. cît şi prin înţelegerea diferită a istoriei şi a dezvoltării sociale şi economice. care. politice. contestă ideea lui M. în esenţă. potrivit căreia „filosofii n-au facut decît să interpreteze lumea.15 Max Weber (1864 – 1920) Epistemologie weberiană W. vitală care are în centrul ei libertatea individului. Raţionalitatea avizează elemente de definire a scopului (raţionalitate substanţială) eliberarea scopului. care. Procesul de raţionalizare este procesul prin care natura. Însă s-a diferenţiat de M. W.

plecînd de la ipoteza modificării unuia dintre antecedete. în jurul căruia există o dispută de înţelegere a subiectului (de ce face ceea ce face?). se ocupă cu analiza determinărilor cauzale şi e una din procedurile ce garantează validitatea universală a rezultatelor ştiinţifice (mecanisme şi determinism). el fie poate construi mai multe evoluţii ireale. dar trebuie să ne detaşăm de propriul nostru interes. el nu a fost dat. Prin urmare. B. prin procedee expuse verificării şi care se impun tuturor spiritelor. Este suficient să plecăm de la prezent pentru a demonstra că dacă un anumit antecedent nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs altfel. rezultatele ştiinţifice sunt obţinute plecînd de la o alegere subiectivă. ci un ansamblu de interpretări. Conduita oamenilor în semnificaţia pe care o dau actorii înşişi. Se naşte astfel ideea responsabilităţii. în trecut la un moment dat a existat o decizie a unei persoane care a îndreptat istoria într-o anumită direcţie. Prin urmare. În acest moment comparăm devenirea teoretică ireală astfel obţinută. Politica este o activitate nobilă a umanităţii. în vederea ajungerii la o determinare cauzală. Analiza cauzală istorică ar trebui să distingă între circumstanţele generale. o se cuvine să analizăm fenomenul prin natura complexă a elementelor şi nu la nivel de totalitate. cauzalitate istorică: vizează circumstanţe unice care au provocat un anumit eveniment. evenimentul ar fi luat o altă întorsătură. o dacă considerăm că o consecinţă singulară nu s-a produs decît o singură dată. cauzalitate sociologică: vizează stabilirea unor relaţii între două fenomene. Dacă istoricul deţine mai multe propoziţii generale. În cadrul ştiintelor socio-umane nu putem folosi sistemul ipotetico – deductiv ca în ştiinţele exacte. trebuie. fie pentru că informaţia este numeroasă. după ce s-a procedat la o analiză a individualităţii sale istorice şi a antecedentelor sale. Propoziţiile istorice şi sociologice se raportează asupra faptelor observabile şi vizează să atingă o realitate definită: A. fie poate preciza probabilitatea de producere a unui eveniment. Sociologia este şi o ştiinţă cauzală. Trecutul deşi este dat. astfel salvează rolul omului politic. să presupunem că unul din elementele antecedente nu s-a produs sau s-a produs în mod diferit.16 apare în subiect. Prin urmare. în termeni de probabilitate. Relaţiile se stabilesc între elementele totalităţii şi nu între totalităţi. Direcţia devenirii nu este fixată dinainte. Nu este necesar să reconstruim în detaliu ce a urmat. 2. Acest demers cauzal presupune mai mulţi paşi: o construirea individualităţii istorice a căror cauze trebuie să fie găsite. Selecţia faptelor este necesară pentru că suntem incapabil să reconstruim ceea ce s-a petrecut. fiecare fiind selectivă şi inseparabilă de sistemul de valori ales. Ştiinţa este comprehensiunea sensului (merge pe individ şi libertate). W. deoarece viitorul este incert. iar oamenii politici prin deciziile pe care le iau pot duce evenimentele într-un anumit viitor. cu 16 . fie este nesemnificativă. rolul unui accident sau al unei persoane. trebuie să identificăm sensul interesului pentru care oamenii trăiesc. Cercetarea cauzală are două direcţii: 1.

ele sunt parţiale şi nu globale. b. nu intră în logica determinismului. Dar acest dezavantaj poate fi compensat printr-o mai mare precizie conceptuală. Contextele în care înţelegerea implică surprinderea interpretativă a înţelesului pot fi: a. întelegerea va fi mai dificilă. W. Sociologul utilizează în munca sa tipurile mediei statistice. Înţelegerea poate fi de două feluri: a. o înţelegere direct observabilă a înţelesului subiectiv. susţine că ar fi bine să construim un tip ideal de acţiune raţională prin care iraţionalul să apară ca un fel de devianţă. Pentru aceasta este nevoie de construcţia tipului ideal (concept foarte important). Ştiinţele realităţii (sociologia) sunt ştiinţe ce sunt capabile de a stabili propoziţii generale chiar dacă vizează singularul. Deci recapturarea experienţei ar reprezenta o condiţie pentru înţelegerea acurateţii unui fapt. Aceste tipuri acoperă o eterogenitate calitativă. fie el politic. comportamentale). înteles atribuit unui actor ipotetic. o aproximaţie de înţelesuri intenţionate. Dacă valorile care stau la baza acţiunii diferă de valorile noastre . Amîndouă cauzalităţi se exprimă în termeni de probabilitate sau şansă. Multe din experienţele lumii nu pot fi înţelese dacă o persoană nu le-a trăit în mod direct. înţelesul definit prin raportare la un tip pur ideal. interpretarea este semnificarea. în cadrul fenomenelor de masă. O societate viitoare nu poate fi determinată de un singur element al societăţii prezente. astfel se poate explica rolul acţiunii. Acest model este criticat pe considerentul că presupune cunoaşterea a ceea ce niciodată nu se va şti cu certitudine (adică cunoaşterea irealizabilă). obţine explicaţia cauzală prin compararea a ceea ce a trebuit să se întîmple cu ce s-a întîmplat în mod real. Conceptelor sociologice le lipseşte conţinut concret.17 devenirea reală pentru a putea conchide că elementul modificat prin gîndire a fost una din cauzele caracteristicii individualităţii istorice. Nu există o determinare a ansamblului de către un eveniment. Sociologia este ştiinţa interesată în înţelegerea interpretativă a acţiunii sociale şi prin aceasta cu explicarea cauzală a cursului ei şi consecinţelor necesare. 17 . Întelegerea este obţinerea informaţiei. cum este cazul noţiunilor istorice. fie o medie a înţelesului atribuită la o pluralitate de actori sau poate să fie definit la un tip pur conceput teoretic. Investigaţia sociologică încearcă să surprindă şi elemente iraţionale. înţeles intenţionat pentru acţiune concret individuală. c. a unei acţiuni (cazul expresiilor verbale. dar nu şi pentru interpretarea ei. Înţelesul poate să reprezinte fie un caz concret. Se compară acest tip cu ce se întîmplă în realitate. mistice şi afective. obţinut printr-un înalt grad de adecvare la nivelul înţelesului. b. în cazul abordărilor istorice. economic sau religios. precum moduri de acţiune profetice. înţelegeri explicative cînd ne referim la motivele pe care actorul le ataşează. în spatele lor sunt multiple realităţi. W.

Acţiune socială Este o orientare către ceilalţi indiferent dacă are în vedere trecutul. b. Acest lucru ilustrează progresul în cadrul ştiinţelor umane. Nu există niciun echivalent al ştiinţei de tip occidental. Unele ştiinţe sunt condamnate să rămînă permanent tinere. Această interpretare subiectivă este un fapt indispensabil dar nu se poate produce cu acurateţe. Orientarea trebuie să fie plina de sens (spre exemplu. fac parte din efortul de devenire a ştiinţei. prin urmare. Omul de ştiinţă (ştiinţă socială) se vede obligat să pună întrebări asupra faptelor trecute/prezente. de regimuri politice. dar precizarea sensului ne ajută să identificăm abaterile. sunt istorice. adică cu instrumentele folosite în căutarea adevărului. Se raportează prin urmare implicit la orizonturile culturale ale societăţilor. Ştiinţa îşi propune adevărul folosind mijloace de atingere a adevărului. Sociologul trebuie să ştie că o acţiune cu sens e pe deplin conştientizată de subiect. Pe măsură ce societatea se schimbă se schimbă şi sistemele de valori. În ştiinţele sociale putem da seama de propoziţia singulară. astfel ne putem da seama de fenomenele singulare. Ştiinţele umane se ocupă de instituţii publice. întrebări noi. a. reconstrucţia conceptelor. Conceptele sociologice ne ajută să definim sfera subiectivităţii umane acolo unde ştim că oamenii nu sunt conştienţi de motivele acţiunii lor. susţine că există o legătură între inteligibilitatea intrinsecă a fenomenelor umane şi orientarea istorică a acestor ştiinţe.18 Ar trebui făcută o corelare a interpretării subiective cu cursul evenimentelor concrete. Ştiinţele umane diferă de ştiinţele naturii prin trei caracteristici: a. prezentul sau viitorul. Obiectivitatea are legătură cu validitatea ştiinţei. Rareori oamenii ajung să-şi definească la nivelul conştiinţei motivele lor raţionale sau iraţionale. În ştiinţele umane înţelegerea este nemediată. Toate creaţiile umane sunt purtătoare de valori şi. Problemele practice ale civilizaţiei iau forma unei critici a construcţiei conceptelor. construirea conceptului. incompletitudine (b). Un fenomen singular are o valoare istorică. Transformarea continuă a conceptelor. ele sunt comprehensive. Ştiinţa e un proces de raţionalizare caracteristică societăţilor occidentale. W. 18 . din perspectiva valorilor care s-au schimbat. se raportează la cultură. c. b. Incompletitudine: stiinţa este devenirea ştiinţei. Acest proces de deconstrucţie şi reconstrucţie conceptuală depinde de conţinutul civilizaţiei. În celelalte culturi nu există un echivalent al unei înţelegeri raţionale a funcţionării şi devenirii societăţii. Ştiinţa are două caracteristici: obiectivitate (a). Atitudinile pot fi considerate acţiuni sociale în măsura în care sunt orientate spre comportamentul celorlalţi. toate ştiinţele sociale fac trimitere la valori. fără să trecem prin intermediul propoziţilor generale. În ştiinţele naturale explicăm fenomenele graţie unor propoziţii confirmate de experienţă. de teorii ştiinţifice.

După W. iar scopurile sunt calculate şi urmărite raţional. acţiunea fiecăruia ia în consideraţie acţiunea celorlalţi şi e orientată în acest sens. independent de şansele de succes (demnitatea de pildă). Capacitatea de a forma raţional o semnificaţie subiectivă e mai mică în cazul unei relaţii erotice sau bazate pe loialitate personală. deci în contrast cu obiceiul. a comportamentului etic. încredere în valoare de dragul ei. Astfel că o relaţie politică bazată pe solidaritate se poate dezvolta într-un conflict de interese. determinată de aşteptări faţă de obiectele din mediu sau alte fiinţe umane. d. Ea este simetrică dacă semnificaţia dată de un actor acţiunii este aceeaşi cu semnificaţia dată de alt actor. Acţiuni afective sau emoţionale. Acţiuni tradiţionale. Atitudini corespondente complet nu sunt decît în cazuri limită. recunoaşte dificultatea de a separa simpla influenţă de orientarea cu sens. Cu cît o relaţie este mai raţională. o relaţie socială se caracterizează prin orientarea mutuală a acţiunii unuia către altuia. Implică mijloace pentru atingerea scopului. decît în cazul unui contract de afaceri. Acţiunea raţională orientată către valoare se distinge de acţiuni afective sau emoţionale prin clara formulare autoconştientă a valorii şi prin orientarea planificată a cursului acţiunii faţă de aceste valori. lucru care este legat de nou. Relaţie socială Este comportamentul unor pluralităţi de actori definit prin semnificaţie. f. Acţiunea socială nu se identifică cu acţiunea realizată de mai multe persoane. există patru tipuri de acţiune: c. fie ea de scop sau valoare. Prin urmare. Cele două au în comun faptul că se definesc prin ele însele şi nu printr-un element exterior. Acţiune raţională orientată către valoare. Cu alte cuvinte. estetic. Diferenţa dintre acţiunea raţională raportată la scop şi acţiune raţională orientată către valoare se micşorează în cazul în care acţiunile sunt definite de utilitatea marginală: actorul analizează dorinţele şi le ordonează potrivit unei scale a urgenţei. e. dar evitarea coliziunii este). Acţiunile orientate pe scop sunt acţiunile cînd rezultatul este calculat şi evaluat. adică nu se urmăreşte vreun rezultat. demnitate. 19 . de stări sentimentale. cu atît mai probabilă este ca acţiunea să fie astfel.19 coliziunea accidentală dintre doi biciclişti nu e acţiune. toate aceste analize sunt abordări raţionale. Acţiune raţională prin raportare la scop. Oamenii îşi pun în practică convingerile plecînd de la datorie. În acţiunile orientate spre valori costurile nu contează. religios. W. iar raţiunea e orientată în funcţie de această scală. consecinţe secundare ale atingerii scopului. Dacă această producere regulată e pe termen lung. Sensul nu poate fi decît subiectiv. există trei tipuri de orientări ale acţiunii: a. Dupa W. nu este acelaşi pentru părţile implicate într-o relaţie. importanţa relativă a diferitelor scopuri. Semnificaţiile subiective se schimbă. Uzajul include şi moda. determinate de afecte. determinate de obişnuinţă. Cu cît valoarea este ridicată la statutul de valoare absolută cu atît acţiunea pare mai iraţională. O persoană dedicată unei valori absolute e indiferentă faţă de consecinţele propriei acţiuni. vorbim de obicei. Aşteptările reprezintă condiţii. Uzajul: o producere regulată a acţiunii. onoare. o relaţie socială poate fi asimetrică.

Dominaţia charsimatică are o componentă de identificare. Chiar în cazul unei nesupuneri sau evaziuni. adică de existenţa unui element de obligaţie sau de exemplaritate în comportament. O ordine la care s-a aderat din simplu interes este mai puţin stabilă decît cea generată de obişnuinţă şi aceasta la rîndul ei e mai puţin stabilă decît ordinea legitimată. Charsimatică Ce diferenţiază dominaţiile? La baza lor stă motivaţia. c. Charsima este o calitate extracotidiană. ceva valoros prin raritate. patriarhala. Asistăm la un proces de raţionalizare unde oamenii îşi negociază poziţiile. Orientare pe interes de sine: vorbim atunci cînd comportamentul e orientat în mod instrumental spre aşteptări identice. Raţională b. W. prin caracterul sacru sau forţa eroică a unei persoane şi a ordinii revelate/create prin ea. c. convenţie sau lege. De la dominaţia tradiţională W. Există convingerea în caracterul sacru al tradiţiei.20 b. Problema ordinii legitimate Validitatea unei ordini legitimate se produce cînd comportamentul e definit de „maxime” determinabile. adică dintr-un amestec de aderenţă la tradiţie. cu atît mai mult vor tinde ei să acţioneze în mod similar la acea situaţie. cum este cazul unui infractor (infractorul valideează norma). Pot exista mai multe sensuri acordate unei ordini. normele ordinii sociale pot fi considerate ca valide. Unicitatea charsimei este continuu atacată de o altă unicitate. spune că actorii subiecţi nu sunt pe deplin conţtienţi în ce fel se supun la ordine şi e sarcina sociologului să definească acest lucru. sunt trei tipuri de dominaţie: a. paternală. Supunerea la ordine e întotdeauna determinată de o varietate de interese. b. cu cît mai strict raţional este acţiunea lor. Dominaţia charsimatică are două probleme: 1. a. Adică. Multe din uniformităţile acţiunii sociale nu rezidă din obiceiuri. Adica este un adevăr incontestabil. Obiceiul se distinge de convenţie şi lege prin faptul că se referă la regului în afara oricărei sancţiuni externe. Există o credinţă în legitimitatea dominatorului şi în legalitatea imperativelor/cerinţelor sale. ajunge la dominaţia gerontocratică. Astfel apar similarităţi şi uniformitaţi pe piaţă. Tradiţională c. Este fondată pe un devotament în afara celui cotidian. ci din faptul că tipul de acţiune socială corespunzător este cel mai bine adaptat intereselor actorilor aşa cum sunt ei conştienţi de ele. Dupa W. 20 . Este posibil ca oamenii să nu ia în considerare interesele celorlalţi şi să ajungă astfel la o situaţie diferită de cea estimată şi să-şi ameninţe propriile lor interese.

21 2. Charsima dispare odată cu persoana. Oraşul înseamnă piaţă. dar trebuie să aibă şi responsabilităţi. autonomie parţială şi autocefală (după propria minte. W. Nu aveau nici capacitate de autoadministrare. propria curte legislativă. nu este alienabilă. Un alt concept e folosit: grupare hierocratică sau sacrală. de apariţia unor efecte secundare negative. universală. Autoadministrarea era o trăsătură a 21 . piaţă. Politicianul lucrează cu precepte inverse: împotriva răului răspunde cu forţe pentru că este răspunzător pentru extinderea lui. Problema proprietăţii urbane: o proprietate este fie în interiorul zidurilor (a) fie în afara zidurilor (b). Oraşul Exprimă categoria fenomenelor de dominaţie nelegitimă. comercială. Relaţia dintre etică şi politică Sociologul are o aspiraţie nesatisfăcută în raport cu politicianul. o aşezare trebuie să fie nonagricolă. o structură asociativă. cîteodată înaintea persoanei. care să aibă fortificaţie. Cînd puterea se reclamă de la sacru şi cînd puterea spirituală şi temporală se confundă cu supunerea. face distincţia între etic convingerilor şi a responsabilităţii. Cînd un oraş se dezvoltă lîngă un castel vorbim de oraşe princiare. Socialitatea presupune o anumită situaţie economică. grupare în care dominaţia aparţine celor ce deţin bunuri sacrale şi sunt în măsură de a le cheltui. Poţi opera cu etica absolută doar dacă eşti un sfînt: să lucrezi în termeni de iubire necondiţionată. adică să aibă conştiinţa urmărilor faptelor sale. Realitatea politică are un specific: lucrează pe bază de constrîngere/putere. Aceste sunt aşezări relativ închise care generează un anumit tip de socializare. Această putere deţine secretul vieţii fericite. datoria este de a spune adevărul. Ea se salvează prin tradiţie: posesiunea unei familii. Nicio etică din lume nu poate spune cînd şi în ce măsură scopul corect din punct de vedere moral scuză mijloacele periculoase sau cu efecte secundare. se impune mai puţin prin constrîngere fizică cît prin posedarea unei reţete de salvare. Oraşul comunitate nu se regăseşte în Asia pentru că nu dispune de o curte legislativă proprie. Comercianţii trebuiau să plătească taxele. pentru a se dezvolta ca oraş-comunitate. Se poate vinde (agricolă). Tot ce face el rămîne în planul ideii. Prin urmare. Oraşul apare în afara regulilor sociale a dominaţiei legitime. b. Preceptele biblice au o caracteristică: caracter absolut. Omul politic trebuie să aibă convingeri. dacă vrei să rămîi în interiorul limitelor conduitelor rezonabile. Nu trebuie să pierdem din vedere că atingerea unor ţeluri „bune” e condiţionată de folosirea unor mijloace îndoielnice sau periculoase din punct de vedere moral. Pieţele de lîngă casteluri erau surse de venituri. Dacă există piaţă există şi un hinterland (zonă agricolă în jur). Morala unei singure convingeri exprimă o realitate de care nu trebuie să te apropii prea mult. fie că este vorba de cea de aici sau de cea de dincolo. a. capacitatea de a decide singuri). În spaţiul eticii. În spatele politicii nu există o asemenea datorie pentru că trebuie să ţii cont de consecinţe.

22 . India este bazată pe o structură de castă.22 asociaţiilor profesionale şi a satelor. Sistemul de castă subsumează sistemul citadin. În China oraşele reprezentau mai degrabă fortăreţe sau centre regale. Acesta împiedică mecanismul de fraternizare socială.

dar apreciază că M. spre psihanaliză. problema distorsiunilor / barierelor în comunicare. Deci activitatea umană sensibilă cuprinde muncă şi comunicare. nu face distincţie între fiinţa care lucrează (munca . i. susţine că este comunicarea. De aici şi orientarea lui H. În afară de acţiunea strategică avem acţiune instrumentală. Alţi colegi de-ai lui sunt: Herbert Marcuse. b. pentru a înţelege modul în care comunicarea este distorsionată. Dacă M.acţiune orientată către scop) şi interacţiunea socială / simbolică (acţiune comunicativă). H. îşi propune să reconstruiască materialismul (teoria lui M. Sistemul de control controlează relaţia individului cu mediul. ştiinţa analitică / sistemul positivist (cercetare cantitativă): are drept corespondent relaţia interese – sistem de control – mediu. Cunoaşterea critică: rolul ei e emanciparea omului prin dobîndirea conştiinţei de sine. de activitate umană sensibilă. a pus accentual doar pe muncă nu şi pe comunicare. adică producerea unei comunicări liberă de dominaţie. ca specific al modernităţii. De aici noţiunea de raţionalizare a acţiunii comunicative. H. Cînd vorbim de acţiune orientată către scop vorbim de acţiune strategică care implică doi sau mai mulţi actori ce-şi coordonează acţiunile raţionale în urmărirea scopului.. c. relaţie definitorie de interese. încearcă o terapeutică critică precum încearcă psihanaliza deblocarea individului. H. şcoală de esenţă marxistă. Theodor Adorno. M. Ea nu e opresivă. Cunoaşterea umanistă: pleacă de la presupoziţia că înţelegerea trecutului duce la înţelegerea prezentului. Această comunicare liberă şi deschisă presupune emanciparea 23 . Starea viitoare depinde de starea actuală. Max Horkheimer. considera că munca era cea mai importantă (acţiune orientată către scop). Acţiunea comunicativă e problema realizării înţelegerii comunicării legată de comunicare. H. există trei sisteme de cunoaştere: a. ia conceptul de raţionalizare. Dinspre W.) şi pleacă de la conceptual lui M. adică modul în care un actor îşi alege cele mai bune mijloace pentru atingerea scopului. Aceasta are un interes practic în înţelegerea mutuală şi autoînţelegere. Problema raportului dintre interese cunoaştere (lume obiectivă) (lume subiectivă) şi Pentru H. Să tratăm cu respect prezentul. Adică o formă de argumentare care serveşte la clarificarea autodecepţiei sistematice. nici eliberatoare. în sensul de a-i ajuta pe oameni să depăşească barierele sociale ale unei comunicări distorsionate.23 Jürgen Habermas (1929 - ) Reprezentant al şcolii de la Frankfurt. O altă moştenire de tip marxist este ideea că idealul societăţii viitoare se găseşte în lumea contemporană.

Durkheim. Participanţii. e cel de colonizare a lumii vieţii. contextul formator al procesului de atingere al înţelegerii prin acţiune comunicativă. Se cere să discutăm dincolo de cerinţa de validitate (ex: pe ce te bazezi în Moromeţii). 2. Acest concept exprimă societatea ca văzută/concepută din perspectiva subiectului ce acţionează. Numai greutatea evidenţei şi argumentarea determină ce e considerat valid sau adevărat.24 comunicării de sfera ideologiilor şi legitimărilor. Tot asupra societăţii acţionează şi lumea sistemului. Toate motivele sunt excluse exceptînd pe acelea ale cercetării cooperante asupra adevărului. Consensul se obţine în discurs. Cele două noţiuni . Schütz. 4. b. cînd se exprimă patru tipuri ale cerinţei de validitate care sunt recunoscute de cei ce interacţionează.de lumea vieţii şi lumea sistemelor . 3. Acţinea comunicativă se produce în cadrul lumii vieţii. temele şi contribuţiile nu sunt restricţionate decît în situaţiile în care se impun cerinţe de validare. preia idei din neomarxism. Prin urmare lumea acţiunii comunicative se raportează la o situaţie de vorbire în care forţa puterii nu determină care argumente trebuie să cîştige. exprimările vorbitorului sunt înţelese / comprehensive. Un concept al lui H. Nicio forţă nu se exercită cu excepţia a celui mai bun argument. iar adevărul e parte a comunicării. Lumea vieţii reprezintă fundamentul.produc modelul raţionalităţii weberiene: a. Lumea vieţii şi acţiunea comunicativă sunt complementare. Acest concept e derivat din perspectiva fenomenologică a lui Schütz. Cerinţa de validitate ce priveşte aserţiunile. Cerinţe: 1. iar discursul este o formă de comunicare liberă de contextele experienţei şi a cărei structură respectă următoarele cerinţe: 1. recomandările sau avertizările. Distincţia între acţiune comunicativă şi discurs Acţiunea comunicativă se produce în fiecare zi. Acestea sunt discursuri deformate. de 24 . sistemul e domeniul raţionalităţii formale. H. vorbitorul are dreptul să exprime ceea ce exprimă. consensul apare prin respectarea celor patru condiţii. La nivelul normelor sociale trebuie să se producă o descreştere a represiunii normative şi a rigidităţii conducînd la creşteri în flexivitatea individuală şi în reflexivitate. De aici teoria consensului asupra adevărului. 3. Spaţii din ce în ce mai mari ale lumii vieţii sunt controlate de lumea sistemelor. Parsons. 5. lumea vieţii e domeniul raţionalităţii susbstanţiale Prin colonizarea lumii vieţii nu se înţelege altceva decît triumful raţionalităţii formale asupra raţionalităţii subsanţiale. Ne ducem pe o regresie aproape infinită a validităţii. 4. vorbitorul e o persoană plină de adevăr. demnă de încredere. 2. Mead. Acest proces implică un set larg de presupoziţii nevorbite. nu sunt obiecte exclusive ale discuţiei. propoziţiile oferite de vorbitor sunt adevărate.

dar şi lumea vieţii se diferenţiază. H. asupra deciziilor individului care nu sunt coordonate subiectiv. Limbajul actual nu mai face faţă comunicării. Conceptul de integrare de sistem. cu atît controlul asupra lumii vieţii creşte. sistemul judiciar şi economia. Dezvoltarea acestor structuri din lumea sistemului produce îndepărtarea lor de lumea vieţii. La acest nivel se produce intercorelarea acţiunilor precum şi semnificaţia funcţională a acţiunilor. Cu alte cuvinte integrarea societăţii e realizată din ce în ce mai mult prin procesul formării consensului în limaj. consideră că modernitate este un proiect neterminat şi că ar fi multe de făcut în lumea modernă înainte de a gîndi una postmodernă. În societăţile moderne cele trei elemente sunt puternic diferenţiate. Cu cît lumea vieţii devine ma raţională cu atît comunicarea devine mai raţională. Structura raţională în loc de a întări capacitatea de a comunica şi de a ajunge la înţelegere ameninţă aceste procese prin exercitarea unui control extern asupra lor. El consideră că cele două sisteme trebuie să-şi urmeze propria logică. H. Viaţa devine monetarizată şi birocratizată. doreşte să le cupleze. Dacă indivizii nu se înţeleg. Conceptul de integrare socială vizează lumea vieţii şi vizează modul în care acţiunea sistemului e integrată prin consens garantat normativ şi realizat comunicativ (vezi integrare în Universitatea Transilvania). Reproducerea continuă a societăţii e văzută ca rezultat al acţiunilor susţinute de membrii lumii vieţii de a-şi menţine structurile simbolice. Astăzi lumea sistemelor domină lumea vieţii. Fenomenul de raţionalizare este general şi conduce la progresiva lor diferenţiere şi o mai mare complexitate. îşi propune să unească cele două perspective (perspectiva vieţii şi a sistemului).25 înţelegeri mutuale. societate (de comunicare) şi personalitate. dar dacă nu le integrăm sistemul ajunge să domine şi să colonizeze lumea vieţii. observă că lumea sistemului se diferenţiază şi complexifică. adevărului. Excesul de sexualitate omoară seducţia. Ei nu sunt interesaţi de o perspectivă din lumea vieţii. Banii şi puterea sunt alte feluri de comunicare. cu cît societatea se dezvoltă cu atît se dezvoltă lumea sistemelor. Deci. bazată pe autoritatea ultimului argument. Prin această colonizare a lumii vieţii de către sistem se produce o reificare (a fi tratat ca lucru în sine) a structurilor simbolice ale vieţii 25 . statul. de aceea H. cu atît e mai probabil ca acţiunea să fie controlată de o înţelegere raţional motivată şi mutuală. ca substitute ale sexualităţii. Fiecare componentă majoră din lumea vieţii are corespondent în sistem. În societăţile arhaice cele trei elemente sunt strîns pătrunse. precum şi contribuţia lor la menţinerea sistemului. Ele ajung să aibă din ce în ce mai puţin de-a face cu procesul ajungerii la consens. în sensul că cunoaşterea se îmbogăţeşte. Sistemul reprezintă societatea văzută din perspectivă externă. spaţiul binelui. Lumea vieţii e compusă din cultură. Ele cresc mai mult decît le e suficient şi capătă o putere din ce în ce mai mare asupra lumii vieţii. Sistemul ajunge totodată să-şi dezvolte propriile caracteristici structurale: familia. Integrarea sistemului se focalizează asupra controlului extern. Aceia care adoptă perspectiva externă (lumea sistemelor) văd societatea ca un sistem care se reglează de la sine. Dacă comunicăm mărim spaţiul de libertate. frumuseţii se măreşte. Astăzi cele două lumi sunt decupate iar H. intervine sistemul.

Actorii nu-şi dau seama de criză. Problema crizei Un prim înteles provine din limbajul medical în care avem un fenomen critic (boala) care pare a fi un fenomen obiectiv. Deci nu poţi şti dinainte dacă s-a construit un nou sistem sau dacă cel vechi s-a generat. Apare un element în care ajungem la adevăr prin suferinţă iar suferinţa ne eliberează. Avem de-a face cu un element de destin. Deci discutăm despre structura sistemelor de acţiune şi despre sistemele de personalitate ale eroilor. În acel moment vorbim de criză. Fiind astfel. Conceptul dramaturgic al crizei. deci în măsura în care e pusă în joc integritatea socială. Problemele de conducere nu sunt conştientizate de subiecţii implicaţi în acţiune.26 prin intermediul banilor şi al puterii. identitatea sistemelor devine imprecisă. îşi modifică elementele din sistem. Această perspectivă asupra crizei nu ţine seama de cauzele interne ale suprasolicitării sistematice a capacităţilor de conducere. în acel moment atunci e posibil să apară şi o dezintegrare a instituţiilor sociale. Anume. a acţiunilor. adică baza de consens a structurilor normative e lezată. Transformăm destinul în soartă. formînduşi o nouă identitate. 26 . Sistemele sociale se afirmă întrun mediu complex. comunicarea e din ce în ce mai puţin capabilă de a produce consensul. Soluţionarea crizei aduce subiectului o eliberare. Cu alte cuvinte avem o criză de identitate şi o criză de conducere legată de prăbuşirea integratorilor în sistem. Acest mod de criză se asociază cu povestea Mîntuitorului. Ei sunt captivii raţionalităţii instrumentale. O altă definiţie a crizei provine din teoria sistemelor. iar actorii trebuie să-şi manifeste identitatea şi forţa să zdrobească forţa destinului. Medicul e acea persoană care lucrează cu starea obiectvă (criza e o forţă obiectivă) care răpeşte unui subiect o parte din suveranitatea care în mod normal îi aparţine. Una şi aceeaşi transformare poate fi concepută la fel de bine ca proces de învăţare şi schimbare cît şi ca proces de disoluţie şi destrămare a sistemului. sărăcită şi aridă. e un fenomen obiectiv dar el intră în logica identităţii. În momentul în care îşi modifică limitele şi stabilitatea. Structura unui sistem social permite mai puţine posibilităţi de soluţionare decît ar reclama menţinerea stabilităţii sistemului. O societate îşi pierde identitatea de îndată ce urmaşii nu se mai recunosc în tradiţia cîndva constituită. Comunicarea devine din ce în ce mai rigidă. Cînd membrii unei societăţi simt o ameninţare la identitatea socială şi constată pericolul critic al transformărilor de structură atunci se poate vorbi şi de criză.

27 27 .