You are on page 1of 77

CURS GEOGRAFIE GENERALĂ

CAP.I GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ
1.1. Obiectul de studiu al geografiei
Geografia este una din ştiinţele care au apărut încă din antichitate, dar sfera conţinutului obiectului său de studiu a cunoscut o etapă îndelungată de dezvoltare paralel cu evoluţia societăţii însăşi. În timp s-a acumulat un fond vast de observaţii şi date, o multitudine de analize şi înregistrări ale elementelor şi fenomenelor geografice petrecute atât pe spaţii restrânse cât şi la nivel planetar. În etapa antică, cerinţele comerciale ca şi cele militare impuneau geografiei să studieze "teritoriile locuite cunoscute"; ea se baza pe observaţii şi explorări ale spaţiilor restrânse devenind o geografie regională (chorografie). Paralel cu cerinţele practice privind obiectul de studiu al geografiei, se dezvoltă ideile matematice şi filosofice care au implicat necesitatea cunoaşterii Pământului ca întreg planetar. În etapa medievală, dar mai ales, începând cu epoca descoperirilor geografice, accentul a rămas pe caracterul descriptiv al ţărilor şi popoarelor cunoscute, geografia rămânând tot la stadiul unui conţinut regional. În secolele XVII-XVIII obiectul de studiu al geografiei se amplifică în urma cercetărilor şi observaţiilor sintetizate într-o serie de rezultate ştiinţifice privind dinamica fenomenelor terestre şi a rezultatelor acestora (acţiunea apelor curgătoare, acţiunea gheţarilor, studii despre climă, relief etc.), toate conducând la îmbogăţirea vocabularului geografic, la constituirea mai multor discipline geografice care cuprind studiul învelişurilor (geosferelor) Pământului. În secolul XIX se delimitează o geografie modernă în conţinut sau obiect de studiu prin activitatea a doi mari oameni de ştiinţă germani: Alexander von Humboldt şi Karl Ritter. Alexander von Humboldt, naturalist, geograf şi călător, fundamentează geografia ca ştiinţă punând bazele metodelor de observaţie la toate disciplinele geografiei fizice, definind geografia ca "ştiinţa vieţii fizice şi organice de la suprafaţa Globului"; pune în lumină două principii esenţiale: principiul cauzalităţii (orice fenomen trebuie studiat şi înţeles prin cauzele care l-au produs, pentru a-i urmări apoi consecinţele) şi principiul geografiei comparate sau al geografiei generale (potrivit căruia, fenomenele locale trebuie privite în comparaţie cu cele analoage din alte regiuni, studiul părţilor locale şi regionale neputând fi independent în raport cu datele privind ansamblul Terrei). Acest principiu a clarificat ideea care separa geografia regională de cea generală, făcând din cele două, o singură ştiinţă născându-se geografia modernă care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional. Karl Ritter, istoric şi filosof nuanţează mai mult principiile aplicate de Humboldt şi emite la rândul său principiul extensiunii spaţiale (arealul de extindere a unui fenomen). În concepţia sa se subliniază introducerea elementului uman în geografie, "Pământul fiind teatrul activităţii umane", prin care sublinia sistematic raporturile dintre om şi planetă. În secolul XX mulţi geografi separă o geografie fizică generală având ca obiect de studiu mediul natural (bazat pe legile ce acţionează în natură) şi o geografie economică care studiază procese economico-sociale (bazate pe legile sociale) punând în centrul preocupărilor omul, atât prin intermediul producţiei, cât şi a altor activităţi. Unii geografi neagă această împărţire considerând geografia ca ştiinţă unică, indivizibilă, deoarece o serie de legi comune acţionează atât în natură, cât şi în societate, iar între componentele

naturale şi cele sociale există relaţii de interacţiune. În concepţia actuală geografia fizică este ramura geografiei care studiază geosistemul, atât sub aspectul alcătuirii, al structurii şi al legităţilor care îl guvernează, cât şi al interacţiunii dintre componentele sale, al evoluţiei şi al diferenţierilor lui spaţiale neputând face abstracţie de interacţiunea cu societatea umană. În mod sintetic, geosistemul este rezultanta întrepătrunderii învelişurilor Pământului (hidrosferă, atmosferă, litosferă, biosferă, pedosferă), care pot fi studiate separat de diferitele ramuri ale geografiei fizice, atât în mod teoretic general, cât şi regional. Mediul de la suprafaţa Terrei mai este cunoscut şi sub numele de mediu înconjurător, ceea ce semnifică mediul de viaţă al omului, adică un mediu favorabil apariţiei şi dezvoltării vieţii în general. În acest mediu însă, omul a devenit el însuşi un factor component tot mai important intrat în studiul geografiei sub numele de antroposferă sau sociosferă, de care se ocupă o altă ramură a geografiei şi anume, geografia umană. Unii geografi subliniind implicaţiile de amploare ale societăţii umane în mediul natural, au denumit obiectul de studiu al geografiei umane sociosistem. Însă, avându-se în vedere interferenţele şi intercondiţionările dintre mediul natural şi societatea omenească, geosistemul şi sociosistemul alcătuiesc obiectul unitar de studiu al geografiei numit şi sociogeosistem. ♦ Abordarea sistemică în geografie Prin abordarea sistemică în geografie se aprofundează şi se clarifică obiectul de studiu al său. Apariţia teoriei sistemului general contribuie la lămurirea unor controverse mai vechi în domeniul geografiei, ca de exemplu: • Definirea geografiei ca ştiinţă a avut ca element primar obiectul de studiu sau numai metodologia? • Există o legătură strânsă printr-un obiect comun între geografia fizică şi economică pe de o parte, iar pe de alta, între geografia generală şi regională? Referitor la prima întrebare subliniem opinia unor geografi din trecut (Richthofen, 1883, Hettner, 1927, ş.a.), care considerau că geografia nu are un obiect propriu de studiu, iar specificul său constă doar în metodologia de a aborda spaţial obiecte ale altor ştiinţe. Ori abordarea sistemică devine un principiu metodologic de cercetare care presupune în mod obligatoriu şi prezenţa unui obiect propriu de studiu, adică o anume categorie de sistem care în cazul geografiei este Terra. Din perspectiva abordării sistemice, obiectul geografiei nu mai poate fi limitat la "suprafaţa" Pământului, ci trebuie luat "întregul organic" (cum sublinia S. Mehedinţi în "Terra", 1931) care este sistemul Terra văzut prin prisma sistem – subsistem – elemente dar şi raportarea sa la Sistemul Solar din care face parte. A doua întrebare vizează răspunsul că unitatea geografiei fizice şi a celei economice nu trebuie privită prin prisma deosebirii dintre legile naturii şi cele sociale, ci prin prisma tipurilor de sisteme teritorial-spaţiale care se formează în urma implantării activităţii umane într-un anumit mediu. Sistemele teritorial spaţiale reprezintă sisteme geografice, care au structuri specifice socionaturale, de unde se desprinde concluzia că geografia este o ştiinţă dualistă, deoarece abordează atât sistemele naturale, cât şi pe cele socio-teritoriale. Raportul dintre geografia generală şi cea regională sau raportul dintre general şi local arată că nu se poate realiza un studiu regional concret de tip sistemic dacă nu se posedă cunoştinţele teoretice necesare despre categoria respectivă de teritoriu care se impune a fi integrat în subsistem, iar subsistemele formează întregul sistem numit mediul terestru. Pentru că geografia operează cu sisteme spaţiale, geografii au alcătuit o scară geografică spaţiotemporală (similară celor geologice).

Grigore Posea şi Iuliana Armaş (1998) delimitează trei tipuri de sisteme spaţiale ordonate ierarhic: 1. Sisteme planetare în care intră acele sisteme ale căror elemente şi relaţii interferează cu problematica Terrei în ansamblul ei; 2. Sisteme teritorial-spaţiale, adică acele sisteme care cuprind relaţiile specifice dintre geosferele de la suprafaţa scoarţei Pământului, (reliefosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera); 3. Sisteme socio-spaţiale sau sistemele în cadrul cărora se interferează mediul natural cu cel social. În această concepţie sistemică, atât Pământul ca planetă, cât şi fiecare fragment al spaţiului natural sunt sisteme. Caracterele sistemice se recunosc uşor în relaţii ca: alternanţa dintre zile şi nopţi, dintre anotimpuri, relaţiile dintre curenţii oceanici şi clima uscaturilor continentale limitrofe, formarea zonelor climatice etc. Redăm pe scurt alcătuirea sistemelor prezentate mai sus: 1. Sistemul planetar al Terrei este alcătuit dintr-o suită de învelişuri cu caracteristici proprii: nucleu, manta, litosferă, hidrosferă, atmosferă, magnetosferă, biosferă, pedosferă, sociosferă, care constituie subsisteme ale căror interrelaţii, fluxuri de materie şi energie prezintă importanţa corespunzătoare pentru planeta Pământ asigurându-i unitatea. Pământul se înscrie în Sistemul Solar cu care interacţionează. 2. Geosistemul teritorial – spaţial sau învelişul geosferic denumit de G. Vâlsan este un subsistem al Terrei rezultând din relaţiile care se stabilesc între geosfere. În sens mai analitic interacţiunea elementelor primare, relief, hidrosfera, atmosfera cu cele derivate, vegetaţie, faună, soluri creează la suprafaţa Pământului un mediu geografic complex care aprofundează geosistemul şi poate fi urmărit în toată varietatea locală, regională, zonală şi globală formând mediile terestre care au favorizat ulterior apariţia vieţii şi societăţii umane (fig.1). 3. Sistemele socio-spaţiale reprezintă configuraţii spaţiale rezultate din interferenţa mediului natural cu elementele construite de om: populaţia Globului, naţiuni, state, aşezări umane, viaţă economică, social-politică etc. Toate acestea sunt privite în varietatea lor dar sistematizate teoretic la nivel local, regional şi global. În concluzie, obiectul de studiu al geografiei îl constituie planeta Terra, sub două aspecte: Terra ca sistem unitar – geosistemul (structura, energia, evoluţia sa, geosferele naturale componente şi relaţiile de interacţiune dintre ele, inclusiv relaţiile de integrare a omului în peisaj; Studiul mediului de la suprafaţa Pământului unde a apărut şi există viaţă, mediul fizic pentru societatea umană care şi-a creat "propria sa natură" şi o istorie a civilizaţiilor – sociosistemul Altfel spus, geografia are ca obiect de studiu mediul complex – natural şi social de la suprafaţa terestră sau sociogeosistemul 1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă şi importanţa sa Geografia se interferează cu numeroase domenii ale cunoaşterii făcând legătura între ştiinţele naturii şi cele sociale. Denumirea de "geografie" este de origine greacă şi provine de la cuvintele "ge"=pământ şi graphein=a scrie. De aici, definiţia cea mai recentă, cea mai sintetică şi obiectivă a geografiei ca "ştiinţa Pământului ca planetă a Sistemului Solar şi ca mediu de viaţă al omenirii" (Gr. Posea, 1998). Numeroşi autori au dat şi alte definiţii care vizează în esenţă planeta Terra:

producerea lor. intensitate. distribuţia şi consumul acestora. Biologia oferă date privind cerinţele vieţuitoarelor în diferitelor spaţii geografice determinând răspândirea plantelor şi animalelor pe Glob. Hartchorne – ştiinţa dualistă care abordează suprafaţa terestră şi activităţile umane. Legătura geografiei cu alte Ştiinţe Geografia. Geografia umană are ca obiect studiul tuturor aspectelor terestre rezultate din activitatea omului. ea însăşi se poziţionează la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Cartografia oferă date matematice şi procedee în realizarea hărţilor indispensabile geografiei. care reacţionează în mod global la intervenţia noastră în peisaj. "Grand Larousse". De Martonne – studiul repartiţiei la suprafaţa Globului. Mihăilescu – studiul întregului teritorial de la localitate la planetă. Ştiinţa care descrie relaţiile (statice şi dinamice) dintre masele în care s-a diferenţiat materia celor patru învelişuri planetare. 1. biologice şi umane. dimensiuni. a fenomenelor fizice. viaţa şi relaţiile grupurilor umane. V.Mehedinţi – ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare. pe baza rezultatelor altor ştiinţe şi în sensul că geografia este necesară oricui şi peste tot. cât şi în educaţia şi cultura generală a oricărui om. ştiinţa raporturilor care condiţionează.3. Geografia economică studiază resursele solului şi subsolului. Ne localizează în spaţiu. ne arată particularităţile şi individualitatea mediului în care trăim ca parte a aceluiaşi întreg planetar. . cauzele acestei repartiţii şi raporturile fizice ale acestor fenomene. se foloseşte şi de alte discipline deoarece. studiul mineralelor şi rocilor care au mare influenţă asupra reliefului. 1966 – ştiinţa care are ca obiect descrierea Terrei (gr "ge"=pământ şi grapheim=descriere). Importanţa studiului geografiei constă în faptul că are şi un rol formativ dominant prin perspectiva globală pe care o oferă în înţelegerea fenomenelor particulare pentru că: Dă răspuns la întrebarea "Cine suntem pe acest Pământ şi ca parte a întregului Univers. atât din punct de vedere static (formă. Geografia fizică este partea geografiei care studiază aspectul actual al suprafeţei Globului. Statistica şi matematica oferă date în aprecierea cantitativă a elementelor şi fenomenelor geografice. Geografia are legături cu ştiinţele: De la filosofie împrumută o serie de legi generale ale dezvoltării lumii. Definiţiile pot continua dar important este că geografia însă a rămas "ştiinţa despre Pământ". atât în şcoală. deci a sociogeosistemului. P. poziţie) cât şi din punct de vedere dinamic (direcţie.S. sau "ştiinţa ştiinţelor". sau studiul relaţiei dintre om şi mediul său planetar. ritm). Humboldt – descrierea fizică a Universului. De la astronomie ia o serie de date despre locul Pământului în Univers. în sens de sinteză despre Pământ şi Cosmos. pentru argumentarea detaliată a multor fenomene geografice. în cercetările ei atât de complexe în abordarea geosistemului (în cadrul geografiei fizice) şi sociosistemului (în cadrul geografiei umane). la un moment dat. De la geologie împrumută o serie de date despre alcătuirea interioară a planetei. "Cosmosul". iar istoria este geografia în mişcare. Napoleon Bonaparte – geografia este mama istoriei. George – ştiinţa totală a spaţiului umanizat (…). Demonstrează unitatea lumii naturale şi unicitatea mediilor noastre de existenţă. Ritter – Studiul Pământului ca o casă de educaţie a geniului omenesc. aflate întrun echilibru extrem de sensibil.

I. 2) meteorologia şi climatologia studiază fenomenele legate de atmosferă. ţări sau continente. se desfăşoară după legităţi specifice şi acestor discipline. la rândul său are două subramuri principale: A. 1) Geografia populaţiei (demografia). fiecare geosferă a Pământului precum şi interrelaţiile dintre aceste învelişuri. 2) Geografia aşezărilor omeneşti: . 3) Geografia economică cu: . B. Geografia regională – utilizează cercetările generale din prima ramură şi analizează elementele şi fenomenele geografice pe regiuni. respectiv în relaţiile ce se stabilesc între oameni şi valorificarea. Subramurile geografiei Geografia având ca obiect de studiu sociogeosistemul – o rezultantă a interacţiunilor dintre geosferele Pământului inclusiv antroposfera îşi împarte cercetarea în două mari ramuri (fig.geografia turismului 4) Geografia socială .geografia schimburilor economice . 3) hidrologia studiază hidrosfera (învelişul apelor).geografia transporturilor .urbane. 5) pedogeografia studiază învelişul solurilor.geografia resurselor . geografia are legături prin studiul influenţei factorilor şi elementelor geografice asupra sănătăţii omului.geografia comportamentală 5) Geografia politică 6) Geografia culturală 7) Geografie istorică şi toponimie geografică .2): I. Geografia generală – studiază la modul general fenomenele geografice la nivel planetar II. gestionarea resurselor din diferite medii geografice. Geografia fizică generală studiază fenomenele fizice. Geografia umană generală – studiază elementele generale despre populaţie şi activitatea sa care se întrepătrunde cu celelalte geosfere ale Pământului Şi în cadrul acesteia se desprind o serie de discipline.geografia industriei . proceselor şi componentelor mediului geografic.geografia lingvistică .geografia agriculturii .Cu economia politică se interferează în special în sfera socio-economică. Cu ştiinţele medicale. geografia prezintă legături deoarece dinamica fenomenelor. Cu fizica şi chimia. 4) biogeografia – studiază aria geografică a vieţuitoarelor. 1.geografia medicală . Din detalierea studiilor pentru fiecare geosferă s-au desprins o serie de subramuri: 1) geomorfologia studiază scoarţa terestră şi relieful. Geografia generală.4. mai concret.rurale .

de perfecţionarea reprezentărilor cartografice şi de evoluţia cugetării ştiinţifice în general. Geografia regională cuprinde: 1) Geografia Europei 2) Geografia Asiei 3) Geografia Africii 4) Geografia Americii 5) Geografia Australiei 6) Geografia Antarcticii . Care este ramura geografiei ce se ocupă cu studiul sociosferei? 7. Definiţi obiectul de studiu al geografiei în concepţia actuală – geosistemul şi argumentaţi? 6. Cine sunt autorii care au emis şi aplicat principiile de bază în geografie 4. aşa cum reiese din lucrarea "Geographica hipomnemata" ("Comentarii geografice"). împins de necesitate cunoaşterii mediului în care îşi ducea traiul. care a permis unor oameni să se îndeletnicească şi cu cercetări ştiinţifice.Geografia României .U.. cunoscută de obicei sub . Cum a fost definit obiectul de studiu al geografiei în secolul XX? 5. cel mai important centru ştiinţific a devenit Alexandria unde a trăit şi Eratostene de numele căruia se leagă şi noţiunea disciplinei de geografie pentru prima dată în Antichitate dându-i sensul de geografie matematică. . Primele descrieri datează încă din mileniile III şi II î. Evoluţia concepţiilor geografice se poate urmări din antichitate până în prezent.II. Care este raportul dintre geografia fizică şi geografia umană? 10.A.Hr. al III-lea î. Care sunt legăturile geografiei cu alte ştiinţe? 13.Geografia Egiptului etc. Când se pun bazele geografiei moderne? 3. Prezentaţi pe scurt sistemele spaţiale ale Terrei 12. determinând desprinderea ei din cadrul filosofiei. Cum este argumentat obiectul de studiu al geografiei şi metodologia sa în viziunea concepţiei abordării sistemice în geografie? 8. Dar. Începând din sec. . despre o geografie nu se poate vorbi decât după inventarea scrisului şi după diviziunea muncii. descrieri de călătorie din cele văzute ori auzite). Strabon. etc Întrebări: 1. Care este raportul dintre geografie generală şi geografia regională? 9. a) Etapa antichităţii Vechii greci au lăsat lucrări importante asupra lumii cunoscute de ei (peripluri. Omul a început să facă observaţii cu caracter geografic din cele mai vechi timpuri.Geografia S.Geografia Indiei etc. între care. . Care sunt ramurile şi subramurile geografiei având în vedere complexitatea obiectului său de studiu? 1.Geografia Japoniei .Hr.Geografia Franţei etc.5 Istoricul dezvoltării geografiei Dezvoltarea geografiei s-a realizat în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii şi în funcţie de lărgirea şi adâncirea orizontului cunoştinţelor geografice. La ce se limita obiectul de studiu al geografiei în etapele antică şi feudală? 2. Hippark. Obiectul ei de studiu se referea la problematica legată de definirea şi măsurarea formei şi dimensiunilor Pământului. Homer. Ce tipuri de sisteme cuprinde scara geografică spaţio-temporală? 11.

dar şi rolul acestuia în vindecarea lor. care în lucrările sale subliniază şi mişcările scoarţei terestre precum şi informaţii despre Oceanul Planetar.Hr. Hipark (190-125 î. care scrie o istorie universală în 40 de cărţi în care se evidenţiază şi descrieri geografice a regiunilor cunoscute. Pitagora (570-496 î.numele de "Geografia".).) este cel mai important geograf al perioadei romane care a scris lucrarea "Tratat de astronomie". În cărţile sale se fac referiri la resursele naturale. în care apar date referitoare la mediul Mediteranei. la locuitorii diferitelor teritorii. în care a inclus şi probleme de geografie generală. naturalist şi filosof care emite concepţia despre Pământ şi Univers privind originea lor materială şi întocmeşte prima hartă a Pământului.Hr. Introduce în cartografie proiecţiile conică şi pseudoconică iar harta lumii construită de el în aceste proiecţii este folosită de geografi până în evul mediu.Hr. la romani şi Strabon la greci rămân cei mai reprezentativi geografi pentru această perioadă. Hipocrat (cca 460-375 î. Hr.cea descriptiv-regională sau chorografică (descrierea unei regiuni cunoscute şi locuite) şi. Contribuţia grecilor la dezvoltarea geografiei generale bazată pe geometrie.) este considerat cel mai mare astronom al antichităţii deoarece a determinat durata anului solar.Hr. Romanii au dat o serie de descrieri geografice. al II-lea d. Claudiu Ptolemeu (90-168 d. deşi Aristarh din Samos conturase ideea heliocentrismului încă din anul 265 î. tradus de arabi sub numele de "Almagesta". în care evidenţiază mai ales trăsăturile esenţiale ale reliefului şi hidrografiei.Hr. fizică şi astronomie se remarcă şi în direcţia unei geografii regionale sau chorografia (descrierea unor regiuni geografice cunoscute numite şi oikumena).). Aristotel (384-322 î. VI-V î. se mai remarcă Anaximandru (610-546 î.) pune bazele mai multor discipline şi scrie lucrarea "Meteorologia" în care se schiţează primele capitole de geografie fizică. El devine precursorul geografiei umane din antichitate. Hekateu din Milet este considerat ca întemeietor al cartografiei deoarece îmbunătăţeşte mult harta lui Anaximandru.. părintele medicinei a evidenţiat importanţa mediului fizic în apariţia bolilor.hr. Folosind însemnările de drum ale mai multor călători şi comparând sursele de informare între ele. În sec. a introdus noţiunile de longitudine şi latitudine şi a elaborat teoria climatelor. legată de numele lui Strabon. Pe baza ideilor ştiinţifice ale Şcolii din Alexandria încearcă să pună baza ştiinţifică a geografiei publicând lucrarea "Geographia" (în 8 cărţi) însoţită de numeroase hărţi dar care susţinea teoria geocentrică admisă unanim în Antichitate prin influenţa personalităţii lui Aristotel. El emite teoria geocentrică prin care Pământul se află în centrul Universului.Hr.).) tot grec dar stabilit în Italia întemeiază şcoala matematică-filosofică ce-i poartă numele în care şi prin studiul astronomiei ridică geografia la rang de ştiinţă mai ales în sudul Italiei. . În direcţia geografiei regionale se remarcă Polibiu (203-120 î. În geografia antică s-au schiţat două direcţii de bază: . Totuşi. cât şi mai departe până în sec. care susţinea că Pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în acelaşi timp în jurul Soarelui.Hr.). Claudiu Ptolemeu. a reuşit să precizeze mai bine o serie de elemente geografice pe Pământ cu ajutorul gradelor de longitudine şi latitudine. Se ajunge astfel. la ideea sfericităţii Pământului şi se deduc zonele climatice diferite precum şi existenţa anotimpurilor. precum şi Tratatul de geografie matematică. a aplicat globului diviziunea de 360o. iar pe planul geografiei generale se poate menţiona ideea zonalităţii termice elaborată de către Posidonius (136-517 ă.Hr. Opera sa a constituit un deosebit izvor de informaţii atât pentru geografia veche a sec. El scrie o lucrare vastă "Geographia" cuprinsă în 17 cărţi. inclusiv la teritoriile locuite de daci.direcţia geografico-matematică sau de geografie generală care se ocupa de Pământ ca întreg şi . al XVI-lea..Hr.

IX-XII prin intermediul oamenilor de cultură arabi. Cerinţele mari de mărfuri orientale. în special mirodenii dar şi aur (ca urmare a extinderii relaţiilor băneşti) au stimulat căutarea unor drumuri noi spre Orient. ş.XVII şi XVIII se detaşează mai mulţi naturalişti prin spiritul cercetărilor de teren. Sub influenţa arabă în sec. dar toate cu caracter regional renunţându-se la problematica planetei ca întreg. Ibn Battutah din Tanger (născut în Maroc. apoi. care începuse în Italia încă din sec. Giordano Bruno. . cel mai mare călător arab. întocmeşte în 1154 o hartă a lumii şi alte hărţi pentru regele Siciliei. 1304-1368). dezvoltând ştiinţa şi gândirea umană. Personalităţi ca Leonardo da Vinci.de reprezentarea grafică a lui. Spania. îndeosebi drumuri maritime. francezi. al XIII-lea. care avea un conţinut despre date economice. considerat ca cel mai mare cartograf arab. renumiţi geografi şi călători. au dat strălucire acestei perioade. binecunoscut prin elaborarea şi utilizarea în cartografie a proiecţiei ecuatoriale ce-i poartă numele – "proiecţia Mercator" -. Copernic. astrologiei sau cosmografiei. măsurarea unui arc de meridian şi calcularea cercului meridian de 40. în 1498. O revitalizare a ştiinţei geografice se resimte în sec. englezi şi ulterior de olandezi. Mulţi navigatori şi misionari încearcă să descrie cu cât mai multe detalii noile teritorii cucerite. În planul general al gândirii. inclusiv hărţi topografice. în special geologii care sistematizează observaţiile făcute şi fac descrieri rezonabile ale fenomenelor terestre. precum şi cele din Europa de răsărit. În 1612 Gallileo Galilei inventează termometrul după ce a inventat luneta. La începutul acestei perioade au apărut state centralizate: Franţa. care se baza pe o experienţă mai complexă de cunoaştere a lumii la "faţa locului" prin călătorii şi observaţii a noilor medii geografice.a. Astfel se declanşează expediţiile maritime organizate de portughezi. Anglia. iar în Orientul Mijlociu. Magellan în jurul lumii demonstrează forma sferică a Pământului. Toricelli a inventat barometrul.002 km (de către Jean Fernel în 1525). Se dezvoltă mijloacele de investigaţie prin inventarea unor instrumente care măresc precizia observaţiei şi determinărilor. iar în 1648. perioada aceasta este cunoscută sub semnul "Renaşterii". prin introducerea concepţiei heliocentrice a lui N. elaborarea teoriei curenţilor marini şi a ideii unui nivel oceanic unic în lucrarea "Hidrologia" a lui George Fournier în 1643 şi altele. În 1492. publică în 1595 lucrarea cartografică "Atlas". d) Etapa modernă şi contemporană În sec. se dezvoltă un mare interes pentru geografia fizică. spanioli. Vasco da Gama înconjură Africa stabilind drumul maritim spre India. Portugalia. b) Etapa medievală În această etapă geografia nu mai apare ca ştiinţă independentă ci este inclusă geometriei. Apar chiar unele ghiduri despre diferite itinerarii. René Descartes. S-au obţinut progrese în domeniul cartografiei prin întocmirea de diverse hărţi ale unor părţi din Europa. În anii 1519-1521. În domeniul geografiei generale se realizează progrese. politice şi populaţia din diverse oraşe.. Descoperirile şi influenţa gânditorilor "Renaşterii" au stimulat şi dezvoltarea geografiei. Nicolaus Copernic. al dezvoltării artelor şi ştiinţei. al XIV-lea. c) Perioada Marilor descoperiri geografice Aparţine secolelor XV-XVII. Turcia care a oprit căile pe uscat ale comerţului european cu Asia. cu o serie de elemente specifice. Al Idrisi (1100-1165). scrie lucrarea "Călătoriile lui Ibn Battutah" în care descrie o serie de regiuni ale imperiului arab. Gerardus Marcator. Gallileo Galilei. Roger al II-lea. Columb descoperă America. Una dintre operele importante apărute în 1544 este "Cosmografia" lui Sebastian Münster. din care se nasc idei ce vor sta la baza marilor descoperiri geografice. călătoria lui F. informaţii despre aşezări umane şi cele legate de activităţi comerciale.

obţinută în urma cercetărilor de teren şi a aparaturii şi mijloacelor tehnice utilizate. care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional. pornind. orografia (uscatul cu vegetaţia şi animalele). Alexander von Humboldt (1769-1859). lanţurile muntoase ale Asiei. al XVII-lea. ci trebuie să-i fie căutate cauzele. Studiile de geologie şi geodezie formează respectivele discipline care devin ajutătoare pentru geografie şi anume pentru geomorfologie. El a subliniat în cartea sa împărţirea geografiei în "generală" şi "specială". care începe să se ocupe sistematic de raporturile dintre om şi planetă. Defineşte geografia ca ştiinţă despre Pământ. istoric şi filosof de formaţie.). pentru a-i urmări apoi consecinţele. de la principiile determinismului. În această perioadă apar preocupări ale unor gânditori privind explicarea unor fenomene sociale prin intermediul cadrului geografic. • Conceperea şi construirea instrumentelor de lucru performante şi înfiinţarea de servicii sau centre . a meteorologiei. considerându-l ca fiind partea cea mai de preţ a planetei. naturalist. care cuprinde problematica marină.La jumătatea sec. harta vânturilor publicată de Observatorul astronomic de la Greenwich. Acest fapt a dus la naşterea geografiei moderne. fundamentează geografia ca ştiinţă. variaţia locală a numărului populaţiei depinde de condiţiile de mediu. potrivit căruia. climatologia. topografiei. Americii. tot de origine germană se ocupă cu studii de etnografie dar reia studiul raporturilor dintre om şi mediu natural într-un sens ştiinţific restabilind unitatea geografiei. A fost combătut pentru această opinie. XVIII. Friederich Ratzel (1844-1904) geograf. a vulcanilor şi a declinaţiei magnetice. în 1686 şi altele. ca de exemplu. Prin acest principiu s-a îndepărtat bariera care separa geografia regională de cea generală. în 1650 apare lucrarea geografului german Bernard Varenius intitulată "Geographia generalis".principiul cauzalităţii. fenomenele locale trebuie privite în comparaţie cu cele analoage. pe cel al extensiunii spaţiale. Karl Ritter (1779-1859). a sistematizat toate diviziunile geografiei generale: oceanografia. punând bazele metodelor de observaţie aproape la toate disciplinele geografiei fizice. astfel. . În cartografie apar hărţi tematice ca cea a curenţilor marini. La începutul sec. geograf şi călător. El introduce rolul elementului uman în geografie. Ratzel a pus bazele antropogeografiei dar şi fondatorul geopoliticii. studii de oceanografie etc. s-a apropiat de geografie prin vocaţia sa de profesor şi a adăugat la principiile formulate de Humboldt. Ca importanţă deosebită pentru geografie a formulat două principii esenţiale: . statisticii etc. Bazele geografiei moderne se regăsesc în activitatea a doi importanţi oameni de ştiinţă germani. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX. care a avut influenţă asupra dezvoltării ulterioare a geografiei. făcând din cele două o singură ştiinţă. inclusiv cele sociale şi istorice. intitulată "Istoria fizică a mării". oceanografiei.principiul geografiei comparate sau al geografiei generale prin care. Lucrarea sa capitală este intitulată "Cosmos" şi defineşte geografia ca ştiinţa vieţii fizice şi organice de la suprafaţa Globului. uneori. în 1725 se conturează disciplina oceanografie prin lucrarea lui Marsigl. deoarece a redus orizontul de studiu al geografiei doar la acest aspect. Se fac expediţii ştiinţifice în interiorul necercetat al continentelor (valea Nilului. studiul părţilor locale şi regionale nu pot fi independente în raport cu datele privind ansamblul Terrei. orice fenomen nu trebuie studiat şi înţeles în sine. care se referă la arealul de extindere al unui fenomen. geografia modernă iniţiată de savanţii germani se amplifică şi se consolidează prin aportul unor cantităţi mari de informaţie. Condiţiile socio-economice specifice sfârşitului de secol XIX care au favorizat dezvoltarea geografiei sunt: • Lărgirea orizontului de cunoaştere despre planeta Terra prin dezvoltarea geologiei. din alte regiuni.

preluată şi adaptată de către toate geoştiinţele. dar şi prin geografia regională. Abia după 1859. precum şi prognoza dezvoltării sale în condiţiile intervenţiei diverse a omului. geografia s-a implicat în problematica sistematizării şi a amenajării teritoriului şi a aşezărilor ca şi în cea a dezvoltării durabile. începând cu cea din Paris. se exemplifică lucrările lui Elisée Reclus intitulate "La Terre (1869) şi "Geographie universelle" (1894) în 18 volume. iar a şasea din Europa şi din lume a fost la Bucureşti sub denumirea de Societatea Română Regală de Geografie înfiinţată în 1875. de perfectare a sistemului de culegere a unor date cât mai precise şi de interpretare a lor. printr-un ordin dat de domnitorul Cuza a fost înfiinţat Corpul de Stat Major General care avea ca atribuţii întocmirea şi a unor lucrări de geodezie. Au apărut fotogramele executate din avion sau din sateliţi şi diferite tipuri de aparatură electronică plasată în spaţiu sau pe Pământ care înregistrează mesaje din interiorul sau exteriorul Terrei. În ce priveşte aspectul practic al geografiei se subliniază că a apărut din cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale. revoluţia tehnico-ştiinţifică are o influenţă deosebită asupra dezvoltării geografiei. S-a trecut la o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinţe pe plan ştiinţific şi metodologic. • Apariţia de numeroase lucrări geografice cu un conţinut geografic complex care cuprind noutăţi în domeniul descoperirilor geografice. fiind prima hartă topografică tipărită în ţară. topografie şi cartografie. • Înfiinţarea Societăţilor de geografie datorită interesului lărgit al publicului pentru explorări şi pentru geografie. Abia în 1864 fotograful Szathmary angajat de guvernul domnitorului Cuza reproduce o hartă austriacă a Dobrogei şi Munteniei. deoarece până la înfiinţarea statului naţional român. geologice. crearea de noi . hidrologie etc. nici în Moldova şi nici în Muntenia nu a existat un serviciu topografic.permanente de culegere şi înregistrare a datelor referitoare la meteorologie. determinând creşterea numărului de cercetători şi de şcoli geografice. după Unirea Principatelor Române. În procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-matematice. Lucrările geografice de sinteză s-au făcut pe două direcţii: geografie fizică şi geografie economică. Sankt Petesburg. După al doilea război mondial. de oprire a degradării mediului. De asemenea. cu importanţă pentru mediul geografic. Berlin. cea din Italia. ştiinţele naturale facilitează biogeografia iar cele social-istorice contribuie la punerea bazelor geografiei umane. Harta lui Szathmary a mai fost numită şi harta lui Cuza şi face trecerea de la hărţile întocmite de străini la hărţile româneşti. statistică. se pot propune soluţii de ameliorare a eficienţei economice a teritoriului respectiv. în care apare şi numele de România. • Editarea de hărţi topografice. a fenomenelor geografice de pe un anume teritoriu utilizându-se noile cercetări şi metodologii. • Introducerea cursurilor de geografie în universităţi odată cu înfiinţarea facultăţilor de profil geografic. iar în ultima perioadă au apărut tendinţe de unificare a obiectului geografiei prin geografia mediului înconjurător. În România ridicarea de hărţi moderne de către specialişti militari români începe către sfârşitul sec. al XIX-lea (1873). Sistematizarea înseamnă o altă aranjare a elementelor spaţiului geografic sau numai a unora dintre acestea. Geologia şi topografia ajută la dezvoltarea geomorfologiei. Prin interpretarea observaţiilor de teren şi ale datelor se poate reface evoluţia reală a unui anumit mediu local. ca de exemplu studiile geofizice asupra fundului Oceanului Planetar au condus la consolidarea teoriei tectonicii globale. Londra. cea experimentală precum şi abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile. În secolul XX geografia îşi restrânge treptat tendinţele enciclopedice şi devine specific procesul de specializare pe diferite direcţii. funcţionale. inclusiv pentru disciplinele geografice ca şi pentru geografie în general. reducerea unor funcţionalităţi şi amplificarea sau introducerea altora.

apar cele mai multe descrieri geografice. autor Aurelian. cu “Harta Ţării Româneşti” publicată la Padova în Italia. La început. 1997. Posea. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea apar o serie de şcoli pe lângă mănăstiri unde se predă în limba română “Geografia nouă” în anul 1790 şi ”De obşte gheografia” în 1795. apărută în 1875. La început. Cartea a fost însoţită şi de o hartă tipărită la Haga în 1737 şi descoperită de George Vâlsan în Biblioteca naţională din Paris. 1983). I. în anul 1700 şi descoperită mult mai târziu la Museum din Londra. publică lucrarea “Descriptio Moldaviae” (în 1716). amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului". Londra. Bucureşti). Nicolaus Olahus (1493-1568). Se răspândesc unele manuale şi apar o serie de scrieri istorice. publică două lucrări istorico-geografice: “Chronicon” şi “Hungaria” iar Johannes Honterus (14981549). . al XV-lea. Strabon. Claudiu Ptolemeu ş.relaţii în sistem. La sfârşitul sec. Sankt Petersburg. Se exemplifică manualul lui Iosif Genilie din 1835 în Ţara Românească. Ca lucrări geografice de mai mare complexitate se disting: “Geografia României” autor Philipide care descrie întreg teritoriul României şi lucrarea “Terra Noastră”. Posea arată că "regionarea înseamnă conturarea de unităţi teritoriale de diferite mărimi taxonomice cu caracteristici geografice omogene. activitatea geografică din cadrul Societăţii. Dimitrie Cantemir. Mai târziu se remarcă spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) cu descrieri despre China şi Siberia prin care face o serie de comparaţii cu ţinuturile din ţara noastră. în lipsă de geografi. meteorologi cum a fost Ştefan Hepites. din Italia şi Bucureşti-România). era desfăşurată de istorici (Tocilescu. Gr. cu “Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei” (1677) şi stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716).). Ea nu se poate realiza convingător decât pe baza unor studii aprofundate bazate pe multe date şi indici cantitativi" (Gr. În urma acestora. "Regionarea stă la baza amenajării teritoriului. ci cu un anume potenţial economic şi cu o anume posibilitate de folosire optimă.a. economice cu multe informaţii geografice care vor pune baza modernă a geografiei. când se înfiinţează Societatea Regală Română de Geografie (a şasea din lume după cele din Paris. umanist. Plinius cel Bătrân. Urmează cronicarul Miron Costin (1633-1691). Dezvoltarea geografiei în România Informaţii cu conţinut geografic despre teritoriul României se întâlnesc începând din antichitate în scrierile învăţaţilor antici: Herodot. statistice. mare cărturar al vremii. apoi tradusă în germană (la Hamburg. scoaterea unei cantităţi de materie şi energie precum şi alte modificări. 17691770). La începutul secolului al XIX-lea. prin marile descoperiri geografice efectuate de europeni.). De aceea. Ionescu Gion etc. de geologi (Gregoriu Ştefănescu. după revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. (“Geografia României”. vol. "Aspecte privind geomorfologia aplicată în agricultură. al lui Ioan Rus din 1842 în Transilvania şi altul mai vechi în Moldova. Astfel.6. în limba rusă (1789) şi în română la 1825 la Mănăstirea Neamţ. practica a solicitat şi perfecţionarea regionărilor geografice.a. cartea a fost scrisă în limba latină. Berlin. sas din Braşov. dar şi la baza geografiei regionale. 1. geografia se afirmă tot mai mult ca obiect independent de predare în şcoală. sistemul teritorial poate să-şi menţină echilibrul sau se pot declanşa dezechilibre. al lui Amfilohie Hotinul din 1795 intitulat “De obşte gheografia”. redactează un fel de manual de geografie “Rudimenta Cosmographiae”. În evul mediu informaţiile geografice apar tot sub formă de descrieri care sunt furnizate de călători şi cronicari de origine bizantină sau de arabi cum este marele călător şi geograf Ibn Battutah. umanist român din Transilvania. Un eveniment important pentru geografie se petrece tot în anul 1875. care revigorează dezvoltarea geografiei publicându-se un “Buletin de geografie” cu lucrări de specialitate precum şi preocupări în promovarea de cadre specializate. Matei Drăghiceanu ş. ofiţeri topografi şi alţii. Revista de geomorfologie I.

introducere în geografie ca ştiinţă” apărută în două volume în anul 1931. El introduce noţiunile de înveliş geografic şi complexe naturale în care se subdivide suprafaţa Pământului şi care rezultă dintr-o “polarizare locală sau regională a unor intensităţi. În anul 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române. 1931. Pătrund de asemenea. Mehedinţi abordează “Obiectul Geografiei”. p. Constantin Brătescu. Emmanuel de Martonne. S. pleacă la Berlin. atât din punct de vedere static. concepţie susţinută în studiile “Sensul geografiei moderne” publicate în . ca şi americanul William Davis care se dedică studiului reliefului. unde se constituia şcoala de geografie regională a lui Paul Vidal de la Blache. descrierea geosferelor. cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)” (“Terra”. Conţinutul cărţii constituie o replică modernă la lucrarea “Cosmos” a lui Humboldt ca şi la cea a lui Alfred Hettner. iar în 1920 membru titular. metodologie care este valabilă şi în zilele noastre. Mehedinţi în spiritul geografiei moderne. George Vâlsan (1885-1935) a fost discipolul lui S. descrierea. şia însuşit pasiunea pentru cercetarea de teren. extensiuni şi interdependenţe variabile”. unde activează până în anul 1938 când se retrage la pensie. De la prima lecţie de geografie susţinută la deschiderea Universităţii în 1900. Începutul secolului XX este marcat în geografie prin înfiinţarea primelor catedre universitare din ţara noastră. americană şi chiar germană (personalitatea lui Albrecht Penek) şi în special prin intermediul lui Emmanuel de Martonne care propulsează o geografie specializată pe ramuri. în anul 1908. ţărilor.Dacă la început activitatea Societăţii cuprindea o serie de preocupări geografice cu caracter enciclopedic şi descriptiv. sub conducerea lui De Martonne îşi va elabora teza de doctorat în geografie intitulată “Câmpia Română”. concepţie care este analizată în opera sa capitală intitulată “Terra. S. influenţele şcolilor franceză. condiţiile descrierii cartografice). clasificările şi legile geografice. unde are ca profesor pe Albrecht Penck şi apoi la Paris unde. Personalitatea geografică a lui S. Simion Mehedinţi preia şi dezvoltă principiile cauzalităţii. în 1919 la Cluj şi 1924 la Cernăuţi. După un an de studii la Paris. După terminarea studiilor universitare. Este primul geograf ales de Academia Română ca membru corespondent în 1905 iar în 1915. susţinută în 1915 în ţară şi care a fost prima teză de doctorat în geografie la Universitatea din Bucureşti. De asemenea. sau impus în mod deosebit prin contribuţia lor la dezvoltarea cercetării şi gândirii geografice: George Vâlsan. în 1900 la Bucureşti. perioadă în care se pun bazele geografiei moderne cu conţinut cauzal-explicativ şi sintetic. Întemeietorul şcolii geografice româneşti este Simion Mehedinţi (1868-1962). 1904 la Iaşi. istoriei şi filologiei. categoriile geografice. von Humboldt. Leipzig. 61). Alexandru Dimitrescu Aldem. audiind cursurile lui Ferdinand von Richthofen şi Friederich Ratzel iar în 1899 susţine la Leipzig teza de doctorat cu tema “Die Kartographische Induktion”. El introduce ideile geografiei globale sub aspectul obiectului şi metodei precum şi concepţia lui Humboldt şi Ritter într-o nouă formă de interpretare şi înţelegere. Vintilă Mihăilescu. devine titular. a evoluţiei lui sub acţiunea factorilor endogeni şi exogeni. S. Absolvent al Universităţii din Bucureşti cu studii în domeniul filozofiei. al interdependenţei şi convergenţei formulând definiţia geografiei ca “Ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri. subliniază limitarea geografiei la studiul suprafeţei terestre ca la Ferdinand Richthofen sau Alfred Hettner care concepea geografia ca pe o ştiinţă a regiunilor. El sintetizează obiectul şi definiţia geografiei şi precizează metodele şi mijloacele cercetării (observarea. Mehedinţi de la care a preluat preocuparea pentru problemele teoretice ale geografiei iar de la alt mare profesor al său. cu preocupări de cercetare în teren. ulterior s-au conturat tendinţe de specializare pe probleme de climatologie şi chiar studiul reliefului. Mehedinţi devine în 1893 primul bursier al Societăţii Regale Române de Geografie în străinătate. care a fost şi primul profesor al primei catedre de geografie din Bucureşti. De la Al. Mehedinţi impune a cunoaşte câteva date biografice. Mehedinţi îşi continuă studiile la universităţile din Berlin. Dintre cadrele numeroase formate şi educate de S. Din anul 1900 este numit profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti.

După al doilea război mondial se renunţă treptat la ciclul eroziunii ca teorie de bază şi se . a apărut o nouă concepţie asupra geografiei generale şi anume teoria sistemelor. Cercetarea reliefului în strânsă legătură cu cercetarea geologică se leagă de contribuţia unor geologi ca Ludovic Mrazec (1900). învelişul de sol şi procesele actuale de modelare. Popp. scara 1: 750. D. Sub influenţa lui De Martonne pătrunde în geografia fizică românească concepţia ciclurilor de eroziune normală ( suprafeţe şi niveluri de eroziune) prin care se descifrau suprafeţele de nivelare şi procesele de modelare a reliefului carpatic. În 1987. Sevastos (1903). trăsăturile climei şi reţelei hidrografice. În cadrul celor de geografie fizică se remarcă o serie de studii asupra reliefului subliniindu-se rolul structurii şi natura rocilor în evoluţia acestuia. procesele geomorfologice etc. de peste 60 de lucrări consacrate teritoriului României se menţionează mai întâi cele două teze de doctorat: “La Valachie” (1902) ce poate fi considerată ca un model de monografie şi “Evolution morphologique des Alpes de Transylvanie” (în 1907). V. geografii din cadrul celor trei catedre universitare de la Bucureşti. de Martonne. 1926). împărtăşeşte concepţia acestuia în gândirea sa geografică.R. consacrate mai ales Dobrogei.. Termenul de geosistem este folosit pentru prima dată de Victor Soceava în 1963 care subliniază încă o dată esenţa concepţiei lui S. Consideră drept domeniu de cercetare geografică învelişul geografic după conceptul introdus de G.1930. Editura Ştiinţifică. glacisurile. Se pun bazele geomorfologiei care se consolidează ulterior printr-o serie de studii privind terasele. Gheorghe Munteanu Murgoci de la începutul sec. în care abordează problema geografiei ca ştiinţă. Cluj şi Iaşi. Mihăilescu. Scrie lucrări însemnate cum sunt: “Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă” apărută în 1945 (la Biblioteca I. Vâlsan. În mai multe articole dezvoltă problema “regiunii” sau a regiunilor geografice.000. lucrarea “Geografie teoretică” (1968). ce a apărut reeditată în limba română în anul 1981. Mehedinţi şi anume că obiectul geografiei este Pământul ca sistem integrat suprasistemului solar. Burileanu. Victor Tufescu. Din bogata operă geografică a lui Emm. Editura Socec). Ioan Donisă defineşte sociogeosistemul ca obiect al geografiei generale prin care se subliniază şi omul cu activitatea sa (sociosfera) integrată în mediul geografic. în climatologie a introdus noţiunea de topoclimă. seria A1. “o sinteză a numeroase discipline ştiinţifice” (Analele Dobrogei. Defineşte geografia ca fiind o ştiinţă a descrierii şi a variatelor aspecte ale suprafeţei Pământului dar şi o ştiinţă de cugetare într-un vast domeniu de cunoaştere. Constantin Brătescu (1882-1945) un alt discipol al lui S. Unităţile de relief”. problemă care a fost reluată ulterior de alţi geografi. În afară de teoria regiunii geografice şi a regionării care s-a conturat tot mai mult. cu geosferele sale subordonate ierarhic în subsisteme. XX au condus la dezvoltarea disciplinelor de geografie fizică dar şi a celor de geografie economică. V-VI. În aceeaşi perioadă se adaugă cercetări geografice asupra spaţiului românesc ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (1873-1955) care a început investigaţiile în Carpaţii Meridionali extinse apoi şi la alte regiuni. R.C. Grigore Posea formulează o scară taxonomică a regionării pentru geomorfologie în 1976 în lucrarea ”Geomorfologie” şi aplicată concret la întregul teritoriu al României în 1984 de către Grigore Posea şi Lucian Badea în harta “România. Un rol de seamă în această direcţie l-au avut Vâlsan şi Brătescu urmaţi de N. A abordat probleme de geomorfologie.C. Mehedinţi cu contribuţii însemnate în mai toate domeniile geografiei. S-a ocupat mai ales de problemele teoriei şi practicii geografice ca şi ale istoriei cercetării geografice din România. a promovat conceptul de hidrogeografie. XX. Vintilă Mihăilescu (1890-1978) discipol de seamă al şcolii lui S. Mehedinţi. S-a preocupat şi de probleme de geografie istorică şi umană. Cercetările complexe din sec.D.

1 Definirea Universului. Coteţ. N. a analizei istorice şi sistemice în ştiinţele speciale ale geografiei a deschis modalităţi noi de aprofundare pe baza unor concepţii noi şi integratoare. chinezi). Nedelcu. E. Ichim. Exemplificăm în acest sens. 1974) având la bază principiile geomorfologiei generale şi regionale. Ieleniez (Editura Ştiinţifică. le-au notat poziţiile şi grupările lor în aşa numitele constelaţii. evoluţiei şi structurii lor precum şi a legilor care stau la baza mişcării acestora. Date generale şi caracteristici ale Universului. Valeria Velcea. dar care se poate aplica şi la restul formelor continentale. Ed. II UNIVERSUL 2. Zăvoianu. se impune a fi raportată neîntrerupt la întregul teritorial din care face parte”. au permis descrierea lor. M. N. Metodele cantitative şi calitative noi au contribuit la adunarea unui material faptic bogat care. “Morfometria bazinelor hidrografice” (I. poziţia stelelor pe bolta cerească. Multitudinea de studii geografice de mare diversitate au condus la diversificarea disciplinelor geografice în scopul aprofundării fenomenului pus în discuţie dar.conturează teoria evoluţiei paleogeomorfologice pe baza cartografierii geomorfologice potrivit căreia toate ştiinţele care au ca obiect de studiu realitatea spaţială de la suprafaţa scoarţei. că acestea răsar şi apun. Copernic cu privire la sistemul heliocentric. În baza acestei concepţii a fost realizată o lucrare de sinteză “Relieful României”. babilonieni. la care se adaugă explozia informaţională . Duma. “Principii. CAP. Editura tehnică. 1971). 1976). Navigatorii se orientau tot după poziţia stelelor. Ed. Grigore. Morariu. reprezintă baza unor sinteze regionale dar şi generale. câteva lucrări realizate: “Harta geomorfologică generală” (Gr. Isaac Newton. studiată iniţial separat. La popoarele de agricultori din antichitate (egipteni. De la oamenii antici s-au păstrat multe denumiri de stele sau constelaţii iar de la Ptolemeu a rămas cel mai complex studiu al Universului în concepţia geocentrică (Pământul se află în centrul Universului iar Soarele. Maria Rădoane. constituia repere în aprecierea succesiunii sezoanelor ploioase şi secetoase şi prin aceasta stabilirea intervalelor cu lucrări agricole. 1989) şi altele. Introducerea metodelor cantitative. “Morfologia şi dinamica albiilor de râuri” (I. Popescu. Posea. Concepţia paleogeografică a acestei lucrări a fost concretizată în sens teoretic general în scara morfocronologică – o scară temporală şi spaţială a evoluţiei pământului românesc. 1978). “Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief” (M. Academiei. Luna şi toate plantele se învârtesc în jurul său). Academiei. XVI opiniile lui N. Albert Einstein. Academiei. stabilirea originii. observaţiile tot mai amănunţite şi rezultatele acestora asupra corpurilor cereşti. procedează la cartarea concretă a fenomenelor după care se face interpretarea şi explicarea lor în special pe calea reconstruirii evoluţiei lor paleogeografice şi istorice. prelucrat apoi prin metode analitice. De-a lungul mileniilor şi secolelor. Popescu 1964). apoi contribuţiile lui G. Ed. “Principii şi metode de cercetare în geografia fizică” (T. Din cele mai vechi timpuri oamenii au contemplat bolta înstelată întrebându-se – Ce este cerul? Ce legi îi guvernează mişcarea? Au observat circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber. Johanes Kepler. pentru asigurarea conţinutului unitar al geografiei se impune respectarea permanentă a principiului geografic prin care “orice parte a întregului. Ed. metode şi tehnici de lucru în geografie” (P. Se disting în sec. Galilei. Didactică. Posea. de Gr. 1979).

l.5x1054 Kg în cadrul căreia 90% sunt particule elementare de tipul neutronilor.)1 limită optică şi până la 1015 miliarde a.forţa electromagnetică – ce influenţează particulele cu sarcină electrică – determină emisia de unde radio. respectiv până la 10 miliarde a. cât arată limita undelor radio recepţionate. (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele): .km. în cadrul căruia se află alte sisteme între care se stabilesc o serie de legături genetice. galaxii şi alte structuri descoperite prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. C. Caracteristici ale Universului. N etc. Oamenii de ştiinţă cu ajutorul instrumentelor tehnice n-au reuşit să cunoască decât o parte restrânsă a acestuia pe care astronomii o denumesc sub termenul de Univers observabil sau Metagalaxia în care se află stele. iar masa la 2. 1 Calculul distanţelor până la diferite corpuri cereşti din Universul vizibil se realizează pe baza radiaţiei luminoase directe sau reflectate şi a undelor electomagnetice ce vin de la acestea. depărtare de Pământ şi doar deductivă la depărtările foarte mari din Universul fizic sau acea parte numită Universul necunoscut. Precumpănesc atomii de H.a. apreciază că din cca 1000 atomi. funcţionale sau influenţe energetice.l. nucleolilor. • Universul este omogen fiind alcătuit din elemente ale tuturor elementelor chimice cunoscute grupate în diverse componente de la cele uriaşe la cele mai mici • Volumul Universului se apreciază la 1080 m3. se integrează Cosmosului sau Universului ca întreg. Universul total sau necunoscut a cărui deducţie se face pe baza relaţiilor matematice şi a ideilor filosofice. radiaţii luminoase şi sinteze moleculare etc.5x10-26 Kg/m3) aspect care a condus frecvent la supoziţia că “apare ca vid”.) . cei de O. Ielenicz.) care corespunde distanţei parcursă de lumină în timp de un an adică aproximativ 9.. c) parsecul (p. unele abateri în deplasarea normală a lor. XX în special din ultimele trei decenii. iar valoarea ei este mai mare decât cea dată de gravitaţie. dar prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care ele le exercită asupra unor structuri din zonele observabile ca de exemplu.26 a.forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv al particulelor elementare. .) este egal cu 206265 u. sateliţilor etc. Universul sau Cosmosul constituie imensul spaţiu care ne înconjoară ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia componentă se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie. (Z. Cea nucleară este de sute de ori mai puternică în raport cu forţa electromagnetică dar acţionează pe un spaţiu limitat manifestându-se în ansamblul reacţiilor nucleare din stele.a.6 mil. 2000): .l.l.din sec. S-a constatat că planeta Pământ constituie o unitate în Sistemul Solar şi prin acesta. 78 de He şi restul celelalte elemente.c.5 mii miliarde km. He şi la distanţă mare. înscriindu-se în aceleaşi legi generale ale naturii. • În Univers acţionează patru forţe (M.l. Sunt mai multe unităţi de măsură): a) unitatea astronomică (u. • Densitatea are valoare extrem de redusă (2. electronilor. Se mai folosesc şi alte două noţiuni despre Universul care nu se poate observa direct: Universul fizic se află dincolo de Universul observabil pe care îl înconjură şi constituie spaţiul în care corpurile sau structurile cosmice nu pot fi observate. mai clară în partea Universului observabil. fotonilor. planetelor. Specificul planetei Terra este generat de o anume poziţie a sa în Sistemul Solar iar mecanismele structurii şi funcţionării sistemelor geografice terestre nu-şi pot găsi pe deplin înţelegerea decât în contextul realităţii Universului. 920 sunt de H.) reprezintă distanţa medie dintre Soare şi Pământ iar valoarea ei este de 149. b) anul lumină (a.gravitaţia care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor. Folescu. Datele actuale despre limitele Metagalaxiei se află la 5 miliarde ani lumină (a. (3. 1990. • Cunoaşterea sa este relativă.

l.. cu mărimi şi forme diferite. stele.galaxiile eliptice sunt mai puţin numeroase (cca 23%). atomi dispersaţi etc. în curs de evoluţie. prezenţa acestor forţe este legată de radiaţiile stelelor datorate reacţiilor termonucleare. În Macrocosmos. Turtirea lor este în funcţie de viteza mişcării de rotaţie şi de conţinutul de gaze. eliptice şi neregulate. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne iar braţele în formă de spirală sunt cuprinse ca număr între două până la şapte (Andromeda) şi au o deschidere diferită. o luminozitate mare în centru şi scăzută la periferie.3): . În Universul observabil se află peste 100 miliarde de galaxii care se asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii. şi Andromeda la 2 mil. concentrarea materiei în anumite zone şi de aici. Structura Universului Corpurile cosmice care intră în componenţa Universului se pot ierarhiza în trei categorii principale: a) macrostructurile b) mezostructurile c) microstructuri a) Macrostructurile Universului cuprind cele mai mari componente între care galaxia. care face parte din aşa-numitul Grup Local de galaxii.Forţa slabă este de circa 1000 de ori mai slabă decât cea nucleară şi se manifestă la nivelul particulelor elementare (ale protonilor. sateliţi.2. planete. În componenţa lor intră gaze în formă de nori gigantici. Ea reprezintă o mare asociere de milioane sau miliarde de stele şi sisteme solare. formează Grupul Local. Hubble în 1924 care a ajuns la concluzia următoare: “cu cât galaxiile sunt la o distanţă mai mare. Galaxia noastră împreună cu încă două galaxii spirale gigante (Andromeda. dar au dimensiuni variabile. Acţiunea complexă a tuturor acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului. mai evoluate. În centrul galaxiei sunt grupate cele mai multe stele (îndeosebi cele foarte bătrâne şi nori de plasmă iar la margini stele mai tinere din materie gazoasă). praf cu dimensiuni de ordinul micronilor şi stele tinere. . • Galaxia în care se află Sistemul nostru Solar se numeşte Calea Lactee. pulberi. Ideea a stat la baza teoriei expansiunii Universului.an. reprezentând peste 60% din total. vecine cu noi. Edwin Hubble distinge mai multe tipuri de galaxii (fig. Galaxiile au o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi în funcţie de viteza acesteia. ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică.galaxiile spirale sunt cele mai numeroase. Triunghiul) şi alte 20 de galaxii mici. electronilor etc. turtire diferită în funcţie de viteza de rotaţie. 2. de unde şi aspectul de disc. de culoare roşie şi se deplasează pe orbite alungite.galaxiile neclarificate (12%) şi . cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee sunt Norii lui Magelan. Stelele sunt bătrâne. distribuite neuniform. au nucleul sferic şi braţele spirale. la 140-160 a. neutronilor.l. individualizarea unor structuri cosmice de dimensiuni diferite: galaxii. sunt turtite. comete etc.galaxiile neregulate (2%) din total sunt tinere. . . Primele măsurători asupra vitezelor de deplasare a galaxiilor au fost realizate de E. cu atât viteza de depărtare a unora faţă de celelalte este mai mare”.). • Grupul de galaxii Reprezintă un sistem alcătuit din galaxii. nebuloase gazoase. contururi mai clare datorită diminuării prafului şi gazelor. aplatizate. De exemplu. care se rotesc cu viteze diferite pe orbite în jurul centrului său de greutate. După forma lor. posedă un nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.

Ele au o mare concentrare de materie şi au luat naştere în cea mai mare parte după formarea galaxiilor iar unele au apărut concomitent cu galaxia.roiuri deschise.culoarea depinde de mărimea temperaturii şi variază între albastru şi roşu. Cu ochiul liber se pot observa câteva mii de stele. în jur de 20 Km/s .000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin. . sunt stele fierbinţi. Ursa Mare. Stelele sunt corpuri cereşti gazoase. cu masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale iar celelalte galaxii ale superroiului gravitează în jurul ei. iar cu ajutorul lunetei peste un milion. cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de mii de stele).compoziţia chimică. . 5% alte elemente. km. notată cu K). amplasate în centrul galaxiei.luminozitate care reprezintă energia emisă pe secundă de o stea şi depinde de mărimea şi temperatura acesteia. He. roiul din constelaţia Fecioara) şi roiuri globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru (roiul din constelaţia Como Berenices). între care există forţe de atracţie şi au origine.structura unei stele cuprinde: "atmosfera stelară" (frecvent cu H. Mg. .vârsta stelelor variază între 1-2 milioane de ani până la peste 10 miliarde ani. ca urmare. neregulate. Cele mai mari stele au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui. • Superroiuri de galaxii Zona centrală a lor este de regulă ocupată de o galaxie puternică numită şi “monstruoasă”. În Galaxia noastră sunt mai puţine la număr. la cele mai multe este cuprinsă între 70%-75% H. O.l. b) Mezostructurile cosmice Cuprind: roiuri de stele şi stelele.temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent între 2500K-50. Si şi ulterior. sunt considerate stele reci iar cele la care aceasta este mai mare. stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000K. iar cea mai apropiată de Sistemul Solar este ”α” din constelaţia Proxima Centauri. au viteză de rotaţie mică.000 Km). între care Pui. dar şi o viaţă scurtă sub 2 mil. sferice. Fe. Raza stelelor variază între 1/100 şi de câteva sute de ori raza Soarelui (690. C. materie interstelară Roiurile de stele sunt alcătuite din grupuri de stele de ordinul sutelor. N. Cele mai mici sunt stelele neutronice care au diametrul în jur de 10 Km iar cele mai mari sunt stele supragigantice. miilor şi sutelor de mii. O. . Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele (cca 150 mil. Stelele se caracterizează prin: . Se cunosc roiuri deschise cu formă neregulată şi o slabă concentrare spre centru (ex. rezultă nuclee de He. dar apar şi în alte galaxii. cum este Andromeda. . În cadrul roiurilor se distinge un nucleu format dintr-o aglomerare mare de stele care-i dau densitatea şi o zonă largă cu stele mai puţine. cu temperaturi mari şi lumină proprie. . C etc) şi interiorul stelei din materie gazoasă sub formă de particule elementare cu temperaturi de milioane K şi presiuni de miliarde de atmosfere. Se disting două tipuri: . 20-25% He. vârstă şi compoziţie chimică apropiată. În interiorul acestor stele prin procese de fuziune nucleară şi în condiţiile unor presiuni ridicate se produc temperaturi de milioane de K şi ca urmare.ani. aici domină stelele bătrâne care au viteza de rotaţie de cca 150Km/s.roiuri globulare.). sărace în stele ca de exemplu cele din vecinătatea Căii Lactee (peste 500 de roiuri). prin concentrarea locală a unei părţi din materia acesteia.• Roiuri de galaxii Conţin grupuri de galaxii care au în componenţă sute sau mii de galaxii şi. diametrul este de câteva milioane de a.

cea pitică are o densitate mare şi un câmp magnetic foarte puternic care atrage materie gazoasă de la steaua normală care produce la rândul său. H care se menţin la distanţe diferite datorită energiei emise de acesta. He. În stelele mici nu sunt condiţiile create pentru asemenea sinteze. molecule ionizate de O. Într-o . f) găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate dar în care densitatea este atât de mare încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă. Aceştia invadează învelişurile exterioare cu viteze de 2000-3000 Km/s unde sunt captaţi de diferite nuclee. După principalele caracteristici: luminozitate. o încălzire a stelei pitice. din materia cosmică iniţială şi din explozia supernovelor. în jurul nucleului stelei. în jurul nucleului stelei. Se cunosc circa 100 de pulsari (primul a fost descoperit în 1964). raze de la 10-150 raze solare. raza de 0. O. În faza finală. Este alcătuită din materie foarte rarefiată sub formă de gaze. În urma acesteia se produce o strălucire mare. Gazele uşoare au provenienţă dublă. În interiorul acesteia are loc un lanţ de reacţii nucleare ce produc temperaturi de miliarde de grade. pitica galbenă. temperatură. mai sunt denumite stele neutronice pentru că sunt compuse în special din neutroni. Au temperatură redusă iar norii cu concentrare mare de pulberi formează nebuloase. După explozie. Au această denumire deoarece emit radiounde cu perioade scurte ( de la sutimi de secunde până la câteva secunde). din cristale de gheaţă. C. Pulberile sunt reprezentate de particule extrem de mici. C. dar care nu sunt uniforme. În centrul lor. atomi. 1990). electroni. derivă denumirile ca: pitica albă. Co. la distanţe mari. Mg. Astfel. se produce o contractare puternică a acestuia (o implozie). au o viaţă scurtă c) stele supragigant au cele mai mari caracteristici: luminozitate ce ajunge la aproape 10. se mai află şi alte particule elementare ca: protoni. Folescu. gazele grele au rezultat numai în urma exploziilor stelelor gigant. făcându-le invizibile. Diametrul pulsarilor este de câţiva Km dar masele lor sunt mai mari decât masa Soarelui densitatea foarte mare (câteva sute milioane tone pe cm3). g) novele reprezintă stele surprinse într-un moment termonuclear produs de obicei între o stea normală şi una pitică (aflate într-un sistem binar). b) stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare.5-5 raze solare şi au o evoluţie lentă.000 luminozitatea Soarelui. se formează învelişuri ce conţin Si. luminozitate de peste 100 ori faţă de cea a Soarelui. praf. se ajunge la declanşarea reacţiilor termonucleare ce eliberează violent energie şi la o erupţie explozivă (Z. unele stele ajung la explozie şi îşi împrăştie materia în spaţiu iar din "cenuşa" lor pot lua naştere alte stele. h) supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele gigant. particule subatomice reprezentând 2% din masa galaxiei şi dispersată în spaţiul dintre stele. Gazele sunt formate cu precădere din ioni. o luminozitate de zeci de mii până la sute de mii de ori mai mare. Când nucleul epuizează energia. evoluţie se pot diferenţia mai multe tipuri de stele.Ni. sub formă de gaze şi pulberi. grafit etc. e) pulsari – stele aflate în faza finală de evoluţie rezultând prin explozia unei stele gigant. H etc.. pitica neagră şi au o viaţă lungă. în urma căreia rezultă o energie uriaşă iar purtătorii acesteia sunt neutrinii. Se produce o altă explozie a învelişurilor exterioare care vor forma o nebuloasă iar din steaua gigant rămâne doar nucleul cu o densitate uriaşă ce va constitui o stea neutronică. • Materia interstelară. se formează o nebuloasă din învelişul expulzat. raze de peste 1000 ori raza lui şi cea mai scurtă viaţă (sub 1 milion ani) d) stelele pitice au dimensiuni mici (diametrul uneori cât al unei planete) Culoarea recepţionată de la cenuşiu la alb. compoziţie chimică. care este alcătuit dominant din Fe. Energia eliberată de stea în timpul exploziei poate echivala energia radiată de Soare în 10 000 până la 100 000 ani. amestecate cu mase de gaze provenite numai în urma exploziilor stelare. a) stele normale cu o masă de 1-20 mase solare.

apropiată de cea a luminii. ce ajung la suprafaţa terestră. XVII. se pot genera structuri complexe de tipul protostelelor. Această radiaţie a apărut după cca 300. hidrocarburi etc. Acel stadiu iniţial al Universului a fost denumit Universului quarcurilor. atingând pragul de 1010 K. Procesul evolutiv al Universului începând de la momentul Big Bang-ului a parcurs două etape uriaşe.000 de ani de la Big Bang. Începând cu anul 1915. Newton. fapt care a condus la apariţia mai multor concepţii grupate pe etape: etapa sistemului geocentric datată din antichitate până la începutul secolului al XVI-lea (1543). descoperind că lumina primită de la celelalte galaxii se deplasează spre roşu cu cât acestea sunt mai departe. densităţii şi presiunii.3 Originea şi evoluţia Universului Această problemă a preocupat oamenii de ştiinţă încă din cele mai vechi timpuri. metan. amoniac. La acest argument matematic s-au adăugat observaţiile astronomice ale astronomului american Edwin Hubble din anul 1924 care a descoperit mai multe galaxii ce se depărtau de Terra. de la momentul Big-Bang-ului. 2. În spaţiul interstelar este prezentă şi radiaţia cosmică ce pătrunde din afara galaxiilor. fenomen care determină trecerea quarcurilor în protoni. protoni. Înainte de momentul Big Bang. După 1970 s-a impus modelul Big Bang sau Marea Explozie Iniţială. . Principalele faze sunt: un rol esenţial l-a avut temperatura de la prima secundă a dilatării Universului. Sitter foloseşte ecuaţiile sale şi susţine teoria expansiunii Universului. neutroni şi fotoni. În această concepţie. timp în care. dominând particulele elementare iar în final. s-au produs scăderea rapidă a temperaturii. Galilei şi I. prin concentrare şi reacţii chimice (hidrogenul favorizând realizarea de molecule de apă. neutroni de energie mare etc). Energia mare a fotonilor a împiedicat combinarea particulelor elementare pentru a se forma atomii stabili de H şi He. în care galaxiile se depărtează unele de altele. primele sinteze de nuclee ale elementelor uşoare de H şi He. când plasma ajunsă la o temperatură de cca 3000 K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate pregătind viitoarele galaxii şi spaţii intergalactice. W.7 K. Ciocnirea ei cu diverse particule din atmosfera Pământului duce la diverse reacţii şi dezintegrări din care rezultă alte particule elementare (perechi de electroni. în sec. Concentrarea masei impunea valori enorme ale densităţii şi temperaturii (1032 K) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizicii cunoscute în prezent. XX şi este alcătuită din particule elementare electrizate ce se deplasează cu viteză mare. Ideea expansiunii Universului este demonstrată de Hubble. etapa demonstrării expansiunii Universului şi a modelului Big-Bang. fiecare cu mai multe faze şi momente cu un anumit specific: a) Etapa Universului timpuriu care a durat circa un milion de ani. a fost descoperită în sec. pe fondul general al expansiunii. care apare în sec.). este publicată teoria generală a relativităţii formulată de Albert Einstein iar în 1919. pe compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi He) şi pe radiaţia de fond care în prezent are 2.perioadă îndelungată de evoluţie. vârsta Universului este apreciată la 15-18 miliarde de ani. iar sursa de lumină se îndepărtează de noi cu atât mai repede cu cât se află la o distanţă mai mare (viteza este proporţională cu distanţa). Universul era redus la o particulă extrem de mică (mai redusă decât un proton) numită holon sau particula întregului. XX. impunerea modelului heliocentric din 1543 când apare teoria lui Copernic continuată de Giordano Bruno şi consolidată de G. teorie bazată pe: ideea expansiunii Universului demonstrată de Hubble.

Când dimensiunile lor au depăşit posibilităţile de antrenare în mişcare de către gaze. Între aceştia s-au conturat spaţii cu materie extrem de rarefiată numite şi “goluri intergalactice”. În protostea materia comprimată sub efectul gravitaţiei se încălzeşte determinând temperaturi de câteva mii de grade. Creşterea temperaturii în continuare poate atinge 1 miliard K. fază care a durat circa 700. În cadrul galaxiei. din ciocnirea atomilor şi moleculelor antrenate în mişcarea de gaze. au căpătat şi un număr de braţe. pe lângă turtire şi o concentrare ridicată a materiei spre centru. Galaxiile care au avut o mişcare de rotaţie mai mare şi un câmp magnetic mai intens. se trece la o nouă fază în evoluia stelei. între 2-5 miliarde K. substanţa s-a concretizat mai întâi sub formă atomică şi moleculară. . Şi în cadrul acestei etape s-au înregistrat câteva momente semnificative. Când temperaturile ajung la pragul de 5 milioane K. Aceştia trec în nucleoni iar în evoluţia stelei se produce implozia nucleului ei urmată de expulzarea învelişurilor. Când temperatura din interiorul stelei atinge praguri mai mari. prin acelaşi proces de aglomerare şi comprimare a materiei sub efectul gravitaţiei se formează stelele primare sau protostelele. Protogalaxiile aveau o mişcare de rotaţie cu o viteză mai mare în centru şi mai redusă la exterior. trece în prim plan sinteza nucleelor iar la forţele nucleare se adaugă cele electromagnetice de unde se conturează structurile stabile ale atomilor de H şi He iar temperatura ajunge la 3000 K. grăunciorii cad spre zona planului central al nebuloasei galaxiei. K. Pe măsura evoluţiei lor galaxiile se depărtau unele de altele. au rezultat particule şi grăunciori de substanţă solidă. se produce o nouă sinteză de nuclee din Fe. proces însoţit de eliberare de energie care asigură creşterea continuă a temperaturilor. Când temperatura ajunge la câteva milioane de grade. S etc. în care heliul va deveni combustibil nuclear. moleculele se disociază în atomi care îşi pierd electronii. faza din ultimii 300. prag la care nucleele de carbon apar în prim plan şi prin nucleosinteza lor rezultă elemente noi de Na. b) Etapa Universului material începe după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează prin predominarea materiei asupra radiaţiei. Universul va fi format dintr-un gaz difuz din H şi He. Mg. Sub efectul gravitaţiei s-a ajuns la aglomerări iar prin concentrarea acestora au rezultat ”norii cosmici” de tipul “protogalaxiilor” alcătuiţi predominant din H şi He. deoarece intră în reacţie hidrogenul care are pondere mare (70-75%) şi este transformat prin reacţii nucleare în heliu. Marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de la începutul etapei a doua sau etapa materială a Universului. O astfel de evoluţie se înregistrează la stelele foarte mari. încep să se desfăşoare reacţii nucleare din care să rezulte primele nuclee de H şi He. Al. se trece la o nouă fază a stelei. Din stea nu mai rămâne decât nucleul dens în care reacţiile termonucleare încetează treptat iar steaua se răceşte devenind un pulsar sau o gaură neagră. Sub impactul fotonilor. Viteza de rotaţie diferită s-a răsfrânt în forma mai mult sau mai puţin turtită a acestora. Cu. De-a lungul perioadei de peste 10 miliarde de ani au rezultat mai multe generaţii de stele. într-o nouă fază de evoluţie s-a format primul sistem de galaxii. Dincolo de pragul de 5 miliarde K nu se mai menţin legăturile care asigură existenţa nucleelor. Ni.000 ani. sub impulsul gravitaţiei. unde se înscriu pe anumite orbite.000 de ani ai etapei marchează scăderea în continuare a temperaturii. În aceste orbite. Prin ciocnirea nucleelor de heliu rezultă cele de carbon. Când temperatura depăşeşte 100 mil. Prin concentrarea materiei. fenomen ce conduce la ionizarea ei. se declanşează reacţiile termonucleare ce asigură radiaţii electromagnetice care se răspândesc în spaţiu făcând-o vizibilă ca o nouă stea. care micşorează numărul fotonilor şi scăderea acţiunii acestora. Si. În primele 200 de milioane de ani. Soarele aparţine generaţiei a treia de stele. Zn etc.faza în care temperatura scade la 1 miliard K când.

Saturn. la exteriorul discului apare ca o sferă cu materie gazoasă extrem de rarefiată cu un diametru de 150. Marte. iar masa galaxiei este de 110-160 miliarde mase solare.000 ani lumină (fig. Stelele din nucleu şi din vecinătatea acestuia au orbite circulare iar celelalte se deplasează pe orbite oblice înclinate în raport cu planul Ecuatorului galactic. Sistemul solar face parte din sistemul stelar al Galaxiei Calea Lactee. Diametrul maxim al sistemului considerat până la nivelul orbitei ultimei planete.planetele în număr de 9: Mercur. Teorii privind formarea sa 2. în special.000 a.l. inclusiv. iar vârsta Galaxiei este presupusă a fi de cca 12 miliarde de ani. au rezultat mai multe generaţii de stele cu mase diferite. ioni. . steaua noastră – Soarele. Jupiter.. Este compus dintr-o stea de mărime mijlocie – Soarele şi dintr-un sistem de alte corpuri cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia: .numeroşi meteoriţi. 2. iar în timpul exploziilor stelare (nove. Ca formă este o galaxie spirală lenticulară cu patru braţe principale ce pleacă din centrul galaxiei.1.5. 2. Abia în secolul XVII odată cu descoperirea lunetei astronomice a fost separată ca un sistem stelar asupra căruia s-au realizat măsurători. în mod frecvent cu viteze mai mici sub formă de vânt stelar. . Neptun şi Pluto.4).În concluzie. Soarele are o viteză de cca 220-250 Km/s şi parcurge o orbită eliptică în aproape 200 milioane de ani. Terra.5). la 50 u.. Calea Lactee a fost observată încă din antichitate când i s-a dat şi numele datorită apariţiei sale pe bolta cerească sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele. se află între braţul Săgetător şi braţul Perseu la o depărtare de centrul galactic de 30. a. nuclee. în braţele acesteia. în evoluţia Universului în general.comete. este de cca 50 de unităţi astronomice. Sistemul cosmic al Căii Lactee este compus din circa 150 miliarde de stele grupate în diferite roiuri şi de vârste variate. pulberi de ordinul micronilor etc. particule atomice. supernove) cu viteze mari sub formă de radiaţie cosmică. Stelele emit radiaţii sub formă de fluxuri de particule subatomice (protoni. electroni.4. Soarele – steaua noastră. care se învârtesc în jurul Soarelui iar în jurul planetelor se rotesc sateliţi cu dimensiuni variabile (fig. Stelele au vârsta de la câteva milioane la peste mai multe miliarde de ani. a galaxiei. crescând din centru spre exterior. Galaxia Calea Lactee are o mişcare de rotaţie în jurul axei mici cu viteze diferite de la un nivel la altul. O imagine generală a sistemului se prezintă ca un disc cu Soarele în centru şi cu planete aflate la depărtări ce cresc în progresie geometrică de la 0.asteroizi în număr de 50-100. Uranus. Venus.Calea Lactee Calea Lactee sau galaxia noastră face parte din Grupul Local alcătuit din 24 de galaxii. Mai conţine în spaţiul interstelar o masă însemnată de atomi. Haloul. etc.000. Cele mai vechi se află în partea centrală a galaxiei iar generaţiile mai noi sunt legate de porţiunile exterioare.5 Sistemul Solar.). a. . Concepţii privind alcătuirea Sistemului Solar. .4 u. Galaxia noastră .

planetele au două forme de deplasare: una pe orbită circulară (epiciclu) şi alta pe orbite mari în jurul Pământului. Numărul cometelor este apreciat la cca 2 milioane. între 3000 km (la Pluton) şi 142 796 km la Jupiter. potrivit căreia centrul întregului sistem este Pământul care stă fix iar în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna.). În prima jumătate a secolului nostru existenţa lor era pusă în legătură cu norul Oort (după numele olandezului Oort care la stabilit prin calcule). sateliţii au orbite foarte înclinate şi excentricitate mare în raport cu planul ecuatorului planetei.Hr. Acestea se învârtesc în jurul Pământului considerat ca un centru fix. Diametrul Soarelui este de 1.000 la număr ce apar ca o centură între Marte şi Jupiter. Soarele şi Luna. conturându-se ideea dublei mişcări a Pământului: rotaţia de o zi şi translaţia (mişcarea de revoluţie) de un an. Teoria sa a fost negată atunci de religia catolică. Galileo Galilei cu ajutorul lunetei descoperită în 1609 a demonstrat că Soarele este doar o stea printre multe stele ale Căii Lactee.) este primul gânditor care considera Soarele imobil în centrul unei sfere a stelelor iar planetele se mişcă în jurul său. Sateliţii descriu orbite circulare situate în planul ecuatorial al planetelor.39 milioane km iar cel al planetelor.Pământul execută o mişcare de rotaţie în 24 de ore şi una de revoluţie într-un an. Un exemplu de cometă periodică. care revine la o perioadă de 77 ani este cometa Halley (fig. b) Sistemul heliocentric Aristarh din Samos (265 Â. respectiv 99. Cometele şi asteroizii au orbite oblice ale căror planuri intersectează planul ecuatorial al Soarelui prin unghiuri mari. planetele şi stelele. El susţinea: . 2. cuprinde aproape întreaga masă a acestui sistem. . în baza legii atracţiei universale. În sistemul solar foarte bine structurat se mai găsesc o serie de corpuri mici care grupează mii de asteroizi circa 50. Claudiu Ptolemeu (90-cca 168 d.000-100. Nicolaus Copernic (1473-1543) elaborează concepţia heliocentrică în detaliu în lucrarea “De revolutionibus orbium coelestium” (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti) apărută în primul exemplar în 1543 pe care l-a văzut când era pe moarte. Galilei analizează fazele planetei Venus indicând rotaţia acesteia în jurul Soarelui iar concluzia privind deplasarea petelor de pe suprafaţa Soarelui. pe cea mai depărtată sunt aşezate stelele iar pe celelalte. Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui iar sateliţii în jurul planetelor.Soarele care ocupă poziţie centrală în cadrul sistemului. care considera că în jurul Pământului există mai multe sfere transparente. Alte comete (aperiodice) au orbite extrem de lungi care ies din spaţiul Sistemului Solar. În jurul planetelor se exercită unele atracţii care impun unele perturbaţii în mişcarea generală ca cele dintre Pluton şi Neptun. În jurul planetelor gravitează 60 de sateliţi cunoscuţi până în prezent. Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul.Soarele este în centrul sistemului în poziţie fixă iar Pământul şi planetele se învârtesc cu o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite circulare. . mişcare parcursă cu viteze diferite.2.87% (2 x 1030 kg).) elaborează teoria geocentrică în lucrarea “Sintaxa matematică” sau “Almageste”. A descoperit cei patru sateliţi ai lui Jupiter care realizează mişcări de rotaţie în jurul planetei respective. aducând prima dovadă împotriva ideii că Pământul ar fi singurul centru al mişcării tuturor corpurilor cereşti. Hr.5. î. Încă din antichitatea greco-romană s-au impus o serie de concepţii grupate în două sisteme: a) Sistemul geocentric a fost întemeiat de Aristotel (384-322. Orbitele planetelor sunt cuprinse în planuri cu oblicitate redusă. În jurul planetei Jupiter. Concepţii privind alcătuirea sistemului solar.6). Hr. Soarele. mai apropiate se află planetele.

rotirea înceată şi fără sau cu puţini sateliţi. au apărut şi alte teorii şi ipoteze care au dus la imaginarea altor modele de formare . s-a ajuns la concentrarea materiei spre centru formând Soarele. iar din ciocnirea particulelor vor rezulta concentrări ale materiei în mai multe sectoare. iar la distanţe foarte mari materia iniţială s-a păstrat sub formă de gaze şi particule. Ipoteza lui Pierre Simon de Laplace (1796) A fost formulată în 1796. pe când sistemele de “lumi” ale Universului variază mereu. Schmidt (1943) Schmidt pleacă de la ideea că în planul ecuatorial al galaxiei se află numeroase concentrări de nori cosmici. El proclamă infinitul spaţiului cosmic în care se află nenumărate stele iar invariabilă şi veşnică este numai energia care stă la baza lor. sub ameninţarea torturii. Ipoteza lui James Jeans (1916) Fizicianul englez pleacă de la ipoteza că Soarele ar fi fost o simplă stea lipsită de sateliţi. Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17 februarie 1600 în oraşul Roma. Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar. Giordano Bruno porneşte de la teoria lui Copernic şi creează o imagine a Universului în care Soarele devine doar centrul sistemului solar. Ipoteze actuale După 1970. Condamnat la închisoare (în 1633) pentru îndrăzneala ideilor sale. 2. Treptat prin concentrarea materiei spre centru. fizică şi astronomie. până în momentul când a trecut pe lângă el un astru imens. în jurul unor centrii de condensare. plecând de la aceeaşi idee a existenţei unei mase difuze de particule solide şi gaze sub formă de nebuloasă de tip incandescent antrenată într-o mişcare proprie. Materia acestor inele s-a concentrat ulterior. Un cer de stele fixe care să închidă acest sistem nu există. care a devenit incandescent iar restul materiei din nebuloasa iniţială a dus la formarea prin condensare a planetelor şi a sateliţilor lor. Creşterea vitezei mişcării de rotaţie a determinat şi creşterea forţei centrifuge care a condus la formarea unor inele de materie gazoasă în jurul Soarelui. în lucrarea “Despre sistemul lumii”. Ipoteza lui Buffon (1747) Susţine că Pământul şi celelalte planete ar fi rezultat din materia desprinsă din Soare în urma ciocnirii acestuia cu un alt astru. Datorită atracţiei exercitate. iar la distanţe mari s-au născut planete-gigant cu densitate mică rotire rapidă şi cu mai mulţi sateliţi. Principalele teorii au fost elaborate începând cu secolul XVIII pe măsura acumulării de date din observaţii şi a progresului în matematică. Acestei teorii i s-a opus argumentul că din cauza temperaturilor foarte ridicate ale Soarelui. În urma mişcării. toate având un început şi un sfârşit. Componenţii situaţi la o distanţă mai mică au fost volatilizaţi din cauza căldurii. prin răcire. apropierea acelui astru ar fi dus la volatilizarea sa înaintea producerii impactului. Pentru ideile sale. a fost nevoit să se dezică formal de convingerile sale ştiinţifice. Norul de particule şi gaze captate se vor roti în jurul său sub influenţa forţei de atracţie. Astfel.demonstrează rotaţia acestuia în jurul axei. Particulele din apropierea Soarelui au fost captate de acesta iar altele au fost respinse de presiunea radiaţiei solare. formând planetele. s-ar fi desprins din Soare o protuberanţă care se învârtea în jurul Soarelui şi din care s-ar fi format ulterior planetele. s-a format Soarele.5. cu densitate mare.3. Ipoteza lui Immanuel Kant (1755) A apărut în lucrarea “Istoria generală a naturii şi teoria cerului” şi susţinea existenţa unui Univers timpuriu haotic în care particulele componente în stare solidă de mărimi diferite impuneau forţe de atracţie între ele formând nebuloase stelare. în apropierea Soarelui au luat naştere planete mici. Ipoteza lui Otto I. Soarele i-a captat treptat intersectându-i în mersul său galactic. Este numită şi “ipoteza stelară”.

2. se contractă luând forma unei nebuloase sferice care prin rotire se turteşte. Venus. la circa 26. La planetele îndepărtate. Al. s-a format Soarele iar prin procesul de concentrare a materiei din restul nebuloasei sau a discului de acreţie. într-un braţ spiralat al acesteia. faţă de centrul galactic. Planetoizii au continuat să se deplaseze pe orbite în jurul nucleului fierbinte din centrul discului de acreţie. în cuprinsul fiecăruia dezvoltându-se mai întâi planetoizii. Mercur. forţa centrifugă favorizează dezvoltarea unui disc de acreţie alcătuit dominant din hidrogen şi heliu şi praf interstelar.7). Aceşti nori. Pluto. iar moleculele de metan (la 50-20 K). Uranus. să colizioneze şi să se contopească crescând în dimensiuni care treptat. În cadrul Pământului gazele au fost expulzate rezultând o atmosferă în care domina azotul şi oxigenul. pe măsura răcirii aveau loc condensări şi naşterea diferiţilor compuşi: Ca. atomii elementelor grele care făceau parte din praful interstelar erau antrenaţi de mişcarea gazului formându-se molecule ce se ciocneau între ele. Soarele este alcătuit din H şi He. Mg. Soarele este o stea de mărime mijlocie (pitica galbenă) făcând parte din Calea Lactee în care este amplasat.şi evoluţie a Sistemului Solar. Jupiter. Saturn. Pământ. În procesul evolutiv al planetelor a avut loc diferenţierea internă a elementelor componente care au proprietăţi fizice (în special sub aspectul densităţii) şi chimice determinând separarea lor. ele fiind alcătuite din aceste elemente ce au rămas în stare solidă.6 miliarde de ani în urmă (fig. fenomen care a durat timp îndelungat de sute de milioane de ani. care se încălzea treptat datorită presiunii create. Planetele şi-au continuat deplasarea în jurul Soarelui pe orbite. prin concentrare. dar scădeau treptat spre periferie unde. oxizii metalici (la 1000 K) sulfurile şi fierul (la 700 K). Marte. Ti (care au apărut la 2000 K). Elementele grele au coborât lent spre centrul lor iar cele uşoare s-au ridicat spre suprafaţă. Neptun. El se roteşte în jurul acestui centru. datorită căldurii degajate şi anume: pe cele din apropiere. Ele sunt bazate pe observarea fenomenului de naştere şi de dispariţie a stelelor în Univers.6.41 g/cm3. Ca rezultat al coliziunii se formau componenţi mai mari care au început să se concentreze în centrul discului formând protosteaua sau proto-Soarele. Circuitul apei. l. Apariţia Soarelui a produs modificări asupra planetelor. Restul materiei de pulbere şi gaze continua să exercite mişcări de rotaţie în jurul nucleului firbinte. sub influenţa forţei gravitaţionale. Acesta este stadiul iniţial în Sistemul Solar cu 4. au format un ansamblu de inele. Mişcarea sa de rotaţie este lentă efectuându-se în 25-27 de zile la Ecuator şi de 35-37 de zile în zonele polare. După declanşarea “focului nuclear” din nucleul fierbinte al proto-Soarelui.000 a. acest efect nu s-a produs. Soarele Caracteristici generale. . radiaţiile solare au favorizat procesele de modelare iar într-o fază ulterioară pe Pământ au apărut vieţuitoarele care au urmat un proces îndelungat până la apariţia omului. Evoluţia a continuat prin formarea scoarţei şi a marilor denivelări din cadrul ei: continentele şi marile depresiuni oceanice. planetoizii au evoluat în planete. având o densitate medie de 1. a avut loc topirea gheţii de amoniac şi metan rezultând vapori eliberaţi în spaţiu. În centrul discului de acreţie temperaturile erau foarte mari. Datorită mişcării de rotaţie a discului de acreţie. cu excentricităţi diferite alcătuind sistemul planetar. Una din teoriile acceptate de majoritatea specialiştilor arată că Soarele şi planetele s-au format dintr-un nor de materie interstelară alcătuit din gaze şi praf rezultat din rămăşiţele milioanelor de stele explodate de tipul novelor şi supernovelor. ca întreaga materie galactică de peste 200 milioane de ani cu o viteză de 200 Km/s.

Această fază este estimată la cca un miliard de ani. Densitatea materiei este de 158 g/cm3.3 părţi din rază. Temperatura în această zonă este de cca 5 mil. mai întâi repede. Se formează celule convective prin care se produce transferul căldurii la suprafaţă. He (40%). Din această zonă. Cu timpul. iar presiunea în jur de 100-200 miliarde atmosfere. Temperatura în interiorul său (în centru) este de 15 milioane K. ce conduc la “arderea” hidrogenului. apoi tot mai lent. Soarele şi-a început evoluţia dintr-un nor de gaz şi praf cosmic situat în spaţiul interstelar. se desfăşoară pe o distanţă de 0. Ca formă este o sferă de gaz incandescent care cuprinde 99.Zona radiativă reprezintă învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare desfăşurându-se până la 0. Forţa de gravitaţie este de 27. În cadrul acestor reacţii atomii de H sunt reduşi la nucleu.2-0. prin procesul de concentrare (condensare) datorită colapsului gravitaţional a devenit o protostea. va înceta să mai lumineze şi va deveni o pitică neagră.000 Km. K. Km (149. Fenomenele de la suprafaţa Pământului sunt guvernate de energia solară. Geneza Soarelui şi evoluţia sa. fapt care impune importanţa studiului său atât pentru cunoaşterea Universului cât şi pentru aspectele practice. Structura internă a Soarelui Structural. nucleul Soarelui va cuprinde numai heliu.Diferenţa este determinată de structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli să fie aproape neglijabilă. După aproximativ 100 de milioane de ani se atinge momentul principal când se declanşează reacţiile nucleare. fiecare cu mai multe învelişuri (fig. Se produc reacţii termonucleare în care se realizează temperaturi de peste 15 mil. a) Interiorul Soarelui sau corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri.6 mil. iar la suprafaţă de 5700 K. Se conturează nucleul dominat de mişcări convective.6 miliarde de ani şi va dura încă cca 5 miliarde de ani.9% din masa întregului Sistem Solar. electronii fiind smulşi de pe orbite. Conţinutul în H este mai mare (70%). .9 ori mai mare ca a Pământului. Este steaua cea mai apropiată de Pământ la cca 150 mil. Km) parcurşi de lumină în 8’ 20’’.8 din raza acestuia. Raza Soarelui este de 700. . pitica albă se va răci. Coliziunea continuă la nivelul proton-proton sau proton-nucleu cu degajări mari de energie sub formă de radiaţii electromagnetice. Soarele constituie sursa existenţei tuturor fenomenelor de pe Pământ deoarece căldura şi lumina solară reprezintă elemente esenţiale ale mediului terestru. proces ce va dura timp de 20-30 de miliarde de ani. După aceea. rece sau o stea neutronică. Norul. energia este transferată spre exterior prin curenţi de convecţie care determină o serie de procese şi fenomene în fotosferă. devenind o pitică albă. privind mediul în care trăim. Această fază a început în urmă cu 4. globul solar este compus din două părţi: a) interiorul (centrul) Soarelui şi b) partea externă sau atmosfera Soarelui.4 x 1027 m3 (sau de 1. se va contracta iar partea exterioară a învelişului cu hidrogenul rămas se va dilata transformând Soarele într-o gigantică roşie. Are un volum de 1.Nucleul situat în centrul Soarelui.8).Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). elemente grele (2%) etc. când Soarele va pierde cea mai mare parte a materiei sale. . K. Atunci nucleele se ciocnesc şi se transformă în nuclee de He. . Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub formă de radiaţie electromagnetică.3 milioane ori volumul Pământului). Gazul din interiorul protostelei s-a încălzit treptat şi presiunea a crescut iar condensarea gravitaţională a fost puternic accelerată durând cca 1000 de ani. Este alcătuit din H (cca 50%).

Au diametre cuprinse între 200-2000 Km (dar frecvent. reprezintă stratul care înveleşte fotosfera având grosimi de 10-15 mii de Km şi este vizibilă în timpul eclipselor solare. La baza coroanei solare temperaturile ajung până la 1. Mai sunt numite şi protuberanţe solare şi pot ţâşni la o distanţă de sute de mii de Km deasupra discului solar sub formă de arce. numită astfel din cauza culorii roşiatice. K după care scad la un milion în partea exterioară.Granulele ce apar ca “puncte” dese şi sunt provocate de curenţii de convecţie care străpung uneori fotosfera. este principala parte a atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întreaga lumină emanată de Soare. Au diametre de sute de Km şi corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are valorile cele mai ridicate. Rezultă în urma dezvoltării unor câmpuri magnetice active în petele solare ce determină unde de şoc care produc creşteri bruşte de densitate şi temperatură în jurul petelor din cromosferă. Prin ele se intensifică radiaţia corpusculară. razele X şi radio. decât restul fotosferei şi apar în jurul petelor solare. Această creştere a temperaturii este determinată de fluxuri de unde electromagnetice formate în zona convectivă şi în fotosferă care vor deplasa haotic particulele cu viteze mari. înălţimi de 10-12 mii de Km şi viteze de 20-25 Km/s. Constituie învelişul exterior al atmosferei solare. 700 Km) cu o durată de manifestare de 5-10 minute şi temperaturi de 100-300 K. sunt formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari. . Numărul petelor solare creşte sau descreşte la o periodicitate de 11 ani de-a lungul ciclului solar. unde ajunge la 0. Petele pot fi izolate sau grupate.000 Km. Erupţiile cromosferice au o mare frecvenţă în perioadele de maximă expansiune a petelor solare.5 mil.b) Atmosfera solară Este alcătuită din trei părţi sau straturi externe: fotosfera. fiind mai redusă faţă de restul fotosferei. Se formează datorită intensificării locale a câmpului magnetic şi el rezultat datorită creşterii activităţii convective. durează 2-3 minute. cromosfera şi coroana solară. .5 mil. Are o grosime de 300-500 Km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. În cadrul lor.Faculele sunt areale cu strălucire mai mare. b) Cromosfera (cromos = culoare în limba greacă). Temperatura este de 200-300 K mai mare decât a restului fotosferei şi o durată medie de 15 zile. Coroana solară este alcătuită din gaze ionizate având o strălucire de peste 1 milion de ori mai redusă decât a fotosferei Soarelui. Foculii sunt areale strălucitoare la partea superioară a cromosferei şi marchează o activitate solară intensă. ceva mai reci şi dense care se ridică din cromosferă în coroana solară cu diametre în jur de 600 Km. notată cu K). K. Erupţiile cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din cromosferă având aspectul unor imense jerbe luminoase alcătuite din materie gazoasă. temperatura este de 4000-4500 K. Ca fenomene importante sunt protuberanţele solare care reprezintă erupţiile din cromosferă care se extind până în coroana solară sub formă de arce uriaşe pe sute de mii de Km şi lăţimi între 6000-10. Fenomenele care se produc în cromosferă sunt: Spiculii sunt jeturi de gaze. Temperatura în cadrul său este de 4000-4500 K la contactul cu fotosfera şi creşte treptat spre exterior. când apare ca un inel purpuriu de unde a derivat şi denumirea. a) Fotosfera (fotos = lumină în limba greacă). iar durata lor este de la o săptămână la câteva luni. În fotosferă se produc temperaturi de 7000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin.Petele solare sunt areale cu dimensiuni variabile în funcţie de intensitatea activităţii Soarelui şi apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate. c) Coroana solară apare asemenea unui halou alburiu sesizabil cu ochiul liber la eclipsele totale. . Principalele fenomene din fotosferă sunt: . rezultând unde de şoc care transformă energia lor în căldură.

Calea Lactee. protoni. Altele au aspectul unor nori alungiţi. vântul solar. Planetele din Sistemul Solar Planetele sunt corpuri cereşti care fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite şi nu posedă lumină proprie. la un alt nivel. Sistemul solar evoluează pe principiile echilibrului dinamic. reflectând o parte din lumina pe care o primesc de la stea. care vor avea tendinţa de a elibera energie prin cutremure. Activitatea solară Totalitatea fenomenelor (granule.Când ţâşnesc cu violenţă. Din modificarea densităţii straturilor atmosferice. De exemplu: la scara terestră a Pământului. întreţinut prin. pete solare. furtuni magnetice etc. cu schimburi interne de materie şi energie. rezultă din rotirea masei solare alcătuită din particule subatomice. oprind o parte a radiaţiei ultraviolete. Interdependenţele actuale sunt numeroase. faculi. scapă în exterior din câmpul gravitaţional al Soarelui. reprezintă activitatea solară. Tot el împinge cozile cometelor în direcţia opusă Soarelui. 2. vizibile în spaţiu prin luminarea lor de către Soare. planetele şi sateliţii lor sunt corpuri reci. definindu-l ca o radiaţie corpusculară încărcată electric. ciclurile de 11 ani ale activităţii solare provoacă o concentrare crescută a ozonului atmosferic. sau planează în mişcarea lor pe cer. forţele gravitaţionale ale tuturor corpurilor din sistem şi prin forţa centrifugă. uneori au aspect de draperii lungi pe distanţă de 70. datorită presiunilor puternice a radiaţiei din cromosferă se numesc protuberanţe explozive (sau eruptive) atingând lungimi până la 250. Aceste diferenţe de densitate şi implicit.000 Km. unele regiuni de pe glob vor suferi de secetă. De aici şi numele lor de "planetes". Fluxurile se deplasează cu viteze de 150 Km/s în momente calme şi peste 500 Km/s în momente de activitate solară intensă. care se produce cu doi ani înainte de maximul solar. erupţii cromosferice. ca şi alte fenomene care au loc în atmosfera solară. Anticii le urmăreau în deplasarea lor pe bolta cerească mişcându-se printre stele. emisii radioelectrice. Vântul solar exercită presiuni asupra câmpului magnetic terestru determinând producerea unei presiuni asupra magnetosferei. La rândul său. nucleu de heliu. emisii de radiaţii X şi ultraviolete). cu activitate de câteva minute. cunoscută sub numele de relaţiile Soare . de presiune vor duce. protuberanţe. Vântul solar a fost sesizat pentru prima dată în 1896 de norvegianul Birkeland. Deci.Pământ. cu care dezvoltă schimburi de substanţă şi energie dar. pe care le considerau fixe. şi la schimbări în forţele de tensiune ale scoarţei. Caracterul de sistem solar Caracterul de sistem este dat de geneza comună şi de evoluţia interdependentă a corpurilor cosmice componente. Se ştie că acest gaz contribuie la reglarea gradului de încălzire a straturilor atmosferice inferioare. Cauza care determină această activitate solară. în special de forţa sa gravitaţională. formarea aurorelor polare. ca urmare a variaţiilor de temperatură. având originea în expansiunea coroanei solare. care datorită presiunii mari. totul fiind controlat de masa Soarelui. date de greci care se traduce prin "corpuri care plutesc". spiculi. aflate într-o continuă deplasare şi a vitezei diferite a mişcării de rotaţie a păturilor ce compun globul solar. Ele exercită o influenţă deosebită asupra Pământului. care este maximă în plan ecuatorial.000 Km. în acelaşi timp.7. sistemul solar devine parte componentă într-un suprasistem şi anume. numite protuberanţe calme cu perioadă de activitate mai îndelungată de câteva luni. . d) Vântul solar este format din fluxuri corpusculare sub formă de electroni.

la care se adaugă planeta Uranus descoperită de către W. fotografii etc. La rândul lor. în consecinţă viteza pe orbită diferă. Cometa Halley) au forma de elipsă accentuată. Hidalgo) şi a cometelor (ex.În vremurile moderne studiul planetelor a fost mult amplificat în urma numeroaselor sonde spaţiale lansate în Sistemul Solar sau pe Lună prin care s-au înregistrat o serie de date. iar Pluto a fost identificată în 1930 de Clyde Tombaugh. De exemplu. Herschel în 1781. a unor asteroizi (ex. cu ajutorul telescopului. în 1846. exceptând. respectiv într-unul din focare. Mercur se află la 58 milioane Km iar Pluto la 5900 milioane Km. Mai precis. Saturn – cunoscute încă din antichitate. Distanţele din sistem se mai exprimă în unităţi astronomice (o unitate astronomică fiind de 149. • Planul orbital al Pământului (planul în care are loc mişcarea de revoluţie a Terrei) se numeşte planul elipticii.XVII) este o consecinţă a gravitaţiei şi se poate exprima în virtutea a celor trei legi enunţate de el astfel: • Planetele descriu orbite în formă de elipse în focarul cărora se află Soarele. Cu excepţia planetei Mercur şi a lui Pluto. adică distanţa medie Soare-Terra).6 mil. Venus.planetă descrie arii proporţionale cu timpul. ♦ Forma orbitelor planetelor este apropiată de elipsă. iar a planetei Pluto. Forma orbitelor se exprimă prin intermediul excentricităţii care este dată de poziţia lor în afara Soarelui. la distanţe precise de axul central. un an pentru Trăsăturile sistemului planetar . în conformitate cu legile descoperite de Kepler.Chiron. Mişcarea de revoluţie a planetelor în jurul Soarelui. ♦ Planetele Sistemului Solar au cunoscut o geneză şi o evoluţie comună. Terra. adică orbitele sunt aproape circulare. se vor afla în proporţii diferite în raport cu Soarele şi cu Pământul. într-o ordine desăvârşită de forţa sa gravitaţională. precum şi în jurul propriei lor axe. • Durata unei revoluţii în jurul Soarelui creşte cu distanţa faţă de astru. Perioada necesară pentru îndeplinirea circuitului pe orbită în jurul Soarelui creşte în raport cu viteza şi cu lungimea circumferinţei orbitei. de exemplu. ♦ Toate planetele gravitează în acelaşi sens în jurul Soarelui pe orbite precise. de a se afla într-unul din focarele orbitei. planeta se deplasează mai repede în vecinătatea periheliului şi mai încet în vecinătatea afeliului (după legea ariilor). 9) Legea lui Kepler: raza vectoare (care se deplasează din a în b sau din c în d) acoperă suprafeţele egale în timpi egali. Arcele ariilor au. astfel că. • Excentricitatea planetelor. ♦ Orbitele planetelor sunt concentrice Soarelui şi au diametre cu atât mai mari cu cât sunt mai depărtate de centrul acestuia. conform legilor lui Kepler (sec. Jupiter. În jurul planetelor gravitează 60 de sateliţi cunoscuţi până în prezent. respectiv a Soarelui. excentricitatea este calitatea unui punct de a se găsi în afara centrului unei figuri. • Raza-vector Soare. Marte. viteza pe orbită a planetei se schimbă (mai mare în vecinătatea periheliului şi mai mică în vecinătatea afeliului). toţi sateliţii execută o mişcare de revoluţie în jurul propriilor planete. orbitele celorlalte planete sunt foarte puţin înclinate faţă de eliptică. formându-se odată cu Soarele. vârsta planetelor este cu puţin mai mică decât a Soarelui. însă. deci. de asemenea planetele Mercur şi Pluto (prima şi ultima) este apropiată de zero. lungimi variabile. ♦ Planetele în deplasarea lor pe orbite.Km. • Perioadele de revoluţie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (P) şi semiaxele mari ale orbitelor (a) sunt legate prin relaţia P2/a3 (adică pătratele perioadelor de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor sau distanţelor medii faţă de Soare) (fig. planeta Neptun a fost poziţionată prin calcule matematice de către Verrier. În Sistemul Solar se află nouă planete care gravitează în jurul Soarelui: Mercur.

Mai sunt denumite şi planete gigant. Mercur. urmate de Neptun. Marte. silicaţi. Mişcarea de rotaţie a planetelor poate fi perturbată şi de alte cauze (îna afară de maree) ce conduc la modificarea poziţiei axei de rotaţie numită şi axa polilor planetei. şi . Atmosfera lor este dominată de hidrogen. Înclinarea planului ecuatorial al planetelor pe planul orbital este obişnuit sub 30o. Uranus şi Pluto care se rotesc în sens invers mişcării de revoluţie.1) Densitatea medie variază de la 3. azot. . Când rotaţia este egală ca timp cu revoluţia se zice că este o "rotaţie sincronă" ca în cazul satelitului Luna şi al majorităţii sateliţilor care prezintă mereu aceeaşi faţă către planetă. Toate sunt mai bogate în elemente grele. Mercur (59 zile) şi Venus (243 zile).11.000 de ani (fig. menţinând stabilitatea şi configuraţia întregului sistem. Planetele interioare sunt mai apropiate de Soare ca distanţe şi sunt delimitate de centura asteroizilor. Şi în cadrul acestora apar diferenţieri: Jupiter deţine de 300 ori masa Terrei. Uranus etc. cu excepţia lui Venus 177o. Pe această mişcare foarte lentă se suprapun oscilări cu perioadele de 18 ani ale axei polilor numite mutaţii şi care sunt cauzate tot de către Lună şi Soare. excepţie fac planetele Venus. pentru îndepărtata Pluton. mai ales. numită mişcare retrogradă.) deoarece sunt formate în principal din roci solide.planeta Mercur are 88 zile.planete interne sau telurice (tellur=pământ în limba latină. de exemplu. Uranus 98o şi Pluto 122o. axa de rotaţie se deplasează în jurul polilor eclipticii (cu care axa planetei face un unghi de 23o30') într-o rotire completă de 26. adică în acelaşi sens cu cea de revoluţie.2%. până ce s-a atins un echilibru cu revoluţia.52 g/cm3 şi au o atmosferă mai mult sau mai puţin densă. mişcarea de revoluţie durează 248 de ani. Saturn de 95 de ori.planete externe sau planete gigant – cele de dimensiuni foarte mari: Jupiter. ele au o atmosferă secundară provenită din degazeificarea elementelor uşoare cuprinse la început în interiorul planetelor: dioxid de carbon. fiind compuse din hidrogen şi heliu. Această înclinare conduce la formarea anotimpurilor. prezintă în majoritatea lor o aparenţă gazoasă. Venus. • Planetele execută şi o mişcare de rotaţie în jurul axei lor care este directă. metan. pentru Venus. vapori de apă şi azot. heliu. Soarele deţine 99. • Masa planetelor în comparaţie cu a Soarelui arată diferenţe foarte mari. În cadrul lor este inclus şi satelitul Pământului – Luna care are aceeaşi compoziţie. Densitatea lor este mică în jur de 1g/cm3. 225 zile iar pentru Saturn 10759 zile. Saturn. din care fac parte: Mercur. formată în mare măsură din gaze rezultate în procesul evoluţiei lor. Uranus. În cadrul Sistemului Solar există mai multe cauze perturbatoare ale mişcărilor orbitale dar nu conduc la hazarduri datorită forţei de interacţiune gravitaţională.8% din masa întregului Sistem Solar iar planetele şi sateliţii lor 0. Pluto (în 6 zile). planetele se grupează în două categorii: . În cazul Terrei. în afara centurii asteroizilor. Este mişcarea numită precesie şi rezultă din atracţia mai puternică a Lunii şi a Soarelui asupra zonei ecuatoriale. După mărimea şi compoziţia lor. fier şi magneziu. Planetele interne mai sunt numite şi telurice (fig. Terra este cea mai mare dintre planetele interne. Terra. Sincronismul a rezultat în timp prin fenomenul de maree care a redus lent rotaţia corpului respectiv.5g/cm3 iar Marte de 3. (Tabelul nr. 10). Cu excepţia lui Mercur şi a Lunii.42 la 5. Rotirea completă a unei planete se face în general în mai puţin de 25 ore. Foarte rapid se rotesc Jupiter şi Saturn (cca 10 ore) şi foarte lent. Acest tip de perturbaţii se numesc oscilaţii şi determină migarea în timp a axei polilor. fiind şi cele mai dense din sistem. amoniac. Planetele externe sau exterioare aflate la distanţe mari faţă de Soare.9 g/cm3. Venus şi Terra având o densitate medie de 5. Neptun şi Pluto. care creşte sau scade.

având un diametru de 4900 km. de aceea prezintă mereu aceeaşi faţă către planetă sau aceeaşi emisferă.6 mld de ani în urmă.5g/cm3 şi 1. Europa 3. Uranus cu 15. Încetinirea vitezei de rotaţie a fost determinată de atracţia puternică exercitată de Soare. pe orbite aproape circulare şi se află în majoritate în planul ecuatorial al planetei. cu o viteză medie de 48 km/s pe o orbită alungită cu o excentricitate de 0. prin concentrarea materiei de pe un inel al discului de acreţie. sonda spaţială Mariner 10 a survolat-o şi ia fotografiat suprafaţa de aproape. cu densităţi mai mici între 2. Este singura planetă care nu are atmosferă. Prin dimensiuni. realizându-se în 58. Deplasarea sateliţilor se face în sens direct în jurul planetelor.5g/cm3. Fiind foarte apropiată de Soare. Mercur Constituie prima planetă din Sistemul Solar amplasată pe prima orbită de lângă Soare fiind cea mai apropiată de acesta. Sunt alcătuiţi din elemente mai uşoare decât planetele. din cauza luminii puternice. fapt ce determină ca turtirea planetei să fie mică –1%. Planeta prezintă în structura sa un nucleu predominant feros (cca 40% Fe) cu un miez foarte mic încă în stare de topitură.04 iar restul. este una din planetele cele mai mici ale Sistemului Solar. putând fi asemuite cu un sistem miniatural în cadrul Sistemului Solar.65 zile. Ganymede cu 5262km în diametru. abia în anul 1974.1.2. Unii sateliţi sunt aproape de mărimea lui Mercur ca de exemplu.Oxigenul care a existat iniţial. Sateliţii planetelor Dintre planetele interioare numai Terra şi Marte au sateliţi. Istoricul cercetărilor Deşi urmărită încă din antichitate. s-a combinat cu hidrogenul. planetele exterioare prezintă sateliţi numeroşi şi de dimensiuni mari în cadrul planetelor: Saturn cu 17 sateliţi. dovadă şi densităţile mai reduse: Io 3. la 58 mil. Titan de 5160km în diametru.34. putea fi observată numai în amurg sau în zorii zilei pământeşti.55g/cm3. satelitul Pământului. Datorită vitezei mari de deplasare în jurul Soarelui a luat numele de Mercur de la zeul cu acelaşi nume – Mercur din mitologia greacă – însemnând "zeul-curier" care aleargă mereu în îndeplinirea menirii sale de mesager al lumii divine. Mişcarea de rotaţie este lentă. Io de 3650km.km. Europa 3138km în diametru. Mişcarea de revoluţie se face în 87. Callisto de 4800 km în diametru. Planetele interioare 2. Neptun cu 7. Structura sa a fost impusă de apropierea mare de Soare care a determinat volatilizarea şi pierderea în spaţiu a elementelor uşoare precum şi de ciocnirea cu un număr uriaş de meteoriţi de compoziţie dominant feroasă.7. o manta extinsă formată din elemente grele şi o litosferă în care există şi . Jupiter cu 16. Structura planetei S-a format la fel ca şi celelalte planete cu 4. evidenţiindu-se prin mobilitatea şi repeziciunea sa. Planul orbitei face cu cel al elipticei un unghi de 7o. Durata zilelor şi nopţilor este de 30 de zile terestre.97 zile. Luna 3. Mişcarea de rotaţie a lor este egală ca timp cu mişcarea de revoluţie în majoritatea cazurilor şi se numeşte mişcare sincronă ca în cazul Lunii.Km distanţă Faţă de Pământ se află la o distanţă medie de 92 mil. transformându-se în vapori de apă ce s-au dispersat în atmosferă. iar alţii au dimensiuni comparabile cu Luna (3476 în diametru) şi anume.

Deoarece masa sa este unică. când apărea dimineaţa la răsărit. în urma puternicului impact care a generat bazinul Caloris. Luceafărul de seară şi Luceafărul de dimineaţă. prin fracturile create în scoarţă. Originea craterelor se datorează impactului meteoritic şi mai rar acţiunii vulcanice. grecii în Antichitate i-au dat două nume: Hesperus. Chinezii au denumit-o "Tai-pe". Acesta s-a format prin impactul cu un asteroid cu 3. în funcţie de care spre interior apar numeroase cute de compresiune. Are un câmp magnetic slab determinat.8 mild ani în urmă. Dimensiunile acestora variază de la diametre mici până la 1300 km. Faliile sau crăpăturile sunt foarte numeroase şi foarte frecvente de dimensiuni mari. datorate impactului cu meteoriţii. Craterele cu dimensiuni mari între 10 şi 150km prezintă depresiuni extinse având un munte central ca un con format prin consolidarea materiei topite în urma impactului. Ca densitate de cratere.elemente mai uşoare dar la suprafaţă are lavă bazaltică consolidată. Atmosfera planetei Mercur nu prezintă sateliţi şi nici atmosferă. El ocupă ¼ din suprafaţa planetei şi are o morfologie complexă: inele de ejectare. adică frumoasa albă. Relieful planetei este foarte accidentat fiind alcătuit din cratere.7. Craterele cu nivele foarte mari de peste 150 km sunt numite şi "bazine". După Soare şi Lună este al treilea corp ca luminozitate pe bolta cerească. Craterele cu diametre mai mici de 10km seamănă cu o vatră circulară înconjurată de o coroană de sfărâmături expulzate în urma impactului care poartă numele de ejecţii. platouri. iar pe margini are un inel de material ejectat. mai ales seara şi dimineaţa. fie de existenţa unor curenţi de convecţie în nucleu sau din traversarea liniilor de forţă ale câmpului magnetic solar. Abrupturile lobate sunt rezultatul încălecării scoarţei. fracturi de dimensiuni foarte mari. de sute de km lungime şi zeci de km lăţime. Au fost identificate unele molecule de heliu ce ar reprezenta rezultatul acreţiei particulelor din vântul solar sau al dezagregării uraniului şi thoriului din crusta planetei. Apar mai ales la contactul dintre regiunile mai înalte şi cele joase dar şi în interiorul depresiunilor mari.km distanţă. Au aspect de faleze lungi de 50-500km şi înalte de 500-3000m. în diametru din craterul – bazin cu denumirea de Caloris. determină o încălzire puternică a feţei însorite cu temperaturi până la +430oC. alungite pe întreaga suprafaţă a planetei între bazinul Caloris şi antipodul său. alte cratere mai mici rezultate din ciocniri ulterioare. gravitaţia este redusă. Venus Reprezintă a doua planetă în Sistemul Solar ca distanţă de Soare la 108 mil. De aceea. babilonienii i-au spus doamna cerului sau "Nin-daranno". dar poate crea o magnetosferă a planetei. numeroase crăpături. 2. câmpuri de materie topită destul de accidentate. Numele de Venus a fost dat de romani după zeiţa frumuseţii şi a dragostei. planeta Mercur este depăşită doar de Callisto. satelitul lui Jupiter. culmi. Venus este vizibilă la înălţimi nu prea mari deasupra orizontului. Câmpiile sau platourile apar atât între cratere cât şi în interiorul craterelor şi al bazinelor de impact. iar marele nostru poet Mihai Eminescu i-a conferit o strălucire sublimă în una din cele mai frumoase creaţii ale literaturii româneşti.2. când apărea la apus şi Phosphorus. Ele au rezultat din materie bazaltică produsă prin folosirea scoarţei în timpul impactului cu meteoriţii şi prin ieşirea materiei din manta. Ele sunt unice în Sistemul Solar şi constituie particularitatea acestei planete. Fiind apropiată de Soare şi cu albedoul redus. Şi poporul nostru i-a dat două nume. supusă unei bruşte compresii. Ca dimensiuni planeta Venus se apropie de cele ale Pământului: .

8km.S. mai lungă decât anul venusian rezultat în urma mişcării de revoluţie care durează 224. Ulterior.volumul reprezintă 9/10 din cel al Pământului .A.815 din cea terestră . prin disocierea fotochimică a vaporilor de apă în atmosfera superioară. ♦ Continentele sunt suprafeţe care se înalţă până la 1. fracturi.70 zile. Factorii genetici ai reliefului sunt: .5 miliarde de ani în urmă. De aceea planeta Venus are cea mai lungă zi din Sistemul Solar. Perioada mişcării de rotaţie. respectiv lungimea zilei venusiene nu au putut fi stabilite cu exactitate decât după 1960. de 9km înălţime şi alta în est de peste 3km înălţime.01 zile.densitatea 5. Astfel. depresiuni. Venus este o planetă foarte uscată. temperatura din straturile atmosferice inferioare a atins o valoare critică. 5.70 zile . Pe Venus neexistând oceane.000 km şi două zone înalte. Maxwell Mons (cu altitudinea de 11. Cea mai mare parte a hidrogenului s-a pierdut în spaţiu. Cele mai importante continente sunt: Continentul Afrodita se află în zona Ecuatorului planetei având o lungime de cca 10. Relieful este foarte variat: platouri întinse. una în partea de vest. a început diferenţierea ei astfel: un nucleu. o manta o crustă sau scoarţă.durata rotaţiei – 243. cu un strat granitic (pe aproape 80% din suprafaţa planetei) şi un strat bazaltic. de la care întreaga cantitate de apă de pe Venus s-a transformat în vapori. înregistrat cu cca 2 miliarde de ani în urmă. Opinia celor mai mulţi cercetători arată că după formarea planetei prin procesul de acreţie cu 4. Aceasta se datorează unei puternice atracţii solare care i-a micşorat viteza de rotaţie. În prezent.52g/cm3 .erupţiile vulcanice care au creat aparatele vulcanice Theia Mons (250km la bază şi 2. Planeta Venus nu are sateliţi. Din cauza apropierii faţă de Soare. s-a luat ca nivel "o" raza medie a planetei de 6.051 km.5km înălţime). ♦ Structura şi evoluţia planetei Cu privire la structura globului planetar s-a remarcat o scoarţă bine definită. Venus.masa este de 0. iar rotaţia planetei se realizează în 243.. o atmosferă şi o hidrosferă. în urma cartografierii prin radar şi a informaţiei transmise de misiunile spaţiale sovietice (Venera 1-14) şi cele americane (Pioneer. munţi de origine vulcanică.5km deasupra nivelului de "0" m acoperind aproximativ 10% din suprafaţa planetei. întreaga cantitate de CO2 şi de H2O a fost stocată sub formă de gaz în atmosferă iar pe planetă s-a instalat un puternic efect de seră.durata revoluţiei – 224.acţiunea tectonică din perioada primară care a determinat fragmentarea crustei cu formarea de depresiuni şi creste montane. . Mercur şi Magelan). un crater central de 100km în diametru şi numeroase cratere secundare. determinând o turtire redusă. baza muntelui are lăţimea între 200 şi 400km). mai groasă decât a Pământului (cca 100 km grosime). . a suportat un intens bombardament meteoritic şi o puternică activitate vulcanică.01 zile. .impactul cu meteoriţi foarte activ mai ales pe marele platou denumit sugestiv Marea Câmpie Venusiană.raza ecuatorului – 6051 km .A. planeta are o mişcare retrogradă de la est la vest foarte lentă. ♦ Relieful planetei Venus Relieful său a fost cartografiat prin radar care a orbitat în jurul lui Venus în sondele lansate de N. Principalele forme de relief sunt continentele şi depresiunile acoperite iniţial cu apă sub formă de mări.25 g/cm3 faţă de a Pământului.

unde stratul de nori denşi reflectă peste 80% din radiaţia solară. deasupra norilor. 250-300oC. Marea Câmpie Venusiană ocupă cca 60% din suprafaţa planetei şi are în general un relief neted dar cu depresiuni circulare (ale căror diametre ajung la 400-600km şi adâncimi de 200-700m). dioxidul de sulf (SO2).3. azot molecular (N2) 5-7%. Pe emisfera umbrită. Terra sau Pământul • Caractere generale Terra reprezintă a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de Soare – 149598000 Km şi prima care are propriul său satelit natural – Luna. temperaturile ajung la nivelul scoarţei la 650-700oC în zona ecuatorială a planetei. platoul înalt Lakshmi. . acid clorhidric (HCl). Din radiaţia solară doar 20-30% reuşeşte să străbată stratul gros de nori şi să ajungă pe scoarţa planetei.77).7. Atmosfera planetei Studiile realizate în ultimele decenii prezintă o atmosferă dominată de formaţiuni noroase concentrate în trei niveluri. anhidrida sulfurică (SH3). Din cauza norilor groşi ce o înconjoară compact şi continuu. suprafaţa planetei nu poate fi văzută cu nici un instrument optic. Fundul lor este neted. Depresiunile sau regiunile joase (lowlands) apar situate sub nivelul de "O"m până la adâncimi de . Câmpia planetară este intens fragmentată prin cratere de impact. temperaturile sunt mai scăzute cu 100oC. Deplasarea aerului se face pe direcţia meridianelor ca urmare a diferenţelor termice. 2. Pe emisfera expusă Soarelui. puţine gaze rare ca argoul şi neonul. Norii atmosferei se concentrează între 47 şi 65 km înălţime. domină gazul carbonic (CO2). prezintă relieful cel mai complex şi fragmentat. unde formează un start continuu şi sunt formaţi din soluţii apoase de acid sulfuric (H2SO4). urmate de SO2 . La partea superioară. cu margini abrupte şi lăţimi de sute de km. În aceste condiţii. Dar. Venus apare ca un disc de culoare crem sub formă de nori prăfoşi cu benzi latitudinale închise la culoare. oxisulfura de carbon (COS). spre baza ei dioxidul de carbon (CO2) peste 90%.Conteinetul Ishtar amplasat în emisfera nordică cu cele mai mari înălţimi ale munţilor vulcanici în vârful Maxwell de peste 11 km care închide spre est. prin centrul său trece o falie (1500km lungime şi 399km lăţime) dominată de munţii vulcanici Thea şi Rhea cu înălţimi de peste 5km. ceea ce face ca radiaţia infraroşie emisă de scoarţă să se reîntoarcă la aceasta şi astfel să se menţină temperaturi cu valori ridicate de 430-475oC. Au aspectul de fose prelungi până la 1000km lungime. De aceea. fiind acoperite cu lavă bazaltică. iar la poli. Continentul Beta Regio se află în emisfera nordică a planetei la latitudinea de 30o. Aspectul strălucitor al planetei se datorează albedoului foarte ridicat al atmosferei (0. Continentul Alpha Regio este amplasat la est de Afrodita cu o altitudine de 1. În compoziţia atmosferei. produse prin intermediul unui proces fotochimic care duce la formarea moleculelor respective.1000m şi chiar – 3000m. hidorgenul sulfurat (H2S). viaţa nu este posibilă pe planetă.8km şi un relief accidentat. ocupând 20% din suprafaţa planetei. Mersul temperaturilor pe verticală descreşte de la 500oC de la nivelul scoarţei spre baza stratului de nori unde ajunge la 200oC şi la temperaturi negative în atmosfera înaltă. norii joacă rolul unui strat opac. monoxidul de carbon (CO) şi azotul molecular (N2). Presiunea atmosferică este de cca 100 de ori mai mare ca cea de pe Pământ (cca 90 bari).

raza medie=6370 Km Caracteristicile Pământului ca unicat în Sistemul Solar: • Dintre toate planetele Sistemului Solar. s-a ajuns la concluzia că în sistemul nostru plentar. Viaţa născută pe seama compuşilor carbonului. aşa cum s-a întâmplat pe Terra. latitudine şi altitudine la care se mai adaugă şi alţi factori. 78%. blocând calciul în roci şi evitând astfel. Radiaţiile sale ajung până la noi într-o cantitate moderată pentru a întreţine un mediu prielnic vieţii.45’. condiţie care nu face posibilă viaţa.200. prin cedare sau consum de energie. nu oferă condiţii de viaţă. Apa reprezintă elementul primordial pentru viaţă. pe celelalte planete începând cu Marte şi mai ales cu cele situate dincolo de centura asteroizilor. prin menţinerea apei în stare lichidă. Terra beneficiază de condiţii optime ce decurg din cea mai favorabilă poziţie faţă de astrul central. determină ca apa să fie într-o stare permanent îngheţată.000 Km2 . • Terra este singura planetă care şi-a menţinut o mare rezervă de apă lichidă care reglează toate procesele atmosferice şi respectiv. O planetă prea aproape de Soare cum sunt Mercur sau Venus într-o baie fierbinte de căldură.suprafaţa=510. se află la o distanţă de 275 milioane de Km. absorbţia dioxidului de carbon şi blocarea calciului în sedimente a evitat supraîncălzirea planetei şi evaporarea apei. având dubla funcţionalitate de mediu de dezvoltare şi component al lumii vii. Aceasta constituie privilegiul de care se bucură Terra în universul nostru planetar. în funcţie de anotimp. Marginea ei interioară. oscilând însă între +60oC şi – 60oC. din care cauză sezoanele sunt de durată aproape egală şi potrivit de lungi. un gaz inert care atenuează forţa oxigenului. iar a doua. Pe Terra apa se găseşte sub toate formele ei de agregare. Apa care ocupă 71% din suprafaţa Pământului reglează bilanţul termic de la suprafaţa solului. apariţia unui efect de seră excesiv. În schimb. De aici. 1% reprezintă alte gaze . condiţie în care apa se menţine în stare de vapori. Terra şi-a menţinut apa ca înveliş planetar din două cauze: prima este gravitaţia Pământului care a reţinut majoritatea vaporilor de apă. • Înclinarea axei pe planul orbitei sale este de 23o. deoarece. Km3 . Viaţa a apărut în apă iar Oceanul Planetar a constituit primul protector împotriva radiaţiei ultraviolete nocive până să se formeze stratul de ozon din atmosferă.Prin dimensiunile sale este o planetă mică aşa cum rezultă din datele: . mai aproape de astrul central numită limita caldă se află la o distanţă de 93 milioane Km de acesta. ocupând centrul ecosferei. Apariţia învelişului biosferic ca rezultat al interacţiunii celorlalte învelişuri la exteriorul planetei a parcurs un timp îndelungat. există “o zonă a vieţii” numită “ecosferă” care este concentrică Soarelui. nu poate să apară decât în limitele cuprinse între +70oC şi –70oC. Venus iese puţin din limita caldă a ecosferei iar Marte se află la extremitatea ei rece. iar marginea exterioară numită şi limita rece. trecând cu uşurinţă din una în alta.masa=59. • Atmosfera Pământului este unică. este distanţa faţă de Soare. Ea este formată din azot. climatice. Mediul acvatic a absorbit majoritatea dioxidului de carbon (CO2) din atmosfera primară. urmând în proporţie de 21% oxigenul. care a impus o temperatură propice menţinerii apei în stare lichidă.volumul=1083 mild.75·1023 Kg . Pământul se află exact pe linia ei mediană numită şi ecosfera temperată aşa cum arată valorile temperaturilor sale: temperatura medie pe Pământ este de 10o-15oC. cu diferenţieri diverse. apa se poate menţine lichidă pe toată întinderea ei. modelează scoarţa Pământului prin eroziune şi acumulare. fiind cu totul convenabil. deficitul radiaţiei solare. De asemenea.

ca factori esenţiali în circuitul oxigenului. diferite formaţii de nori. heliu. este un element hotărâtor în menţinerea vieţii. pag. în special cu fierul care l-ar fixa definitiv în roci. O creştere a cantităţii de ozon. astfel încât. de atmosferă. Momentele de schimbare a polarităţii acestuia sunt explicate de unele cauze presupuse de unii cercetători. Un rol esenţial în atmosferă îl are ozonul (O3) concentrat între 25-30 Km altitudine. cosmonauţii au descris Pământul văzut din spaţiu identificând oraşe. foarte mobil ca intensitate. Posea. chiar curenţi oceanici. iar din cauza reflecţiei cerului. Acest efect face ca pentru noi.000 ani. Câmpul magnetic este însă. cerul să fie albastru. Clorofluorocarbonii (CFC) şi compuşii de brom antrenează ozonul în unele cicluri chimice ducând la distrugerea acestuia. În zborurile pe Lună s-au luat fotografii despre Pământ. 1998. prin proprietatea ei de a difuza mai puternic lumina din domeniul albastru al spectrului în raport cu fâşia roşie. fiind “combustibilul” vieţii animale iar azotul are rolul de a dilua oxigenul pentru a provoca arderi prea intense. neon. de exemplu o dublare a sa. plină de culori şi detalii. Poluarea atmosferei cu aceşti compuşi constituie o urmare a industrializării şi emiterea în aer a elementelor respective. Deşi extrem de redus. situate la 3600 Km şi între 13. formând aurore – aurorele polare ( deasupra cărora lipsesc centurile Van Allen).000-100. datorită culorii azurii. reţinând cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi a radiaţiei cu lungimi de undă mici din domeniul razelor X. Azotul şi oxigenul se găsesc în cantităţi mici pe alte planete. prezentând o concentraţie fluctuantă. Atmosfera reprezintă un scut de protecţie împotriva meteoriţilor. fiind puternic perturbat (apariţia aşanumitelor furtuni magnetice).000 Km în partea opusă Soarelui. dar foarte sensibil la schimbarea condiţiilor iniţiale ale sistemului. oceanele capătă şi ele o culoare de albastru mai închis. În aceste perioade aproape că dispare iar Pământul este apărat acum. împotriva vântului solar doar de către atmosferă. La un interval de cca 80. pe care le dirijează în jurul planetei spre coada magnetosferei. Stratul de ozon se regenerează continuu. În caz contrar. dezvoltarea creierului uman cu un milion de ani în urmă – Gr. CO2 de 0. dinozaurii. le concentrează pe anumite centuri (centurile Van Allen. cum ar fi dispariţia unor specii de animale (ca de exemplu. • Magnetosfera care se dezvoltă în exteriorul atmosferei până la o distanţă de 64. ar fi iarăşi nocivă deoarece ar bloca definitiv infiltrarea ultravioletelor care distrug o bună parte din microorganismele patogene şi atunci acestea ar cunoaşte o înmulţire enormă atacând alte vieţuitoare.din care.000 şi 19. ci. continentele apar gri-albăstrui. de erupţiile solare. care sunt distruşi înainte de a ajunge la sol prin procesul de ardere datorită frecării cu atmosfera. dar nu peste tot: zonele deşertice ale Saharei apar portocalii iar vegetaţia abundentă dă regiunilor ecuatoriale o nuanţă verde-albăstruie. care asigură stabilitatea ponderii sale în atmosferă. Iuliana Armaş. constituie de asemenea un factor de protecţie a vieţii deoarece aceasta primeşte “şocul” vântului solar. Albastrul intens al atmosferei colorează şi uscatul. Menţinerea echilibrului compoziţiei sale chimice se face prin fotosinteza plantelor şi metabolismul animalelor. oxigenul din aer s-ar combina treptat cu unele elemente din scoarţă.000 Km în partea dinspre Soare şi la peste 130. Denumirea de “planeta albastră”. Liniile magnetice captează mare parte din aceste energii.03%.000 Km) sau le descarcă în proporţie redusă în zonele polare. De la sute de kilometri. Oxigenul este vital. Atmosfera se află într-un echilibru stabil. (magnetopauza). Văzută din spaţiu. râuri.152) . planeta noastră oferă o privelişte fascinantă. câmpul magnetic terestru îşi schimbă polaritatea. nu este dată de oceane aşa cum s-a părut la început. acum 60-70 milioane de ani) sau a unor mutaţii fiziologice importante pe calea evoluţiei vieţii (ca de exemplu. ozon şi altele. argon. la baza stratosferei.

Apollo 15 august 1971. prezintă o dinamică în plăci. • Importanţa Lunii pentru planeta Pământ Se răsfrânge în special asupra vieţii. recoltări de probe de praf şi rocă. din nou naveta spaţială Apollo 11 cu un echipaj la bord din trei cosmonauţi: Neil Armstrong. la perigeu. glaciar.401 Km. Posea. tot Luna contribuie la menţinerea unei oscilaţii extrem de reduse a oblicităţii Terrei (câteva fracţiuni de grad) şi de aici. realizează cartografierea a 10% din suprafaţa Lunii şi se lansa un minisatelit pentru studierea gravitaţiei şi a vântului solar şi recoltarea de roci (77 Kg). din care rezultă o diversitate de forme de relief. au realizat prima aselenizare cu activităţi de cercetare pe suprafaţa lunară timp de 21 de ore. A constituit o realizare ştiinţificotehnică epocală din secolul XX lansându-se atunci următorul dicton: “un pas mic pentru om. Edwin Aldrin şi Michael Collins. instalarea unor staţii ştiinţifice etc.Scoarţa şi litosfera în general. La 21 iulie 1969. . o oscilaţie de un singur grad a înclinării axei de rotaţie a Pământului poate genera o nouă eră glaciară (Milankovici.23% din cea a Pământului.masa Lunii atinge 7.distanţa medie Pământ-Lună sau raza medie a orbitei lunare este de 384. specifică numai Terrei. în antichitatea romană fiind considerată ca simbol al zeiţei luminii – Diana iar la greci. marin.35x1022 Kg. • Scurt istoric al cercetărilor La începutul secolului XVII. Începând cu 1959 s-au derulat o serie de programe ştiinţifice pentru cercetarea mai în detaliu a Lunii. Aceasta se explică prin faptul că mareele provocate mai ales de forţa de atracţie a Lunii conduc la frânarea mişcării de rotaţie a Pământului. 1941 citat de Gr. a unui climat stabil. o reprezintă pe zeiţa Selena. De exemplu. dinamica mantalei s-a diferenţiat. Au urmat şi alte misiuni spaţiale spre Lună cum au fost: Luna 17 în noiembrie 1971. respectiv 1. când s-au efectuat măsurători complexe efectuate prin intermediul primului automobil lunar – Lunahod. Iuliana Asrmas 1998). adică la punctul cel mai apropiat de Terra atinge 363. aflate într-o continuă evoluţie şi schimbare. Apollo 17 în decembrie 1972. 36 minute şi 16 secunde sub formă de fotografieri. lanţuri muntoase. devenind tot mai complexă. Denumirea Lunei este de origine latină. vulcani. bazine oceanice. . se găseşte la 405508 Km. eolian etc. În decembrie 1968 se desfăşoară misiunea navetei spaţiale americane Appolo 8 cu primul zbor cu echipaj în jurul Lunii la o depărtare de 112 Km de suprafaşa acesteia. la acestea se adaugă factorii externi care modelează un relief fluviatil. • Sistemul Pământ-Lună Luna – satelitul natural al Pământului Pământul are un singur satelit natural – Luna. Kepler identifică lipsa unei atmosfere şi apariţia unor diferenţe termice mari între zi şi noapte. începând cu 4 miliarde de ani în urmă. fiind al cincilea satelit în Sistemul Solar. dar un pas gigantic pentru omenire”. în concordanţă cu energiile interne care generează continente. J. încheie Programul Apollo care a permis prezenţa pe suprafaţa Lunii a 12 cosmonauţi şi obţinerea unui vast material ştiinţific pentru prelucrare şi elaborare de lucrări. obţinându-se până în 1968 fotografii de la înălţimi mici şi chiar de la nivelul solului. Dacă structura internă a Pământului poate fi similară celorlalte planete interne.300 Km şi la apogeu sau punctul cel mai îndepărtat de Pământ. • Date generale despre Lună: .

când s-a format primul impact şi a apărut bazinul Nectaris. ani. aceasta însemna că Pământul să fi avut o forţă de atracţie mult mai mare şi. Dar. respectiv. în urmă cu 4. Însă prin aceasta nu se poate explica diferenţierea chimică mare.07 din cel al Terrei). 12 ore.5 mild. . ani până la 3. bazine care au apărut în timpul acestora. • Etapele de evoluţie şi structura Lunii Unii autori (Grasu C. de 0. Se susţine că la începutul formării sale. în plus. de ani pe când Luna are 4.5 secunde numită revoluţie siderală. prin aglomerarea materiei (O.6 din cea terestră a Terrei. albedoul este redus de 0.9 milid. Aceasta ar explica deosebirile de alcătuire geologică dintre Lună şi Pământ. Orbita Lunii face cu planul eclipticii un unghi mediu de 5o8’ Luna realizează o mişcare de rotaţie lentă.ani. Practic nici una dintre ipotezele formulate nu explică în mod satisfăcător prezenţa Lunii alături de Terra. presupusă în două variante: . 44 minute. K. 11. în timp de 27 de zile. Terra se rotea extrem de repede ceea ce a dus la apariţia unei proeminenţe (protuberanţă) în regiunea ecuatorială care a devenit instabilă şi s-a desprins. densitatea medie de 3.34 g/cm3. Ca urmare.79x107 Km2 (0. reprezentând 0. Luna prezentând un conţinut mult mai scăzut în fier (10% din masa satelitului) şi elemente uşoare (Na. egală cu cea de revoluţie. deoarece punctul de referinţă îl reprezintă orice stea din sistem şi. 28 secunde – o revoluţie sinodică la punctul de referinţă în raport cu Soarele. Oceanul Pacific.ipoteza captării (susţinută de Claud. • Ipoteze despre originea şi evoluţia Lunii: Există mai multe ipoteze privind formarea satelitului care se pot grupa în două direcţii principale a) Originea terestră a Lunii Este susţinută ipoteza desprinderii din Pământ formulată în 1879 de astronomul George Darwin (fiul celebrului naturalist englez Charles Darwin) şi preluată mai târziu de Wise (1960) şi Keefe (19601970). ea nu a permis reţinerea gazelor din primele faze ale evoluţiei sale şi nici cele rezultate din vulcanism şi din impactul meteoritic şi ca atare nu are atmosferă.02 din cel al Terrei). acceleraţia gravitaţională la suprafaţă este de 162 cm/s2. a) Etapa Pre Nectariană durează de la începutul formării Lunii. dar acesta are o vechime de cca 200 mil. pentru ca satelitul să fie captat.Schmidt) dintr-un nor de corpuri şi particule existente în discul de acreţie din care a rezultat şi Pământul.07 cu uşoare creşteri în regiunile cu roci deschise la culoare. fiind foarte redusă comparativ cu cea a Terrei. pe continente. potrivit căreia Luna se afla în sectorul asteroizilor de unde ar fi fost captată de Pământ. Maftei Al. 7 ore. devin 10 Kg pe Lună).9 mild.2x1019 m3 (0. 1989) au distins mai multe etape de evoluţie a căror denumire este legată de unele depresiuni. distanţa dintre planetă şi acel asteroid ar fi fost suficient de mică. de ani în urmă. mişcarea de revoluţie în jurul Pământului se realizează cu o viteză de 1. Eduard Suess a indicat ca loc al deprinderii.- - - volumul este de 2. masa tuturor asteroizilor cunoscuţi nu depăşeşte 50% din aceea a Lunii.02 Km/s. De aici şi diferenţa de densitate dintre cele două corpuri cereşti. care este de 981 cm/s2 (60 Kg pe Pământ. fapt pentru care va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă (vedem de pe Pământ aceeaşi faţă a Lunii).5 mild.. În urmă cu 3. b) Originea extraterestră a Lunii.07%) comparativ cu Pământul. suprafaţa Lunii este de 3. .ipoteza formării concomitente a celor două corpuri prin procesul de acreţie. 1969). timpul de 29 de zile.

ani este caracterizată prin impacturi meteoritice şi acumularea în cratere a depozitelor rezultate. .apariţia de falii în scoarţă. Nucleul. până la 3.discontinuitatea între 50-75 Km adâncime care desparte soarţa de o manta cu densitate mai mare. b) Etapa Nectariană durează de la 3.cele mai noi efuziuni de lave bazaltice. A doua discontinuitate apare la cca 1000 Km adâncime de unde se trece spre starea vâscoasă a mantalei inferioare (astenosfera) formată din elemente grele. din care ulterior s-au separat scoarţa şi mantaua superioară. munţi în formă inelară. d)Etapa Eratosteniană este cea mai lungă.9 mild. Cele mai mari bazine: Procellarum în diametru de 3200 Km şi Polul Sud- . M.a. . Orientală (930 Km). probabil metalic are o rază mai mică de cca 500 Km. separate şi de culmi lungi de mai mulţi Km care formează sisteme de munţi. alcătuit din fier.1 mild. Nectaris (860) ş.1 mild. În afară de acestea s-a produs un intens bombardament cu meteoriţi şi asteroizi din care au rezultat alte bazine mari. de cca 2. mantaua superioară (până la 500 Km adâncime) şi mezomantaua (între 500 şi 1000 Km). Pot cuprinde şi mări bazaltice. Crusta este formată din feldspaţi şi umplutură bazaltică cu grosimi de până la 20 Km. c) Etapa Imbriană de la 3. În urma acestor procese a rezultat un înveliş de material topit cu o grosime de 200-500 Km. M. Crusta. În structura internă a satelitului s-au diferenţiat mai multe învelişuri folosindu-se ca date şi interpretările asupra fenomenelor seismice înregistrate în misiunile Apollo care au identificat mai multe discontinuităţi.În această etapă are loc aglomerarea materiei din norul de acreţie. Privit de pe Terra. . Consolidarea bazaltelor a dus la încheierea procesului de formare a scoarţei.8 mild. Scoarţa începe să se consolideze şi să se îngroaşe e) Etapa Copernicană a durat cca 1. mărilor şi chiar a craterelor preexistente.impacte meteoritice ce dau cratere mici şi adânci. formând solul lunar determinat de impacturile meteoritice. . formează litosfera rigidă şi groasă de 1000 Km. discul lunar prezintă două categorii de suprafeţe: . M. Acum rezultă bazinul Imbrium cu diametrul de 1160 Km. • Relieful selenar Relieful lunar este destul de accidentat ca urmare a impactului cu meteoriţi şi a erupţiilor vulcanice.zone strălucitoare care ar reprezenta continente munţi care se ridică la 5000 m deasupra sectoarelor joase.8 mild ani şi ţine de la formarea bazinului Nectaris până la apariţia bazinului Imbrium. numeroase cratere. ani până la 3.2 mild ani. acumulări de materiale expulzate cratere mai mici de impact cu meteoriţi. La suprafaţa Lunii apare un strat de sfărâmături şi praf gros de 20 m.ani şi prezintă ca fenomene: . Erupţiile vulcanice active provocate de încălzirea de natură radioactivă din interior au dus la topirea unei părţi din manta iar lava s-a extins la suprafaţă acoperind o parte a bazinelor.zone închise la culoare sau mai întunecate numite “maria” (mări în limba latină). Crisium (1060 Km). b) Bazinele sunt depresiuni mari de peste 3000 Km rezultate prin impact cu meteori mari sau asteroizi. Dar fotografiile şi cercetările din timpul misiunilor lunare demonstrează existenţa unui relief mult mai complet şi variat ca forme între care se disting mai multe tipuri: a) Mările sunt suprafeţe joase de formă circulară în general plane. depresiuni şi. un intens bombardament meteoritic şi vulcanism activ. alcătuite dominant din bazalte. Cele mai importante mări sunt: M. Sunt uneori. În cadrul lor apar şi grabene de subsidenţă şi creste. Imbrium de 1600 Km în diametru.

între care exemplificăm: craterul Imbrium (1100 Km în diametru). A. Are grosimi de mai mulţi metri (cca 10m). eclipsele.regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din elemente acumulate din dezagregarea meteoriţilor. . De pe Pământ se observă o modificare ciclică a formei şi mărimii suprafeţei lunare. craterul oriental (900Km). dar şi la metamorfozarea celor prezente. Apenini. Revoluţia sinodică începe cu: . Aceste modificări formează fazele Lunii care se înscriu într-un ciclu de 29. . şi sunt formaţi din roci bazaltice. . Munţii lunari poartă numele unor sisteme terestre: Alpi. Fazele Lunii Luna efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Pământului.Lună – Soare Cele mai importante fenomene care se produc în urma interacţiunii dintre cele trei corpuri cosmice. între 50 şi 1000 Km. Carpaţi. . Variaţiile termice de pe Lună care în timpul nopţii ating –160oC. înalţi de 50-230 m. Între Lună şi Soare există o diferenţă de 45o.roci magmatice vechi. din primele faze ale evoluţiei Lumii.roci sedimentare rezultate din acumularea fragmentelor din meteoriţi şi a celor împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului cu meteoriţii. iar ziua 130oC au condus la fărâmiţarea lor până la stadiul de praf.Faza primului pătrar se formează după ce Luna a parcurs orbita timp de 7 ½ zile când. Cele mai numeroase cratere se află pe continente şi au diametre mai mici.Aitkins de 2500 Km. gabbrourile. c) Şanţurile au aspecte arcuite cu fund plat şi versanţi abrupţi. după apusul Soarelui. d) Munţii reprezintă formele cele mai înalte cu lungimi de 700-900 Km şi înălţimi până la 5000m. Caucaz etc. Pentru că jumătatea iluminată a Lunii se află în întregime pe partea invizibilă de pe Pământ. mareele. Luna şi Pământul se află pe aceeaşi linie). timp parcurs pentru revenirea satelitului pe orbita sa în acelaşi punct în raport cu Pământul şi Soarele. care la rândul său descrie o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare. când Soarele şi Luna sunt în conjuncţie (atunci când Soarele. Craterele mari prezintă şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor faze ulterioare de evoluţie. În această fază Soarele şi Luna răsar aproximativ în acelaşi timp şi se deplasează împreună pe boltă dar Luna rămâne în urma Soarelui cu o întârziere de cca 12o (care echivalează o oră). • Fenomene determinate de Sistemul Pământ . e) Craterele sunt forme de relief complexe rezultatele precumpănitor din impactul cu meteoriţii dar şi de origine vulcanice. • Alcătuirea petrografică Se disting următoarele tipuri de roci: .Faza de Lună nouă. Soare-Pământ-Lună sunt: fazele Lunii. Luna pare complet întunecată observatorului terestru. . cu excepţia unei uşoare dâre de lumină reflectată pe ea de către planetă. Au rezultat în mări şi bazine datorită presiunilor. Ea va putea fi observată seara. Au dimensiuni mari de circa 5 Km în diametru un număr de 5000 de cratere. . la fiecare 24 de ore. se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.2 zile (revoluţia sinodică). În zona “mărilor” domină bazaltele. Impactul cu meteoriţii au dus la topituri noi.roci metamorfice rezultate prin transformările datorate creşterilor de temperatură provocată de şoc.Faza de Crai nou apare după ce Luna a parcurs de la conjuncţie încă 3 ¾ zile şi este vizibilă pe cer sub forma unui corn subţire cu deschidere spre stânga. iar pe continentele. cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite.

respectiv când poziţia Soare-Pământ-Lună urmează aceeaşi linie. Luna plină atinge punctul maxim pe boltă în jurul miezului nopţii. seara la apusul Soarelui are loc răsăritul Lunii. deoarece Luna şi Soarele se află acum de o parte şi de alta a Terrei. la aceasta se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei pământului cu cel al eclipticii (care este de 23o45’). . Pentru ca eclipsa să aibă lor. Va fi văzută jumătatea din stânga a discului solar. corpul care emite lumina nu va mai putea fi văzut. Eclipsele de Lună au loc în situaţia când Luna se află în poziţia de Lună plină. Soarele. Momentul optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale. nefiind observabilă decât câteva ore înaintea zorilor.Faza de Corn sau Seceră are deschiderea (orientarea spre dreapta) şi se realizează după 25 ¼. . total sau parţial. corpul care luminează este Soarele iar planetele şi sateliţii lor formează conuri de umbră. Producerea eclipselor are loc în cazurile în care cele trei corpuri. când între Soare şi Lună apare o diferenţă de 270o sau în timp de 18 ore. Dar. umbra sa va avea formă de con ale cărui dimensiuni depind de distanţa faţă de sursa de lumină şi de diametrul corpului expus luminii. când Luna va răsări în a doua jumătate a nopţii şi va atinge punctul maxim la câteva ore după răsăritul Soarelui. datorită înclinării planului orbital lunar cu 5o8’ faţă de ecliptică cu care face unghiul respectiv. încheindu-se o revoluţie sinodică după care. • când între Soare şi Pământ se interpune satelitul. eclipsele de Lună nu au loc periodic la fiecare 29 de zile. 14). când între Soare şi Lună există o diferenţă de 225o. iar Luna în celălalt. În cazul Sistemului Solar. cu locurile de intersecţie ale orbitei lunare cu planul eclipticii. În acest caz apar două situaţii: • când între Soare şi Lună se interpune Pământul (sau planeta). respectiv. iar între trecerea lor la meridianul locului este o diferenţă de 9 ore.Faza de Lună plină se înregistrează după 14 ¾ zile când Luna se găseşte în opoziţie cu Soarele şi apare iluminată întreaga jumătate vizibilă de pe Pământ.Faza de Lună convexă apare după 11 ¼ zile. Ca urmare. Luna va răsări la miezul nopţii şi atinge poziţia maximă pe boltă la orele dimineţii.12). fazele Lunii repetându-se. Luna va răsări în timpul nopţii (în jurul orei 21) şi va atinge punctul maxim pe boltă în a doua jumătate a nopţii.între Soare şi Lună există o diferenţă de 90o. satelitul va intra în conul de umbră al planetei şi nu mai poate fi observat. Luna intrând în întregime în conul de . se produce eclipsa de Lună (fig. Acum apare sub forma unei jumătăţi de disc luminos.13). Între Soare şi Lună este o diferenţă de 135o. are loc eclipsa de Soare (fig. va desfăşura în continuare o nouă mişcare orbitală. B.Faza ultimului pătrar se produce după 21 ½ zile. Dacă ziua şi noaptea sunt egale ca durată atunci Luna va apune la răsăritul Soarelui (fig. adică. . Pământul şi Luna se află pe aceeaşi direcţie. planeta intră în conul de umbră al Lunii iar Soarele apare parţial sau total acoperit de satelit. Eclipsele Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Astfel.Cea de-a doua fază de Lună convexă are loc după 18 ¼ zile. Dacă corpul este sferic. . Acum eclipsa lunară este totală. trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii cât mai apropiată de planul eclipticii. Fenomenul de eclipsă se produce atunci când un al treilea corp trece prin cornul de umbră iar pe perioada trecerii acestuia. . Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orei 21. Luna răsare în momentul când Soarele este la amiază şi se va găsi în poziţia maximă pe boltă când Soarele apune. când a parcurs 3/8 din orbita sa şi este iluminată pe trei sferturi. În acest moment Soarele se va afla întrun punct. după 29 de zile Luna revine în poziţia Soare-Lună-Pământ.

umbră; cu cât poziţia va fi mai depărtată de aceste momente, cu atât posibilitatea realizării unei eclipse totale lunare scade. Apar eclipse parţiale când, o parte a Lunii intră în conul de umbră. La o eclipsă totală se înregistrează trei faze: - intrarea în conul de penumbră; - traversarea conului de umbră, marcată prin dispariţia discului lunar care se distinge vag întro lumină roşiatică datorită reflectării razelor solare de către atmosfera terestră; - străbaterea restului conului de penumbră. Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii, în momentul de Lună nouă. Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distantă dintre Pământ şi Lună variază de la perigeu (363.300 Km) la apogeu (405.500 Km) faţă de valoarea medie de 384.403 Km. În consecinţă, lungimea conului de umbră al Lunii este în medie de 374.000 Km dar variază în timp. De aici, rezultă trei situaţii: - distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare; Pământul străbate conul de umbră lunar; - distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră. Pământul se află în vârful conului; sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare; - distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul se află în conul de penumbră sau în prelungirea celui de umbră. Se produce o eclipsă inelară (în jurul porţiunii acoperite de Lună rămâne un inel luminos). O eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen, în sensul că discul solar va fi văzut în întregime. Diametrul maxim al umbrei proiectate pe suprafaţa Pământului este de cca 270 Km, iar cel minim de 220 Km. Diametrul conului de penumbră atinge 3500 Km. Suprafeţele situate în conul de umbră (între 57216Km2 şi 37994Km2) vor cunoaşte eclipsa totală de Soare. La eclipsa totală de Soare se înregistrează trei momente: - momentul din care Luna începe să acopere discul solar până la acoperirea totală a Soarelui durează cca 2 ore; - momentul de acoperire totală durează de la 8 minute în zona ecuatorială la cca 6 minute la latitudini medii; acum se pot observa şi stelele, cu toate că nu este un întuneric total din cauza luminii difuze. În cazul unei eclipse inelare durata este de la 12 minute la Ecuator la 10 minute la latitudini medii; - momentul cu retragerea treptată a suprafeţei acoperite, până la revenirea la forma anterioară a discului solar. În perioada 1900-1999 s-au produs 79 de eclipse totale de Soare, ultima care a încheiat mileniul al II-lea a fost la 11 august 1999; banda de totalitate a eclipsei de Soare a traversat România, atingând la noi parametrii săi maximi – durata sa fiind de 2 minute 22 secunde. La Râmnicu Vâlcea maximul de eclipsă totală a atins 2 minute 23 secunde (fig. 15). În Europa, banda de totalitate a traversat Anglia, nord-estul Franţei, sudul Belgiei cu o fâşie îngustă, Germania, Austria, Ungaria, România, Bulgaria, Marea Neagră, Turcia. În România, banda de totalitate a intrat prin Banat (Arad, Timişoara) a traversat Munţii Retezat şi Parâng, deasupra mănăstirilor din nordul Olteniei, Piteşti, Bucureşti şi a ieşit prin sud-estul ţării, pe la sud de Constanţa.

C. Mareele – fluxul şi refluxul
Constituie mişcări periodice ale unor porţiuni de la exteriorul Pământului cuprinzând partea exterioară a scoarţei terestre, a apei oceanice sau a atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare şi Lună.

Acest fenomen se realizează în conformitate cu legea atracţiei universale formulată de Isaac Newton. Dintre cele trei corpuri cereşti din sistem (Soare – Pământ – Lună), atracţia cea mai mare o exercită Luna deoarece, distanţa Pământ-Lună (384.000 Km) este foarte mică, în raport cu cea PământSoare (de 1,5 mil.Km), diminuându-se rolul raportului dintre mase. Ca urmare, forţa de atracţie a Soarelui reprezintă 5/11 din cea a Lunii. • Mareea terestră Nu numai apa cunoaşte fenomenul de flux şi reflux ci, şi uscatul suferă deformări, se ridică şi coboară cu cca 23 cm în zona caldă, 10-15 cm la latitudinile medii şi foarte puţin la zonele polare. Dimensiunile reduse ale mişcării sunt determinate de rigiditatea materiei solide a Terrei. • Mareea atmosferică este reprezentată prin bombarea atmosferei la Ecuator unde, contribuţia principală o are forţa centrifugă. Cu toate că specificul fizic al masei de aer ar putea oferi deformări mai mari, intervin alte cauze care diminuează valorile oscilaţiilor şi anume, forţa de gravitaţie a Pământului şi presiunea puternică a vântului solar. • Mareele oceanice (ale hidrosferei) Fluxul şi refluxul oceanic este foarte dinamic, deoarece specificul fizic al apei cu mare mobilitate, răspunde la forţele de atracţie. Mareele Oceanului Planetar constau în ridicarea şi coborârea succesivă a apei de la suprafaţă cu valori care diferă în raport de atracţia celor două corpuri, Luna şi Soarele, de efectul lor conjugat, de timpul şi spaţiul în care se desfăşoară. În largul oceanului, mareele apar ca o mişcare ondulatorie cu amplitudine în general mică, pe când în vecinătatea ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie. În cazul ţărmurilor înalte se manifestă sub fromă de ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate, sau sub formă de înaintări ale valului de apă (flux) şi regresiuni (reflux), în cazul ţărmurilor joase. Fenomenul mareelor nu este uniform în timp datorită poziţiei Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul, când atracţia lor se însumează în fazele de conjuncţie şi opoziţie (sizigii-syzygia= unire în greceşte) sau se subsumează în fazele de primul şi al doilea pătrar (cuadratură). • În faza de conjuncţie (Lună nouă) când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi linie în poziţia Pământ-Lună-Soare, atracţia exercitată de Lună şi Soare este însumată. Mareea va fi maximă la meridianul locului. În partea opusă a Terrei, pe antemeridian, se va înregistra tot un flux maxim impus, însă, de forţa centrifugă care va acţiona mult mai intens deoarece forţa centripetă este diminuată de atracţia celor două corpuri cereşti (fig. 16). • În faza de opoziţie (Lună plină), cele trei corpuri cereşti vor fi tot pe aceeaşi linie, dar Pământul se va afla între Lună şi Soare. Cele două forţe vor acţiona pe aceeaşi direcţie (zonă) a Pământului realizând o însumare dar cea a Soarelui va fi mai redusă ca a Lunii (de 2,17 ori) datorită distanţei foarte mari faţă de Pământ în raport cu Luna. Însă amplitudinea fluxului va fi tot maximă iar la antemeridian va fi realizată de forţa centrifugă. • La primul şi al doilea pătrar, poziţia celor trei corpuri formează un unghi drept de 90o, Luna se află în cvadratură, forţele se descompun (subsumează) iar mareele au valoare minimă. În aceste faze, forţei lunare i se opun celelalte forţe, a Soarelui şi a Pământului. Deci în timp de 29 de zile cât durează mişcarea de revoluţie a Lunii în jurul Terrei, pentru acelaşi loc pe suprafaţa oceanelor se vor înregistra două momente de flux maxim la sizigii (în fazele de Lună Nouă şi Lună plină) numite maree de sizigii şi două momente în care mareele vor avea valori minime, respectiv, la pătrare numite maree de cvadratură. La complexitatea fenomenului mareelor contribuie şi mişcările Pământului, de revoluţie şi

rotaţie. În mişcarea de revoluţie când Pământul ajunge la periheliu şi acesta coincide cu fazele de Lună plină şi Lună nouă, atracţia va fi foarte mare determinând valori foarte ridicate fluxului; când afeliul Pământului se suprapune cu fazele de pătrar, atracţia va fi minimă şi fluxul va atinge valori foarte scăzute. • Mişcarea de rotaţie a Pământului de la vest la est face ca ridicarea nivelului apei oceanului la meridianul locului să se producă de la est la vest în mod succesiv. • În timp ce Pământul realizează o mişcare de rotaţie completă şi Luna se deplasează pe orbita ei; de aceea, o nouă situare a Lunii la meridianul locului se produce cu o întârziere de 50 minute (deci după 24h50’). De aici rezultă pentru acelaşi loc o amânare a producerii fluxului cu cca 50 minute de la o zi la alta. Deoarece Luna se roteşte în jurul Terrei peste zona intertropicală, amplitudinea maximă a nivelului ridicat, ca şi a celui coborât, se produce în regiunea ecuatorială micşorându-se treptat spre poli. Timpul de întârziere a mareelor este influenţat şi de factori locali, specifici în diferite locuri de pe ţărm. Ca urmare, fiecare loc va avea timpul său de întârziere, numit şi “interval lunar” sau “ora portului”. Această întârziere este foarte importantă pentru intrarea şi ieşirea navelor din port şi pentru multe alte activităţi costiere. De aceea, ora portului este calculată pentru fiecare loc în parte pe perioade lungi de timp. De asemenea, numărul şi mărimea mareelor este influenţată de configuraţia ţărmurilor şi a şelfului. În largul oceanelor creşterile medii sunt de 0,5-1,5m iar amplitudinile mareelor nu depăşesc 3m, pe când în zona ţărmurilor situaţiile sunt mai complexe. Cele mai mari amplitudini se realizează pe ţărmurile cu golfuri adânci, şelfuri extinse şi cu largi guri de vărsare ale fluviilor. De exemplu: Baya Fundy din estul Canadei amplitudinea mareelor ajunge la 19 m, în Strâmtoarea Magelan la 18 m, pe ţărmul Islandei la 16 m, Golful Arabiei, 13 m în Golful Mezeu din Marea Albă, 12 m. În zona gurilor de vărsare ale fluviilor apar alte aspecte: pe fluviile adânci şi largi, fluxul pătrunde activ, cu viteză mare iar pe fluviile puţin adânci în care şi viteza apei este ridicată, valul mareic este mai slab. Exemple de fluvii în care fluxul pătrunde pe distanţe diferite: peste 1000 Km pe Amazon, 120 Km pe Dvina de Nord, 85 Km pe Peciora. Înălţimea valului de flux este de 4-5 m pe Amazon, 3-5 m pe Sena etc. şi poartă diferite denumiri: pororoca pe Amazon, bora pe Tamisa, mascaret pe Sena. Consecinţe ale acţiunii mareelor: • Înaintarea şi retragerea apelor în zona ţărmurilor determină o anumită dinamică a proceselor de abraziune şi acumulare. • Propagarea valului de flux de la est la vest duce în timp la frânarea vitezei mişcării de rotaţie a Pământului şi prelungirea duratei zilei. • De maree se leagă desfăşurarea activităţilor portuare ceea ce impune cunoaşterea orelor de desfăşurare a fluxului şi refluxului. •

2.7.4. Planeta Marte
Este denumită şi “rubinul nopţilor senine”. Timp de milenii, Planeta Marte, plasată pe orbita a IV-a a sistemului Solar, a fost asociată cu zeul războiului din cauza culorii sale roşiatice – culoarea focului şi a războiului. Planeta Marte, s-a înscris în memoria oamenilor ca cea mai enigmatică stea rătăcitoare datorită mişcării sale dezordonate pe bolta cerească, uimindu-i pe observatori timp de secole care-i căutau legile

Noile programe de explorare a planetei preconizează chiar o “bază permanentă a omului” pe Marte. împiedicând-o să se unească spre a forma o planetă. face ca Pământul să se găsească. mai aproape de Marte la fiecare 780 zile când sunt şi condiţiile cele mai favorabile pentru observaţii. Asteroizii se mai numesc şi planete mici (microplanete) ce gravitează ca şi celelalte în jurul astrului central îndeplinind revoluţia între 3-7 ani iar mişcarea de rotaţie de la 2-9. Programul de lansare a sondelor a continuat până în 1971 care au adus mai multe informaţii: urme de activitate vulcanică intensă. Originea lor este explicată după mai multe ipoteze: ei ar reprezenta bucăţi din masa solară născute odată cu planetele. un derivat de la Jupiter. Observaţiile asupra lor continuă. Kepler) şi în special după inventarea telescopului. Numărul celor mai mari asteroizi este de 2250. Planeta are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.de mişcare. datorită particulelor fine de oxid de fier suspendate şi în atmosferă şi pe sol de unde şi denumirea de “planeta roşie”. Centura asteroizilor După constituţia lor planetele se împart în două grupuri: grupul sferelor mici cu suprafaţă solidă de tip terestru în care intră Mercur. Marte şi grupul sferelor uriaşe de gaz cu un miez de lichid şi solid în care intră Jupiter. Neptun numite şi planete joviene. Mărimea lor este foarte variabilă de la pietricele şi bolovani la uriaşi stâncoşi de aproape 1000 Km diametru.000 Km de Marte şi transmitea prin radio spre Pământ primele fotografii ale suprafeţei Planetei Roşii cum mai este denumită. Pământ. Uranus. Venus. Alte păreri explică geneza lor prin ciocnirea a două planete din care ar fi rezultat fragmente mai mari care la rândul lor. planetele gigantice au densităţi mult mai mici. Din interpretarea lor s-au observat o serie de cratere la fel ca şi pe Lună. iar cei de formă neregulată ar fi proveniţi din explozia unei presupuse planete – Phaeton. Uranus şi Neptun. Astfel. Fotografiile în culori au oferit însă un peisaj asemănător cu deşerturile de pietre sub un cer colorat portocaliu. Se mai presupune că asteroizii reprezintă o planetă care nu a fost lăsată să apară din cauza forţei de atracţie a lui Jupiter care a “hărţuit” a dezmembrat mereu aglomerarea de material din zonă. falii şi crăpături. Pluto nu a apărut de la început în orbita sa ca rezultat al condensării discului primordial de acreţie ci ar fi un asteroid aruncat probabil de forţa lui Jupiter pe o orbită foarte depărtată de Soare. erau numiţi astfel deoarece apăreau în telescop ca mici puncte luminoase asemănătoare stelelor şi nu ca discuri cum apăreau planetele. un corp inert fără viaţă. de N. Teoria geocentrică din trecut nu putea explica acest fenomen. Copernic şi a legii mişcării planetelor (J. Km). prin ciocniri succesive s-au sfărâmat în bucăţi mai mici. Navele spaţiale Viking au fost lansate în 1976 în scopul unor experimente asupra solului marţian pentru descoperirea urmelor de viaţă. Dezlegarea enigmei începe după lansarea teoriei heliocentrice.5). la o distanţă de 2. În sec. Cu cât asteroizii care formează o adevărată centură între orbitele planetelor Marte şi Jupiter (fig. Saturn. Planetele gigantice (exterioare): Jupiter. Marte este prea departe pentru a fi văzută clar. XVII şi XVIII astronomii s-au străduit să observe detalii ale suprafeţei marţiene cu ajutorul telescopului prin care se detaşau o suită de canale care ar fi reprezentat forme de relief naturale.6 mil. adică la periheliu şi afeliu. Saturn. În anul 1965 sonda spaţială Mariner IV a zburat la 10. Această mare variaţie a distanţei.8 unităţi astronomice de Soare (o unitate astronomică este egală cu distanţa medie Pământ – Soare = 149. De circa 10 ori mai mari decât Pământul şi de 100 de ori mai masive. . s-a stabilit că Marte are o orbită foarte alungită cu diferenţe mari între distanţele minimă şi maximă faţă de Soare. În restul timpului.5 ore.

în doar 10 ore (fig. Pentru mai mult de 200 de ani de atunci. compuşi ai sulfului. încărcată de nori fiind complexă: nori de apă. din care doar jumătatea de sus este accesibilă observaţiilor. densitatea fiind de 0. ocolindu-l complet în aproape 12 ani .5. densitatea mică (doar de 1. Astfel. 1429. Inelele planetei sunt formate din praf. era o nouă planetă care orbita în jurul Soarelui. Planeta însă posedă un minunat sistem de inele care o împodobeşte şi constituie a doua planetă uriaşă după Jupiter formată dintr-o sferă de hidrogen şi heliu având un diametru ecuatorial de 120. metan şi apă.600 Km iar cel polar mai mic cu 10. Planeta Saturn Constituie o planetă cunoscută încă din antichitate şi este situată faţă de Soare pe o orbită la distanţă aproape dublă în comparaţie cu Jupiter. muzicianul şi astronomul amator W.000 Km. Titan. nori de gheaţă. Are 4 sateliţi mai mari şi se ştiu puţine date despre sateliţii mai depărtaţi. pietricele şi bolovani uriaşi fixaţi în orbitele lor prin interacţii periodice ca ceilalţi sateliţi.500 Km.000 Km/h. fapt pentru care anticii au numit planeta de Saturn după numele “zeului bătrâneţii” care se mişcă încet. a rămas o lume total necunoscută. Phoebe.7.7. 2. Are o masă de trei ori mai mică decât a lui Jupiter.2. Mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui este de 30 de ani. un uriaş glob. planeta care a fost numită Uranus (după regele Titaniei din mitologia greacă). de numai 10 ore. 18).7. culorile sunt date de tot felul de compuşi chimici de mare complexitate pe bază de hidrogen. Prin miile de stele a observat un mic disc luminos deosebit. Printre cei mai mari sateliţi identificaţi încă din sec. Planeta Jupiter Planeta Jupiter este o sferă imensă de gaz şi lichid. Rhea. Galilei sunt: Io. Saturn este aşadar. Este cea mai rarefiată planetă. duc laolaltă la o pronunţată turtire la poli. XVII de G. (Mimas. Sondele spaţiale Voyager lansate în 1979 oferă imagini de o rară frumuseţe. 16 identificaţi până în prezent încât îi conferă aspectul unui minisistem solar. etc. ceţos şi galben. Şi ea radiază căldură ca şi Jupiter. Diametrul lui Jupiter este de 142.17). Diana. 2. Sondele spaţiale Voyager au oferit imagini ale planetei: un glob uriaş.33 ori mai mare decât a apei. heliu.300. Enceladus. pentru că nu se vedea cu ochiul liber ci doar prin telescop. care nu figura în cataloagele astronomice ale vremii. încât viteza liniară a unui punct de pe ecuatorul său are valoarea astronomică de 23. Dungile multicolore provin de la structurile de convecţie pe verticală ale atmosferei ordonate de-a lungul ecuatorului din cauza rotaţiei rapide.700 Km.4 miliarde de Km).6. amoniac îngheţat. vizibilă şi pe fotografiile luate prin telescop.).7 din cea a apei. brăzdat pe suprafaţa sa de dungi paralele cu ecuatorul în culori diferite împletindu-se cu nenumărate vârtejuri de nori (fig.7.4 milioane Km (1. Atmosfera saturniană. Europa. Rotaţia lui Jupiter în jurul axei sale este foarte rapidă. Herschel privea cerul înstelat printr-un uriaş telescop construit chiar de el pentru a descoperi stele duble. Atmosfera lui Jupiter groasă de peste 1000 Km. Planeta parcurge mişcarea . puternic turtit la cei doi poli din aceeaşi cauză a rotaţiei rapide în jurul axei. Planeta Uranus În anul 1781. masa sa uriaşă de 318 ori decât a Pământului şi perioada sa mică de rotaţie în jurul axe. dungat paralel cu ecuatorul. Posedă numeroşi sateliţi. cu un mic miez solid rotindu-se în jurul Soarelui la o distanţă de 778. Ganimede şi Callisto. amoniac îngheţat la -180°C.

Mişcarea de rotaţie se efectuează în aproximativ 17 ore. Neptun La fel ca Uranus şi Neptun era o planetă necunoscută în antichitate. Ceea ce se cunoaşte în prezent este că polul sud uranian este îndreptat direct spre Soare în timp ce sateliţii săi şi inelele se rotesc în plan ecuatorial. Se presupune că planeta are un nucleu . Atmosfera uraniană este formată în mare parte din hidrogen. Astfel de distanţă face ca temperatura planetei să fie foarte scăzută (-210°C). că axa de rotaţie a sa are o înclinare de 98° ceea ce determină ca polii N şi S ai planetei să se orienteze direct spre Soare. că o altă planetă vecină ar perturba mişcarea lui Uranus. metan şi amoniac ale căror molecule ar fi practic “sparte” de presiunea enormă dată de materia de deasupra. alternativ la intervale de 42 de ani pământeşti. dar astronomii au observat un lucru deosebit. adică verde-albăstruie. Cu ajutorul sondei spaţiale Voyager-2 lansată în 1986. Au mai fost detectate unele benzi slab luminate în atmosfera uraniană paralele cu ecuatorul.5 şi respectiv de 17 ori mai mari decât masa Pământului. de asemenea inelele uraniene au aspect diferit faţă de cele ale lui Jupiter şi Saturn în sensul că sunt lipsite de praf şi particule fine ci sunt alcătuite din bulgări întunecaţi cu diametrul de 1-1000 m care ar fi formaţi din rocă şi gheaţă. când discul planetei a trecut peste imaginea unei stele. la fel ca la Jupiter şi Saturn.8. planeta apare observatorilor ca având culoarea complementară. Prin metode telescopice au fost descoperiţi cinci sateliţi şi un sistem de inele întunecate care se rotesc în jurul planetei. de unde se presupune că atmosfera uraniană conţine din abundenţă acest gaz. Aceste inele au fost descoperite în 1977. Datele sondei au descoperit 15 sateliţi deci cu 10 mai mulţi faşă de ce observase telescopul. el se numeşte fenomen de ocultaţie. Culoarea verde-albăstruie a planetei este dată de culoarea caracteristică a metanului la temperaturi scăzute. primind de 400 de ori mai puţină lumină decât Pământul datorită distanţei mari de circa 3 miliarde Km faţă de acesta. de câteva mii de grade. adică de 3. În interior această topitură ar putea avea caracter metalic.600 Km. fenomen foarte rar întâlnit dar important pentru observaţii. Ea a fost descoperită spectaculos abia în 1846 după ce astronomia prin astronomul francez Le Verrier prevăzuse prin calcule teoretice.de revoluţie în jurul Soarelui în timp de 84 de ani pământeşti. Este slab iluminată de Soare. care a trecut la câteva zeci de mii de Km de planetă. Condiţiile de observare a planetei fiind mai dificile nu se ştiu prea multe date. Au mai fost descoperiţi 4 nori uriaşi de metan presupuşi a fi rezultat dintr-un sistem de furtuni violente. Poartă numele zeului mărilor (datorită culorii verde-albăstrui) – Neptun – şi se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de 4. Detectori speciali de radiaţii infraroşii au arătat că temperatura atmosferei atinge . compus din apă. S-a stabilit de către oamenii de ştiinţă că diametrul planetei este de 48.7.210°C. s-au putut înregistra fotografii color iar unele date au fost transmise prin radio spre Pământ şi urmează a fi minuţios interpretate. Se mai presupune că oceanul ar fi format din cometele topite pe care Uranus le-ar fi capturat în timp. Din cauză că metanul atmosferic absoarbe lumina roşie din spectrul luminii solare. Cu privire la structura şi compoziţia lui Uranus se presupune că atmosfera este mult mai mică în raport cu miezul său de rocă şi că ar fi asemănătoare cu Neptun iar masele lor sunt de 14. heliu şi metan.5 miliarde de Km. regiunile polare absorb mai multă energie solară în cursul unui an uranian decât o fac zonele de la ecuator. Specialiştii în climă planetară presupun că sub atmosfera ei s-ar afla un ocean adânc foarte fierbinte. fiind compuse din metan verdealbăstrui care se rotesc în jurul planetei pe traiectorii paralele cu ecuatorul şi se consideră că s-au format datorită rotaţiei planetei. Din această cauză.7 ori mai mare decât al Pământului iar masa depăşeşte de 17 ori pe cea a Terrei. Astronomul Galle a identificat-o pe cer într-o poziţie foarte apropiată de cea prezisă. 2.

). Pe măsură ce cunoaşterea spaţiului geografic s-a extins. Abia mai târziu Thales din Milet (625-547 î..solid (7000 km) alcătuit din silicaţi de Fe care este înconjurat de un ănveliş lichid (circa 10 000 km). alcătuit din metan. Eratostene din Cirena în anul 240 î. Efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în aproape 248 de ani la o distanţă medie de 5. în mijlocul căruia se situa Grecia şi Marea Mediterană. hidrogen etc. Are o orbită neobişnuită. au evoluat şi o serie de discipline ştiinţifice: astronomia. .) este acela care lansează pentru prima dată ideea sfericităţii Pământului. – 2000C.1. 2. COMPONENT AL SISTEMULUI SOLAR 3. Hr. CAP. iar masa reprezintă 1/6 din masa Lunii. III. A fost foarte greu de observat la telescop. discul era susţinut de nişte stâlpi uriaşi şi acoperit de bolta cerească.efectele forţei gravitaţionale şi centrifuge.zonalitatea termică şi climatică. Meridiane şi paralele. ajungând chiar să determine latitudinea prin măsurarea înălţimii Soarelui deasupra orizontului.7.. Este o planetă foarte rece pe care radiaţia solară este de 1600 ori mai slabă decât pe Pământ.900 miliarde de Km. dintre care Triton cu diametrul de 2700 km este cel mai însemnat. Diametrul planetei este de aproximativ 3000 km. matematica.reprezentarea cartografică a suprafeţei Pământului. înclinată cu peste 17° faţă de planul eclipticii şi este atât de alungită încât intersectează orbita lui Neptun. Coordonate geografice Cunoaşterea formei şi dimensiunilor Pământului este necesară pentru cunoaşterea unor fenomene geografice cum sunt: . În anul 1978 s-a descoperit că Pluto are un satelit care a primit numele de Charon. Forma Pământului Problema formei Pământului a preocupat omenirea încă din cele mai vechi timpuri dar nu a fost rezolvată decât după îndelungate studii. etc. Hr. . ea apare ca un mic punct de culoare gălbuie. ale cărei petale reprezentau părţile lumii cunoscute (de la forma de petală a Indiei). amoniac. ca de exemplu: indienii îl asemănau cu o floare de Lotus. cercetări şi măsurători.9. numele planetei vine din mitologia greacă de la Zeul Infernului – Pluton (sau Pluto). vechii greci (prin Homer) îl considerau ca un disc sau taler înconjurat de fluviul okeanos. Pluto Pluto este planeta cea mai mică şi cu forţa de gravitaţie cea mai redusă. fiind singurul caz în Sistemul solar în care o planetă intersectează orbita alteia. . care au contribuit la cunoaşterea formei şi dimensiunii Pământului.PLANETA VIE. Forma şi dimensiunile Pământului. aplicând principiul geometric al determinării circumferinţei unui cerc. Temperatura atmosferică este de cca. a reuşit să determine dimensiunile Globului. prin găsirea unui unghi la centru şi . filozofia. fizica. În antichitate erau concepţii naive cu privire la forma Pământului. Neptun are un inel descoperit în 1984 şi opt sateliţi. Hr. PĂMÂNTUL . Pentru a păstra tradiţia. Ideea sa a fost împărtăşită ulterior de Pitagora (570496 î.condiţiile unghiurilor de incidenţă ale razelor solare.

indiferent de profilul terestru proiectat pe Lună. Odată cu începutul Renaşterii (sec. 1522. doar o parte a expediţionarilor (18 la număr) şi cu o singură corabie reuşesc să ajungă în Oceanul Indian şi de aici. Deoarece în timpul acestor eclipse. concepţiile lui Ptolemeu referitoare la forma Pământului sunt reluate şi popularizate de “Şcoala din Nürnberg” formată de Martin Behaim (1492). Măsurând această distanţă în stadii s-au obţinut 5000 de stadii şi înmulţite cu 50. XIV). Şi în prezent se poate observa acest fenomen. Observarea Stelei Polare cunoaşte poziţii variate pe bolta cerească în funcţie de locul de unde este privită: din emisfera sudică ea nu este vizibilă. Aristotel aduce prima dovadă concretă asupra formei Pământului. Pământul. de cca 40. Pământul este sferic. s-a intrat în Pacific (nume dat oceanului de această expediţie sub conducerea lui Magelan) şi apoi s-a ajuns în zona insulară dintre Asia şi Australia. Se poate demonstra şi geometric fenomenul. pe Nil (Assuanul de astăzi). În concluzie deplasarea observatorului se face pe meridianul unei sfere iar ridicarea Stelei Polare pe bolta cerească este de fapt aparentă. apare întâi vârful catargului şi apoi corpul navei. 1519 s-a plecat din portul spaniol San Lucar către vest traversându-se Atlanticul. ea apare chiar deasupra capului observatorului. La 20 sept. Steaua Polară “se ridică” pe bolta cerească cu un arc de cerc de 1° la fiecare 111 Km parcurşi (cei 111 Km = lungimea unui arc de 1° de meridian). steaua se ridică continuu pe boltă până ce la Polul Nord. el a observat că la Syene. umbrele circulare sunt toate la fel şi deci. în timpul solstiţiului de vară (21 iunie). în apropiere de Tropicul Racului.măsurarea arcului său corespunzător (fig. În totdeauna. oraş situat pe acelaşi meridian.250 Km. Din aceste concepţii asupra sfericităţii Pământului s-a născut ideea de a se căuta drumul spre Indii plecând şi spre apus pentru a se ajunge numai pe mare. După o serie de incidente dramatice cu băştinaşii insulari. (o stadie având 185 m). prin sudul Americii de Sud. Hr. Văzută de pe Pământ. Pe când era bibliotecar în Alexandria (Egipt). poziţia navelor în diferite locuri pe ocean este determinată prin vizarea unghiurilor . Este un rezultat apropiat de cel real. Mai târziu cu un an. Soarele se afla atunci la zenitul locului iar razele lui formau un unghi drept cu suprafaţa Pământului la latitudinea respectivă. Cu alte cuvinte. ajung în acelaşi port la 6 sept. Magelan (1480-1521) este cel care demonstrează practic sfericitatea Pământului prin realizarea ocolului Globului în expediţia organizată de el (cu 5 corăbii şi un echipaj de 165 oameni). sau cu 7°12’ faţă de verticala locului. prin sudul Africii. Luna ne apare ca un disc aparent plan. evitându-se uscatul. 19). găsind explicarea eclipselor de Lună prin proiecţia umbrei Pământului pe suprafaţa Lunii atunci. F. dispare la orizont mai întâi corpul său şi apoi catargul. perpendicular pe fundul unei fântâni verticale adânci. venind dinspre est. atunci când pleacă din port în largul mării. Soarele Pământul şi Luna. Columb şi a altor conchistadori. Rezultă că arcul de cerc dintre Syene şi Alexandria este de 7°12’ sau 1/50 dintr-un cerc. la sosirea din larg a navei situaţia este inversă. care construieşte un glob terestru. se găsesc în linie dreaptă iar poziţia Pământului este între Soare şi Lună. că singurul corp care lasă totdeauna o umbră circulară pe o suprafaţă plană este sfera. Eratostene a observat că la Alexandria. când cele trei corpuri cereşti. rezultă circumferinţa Pământului de 250. Explicaţia este dată de faptul că suprafaţa mării este curbă şi ea ascunde treptat corpul navei.000 Km. razele Soarelui cădeau la amiază la acelaşi solstiţiu de vară în mod oblic.000 stadii sau 46. sub un unghi de 1/50 dintr-o circumferinţă (cerc). Această mică greşeală a dus la o mare descoperire a unor noi pământuri spre vest aparţinând altei lumi – America – prin călătoriile lui Cr. Dovezi despre forma sferică a Pământului Ptolemeu (90-168 d. de la Ecuator apare la orizont în direcţia nord iar dinspre emisfera nordică.) prin observaţiile făcute asupra unei corăbii care. se poate trage concluzia că. razele Soarelui cad la amiază. Rezultă că în drumul nostru spre nord. rareori arată aceeaşi faţă către Lună. însă la nord de Syene. în Oceanul Atlantic.

476 Km turtirea = 1/297.009. 20). Elipsoidul de rotaţie În 1687. Hayford în 1909. Bassel în 1841.circumferinţa Tropicului = 36 778 Km circumferinţa cercului polar = 15. Dovada cea mai certă a fost oferită de studiul fotografiilor luate din rachete sau din sateliţi artificiali ai Pământului cum au fost sateliţii meteorologici din seria “Tiros” la altitudini foarte mari. prin zborul spre Lună efectuat de echipajul american la 21 iulie 1969 cu naveta spaţială “Apollo”.912 Km (recent 6356. care este egală cu distanţa (raza) faţă de centrul Pământului şi cu masa corpului cântărit sau atras. semiaxa mică (b) şi turtirea (T) = 1/297. axa polară = 12714 Km diametrul ecuatorului =12757 Km diferenţa = 43 Km Raportul dintre diferenţa de 43 Km şi diametrul ecuatorului este turtirea la poli.5 m lungimea arcului de 1° meridian la Ecuator = 110.160 Km) raza polară = 6356. care sunt: semiaxa mare (a). s-au făcut fotografii atât asupra acesteia cât şi asupra Pământului care este redat ca un corp sferic în toate imaginile care redau în prezent planeta noastră. apare şi o forţă centrifugă în contrabalans cu gravitaţia internă. fizicianul englez Isaac Newton (1643-1727) descoperă legea atracţiei universale. arată aceleaşi valori constante. Greutatea reprezintă însă forţa de atracţie gravitaţională. Variaţiile gravitaţiei şi deci ale greutăţii aceluiaşi corp se constată în cadrul masei continentale unde scoarţa este mai groasă şi constituţia de roci variată atrăgând după sine valori mai mari şi implicit.faţă de anumite stele. pornind tocmai de la ideea sfericităţii Pământului. rezultă că este şi o rază relativ constantă. Măsurarea greutăţii unui corp în oricare punct de pe Glob. Conform acestui elipsoid se pot reţine următoarele dimensiuni ale Pământului: raza ecuatorială = 6378. schimbări privind forma de amănunt a sferei Pământului.500 m lungimea arcului de 1° spre pol = 11. Datorită mişcării de rotaţie a planetei în jurul axei sale.996 Km lungimea elipsei meridianului = 40. Crasovski în 1942 şi Astrogeodezic realizat de Fischer în 1960. În cifre absolute s-au putut determina elementele sferoidului. De aici rezultă: circumferinţa ecuatorială = 40 006. deci forma Pământului este o sferă. a fost elipsoidul lui Hayford numit de atunci şi elipsoid internaţional. sfera se va bomba la Ecuator şi se va turti spre Poli (fig.152 (recent 40. la nivelul oceanului. Dacă gravitaţia se manifestă aproximativ egal asupra întregii suprafeţe terestre. Primul elipsoid admis de Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică de la Madrid în 1924. din care rezultă că orizontul este o linie curbă. Ca urmare.594 Km (recent 40 075. Apoi.778 Km) diferenţa între cele două raze (a – b)= 21.300 m .006 Km) lungimea medie a arcului meridian de 1° = 111. Clarke 1880. prin care se arată că şi Pământul fiind o planetă se supune acestei legi.008.161 Km) . Determinări de amănunt asupra formei Pământului 1.136. forţa centrifugă este mai mare la Ecuator şi din ce în ce mai mică spre poli unde se reduce la zero.388 Km (recent 6378. Această formă se numeşte sferoid sau elipsoid de rotaţie. Greutatea rămânând constantă în orice punct de pe Glob. Au fost mai mulţi autori care în urma calculelor făcute au stabilit elipsoizi de referinţă cum sunt: Everest în 1830.

de asemenea. scoarţa Pământului nu este omogenă ca să rezulte un elipsoid de rotaţie propriu zis. Km3) Suprafaţa Terrei = 510. De aceea. devierea liniei geoidale faţă de cea a elipsoidului de rotaţie are o abatere de ± 100 m dar cu un volum identic. nivelului mediu al Oceanului Planetar. suprafaţa geoidului. 21). Această formă a fost numită geoid sau formă de tip Pământ (dată de Listing 1870). În realitate. Sub aspect geometric. Pe continente.320 x 106 (sau 1083 md. Geoidul se deosebeşte prea puţin de sferoid. Teoretic. Forma de geoid Deşi elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai bună a formei Pământului decât sfera. Straturile de roci au densităţi diferite. planeta neavând un corp regulat. se simte încă nevoia unei precizii şi mai mari.Volumul Terrei = 1.515 g/cm3 (recent 5. aşa cum prevăzuse chiar Newton) şi este mai turtit la Polul Sud (cam cu 23 m sub elipsoidul de rotaţie) şi uşor mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17 m deasupra elipsoidului de rotaţie). fiecare porţiune de teritoriu se va comporta diferit faţă de forţa gravitaţională conform masei sale dar şi distanţei faţă de centrul Pământului. Pe oceane suprafaţa geoidului are. la exterior apar forme de relief inegale compuse şi ele din roci diferite. El coincide cu orizontul aparent numai pe mare şi uneori în câmpie. Km2) Greutatea Terrei = 5. Cu cât punctul de perspectivă (cel de unde se observă). În urma acestor observaţii s-a constatat că Pământul este mai bombat la nivelul zonei tropicale australe (aici fiind mai apropiat de suprafaţa sferei. Pământul ar apărea cu o uşoară formă de pară (sau ovoid asimetric) Orizontul aparent şi orizontul local geografic Datorită sfericităţii Pământului. fie lărgeşte orizontul vizibil în mod neregulat adică într-o direcţie îl lărgeşte. Relieful. Geoidul pară Geoidul pară (terroidul. se numeşte orizont aparent sau vizibil. aflat în repaus perfect (suprafaţă la nivelul perfect zero). prin fragmentarea sa. De exemplu de pe fundul unei văi orizontul vizibil se . Această linie de întrepătrundere a cerului cu pământul unde sfârşeşte tot aparent suprafaţa vizibilă. va fi situat mai sus în raport cu suprafaţa. t) Densitatea medie = 5. respectiv forma Pământului. unde bolta cerească pare că se uneşte cu uscatul. 2. uşoare ondulări cauzate de relieful submarin.101 x 103 Km2 (510 mil. în alta îl reduce şi astfel. Constituie o suprafaţă calculată a câmpului gravimetric şi corespunde în mare parte. conturul devine un perimetru neregulat şi un cerc. Orizontul geografic sau suprafaţa efectiv vizibilă. Cercetările moderne în geodezie se ocupă şi cu determinarea suprafeţei geoidului deoarece direcţia descendentă a atracţiei gravitaţionale depinde de forma suprafeţei geoidului care trebuie bine cunoscut. cu care acestea sunt tangente. Polul Sud este mai aproape de centrul Pământului cu cca 40 m faţă de Polul Nord (fig. cu roci mai dense ca apa este cu circa 100-200 m mai ridicată. Cu ajutorul acestor date sa calculat în 1960 (de către Fischer) şi elipsoidul de referinţă “astrogeodezic”. suprafaţa observabilă se circumscrie unui cerc. 3. 22).978 x 1024 t (6000 md .083. apar continente şi oceane. nu poate fi definită geometric sau matematic. este dependent de relief. fie limitează. acest orizont este linia de contact a conului format de razele vizuale pornite din ochiul nostru cu suprafaţa Pământului. Dacă s-ar exagera scara diferenţelor dintre elipsoid şi terroidul real şi se menţine reală scara generală a elipsoidului. suprafaţa reală ce rezultă.527 g/cm3) în comparaţie cu apa = 1 g/cm3. telluroidul sau ovoidul asimetric) este forma dedusă recent din folosirea datelor obţinute cu ajutorul sateliţilor artificiali împreună cu cele geodezice. prezentând ondulări în funcţie de repartiţia maselor de roci mai grele sau mai uşoare (fig. când privim în jurul nostru. cu atât orizontul se va lărgi până la o limită maximă ce se apropie de circumferinţa maximă a geoidului. Astfel. suprafaţa geoidului în fiecare punct al Pământului trebuie să fie perpendiculară pe direcţia forţei gravitaţionale.

cel ce priveşte în jurul său ar avea o distanţă de vizibilitate extrem de mare. . de fapt. formează un sistem imaginar de coordonate geografice sau reţeaua geografică. Dacă privim însă de pe un vârf de munte. ape. Vizibilitatea dincolo de punctele de tangenţă dispare iar suprafaţa terestră coboară curbat sub raza vizuală. orizontul geografic cuprinde totalitatea elementelor de mediu incluse în orizontul real. lungimea paralelelor este din ce în ce mai mică. Sunt orientate est-vest. Fiind prima linie care subdivide Pământul prin partea sa centrală s-a notat cu “0” şi este numită paralela de “0°”. meridianele şi paralelele sunt cercuri mari şi mici trasate într-un anume mod pe sferă. care este şi meridianul de 0°. Prin cei doi poli se duc o serie de cercuri mari numite meridiane. Ecuatorul. meridianele se numerotează către est sau către vest faţă de meridianul Greenwich. nişte puncte.reduce la versanţi şi se alungeşte în susul şi în direcţia din avale a văii. Pe măsura îndepărtării de Ecuator şi a apropierii de poli. Ordonarea acestora porneşte de la cele două puncte fixe care sunt impuse de mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale – Polul Nord şi Polul Sud. de la 0° la 180°. meridianele au lungimi egale. Polii geografici. în raport de meridianul 0° spre est (dreapta) până la 180° va fi emisfera estică iar spre vest. Paralelele sunt cercuri imaginare trasate paralel cu Ecuatorul spre nord şi spre sud. iar meridianul de 180° este opus meridianului Greenwich. emisfera vestică. Polul Nord şi Polul Sud reprezintă punctele imaginare prin care axa Pământului străpunge suprafaţa terestră. polii fiind. el împarte sfera planetară în două emisfere egale: emisfera nordică (boreală) şi cea sudică (australă). Ecuatorul este un cerc imaginar situat la jumătatea distanţei dintre cei doi poli. Acest ansamblu de cercuri ordonat şi numerotat începând de la către un cerc de bază notat cu 0° (meridianul de 0° sau Greenwich şi Ecuatorul). Perpendicular pe meridiane s-a imaginat o altă serie de cercuri numite paralele care sunt cercuri mici cu excepţia Ecuatorului care este cel mai mare cerc trasat pe sferă datorită poziţiei sale la distanţă egală faţă de poli prin zona centrală bombată a Pământului. axa Pământului. paralelele. se apropie. Paralela de 0° (Ecuatorul) măsoară 40076 Km. razele vizuale ce pornesc din ochiul nostru trec tangent faţă de această curbură. Longitudinea şi latitudinea Constituie coordonate geografice cu ajutorul cărora se localizează orice punct de pe Glob. meridianele. pe când paralela de 90° (Polul Nord şi Polul Sud) au “0” m lungime. În jurul ei se efectuează rotaţia planetei şi prezintă o înclinaţie faţă de verticala locului către est cu 23° 30’. iar în părţile opuse de câmpie. trecând prin centrul său.). Meridianele sunt semicercuri care unesc cei doi poli. Pentru a ne orienta pe Glob şi a stabili poziţia unui punct pe planetă trebuie ştiute reperele de bază: polii geografici ai Pământului. orizontul se îndepărtează. Spre deosebire de paralele. Dacă prin orizont aparent înţelegem numai conturul extrem vizibil (“contactul” cer-pământ). etc. Numerotarea lor se face începând cu meridianul care trece prin Greenwich ( un cartier al Londrei unde se află Observatorul Regal de Astronomie). deoarece meridianele de mai sus formează un cerc meridian care împarte Pământul în două jumătăţi. vizibil (relief. Astfel. Curbura Pământului reduce suprafaţa orizontului local. Suprafaţa planetei fiind curbă. Dacă suprafaţa Terrei ar fi orizontală şi nu curbată. Ele se trasează începând de la Ecuator până la cei doi poli de unde se face şi numărătoarea de la “0°” (Ecuatorul) până la 90 la Polul Nord şi 90° la Polul Sud. după care se îndepărtează către atmosferă. În concluzie. privind dintr-o câmpie spre munte. orizontul se lărgeşte mult. Axa reprezintă linia imaginară care străbate Pământul de la nord la sud.

scăzând treptat cu latitudinea până la poli unde este nulă sau “0” m/s. la nivel de proporţii mari cum sunt: mişcarea alături de Soare în deplasarea acestuia către apex. mişcarea de revoluţie (translaţie) în jurul Soarelui. sub cupola Pantheonului din Paris. Mişcarea de rotaţie a Pământului a fost dovedită prin observaţii şi experienţe cum sunt: mişcarea de rotaţie a celorlalte planete din sistemul solar. adică mişcarea de revoluţie (translaţie) pe o orbită în jurul centrului galactic efectuată de Soare.Mişcarea de rotaţie a Pământului Este mişcarea pe care o realizează Pământul în jurul axei polilor de la vest la est în timp de 23 ore 56 minute 4. ele măsoară lungimi de arce de paralele şi meridiane şi sunt exprimate în grade. Există totuşi o mică diferenţă datorită turtirii Pământului la cei doi poli. Leon Foucault. 25). corpurile în cădere de la o înălţime suferă o deviere faţă de aceasta (sau verticala locului). ni se pare că stâlpii şi alte obiecte statice de-a lungul căii ferate aleargă şi trenul stă pe loc. Longitudinea este distanţa spre est sau vest faţă de meridianul 0° (Greenwich) măsurată pe direcţia celui mai scurt arc până la un punct dat. minute şi secunde. Pământul ca planetă nu poate face excepţie de la aceasta. Ea poate oscila între 0° şi 180° est sau vest. Lungimea reală în Km sau în “m” (şi nu în grade). La Ecuator un grad de longitudine este egal cu 111 Km (40. experienţa lui Foucault. Mişcările proprii Pământului : mişcarea de rotaţie în jurul axei sale. 3. utilizând paralela locului acelui punct (fig. iar la poli este de “0” Km. 24). Soarele) în jurul altuia mai mic (Pământul). pe paralela de 45° măsoară 79 Km.2. Mişcările Pământului Planeta Pământ efectuează simultan mai multe mişcări. Viteza de deplasare a diferitelor puncte situate pe acelaşi meridian este diferită în timpul rotaţiei: de 465 m/s la ecuator. la 65° numai 47 Km. un cablu lung de 67 m de care era legată . mişcarea aparentă a Soarelui şi a întregii bolţi cereşti care este o simplă iluzie optică aşa cum ni se întâmplă privind dintr-un tren în plină viteză. pe o orbită uşor eliptică.Cu ajutorul lor se calculează longitudinea şi latitudinea sau măsurarea distanţelor unui punct de pe suprafaţa terestră şi stabilirea poziţiei geografice.2. fiind longitudine estică sau vestică.076 Km : 360°). ea este nordică sau sudică şi poate varia între 0° şi 90° N şi 0° şi 90° S. numit apex solar din constelaţia Hercule. Însăşi legea gravitaţiei universale nu admite posibilitatea rotirii unui corp mai mare (în cazul nostru. antrenând întregul său sistem planetar către un punct fix. 23). Deoarece suprafaţa terestră este curbată. antrenarea Pământului în mişcarea de revoluţie în spaţiul cosmic de către grupul de galaxii din care face parte şi Calea Lactee către un supra-roi de galaxii (cu un diametru de 6 milioane ani lumină). deoarece meridianele sunt egale între ele. Ca lungime reală 1° de latitudine este aproape constant pe tot Globul. pentru a pune în evidenţă rotaţia planetei a instalat în 1851. scăzând de la Ecuator la poli datorită bombării Pământului. a unui grad de longitudine variază de la un loc la altul. 3. mişcarea de rotaţie a întregii galaxii în jurul propriului ei ax central. fiind toate cercuri mari. Latitudinea este distanţa de la Ecuator spre nord sau sud în grade pe un arc de meridian (meridianul locului acelui punct dat) (fig.1. fizician francez. unele majore.09 secunde (fig.

Mişcarea de rotaţie impune ritmul vieţii pe Pământ influenţând modul de desfăşurare a tuturor proceselor şi fenomenelor ce au loc în cuprinsul învelişului geografic. adică spre vest. diurne şi scăderi nocturne). datorită rotaţiei. inclusiv a forţei centrifuge formate. ciclul biotic etc. Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui. La Ecuator. însemna că acea clădire se rotea treptat de la vest la est. Acceleraţia gravitaţională este mai scăzută la ecuator şi creşte spre poli (ceea ce influenţează diferenţa de greutate a corpurilor). În acest caz. Ca urmare a mişcării de rotaţie. corpul (obiectul) rămânând în urmă faţă de meridianul punctului de plecare. în emisfera sudică (abatere spre stânga). Viteza de rotaţie. d) Apariţia forţei de inerţie Coriolis care acţionează asupra obiectelor în mişcare de pe suprafaţa terestră determinându-le o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică (fig. tind să-şi păstreze viteza liniară iniţială. Mai în detaliu: dacă un corp în emisfera nordică se deplasează de la nord la sud. fenomen foarte important reflectându-se în procesele climatice. unde circumferinţa este de circa 40. adică dintr-o latitudine cu viteză mai mare a mişcării de rotaţie spre o latitudine cu viteză mai mică. 25). este diferită în latitudine şi se calculează împărţind lungimea paralelei geografice de la latitudinea respectivă la valoarea de 24 (perioada medie de rotaţie). respectiv. dirijează circulaţia maselor de aer între centrii de maximă şi minimă presiune. iar la poli devine “0” m/s sau nulă. Dacă mişcarea unui corp se efectuează de la sud la nord. Întrucât pendulul nu-şi schimba planul de oscilaţie. în dinamica proceselor de alterare. deci se va produce o deviere a corpului spre dreapta. 26). mai concret. dirijează direcţia de deplasare a principalilor curenţi oceanici. acel corp o va lua înaintea meridianului . c) Succesiunea zilelor şi a nopţilor. viteza unui obiect de pe suprafaţa planetară este de cca 1700 Km/h (465 m/s). Ea apare datorită diferenţei de viteză cu care se deplasează diferitele obiecte la ecuator (unde viteza este mai mare) şi scade treptat spre poli unde viteza mişcării de rotaţie este nulă. biologice şi ale activităţii omeneşti. obiectele situate la poli sunt mai apropiate de centrul Pământului (deci mai grele). decât cele de la ecuator. b) Turtirea Pământului la poli şi bombarea la ecuator. ceea ce influenţează regimul temperaturii aerului la nivelul solului. are loc o alternare a insolaţiei diurne cu iradiaţia nocturnă. şi asupra turtirii învelişului extern gazos – atmosfera. În schimb. definită ca viteza cu care un punct de pe suprafaţa terestră se deplasează pe o orbită circulară în virtutea mişcării de rotaţie a planetei. în lungul paralelei de 60° scade la 850 Km/h (sau 236 m/s). Aceasta determină forma generală a Pământului de elipsoid de rotaţie care se repercutează nu numai asupra învelişurilor concentrice din interiorul planetei ci. atrag după sine alte consecinţe: inegalitatea lungimii arcelor de 1° ale meridianelor. Turtirea la poli şi bombarea la ecuator. La partea inferioară a bilei a fost fixat un ac prin care.000 Km.o bilă metalică în greutate de 28 Kg. datorită inerţiei. a succesiunii zilelor şi nopţilor (fig. a Lunii şi a stelelor pe boltă. Din această cauză valoarea forţei Coriolis determină : tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre malul drept în emisfera nordică şi spre cel stâng în emisfera sudică. la poli atracţia gravitaţională este maximă iar forţa centrifugă este nulă. Consecinţele mişcării de rotaţie a) Apariţia forţei centrifuge a cărei valoare maximă este la ecuator şi scade spre polii geografici. înseamnă că pleacă dintr-o latitudine unde viteza mişcării rotaţionale lineare este mai mică şi ajunge într-o latitudine cu viteză mai mare. apei (creşteri. Foucault a observat că dârele lăsate pe nisip. la fiecare oscilaţie se trasa o uşoară urmă pe stratul de nisip aşezat pe podea. ale presiunii atmosferice. dezagregare. alizeele bat din direcţie nord-estică în emisfera nordică (abatere spre dreapta) şi din direcţie sud-estică. se deplasau în timp spre dreapta.

care corespunde unei durate medii a rotaţiei complete a planetei în raport cu Soarele. se constată că meridianul de 180° este al 12-lea. Se poate calcula astfel. Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian dat. Dacă urmărim pe o hartă a lumii. de la vest spre est. Însă durata acesteia este inegală pe parcursul unui an. cu 12 ore în avans. adică spre est.rotaţia completă la timpul de 24 de ore în care s-a efectuat. s-a convenit că suprafaţa de teritoriu cuprinsă între meridiane distanţate într-un fus orar de 15° să aibă aceeaşi oră numită oră oficială stabilindu-se unificarea orei pe Glob. fiind mai mare spre periheliu (în jurul datei de 3 ianuarie) şi mai redusă spre afeliu (4 iulie). adică o zi completă. În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii. a fost adoptată ziua solară mijlocie. concomitent. Timpul este considerat în avans pentru punctele situate la est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele din vestul acestui meridian. de 24 de ore. care este mai lungă decât cea siderală cu 4 minute. aşadar. Acest interval de timp în care se face o rotire de 360° a Terrei în raport cu o stea fixă. 27). Europa se extinde pe trei fuse orare: fusul “0” sau al Europei de Vest. ajunge din nou în aceeaşi poziţie după 24 de ore. în anul 1925 s-a trecut la folosirea zilei civile care începe la miezul nopţii. cu fiecare fus orar se adaugă câte o oră iar spre vest se scade câte o oră. Diferenţa între două fuse orare este de o oră. se numeşte zi siderală. spre est. din 1884. deoarece întreaga activitate omenească se desfăşoară în ritmul determinat de mişcarea aparentă a Soarelui.punctului de plecare şi devierea se va produce tot spre dreapta. fiind cu 12 ore în întârziere. în funcţie de latitudine. implicit. pe care s-au trasat meridianele de 15° (marcând fusele orare) şi am număra aceste meridiane spre est începând de la Greenwich. deoarece viteza de deplasare a Pământului pe orbită diferă. În fiecare fus orar există o singură oră corespunzătoare meridianului său central. sub cel mai mare unghi posibil. se constată că meridianul de 180° este din nou al 12-lea. orice punct de pe suprafaţa Globului realizează o rotaţie completă în 24 de ore descriind un cerc de 360°. Pentru a elimina acest inconvenient. ea fiind de 24 de ore. De aici rezultă că fiecare punct de pe Glob are o oră proprie. Acest moment coincide cu trecerea sa pe la meridianul locului când va fi ora 1200 sau “miezul zilei”. . fusul 1 al Europei Centrale. Se ia în calcul timpul de oră parcurs de trecerea aparentă a Soarelui pe cele 15° de meridian care apar sub formă de fâşii longitudinale numite şi fuse orare (fig. numit şi meridianul miezului nopţii. împărţind pe 360° . De aceea. reprezintă ziua solară reală sau adevărată. Pe plan internaţional. când razele sale cad. fusul 2 al Europei de Est în care intră şi teritoriul ţării noastre. Ziua siderală nu este practică pentru viaţa cotidiană. dar acum. Aşadar. Ziua solară mijlocie începe propriu-zis odată cu trecere Soarelui deasupra meridianului locului. Explicaţia este dată de diferenţa de timp între 12 ore avans şi 12 ore întârziere. pe antemeridian din emisfera opusă sau emisfera de noapte se înregistrează “miezul nopţii”. Orice punct de pe suprafaţa Pământului care trece prin dreptul Soarelui. De aceea s-a ajuns la stabilirea zilei solare. se efectuează în 23 h 56’ 4’’. timpul acestui meridian fiind. sau pe Glob. că orice punct parcurge într-o oră 15° de meridian. Soarele se situează doar o singură dată în punctul maxim pe boltă. la Conferinţa de la Washington. numită ora locului dar care nu se utilizează în practică deoarece s-ar crea neajunsuri în activitatea umană. cel de 180° corespunde cu miezul nopţii. care este meridianul Greenwich sau meridianul de “0°”. e) Mişcarea de rotaţie a Pământului determină unitatea de măsură a timpului. Suprafaţa Globului este împărţită în 24 de fuse orare numerotate de la un meridian de origine spre est. Rotirea pământului în jurul axei polare. care determină existenţa pe perioada de lumină a două date calendaristice. Numărând în mod similar spre vest de la meridianul de Greenwich.

4. 28). Pământul descrie în jurul Soarelui un drum numit orbită în formă de elipsă numită şi ecliptică sau o orbită uşor eliptică. Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Mai târziu. Enumeraţi dovezile mişcării de rotaţie a Terrei. pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji. meridianul de 180° a fost ales ca linie internaţională de schimbare a datei (la aceeaşi Conferinţă internaţională.79 Km/s. De reţinut că statele cu extindere teritorială mare în longitudine. în America este încă duminică. Pentru folosirea eficientă a intervalului de lumină s-a trecut la avansarea ceasului cu o oră în raport cu cea normală. având o viteză medie de deplasare pe orbită de 29. Nicolaus Copernicus (1473-1543) a demonstrat valabilitatea ipotezei heliocentrice. Sydnei. şi extremităţii siberiene (Peninsula Ciukotsk). Pământul mai execută şi o mişcare în jurul Soarelui. menţionaţi ce ore vor avea oraşele de mai sus? 3. Terra se află în centrul Universului. să menţină aceeaşi zi calendaristică. de 1500 de ani. atât spre est cât şi spre vest. F. Ce diferenţe de ore se află între Bucureşti şi următoarele oraşe: Moscove. fiind rezultatul mişcării Pământului pe orbita sa în jurul Soarelui. New York. În antichitate s-a imaginat ipoteza geocentrică potrivit căreia. numită mişcare de revoluţie sau de translaţie. prin care a arătat că mişcările aştrilor pe bolta cerească sunt aparente. Londra. de 66°33’. conform legilor lui Kepler.A. ca de exemplu. Care sunt consecinţele mişcării de rotaţie a Pământului? Explicaţi-le. în mişcarea sa de revoluţie nu parcurge spaţii egale în timpuri egale. Perth. iar Soarele se află într-unul din focarele ei. În toate celelalte momente. Paris. Definiţi mişcarea de rotaţie a Pământului . dacă în Asia şi Europa este ziua de luni. Pe tot parcursul revoluţiei sale.2.). Întrebări şi exerciţii: 1. Ulterior teoria sa a fost definitiv demonstrată de J. Însă. prin descoperirea legii gravitaţiei universale şi de Herschel (1738-1822) care a demonstrat mişcarea de ansamblu a sistemului solar.2. teorie susţinută de Ptolemeu. axa de rotaţie a planetei păstrează o înclinare considerată fixă. Canada se orientează după orele fuselor orare respective care le străbat. Totodată s-a convenit ca linia internaţională de schimbare a datei să fie deviată local. care a persistat timp îndelungat. în timpul Renaşterii. Beijing. sau altfel spus. Timpul de prelungire a zilei sau ora de vară Timpul sau ora de vară se adoptă în sezonul de vară când răsăritul Soarelui se realizează timpuriu. faţă de planul eclipticii sau planul orbital. Kepler (1571-1630) care a descoperit legile mecanicii cereşti la care se supune şi planeta Pământ.U. Datorită acestei particularităţi. ora 7 va deveni ora 8. Argumentaţi linia internaţională de schimbare a datei reprezentată de meridianul de 180°. pe partea asiatică (vestică) a meridianului de 180° se înregistrează o zi în avans faţă de jumătatea estică sau americană a Globului raportată la meridianul de 180°. R. Dacă la Bucureşti este ora 1000. Rusia. 2. adică nu este uniformă.Numai în acest moment pe întreaga suprafaţă a Globului este aceeaşi zi calendaristică. privind meridianele) (fig. Mişcarea de revoluţie a Terrei Independent de mişcarea de rotaţie. motiv pentru care deplasarea planetei în jurul Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaţie. S. axa de rotaţie a Terrei (axa polilor) rămâne paralelă cu ea însăşi păstrându-şi direcţia şi executând în spaţiu o mişcare de translaţie. planetele şi sateliţii se învârteau în jurul său. Rio de Janeiro? 6. 5. De exemplu. ca de exemplu. considerată imobilă iar Soarele. planul Ecuatorului face cu planul eclipticii un unghi de 23°27’. Washington 1884. 3. care se realizează în 365 de zile 6 ore 9 minute şi 9 secunde de-a lungul unei orbite de forma unei elipse. Pământul. fiind completat de Isaac Newton (1643-1727). Tonga etc.. .

Distanţa maximă faţă de Soare este de 152. 29 a. când emisfera nordică.4 milioane Km în plus sau în minus faţă de valoarea medie de cca 150 mil. dincolo de care este de 24 de ore. distanţa dintre planetă şi Soare variază cu 2. dar ele nu constituie cauza formării anotimpurilor de vară şi de iarnă. razele solare căzând perpendicular tot pe Ecuator.Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 milioane km în cadrul căreia diametrul maxim al elipsei se numeşte axa mare iar diametrul minim. linia care separă partea luminată de cea întunecată (umbrită) este Cercul Polar de Nord şi invers în emisfera sudică unde este ziua polară sudică. dar începe toamna pentru emisfera nordică şi primăvara pentru emisfera sudică. Sezonalitatea climatică a Terrei este generată de înclinarea axei polilor faţă de planul eclipticii. a formei sferice şi a înclinării axei sale. Echinocţiul de toamnă la 23 septembrie. La Polul Nord începe noaptea polară pentru alte 6 luni. Ca urmare. care. Din cauza acestei elipticităţi.1 milioane Km şi este atinsă între 1 şi 3 iulie. la cele două solstiţii. aceasta arată că adevărata cauză o reprezintă viteza de deplasare a Pământului pe orbita sa. deoarece periheliul ar trebui să primească cea mai mare cantitate de căldură. razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului (Tropicul de Nord). mai mult. Între Polul Nord şi paralela de 66°33’ Soarele nu apune timp de 24 de ore. când pe cea sudică. Km. Pământul ajunge în poziţie opusă celei de la echinocţiul de primăvară. dar care variază în funcţie de poziţia sa. care este în medie de 29. dar acesta. Analiza celor patru momente principale ale solstiţiilor şi echinocţiilor care marchează anotimpurile se prezintă astfel (fig. Faptul este evident. Ambele emisfere primesc aceeaşi cantitate de lumină şi căldură iar ziua şi noaptea devin egale. Cu alte cuvinte. Tot în emisfera sudică ziua creşte ca durată de la Ecuator (unde este egală cu noaptea). emisfera sudică este mai mult luminată decât cea nordică iar Polul Sud va fi iluminat total. când razele solare cad perpendicular pe Ecuator. când Terra se află la afeliu. cade în epoca cea mai rece a anului pe emisfera nordică iar anotimpurile opuse există simultan pe cele două emisfere. variabilitatea în raport de latitudine şi de anotimp a zilelor şi nopţilor precum şi variaţiile ciclice ale elementelor orbitei: solstiţii. echinocţii. expune părţi inegale astrului. tropicele reprezintă punctele extreme ale Globului pe care razele Soarelui pot cădea la un moment dat vertical şi tangente pe cercurile polare corespondente. imediat după solstiţiul de iarnă. imediat după solstiţiul de vară. dincolo de care este de 24 de ore. În emisfera sudică durata nopţii va creşte începând de la Ecuator spre Cercul Polar de Sud. Astfel.7 Km/s. poziţia Pământului faţă de Soare arată că razele solare cad perpendicular pe Tropicul Capricornului sau tropicul de sud. Echinocţiul de primăvară la 21 martie. Aceste poziţii diferenţiate individualizează anotimpurile. în deplasarea în jurul Soarelui. linia care separă partea luminată de cea întunecată este marcată de Cercul Polar de Sud. când Pământul se află la periheliu (sau punctul cel mai apropiat de Soare) la aproximativ 147. la rândul lor pot conduce la modificări climatice pe perioade lungi de timp. spre Cercul Polar de Sud. care va dura 6 luni şi anotimpul primăvara. dincolo de care este de 24 de ore. La solstiţiul de vară în data de 22 iunie. la 22 decembrie când este noaptea polară în emisfera nordică. Distanţa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie. La 22 iunie este vară în emisfera nordică şi iarnă în cea sudică. Aceste variaţii ale distanţei pe orbită provoacă modificări ale cantităţii de energie solară primită de Pământ. Între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud (paralela de 66°33’) Soarele nu apune timp de 24 de ore. Pământul. Din cauza mişcării de rotaţie. b): La solstiţiul de iarnă în data de 22 decembrie. luminând şi încălzind mai mult emisfera nordică şi mai puţin pe cea sudică. respectiv este maximă la periheliu şi minimă la afeliu.1 milioane Km. . dar până la Cercul Polar de Sud. perpendicular pe axa mare. reprezintă axa mică. Este vară în emisfera sudică şi iarnă în cea nordică. periheliul şi afeliul. La Polul Nord începe ziua polară. durata zilei creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de Nord.

Multiplii anului calendaristic utilizaţi mai ales în istorie sunt: decada. razele solare ajung perpendicular pe ecuator şi tangente la poli. numit şi an bisect. momente în care. cercul care separă emisfera luminată de cea umbrită trece prin cei doi poli. secolul şi mileniul. la 66°33’ faţă de polii respectivi. în activitatea practică s-a convenit să se ia ca unitate de măsură a timpului aşa numitul an civil sau calendaristic alcătuit exact din cifra rotundă de 365 zile. 6 ore. ea fiind legată de fazele Lunii – satelitul natural al Pământului. era practicată numai de evrei.În momentele echinocţiilor sau de două ori pe an. Însă. adică de 365 zile 24 ore solare mijlocii (sau 365 zile. vieţuitoare etc). Cele două solstiţii şi două echinocţii permit împărţirea anului în patru anotimpuri la latitudini medii astfel: primăvara între datele de 21 martie şi 22 iunie. Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor în cursul unui an calendaristic Este condiţionată de înclinarea axei de rotaţie faţă de orbită şi de unghiul de incidenţă al razelor solare pe suprafaţa terestră determinate şi ele de aceeaşi înclinare în cele patru momente caracteristice – echinocţiile şi solstiţiile. Durata fiecărui anotimp este în medie de 3 luni. Anul gregorian (anul calendaristic) din timpul papei Grigore al XII-lea. 2 zone temperate. din 1918 în Rusia şi din 1924 în România. la 23°30’ faţă de Ecuator şi cercurile polare – Cercul Polar de Nord şi Cercul Polar de Sud. Împărţirea lunii în patru săptămâni care coincid cu cele patru faze principale ale Lunii (din mişcarea ei în jurul Pământului). 2 zone reci sau polare. Împărţirea anului în luni este foarte veche. împărţirea lunii în trei decade este semnalată la chinezi. Pentru a se elimina nepotrivirea dintre anul tropic şi anul civil. adică intervalul de timp al unei revoluţii complete de 365 zile. Această perioadă de timp a anului poate fi măsurată diferit. Norma după care se realizează o concordanţă cât mai apropiată între anul civil şi cel tropic este cunoscută sub denumirea de calendar. . egipteni şi greci. care se bazează pe anul tropic având o durată medie de 365 zile şi 24 ore şi se foloseşte din anul 1582 în ţările catolice. Aplicaţii şi consecinţe ale mişcării de revoluţie asupra fenomenelor de pe suprafaţa Pământului Mişcarea de revoluţie combinată cu poziţia de înclinare a axei terestre cu planul orbitei şi unghiul sub care cad razele Soarelui pe suprafaţa terestră. iarna între 22 decembrie şi 21 martie. cele 6 ore se adună din 4 în 4 ani şi se adaugă anului civil o zi în plus la luna februarie care va avea 29 zile iar anul va fi de 366 zile. De la săptămâna ebraică s-a ajuns la săptămâna de 7 zile ce se practică şi astăzi. Cu ajutorul acestor linii s-au putut delimita pe suprafaţa Pământului cele cinci zone matematice de căldură: 1 zonă caldă sau intertropicală. 11 secunde. Determinarea unităţii de măsură a timpului care este anul. iar ziua este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului. Cantitatea de energie distribuită în aceste zone de temperatură stă la baza individualizării zonelor climatice terestre precum şi la repartiţia altor elemente fizico geografice (soluri. 9 minute. în funcţie de reperul luat în aprecierea unei revoluţii complete a Terrei: Anul tropic reprezintă intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul vernal mediu sau dintre două echinocţii de primăvară. 9 secunde). toamna între 23 septembrie şi 22 decembrie. ne dă posibilitatea trasării unor linii principale pe Glob: cele două tropice – Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului. 9 minute. dar lungimea lor diferă în funcţie de depărtarea la care se află Pământului de Soare şi de viteza mişcării lui de revoluţie. 6 ore. vara între 22 iunie şi 23 septembrie.

astfel. are o grosime cât jumătate din raza Pământului. fier şi compuşi de magneziu cu o densitate de 5-6 g/cm3. de unde. se diferenţiază mai distinct cele 4 anotimpuri la latitudini medii în cele două emisfere. apar două sezoane: unul rece de iarnă şi altul. cercul (linia) care limitează partea luminată de cea umbrită trece exact prin poli. iar cele mai uşoare către zonele de la suprafaţă. razele solare nu ajung decât jumătate din an: vara din emisfera nordică şi tot vara din emisfera sudică. emisfera sudică având condiţii de iluminare sporită deci zilele vor creşte începând de la Ecuator spre Polul Sud unde va fi cea mai lungă zi de 24 ore.. Structura internă a Pământului Formarea scoarţei terestre a marcat începutul propriu-zis al existenţei planetare a Terrei. Eduard Suess (1909) diferenţiază cinci învelişuri cu compoziţie petrografică diferită în care domină anumite elemente chimice de unde şi denumirea lor: Nife sau nucleul alcătuit dominant din nichel şi fier cu o densitate mare. . zilele mai lungi ca nopţile. Formarea şi alternanţa anotimpurilor Datorită încălzirii şi iluminării inegale a suprafeţei Pământului în cursul unui an. iar cantitatea de căldură primită de la Soare este mai mare. În emisfera nordică gradul de iluminare va scade începând de la ecuator spre Polul Nord unde se va instala noaptea polară. razele cad perpendicular sau au înclinări foarte mici. Aceste rezultate au condus la concluzia că în jurul nucleului central se succed din interior spre exterior mai multe învelişuri de la densitate mare la una mai mică iar la contactul învelişurilor apar aşa numitele suprafeţe de discontinuitate. ce separă învelişuri cu stare fizică şi chimică diferită. geofizicieni. între tropice şi cercurile polare. materia din care este alcătuită Terra nu este omogenă ci. Acum.3. Diferiţi oameni de ştiinţă. foraje privind structurarea globului planetar. Între cercurile polare şi poli. geologi. egalitatea dintre durata zilei şi a nopţii pe tot Globul. ceva mai cald (mai mult răcoros) de vară. Solstiţiul de iarnă (22 decembrie) reprezintă situaţia inversă a solstiţiului de vară. marcate de modificarea vitezei de propagare a undelor seismice la anumite adâncimi. capătul dinspre Polul Sud al axei terestre este mai expus spre Soare. dar cele mai eficiente au fost metodele indirecte prin intermediul undelor seismice. ci prezintă o serie de diferenţieri sub raport fizic şi chimic al elementelor componente. Inegalitatea dintre zi şi noapte creşte de la ecuator spre poli. Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului se datorează faptului că razele solare au unghiuri de incidenţă diferite pe suprafaţa Pământului în cursul unui an. când razele Soarelui cad perpendicular pe Ecuator. 3. în raport de ziua şi respectiv noaptea polară. Înregistrarea undelor seismice a dus la evidenţierea unor discontinuităţi în structura internă a Pământului. Nifesima. Deci. din nichel. Între tropice şi Ecuator se menţine tot anul un anotimp călduros. ca şi de modul lor de reflectare de către straturile interioare ale Terrei. razele solare au unghiuri de incidenţă mai mici de unde şi cantitatea de căldură mai redusă în comparaţie cu zona centrală. Între ecuator şi cele două tropice. Odată consolidată şi ca urmare a proceselor active de dezintegrare a substanţelor radioactive şi alte cauze. 10-11 g/cm3. razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului iar în suprafaţa luminată intră mai mult emisfera nordică având. mişcarea de rotaţie şi forţa de gravitaţie se produce structurarea globului planetar sub formă de zone concentrice. de la Cercul Polar de N până la Polul Nord ziua durează 24 ore iar la Polul Sud este noaptea polară de 24 de ore. în sensul că elementele mai grele s-au situat spre interior alcătuind nucleul central. Între cercurile polare şi poli. au făcut o serie de observaţii directe în mine. la solstiţiul de vară (22 iunie).La echinocţii. Viteza lor de propagare în adâncime diferă în funcţie de elasticitatea rocilor străbătute.

se desfăşoară între discontinuitatea Wieckert-Guttenberg marcată la adâncimea de 2900 Km şi interiorul său la 6375 Km. magma se consolidează pe marginea rifturilor şi formează lanţuri muntoase suboceanice numite dorsale.000 Km). deoarece se influenţează reciproc în procesele tectonice ce se desfăşoară la suprafaţa Pământului: rupturi sau flexuri de scoarţă. datorită fluidităţii sale. În cadrul ei se disting alte două subînvelişuri: primul se află între 400 Km şi 1000 Km cu roci parţial cristalizate. Datele obţinute după 1970 sunt mai detaliate dar păstrează structura generală diferenţiată pe bază petrografică. restul materiei după mai mulţi autori ar fi în stare vâscoasă care ar putea dezvolta curenţi de materie ce provoacă falieri profunde însoţite de seisme. Acestea se afundă în astenosferă mai mult sau mai puţin până ce îşi găsesc un echilibru relativ static numit şi echilibru izostatic (izostazie). Este formată din două părţi: Mantaua inferioară se află între 400-500 Km şi 2900 Km şi este compusă din oxizi şi silicaţi de fier. chimică şi fizică (fig. munţi vulcanici sau platouri vulcanice. Cele două învelişuri.5-5. al doilea subînveliş se află între 1000 Km şi 2900 Km şi este uniform din punct de vedere chimic. format din elemente grele (nichel şi fier. pe ea “pluteşte” scoarţa solidă externă a Pământului alcătuită din calote mari semisferice cu greutăţi diferite numite plăci. Mantaua superioară se dezvoltă de la 30-40 Km de sub scoarţa marcată de discontinuitatea Moho până la 400-600 Km având grosimi diferite.3 g/cm3. Este compus din două învelişuri: nucleul intern în stare solidă între 5200-6375 Km. fierul şi silicaţii de magneziu. format dominant din silicaţi de aluminiu cu o densitate redusă de 2. calciu. prin care magma ţâşneşte la suprafaţă formând scurgeri de lave. de unde şi denumirea lui dată de unii autori de “barisfera”. format din materie vâscoasă în care domină tot elementele grele ce-i asigură o densitate de 10-12 g/cm3. densitate de 4-5 g/cm3. Discontinuitatea Moho separă scoarţa de manta. Nucleul Pământului este localizat în jurul centrului baric al planetei. O parte din curenţii de convecţie ai magmei străpung scoarţa. alcătuiesc împreună tectonosfera. scoarţa împreună cu astenosfera. Mantaua sau Mezosfera Deţine cea mai mare parte din volumul şi masa Pământului. Tot în cadrul astenosferei. Materia se află în stare topită şi este alcătuită dominant din silicaţi de magneziu. Pe fundul oceanelor. aluminiu. date după numele seismologilor care le-au identificat. Nucleul Pământului. vulcanism. în ansamblu. Sima.5 g/cm3. care aduc magmă mai caldă din interior spre scoarţă şi o coboară pe cea răcorită către baza astenosferei contribuind la mişcarea plăcilor tectonice. Caracteristica principală a ei este aceea că fiind în stare de topitură. Sial sau învelişul de la suprafaţă. 30). fier. nucleul extern este cuprins între 2900 Km şi 5200 Km. nifesima şi crofesima au o grosime de cca 1700 Km. între partea superioară şi inferioară a ei apar curenţi subcrustali sub formă de celule de convecţie. mantaua se desfăşoară până la 2900 Km unde se înregistrează discontinuitatea Wieckert-Guttenberg care o delimitează de nucleu. Această parte a mantalei este numită şi astenosferă. nichel şi crom ce determină o densitate de 4. De aceea. format mai ales din silicaţi de magneziu cu o densitate de 3. Între aceste învelişuri există suprafeţe de discontinuitate din care mai însemnate sunt Mohorovicic (între Sial şi Sima) şi Wieckert-Guttemberg (între Nifesima şi Nife). În cadrul acestuia se presupune că sunt frecvenţi curenţii de convecţie care asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru. formând o serie de fisuri de lăţimi variabile numite rifturi. ca şi a temperaturilor variate întreţinute de fenomenele de dezintegrare radioactivă.3 g/cm3 şi o grosime de aproape 1200 Km.Crofesima în care domină cromul. potasiu care conduc la o densitate redusă de 33. De sus în jos. naşterea munţilor. cutremure. mişcări de ridicare sau coborâre a platformelor sau blocurilor rigide ca şi deplasarea plăcilor . crom şi altele) cu o densitate mare 8-11 g/cm3.79 g/cm3 şi cu o grosime de aproape 80 Km. cu extinderi considerabile (80.

Densitatea Pământului creşte de la exterior. de unde. b) Pătura granitică formează baza domeniului continental reprezentând 25% din acesta cu grosimi variabile între 10-15 Km în cadrul platformelor precambriene şi 30-40 Km la baza sistemelor muntoase ridicate în mezozoic şi neozoic. La baza ei se află discontinuitatea Moho şi prezintă grosimi variabile. În concluzie.7 g/cm3 către interior. se desprinde faptul că. scoarţa este alcătuită din trei mari pături sau straturi de roci dispuse astfel: a) Pătura bazaltică are o compoziţie care se aseamănă din punct de vedere chimic cu bazaltul şi formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului oceanic dar este prevăzută şi în baza celui continental. 3. De aici s-a constatat o creştere a vitezei undelor seismice spre astenosferă indicând şi o creştere a densităţii de la 2. este format în cea mai mare parte din dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi metamorfice. În raport de alcătuirea petrografică. la care se adaugă rocile de natură organică şi de precipitare chimică.7 3 g/cm . riolit) predominând silicaţii de aluminiu. 75% din totalul categoriilor de roci. Este alcătuită în principal din silicaţi de aluminiu şi magneziu de unde şi denumirea de sialma. Rocile sedimentare acoperă cea mai mare parte a suprafeţei Pământului. alcătuind continentele şi scoarţa bazinelor oceanice până la adâncimi în jur de 1500 m. şi denumirea de sial. lacolite sau stocuri masive care se acumulează în scoarţă. Ocupă peste 2/3 din suprafaţa Pământului şi are o grosime mică în jur de 5-10 Km alcătuită dominant din roci bazaltice. Scoarţa se află la partea superioară a globului şi are o grosime de 8-10 Km sub oceane şi 3080 Km sub continente. Proprietăţile geofizice ale Pământului Pământul prezintă o serie de proprietăţi fizice a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea proceselor naturale şi economice care se produc la suprafaţa Pământului. b) Termicitatea sau căldura Pământului Pământul îşi datorează temperatura sa la două surse: una intraterestră şi alta exterioară. Delimitarea dintre scoarţă şi astenosferă se face prin discontinuitatea Moho sau Mohorovicic. spre nucleu unde are 12 g/cm3 datorându-se schimbării presiunii. Scoarţa apare în două subtipuri: scoarţa de tip continental ce se desfăşoară pe o grosime de 30-80 Km cu densitatea de 2. se adaugă permanenţa factorilor externi cu modelarea subaeriană. grosimea ei este redusă iar în platformele mai noi de natură eroziv-acumulativă. organizându-se în învelişuri concentrice. între 10-20 Km sub continente şi 5-10 Km sub oceane. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit.2 g/cm3. scoarţa de tip oceanic tipică în alcătuirea bazinelor oceanice la adâncimi mai mari de 3600 m. de la . are de la câteva sute de metri la câţiva Km iar în lanţurile muntoase tinere cutate din fostele roci acumulate în geosinclinalele marine poate atinge 10-20 Km. formând o pătură intermediară între mezosferă şi litosferă. masele eruptive pot străbate zona sedimentară formând acumulări de batolite. De multe ori. a compoziţiei chimice a materiei.4.pe astenosferă. a) Densitatea Pământului reprezintă raportul dintre masă şi volum. granodiorit. În regiunea scuturilor vechi. c) Pătura sedimentară sau etajul structural superior. întreg ansamblul de procese dinamice care au contribuit la structura complexă a litosferei este în strânsă dependenţă de fenomenele din astenosferă (partea superioară a mantalei) şi în primul rând al circulaţiei curenţilor de convecţie care se grupează în forme celulare modificând scoarţa din interior la care.8 g/cm3 la 3. Pe baza cunoaşterii ei s-au putut trage unele concluzii asupra părţii interne a globului terestru. ceea ce arată dispunerea materialelor din ce în ce mai grele spre interior. dinspre litosferă unde are 2.

unde gravitaţia este mai mare (pătura densă de bazalt urcă mai aproape de suprafaţa elipsoidului. În jos. inclusiv a obiectelor de pe suprafaţa sa sau din apropierea acestuia. unde atinge circa 1200 gali.6 gali. Greutatea nu trebuie confundată cu masa. după care scade treptat către zero – în centrul Pământului. Variaţiile în suprafaţă sunt materializate la nivel global între continente şi oceane. care acţionează ca forţă în mod diferit asupra materiei. descoperită de Newton. unde G este constanta atracţiei universale. apoi la nivel regional şi local. Treapta sau distanţa pe verticală exprimată în metri în care temperatura creşte cu 1°C se numeşte gradient geotermic sau treaptă geotermică şi are valoare de 1° la fiecare 33 m adâncime. La nivelul României. căldura externă pe care o primeşte de la Soare care întreţine diversitatea proceselor de la suprafaţa Pământului şi din atmosferă. care imprimă o uşoară creştere a forţei de gravitaţie). Geoizotermele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi temperatură din interiorul scoarţei terestre. Masa unui corp rămâne aceeaşi oriunde s-ar deplasa acesta. Valorile gravitaţiei variază pe verticală şi în suprafaţă. sondaje. Temperatura creşte în adâncime în funcţie de conductibilitatea termică a rocilor şi de poziţia stratelor. Gravitaţia terestră decurge din atracţia universală. d Spaţiul pe care se exercită atracţia Terrei. de pungile de magmă de diferite mărimi şi locuri în care se află. constituind cauza principală a tuturor fenomenelor şi proceselor fizice şi biologice. acceleraţia gravitaţională creşte de la Ecuator (978 cm/s2) la poli. c) Gravitaţia este proprietatea ce se exprimă prin forţa de atracţie pe care o exercită Pământul prin atragerea către interiorul planetei a maselor sale materiale. în funcţie de viteza de rotaţie şi de latitudine. (numele de “gal” provine de la Galileo Galilei). asupra oricărui corp aflat în vecinătatea sau pe suprafaţa Pământului acţionează o forţă numită greutate. ambele acţionând combinat în câmpul gravitaţiei. tinde spre zero. până la înălţimea de 500-1000 Km. care face ca. după care în spaţiul extraterestru. greutatea este rezultanta a două forţe: forţa de gravitaţie şi cea centrifugă.Soare sub formă de radiaţie solară. Variaţiile anormale mai sunt numite şi anomalii. aici. Datorită gravitaţiei. distanţa faţă de centrul Pământului să fie mai mică (plus reducerea forţei centrifuge. ea se măsoară în gali (g) = 1 cm/s2. Valoarea mm acestei forţe se poate exprima prin formula: F = 1 2 2 ⋅ G . Mişcarea de rotaţie a Terrei în jurul axei sale determină şi apariţia unui câmp de rotaţie (de antrenare sau centrifug). putându-se reprezenta mai concret fenomenul respectiv. faţă de zonele continentale unde suprafaţa elipsoidului coboară). lave. valoarea normală a gravitaţiei este de 980. ca masă materială. tuneluri etc. pe când greutatea unui obiect variază pe verticala locului sau de la ecuator la pol. În realitate. . iar factorii care determină această căldură sunt reprezentaţi de substanţele radioactive care emană temperaturi înalte. Există două categorii de variaţii: normale determinate de forma Pământului (turtite la poli şi bombate la ecuator) şi variaţii anormale impuse de structura (densitatea) subsolului. Sursa termică principală a Pământului o constituie însă. Câmpul de atracţie gravitaţională se caracterizează prin acceleraţia gravitaţională sau intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct dat (acceleraţia căderii unui corp). unde atinge 983 cm/s2. gravitaţia creşte până în zona discontinuităţii Gutenberg-Wiechert (2900 Km). Căldura internă a Pământului a fost constatată din izvoarele termale. La scara Globului. Astfel diferenţele dintre continente şi oceane rezultă din linia păturii granitice de sub oceane. Pe verticală. reprezintă câmpul gravitaţional (câmp de atracţie sau câmp newtonian). proporţional cu masa lor (m1 şi m2) şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele (d). Aceasta este definită ca proprietatea tuturor corpurilor din Univers de a se atrage reciproc. Faptul se explică prin turtirea la poli. gravitaţia scade de la suprafaţa Pământului în sus.

o maree a hidrosferei. evoluţia . prospecţiuni gravimetrice. care indică verticala locului pe direcţia razei terestre de la locul de suspensie spre centrul Pământului.Anomalii regionale mai reduse apar atât pe continente.000 m iar pe Venus la 10. lichidă şi solidă) face ca fiecare înveliş să răspundă diferit pulsaţiei respective. cât şi lansarea acestora cu oameni la bord ridicând o serie de probleme între care se află şi imponderabilitatea.000 m. fiind necesară asigurarea în cabinele de zbor a unor gravitaţii artificiale similare cu cea de pe Pământ. adică pierderea greutăţii. ca de exemplu pe Marte. Pământul suferă o atracţie mai puternică din partea Lunii (cel mai apropiat corp ceresc) şi a Soarelui (cel mai mare ca masă). plecările şi intrările navelor în porturi. în aplicaţiile spaţiale atât în lansarea şi zborurile vehiculelor spaţiale. aceasta. va reveni la starea sa iniţială. la “curgerea” – deplasarea gheţarilor. de exemplu. Conform legii atracţiei universale. iar greutatea materiei pe meridianul locului va fi mai mică şi suprafaţa planetei se va ridica uşor în momentul trecerii satelitului iar ulterior. Gravitaţia influenţează şi fenomenele biologice. deplasate pe verticală. Ori de câte ori. unde masele mai grele din interior se găsesc mai aproape de suprafaţa. măsurarea greutăţii. asupra scurgerii apei în albiile râurilor. munţii pe Terra nu depăşesc 8850 m faţă de alte planete unde gravitaţia fiind mai slabă. Dezvoltarea plantelor este influenţată de geotropismul pozitiv. cât şi pe ariile oceanice. dacă gravitaţia ar fi mai mică. Astfel. Există deci. va influenţa local gravitaţia terestră. Columbia Britanică din Canada etc) sau cu mari zăcăminte de fier (Kursk – Ucraina. ar determina apariţia unor fiinţe uriaşe şi invers. la îndeplinirea circuitului apei în natură. o maree terestră şi o maree a atmosferei. Mareele hidrosferei au o importanţă deosebită în zonele de litoraluri unde se produc influenţând ritmurile activităţilor din locurile respective. Utilizarea forţei gravitaţiei în aplicaţiile terestre: aplicaţii în utilizarea firului cu plumb. Gravitaţia şi mareele În cadrul sistemului solar. folosirea nivelei de apă. Pe Lună. unde apar îngrămădiri de roci de tip granitic. când oamenii şi obiectele din jur plutesc. micşorând-o. Gravitaţia a intervenit pe planeta noastră în stabilirea unor dimensiuni bine proporţionate ale vieţuitoarelor. apele oceanice cu până la 10-15 m iar atmosfera se bombează cu Km. corpul unui om devine de şase ori mai uşor.). Minas Gerais – Brazilia etc. altitudinea maximă a munţilor ajunge la 24. Tot pe continente în arealele cu bazalte (Podişul Deccan din India. ele ar deveni pitice pe o planetă cu o forţă gravitaţională puternică. apar anomalii pozitive. Ele sunt date de anumite corpuri de roci ce introduc un plus sau un deficit de masă. Starea de agregare a materiei (gazoasă. Această stare a corpului solicitată de o forţă de gravitaţie inferioară celei de pe Pământ (considerată ca unitate) se numeşte subgravitaţie. Anomaliile locale sunt mai frecvente pe continente şi se resimt asupra unor zăcăminte de minereuri (de exemplu în România sunt la Palazu Mare – Dobrogea). adică o creştere a rădăcinilor în sensul de atracţie a Pământului şi negativ prin tulpinile care cresc în sens contrar acestei atracţii. modelarea reliefului. Problema imponderabilităţii are un rol fiziologic fundamental. trecerea de la câmpii (cu structuri de platformă) către munţii de tip alpin. cu densitate mai mică. scoarţa solidă se poate ridica cu 10-15 cm. forţa de atracţie mai puternică asupra Terrei va fi în favoarea Lunii. pe cutele diapire se înregistrează anomalii negative din cauză că greutatea volumetrică a argilelor din zăcămintele de sare o depăşeşte pe cea a sării din cauza îmbibării argilei cu apă. De exemplu. o anume parte a Terrei este expusă spre Lună. aceştia s-au înălţat mai mult. dau valori mai scăzute ale acceleraţiei gravitaţiei faţă de câmpie. Gravitaţia constituie “motivul principal” care acţionează asupra proceselor de pantă.

care spre ţărm se transformă într-o undă de translaţie. spaţiu care formează magnetosfera. la care se adaugă mişcarea de rotaţie a planetei (cu forţa Coriolis) care deviază aceşti curenţi spre vest. dar creşte spre ţărmuri. de mare lungime şi de mică amplitudine. declinaţie şi înclinare. Declinaţia magnetică este unghiul format între direcţia nord geografică şi cea nord magnetică. Magnetosfera funcţionează ca o capcană magnetică deoarece captează şi concentrează o serie de particule venite de la Soare (vântul solar) sau din Cosmos. iar cea care coboară reprezintă refluxul sau mareea joasă. pe care apoi le redistribuie în alt mod. pornind de la nordul geografic. generând un câmp electromagnetic principal (cu o pondere de 94%) peste care se suprapune şi un magnetism impus de cauze localizate în scoarţă (cca 4%) şi un altul. aceste două geosfere funcţionează ca un dinam. Frecările care apar în manta şi nucleu. Valoarea izogonelor prezintă situaţia într-un anume an dar pe baza lor se poate calcula (cunoscând rata anuală) deviaţia până la zi. printr-un punct situat între Odessa şi Golful Botnic. Mareea hidrosferei reprezintă o undă de oscilare a apei. De asemenea. fără deviere).6 m în Golful Fundy din Canada. (numită şi marnaj) este de 1-3 m în largul oceanului. În Europa. măsurat în plan orizontal în direcţia acelor de ceas. magnetismul terestru orientează orice corp magnetizat în stare liberă pe direcţia liniilor de forţă magnetică ale Pământului. Câmpul magnetic de la scoarţa Pământului se defineşte prin trei elemente caracteristice: intensitate. care din secolul al XIV-lea a devenit un instrument general de orientare în navigaţie. de roci în care există elemente de magnetit. ajungând la un nivel maxim în golfurile de pe partea estică a continentelor. formând un mare câmp magnetic terestru (fig.000 – 130. de obicei. d) Magnetismul terestru Pământul se comportă ca o uriaşă bară magnetică cu doi poli magnetici (diapol) situaţi în apropierea polilor geografici. Pe acest principiu funcţionează busola. mareea maximă de pe Glob este de 19. având cauze externe )cca 2%). modul de amenajare a ţărmurilor etc. Intensitatea câmpului magnetic scade pe verticală de la suprafaţa terestră în sus. Mareea care urcă poartă denumirea de flux sau de maree înaltă. atrăgând polii de sens contrar. Originea câmpului magnetic poate fi legată de curenţii de convecţie din partea externă.000 Km. Marginea sa exterioară. izogona zero (numită şi linie agonică. În legătură cu valorile de amplitudine ale mareelor se impune un fenomen esenţial determinat de poziţia în anumite momente a Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul. Amplitudinea mareei. lichidă a nucleului la cca 2900-5000 Km adâncime. Astfel. când atracţia lor se însumează la fazele de conjuncţie şi opoziţie (sizigii) iar forţele de atracţie se descompun în fazele primului şi celui de al II-lea pătrar sau la cuadratură. Intensitatea magnetismului este mai mare la polii magnetici şi mai mică la Ecuatorul magnetic. Câmpul magnetic terestru se extinde în exteriorul Pământului până dincolo de învelişul gazos atmosferic. Izogonele converg spre cei doi poli magnetici şi se remarcă prin devierea spre vest a meridianului magnetic local faţă de cel geografic (declinaţie pozitivă) sau spre vest (declinaţie negativă). de zăcăminte de fier. 31). Pentru cunoaşterea declinaţiei magnetice (necesară orientărilor pe hărţi) se întocmesc hărţi cu izogone (linii de egală declinaţie magnetică). ca urmare a stării loc fizice şi chiar a formei lor elipsoidale diferite. constituie o altă cauză a fenomenului magnetic terestru. unde intensitatea câmpului magnetic este nulă. Valorile maxime ale câmpului magnetic sunt impuse. la cca 65. trecea în 1917. constituie magnetopauza. Prin zona Polului Sud (geografic) liniile de forţă ies în exterior şi se întorc circular către Polul Nord unde reintră în Pământ. sub forma unor centuri de radiaţii. În 1934 se deplasase la .reliefului litoral.

pentru a oscila cu uşurinţă în plan orizontal şi a nu se înclina.000 – 19. pe partea luminată de Soare până la cca 64. ultra scurte). Sunt cunoscute două astfel de centuri. Când au loc erupţii în cromosferă. există mai multe tipuri de unde: unde electromagnetice radio (lungi. devin ioni pozitivi. unde infraroşii. . scurte. unde ultraviolete. Magnetosfera şi importanţa sa Magnetosfera şi magnetopauza (sau partea de tranziţie) reprezintă un câmp magnetic situat în exteriorul Globului. aici câmpul magnetic devine intens. Magnetosfera influenţează şi formarea ionosferei la 80-400 Km altitudine. odată cu orientarea spre nord. spre interiorul ei.000 Km. unele benzi de concentrare a particulelor electrice (protoni şi electroni). care. până mult dincolo de limitele atmosferei. Sursele care generează curenţii telurici permanenţi sunt de trei feluri şi situate la trei niveluri ale planetei: în nucleul extern. vântul solar creşte mult în intensitate. întorcându-le pe Pământ. până la cca 640. Acest flux înregistrează viteze de 250-1000 Km/s la nivelul magnetosferei. unde luminoase. protoni şi atomi într-o stare fizică de tip plasmă. magnetosfera se alungeşte enorm sub forma unei cozi de cometă.000 Km. Magnetosfera constituie un scut de protecţie pentru viaţa pe Terra împotriva unor radiaţii cosmice nocive cum sunt ultravioletele în proporţie de cca 5-10%. una la cca 3600 Km şi alta la 13. zonă în care câmpul magnetic se atenuează. Stratele de ioni reflectă undele radio.Bucureşti iar în prezent ea trece prin Ungaria. Acest câmp se asociază şi se influenţează reciproc cu câmpul magnetic alcătuind astfel. La ecuatorul magnetic înclinarea este zero. Electronii eliberaţi dau un curent electric ce se propagă prin ionosferă. unde razele gama şi X din spectrul solar sunt absorbite de atomii şi moleculele de azot şi oxigen care. s-au constatat. rolul esenţial avându-l stratul de ozon. în interiorul scoarţei şi în ionosferă care impune curenţi de inducţie în scoarţă având. Asocierea forţelor electrice şi magnetice se face perpendicular una pe cealaltă şi variază în timp generând unde electromagnetice. Înclinarea se poate vedea la un ac magnetic liber. de fapt. După frecvenţa lor. e) Electricitatea terestră şi curenţii telurici La suprafaţa şi în interiorul scoarţei s-a constatat existenţa unui potenţial electric şi a unor curenţi sub numele de curenţi telurici (de la tellus = pământ în latină). unde X şi gama (după Gr. captate şi ordonate de către liniile de forţă magnetică formând centuri de radiaţii. 1998). împingând-o spre Pământ. iar la poli ajunge la 90° (unde acul stă vertical). eliberând câte un electron. Înclinarea magnetică este unghiul în plan vertical între orizontala locului şi vectorul forţei magnetice. Totuşi la începutul dezvoltării vieţii. În partea dinspre Soare a magnetosferei. câmpul electromagnetic terestru. când stratul de ozon nu se formase încă. România având o declinaţie de 1°-4° mai crescută în est.000 Km denumite centuri de radiaţii al Pământului sau centurile Van Alen. cu ajutorul sateliţilor artificiali. magnetosfera a avut rolul de bază. Posea şi Iuliana Armaş. Acului busolei. În partea opusă (întunecată). format din electroni. care formează un câmp electric terestru. rolul cel mai important deoarece are cea mai mare contribuţie la crearea fondului electric permanent al scoarţei Pământului. i se adaugă o mică greutate pe braţul sudic. străpungând zona centurilor Van Alen în special în regiunea polilor unde generează aşa numitele furtuni magnetice şi fenomene electroluminoase în atmosfera înaltă a Terrei care poartă denumirea de aurore polare. înclină sub orizontală spre nord. Magnetosfera are o importanţă aparte deoarece intră în contact direct cu vântul solar (fluxul de gaz ionizat emis neîntrerupt de către Soare).

în acelaşi timp. orizonturile acvifere. hidrosfera. Geosferele Terrei şi unitatea lor terestră Planeta noastră este constituită din mai multe învelişuri concentrice. Sub aspect practic. fapt ce explică conductivitatea ridicată a scoarţei în vecinătatea ţărmurilor. f) Radioactivitatea Este proprietatea pe care o au unele minerale sau elemente chimice din scoarţa terestră. după care apare un strat conductiv la 75 Km adâncime. . constatându-se o variaţie a acesteia cu adâncimea: marchează o descreştere după 15 Km. toate contribuind la transformarea scoarţei Pământului. la cele mai grele. mulate pe forma Terrei. iar o descreştere până la 200 Km. Însă apa de mare în care este dizolvată o mare cantitate de săruri are cea mai mare conductivitate electrică. spre centrul Pământului. Geosferele au apărut treptat pe măsura evoluţiei planetei din faza preplanetară sau pregeologică în cea planetară (geologică). în urma căreia. Biosfera a apărut ultima în condiţiile existenţei primelor trei învelişuri. unde apar şi o serie de anomalii magnetice. astfel se explică şi agitaţia unor animale înainte de marile cutremure. Cunoaşterea acestei proprietăţi este importantă în stabilirea vârstei absolute a rocilor şi a istoriei evolutive a Pământului. dă naştere la şapte atomi de heliu. a le uniformiza. într-un timp geologic mai îndelungat. Şi compoziţia petrografică a scoarţei influenţează conductivitatea. dar şi în privinţa dinamicii ce le caracterizează. De exemplu un atom de uraniu sau de thoriu. uraniu etc. cu greutate atomică mare cum sunt: radiu. Variaţiile câmpului electromagnetic generate de surse intracrustale sunt percepute de sensibilitatea unor organisme. se pot determina golurile subterane din fostele exploatări de sare în care a pătruns apa şi care s-ar putea prăbuşi (Ocna Mureşului).5. dacă cele mai simple mişcări au loc în atmosferă. începând de la instabilitatea moleculară a corpurilor organice la mobilitatea indivizilor. a speciilor şi a tuturor formaţiunilor biogeografice. thoriu. se amplifică în litosferă iar în biosferă devin şi mai complexe.. valori mai ridicate prezentând rocile sedimentare între care se impun masele de sare. Variaţia potenţialului electric este influenţată de variaţia surselor generatoare la care se adaugă şi conductivitatea electrică a rocilor. al căror centru unic este însuşi centrul Pământului. Activitatea lor este permanentă dar şi contrară. de a le nivela. serveşte la descifrarea structurii interne: fundamentul cristalin al unor zone. Fiecare înveliş constituie o individualitate cu legături interioare care le justifică existenţa dar. litosfera. masa terestră s-a stratificat în raport cu greutatea specifică de la cele mai uşoare la exterior – atmosfera. S-a ajuns la concluzia că energia radioactivă joacă un mare rol în determinarea regimului termic al Pământului şi în acelaşi timp constituie principalul izvor de energie ce alimentează forţele endogene care acţionează asupra scoarţei. ele se complică în hidrosferă. Toate geosferele sunt supuse acţiunii unor forţe generale cosmice care se diferenţiază la nivelul planetei în două mari categorii: forţe endodinamice care acţionează din interiorul său şi forţe exodinamice care acţionează din exterior. structurile cu hidrocarburi. fapt ce explică importantele cantităţi de heliu din stratosferă.Acest aspect a fost dedus din observarea unor variaţii ale câmpului electromagnetic similare cu ionizarea ionosferei şi cu câmpul electromagnetic produs de către radiaţiile solare. 3. iar cele din exterior. studiul anomaliilor rezultate din specificul conductivităţii la anumite niveluri din scoarţă. de a emite prin dezintegrare spontană radiaţii energetice şi de a da naştere la elemente noi cu însuşiri deosebite şi stabile. păstrează şi raporturi de reciprocitate între ele care le asigură un perfect echilibru intra şi intergeosferic de unde rezultă echilibrul planetar. o creştere uşoară la 400 Km şi foarte mare între 400-1000 Km adâncime. în sensul că cele din interior au tendinţa de a construi forme de relief. Geosferele sunt diversificate nu numai prin complexitatea materiei ce le compun sau a formelor din interiorul lor. Astfel.

65 miliarde de ani în urmă. vulcanism şi chiar la cutări de munţi . cutremurele. placa Indo-Australiană. prin coborâre şi retopire în zona unor gropi abisale. francezul Le Pichon a coborât cu batiscaful “Arhimede” la peste 3000 m în riftul Azorelor. este rigidă şi alcătuită din plăci care se deplasează intrând în coliziune cu forţe şi viteze diferite dând naştere la cutremure. metamorfism.1 Litosfera şi structura sa în plăci. în special asupra fundului oceanelor. mai subţire ca grosime dar.). la care se adaugă contribuţii importante ale cercetărilor americani de la Observatorul Geologic şi o serie de echipe (engleză. toate fenomenele geologice principale care se produc la suprafaţa Globului: formarea continentelor şi oceanelor. Potrivit acestei teorii.A. unde a constatat existenţa unui fenomen vulcanic permanent. mai densă şi mai grea. placa Africii. În anul 1973. prin lava venită din interior şi se consumă în părţile opuse. 32). Tectonica plăcilor şi fenomenele asociate – vulcanismul şi seismele Litosfera s-a constituit după ce Pământul a trecut pragul etapei pregeologice sau astronomice spre a intra în cea geologică. Teoria s-a conturat între anii 1960-1970 din rezultatele mai multor cercetări efectuate cu tehnici moderne.U. cât şi de tip continental. În afară de plăcile mari mai sunt şi plăci mijlocii şi mici sau microplăci (fig. Litosfera care coboară între 70-80 Km adâncime. atunci când se definitivează poziţia sa în sistemul solar şi începe consolidarea scoarţei cu 4. hidrosfera şi biosfera. verificând teoria în mod concret. Litosfera (înveliş de rocă în greceşte) reprezintă învelişul solid echivalent scoarţei terestre cu grosimi între 70 Km până la 100 Km (sub continente) şi pluteşte pe un strat vâscos numit astenosferă a cărui continuitate de înveliş nu este încă demonstrată. Mecanismul şi cauzele mişcării plăcilor Cauzele mişcării plăcilor rezultă din proprietăţile fizico-mecanice ale celor două învelişuri exterioare ale Globului: litosfera şi astenosfera. procese tectonice etc. Noua ipoteză a tectonicii globale integrează în mod global. apoi un vast program rusesc între 1960-1973 propus de V.3. formarea munţilor. Plăcile conturează forma de calote sferice de diferite mărimi: plăci majore în număr de 6: placa Euroasiatică. Odată consolidată. placa Americilor. litosfera a fost supusă simultan unor procese active. unele desfăşurate chiar în cuprinsul ei (vulcanism. vulcanismul. geolog la Universitatea din Princetown (S.5. Litosfera rămâne suportul solid al planetei care susţine şi celelalte geosfere – atmosfera. mai groasă şi mai uşoară. 32). Primele idei au fost emise de Harry Hess. în sens divergent faţă de rifturi şi convergent spre aliniamentele de încălecare. Ele se compun atât din materie de tip oceanic sau bazaltic. Aceste plăci cunosc o deplasare laterală (deriva plăcilor). scoarţa Pământului este formată din continente şi bazine oceanice în configuraţia unor plăci rigide care se mişcă unele în raport cu altele reînnoindu-se pe linia unor mari despicături. cea mai tânără dintre ele care mai poate fi definită ca formă superioară de interdependenţă dintre lumea organică şi cea anorganică. Tectonica plăcilor în derivă numită şi tectonica globală este o variantă nouă a teoriei derivei continentelor emisă în 1912 de Alfred Wegener reunind alte ipoteze ca cea a curenţilor subcrustali. Principala caracteristică a litosferei este structura ei în plăci despărţite de rupturi (rifturi) sau de planuri de încălecare (plan Benioff) (fig.) iar altele în afara ei la contactul cu celelalte geosfere externe. placa Antarcticei. granitică. canadiană şi franceză). cea a dezintegrării radioactive interioare ce provoacă acumulări de căldură cu urmări geotectonice. placa Pacificului. Belousov.

33). care pun în mişcare plăcile. Formarea rifturilor Ramurile ascendente ale celor doi curenţi de convecţie exercită presiuni asupra scoarţei litosferei de sub oceane care este mai subţire. În partea sudică a Atlanticului dorsala se arcuieşte către est. astfel se explică formarea plăcilor şi deplasarea lor în sensuri opuse. înfundate cu magma solidă. Elena. de unde se deduce că Atlanticul s-ar fi format cu circa 70 milioane de ani în urmă (cât ar fi durat neozoicul). unde se pierde. Faptul este confirmat de cercetările făcute în Atlantic unde s-a constatat că. Sf. formând dorsala dintre Antarctica şi Africa. provocând o despicătură în aceasta numită rift sau valerift. cu cât se depărtează de riftul median. În Oceanul Pacific. În zona rifturilor unde apar lave şi deplasări ale plăcilor apar şi cutremure. Prin aceasta se revarsă ulterior materia topită sau izbucneşte puternic sub formă de vulcan.000 Km ocupând o suprafaţă mai mare decât toate continentele luate la un loc. pe la sudul Americii de Sud se apropie de dorsala atlantică. aceasta din urmă trimite o prelungire nordică spre golful Aden iar spre sud şi sud-est o altă prelungire apare între Australia şi Antarctica. În centrul dorsalei. se continuă cu dorsala din Oceanul Indian (dorsala Carlsberg). având la bază căldura internă a planetei. Cea mai evidentă şi mai cunoscută dorsală medio-oceanică este cea medioatlantică. fundul unui nou ocean se lărgeşte. dorsala se apropie de America centrală intră sub California unde este marcată de falia San Andreas. Formarea dorsalelor Materia consolidată de o parte şi alta a văii rifturilor formează lanţul muntos subacvatic numit dorsală oceanică situată pe mediana oceanelor care se înalţă cu 2000-3000 m peste platourile oceanice putând ajunge la suprafaţă şi să formeze insule. Există şi dorsale fără rift. în acelaşi sens în care le “poartă” şi curenţii subcrustali. în special în Oceanul Pacific numite de americani “rise”. valea-rift este lată de 20-50 Km şi adâncită cu 1500-2000 m sub nivelul crestelor montane laterale. Lungimea dorsalelor totalizează cca 80. Are forma literei “S” şi trece prin insulele: Islanda. Petru. S-au făcut calcule cu privire la viteza de deplasare a scoarţei suboceanice arătând valori între 216 cm/an. se formează o litosferă nouă în continuarea celor două plăci vecine. iar Pacificul s-a format cu cca 200 milioane de ani în urmă (aproximativ. Sf. Se presupune că formarea rifturilor ar sta la originea bazinelor oceanice şi că. Pavel. Dorsala pacifică are o ramificaţie în dreptul Insulei Paştelui către Chile. Prin depozitarea şi răcirea lavei de o parte şi alta a riftului. prin deplasarea şi depărtarea celor două plăci continentale. fenomen denumit şi expansiunea fundului oceanic (fig. pe care le şi împinge lateral. durata mezozoicului şi neozoicului). iar dorsalele cu rift ca cele din Atlantic se numesc “ridge”. Ei sunt consideraţi “motorul” dinamicii plăcilor. Tristan da Cunha. Măsurătorile telemetrice efectuate de pe un satelit (cu contribuţia a opt ţări) au dovedit că şi în prezent America se depărtează de Europa şi Africa. are aspectul unui fluid vâscos pe care se deplasează plăcile. iar spre nord dorsala se prelungeşte în Oceanul Arctic prin lanţurile Mohns Atica şi Nansen. care. În interiorul ei se formează largi circuite de curenţi de convecţie numiţi şi curenţi subcrustali. pierzându-se sub Asia în dreptul fluviului Lena. al căror număr ar fi de cinci în situaţia actuală. Sf. curenţii de convecţie se asociază în câte două ramuri ascendente formând celule de convecţie sau celule subcrustale. Şi studiile paleomagnetice au dovedit existenţa unor benzi paralele similare din punctul de vedere al orientării liniilor magnetice conforme cu câmpul magnetic al perioadei din momentul răcirii fiecărui aliniament. apar benzi de litosferă de vârstă tot mai veche dispuse simetric şi aproape paralel.Astenosfera coboară până la 600-700 Km adâncime. reapărând la nord de aceasta. Urmărind mersul longitudinal al dorsalelor şi mai ales al rifturilor se observă întreruperi laterale marcate de falii transversale numite şi falii transformante datorate venirii lavei din interior care se . Ascension.

Fosele oceanice sau gropile abisale (fig. Când aceste topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaţă. Formarea munţilor în viziunea tectonicii globale la nivelul oceanului. plăcile continentale rezultând. care cutează şi înalţă straturile de roci din marginea continentală. deci la limita oceancontinent. există zone unde marginile cele mai vechi ale plăcilor se consumă prin coborâre în astenosferă unde se retopesc sau se restrâng prin cutări în urma coliziunii cu placa vecină cu care vine în contact. presează din lateral. Munţii rezultaţi în urma acestor coliziuni se numesc şi munţi de coliziune (fig. formează mase vulcanice intrusive. Seismele sunt foarte puternice deoarece scoarţa fiind foarte veche a atins un maximum de grosime şi este foarte rigidă. prin consolidare. în timpul deplasării. Sunt şi cutremure de adâncime medie la 75-300 Km adâncime în care focarele (hipocentrele) se află la jumătatea planului înclinat. Paralel cu formarea de litosferă nouă pe fundul oceanelor. 35). latura cea mai veche a unei plăci. Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor şi proceselor rezultate în urma străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice din interiorul acesteia (astenosferă). La suprafaţă le corespund o puternică activitate vulcanică. cutremure de pământ. mişcări epirogenetice. Uneori. unde. înaintarea plăcii africane şi indiene spre placa europeană şi asiatică şi formarea lanţului alpino-carpato-himalayan din cutarea sedimentelor din Marea Tethys. sub formă de munţi. unde se retopeşte. în . placa înregistrează rupturi prin care se produc fenomene de vulcanism şi înălţări de ghirlande muntoase. care în deplasarea sa spre vest a întâlnit placa pacifică (oceanică). se produc din cauza primelor topiri de scoarţă care. împinsă mereu din spate. 36). Cea mai evidentă zonă de subducţie a unei plăci oceanice sub una continentală. Pe aceste falii apar fricţiuni importante şi cutremure puternice (fig. 2 în Oceanul Indian (Djawa şi Diamantina) şi una în Oceanul Atlantic (Puerto Rico). Distrugerea plăcilor. ele se infiltrează în stratele superficiale ale scoarţei. prinse între blocurile rigide sunt expulzate la suprafaţă. Ei rezultă din sedimentele acumulate în geosinclinalul marin asupra căruia. iar în faţa lor pe continent s-au cutat munţi străbătuţi de vulcani. treptat. întreaga scoarţă oceanică de pe fundul Mării Tethys a fost consumată prin activitatea rifturilor şi subducţiei. se întâlneşte pe coasta pacifică a Americii. În aceste gropi. are loc o ciocnire. Cutremurele care se produc în aria planului înclinat de 45° sunt la adâncimi mari în care focarele ajung la 600-700 Km şi sunt foarte violente ca cele din Guatemala din anul 1976. Alte fenomene asociate dinamicii scoarţei sunt: erupţiile vulcanice şi formarea munţilor vulcanici şi a altor forme de relief vulcanic. Este cazul plăcii americane (predominant continentală). fenomenul de subducţie şi apariţia foselor oceanice. Ei. 34) ating adâncimi între 5000-11000 m şi late de cca 10 Km pe fund şi 100 Km în părţile superioare iar lungimea de 1000 Km. aici se formează aproape toate fosele cunoscute azi. Ramurile descendente ale curenţilor de convecţie creează aici o serie de scufundări.canalizează pe fracturi laterale riftului central. în faţa fiecărei fose oceanice se află câte un arc de mari vulcani. căutându-şi şi înălţându-şi marginile avansate sub forma unu lanţ muntos de tip cordilieră. Un alt tip. La întâlnirea a două plăci continentale sau una continentală cu una oceanică. în părţile opuse riftului. prin falii sub formă de erupţii vulcanice. este suptă de curentul de convecţie şi cade lent în astenosferă. La apariţia fisurilor deschise (rifturi înguste). ca de exemplu. Vulcanii care erup continuu sau periodic prin produse vulcanice se numesc vulcani activi. închiderea oceanului şi producerea orogenezei. în momentul ciocnirii plăcilor. 34). inclusiv gazele fierbinţi care însoţesc magma. cu o densitate mare peste care a înaintat. provocând aici cutremure şi vulcanism (fig. Coborârea plăcii în subducţie se face pe un plan înclinat de 45° numit Benioff sub materia continentală mai uşoară. Sunt cunoscute 18 fose în Oceanul Pacific. Fenomenul este denumit subducţie sau sucţiune. este ciocnirea a două plăci continentale. magmele sunt expulzate la suprafaţă prin erupţie şi formează vulcani. în care este atrasă pătura mai grea de tip oceanic – pătura bazaltică.

de zeci de mii. din podişurile înalte ale Anatoliei şi Armeniei. Munţii Elbrus. poartă numele de vulcani stinşi.. 37): 1. c) zona Mediteranei americane vulcanii din Insulele Antile cum este vulcanul Mont Pelee din Insula Martinica. peste principalele regiuni seismice şi orogenice (“Cercul de foc al Pacificului”) sau pe marile linii tectonice ale Globului (grabenele renan şi Estafrican). Podişul Mexicului. 3. 3740 m. Gutâi. etc. prezintă lave bazaltice fluide. din Irlanda şi Scoţia. sud-vestul Italiei (Vezuviu). iar mai la nord. la care se mai adaugă şi vulcanii stinşi din Insulele Comore. Erupţiile submarine sunt foarte frecvente dar. Elene. Vulcanii. Marile zone vulcanice se suprapun. a erupt în anul 79 d. Hr. cu atâta putere încât a îngropat sub straturile de lavă şi cenuşă două oraşe. care se continuă până în Asia Mică (Marea Moartă). b) Zona intrapacifică înglobează toate insulele vulcanice din partea centrală a oceanului. Mascarene. Pompei şi Herculanum. lung de 5000 Km. plus mulţimea de conuri vulcanice rămase sub nivelul apei.. 4566 m. Samoa. 5895 m etc. Răspândirea vulcanilor pe Glob Numărul total al vulcanilor activi în decursul timpurilor istorice a fost estimat la peste 500 iar al vulcanilor stinşi la un număr foarte mare. observate în mică măsură. după intervale mari de timp. pe faliile transformante sunt: Insulele Capului Verde. sudul Mării Egee (vulcanul Santorin). Astfel. Harghita. Kilimandjaro. Virunga. apoi în Noua Zeelandă. Insulele Canare. Vezuviul care era socotit de localnici un vulcan stins. a) Cercul de foc al Pacificului începe din Arhipelagul Aleutinelor. Insula Ascension. În mări puţin adânci sau chiar şi de-a lungul rifturilor la erupţii puternice. Căliman. etc. materialele vulcanice se ridică deasupra apei formând insule de diferite dimensiuni. Fernando Pó. Munţii Stâncoşi. trece prin vestul Alaskăi. Insulele Lipare (vulcanul Stromboli). având un caracter intens exploziv. Provincia Africii de Est şi a Orientului Apropiat Se suprapune pe marile dislocaţii tectonice. Sf. Provincia Atlantică Include dorsala Atlanticului de-a lungul căreia se află: Insula Islanda. Majoritatea vulcanilor din Insulele Hawai. mai lateral dorsalei. d) zona mărilor dintre SE Asiei şi Australia cu vulcanii din Arhipelagul Indoneziei. Munţii Anzi. Sierra Madre. Marele sistem de fracturi din riftul Est-African. uneori. Galapagos. Insulele Azore. de atunci erupe în mod periodic la intervale de cca 100 de ani. rămânând în general în adâncul mărilor şi oceanelor. la care se adaugă întinse platouri vulcanice: Platoul . cu un grad de explozivitate mult mai redus. 4. Munţii Cascadelor. Islanda sau Podişul Decan din India. Aria lor se poate grupa în patru provincii principale cu mai multe zone (fig. este însoţit de impunătoare conuri vulcanice: Meru. 2. Gurghiu. Tristan da Cunha. din insulele situate în Marea Egee şi cei din arcul carpatic: Oaş. zonele vulcanice din Munţii Camerun. Ţibleş.urma erupţiilor vulcanice se formează reliefuri specifice de munţi vulcanici în formă de conuri uriaşe cu cratere largi sau cu cratere înfundate în formă izolată sau şiruri de conuri. platouri vulcanice rezultate din revărsarea lavelor bazaltice (cu conţinut mic de silice) peste pereţii craterului curgând şi consolidându-se pe suprafeţe mari ca cele din Insulele Hawai. care după un timp oarecare şi-au încetat erupţia şi fenomenele legate de ea. Arhipelagul Nipon. Provincia de foc a Pacificului cuprinde 78% din vulcanii activi şi include atât vulcani continentali cât şi insulari. Cuprinde 76% din vulcanii Globului. vulcanii stinşi pot deveni din nou activi. Vulcanii de aici au caracter mixt. insulele din Pacificul Vestic. Sierra Nevada. Provincia Pontico-Mediteraneană Include insulele vulcanice din regiunea Mărilor Mediterane şi din continentele limitrofe: a) zona pontică cuprinde vulcanii din Munţii Caucaz. b) zona Mediteranei Europei: Insula Sicilia cu vulcanul Etna. Uneori. închizându-se în Peninsula Kamciatka. Tahiti.

Vulcanismul dă naştere la reliefuri vulcanice specifice iar uneori. la rândul lor. Importanţa economică a reliefului vulcanic constă în prezenţa minereurilor.. care determină o mişcare oscilatorie a particulelor materiale din jur. fumarole şi iviri de ape mineralizate ca cele din Carpaţii Orientali de la noi. seismos în limba greacă însemnând zguduire). urmată de o dilatare. depăşesc rezistenţa acestora la deformare producându-se astfel deformări ireversibile. În focar se produc o serie de deformări ale stratelor de roci concretizate. Zguduiri se mai produc şi în momentul ruperii bucăţilor din placa tectonică afundată în partea superioară a astenosferei. prin faptul că o mare parte este consumată de frecările interne. energia undelor seismice se reduce treptat. tavanul peşterilor din zonele carstice. După cauzele care le dau naştere se pot grupa astfel: cutremure de natură tectonică legate de aria rifturilor şi coliziunii plăcilor. cu mişcări bruşte datorate rezistenţei opuse de placa de deasupra generându-se astfel cutremure. în ariile respective se pot semnala şi anumite fenomene postvulcanice ca: emanaţii de mofete. însoţite de o descărcare a tensiunilor. Centrul acestui focar se numeşte hipocentru. alunecări etc. fisuri. Subducţia nu se produce nici continuu. în procent de 7%. pornind din focarul localizat la diferite adâncimi în scoarţă sau sub aceasta. Undele seismice reprezintă vibraţiile produse de energia mecanică declanşată în hipocentru şi se transmit în toate sensurile în jurul acestuia. Pe măsura îndepărtării de focar. iar ruptura declanşează unde elastice ce iradiază în toate direcţiile. Ca urmare a degajării bruşte de energie în focar (hipocentru) are loc o puternică compresiune a materiei. mişcări ce reprezintă undele seismice. rezultate din interferenţa în epicentru a undelor longitudinale şi transversale. Undele seismice se propagă în toate direcţiile. Undele seismice sunt de trei feluri: a) unde longitudinale date de vibraţiile moleculelor rocilor din scoarţă paralele cu direcţia lor de propagare iar viteza lor variază în funcţie de rigiditatea mediului. cauzate de prăbuşiri de stânci masive. 3%. în cazul cutremurelor foarte puternice. nici lin. a rocilor de construcţie şi ape minerale. cca 90%.Etiopiei din care se înalţă câteva conuri vulcanice cum este Ras Daşan de 4620 m. în falii. cutremure de natură vulcanică ce preced sau urmează erupţiile vulcanice. . care cedează brusc. Au viteze constante de 3. de la 4-7 Km/s. b) unde transversale sau secundare sunt unde de distorsiune cu perioadă şi amplitudine mai mari decât primele şi reprezintă vibraţii ale rocii în plan perpendicular sau transversal pe direcţia de propagare a undei. fiind cele mai frecvente pe Glob. Zona de la suprafaţa scoarţei unde seismul se manifestă cu o intensitate maximă formează zona epicentrală. Cauzele cutremurelor sunt legate în principal de mecanismul de deplasare a plăcilor tectonice care. cutremure locale. sunt puse în mişcare de curenţii de convecţie din astenosferă care apasă asupra scoarţei. c) unde ondulatorii sau superficiale sunt vibraţii în plan orizontal la suprafaţa Pământului. care apar şi în afara spaţiului focarului. Cele mai puternice şi mai frecvente cutremure se produc în zonele de rifturi şi de coliziune precum şi cele de subducţie. Eliberările de energie se produc în momentul în care tensiunile la care sunt supuse rocile într-un anumit spaţiu. Epicentrul este punctul de la suprafaţa Pământului care corespunde hipocentrului.4 Km/s. Au viteze de 2-4 Km/s şi provoacă la suprafaţă mişcări de trepidare. decroşări. Ele se produc atunci când suma energiilor acumulate progresiv de forţele interne atinge limita rezistenţei rocilor. crăpături. Cutremurele de pământ (seismele) Cutremurele sunt acumulări de mari energii de potenţial în scoarţa terestră care sunt eliberate brusc sub formă de unde elastice (unde seismice. ci treptat.

Argumentele sale s-au bazat pe: îmbinarea aproape perfectă a coastelor de vest ale continentului Euro-African cu ţărmul estic al celor două Americi. în sens invers mişcării de rotaţie. Zona seismică a cutremurelor superficiale. Ele se mai numesc şi forme de ordinul I. Relieful planetar sau macroformele Constituie cele mai mari forme care pot fi separate la nivelul planetei – continentele şi bazinele oceanice – a căror dispunere şi formă se modifică odată cu structura litosferei. din punct de vedere geografic. În acest domeniu s-au emis mai multe ipoteze. structură. În structura continentelor sunt bine dezvoltate în diferite grosimi.5.4%) faţă de cea sudică (19%). Zona seismică a foselor oceanice asociată zonelor de subducţie generând cutremure de mare magnitudine cu hipocentre situate la adâncimi între 20-700 Km pe un plan Benioff cu înclinări de 55º60º. vestul şi centrul Australiei. În România. Asiatică. Scoarţa oceanică este alcătuită din pătura bazaltică. Ocupă 29% din suprafaţa terestră fiind concentrate în deosebi în emisfera nordică (39. cele mai puternice cutremure au focarul în zona Vrancei legate de orogenul carpatic amplasat în aria de presiune a microplăcilor peste care se suprapune teritoriul ţării noastre: microplaca dobrogeană în sud-est. partea central-estică a Americii de Sud etc. geneză. Oceanele. iar la exterior pătura sedimentară. Zona Mediteranelor: Europeană. Indochina. Zona dorsalelor medii-oceanice cu focare situate în valea rifturilor sau în dorsalele care îl mărginesc. Doar la periferie apar areale din masă granitică sau sedimentară de grosimi reduse. De aici ar fi rezultat şi compartimentarea Oceanului mondial în mai multe bazine. elemente fosile de plante şi animale din America de Sud.2. etc. unde plăcile se deplasează lateral ca în cazul faliilor San Andreas situată la limita plăcilor Nord-Americană şi Nord Pacifică şi falia Anatoliei. India şi . rezultând în etape de sute de milioane de ani prin evoluţia dinamicii plăcilor. o altă deplasare a lor s-a făcut dinspre poli spre ecuator. Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice. microplaca platformei est-europene ce se subduce sub Carpaţii Orientali. susţine deriva continentelor începută cu un continent iniţial care se deplasa spre vest.Aria geografică a seismelor (fig. rămânând în urmă faţă de aceasta şi fragmentându-se. Împreună cu mările continentele ocupă 71% din suprafaţa terestră. ca şi timpul când a început procesul de separare sunt încă relativ cunoscute. reprezintă marile depresiuni ale scoarţei umplute cu apă. datorită forţei centrifuge mai mari în zona centrală a Pământului. estul Canadei. Americană. microplaca moesică în sud. Cauzele care au dus la formarea de bazine oceanice şi mase continentale. 3. Zona seismică continentală urmăreşte desfăşurarea lanţurilor orogene tinere – AlpinoCarpato-Himalayan. microplaca transilovano-panonică în vest. 32): Cercul de foc al Pacificului. Groenlanda. fără vulcanism. cea granitică cu mai mare dezvoltare. Ipoteza translaţiei continentelor emisă de Alfred Wegener în 1912. Madagascar. Relieful Terrei Relieful Terrei este alcătuit dintr-un număr mare de forme care pot fi grupate urmărindu-se o serie de criterii: mărime. Africa. Zonele relativ stabile ale vechilor scuturi continentale: Scandinavia. nord-vestul Siberiei. stadiu de evoluţie. în bază cea bazaltică. Platforma Est-Europeană. toate păturile scoarţei.

aceleaşi similitudini se remarcă şi la seriile stratigrafice vechi dintre continentele desprinse.Australia prezintă multe asemănări (fig. continentele erau practic unite. spre baza mantalei inferioare. 38). care întreţin procesul de expansiune a fundului oceanic. devine generatoare de curenţi de convecţie care se grupau treptat în celule de convecţie. par a indica în prezent o distanţare uşoară (de până la 1 m pe an) între cele două continente. altele se închideau. respectiv la începutul mezozoicului. în timp ce. în care rolul de control îl deţin doi factori: “procesul de acumulare a materiei oceanice subduse la limita de 670 Km şi curenţii reci. de către Marea sau Oceanul Tethys. Odată cu formarea scoarţei sialice sau continentale şi concentrarea elementelor grele spre nucleu. supercontinentul a fost fragmentat pe direcţia est-vest. se asigura o protecţie pentru căldura radioactivă ce se năştea prin dezagregările din interior. Evoluţia Pământului în concepţia dinamicii (tectonicii) globale După structurarea internă a Terrei se presupune că au apărut curenţi convectivi de materie cauzaţi în special de diferenţele termice din interiorul mantalei şi exteriorul ei. 39). Restul Gondwanei se fărâmiţează în etapele următoare. Măsurătorile de vârste absolute. cu închiderea treptată a Mării Tethys. Marea Tethys era închisă în urma deplasării Africii spre placa Europei şi a scutului Indiei spre placa Asiei. care împinge spre est Eurasia şi spre vest cele două Americi. Ulterior. cu circa 200 milioane de ani în urmă. măsurătorile repetate efectuate între două staţiuni din Europa şi America. În triasicul mediu (cu 135 milioane de ani în urmă). indică pentru scoarţa oceanică vârsta rocilor de 200 milioane ani. proces început din cretacic. care a condus şi la orogeneza Alpino-Himalayană. cu vechime şi grad de fragmentare diferit. generând în astenosferă mai multe braţe secundare ascendente. s-a individualizat Groenlanda de America şi Australia de Antarctica. O serie de cercetări recente aduc noi argumente cu privire la unitatea veche a unor continente. Diferenţa de temperatură între substratul de sub continente şi cel de sub oceane. Evoluţia îndelungată a continentelor a făcut posibil ca pe lângă vechile scuturi rigide şi aplatizate să se “sudeze” noi lanţuri muntoase (zone de orogeneză). se ramifică treptat spre mantaua superioară. Panthalasa (fig. întreţinuţi periodic pe colapsul gravitaţional” Colapsul gravitaţional. din care se conturează Africa şi apoi India şi Madagascarul care au înaintat într-un timp scurt spre nord-est. 1 Principalele date morfometrice ale continentelor: . Maruyama. În acest proces ciclic-evolutiv şi autoîntreţinut prin ieşirea de lavă nouă şi retopirea scoarţei oceanice prin subducţie în urma coliziunii. materia continentală de tip sialic rămâne în permanenţă la suprafaţă. de unde concluzia sa cu privire la existenţa unui singur continent iniţial. în sud şi Laurasia. Tabelul nr. denumit de el Gondwana. 1994) explică procesul dinamicii scoarţei pe baza formării unor imense celule convective pe toată grosimea mantalei. în nord. se deschideau noi oceane. Teoria dinamicii plăcilor argumentează reciclarea şi reînnoirea scoarţei oceanice şi vârsta ei relativ nouă. ca în teoria lui Wegener. urmele glaciaţiunilor vechi dovedesc apariţia şi dispariţia simultană pe un continent unitar. În paleogen (cu cca 80 milioane de ani în urmă). într-un supercontinent. atrage după sine un curent descendent ce activează ramurile respective ale celulelor convective din astenosferă. La fiecare apariţie a celulei de convecţie se produceau derive în diferite sensuri care reuneau sau fărâmiţau continente. Pangaea înconjurat de un ocean unic. nucleele vechi continentale ajung la 3-4 miliarde de ani. În această viziune. începe deschiderea riftului Atlanticului la începutul jurasicului. Fluxul ascendent corespunzător. descendenţi. Alţi autori (Kumazawa. La sfârşitul paleogenului. în două: Gondwana.

în Munţii Ural şi mai departe în Asia centrală. ca reflux al mişcărilor alpine. Podişul . Mont Blanc 2234 vf. Mc. Se identifică în Scandinavia de vest (Alpii Scandinaviei).U. Kosciusko Tabelul nr. Km.91 Adâncime medie 4282 3926 3960 1500 Adâncime maximă (m) 11022 Gr. 2 Principalele date morfometrice ale bazinelor oceanice Denumire Pacific Atlantic Indian Arctic Suprafaţa mil. Cei mai mulţi au aspectul de platformă cu excepţia Alpilor Scandinaviei. Podişul Vestfalo-Renan. a) Sistemul caledonic a apărut în prima parte a paleozoicului (silurian) şi a durat peste 200 milioane de ani.. În domeniul continentelor se individualizează: Lanţurile muntoase reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul geosinclinalelor pe parcursul sutelor de milioane de ani.5 10 8. gropi abisale. Kinley 7035 vf. Jawei 5449 Gr. fiind specific pe cele două medii: continente (lanţuri muntoase. s-a format ca lanţuri de munţi în a doua parte a erei paleozoice (carbonifer). Everest 6010 vf. etc. praguri de tip horst situate între faliile perpendiculare pe rift – falii transformante). dealuri. care au fost înălţaţi sub formă de masiv muntos până la 2500 m. Aceste forme de relief cu toate că au dimensiuni mai mici comparativ cu formele planetare. câmpii) şi oceane (dorsale. cu cca 340 milioane de ani în urmă şi a durat până la transformarea sa în peneplenă (timp de cca 120 milioane de ani). Munţii Pădurea Neagră.p.8 24. În Europa. Podişul Boemiei.4 17. b) Sistemul hercinic (după numele latin al Munţilor Harz din Germania – Hercynia silva). Martam 4807 vf. nordul Munţilor Appalachi din S. Spitzbergen Relieful major sau mezoformele de relief Relieful major se suprapune celui anterior. iar în sectoarele opuse. podişuri. În prezent se pot identifica numai ca masive uşor alungite sau izolate: Masivul Central Francez. Munţii Vosgi.24 92. hercinică. Aici se localizează şirul vulcanilor activi. 179. Orogenezele mai noi care au dat lanţuri muntoase ce se menţin la zi sunt: caledonică. Km p 44. îşi au originea tot în mecanismul plăcilor.02 76.8 12. Podişul Ardeni. Aconcagua 4572 vf. apoi în estul continentului. apar lanţuri muntoase.16 14. vulcani. Scoţia.A. gropile abisale.4 29. Kilimandjaro 6187 vf. hipocentrele seismice. Marianelor 8385 Gr. Puerto Rico 7450 Gr. Ţara Galilor din Marea Britanie.9 Înălţime medie (m) 960 750 720 590 2200 340 340 Înălţime maximă (m) 8848 vf. alpină. în procesele ce au loc pe fâşiile marginale plăcilor tectonice. lăţimi de 50-300 Km şi înălţimi de 1000-8000 m.Denumirea Asia Africa America de Nord America de Sud Antarctida Europa Australia (Oceania) Suprafaţa mil. ocupând suprafeţe extinse cu lungimi de sute şi mii de Km. aria geografică a lanţului hercinic s-a extins începând din Europa de Vest şi centrală până în Dobrogea de nord.

Mc. în Anzi sunt 17 vârfuri de peste 6000 m. a) Elementele caracteristice muntelui (lanţului mintos): înălţimi de peste 1000 m. Alpii cu 1200 Km. vârful Elbrus de 5633 m. iar înălţările sub formă de munţi au început de la sfârşitul mezozoicului. atică. în Alpi. alcătuind Cordilierii ce se continuă prin America Centrală cu Anzii din America de Sud. munţi-bloc rezultaţi din munţii vechi fragmentaţi tectonic şi reînălţaţi. apar ca fundamente de platformă ale unor câmpii sau platouri joase cum sunt: Bazinul Parizian. Munţii Ural au aspectul unui masiv uşor alungit şi izolat iar în Asia Centrală sunt Munţii Altai şi Tianshan. densitatea fragmentării este ridicată (fiind dată de lungimea liniară a văilor raportată la suprafaţă (Km/Km2). între care. Munţii Pontici. rhodanică. o serie de ramificaţii se extind până în arhipelagul Indoneziei. 7035 m. Munţii Caucaz iar în Asia. Lanţurile muntoase (munţii) se pot clasifica după mai multe criterii: după altitudine: munţi joşi în jur de 1000 m. zece vârfuri ce depăşesc 4000 m. Meseta Spaniolă. Se identifică pe teritoriul Europei şi Asiei prin marele lanţ Alpino-Carpato-Himalayan. văile principale care-i străbat au adâncimi de peste 500 m. În prezent numai sistemele de tip alpin apar ca adevărate lanţuri muntoase ce se întind pe lungimi mari cum sunt: Cordilierii de peste 8000 Km. În Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m – Kilimandjaro cu 6010 m.Malopolska. Masivul Dobrogei de Nord. alte lanţuri se succed până în Peninsula Kamciatka. prin mai multe faze (austrică. Câmpia Germano-Poloneză etc. în care se intercalează Balcanii. pasadenă). spre nord-estul Asiei. Kinley. respectiv în S. Kenya cu 5199 m şi Ruwenzori cu 5109 m. 6193 m. Mont Blanc de 4807 m iar în Munţii Caucaz. între care Aconcagua. definitivându-se în neogen cu prelungire până la începutul cuaternarului printr-o succesiune de faze noi (stirică. munţi cu înălţime medie (1000-2000 m). valahă. cel mai înalt. Înălţimile lor sunt variabile: în Himalaya se află cele mai mari înălţimi planetare (13 vârfuri de peste 8000 m) iar Chomolungma sau Everest are 8848 m – altitudinea maximă terestră. c) Sistemul alpin este cel mai nou şi a început să se formeze cu circa 200 milioane de ani în urmă la începutul mezozoicului. Munţii Taurus. munţi vulcanici rezultaţi în urma erupţiilor vulcanice. două vârfuri la peste 6000 m în Cordilieri. Carpaţii cu 1300 Km.. partea estică. În Australia. Himalaya de 2500 Km. sunt alcătuiţi din roci variabile dar.U. În alte continente mai apar în nord-vestul Africii printr-un segment din Munţii Atlas. laramică). după modul de formare: munţi de cutare. separând culmi înguste cu creste şi versanţi abrupţi. cel mai înalt vârf este Kosciusko de 2234 m.A. munţi foarte înalţi la peste 4000 m. Munţii Alpii Australieni. în estul Australiei. În Africa de nord-vest sunt Munţii Atlas iar în America de Nord. Sistemul Stâncoşilor dublaţi de o serie de culmi pe latura vestică. Munţii Elbrus (din Peninsula Asia Mică) culminând cu Himalaya din care. În estul Europei. Anzii de peste 7000 Km. respectiv din cretacic. Munţii Appalachi în estul Americii de Nord. în funcţie de vechimea munţilor. predomină cele cristaline şi eruptive la munţii vechi din paleozoic şi cele sedimentare şi cristaline în cadrul lanţurilor alpine. moldavă. munţi înalţi între 2000-4000 m. vf. cel mai înalt fiind vf. În Europa. . În urma proceselor de peneplenizare . savică.

munţi tineri (alpinidele). După alcătuirea geologică sunt: podişuri sedimentare (Pod. interfluviile au suprafeţe plane destul de extinse. podişuri joase. Munţii Pădurea Neagră. după altitudine: dealuri joase la altitudini de 200-400 m. iar podurile interfluviale sunt sub formă de platouri. 500-1000 m. dealuri mijlociii.după vârstă: munţi vechi (caledonidele. după alcătuirea petrografică sunt: . Grigore Posea distinge mai multe tipuri de podişuri după geneză: podişuri structurale – în regiunile cu structură tabulară sau monoclinală. d) Dealurile reprezintă un relief mult mai fragmentat în care văile sunt mult mai numeroase cu versanţi destul de abrupţi. unde stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune. podişuri din roci cristaline (Pod. cum este Podişul Getic. Exemple de masive muntoase hercinice: Masivul Central Francez. b) Masivele muntoase Reprezintă masive izolate care provin din munţii vechi şi foarte vechi care au fost peneplenizaţi şi fragmentaţi în blocuri. sub 500 m. Înălţimea lor este între 300-1000 m şi au provenit din modelarea munţilor. dealuri înalte. După altitudine pot fi: podişuri înalte la peste 1000 m altitudine (Podişul Pamir). Getic). interfluviile au aspectul de poduri relativ netede. c) Podişurile şi dealurile Sunt forme de relief intermediare între munte şi câmpie atât după altitudine cât şi modul de formare. Caracteristici: înălţimile sunt în jur de 1000-1500 m. Podişurile se caracterizează prin: adâncimea fragmentării de 100 m (diferenţa de înălţime dintre fundul văilor şi cumpenele apelor). Decan). fie din ridicarea şi fragmentarea câmpiilor. Casimcei). În funcţie de mai multe criterii se disting mai multe tipuri de dealuri: după geneză: dealuri rezultate prin procese de cutare. prezintă socluri cristaline relativ unitare. care ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri. hercinidele). la periferie nu prezintă unităţi intermediare de tipul dealurilor. Frecvenţa versanţilor abrupţi datorită rocilor dure. podişuri vulcanice (Pod. podişuri de acumulare care au aspectul unor acumulări piemontane înalte. cum sunt Dealurile Subcarpatice dealuri formate prin fragmentarea unui podiş. Munţii Vosgi. 400-600 m. ca cele din Transilvania. la peste 600 m. ca de exemplu – Podişul Colorado. Podişul Boemiei. podişuri de altitudine medie.

Crişurilor din vestul ţării etc. văile nu au versanţi. Platforma continentală denumită şi prispa continentală. măguri cristaline. sunt uşor denivelate cu martori de eroziune (inselberguri). câmpii de subsidentă în regiunile care suferă o lăsare continuă iar procesul de formare este acumularea de către râuri. Ploieştilor. se mai numesc şi peneplene în climatul temperat şi pediplene când evoluează în climat arid. Pe el sau la baza sa se dezvoltă un microrelief de canioane submarine sau chiar acumulări de tip piemontan numite şi glacisuri submarine. densitatea fragmentării este redusă sub 100 m.măguri vulcanice. de unde şi numele de câmpii tabulare.: câmpiile din nordul Mării Caspice. Corespunde sectorului de trecere de la domeniul continental la cel oceanic. câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (numite “sandre”) sunt formate la marginile calotelor glaciare. excepţia perimării. dimensiuni mari ale podurilor interfluviale numite şi câmpuri. dar au dimensiuni foarte mari. Gherghiţei. Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de – 3000 m până la –4000 m . la –400 m. C. etc. C. câmpii de eroziune rezultate prin erodarea în milioane de ani a unor masive muntoase. câmpii de glacis care apar la contactul cu dealurile ca cele de la poalele Subcarpaţilor Curburii. câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri şi au aspect neted în care stratele au dspoziţie paralelă sau uşor înclinată. Ea coboară până la -180 m sau -200 m iar uneori. Formele de relief aici. rezultate din îngemănarea mai multor conuri aluviale (Câmpia Piteştilor. Prin topirea masei de gheaţă rămâne un relief de acumulare cu denivelări format din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari. e) Câmpiile Constituie forme de relief până la altitudinea de 300 m şi se caracterizează prin: netezime. În dreptul ţărmurilor înalte apare aproape brusc iar la cele joase. a Munţilor Zarand prin acumulări coluvio-proluviale. Abruptul continental. şelf sau platforma litorală se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine la contactul cu uscatul. exemplu: Câmpia Siretului Inferior. denumit şi taluzul sau povârnişul continental se desfăşoară de la – 200 m la –2000 m iar uneori până la –4000 m. câmpii de loess – rezultă din acumularea loessului pe grosimi mari ca în estul Chinei. sunt mult mai moderate în comparaţie cu cele continentale. Posea) pot fi: câmpii piemontane. C. marcat şi el de o serie de falii sau unele flexuri. pe o lungime de mai mulţi Km şi cu o pantă abruptă ocupând 23% din suprafaţa Oceanului Planetar. pe distanţe foarte mari de la zeci de Km până la cca 1500 Km în Oceanul Arctic. Structural este alcătuită din pătura granitică şi sedimentară datorită acumulărilor fluvio-maritime. ci numai maluri. Relieful bazinelor oceanice. sunt netede cu pânza freatică aproape de suprafaţă unde revărsările şi inundaţiile au frecvenţă mare. Ciad etc.). dealuri sedimentare. din jurul lacurilor Aral. cum este Câmpia Bărăganului. câmpii de nivel de bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare. Reprezintă 7% din suprafaţa oceanelor. din estul Chinei. După geneza lor (Gr. Se extind repede când platforma litorală este largă cu adâncimi mici iar debitul solid al râurilor este bogat şi nu se produc maree.

Fosele abisale sau gropile abisale reprezintă 1% din suprafaţa bazinelor şi corespund adâncimilor foarte mari din zonele de subducţie a plăcilor unde apar şi sectoarele cu activitate seismică şi vulcanică. Munţii laterali au rezultat din consolidarea magmei dar şi din presiuni laterale iar uneori. Ocupă 29. Circa 20 de gropi abisale au adâncimi de peste 6500 m iar cea mai adâncă este Groapa Marianelor de 11022 m la est de Filipine.7% din suprafaţa terestră şi 40. transport şi acumulare din care evoluează alte forme de relief cu specific determinat de agentul dominant care l-a creat: relief fluviatil. Au lungimi de până la 1000 Km şi lăţimi de zeci de Km. Caracteristic pentru Terra devine relieful care lipseşte pe celelalte planete. intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de variaţia elementelor climatice în latitudine cât şi în altitudine. Acţiunea agenţilor. În partea mediană sunt străbătute de rift cu lăţimi de 20-80 Km prin care topitura bazaltică din atmosferă ajunge în ocean. Dorsalele submarine se desfăşoară frecvent în partea centrală a oceanelor.000 Km.0% din relieful submers (Gr. Câmpiile abisale reprezintă regiunile joase ale oceanelor la adâncimi de sub –4000 m. glaciar în care apa are acţiune dominantă. Posea. Relieful mediu şi minor Formele de relief mediu şi minor sunt rezultatul agenţilor care acţionează asupra reliefului major printr-o suită de procese de eroziune. materiale organogene etc. . litoral. Uneori apar şi munţi izolaţi de natură vulcanică. Se precizează că lungimea totală a dorsalelor depăşeşte 80. Toate aceste forme majore planetare se înscriu ca trepte evidente în ansamblul cursei hipsometrice a Pământului. vârfurile ajung deasupra nivelului oceanic formând insule. 1987).care domină câmpiile abisale prin pante accentuate. Au pantă foarte redusă şi sunt formate din bazalte dar şi dintr-o pătură subţire de sedimente formate din cenuşă vulcanică.