You are on page 1of 59

Fragment SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în

exil) Vol. III, Autor Ovidiu Vuia

Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui


eroism.

În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că


setea de câştiguri uşoare, chiar ilicite au păstruns
până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în
acest sens m'aş referi la parcul de distracţii Dracula
de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului -
n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice
împreună cu nişte afacerişti germani, fiecare împins
de interesul de a câştiga cât mai mult şi e cel puţin
curios că partidul liberal din opoziţie nu vede niciun
rău în toată chestiunea, din contră propune să-l
preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc
aşezat însă, lângă Braşov.

Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă


atrag atenţia că din punct de vedere moral, voi cu
democraţia voastră sui gerieris, practicată după
lozinca bine curioscută că aşa ca la noi la nimenea,
aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul lui
Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul
dictatorului şi al dictaturii sale, dar, pur şi simplu mă
miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit
un mijloc mai eficace şi mai rapid de spălare a
creerului.
Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii"
executate de nişte profesoraşi totali anonimi români
şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş
şi Dracula, România ar putea să intre în atenţia
publicului apusean, în primul rând american. Nu avea
împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar
să se vorbească de noi.

Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară,


între ei şi istoricul Giurescu, desigur sub patronatul
partidului, să se ieie în considerare cât se putea de
serios posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se
va atrage publicul american în special, spre ţara lui
Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în
romanul cu acelaşi nume, autor de altfel
submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva
castele ale lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în
cele din urmă să se facă legătura între acest personaj
imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real
în paginile Istoriei românilor, coborâtor din neamul
Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va
realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat
cu Dracula, vampirul.

Au început să apară articole în legătură cu Dracula,


chiar şi în Magazinul istoric deci totul se pregătea de
lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia
l-au convins şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă
din afacere şi cum probabil nu putea să o facă atât de
uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar
la prezentarea istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă
victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse prea
multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a
intervenit Academia, publicând în editura sa cartea
"Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În
cele din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe
drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-Dracula.

Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o


constituie cartea semnată de Raymond Mc Nally şi
Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true
history of Dracula and vampire legends, ed. Galahad
Books. New York City, 1972, şi considerăm ca
semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui
Bram Stoker la cea de a 75-a aniversare a
capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea
Dracula e lipsită de orice valoare literară şi istorică,
autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi
exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei
oculte, contribuind la descrierea vampirului Dracula
pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în
persoana domnului român, Vlad Ţepeş, deci
descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea din
jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a
romanului Dracula încă se justifică.
De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc
geniului lui Bram Stoker, cel ce a creat pe Dracula
imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela
Lugosi în film; şi dragostea Americii pentru Dracula
imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească pe
cel real.

Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii


istorici, în primul rând români, deoarece pe tot
parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul
descris de Bram Stoker există, fapt notat pe ultima
filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de la
prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor.

De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul


al lui Vlad Ţepeş şi sub el se citează un document
german în care voivodul Dracula e descris ca un
sălbatec însetat de sânge, introducând torturi
necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până
îşi dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat
în 1491 la Bamberg, o copie există şi la British
Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker.
Autorii revin cu un alt pamflet german publicat de
Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul
desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se
văd cei traşi în ţeapă iar înaintea lui soldaţii lui lovesc
cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe
masă două pocale se poate presupune că însetatul de
sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit vampir.

Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane,


care-l urau pe Vlad Ţepeş pentru incursiunile sale
făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai
regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în
acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad Ţepeş de către
cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate
subiectivismul pamfletarilor germani, mult prea
exageraţi în descrierile lor.

Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în


continuare, presupusele castele ale lui Dracula
insistând asupra castelului Bran, Făgăraş numit fieful
lui Dracula, şi nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi
fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e
învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar
într'o misterioasă atmosferă ocultă, fără îndoială prin
locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze,
dacă nu pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu
ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de fapt Vlad
Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram
Stoker, promisiunile făcute, la început, au fost uitate
de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a
fost intenţia şi nu alta.

Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii


chiar captivante până la urmă ideile pe care le servesc
aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela
pe cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât
ea este în realitate.

Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la


dispariţie, revin la modă toate credinţele magice,
oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal
să se hrănească numai cu surogate, corespondentele
drogurilor, mai inocente însă, ele încită imaginaţia
deocamdată, creind acel efect de "horror"
caracteristic unor filme americane tot atât de
mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula.

În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul,


un istoric bine documentat, ce urmăreşte nu mai
adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în
înterpretarea lui Dracula -, ne vom referi la câteva din
concluziile lui cele mai importante.

În primul rând arată că în folclorul român "dracul =


Dracula" şi strigoiul sunt două noţiuni complet
diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în
memoria poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai
cum a arătat ca un sever dar drept conducător; în ce
priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină
folclorului român.
Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoicescu aruncă în
aer, descrierile, în bună parte tendenţioase ale celor
doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia
confundă noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când
bine se ştie că între cele două denumiri există o
diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule
şi celelalte consideraţii după care poporul român ar fi
o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate- o
repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină
folclorului român.

Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat


Vlad Ţepeş în literatura noastră cultă, şi vom cita
câteva figuri mai importante, începând cu I. Budai-
Deleanu cel ce în epopeea sa eroic-comică
"Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv,
după el Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator
şi un educator. Politica sa drastică nu izvorăşte din
motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de
aspre, sancţiunile domnitorului sunt drepte şi ele
urmăresc sa întăptuiască un program necesar de
raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci
pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad se apropie de
imaginea principelui luminat".

În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad


Ţepeş Alexandru Odobescu, D. Bolintineanu, Vasile
Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui
Eminescu din finalul Scrisorii a treia:

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,


Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte


potrivite, Tudor Arghezi îi dedică lui Vlad Ţepeş
câteva versuri în care laudă setea de dreptate a
marelui domn, întronând pacea în ţară cu aceleaşi
pedepse aplicate tuturor.

Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei


fără să nu ne referim la lucrarea pictorului istoric - şi
e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş
primind solii turci de clasicul nostru, Teodor Aman.

Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D.


Xenopol, acesta fiind de părere că deosebita cruzime
a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune
capăt anarhiei din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile
lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri ţinteau
către un singur scop: mântuirea ţării din robia
păgânului."

Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904


considera că parcă Dracul de la care - şi luase numele
părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie,
de agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad
... ca pe puţini alţii din vremea sa, peste câteva
decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi
Vlad Ţepeş: "unul din cei mai energici apărători ai
"românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi
pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de
mult ... mai ales că de atâta timp şi în creştinătate ...
acestea erau moravurile".

Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria


poporului român, apărută sub redacţia lui Andrei
Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un
remarcabil om de stat şi un conducător devotat al
apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul
nostru N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând,
"opinie cu care suntem întru totul de acord".

Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat


din rezumatul lucrării sale in limba engleză: "Cum s'a
subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de
subiecte supranaturale, el însuşi fiind membrul unei
societăţi oculte. Scriind romanul său, el a fost
influenţat de evenimentele întâmplate la Londra
acelui timp: teroarea răspândită de Jack spintecătorul
în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara
cu cele înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul
provocat de purtarea lui Oscar Wilde. Desigur, acele
trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot
fi puse în legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem
susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S. Iurie a enunţat
"că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu
are nimic în comun cu Dracula descris în literatură
(n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)".

Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează


că la mijlocul secolui al XIX-lea, personalitatea lui
Vlad intră în literatura universală prin până unuia din
cei mai mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo,
care i-a evocat figura în câteva trăsături, sub forma a
patru versuri din La legende des siècles:

Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth,


Refuză să plătească sultanului, tributul său
Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară
Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a
drumului.

Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental


pentru întreaga relaţie Dracula - Vlad Ţepeş: "Cu
toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la
contururile descrise de Victor Hugo: ci la cele
datorate de marea popularitate a romanului Dracula,
scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez
n.n.). Romanul respectiv a fost publicat în 1897,
urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest
roman, prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele
sale trăsături ci e transformat într'un vampir, ucigător
de sânge."

Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul


Ţării româneşti şi vampirul Dracula este respinsă
categoric şi e normal să se întâmple aşa, când
Dracula este invenţia unui autor irlandez, destul de
mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile ce se
cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu
Florescu, desigur cade, în derizoriu, caută să nu
tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături
destul de numeroase de americani.

Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost


invenţia lui Vlad, ci o metodă de execuţie orientală,
se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că
între 1442 şi 1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad
Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului
otoman, răstimp în care putea să asiste la unele
condamnări ca tragerea în ţeapă, ori tocmai fiindcă
era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria
copilului nu le-a uitat şi mai târziu le-a aplicat drept
pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în
campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa.

Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de


istoricul nostru N. Stoicescu, a fost aceea că în ce
priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de
pedepsele aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş
adăoga, pentru cercetătorul vestitului quattrocento
rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de
cerească într'o epocă atât de crudă, oamenii se
omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un
fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a
lui Rafael, putem trece în Cinquecento fiindcă
lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după
luptele între partide ce-a durat o noapte, a doua zi
străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii paşnici
nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar
Borgia ca un tip crud, crima pentru el însemna pâinea
sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina
Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a
dedicat cartea sa, Principele, vedea în acest personaj
pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei.

Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu:


Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a petrecut în secolul trecut
un proces asemănator aceluia prin care a trecut
amintirea lui Ludovic al XI-lea, regele Franţei,
contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi
dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să
zugrăvească cele mai sinistre torturi imaginate de
Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic
realităţii".
În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris
de istoricii francezi ca un despot crud dar îl consideră
prin toată activitatea sa un rege care figurează printre
primii fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis
XI, Istoricul Aug. Thierry spunea: "Condamnarea
rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe
care conştiinţa umană îl aplică memoriei celor ce au
crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a impune
faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856)
Frumoasă frază nu mai că ea aparţine unui om al
secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu
va reuşi să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă
spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea, doar aşa se
poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne
sunt atât de obsedaţi de eul lor propriu, încât
descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe
un domn bun român şi creştin, cu un asociat al
diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem o
diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii.
Intelectualitatea franceză îşi respectă trecutul, nu va
face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee
a groazei aşa cum sunt românii gata să-şi facă din
Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap o
coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în
imperiul răului, cum ne stă model Dracula-vampirul.

Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a


uimit înterpretând pe Oana din Pe strada Mântuleasa
de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră
dragă. Am protestat şi nu am admis aşa o înterpretare
şi faptul că autorul nu a intervenit, ne convinge astăzi
că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta
chiar de la marele autor. Astăzi, consider că
înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o
satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul
lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a dat taurului săvârşind
păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi
mai pare atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub
egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o serie de
indivizi au început să facă amor oral cu biata
România - nu e nici o posibilitate de a fi o greşală
titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar
ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da
niciun răspuns întrebărilor patriotice ce i se pun. Şi
acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când
ei nu numai că sunt la putere dar şi în guvern, încât
graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână şi
pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă
rămân, aviz codanelor, cei cu penisul lung şi negru.
Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi
ai lui Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul
vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la pensie.

Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs


într'un butoi cu doagele sparte, cum mi-este şi capul.
Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui
lacrimi se solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o
lumânare.

Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia


urmănd o reţetă secretă a lui Freud, mi-am dat seama
că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui
Corneliu Baba, puşi unul lângă altul pregătiţi ca
pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga
lume.

Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele


care-şi vând ţara ca odinioară soldaţii români sfânta
cămaşă a lui Cristos, răstignit.

Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe


Isus, mai ales că soţia lui se zice era bună creştină.
Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor
Iudei, care-l ameninţau să se plângă împăratului
pentru sprijinui ce-l dă unui eretic periculos, Pilat s'a
spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă
peste voi, toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole
France într'o scurtă povestire ne poartă în Roma
antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani
buni de la întâlnirea lui cu Isus Nazarineanul, regele
Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul
întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească
amănunte despre procesul lui Isus, la care ştia că a
participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a
mărturisit ca nu-şi aminteşte de niciun proces, e drept
că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar în
mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără
îndoială, autorul vrea să arate că relatarea biblică nu
are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la
contribuţie întreg geniul pentru a-i fi reuşit
demonstraţia.

Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar


fi gata să susţie că lui Pilat îi era teamă să mai
pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de
suferit din cauza convertirii soţiei sale la noua religie,
au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu au
izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele
mai mizere colţuri ale imperiului, şi nu mai cu
ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de
funcţionar superior, de rang judecătoresc, şi nu mai
odată cu această retragere s'a întors la Roma, unde
trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort
nu de mult. Astfel că se poate explica cu temei,
tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot
exista două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat,
descris de Anatole France şi celălalt al creştinilor.

Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad


Ţepeş, vom putea desluşi o altă diferenţiere de data
aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele
francez în ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi
remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca pe un rug
încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de
sânge ar fi murit liniştit, împăcat cu sine că şi-a făcut
datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci
ajutaţi de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce
regele Franţei avea viziunea Judecăţii de apoi, unde
trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale,
conform religiei catolice omul înfruntă flăcările
iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa
îi era netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a
înălţat câteva biserici dintre toate cea mai
strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai
avea şi alte ctitorii, după religia ortodoxă cel ce ridică
o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor,
alături de îngeri, deci din partea veşniciei sufletului
nu îi venea nici un fel de griji.

Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau


începutul lui 1477 a fost o mare pierdere pentru
Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei
Corvin ca şi pentru papa de la Roma, Sixtus al IV-lea.
Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării
creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a
însemnat un gol ce a avut efecte nebănuite, în primul
rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri
ale acestei lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie:
"dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş) n'ar fi
luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul
domn al vitejiei sângeroase, Ştefan s'ar fi simţit altfel
faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi
izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar
fi ajuns în mâna sultanului ...".

Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai


putea, şi cum el a ieşit de sub pana inspirată a
marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de
"straşnicul domn al vitejiei sângeroase" ca definitorie
pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a
creştinătăţii.

În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu


vestitul papă Pius al doilea (Enea Silvio Piccolomini)
(1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui
Mahomed II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea
voevodului român, prizonierat care a durat 12 ani. A
încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei
Corvinul să-l elibereze din temniţă.

Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze


o cruciadă împotriva păgânilor dar sosind la Ancona,
nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a
însemnat o înfrângere atât de mare încât nu peste
mult de la acest eşec marele Papă a încetat din viaţă.

Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei


Pius al II-lea ne demonstrează că în acei ani, puterile
apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia
unei cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea.
Propriuzis, noi românii reprezentaţi de "straşnicul
domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de
el Ştefan cel mare şi sfânt, au ţinut piept urgiei
otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea
Turcilor.

Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică.

După succinta noastră prezentare, putem deduce că


de prin 1976, zarva pusă în slujba lui Dracula
vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până
în zilele noastre când un ministru al turismului,
rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul
lui Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea
lovitură, sub motivaţia că prin parcul de distracţii
Dracula, va strânge bani pentru restaurarea
Sighişoarei - cartierul medieval - care altfel va
dispare de pe suprafaţa pamântului.

Dar cine oare îl crede?

Cu această ocazie doresc să completez unele date pe


care N. Stoicescu nu le-a abordat în excepţionala sa
lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce
nu se ocupa propriuzis cu problema lui Dracula de
Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris şi a
citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi
permit să-i aduc unele modeste completări.

Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un


modest scriitor irlandez, cu predilecţie pentru
evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker
(1847-1912) era tocmai în căutarea unui astfel de
subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă
masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu
van Bery fiindcă nu e olandez, cum îl scriu unii în
ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra
voevodului român Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe
limba engleză. Despre domnul român cronicele
germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele
mai mari grozăvii după ce Vlad făcuse câteva
incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe
negustorii saşi, din jurul Braşovului. Să reţinem
momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i
vorbească de bine pe români, aceştia tocmai
terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre
fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare
la închisoare. Drept urmare Bram Stoker n'a vizitat
niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj
şi în alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte,
probabil cum le-ar fi vrut să fie colegul său lojă
masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în
presa germană când s'a ocupat şi ea de fenomenul
actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că cei
doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în
secret pre vremea celor doi, astăzi, francmasoneria a
devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte
membrii, deci noţiunea de ocultă nu i se mai
potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare maestrul
Pamfil Şeicaru).

Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N.


Stoicescu, nu s'a trudit să studieze Istoria românilor
sau să citească măcar dările de seamă din limba
slavonă, favorabile domnitorului, citate astfel de N.
Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau
în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model
de suveran autoritar, care folosea măsurile cele mai
aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea
autorităţii centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi
cinstei, naraţiunile germane şi producţiile literare
inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad
Ţepeş făceau să circule în apus imaginea unui alt
Dracula, tiran crud şi sângeros."

Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich,


revoluţionar polonez, în cursul său de literatură slavă
ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad
Ţepeş, după cum l-a găsit citat într'o povestire
slavonă, cunoscută doar în Rusia?

Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker


vânător de senzaţional ieftin, o scrie şi N. Stoicescu,
pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ
la Londra între August-Noembrie 1888, influenţat de
faptele acestuia îl transformă pe Dracula în vampir
însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului
român Vlad Ţepeş.

A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea


acestui Dracula descris de mediocrul Bram Stoker,
total străin folclorului şi simţirii româneşti.

În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile


mele italiene, care merită cel puţin să fie reţinută, şi
sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest
aspect, pe care o să-l prezint în cele următoare. Adică,
e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe
Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având
grijă ca totodată să fie înţeleşi de cei cărora li se
adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja
cunoscută în Apus pentru a fi adecvat recepţionată.

Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din


Siena, Ambroggio Lorenzetti, un pictor din Trecento,
mult elogiat de Vasari, în fresca celor două
guvernământe, l-a reprezentat pe cel rău, sub forma
unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în
aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la
Dracula din filmele americane cu Cristoph Lee, chiar
dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea
nu trebuie să tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi.
Şi să reţinem că acest vampir, sugător al sângelui
poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi
jumătate înainte de existenţa lui Vlad Ţepeş, iar
artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva
fresce memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San
Francesco din Assisi. Faptul că vampirul a ajuns să
simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul
său în Apus era de o vechime mult mai mare, fiindu-i
caracteristic şi activismul său specific.

De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor


din Apus ca un material ce-i împrumută
consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute,
visul realizat şi a lui Faust de Goethe dar să
recunoaştem cu alte procedee magice, în care
vrăjitoarele îi dau eroului să bea o simplă licoare, dar
cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire.

În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel


ce susţinea că el cunoaşte tot din lumea asta şi încă
vreo câteva probleme mai mult, arată că există două
feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea
pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia pe
utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase,
care întrucât puteau să facă şi rău, nu puteau fi bune.
Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau
"demonică". E magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele
îşi iau puterea din contactul cu diavolu şi merită să li
se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de
magie, zisă "naturală" ea nu foloseşte decât forţele
naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri
atunci când le-a creat.

Deşi condamna magia neagră ea se practica mai


departe, astfel că la sfârşitul secolului al XVIII şi
începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că
prin Faust a practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă
nicio îndoială că era vorba de cea neagră, odată ce
tutorele său devenise diavolul, prin contractul
încheiat cu Divinitatea, în persoană.

Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von


Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte "Cartea de
buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care
caută să explice din punct de vedere raţional credinţa
popoarelor europene în vampiri şi astfel să o
combată. Ori, bine înţeles, că nu era o înfluenţă de
dată recentă, de unde scriitorul german face legătura
vampirismului european apusean cu lamiile şi
harpiile culturii elene, deci datează din antichitate.

R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după


care sângele ar fi sursa vieţii şi vitalităţii. Ideea de a
bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi
renăscut de la cel viu la cel mort, este principiul
vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este
viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în
romanul lui Bram Stoker. Şi autorii ar fi trebuit să
arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo
se recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi
va pofti sufletul, vei putea să junghii şi să mânănci
carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care
ţi-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi
necurat şi cel ce va fi curat vor putea să mănânce
carne, cum se mănâncă cea de căprioară şi cea de
cerb. 16. Numai sânge să nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi
jos, ca apa."

Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se


supuie legilor divine, deviza lui este să bei sânge,
fiindcă "sângele e viaţă".

Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni


preocupaţi de motivul vampirismului, încă o dovadă
peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul
Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze
Bram Stoker că el provine din Transilvania,
transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un
monstru, sugător de sânge.

Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu


"Dezastrele războiului" de Goya întitulat
"Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe
jumătate vampir suge sângele din pieptul unui mort.
Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă,
vampiriul e înconjurat de o serie de lilieci, gata de
atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan. Este o
demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării,
pe care nu o poate compara decât cu un act de
vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt
datorită surdităţii sale.

A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave


Doré pentru Divina Comedie de Dante. Eroii
principali s'au transformat în doi vampiri care se
devoră unul pe altul, aflaţi de-asupra unui rău al
infernului, din care o figură neagră îi încită,
înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de
Vergiliu priveşte la ei cu milă. Sunte perechea
nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo
di Malatesta.

Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom


referi la Max Klinger (1857-1920) acesta în lucrarea
"Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat,
pregătit să sugă sângele din trupul unei tinere care
doarme. Scena e parcă scoasă din filmele "horror" ale
Hollywoodu-lui.

De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei


între anul 1897-1919, când Stoker a publicat romanul
Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să
ecranizeze filmul Nosferatu.

În cadrul spiritului faustic european, german


desvoltat în felul lui Faust de Goethe, prezent de
altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se
îmbogăţeşte prin empirismul specific britanic devenit
pragmatism în ediţie americană, şi printr'un
puritanism din ce în se mai formal, în acest context
biserica anglicană nu mai înseamnă mare lucru.

Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze


matricea creatoare specifică, s'a recurs la un fantastic,
desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice,
pline de mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea
omului, chiar dacă par uneori greu de înţeles. Să ne
gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia
tatălui său, şi nu vom putea nega fiorul amestecat cu
un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu numai
în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii
unicului teatru englez.

Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor


dramatic al tuturor timpurilor anumite calităţi
diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare
surse s'au născut povestirile şi romanele de groază
numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglo-
saxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul
vieţii dar va trebui să se admită că există probleme ce
se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul
zilnic, fără să treacă într'o altă lume, fiindcă în final,
faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile limbajului
nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi
satanismul lui Byron şi celebra apărare a Poeziei al
lui Shelley.

Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o


altă întâmplare cu efecte nebănuite de nimeni, atunci
când ea a avut loc.

În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley


împreună cu soţia sa Shelley Mary Wollstonecraft
(1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară,
între prieteni, în vila lui Byron de pa malul lacului
Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus
pentru a trece peste plictiseala zilelor ploioase să
povestească fiecare dintre invitaţi câte-o întâmplare
cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a
prezentat cu macabra relatare despre Frankenstein
prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să
bănuiască niciunul câţi imitatori va avea în viitor,
odată ce nicicând nu va putea fi învinsă bucuria cu
care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles.

Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary


Sheley Wollstonecraft, cartea purtând titlul complet
Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de
groază.

În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al


polului nord numit Robert Walton, povesteşte viaţă
unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein,
născut în Elveţia, la universitatea din Ingolstadt asistă
la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii.
Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane",
depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi reuşeşte să
alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă.
Făptura monstruoasă, creată de un modern Prometeu,
e lăsată să circule înlume dar pe unde ajunge,
oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu
poate fi iubit începe să omoare pe cei din jur, primele
victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui
Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască
o partnera dar gândul că monstrul respectiv ar putea
să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de
creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare
pe cel ce l-a făcut. După ce-i ucide şi tânăra nevasta
şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se
hotărăşte să plece în călătorie în mai multe ţări. Când
ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului condus de
Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi
răneşte grav tutorele care moare în braţele
căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de
ghiaţă în întunerecul nopţii polare.

Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica


povestirii şi imaginaţie poetică aşa cum se cultiva în
cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui
Frankenstein a devenit actual prin faptul că
mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de
perfecţionate încât ar putea să construiască un nou
exemplar cu aceleaşi capacităţi de distrugere, aspecte
ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui
simplu de groază şi îi conferă o importanţă şi mai
mare în contemporaneitatea secolului nostru.

Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care


o au poeţii după Percy Bysshe Shelley, Mary nu-l
omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să
dispară plutind pe o bucată de ghiaţă în noaptea
pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că
se va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a
imaginaţiei unui scriitor ci un om în carne şi oase.

Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul


Frankenstein sau un modern Prometeu, nu avea decât
18 ani.

În literatură figurile de vampiri au apărut mai des,


chiar dacă mai discret, nu purtau tot echipajul
prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel
Coleridge în poemul neterminat Christobal, curioasa
doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat,
sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus
Darvell. Incitat de Byron în 1819 medicul Polidori
publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu
vampiri şi piese cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan
Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina fiind o
vampiră lesbiană.

Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări


ce exemplifică romanul de groază englez ca gen
specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la
care se adaogă şi romanele cu detectivi unul mai
celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar
fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle.

Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne


vom opri la un alt personaj de vampirism femenin de
data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o
contesă autentică din secolul al 17-lea, contesa
sângeroasă.

S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se


termină munţii Carpaţi. Familia Bathori era una din
cele mai vechi familii de nobili din Transilvania,
printre ei a figurat un cardinal, mai mulţi principi de
Transilvania iar vărul Elisabetei contele Gyorgy
Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi
cel mai vestit din toţi a fost regele Poloniei, Stephan
al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586.
Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17-
lea.

Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a


căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy, în Mai 1575, el
având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte
în Nyitra, regiunea localizată în nord-vestul Ungariei.
Dar cum Ferencz era mai tot timpul plecat, Elisabeta
a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile
oculte ca mai târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie
pe unele fete, servante ale castelului. Desigur, în
această aventură periculoasă avea complici pe
maiordomul-major şi câteva servitoare, pe care
evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi
fiindcă după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că
va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi piardă cumva
frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la
nişte atrocităţi incredibile. Înainte de toate îşi alungă
din castel soacra cu care se ura, în acest mod putea să
facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra
cărora devenise singura stăpână.

Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa


Elisabeta apuca dur cu mâna pe o fată şi insista până
simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru
ea, sângele era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur
să-şi menţină frumuseţea care deja începea să se
vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe
Contesa Bathori tânară şi plină de nurii pe care sigur i
le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi
frumoasă. La un semn al Elisabetei întrau pe scenă
Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau
adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau
sângele într'un vas mai mare şi când acesta era bine
umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa
întregul trup.

Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi


procurară tot fete noi, pentru a se executa ritualul
drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se
scălda. Totuşi într'o zi o fată a reuşit să evadeze şi să
aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile
întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori.

Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se


interveni, trupele de soldaţi şi de gardă au asaltat
castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei,
Contele Gyorgy Thurzo, primul ministru al Ungariei.

Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în


fiecare încăpere se găsea câte o fată moartă prin
exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de
mici cavităţi; în închisoare se aflau alte fete în viaţă,
dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De
desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de
fete.

S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi


apărut înaintea curţii, ea de altfel se afla cu domiciliul
forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit
că el însuşi a momit şase fete cu promisiunea că li se
va da la castel un serviciu de servitoare.

Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta:


ajutoarele sale au fost decapitate şi apoi arse şi
majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost
omorâte.

Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa


cu moartea a Contesei Elisabeta Bathori, dar cum era
vara prim ministrului său a amânat la infinit
executarea sentinţei, aşa că până la urmă a fost
singura supravieţuitoare a masacrului din castelul
Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere
nevinovată dar nici vinovată, participând cu
indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne
determină să bănuim la ea o suferinţă nervoasă de
tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea
eului, simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic
care trăieşte într'o lume a lui, înterpretează toate
simptomele după logica sa proprie care nu aparţine
celorlalţi semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale
erau perfect normale, poate cu anumite înclinări
psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la
zicala ungurească ce zice "că un nebun face alţi o
sută"!.

În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră


căreia îi fuseseră zidite uşi şi ferestre, lăsăndu-i-se o
comunicare strâmtă prin care i se introducea
mâncarea. Astfel că Elisabeta trăia ca un cadavru viu,
total despărţită de lumea de afară. Cam la patru ani de
la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din
gardienii postat să o păzească, ar fi dorit să o vadă pe
femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung şi
în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa:
Contesa murise zăcând cu faţa spre podea.

Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în


sânge nu i-au putut reda tinereţea, totul a fost o
simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă
cineva că poartă un chip de femeie bătrână, cu un
ultim efort, singură pe patul morţii s'a căznit să moară
cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni.

Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a


săvârşit acte de vampirism feminin de neiertat, va
rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul
pervertiţilor din Infernul lui Dante se va completa cu
un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul
Csejthe se vor preface într'un râu întunecat ce o va
îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă prin
reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele
femeii, ca şi muncile inutile ale lui Sisif, vor fi
reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu
există în sânul veşniciei.

La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase


a fost aceea că a încercat să schimbe legea marei
treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala
bunului Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun,
cine vrea să i se opună trebuie să se întovărăşească
de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar
dement, al Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă.

Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii


procedează chiar în mod invers. În basmul Tinereţe
fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat
părăseşte veşnicia pentru a se întoarce pe meleagurile
sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e să-l
reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru,
element de bază a ceea ce numim spiritualitate
românească. Dacă românul crede, cum susţine M.
vulcănescu, că lumea aparţine unei rânduieli divine
atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar dacă noi
nu-l înţelegem.

Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării


noastre, credem că am demonstrat, nu numai că
noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii
poporului nostru, dar încă înainte de a analiza
romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da
seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole de-
arândul la popoarele apusene europene, nu am să mai
repeta convingătoarele noastre argumente.

Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca


esenţiale pentru spiritul empiric englez care pe
această cale încearcă să-şi mai completeze destinul,
cu producţii imaginare, fără să depăşească lumea de
aici, când nu crede în nicio alta de dincolo.

Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine


definit ca fuastic şi asta fiindcă opera Faust de
Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai
ales practică a omului modern, aşa cum s'a desvoltat
el până în vremurile noastre. Fără îndoială Faust al
lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se
conduce după percepetele lui Mefisto, inclusiv îi
adoptă morala peste adevăr şi bine.

Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema


lui Faust, mult înainte, încă de pe vremea când
legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant
moralizatoare, tradusă din germană, şi anume încă
din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr.
Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de
Christopher Marlowe (1564-1593). Eroul se străduie
după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi
un dor nestins după frumuseţe, deci prezintă
caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul
diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est",
şi repetă pe cele ale Mântuitorului pe cruce, săvârşind
o blasfemie.

În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută


salvarea graţiei divine, încât plin de pocăinţă e
cutremurat de viziunea infernului care i se arată.

Piesa este una din marile realizări ale teatrului


elisabetan, contemporan cu genialul Shakespeare. Tot
în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine
(1782-1824) scrie o carte "Melmoth pelerinul" de,
aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el sufletul
diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie
locul, în cele din urmă intră în iad, după unice
peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine
respectă finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că
Balzac scrie o scurtă povestire întitulată "Melmoth
reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ
de oarece acolo stăpânesc noile forme diavoleşti
adică instituţiile bancare.

Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie


capodopera sa Faust, încât Lenau nu a reuşit, nici pe
departe, să-l concureze pe magul de la Weimar,
redactând şi el un Faust, cu totul subiectiv şi cu
preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult
de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea
acestuia.

De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru


sânge ca vampir, este o însuşire a spiritului apusean,
de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi
întreaga galerie de romane de groază, gotice.

Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de


Arte frumoase un concurs, la Frankfurt, de profesor
la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el
cu pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de
admitere şi-a ales o temă proprie, aşa cum era de fapt
prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora
dată, domnul respectiv, adună într'un cerc mare pe
studenţi, lămurindu-i că vor participa la un ritual,
ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o
masă şi nişte cuţite tăioase cu o găleată destul de
mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul"
aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu
peste mult începe să dreneze sânge din bietul animal,
după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori
împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca
servitoare la castel. Am omis să spun că lovitura era
mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a
ajunge stăpân pe tot sângele animalului, în aşa fel că
odată cu ultima picătură de sânge să moară şi oaia.

Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi


spală mâinile în masa de sânge, cu plăcerea pe care a
simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în
baie.

Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite


puncte de vedere abea începea. Adică, dl. artist şi-a
amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un
scamator din buzunar o pânză mare de tot, pe care
picta cu degetul, sângele slujindu-i drept culoare,
parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar
nu sunt sigur, oricum acest instrument era unul
secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte
mâzgălituri lipsite de formă, aşa că împreună cu toată
reprezentaţia de gală, iritase atât de mult asistenţa,
încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor,
în majoritatea lor, locuitorii oraşului, au propus ca
individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi
conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără
să stea pe gânduri. Dar cine a crezut că afacerea s'a
terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea
sfinţii lui, astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra
primei decizii cu un alt mare scandal, după care "noul
dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi
continue exhibiţiile sangvine.

Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe


faţă, poate înclinaţiile se sublimau în jocul de-a arta,
reînviată prin elixirul vieţii, sângele.

Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei


moderne de ultimă oră. În cele dintâi, se cere să fi
original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e
originalitatea. Oare nu adevăraţi mari artişti au fost
neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu sau
după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea
totală? Nu mai că se pune întrebarea prin ce se
deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient
nevoiaş, cu plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie
internaţională ca operă de artă, probabil din această
cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel -
aşa îl cheamă pe omul cu ploşca - şi Tristan Tzara cel
ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie.

Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi


peste tot că eşti un mare artist, altul ca tine nu-i, chiar
dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la
procesul din Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de
artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea mai
nedreaptă judecată căci se pune problema cine va
hotărâ dacă un om e sau nu artist. Răspunsul vine ca
de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel
cu ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în
mâini de amatori, şi obiectul se deteriorează vâzând
cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a
terminat: ARTA!

După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în


tetralogia muzicală a compoziturului R. Wagner,
exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda
căutării Graalului, până la Parcival este un mit
creştin, amândouă operele poetice rezumă credinţele
omului apusean din Evul Mediu până în pragul
Renaşterii, în aceeaşi perspectivă tragedia Faust de
Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu
uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale
omului modern, ajuns contemporan cu noi (spirit
faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu).

În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din


lectura cărora cititorul îşi va da seama nu numai de
amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar
şi de perniciozitatea unor idei pe care le
popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura
înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni.

Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în


toată Europa inclusiv Sârbia lucru de care noi ne
îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România,
străină de cultul vampirismului. În acest sens tradiţia
popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că unii
oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi
secole, se scoală din groapă şi noaptea îşi muşcă
victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le
ca după moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim,
după reprezentările din filmele americane, că aceşti
vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic
din gură cei doi canini superiori, malformaţie ce îi
ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele
naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai
că aici există o adaptare la exercitarea unei
perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca
facere, de unde o putem socoti creaţia diavolului.

Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir,


sugător de sânge, dar ţine să-i dea realitate istorică,
după el vampirul monstru descris nu-i altul decât,
domnitorul român nemortul sculat din sicriul său,
Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa
de informaţie fiind, după cum am mai scris-o -
profesorul ungor, coleg de lojă masonă, Arminius
Vambery.

În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e


un nemort, care-şi poate părăşi sicriul între apusul
soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine
în oglindă şi nici umbră. Să ne amintim, că cei cu
legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului
prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui
E.T.A. Hoffmann sau Chamisso, pe când Mihai
Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea
legături, el îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă,
coborând dintr'un portret. Prin acest schimb poetul
vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu
iubita lui, unde vor găsi grădini paradisiace şi "o
eternă repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt
fiinţe îndependente de om şi proaste cum ni-i
prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele
povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român
nu există mitul lui Faust, nici vânzarea sufletului cu
demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite
trăsături influenţate de diavol, dar individual nu
devine robul său legat prin contract, se poate elibera
de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte.

Tânărul avocat din Londra Honathan Harker soseşte


în Transilvania pentru a trata cu contele Dracula
cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în
castelul său mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi
dă seama că, de fapt e prizonierul monstruosului
personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice:
Dracula părăseşte castelul, luând forma unei vipere
sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul
zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe
care le ţinea în puterile sale şi era stăpân pe o turmă
de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie,
în timp ce curajosul Harker atacat de trei femei
vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la urmă
reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în
Anglia, este înştiinţat că Dracula e la Londra şi el,
hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare.
Dar nu suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o
ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a făcut apel la
mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez
van Helsing. Adăogându-li-se americanul Quincey
Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula, care a
putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă
extrem de săracă dacă mai socotim şi pe fata muşcată
superficial la gât pentru a o face vampiră.

Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor


demonstra indulgenţă atunci când vor avea cadavrul
lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o
săgeată, decapitând-o, îi umplu gura cu usturoi,
manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după
moarte vampiră.

În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se


hotărăşte să se întoarcă acasă în Transilvania, dar are
greutate să-şi găsească un scriu pe măsură,
majoritatea dintre cele cercetate având hostie în ele.

Am face două remarci: în descrierea lui Dracula,


văduvit total de cel mai elementar bun simţ, Bram
Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi
închipuie oricine, cum va impresiona publicul scena
decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă
sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de
Bram Stoker cu Frankenstein de Mary Shelley vom
constata că primul se aşează din toate punctele de
vedere la cel mai inferior nivel al celebrelor romane
de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein,
romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea
la masa ideilor, adică practică groaza şi teroarea
spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic
mai mult pe când la Mary Shelley, deşi efectele
groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt
descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului
nostru ca oameni. Este deci o diferenţă ca de la cer la
pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker
denotă percepţie maladivă a cititorului de astăzi,
histerizat de existenţa posibilă a monstrului vampir,
cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei
muzici ce-şi dovedesc doar îmboldul spre cea mai de
jos voluptate, a fi tu însuţi inferior chiar animalului.

A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un


obiect obligatoriu în repertoriul lui Dracula ori în
această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de
recomandat, ca nemorţii să fie înmormântaţi direct pe
pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat
Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima
dorinţă, fiindcă vroia să fie apropiat de fratele
pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de
mâinile bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile
noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit în
timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu
pământul, să dispară cât mai curând, în elementele de
bază ale naturii.

Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului


roman "Dracula" de Bram Stoker, monstrul întors
acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume
civilizată sub castelul său şi va fi învins,
împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia
cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie
ca Lucy să fie decapitată dacă nu pentru singurul
efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat
la oribilul ritual.

Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey


Morris în luptă cu ţiganul ce păzea sicriul în care se
afla închis Dracula.

Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte


felicitări unanime, chiar şi cei mai înverşunaţi
duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că
Bram Stoker a ajuns pe drumul cel bun, închizând din
nou încăperile subterane.
Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui
Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci şi români la
comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul
unui trădător, cum au pierit un Miron Costin,
Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion
Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii
otomane era cea mai mare nevoie de ei. Era un
moment greu pentru creştinătate de oarece ţările
apusene s'au aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au
răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa Pius al
II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a
aşteptat la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din mari
săi aliaţi.

Din toate aceste motive consider că identificarea


monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş constituie un
sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac
reclamă castelului Bran cu titulatura "vizitaţi castelul
lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat
niciodată.

În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de


ce înfiinţarea unui Park Dracula la Sighişoara ca
oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar
avea destule, organizatorilor. Să le punctez, după cum
urmează:
1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie
istorică, odată ce nu există nicio legătură între
Dracula lui Bram Stoker şi personajul real,
domnitorul Vlad Ţepeş, Drăculea era numele tatălui
său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea
nu prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai
de istoria românilor, vor fi amăgiţi şi mulţi vor jura că
au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul
inventat al lui Bram Stoker. Lucrul e uşor de realizat,
fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi
strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu
au ştiut nimic de ea. Ori de-acum înainte o vor
cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o
mare minciună, pe care o lansează un guvern gata să
scoată şi din pietre, un câştig bănesc.

Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de


români americani, îl chema Todor dar nu mai ştia
româneşte, a venit în România şi singura lui
preocupare era aceea să ştie unde e castelul Dracula,
bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul
strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât
nu era scris pe el decât cuvântul magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se


va îngădui să ajungă în contact cu sataniştii, cu
aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul
sexului şi implicit a drogurilor vor mai învăţa ce
înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot participa la
sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei
porunceşte să aibe loc atare ritualuri.

Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene,


dar şi insula Mallorca sunt invadate de drogaţi şi
satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când
politicienii români la putere le dau prilejul să se
adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi
afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e
costul întreg al unui Parc Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de


învăţat. La ce va servi muzeul de vampirism, fala dlui
ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se
gândească nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu
pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii şi alte
personalităţi apusene imputându-i că în România se
corupt vlăstarele lor introducându-i în arta
vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui
să ştie că astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor.
De ce nu se deschid parcuri de distracţii, unde tânărul
după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a
imbogăţit cunoştiinţele, organizatorii au ştiut să
combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu.
Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi
monstruosul Dracula ar avea ceva frumos şi tot atât
util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate
deveni o scârbă nemaipomenită de starea la care se
coboară unii semeni ai noştri, de respins în planurile
lor mai ales când poartă titlul de ministru.

4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului


Dracula, consideră că prin şmecherlâcuri ieftine speră
să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi
şi în primul rând se înţelege ei.

Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple,


ca o lege a Providenţei, banii câştigaţi prin
înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei
poporului român, cum vor veni aşa se vor şi duce, nu
au în sine nicio valoare. Va avea de suferit
Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor,
ne e teamă că va pieri datorită miasmelor rele,
otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli


venerice şi mai nou cu infecţia mortală dată de
virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în
România nicio urmă de supraveghere, în parcul de
distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc
sub comunişti la Festivalul mondial al tineretului,
ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl. Iliescu, leat
vechi sigur îşi aminteşte de el!

Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la


nicio cofetărie din ţară, dar asta n'avea nicio
importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la
gură şi dă străinului.

Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de


un resort nevăzut, au luat-o spre Bucureşti să fie
acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să
protesteze pentru drepturile pe care nu le aveau. Dar
nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la
bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi,
încât a patra zi de activitate n'au mai fost în stare să-şi
schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste
altul. Au uitat să mai umble. Lăsând la o parte gluma,
Bucureştiul a devenit un paradis al amorului ilicit, iar
Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un
bucureştean că rătăcise ca din întâmplare pe-acolo şi
nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de
parcă era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte
geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă nu s'ar fi
grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele
cât zilele de ieri şi aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri
că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot.

Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte


continente, să vezi şi să nu crezi, pentru cine am
postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai
multe săptămâni.

Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion


Golea şi ortacii săi, legionari aruncaţi din avioanele
americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului
mondial stările de teroare ce domnesc în România
comunistă, dar oare cine avea urechi să-i audă şi ochi
să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în
măduva oaselor de prima orgie în masă la care asistau
şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte pe
un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în
pantalonul lui, erau.

Admirabil acest festival mondial al tineretului!

Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare,


greu de realizat după câţiva ani împovăraţi de dulci
amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe.

Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şi-


au făcut datoria prinzându-i pe cei ce căutau să
tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi
erau atât de neprevăzători încât nu le-a fost greu să
pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se înţelege
că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi,
nemernicii scuipând pe cadavrul lor cum se cuvin
trataţi nişte idealişti iremediabili.

Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion


Golea era mulţumit, până nu exista posibilitatea de a
fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de
patrie, nu admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji,
pe când Ţara lui se afla sub jugul bolşevicilor.
Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar
fi întors în România, să lupte măcar cu partizanii
dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de
speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin
sinucidere la comandă. Nu a mai stat cu nimeni de
vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a
desamăgit profund. El îşi făcea planul de a organiza
rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l
aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în
zilele festivalului mondial al tineretului, va da de o
atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră,
modern românească.

Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie


imprevizibilă, au simîţit probabil că în ei se surpă o
ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta -
sentiment ce-l exprimă şi poetul Vasile Posteucă în
cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un
moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă
o pradă uşoară în mâinile comuniştilor. Vina lui Ion
Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe
terenul unde acesta se simţea puternic, avea contact
cu pământul de unde-şi lua tăria ca miticul Anteu.

A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de


figurile de carnaval al participanţilor la festival, el se
sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său
cel adevărat?

Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi


cei din a doua echipă condusă de Tănase cine ar putea
să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România
sunt şi zi dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să


credem că e destul să spună cineva că e neamţ pentru
a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori,
recent statul german socotindu-şi veniturile nu i-a
fost greu să constate că mai mult decât jumătate din
ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate,
păgubindu-l grav.

N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru


al turismului să-l pună să treacă pe sub furcile
caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca
desigur cheltuieli suplimentare scoase nu din
buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor
publici.
Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez
succes în afacerea Dracula, aş recomanda şi părţii
româneşti şi cele germane, (există aşa o bună
traducere), pentru a vedea de ce vorbim ca să ne
înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram
Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial,
dar nu-i suficient atunci când vrei să-ţi dai seama de
marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi.

Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi


altora că faptele şi evenimentele aşa cum sunt ale
admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de
documentele în cauză, demonstrează că între Dracula
din literatura fantezistă a submediocrului Bram
Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în
Istoria Românilor, nu se pot face niciun fel de
legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în
România ci undeva în Anglia sau în Irlanda.
Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi
nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei
ce nu înţeleg acest lucru nu au ce căuta la conducerea
ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus,
străini de interesele neamului nostru. Locul lor e
lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care se
scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi
menţină tinereţea, în timp ce poporul român şi
domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi
istorice, pe care nu le pătrund nici fantezia
bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia
pentru un roman ca Dracula, total lipsit de valoare
literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa tinerilor de
astăzi.

Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru


al turismului, fiindcă s'ar cuveni să admită, există în
lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea
unui neam sau cum o spune marele nostru Mihai
Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti, şi
anume e vorba de "mândria de a fi român".

7. Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului


român, aceasta se răzbună pe cei ce îi fac rău, atunci
când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios"
înseamnă sfânt, dar cum feţele bisericeşti strămutaţe
din depărtata Eladă nu prea aveau milă de ţăranul
român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus
cuvântul de mai sus cu "aghiuţă".

Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon


Dan Matei, că are un nume frumos primul purtat de
un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat
apoi la Pella, capitala Macedoniei condusă de
Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336
a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă
Botoşani unde a slujit ca stareţă Olimpiada, sora
mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori
ale ei au fost călugăriţe dar asta altă poveşte.

Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de


distracţii Dracula, să nu se întâmple ca poporul
român să simtă răul ce i-l faceţi neamului românesc şi
să vă traducă cine ştie cum stimabilul dvoastră nume!

După atâtea lucruri neplăcute se impune ca


reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil Şeicaru, deşi
consider că ar fi fost alături de mine în problema
afacerii Dracula, acum ar urma să mă ocup de
originile de care se simţea atât de mult, legat. De
nenumărate ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii
săi, oieri din comuna Şeica, de lângă Făgăraş, ei i-au
dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit
să reziste obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe
care i le procurau oamenii prin răutăţile lor. Dela ei a
moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până
la o vârstă atât de înaintată şi l-au înzestrat cu un
optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul
destinului, binefăcător, mai ales atunci când e gata să
cadă sub povara grijilor.

Sfârşit Fragment SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil


Şeicaru în exil) Vol. III, Autor Ovidiu Vuia