You are on page 1of 95

Gheorghe Samoilă

Dor de Oameni
Viorica Agarici, Grigore Resmeriţă, Paul Teodorescu, Petre Naum, Ioan Gheorghiu, Veronica Zosin-Gorgos, . . .

Iaşi 2011

Coperta ar fi dorit să vă arate monumetul dedicat ne-evreilor care nu au fost indiferenţi în timpul Pogromului de la Iaşi, din vara lui 1941. Gravate pe piatră ar fi fost doar numele celor ştiuţi. Pietrele aşezate, de jur împrejur sunt un vechi obicei evreiesc de a lăsa o pietricică pe mormântul unei persoane, ca semn de respect. Fotografia este luată însă din parcul Raoul Wallenberg, de lângă Marea Sinagogă de la Budapesta. Sunt numele celor “Drepţi între popoare”, maghiari, încrustate în marmură. ing. Gh. Samoilă, bibliotecar de referinţe la B.C.U. Iaşi. sam@bcu-iasi.ro

2

În memoria acelor mulţi creştini care dând dovadă de omenie au ajutat mulţi evrei să supravieţuiască cumplitului pogrom.

3

Cuvânt înainte
Cuvintele nu pot descrie orele de coşmar din “Duminica aceea”... Pogromul antievreiesc de la Iaşi din iunie–iulie 1941 şi „Trenurile morţii” reprezintă episoade deosebit de dureroase din istoria evreilor români dar deopotrivă şi din istoria contemporană a României. Istoricul Gerald Reitlinger caracterizează tragicul pogrom de la Iaşi drept „primul masacru de proporţii” înfăptuit împotriva populaţiei evreieşti din estul Europei în primele zile după izbucnirea conflictului sovieto-german la 22 iunie 1941. Această dată marchează radicalizarea politicii antisemite a regimului antonescian iar în continuare, în zilele acelei veri toride, a avut loc ciocnirea dintre primitivism şi omenie, ciocnire ce s-a produs pe fondul convieţuirii multiseculare dintre români şi evrei tulburată atunci de principii străine omeniei româneşti manifestată de-a lungul istoriei. În timpul Holocaustului evreii au pierit datorită ideologiei regimurilor totalitare ce se aflau la conducere în diverse ţări, popoarele nefiind condamnate pentru acele crime odioase. Istoria ne-a arătat cât de nefastă a fost propagareea xenofobiei în perioada statului naţional-legionar şi a dictaturii antonesciene. Antisemitismul, devenit politică de stat, a condus la masacrarea evreilor în timpul pogromului de la Iaşi din 29 iunie - 7 iulie 1941 şi s-a soldat cu uciderea a mii de oameni nevinovaţi pe străzile şi la Chestura oraşului ca şi în sinistrele „trenuri ale morţii” . În „Studiul introductiv“ al lucrării „Chestiunea evreiască” în documente militare române1941- 1944”, recent apărută, editorul, dr.Ottmar Traşcă, arată: „...documentele cercetate de noi relevă faptul că în iunie 1941, îndeosebi în cadrul marilor unităţi concentrate în Moldova, predomina starea de spirit antisemită datorată în primul rând rapoartelor elaborate de 4

SSI, Armată, Jandarmerie, etc., care atrăgeau atenţia la unison asupra „pericolului“ reprezentat de „comuniştii evrei“ termen ce apare în majoritatea documentelor – pentru spatele frontului...” şi concluzionează „...responsabilitatea pentru evenimentele sângeroase consumate la Iaşi în ultimele zile ale lunii iunie 1941 revine în principal autorităţilor locale şi centrale antonesciene, armata fiind la rândul ei implicată în excese.” Cine poate şti numărul total al evreilor care au fost ucişi, în sângeroasa vară a anului 1941? Conform unui Raport al SSI Iaşi din 23 iulie 1943, citat în Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, în timpul Pogromului de la Iaşi din 1941 au murit 13.266 de evrei. Dar câte zeci şi zeci de cadavre zac încă nedescoperite în neştiute gropi comune din apropierea Iaşului sau de pe întregul traseu parcurs de „Trenurile morţii“, aşa cum au fost şi cele din groapa comună de la Popricani descoperită după 69 de ani de la masacru? Multe mii de martiri au murit în acele zile, chinuiţi şi umiliţi pentru că erau evrei. Orice încercare de a falsifica sau a nega realităţile tragice ale Pogromului de la Iaşi din vara anului 1941 sau ale existenţei unor trenuri ale groazei care de atunci au rămas în istorie cu denumirea de „trenuri ale morţii” trebuie vehement respinsă. Aprecierile apărute în unele publicaţii că evreii au fost îmbarcaţi în aceste trenuri pentru a fi salvaţi de acţiunile criminale ale nemţilor, reprezintă afirmaţii nefondate bazate pe necunoaşterea realităţilor şi a documentelor arhivistice. Nu avem voie să necinstim memoria martirilor prin afirmaţii de acest fel, cinice şi iresponsabile şi să-i ucidem astfel a doua oară.... Acum, când comemorăm împlinirea a 70 de ani de la acele sângeroase evenimente, trebuie să analizăm trecutul cu acurateţe stiinţifică cercetându-i şi partea luminoasă dar şi cea tenebroasă 5

şi să învăţăm să ne respectăm reciproc, să convieţuim în bună înţelegere şi să fim solidari în faţa suferinţei umane. În acele vremuri de restrişte au existat şi mulţi oameni de omenie credincioşi tradiţiei umaniste a poporului român. Omagiindu-i pe cei care au pierit neavând altă vină decât aceea că s-au născut şi au trăit ca evrei îi omagiem, în egală măsură şi pe cei care, riscându-şi propria viaţă, au încercat să-i ajute şi să-i salveze. Au existat şi cazuri când români, încercând să-i salveze pe evrei de la moarte, au fost ucişi împreună cu cei pe care doriseră să-i apere. Prin lucrarea de faţă, sugestiv intitulată „Dor de Oameni“, autorul ing. Gheorghe Samoilă, bibliotecar de referinţe la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi a dorit să aducă un binemeritat omagiu celor care, prin fapte curajoase, au încercat să-şi ajute semenii şi au demonstrat că solidaritatea umană nu este o simplă vorbă-n vânt, ea a existat în vremuri grele, vremuri de neomenie şi de cumplite suferinţi. Dorul de Oameni cu majusculă l-a făcut pe autor să scrie pagini deosebit de interesante despre Viorica Agarici, doamna despre care a auzit vorbindu-se în Roman, oraşul copilăriei sale, Doamna care, în timpul staţionării „Trenului Morţii” Iaşi – Călăraşi în gara Roman a deschis vagoanele ferecate şi a iniţiat, a organizat şi a condus acordarea de prim-ajutor supravieţuitorilor şi aprovizionarea lor cu apă şi alimente. Dacă ea nu ar fi intervenit nici unul din cei 1011 evrei ieşeni smulşi din ghearele morţii în gara Roman nu ar fi supravieţuit condiţiilor tot mai grele, mai inumane, în care călătoreau. Prin acţiunea ei energică şi hotărâtă, doamna Viorica Agarici, preşedinta filialei Roman a Societăţii de Cruce Roşie, a prezentat opiniei publice tragedia din vagoanele plumbuite iar autorităţile nu au mai putut s-o ignore. Regretatul istoric Jean Ancel (z.l.) vorbind despre faptele doamnei Viorica Agarici arăta că şi tatăl său era unul dintre evreii care îi datorau ei viaţa. 6

În anul1983, Institutul Yad Vashem de la Ierusalim a omagiat-o, post-mortem, cu onorantul titlu de „Drepţi între Popoare“ pentru faptele ei de neuitat. În luna mai a acestui an, după recomandarea călduroasă şi insistentă a inginerului Gheorghe Samoilă, Doamna Viorica Agarici a fost declarată „Cetăţean de Onoare“ al Municipiului Roman. În continuare autorul prezintă interesante date biografice despre preotul ortodox Grigore Răzmeriţă care a fost împuşcat, în ziua de 29 iunie 1941, pe strada Sărăriei din Iaşi când încerca să salveze câţiva evrei urmăriţi şi atacaţi de criminali înarmaţi. Cu multă perseverenţă şi cu acribia cercetătorului pasionat, dornic să descopere adevărul în filele cărţilor sau în documente din epocă, Gheorghe Samoilă a făcut „săpături“ prin arhivele diverselor instituţii ieşene şi a găsit date biografice despre inginerul Petru Naum, fost asistent de chimie medicală la Facultatea de Medicină din Iaşi şi funcţionar la Institutul de Igienă din localitate, care intervenind în apărarea unui evreu a fost ucis, împreună cu acesta, pe strada Păcurari în dreptul Fundaţiei Ferdinand. Ofiţerul care l-a împuşcat mortal i-a strigat: „Mori câine împreună cu jidanul pe care îl aperi!” Despre muncitorul strungar Ioan Gheorghiu, asasinat împreună cu concetăţenii săi evrei pe strada Zugravi din Iaşi, autorul nu a găsit, încă, mai multe mărturii dar cercetările sale continuă... Preotul Paul Teodorescu, preotul providenţial care a scos la viaţă, dintr-o groapă comună plină cu cadavre în putrefacţie, un tânăr evreu al cărui nume cronicile vremii nu l-au reţinut, este prezentat de autor şi prin rândurile scrise de fiica acestuia, dr. Laura Teodorescu, medic specialist din Roman, astăzi pensionară octogenară. Inginerul Grigore Profir, directorul Morii Dacia din Iaşi a adăpostit în moară cca. 100 de evrei ieşeni pe care a reuşit să-i salveze astfel de la moarte. Acesta s-a remarcat prin felul în care a înfruntat ameninţările soldaţilor germani şi ale 7

jandarmilor români şi a ascuns în moară pe lângă salariaţii evrei şi evreii mobilizaţi acolo, la muncă obligatorie şi familii de evrei din cartierul Păcurari din vecinătatea morii, familii disperate care i-au solicitat ajutorul. Printre cei salvaţi de ing. Grigore Profir s-a numărat şi socrul meu, David Eşanu (z.l.), care era contabil la Moara Dacia. În documentele de arhivă apar numeroase menţiuni despre intervenţiile făcute de ing. Profir în apărarea evreilor ieşeni şi despre ajutoarele, din partea Morii Dacia, constând în cantităţi mari de pâine, alimente şi medicamente, puse la dispoziţia Comunităţii Evreilor din Iaşi pentru trenurile cu deportaţi spre Transnistria ce treceau prin gara Iaşi. De asemenea, el a donat sume importante de bani şi cantităţi mari de făină pentru deţinuţii politici şi apoi pentru Ajutorul Roşu. În anul 1992, ing. Grigore Profir a fost distins cu titlul de „Drepţi între Popoare“. Farmacistul dr. Dumitru Beceanu a salvat cca. 20 de evrei ascunzându-i în „Duminica aceea“ în farmacia şi în locuinţa sa. Prin intervenţiile sale curajoase dr. Beceanu, îmbrăcat în uniformă militară (era concentrat ca farmacist-căpitan) i-a adus în farmacie şi i-a adăpostit pe soţii farmacişti dr. Simion Caufman, pe soţii farmacişti Leon Zisu şi alte câteva familii de vecini evrei. Farmacistul dr. Beceanu a fost sprijinit în această acţiune de nepotul său prof. univ. Andrei Oţetea şi de doamna Geta Oculescu, casieriţa farmaciei. În timpul pogromului dr. Dumitru Beceanu a fost singurul farmacist din cartier care – contrar ordinelor autorităţilor - a ţinut deschisă farmacia în program non-stop şi a primit şi îngrijit evreii răniţi. Totodată în timpul războiului dr. Beceanu a trimis prin Comunitatea Evreilor din Iaşi zeci de pachete cu medicamente pentru evreii din detaşamentele de muncă obligatorie. În anul 1982 Institutul Yad Vashem din Israel i-a acordat titlul de „Drepţi între Popoare”. Avocata Veronica Zosin – Gorgos în zilele premergătoare pogromului, înfruntând pericolele, a mers din casă-n casă şi i-a 8

avertizat pe mulţi evrei de iminenţa unor represiuni împotriva lor sfătuindu-i să se ascundă. Pe unii dintre ei, vecini şi colegi, ia adăpostit chiar ea salvându-i de la moarte. Semnificativă este şi comportarea unor slujitori ai justiţiei din Iaşi şi Roman în perioada imediat următoare pogromului, în anii 1942-1943, care la cererea familiilor unora dintre cei dispăruţi, mai ales în „trenurile morţii”, adresată acestor instanţe pentru a se stabili decesele, au pronunţat sentinţe civile de atestare a morţii şi hotărâri pentru înscrierea în registrele de stare civilă. Această demonstraţie de obiectivitate a unor judecători este demnă de apreciat mai ales în condiţiile, de atunci, ale unui regim totalitar şi antisemit. Toţi aceşti oameni de mare omenie, toţi salvatorii distinşi de Institutul Yad Vashem cu titlul de „Drepţi între Popoare“ proveneau din cele mai diferite categorii sociale, aveau grade foarte diferite de educaţie, erau de vârste diferite. Erau ţărani, muncitori, farmacişti, jurişti, profesori, ofiţeri, jandarmi sau diplomaţi. Cu toţii au reprezentat adevăratul suflet românesc care a înţeles că toţi semenii trebuie ajutaţi atunci când se află în grea suferinţă. Cu toţii au ştiut să rămână OAMENI în vremuri de mare restrişte. CINSTE LOR ! Pentru prima dată despre salvatori a scris Marius Mircu în cartea sa „Oameni de omenie, în vremuri de neomenie”. Înainte de 1989 cartea nu a putut fi publicată în România dar a apărut în Israel în anul 1987. Apoi, în anul 1996, a fost publicată şi la Bucureşti, în Editura Hasefer. La începutul volumului, în paginile intitulate „În loc de Prefaţă“ dr. Iosef Eugen Campus subliniază: ”Faptele sporadice de omenie ivite într-o perioadă caracterizată prin neomenie, nu numai că ne consolează, redându-ne încrederea în natura umană în genere, ci aduc şi proba concretă că supunerea la dictatul josnic al stăpânilor vremii nu era o necesitate inexorabilă. Nu puteam face altfel! afirmă acuzaţii, într-o ultimă încercare de a se disculpa faţă de alţii şi poate faţă de ei înşişi. Ba da, se putea face şi altceva. Aceasta mi se pare lecţia ascunsă, paradoxală, dar cea mai 9

preţioasă a cărţii scrise de Marius Mircu... O carte care trebuie citită de cât mai mulţi.” Şi cartea „Dor de Oameni“, pios omagiu închinat de Gheorghe Samoilă memoriei martirilor şi salvatorilor lor, trebuie citită şi înţeleasă de cât mai mulţi oameni. Fac parte din generaţia postbelică şi-n copilăria mea i-am auzit mereu pe părinţi şi bunici povestind cu înfrigurare despre pogrom. La început nu înţelegeam cum acest cuvânt, pogrom, cuvânt cu rezonanţe cvasinecunoscute atunci pentru mine, poate produce frică, poate înnegura priviri şi inimi... Apoi, încet, încet, bunicul mi-a explicat că orele de coşmar prin care a trecut în „Duminica aceea” nu pot fi descrise în cuvinte... Nu pot fi redate de cuvinte orele în care aştepţi să se întoarcă acasă un fiu, un tată, un soţ, un frate, un unchi, un văr, un prieten, un coleg, un vecin şi la sfârşitul aşteptării afli că el şi-a găsit moartea fiind asasinat de gloanţe sau de bâte criminale... Pentru bunicul meu matern pogromul a făcut parte din istoria familiei deoarece atunci şi-a pierdut mezinul, Marcu Abramovici, la vârsta de 27 de ani. Şi durerea a fost şi mai mare când a aflat că cel care i-a dus fiul la moarte a fost un vecin, un prieten apropiat. Iată că în acele zile de coşmar Omenia şi Neomenia au stat faţă-n faţă... Martorii şi supravieţuitorii tragicelor evenimente din vara anului 1941 au încă în suflet dureri care nu se pot cicatriza, sechele care i-au marcat pentru toată viaţa şi întrebări care nu şiau găsit nici astăzi, după 70 de ani, răspuns: CUM DE A FOST POSIBIL? ... şi DE CE ? În cartea „Iaşii de aproape şi de departe“, lansată cu ocazia împlinirii a 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Iaşi, prof. univ. dr. Constantin Romanescu scrie despre această pată neagră din istoria oraşului: ”Sunt peceţi care înnobilează dar sunt şi peceţi care leagă trecutul unui oraş de evenimente care nu pot fi desfăcute de pe paginile istoriei, nu pot fi smulse de acolo, constituind grave sechele, cicatrici... Din 10

nefericire Iaşul are scrijelită în istoria lui recentă cutremurătoarele zile ale Pogromului... În acele zile ale anului 1941 crima îşi întinsese aripile negre. A fost un eveniment cutremurător sortit prin istorie să rămână o sumbră povară. Unica dar reala terapie a acestei tragedii este menţinerea ei în memorie şi unicul motiv relativ consolator este meditaţia şi descoperirea, redescoperirea anomaliei nepotrivirii gravelor fapte cu ceea ce a fost şi a rămas de fapt sufletul, spiritul ieşan.” Să binecuvântăm în veci memoria victimelor şi a tuturor salvatorilor lor! Martha Eşanu

11

Fapta şi răsplata „Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa” Elie Weisel La începutul lui aprilie 2011 am participat la trista ceremonie ce a avut loc la Cimitirul evreiesc din Iaşi când, au fost reînhumate 60 de schelete omeneşti găsite într-o groapă comună, în pădurea de la Vânători-Popricani, de lângă Iaşi1. Cercetările, încă în desfăşurare au găsit dovezile care să îndreptăţească afirmaţia că este vorba de un asasinat premeditat asupra unui grup de cetăţeni români de religie iudaică între care s-au aflat femei şi copii. La adunarea funebră, au fost rostite cuvinte emoţionante, s-au exprimat condoleanţe comunităţii evreieşti ieşene, s-a cerut iertare morţilor ale căror resturi sfâşiate de gloanţele ucigaşe de acum 70 de ani erau, în sfârşit depuse, conform tradiţiei mozaice, spre veşnică odihnă. Din păcate, la această cernită adunare au participat prea puţini ieşeni creştini iar reprezentarea, la nivel înalt a cultelor din oraş a fost dezamăgitoare.

1

“Osemintele au fost găsite în luna noiembrie 2010, în urma unor săpături efectuate de către istoricii şi arheologii ieşeni. Aceştia au descoperit o groapă comună, care adăpostea corpurile a peste o sută de evrei, în majoritate femei şi copii, care au fost executaţi de Armata Română în iunie 1941, din ordinul mareşalului Ion Antonescu. Potrivit specialiştilor, evreii care au fost împuşcaţi în Pădurea Vulturi, de lângă Popricani, în locul numit de localnici Valea Climoaiei, au fost aşezaţi câte zece pe marginea gropii, după care au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi de-a valma.”, Ziarul 24 de ore, Iaşi, marţi, 05 Aprilie 2011

12

La finalul tristului eveniment, în timp de ţărâna acoperea resturile pământeşti ale nefericiţilor, un rabin a recitat KADIŞUL, rugăciunea morţilor după care, într-un scurt cuvânt, a implorat iertarea martirilor adăugând că nu mai este loc de resentimente, de ură, că poporului român creştin nu i se pot imputa asemenea orori niciodată, un popor care a dat dovezi de compasiune şi de omenie faţă de evrei în acei ani funeşti, aşa cum a făcut-o, la început de iulie 1941 şi Doamna Viorica Agarici, din Roman. Ceremonia este încheiată şi, înainte de a pleca spre casă, îngândurat şi peste măsură emoţionat, însoţitorul meu evreu, dl. ing. Isac Solomon îmi face, în grabă o scurtă prezentare a cimitirului. La un moment dat arată cu mâna spre partea dreaptă a aleei principale şi-mi spune: “iată, acolo este plata!”. Este parcela cu multe, multe morminte identice ca înfăţişare. O placă mă lămureşte că acolo-şi dorm somnul de veci ostaşii evrei care şi-au dat viaţa în Războiul pentru Reîntregirea României. Alăturat, la câţiva metri distanţă, pe partea stângă, ghidul meu arată din nou cu mâna şi-mi spune, de astă dată: “iată, acum şi răsplata!”. Sunt gropile comune cu rămăşiţele evreilor, mulţi dintre ei, cu siguranţă fiii sau fiicele eroilor de la 1916 îngropaţi, unii de alţii, ultimii masacraţi fără de milă în vremurile guvernului antonescian, în ceea ce s-a chemat pogromul de la Iaşi, din 1941. 13

Pomenirea, la această tristă reuniune a numelui Vioricăi Agarici mi-a adus în minte că în vremea copilăriei mele, prin anii `60, în micul orăşel de la vărsarea Moldovei în Siret, Roman auzisem vorbindu-se mult şi foarte frumos de această Doamnă dar mai ales de o faptă a ei de înalt curaj şi mare omenie. Văduvă de tânără, cu averea confiscată de comunişti, cu domiciliul obligatoriu, cu doi din cei trei băieţi luaţi la “reeducare”, la puşcărie, Doamna Agarici va înfrunta cu detaşare şi demnitate barbaria comunistă, câştigându-şi existenţa dând lecţii de limbi străine, în particular, copiilor noii burghezii roşii. Doamna Agarici provenea dintr-o familie boierească de vază a ţării şi în adolescenţă fusese elevă şi studentă la Paris. De la doamna mea de franceză, Maria Dr. Calfaiani, o evreică creştinată prin căsătoria cu medicul grec, doctor în medicină Eraclie Calfaiani, am luat cunoştinţă de actul de bravură a Doamnei Agarici care s-a pus în faţa “trenului morţii”, redând vieţii multe suflete condamnate altcumva la chinurile unui sfîrşit prin asfixie şi sete. Ca într-o adevărată lecţie despre Holocaustul evreilor, această doamnă mi-a arătat, copil fiind, monumentul înălţat peste groapa comună din Cimitirul evreiesc din Roman, loc ce păstrează resturile victimelor din iulie 1941, de la Roman. 14

Povestea cu durere şi încă cu spaimă cum fratele ei, Nicu Marcovici a scăpat, ca prin minune, din cârligele abatorului de animale din Bucureşti, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. La atâta amar de vreme de atunci, acuşi se face jumătate de secol, cu toate că n-am întâlnit-o vreodată în carne şi oase, îmi mai aduc aminte, chipul Doamnei Agarici, aşa cum mi l-am făcut, copil fiind, din spusele doamnelor profesoare, boieroaicele din Roman cu educaţie aleasă prin pensioane din ţară sau străinătate, ajunse atunci la mila şi cheremul obştei. Astfel, imaginea care mi se formase despre Viorica Agarici era aceea a unei femei foarte energice, deşteaptă peste măsură, cu un spirit viu, cu o inteligenţă ascuţită. Ca înfăţişare era mică de statură, îndesată, îmbrăcată mai mult cernit şi purtând cu ea un nelipsit coş din papură, ca cel al ţărăncilor noastre care veneau la târg. Era, cum s-ar spune o femeie populară, o Doamnă altruistă, optimistă şi foarte mucalită, care făcea haz din necaz, aparent desprinsă de poverile pe care viaţa i le-a pus în spate. Vorbea o limbă românească frumoasă, cu accent şi regionalisme moldoveneşti. Văduvă de tânară, rămasă cu trei orfani, toţi băieţi, a fost un exemplu pentru multe alte familii, un fel de “mamă a Grahilor”. Se spunea prin târg, că sfâşiată de dorul după soţul mort de tânăr şi cu grijile educaţiei băieţilor, mergea adesea cu aceştia la cimitir unde se mai “sfătuia cu repauzatul Agarici”. A făcut, la vremea respectivă, deliciul saloanelor boiereşti o întâmplare, când Doamna Agarici întâlnită pe stradă de o altă cucoană şi întrebată ce mai face, a răspuns convingător, că tocmai vine de la cimitir unde i-a arătat lui Agarici al ei bicicleta pe care a cumpărat-o băieţilor. Îmi pare că unul dintre feciorii Doamnei a avut o sensibilitate fizică şi sufletească deosebite. A rămas, în aceiaşi conştiinţă a saloanelor boierilor din Roman un gând al acestui fiu al Doamnei Agarici care ar fi spus, referindu-se la inutilitatea războiului pentru omenire, la cruzimea şi la suferinţele provocate de acesta în lume: “Mamă, dacă şi eu, copil pot 15

înţelege că războiul nu este un lucru bun, că aduce moarte, suferinţă şi durere, de ce cei mari fac războaie?”. Ceremonia funerară la care mi s-a adus aminte de Doamna Agarici mi-a răscolit amintirile copilăriei şi, ca lucrător într-o prestigioasă bibliotecă universitară am încercat să parcurg ce s-a scris despre această eroină a timpurilor noastre. Marea majoritate a evocărilor despre Doamna Agarici se referă strict la evenimentul care a făcut-o celebră putem spune, în calitatea sa de şefă a filialei Societăţii de Cruce Roşie din Roman când, a oprit “trenul morţii”, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, salvând de la moarte sigură, sute de evrei. Mai puţin au fost evocate în aceste scrieri, viaţa şi personalitatea Doamnei şi a familiei sale, aşa cum au fost ele înainte sau după momentul “trenul morţii”. Totuşi, printre lucrările şi documentele cercetate am găsit contribuţii ştiinţifice valoroase, relativ recente, ale unor tineri istorici care fac referire la biografia Doamnei Agarici şi la genealogia familiei Agarici. Astfel, va fi lămurită afirmaţia eronată, precum că aviatorul erou Horia Agarici ar fi fost fiul Doamnei. Horia Agarici a fost o rudă, de pe o altă ramură a arborelui Agarici. Genealogia familiei Agarici, căreia Viorica i-a făcut cinste a fost descifrată de istorici români precum N. Iorga sau învăţătorul cărturar, vlăstar al aceleiaşi familii, Petru Dimitriu din Oşeşti, Fălciu şi mai recent de tânărul istoric romaşcan Daniel Ciobanu sau de către cercetătorul din Bacău, istoric Ion Ungureanu. Aceasta ar fi, în mare, “fapta” Doamnei Viorica Agarici. Cât despre “răsplata” care i s-a dat Doamnei Viorica Agarici, aici am putea pune, la un loc, ura unei părţi a populaţiei romaşcane, arătată atunci în 1941, imediat după marea faptă de curaj şi de omenie, persecuţia la care a fost supusă ea şi familia ei de către comunişti, după 1949 dar şi susţinerea arătată de mult mai mulţi oameni care au înconjurat-o cu respectul cuvenit şi admiraţia datorate unui suflet cu adevărat nobil şi sfânt. Statul evreu a omagiat-o, post mortem, în anul 1983 cu titlul de “Drept între popoare”, municipalitatea oraşului Roman i-a 16

onorat memoria prin dezvelirea unui bust şi a unei plăci comemorative în gara Roman dar şi cu atribuirea numelui ei unei străzi din Roman, str. Viorica Agarici. În luna mai a anului 2011, Viorica Agarici a fost declarată şi “Cetăţean de onoare” al municipiului Roman.

Doamna Viorica Agarici a făcut cinste şi staturii sale de creştin, bisericii dreptmăritare căreia îi aparţinea. Fapta ei, din acel început de iulie 1941 a fost şi este asociată de mulţi martori ai acelor vremi de curajul pe care-l dă numai Dumnezeu atunci când doreşte să înfăptuiască minuni, prin oameni. Forţa cuvântului Doamnei Agarici, pacea sufletească cu care a acceptat un posibil şi foarte probabil martiriu pentru a răscumpăra viaţa aproapelui a fost, cu siguranţă răspunsul lui Yahve la strigătul de durere şi disperare a lui Israel. Doamna Viorica Agarici a fost, pentru câteva momente omul providenţial, mâna lui Dumnezeu întinsă peste cel oropsit şi 17

persecutat. Putem spune că acestă fiică a bisericii strămoşeşti este, cu adevărat unul din mulţii sfinţi necunoscuţi ai neamului nostru. Iată fapta, iată răsplata!

Elevi ai Colegiului Tehnic “Miron Costin” din Roman la lecţia de istorie despre Holocaust. Statul român a hotărât, în anul 2004, comemorarea Holocaustului, la data de 9 octombrie a fiecărui an.

18

Viorica Agarici – schiţă biografică “Această femeie, ca şi mulţi alţi români salvatori, reprezintă
sufletul românesc în acele vremuri de suferinţă a evreilor” Alexandru Şafran La vremea când poalele dealurilor împădurite ale Dămieneştilor erau pline de primele floricele albastre şi albe, viorele şi ghiocei, când iarna se îngâna cu primăvara, acum peste o sută de ani, în conacul boierilor Morţun era mare bucurie. Se năştea primul copil al tinerilor soţi Ortansa, născută Morţun şi Gheorghe Văsescu. Era 24 februarie 1886, o zi de primăvară timpurie. Copila avea să primească, pe lângă numele Maria şi pe cel al floricelelor delicate dar puternice în faţa încercărilor timpului, Viorica. Dămieneşti erau, la sfârşitul sec XIX un târguşor din jud. Roman, plasa Fundu situat pe pârâul Creţoaia, la 25 de km de oraşul Roman, cum cobori pe partea stângă a Siretului spre podişul Bârladului. Populaţia Dămineneştilor era compusă din români, unguri (aici cu înţelesul de catolici n.n) şi 45 familii de evrei. Era considerat, la acea dată al treilea centru comercial, ca mărime al judeţului. Avea două biserici de lemn una ortodoxă şi cealaltă catolică, o şcoală primară.2 În documente se pomeneşte de Dămieneşti la 1848, ca fiind un târguşor destul de bine dezvoltat. La intrarea în localitate nu existau case, doar mai la vale se zărea târguşorul înşirat, cu câteva dughene şi un fund de deal cu trei căsuţe îngropate în el. Toate pământurile formau moşiile boierilor Morţun, Roiu şi Agarici.

2

George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. III, Socecu, Buc., 1900 p. 66

19

În timpul primului război mondial, mulţi ţărani au participat la lupta pentru apărarea ţării. În memoria celor căzuţi la datorie s-a ridicat, în 1932 prin contribuţia obştii, monumentul Vulturul.

20

În fotografie mama Vioricăi, Ortansa Morţun împreună cu tatăl acesteia Iordachi (Gh.) Vas. Morţun, sora Ana şi fratele Vas. Gh. Morţun.3 Fratele mamei Vioricăi, unchi direct al acesteia după mamă, era Vasile G. Mortun (30 nov 1860 -30 iul 1919, Broşteni, jud. Roman) deputat socialist din 1888 şi lider al Partidului SocialDemocrat al Muncitorilor din România. Din 1901 acesta trece la liberali fiind deputat din 1901. Cu studii de litere şi filosofie la Bruxelles, Vasile G. Morţun este atras de ideile socialiste. Din 1884 preia direcţia revistei «Contemporanul». Este publicist şi scriitor. A fost în mai multe rânduri ministru al Lucrărilor Publice. Constantin Graur4 spunea despre el că era «Mare orator,

3

Nadejde Ioan, V.G. Morţun biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, Speranţa, Buc., 1924 p.114u 4 (n. Botoşani, 1880 - m. 1940). Şi-a închinat întreaga viaţă gazetăriei. Publicist "în sensul occidental al cuvântului". Articole cu teme politice şi sociale.

21

fin literat, adorator al artei, om de inimă, a fost un cuceritor – şi cucerea în toate clasele sociale»5. Sora Ortansei, respectiv mătuşa Vioricăi, Ana, a fost soţia lui Ioan N. Pillat, care după moartea ei s-a recăsătorit cu Maria, fiica lui Ion C. Brătianu.6 Tatăl Vioricăi, Gheorghe Văsescu era descendent al unei familii de boieri din nordul Moldovei cu vechi tradiţii politice liberale. Tatăl său Alexandru Văsescu (n. 20 noi. 1820, Fălticeni – d. ?) a fost jurist, om politic, ministru al Finanţelor. Fiu al spătarului Ioniţă Grigoriu, şi-a reluat vechiul nume al familiei, Văsescu. A studiat la Facultatea de Drept din Paris (1840 – 1842). Când revine în ţară, Alexandru Văsescu se înscrie în magistratură ca judecător la Tribunalul Suceava (1846 – 1848), Neamţ (1850) şi Iaşi (1851). După această perioadă activează în avocatură, iar după Unirea din 1859 este numit în Comisia Centrală de la Focşani. Pe plan politic a activat ca deputat pentru gruparea moderată a liberalilor moldoveni (maişti). În perioada guvernului C. A. Creţulescu (1 martie – 4 august 1867) a ocupat portofoliul Finanţelor.7 Alexandru Văsescu a fost şi senator de Dorohoi în legislatura 1866, deputat de Dorohoi în 1867 şi 1868.8 A avut, pe lângă Gheorghe şi un al doilea fiu, Ilie fost prefect liberal al jud. Dorohoi şi care avea să fie destituit, după revoltele ţărăneşti de la 1907. Gheorghe Văsescu, tânărul ofiţer a studiat la Paris, la celebra Şcoală de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainebleau şi, după un stagiu militar de şase luni, obţine gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. Datorită caracterului său puternic cât şi pregătirii sale strălucite
5

Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne şi guvernanţi, Ed. Silex, Buc., 1994 p.221 6 Mihai Sorin Rǎdulescu, Elita liberală românească, 1866-1900, Ed. All, 1998 p.74 7 Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994 8 Mihai Sorin Radulescu, Elita liberală românească 1866-1900, Ed. All, Buc., 1998 p. 145, 252

22

în ştiinţa armelor şi nu în ultimul rând datorită educaţiei politice liberale primite de la tatăl său, Gheorghe Văsescu este numit ataşat militar la Legaţia României de la Paris, cu gradul de căpitan. La formarea elitelor liberale româneşti, o contribuţie deosebită au adus-o urmaşii familiilor boiereşti. Aceştia aduceau cu ei tradiţia îndeletnicirilor publice, veche de multe generaţii, precum şi o educaţie aleasă încununată cu studii universitare în Occident, mai ales în Franţa. Ei veneau în viaţa politică cu un înalt prestigiu social rezultat din trecutul neamurilor lor, din averile şi înrudirile pe care le aveau, din prieteniile care s-au perpetuat între membrii lor de-a lungul generaţiilor...9 În memoriile sale Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu povesteşte despre prietenii români ai lui Ionel Brătianu10 aflat la Paris, din 1883 între care era şi George Văsescu «Căpitanul Văsescu fusese şeful lui în timpul voluntariatului, avea acum o misiune în Paris pe lângă ofiţeriielevi din şcolile speciale şi rămăsese foarte prietenos cu Ionel. Deşi mai în vârstă ca acesta, având o fire veselă şi copilăroasă, se înţelegeau foarte bine. Îl invita întruna la masă, mergeau împreună la teatru şi se veseleau reciproc.»11 Copilăria şi adolescenţa Vioricăi s-au consumat între Paris şi Coţuşca, moşia familiei Văsescu din judeţul Dorohoi unde-şi aveau bunicii, Alexandru şi Maria Văsescu conacul. Potrivit Marelui Dicţionar Geografic al României, Coţuşca, la începutul veacului XX era un sat de pe moşia cu acelaşi nume, comuna Coţuşca, plasa Prutul de Jos, jud. Dorohoiu. Are 188 familii sau 811 suflete. Aşezările sătenilor sunt cu livezi şi cu grădini iar proprietarii moşiei au casa de zid cu un rând, grădină
9

Ibidem Ion I. C. Brătianu, cunoscut şi ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost un inginer, om politic român, preşedinte al Partidului Național Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. 11 Sabina, Cantacuzino, Din viaţa Familiei Ion C. Brătianu, Ed. Albatros, vol. 1, Buc., 1993 p.132
10

23

cu flori şi livadă bine regulată, cu diferiţi pomi fructiferi de specii alese, precum şi 4 pogoane de vie. Toate acestea sunt făcute de către Al. Gr. Văsescu ; proprietatea moşei este a erezilor lui.12 O scurtă perioadă de timp soţii Maria şi Alexandru Văsescu au avut ca doctor de casă pe medicul, cu studii la Viena Şerban Eminovici, fratele poetului despre care bătrânul Văsescu spunea ca : «în viaţa lui n-a întâlnit un om cu o cultură mai vastă ca Şerban»13. Şerban Eminovici avea să moară tânăr, în 1874 de hemoptizie, la Berlin. Coţuşca are o biserică cu hramul Sf. Mihail şi Gavril deservită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 1 palamar ; este din lemn şi tencuială, o şcoală condusă de un învăţător, frecventată de 50 de şcolari are un local bun de zid dăruit de proprietarul Al. Gr. Văsescu.14 Dacă vara copii Viorica, Marieta şi Alexandru îşi petreceau vacanţele fără de griji la conacul bunicilor lor de la Coţuşca, în anotimpurile friguroase şi ploioase familia Văsescu se muta în casa de la Botoşani.

12

George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. II, Socecu, Buc., 1899 p.714 13 Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei, Buc., 1962 p. 192 14 George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. II, Socecu, Buc., 1899 p.714

24

Casa Văsescu, situată pe fosta Stradă Belvedere, astăzi Unirii iese în evidenţă prin stilul arhitectonic eclectic. Imobilul a fost locuit mai mult de Ilie Văsescu, fost prefect de Dorohoi, fratele tatălui Vioricăi iar după decesul acestuia în 1915 locuinţa i-a rămas lui Gheorghe Văsescu, care a stăpânit-o până la moartea sa, în anul 1925. Un an mai târziu, moştenitorii acestuia, Mariette, Viorica şi Alexandru, au vândut-o cu trei milioane de lei Ministerului Învăţământului, care a utilizat-o ca internat al Liceului de Fete „Carmen Silva”. După anul 1944, imobilul a fost folosit de Liceul mixt nr. 2 – viitorul Liceu “Mihai Eminescu”, apoi de Şcoala de Muzică. Clădirea a fost un timp şi sediu al unui laborator de analize medicale, iar în prezent adăposteşte mai multe instituţii de cultură.15 În memoriile sale Nicolae Iorga face, la un moment dat o scurtă prezentare urbei Botoşani din vremea copilăriei sale amintind şi de casa familiei Văsescu în care adesea mergea în vizită cu mama sa: „vila de o arhitectură distinsă a bunei noastre ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluaiaşi Cuza şi mama colonelului Gheorghe Văsescu, ataşat militar la Paris şi apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi unde-şi avea moşia Coţuşca,...”
15

Oana Radu, Casa boierească pentru instituţiile de cultură. În: Monitorul de Botoşani , An. VII, nr. 114, 1 nov. 2010

25

Aici, în salonul lui „Madame Văsescu” (bunica Vioricăi) de multe ori copilul Iorga, alături de prietenul său Gheorghe prezenta adevărate serbări patriotice până când, spune Iorga: „mi se dau toate bomboanele din casă numai să tac!” ... Peste ani, Gheorghe Văsescu va organiza la Botoşani o şcoală pentru viitorii ofiţeri unde este însărcinat cu conducerea ei. Va cere pritenului său din copilarie, devenit ilustrul savant N. Iorga să vorbească tinerilor, care vor avea misiunea „să ajute cu sacrificiul lor total la refacerea patriei îmbunătăţite”16 Despre frumoasa ţinută a domnişoarei Viorica Vasesco ne dă mărturie, mai târziu un ilustru musafir francez pe moşia de la Coţuşca. Romancier, poet si ziarist, francezul André Bellessort publica la Paris în anul 1905 o carte cu impresii de călătorie din România intitulată: „Roumanie contemporaine”. Un întreg capitol al cărţii este dedicat moşiei Coţuşca din ţinutul Dorohoiului unde a fost oaspete al dlui Vasesco ”un vechi elev al Şcolii militare de la Fontainbleau, ofiţer demisionar şi deputat care s-a consacrat agriculturii.” Celebrul oaspete francez scrie că a fost primit ”ca un prieten în mijlocul prietenilor săi, în frumoasa şi vechea sa casă atât de spaţioasă, unde mama sa şi fiicele sale (e vorba de Viorica şi Marieta) ofereau ospitalitatea moldovenească cu o graţie de neuitat” adăugând: „Sunt uimit de parcul său, de grădinile şi viile sale dar mai ales de liniştea care domneşte peste această insulă de verdeaţă.” André Bellessort descrie mai apoi satele şi casele ţăranilor din Coţuşca, o nuntă românească, obiceiurile şi tradiţiile oamenilor locului, apreciind totodată inteligenţa şi priceperea dlui Vasesco în mânuirea ultimelor maşini agricole.17 Ca o paranteză, această carte de impresii de călătorie în România nu a fost bine primită de N. Iorga. Se pare că şi atunci ca şi acum, călătorii străini în

16

N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Ed Minerva, Buc., 1984 p.25, 37, 361 17 André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Perrin, Paris, 1905 p.119, 187, 194

26

România sunt impresionaţi numai de aspectele prozaice ale peisajelor şi vieţii autohtone. Îndatorirea de ataşat militar pe lângă Legaţia română de la Paris l-au determinat pe căpitanul Gheorghe Văsescu să-şi aibă alăturea familia şi astfel, să ofere o educaţie pe măsura cerinţelor elitelor franceze şi copiilor săi. După guvernantă şi anii de pension Viorica va fi îndrumată, la vârsta de 14 ani spre cursurile de intern la Institutul ”Les Ruches” (Stupii de albine, în traducere). Aceasta era o şcoală particulară, destul de scumpă şi care dădea o educaţie elevată tinerelor care aspirau la o viitoare carieră de leader. Şcoala a fost creată de celebrul pedagog feminist, franţuzoiaca Marie Claire Souvestre, fiica nu mai puţin celebrului scriitor francez Émile Souvestre. În 1865 Marie Souvestre (1830-1905) a creat cu tovarăşa sa Caroline Dussault şcoala de învăţământ secundar pentru tinerele fete “Les Ruches” (“The Beehives”), la Avon, aproape de Fontainebleau. Printre elevele sale s-au aflat celebrele scriitoare de mai târziu Natalie Clifford Barney, sora sa Laura, cât şi Elizabeth Asquith. Şcoala era frecventată de tinere din înalta burghezie republicană. În anii 1880, Souvestre deschide o şcoală asemănătoare şi la Allenswood, aproape de Londra, care primeşte spre educaţie fete ale familiilor conducătoare din Europa. Printre elevele Institutului s-a numarat şi Eleanor Roosevelt, viitoare activistă feministă şi primă doamnă a Americii sau altele care au jucat un rol la fel de influent în societate sau în lumea artelor şi literelor. Institutul “Les Ruches” oferea o solidă educaţie generală în trei limbi: franceză, engleză şi germană şi avea ca ţintă dezvoltarea abilitaţilor care să confere o independenţă intelectuală tinerelor femei. Un accent deosebit era pus în această pedagogie pe cunoştearea diverselor culturi europene la ele acasă prin călătorii sau schimburi de eleve şi profesoare.

27

Madmoiselle Viorica-Marie Vasesco a avut în această şcoală şi câteva contribuţii literare ce aveau să probeze talentul său.18 Educaţia era îndeaproape susţinută şi de tradiţia familiei Văsescu, politicieni liberali cu dragoste de ţară şi de neam a căror deviză, înscrisă pe blazonul familiei era: “HONOR ET PROBITAS”. Devizele familiale sunt interesante şi specifice diverselor familii boiereşti. Menite a individualiza un neam ori a evidenţia meritele unor membri ai diferitelor familii, aceste texte fac aluzie la un spectru larg de probleme, ele scot în evidenţă rolul important pe care l-au avut unele persoane la derularea istoriei, tradiţia îndelungată în domeniul confruntării militare a unor înaintaşi şi dorinţa unor posesori de steme de a transmite generaţiilor ce vin îndemnul spre împlinirea unor fapte lăudabile.19 Onoarea şi probitatea au însoţit, după cum vom vedea toate acţiunile şi viaţa eroinei noastre. Probitas din limba latină mai are, în diferite contexte şi înţelesurile de: bunătate, cinste, corectitudine, generozitate, integritate, sinceritate.
18

Ulysse Robert, Catalogue général des manuscrits des bibliothèques publiques de France. Départements, Vol. 44, Plon, Nourrit & Cie, 1911 19 Maria, Dogaru, Devize în heraldica românească În: Revista arhivelor, nr.2, mai-iunie, 1992 p.211

28

O nouă etapă din viaţa Vioricăi Văsescu, tânăra educată în capitala Franţei, cunoscută în saloanele înaltei societăţi româneşti şi franceze de la Paris, se deschide prin povestea de dragostea între aceasta şi tânărul, mai mare cu cinci ani ca ea, Ion Agarici, proaspăt inginer agronom, licenţiat al Universităţii berlineze de la Charlottenburg. Probabil că primii fiori ai iubirii între cei doi, să se fi întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuţi pe moşia Morţunilor, de la Dămieneşti regiune în care îşi avea proprietăţile şi familia boierilor Agarici. Istoria neamului Agârâci, devenit Agarici a fost descifrată de N. Iorga20 şi de un descendent al aceleiaşi familii, Petru. Dimitriu, învăţător în Oşeşti, Fălciu. Originea acestui neam se poate urmări cam de pe la anul 1590, în familiile de răzăşi de la Popeştii Vasluiului de pe Valea Lohanului, care au stat de pază la fruntariile ţării. Neamul Agarici a avut în decursul vremurilor un rol important în istoria ţării, fie prin originea lui nobilă, fie prin slujbele ce-a adus ţării.21 Ion C. Agarici s-a născut în anul 1881 şi era primul copil din cei cinci ai familiei Costică şi Smaranda Agarici. Rămas orfan de copil avea să fie crescut, împreună cu ceilalţi fraţi ai săi de o mătuşă, Maria Corban şi va moşteni pe bunicul său Ioan C. Agarici (1825-1895) figură a timpului său căruia îi vom dedica câteva rânduri.22 Aşadar, ilustrul bunic Ioan C. Agarici s-a născut în anul 1825 în Valea lui Bosie din comuna Stroieşti, jud. Fălciu (azi Vaslui) din părinţii Constantin Agarici şi Ecaterina, născută Gherghel. La majorat Ioan C. Agarici se stabileşte în oraşul Roman. În anul 1858 a fost numit membru de şedinţă la Tribunalul Roman. În anul 1864, când s-a introdus noua lege comunală, Ioan Agarici a fost ales primar al urbei Roman. A fost cel dintâi primar al
20

Iorga, N. Neamul Agarici, răzeşi Fălciieni şi Vasluieni În: Analele Academiei Române, an. XXXVII, Mem. secţ. istorice, nr. 6 , 1914 p. 114 21 Dimitriu, Petru. Un neam de „viteji” pe valea Lohanului. Neamul Agarici din satul Curteni-Fălciu după acte şi documente, Presa Bună, Iaşi, 1943 p. 21 22 Ungureanu, Ioan. Familia Agarici. Genealogii, fapte, destine În: Carpica, An. 32, Ed. Documentis, Iaşi, 2003 p.225-244

29

acestui oraş. În anul 1867 a fost ales deputat, făcând parte din Adunarea Naţională până în anul 1879, apoi în Camera de Revizuire din anul 1879, 1883. Tot timpul a fost liberal, iar în Cameră unul din membrii marcanţi, ulterior fiind ales în demnitatea de vice-preşedinte al Camerei sub I.C. Brătianu. Ioan Agarici, primul primar al oraşului Roman a murit subit de o boală de inimă, un an mai târziu după moartea fiului său Constantin, la 27 sept. 1895.

A lăsat prin testament Academiei Române bani şi casele sale din Moara Grecilor, jud. Vaslui pentru întemeierea unei şcoli de agricultură ce va purta numele de “Şcoala Ioan Costache Agarici din Moara Grecilor”. Cursurile şcolii s-au deschis la 1 septembrie 1899 şi a funcţionat cu 30 de elevi, fii de ţărani, admişi prin concurs. Această şcoală de elită avea să fie condusă mulţi ani de eminentul inginer agronom Gh. Cotea şi a fost

30

vizitată, la 14 iunie 1915 de A.S. Regală Principele Carol.23 Comunitatea evreiască din Roman consemnează faptul că în timpul cât acesta a fost primar a fost construit un templu şi o şcoală iudaică în această urbe.24 Revenind la soţul eroinei noastre, tânărul inginer agronom instruit la Berlin Ion Agarici, acesta a format pe moşiile sale de la Călugăreni şi Drăgeşti o adevărată şcoală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu şi ovăz rezistente la dăunători şi boli. Urmând exemplul bunicului său şi el va fi predispus spre fapte caritabile. A înfiinţat Şcoala primară din satul Călugăreni, în anul 1919.25 Viorica şi Ion Agarici au avut trei copii, băieţii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 şi Vasile născut în 1913? George Agarici a făcut studii juridice, Costăchel după clasele primare la Londra şi liceul la Timişoara a absolvit şcoala militară de aviaţie iar Vasile a făcut studii de drept. Gheorghe Agarici a fost avocat în slujba marelui bancher Max Auschnit şi a făcut parte din conducerea Uzinelor Titan-Călan-Nădrag, al căror proprietar era bancherul. Constantin Agarici s-a remarcat în timpul celui de-al doilea război ca aviator în luptele de la Cotul Donului şi Stalingrad. A fost grav rănit şi declarat aviator erou. (A nu se confunda cu aviatorul erou al celui de-al doilea război mondial, Horia Agarici cu care Constantin era văr, fiind fiul lui Constantin I. Agarici, fratele tatălui său.) Bun cunoscător al limbii engleze a lucrat, în perioada 1945-1947 ca ataşat militar al aerului pe lângă Misiunea Militară Britanică la Bucureşti. Vasile Agarici a îndeplinit mai mulţi ani funcţia de procuror pe lângă Parchetul Tribunalului Judeţean Roman, după

23

Ştefan Ciudin, Contribuţia lui Ioan C. Agarici la dezvoltarea învăţământului agricol din judeţul Vaslui În: Acta Moldaviae Meridionalis, XXII-XXIV, vol.II , Vaslui, 2001-2003 p.921 24 Pincu, Pascal, Obştea evreiască din Roman, Ed. Hasefer, Buc., 2001 25 Ioan Ungureanu, op. cit.

31

care a practicat avocatura. A administrat “Moşia Fraţii Agarici, Călugăreni-Drăgeşti”.26 În viaţa Doamnei Agarici aveau să vină şi zile întunecate cum a fost dispariţia, la Paris a tatălui ei Gheorghe Văsescu, în anul 1925. Cu această ocazie prietenul din copilărie al acestuia, savantul Nicolae Iorga avea să publice în “Neamul românesc” un necrolog plin de alese simţăminte: ”Crescut la şcoala franceză,... a fost mult timp ataşat militar al României din Paris... Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism...”27 La nici doi ani după această pierdere, Viorica rămâne văduvă. În anul 1927, soţul său ing. Ion Agarici se stingea fulgerător din viaţă, la nici 47 de ani după o apendicită gangrenoasă în ciuda operaţiei şi îngrijirilor faimosului profesor N. Hortolomei. Rămâneau orfani trei băieţi neajunşi la vârsta majoratului care, alături de mama lor Viorica, aveau să înfrunte de acum încolo singuri viaţa. La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soţului Viorica Agarici donează Şcolii primare “Costache Morţun” Nr. 2 din satul Drăgeşti, suma de 500 de lei pentru unele reparaţii şi dotări.28 Viorica Agarici din anul următor, 1928 se va dedica cu pasiune şi cu toată energia activităţilor sociale şi caritative din urbea Roman preluând de la înaintaşa sa, Cornelia Morţun preşedinţia Filialei Societăţii Naţionale de Cruce Roşie care, în primul război se dedicase îngrijirii răniţilor şi dotării spitalelor de campanie. Cornelia Morţun era mătuşa Vioricăi Agarici, respectiv soţia fratelui mamei Vioricăi, ilustrul fruntaş socialist Vasile G. Morţun.29 Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizaţi a fost mult mai amplă. A început prin a face
26 27

Ioan Ungureanu, op. cit. Iorga, N. Oameni cari au fost, vol.3, Fund. pt. literatură, Buc., 1936 p.206207 28 Ioan Ungureanu, op. cit. 29 Stănescu, Ştefan Vasile ş.a., Doamna şi „Trenul morţii”, Societatea Culturală „Roman Muşat”, Roman, 2000 p. 22

32

parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost şi preşedintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Şcolii nr. 1 de fete din acelaşi oraş. Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcţia de şcoli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia “Răsplata muncii pentru construcţii şcolare”, clasa I. Ca preşedintă a Crucii Roşii, filiala Roman a fost răsplătită în anii interbelici cu “Diploma pentru Meritul Sanitar” clasa I sau cu “ Brevetul pentru Semnul de Distincţie la Contribuţia adusă Operelor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie”.30 Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conştiinţa umanităţii prin atitudinea ei în calitatea de şef al Filialei oraşului Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăţi şi reţinerea celor care o înconjurau a dat dovadă de curaj, înalt umanism oferind ajutorul organizaţiei careia îi era devotată şi în ale cărei principii credea. Există şapte principii fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie: Umanitate; Imparţialitate; Neutralitate; Independenţa; Voluntariat; Unitate; Universalitate. La trecrea prin gara Roman a “trenului morţii” care transporta în condiţii îngrozitoare sute de cetăţeni români, evrei din Iaşi deportaţi spre lagărul de la Călăraşi, Viorica Agarici cu autoritate şi cu o dârzenie care au impresionat pe toţi cei prezenţi a făcut ceea ce Crucea Roşie trebuia şi era obligată să facă în astfel de situaţii, salvând de la moarte multe suflete nevinovate.

30

Ibidem p. 23

33

În calendarul acelor zile fatidice din istoria recentă a României, însemnate ca Pogromul de la Iaşi, profesorul Radu Florian scrie: “În noaptea de 29 iunie şi zorii zilei de 30 iunie cei arestaţi în curtea poliţiei din Iaşi sunt îmbarcaţi în trenurile asfixierii, prin înghesuirea într-un vagon de marfă ermetic închis a 120 şi chiar 150 de oameni în loc de maximum 30. Primul tren cu 2463 de oameni în 32 de vagoane ajunge la 6 iulie la Călăraşi cu numai 1011 oameni vii, iar al doilea tren cu 2000 de persoane înghesuite în 18 vagoane, după opt ore de staţionare în câmp pe o vreme caniculară întreruptă de scurte deplasări ale garniturii, s-a oprit la Podu Iloaiei, la 20 km de Iaşi, fiind coborâte 1194 de cadavre. În cele două trenuri multe dintre victime au înebunit, au încercat să omoare pe vecinii lor, altele au murit în picioare sufocând în cădere pe cei care mai trăiau dar erau într-o stare letargică din cauza asfixierii. Numărul exact al celor decedaţi n-a putut fi stabilit nici până astăzi... …Ar fi nedrept – continuă Radu Florian – dacă ocupându-ne de responsabilitatea călăilor, mulţi dintre ei rămaşi neidentificaţi, să nu amintim de acei oameni, puţini la număr, care au încercat să micşoreze maniferstările criminale, numărul victimelor. Eu 34

unul nu i-am întâlnit, dar documentele justiţiei pomenesc de căpitanul de rezervă, avocatul Richard Filipescu, de avocatul căpitan Petru Şerban care s-au opus masacrării a 5-600 de evrei în curtea Legiunii de jandarmi din Iaşi. Ei au fost sprijiniţi de locotenent-colonelul Alexandru Manole. Trebuie amintită de asemenea preşedinta Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici, care înfruntând organele militare a împărţit apă oamenilor deshidrataţi din “trenul morţii”, în gara Roman.”31 Să nu uităm că toate acestea se întâmplau în anul 1941 când România era aliata Germaniei hitleriste angajată în războiul contra U.R.S.S. Doamna Agarici cu un fiu, aviatorul Costăchel Agarici pe frontul de est a trebuit să fi evaluat cu mare responsabilitate şi simţ al datoriei faţă de un crez şi conştiinţă faptele de un eroism rarisim la acea vreme, în rândul multor femei din înalta societate. Ea şi regina mamă Elena au făcut tot ce le-a stat cu putinţă, ba chiar Dna Agarici ameninţând cu sacrificarea propriei vieţi pentru ca nefericiţii din trenurile morţii să fie trataţi conform convenţiilor internaţionale în vigoare, pe timp de război. Gestul Vioricăi Agarici nu a fost în zadar ba, mai mult, după igienizarea corespunzătoare a vagoanelor şi primul ajutor, alte filiale de Cruce Roşie de pe traseul spre Călăraşi i-au luat exmplul prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători. După această eroică faptă Viorica Agarici a primit emoţionante manifestări de recunoştinţă dar şi reproşuri şi gesturi reprobabile, mai puţin cavalereşti din partea unor cetăţeni. Cu amarăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunţă la şefia filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani şi se mută la Bucureşti, la fiul acesteia Gheorghe. Nu-şi putea imagina săraca femeie că odată cu pierderea războiului şi venirea bolşevicilor la putere avea să revină la Roman, de astă dată forţată, cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, să trăiască printre
31

Radu Florian, Controversele secolului XX, Ed. Diogene, Buc., 1997 p. 5761

35

străini, din mila cunoscuţilor în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarceraţi pentru ani buni în temniţele comuniste.

„Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” Luca 2, 35 Cu siguranţă cea mai grea perioadă din viaţa Doamnei Agarici a fost perioada de după anul 1949 când doi băieţi, Georgel şi Costăchel au fost condamnaţi la închsoare şi când, cu averea confiscată, dată afară din casă a supravieţuit singură-singurică, cu domiciliul obligaroriu (D.O.), la Roman. Şi în această perioadă dârzenia şi demnitatea acestei Doamne au fost exemplare şi de admirat. După război, în acei ani Moscova a transformat ţările ocupate în adevărate închisori şi centre de exterminare. Paralel cu teroarea internă se ducea o politică de aversiune împotriva tuturor ţărilor necomuniste pentru a le îndepărta din zona de influenţă rezervată lor. Ca la o comandă au început să se intenteze procese, în acelaşi timp, în toate ţările zise de democraţie 36

populară, în care să fie implicate ambasadele şi legaţiile străine, de la ministru, până la ultimul funcţionar. Regimul comunist a trecut la desfiinţarea Oficiilor culturale şi de informaţii american şi englez, învinuindu-le de spionaj şi a procedat la arestarea a mii de oameni, nu numai români, dar şi cetăţeni de naţionalităţi străine. Numele funcţionarilor diplomatici de la toate legaţiile occidentale au circulat în toate procesele înscenate de guvernul comunist.32 În lotul Legaţia Marii Britanii la Bucureşti a intrat şi Constantin I. Agarici care a primit o condamnare de 25 de ani muncă silnică, din care a făcut 14 ani. Constantin I. Agarici, a fost căpitan aviator-erou în timpul războiului şi care, în perioada 1945-1946, a îndeplinit funcţia de ofiţer de legătură în cadrul Comisiei Aliate de Control.33 Din “Fişa matricolă penală”: Agarici I. Constantin . Condamnat de Tribunalul Bucureşti cu Hotărârea 148/1951 pentru fapta de “înaltă trădare” la 25 de ani muncă silnică pentru că “a dat informaţii Legaţiei franceze”, “a fost ofiţer de legătura la misiunea britanică”. A trecut prin închisorile Jilava, Piteşti, Dej. A fost pus în libertate la 28.07.1964 conform Decretului 411, din anul 1964. Fratele său, Agarici I. Gheorghe fost director al serviciului comercial de la Uzinele Titan-Călan-Nădrag a fost condamnat în 1948 în unul din loturile Pop-Bujoi la 25 de ani de muncă silnică. Din aceiaşi “Fişă matricolă penală”: Agarici I. Gheorghe. Condamnat de Tribunalul Mil. Bucureşti cu Hotărârea 1486/51 pentru fapta de “înaltă trădare” la 25 ani muncă silnică pentru că “Fiind funţionar la Uzinele lui Auschnit, a trimis informaţii americanilor despre situaţia economică a ţării noastre”
32

Ioaniţoiu Cicerone, Morminte fără Cruce , vol.2, Coresi, Freiburg, 1983 p. 211 33 Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Aventurile unui ataşat militar francez în România populară În: Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol.IV, 2005 p.9, 27

37

A trecut prin închisorile de la Jilava, Aiud, Dej, pentru o scurtă perioadă la Spitalul penitenciar Văcăreşti, în februarie 1957 după care se reîntoarce la Jilava de unde, în acelaşi an este transferat la Piteşti. Este eliberat, la aceiaşi dată cu fratele său 28.07.1964, conf. Decretului 411/1964. (N.B. Mii de fişe matricole penale din acea perioadă se pot consulta pe Internet) Cât despre baiatul mai mic al Doamnei, Agarici I. Vasile acesta a scăpat de puşcărie în schimb a primit domiciliu obligatoriu, a fost expropriat şi dat afară din propria locuinţă din Bucureşti, trăind şi el printre străini. În listele, anexe la Decretul nr. 92, din 19 aprilie 1950 pentru “naţionalizarea unor imobile care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii”, se găseşte, la poziţia 368, “Agarici I. Vasile, 4 apartamente, Bucureşti, str. Alex. Cel Bun 1; Bucureşti, str. M. Rosetti 36.”34 Astăzi, locuinţa din Rosetti a revenit în proprietatea nepoţilor Doamnei Agarici. Aceiaşi soartă a avut-o şi mama lui, Doamna Viorica Agarici. Legea impunerii domiciliului obligatoriu prevedea că acesta trebuia să fie domiciliul de reşedinţă din buletin. Astfel, Dna Agarici va reveni la Roman cu D.O. Dată afară din casa expropriată de pe str. Alexandru cel Bun, nr 3 din Roman, azi str. Episcopiei a fost adăpostită într-o cameră din casa familiei avocat Mîrţ, undeva pe strada Mare, pe lângă biserica catolică. Doamna Viorica Agarici nu s-a lăsat înfrântă nici de astă dată. A trăit din câştigul primit pentru lecţiile particulare, la domiciliul elevilor, de limba franceză, engleză sau germană. A avut, atunci elevi străluciţi fiind solicitată de multe familii, unele chiar ale burgeziei roşii, în formare. Printre elevii Doamnei Agarici care au devenit, peste ani personalităţi remarcabile ar putea fi amintiţi regretatul prof. Virgil Petrovici, dirijorul şi profesorul
34

Decretul nr. 92, din 19 aprilie 1950 În: BULETINUL OFICIAL al R.P.R., nr. 36, 20 aprilie 1950

38

Radu Cozărescu, ing. Radu Apostolescu, copiii fam. Lecca, ai drului Grecu, ş.a. Fapta Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941 nu avea cum să fie uitată. În perioada sa de domiciliu obligatoriu la Roman a fost ajutată discret de medicul dr. Iozef Abraham şi fotograful Jack Reinstein.35

Cei mai în vârstă din Roman îşi mai aduc aminte şi astăzi figura Doamnei Viorica Agarici. Mergea îmbrăcată în haine cernite, pe cap cu un batic trecut la spate şi înnodat deasupra frunţii, cu un coş mare, de papură împletită unde-şi purta cărţile de franceză sau engleză între care nu lipseau metoda Mauger sau Larousseul. După eliberarea băieţilor din închisoare a plecat să locuiască la Bucureşti, la fiul acesteia Georgel. A primit o rentă viageră din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti. Comuniştii nu au permis ca fapta sa de mare eroism şi înalt umanism să fie evocată cu excepţia unor articole din Revista
35

Cozărescu, Epifanie, Adevărul despre „trenul morţii” În: Flagrant, An. I, nr. 14, iulie 1991 p.3

39

cultului mozaic. Astfel apărea în anul 1971, când Doamna Agarici era o “bunicuţă de 85 de ani” un interviu semnat de Marius Mircu36. Despre Doamna Agarici s-a încercat a se creea imaginea că a fost doar o infirmieră, o femeie obişnuită, chiar simplă dar cu mult curaj care a înfruntat “soldaţii din trupele germane hitleriste de ocupaţie”. În actele Securităţii, la rubrica “profesia”, era trecut ca fiind “casnică”. Înainte de 1989 ar fi fost prea mult sau inacceptabil pentru cenzura comunistă să se fi scris, chiar în “Revista cultului mozaic”, că Viorica Agarici a fost de fapt o Doamnă din înalta societate, o nobilă, un vlăstar al boierimii liberale româneşti cu o educaţie occidentală, progresistă. S-a stins din viaţă într-o zi de sfârşit de februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu, într-o criptă a cavoului unor rude îndepărtate, Familia Pillidi. La 8 iunie, anul 1983 Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat, post mortem, Doamnei Viorica Agarici diploma şi titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepţi”.

Această apreciere este dată acelor ne-evrei care au salvat evrei din Holocaustul fascist. Invitat să participe la ceremonia de la
36

Mircu, Marius, Eroii se află printre noi În: Revista cultului mozaic, an XVI, nr. 251, 15 apr 1971 p. 6

40

Ierusalim, unde tradiţia cere să se sădească un pom în onoarea “dreptului”, băiatului Georgel, Securitatea i-a refuzat paşaportul. Cu această ocazie Şef Rabin dr. Moses Rosen transmitea un mesaj la Ierusalim, Cercului originarilor din România în care spunea: „Defuncta [Viorica Agarici] a fost căutată de mine, personal, la începutul anilor `50 şi, după ce am izbutit s-o găsesc, am considerat că e o datorie a noastră să ne exprimăm recunoştinţa printr-un ajutor bănesc lunar pe care i l-am acordat timp de peste 25 de ani. Am vizitat-o în repetate rânduri spre a o face să simtă căldura sentimentelor pe care evreii le poartă acelora care le-au sărit în ajutor, în vremuri în care vieţile evreieşti erau curmate fără milă sau îndurare. Viorica Agarici a reabilitat specia umană, demonstrând că, dacă există pe lume fiare cu chip de om, apoi se află şi exemplare nobile, care merită denumirea biblică de „fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Pomul pe care fiul ei îl sădeşte astăzi în pământul sfânt al Israelului, întru amintirea ei, va întruchipa o distinsă şi aleasă fiică a poporului român, care a binemeritat [cinstirea] nu numai din partea poporului evreu, ci şi dintr-aceea a întregii umanităţi. Fie-i memoria în veci binecuvântată!”

După 1989 din ce în ce mai multe dovezi de cinstire a memoriei Vioricăi Agarici s-au făcut remarcate. Printre acestea atribuirea numelui său unei străzi din Roman, ridicarea unui bust în Gara Roman, operă a sculptorului nemţean Florin-Mircea Zaharescu, comemorarea specială de la Roman din anul 2005, atribuirea 41

titlului de “cetăţean de onoare” în acest an 2011, fixarea unei plăci comemorative pe locul unde odihneşte eroina, la Cimitirul Bellu.

Imagine de la Ceremonia de decernare a titlului şi a medaliei de “cetăţean de onoare” al oraşului Roman, post mortem, Doamnei Viorica Agarici. Festivitatea a avut loc în cadrul “Zilele Municipiului Roman”, edţia a II-a, luni 16 mai 2011. Primarul oraşului Roman, dl. Dan Laurenţiu Leoreanu a înmânat distincţiile nepotului Doamnei Viorica Agarici, dlui Gheorghe Agarici, în dreapta şi strănepoatei Oana Agarici.

Viorica Agarici în presa scrisă
42

Prima evocare a faptei Doamnei Agarici din acel iulie 1941, în calitatea sa de responsabilă a Crucii Roşii din Roman a fost facută de către publicistul evreu A. Munte în anul 1944, în ziarul care apărea la Bucureşti „Curierul Israelit”.

Dintru început trebuie remarcat titlul acestui articol: „Elogii pentru o nobilă Doamnă”. O trimitere directă la originile sociale, nobiliare ale Vioricăi Agarici şi sublinierea acestui amănunt, de câteva ori pe parcursul său. Subliniez acest amănunt pentru că, după venirea comuniştilor la putere în România când s-a scris, atâta cât s-a putut scrie numai în presa evreiască de la Bucureşti, cenzura a împiedicat ca elemente din biografia eroinei, ce făceau referire la originile nobiliare şi politice liberale să fie cunoscute cititorilor. Dacă nu s-a scris un cuvânt despre ascendenţa nobiliară a Doamnei, despre membrii familiei sale sau despre educaţia occidentală a acesteia de la Paris, din păcate s-a încercat chiar „cosmetizarea”, în stilul propriu propagandei comuniste a biografiei Doamnei Agarici. Astfel, ea ar fi fost o 43

„femeie simplă, din popor”, „o simplă muncitoare angajată la Orfelinatul din Roman”, „o infirmieră”, sau, în actele Securităţii o „casnică”. Cât despre fapta Doamnei Agarici, aceasta „reflecta omenia oamenilor simpli, cărora fascismul le repugnă.”37 Din păcate, acestor note biografice făcute să se potrivească cu ideologia partidului unic cărora li s-au adăugat omisiunile dictate de aceleaşi raţiuni ideologice, propagandistice, de dinainte de `89, au fost preluate şi răspândite şi de cei care au scris şi după această dată despre viaţa şi faptele Doamnei Agarici, în presa evreiască sau ne evreiască. După cum am mai spus, un merit deosebit în restabilirea adevărului istoric în acest sens o au lucrările memorialiştilor şi istoricilor de astăzi între care şi cele ale dlui Ioan Ungureanu, de la Muzeul de istorie din Bacău care are scrisă şi o monografie a fostului târguşor Dămieneşti, un capitol al acestei cărţi fiind consacrat Agaricilor. Munte sau Bergman-Munte Arthur a fost ziarist evreu, născut în 1895 la Botoşani. După liceul la Botoşani a absolvit facultatea de litere de la Iaşi. În gazetărie, ca profesionist a debutat în anul 1920 la ziarul “Luptătorul”. A fost redactor şi secretar de redacţie la “Aurora”. Din 1928 activează la “Dimineaţa” şi “Adevărul”. A lucrat şi la Radio. A publicat volumul de sonete Frânturi de suflet.38 În articolul său “Elogii pentru o nobilă doamnă”39, acesta scria: „Astăzi vom face o pauză în şiragul tristelor epopei, pentru a evoca figura unei nobile doamne de la „Crucea Roşie”. E vorba de d-na Agarici, preşedinta filialei „Crucea Roşie” din Roman. În zilele în care teroarea hitleristă era îndreptată cu mai multă furie asupra evreilor, d-na Agarici a avut curajul să înfrunte toate ostilităţile şi să vină în ajutorul celor năpăstuiţi. Vă amintiţi de vara anului 1941, când imediat după începerea
37

Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2008. p. 84-87 38 Hary Kuller, Presa evreiască din România, Ed. Tritonic, Buc., 2004 p. 77 39 A. Munte, Elogii pentru o nobilă doamnă În: Curierul israelit, An. 34 , nr.9, 19 nov. 1944

44

războiului cu Rusia, nemţii au făcut măcel la Iaşi, masacrând multe mii de evrei din capitala Moldovei. A urmat apoi deportarea evreilor rămaşi în viaţă spre lagărele organizate în judeţul Ialomiţa. Evreii ieşeni, ridicaţi la întâmplare – tineri, bătrâni, femei, copii, bolnavi şi sănătoşi, fără alegere – au fost îmbarcaţi în vagoanele de marfă închise, în care fuseseră mai înainte transportate însemnate cantităţi de carbid. După ce au fost îngrămădiţi în aceste cuşti pe roate, uşile vagoanelor au fost încuiate şi sigilate. Convoiul tragic a pornit, în cele din urmă spre destinaţie. Zile întregi zăbovea prin gări mici, tras pe vreo linie moartă. Înghesuiţi, flămânzi, însetaţi, făcîndu-şi necesităţile în vagonul ale cărui uşi nu se deschideau nicăieri, în aerul otrăvit de carbid, evreii nevinovaţi au trăit ceasuri de groază, mai înspăimântătoare ca-n descrierile din apocalips. Când convoiul a ajuns la Roman, d-na Agarici se afla pe peron, ca să întâmpine cu ceai, prăjituri, ţigări, spriţ, dulceaţă, pe răniţii de pe front, în trecere spre spitale. Vagoanele cu evrei nici n-au fost descuiate. Dinăuntru însă veneau urlete, plânsete, gemete, horcăituri. -De ce nu deschideţi uşile? A întrebat d-na Agarici pe şeful gării. -Sunt vagoanele cu evreii din Iaşi. -Ei şi, evreii nu sunt oameni? -N-avem voie să le dăm asistenţă. S-a strâns lume multă în jurul preşedintei Crucii Roşii: reprezentanţii autorităţilor noastre, ofiţeri nemţi, poliţia şi garda gării, publicul. Doamna Agarici cerea pe un ton ferm: -Deschideţi uşile! -Nu se poate!... Între timp, gemetele dinăuntru se aud din ce în ce mai slab, ciocăniturile sunt mai rare şi mai surde. -Nu există, nu se poate când vieţi omeneşti sunt de salvat. Dacă nu deschideţi voi, le voi sparge. Sunt preşedinta „Crucii Roşii” şi îmi fac datoria faţă de toţi. Puteţi să mă împuşcaţi, dar eu nu renunţ la ajutorul pe care-l datorez acestor nenorociţi. Şi 45

doamna Agarici se îndreptă cu pas hotărât spre linia unde se găseau vagoanele cu evrei. Gestul ei dârz a impresionat autorităţile, care au descuiat uşile vagoanelor. Un miros otrăvit, un tablou deprimant, au năvălit dinăuntru. Oameni cu priviri de nebuni, se desprindeau dintre cadavre şi mormane de murdărie. Chiar şi inimile bestiilor prezente s-au înmuiat. După ce şi-au făcut necesităţile şi s-au spălat, evreii au fost ospătaţi şi li s-a dat băutură. Cadavrele au fost ridicate din vagoane şi predate comunităţii evreilor din Roman, ca să le înmormânteze. Apoi reîmbarcaţi, în vagoanele curăţate şi aerisite, evreii au plecat mai departe pe drumul calvarului lor. Câţi au ajuns la destinaţie, câţi vor mai fi trăind azi? Dar nobila figură a d-nei Agarici rămâne înscrisă ca o eroină de legendă, fiindcă a înfruntat coaliţia bestiilor, ca să facă gestul samariteanului.”

Următorul publicist evreu care a evocat figura şi faptele Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941, a fost Marius Mircu. Marius Mircu (Israel Marcus) s-a născut în anul 1909 la Bacău, a fost un reporter, redactor, scriitor şi istoric evreu-român. A urmat studii liceale la Bacău şi facultatea de drept la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1936. A început să fie reporter, la “Gazeta”, în perioada şcolară şi a continuat până în 1938. În 46

perioada guvernelor antisemite a fost ales preşedinte al Asociaţiei Tinerilor Scriitori şi Artişti Evrei din România. După al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Iaşi şi lagărele din Transnistria. Între 1946-1949 este secretar general de redacţie la Naţiunea condusă de George Călinescu. A fost primul director al Muzeului de Istorie a Evreilor (1982-1987), înfiinţat la iniţiativa rabinului şef al comunităţiilor evreieşti din România dr. Moses Rosen. A emigrat în Israel în 1987. Marius Mircu a scris mai mult de patruzeci de cărţi, uneori sub pseudonimul G. M. Vlădescu sau sub numele real, Israel Marcus. S-a stins din viaţă în anul 2008.40 Primul articol al acestuia despre Doamna Agarici, este publicat în anul 1971 în Revista cultului mozaic de la Bucureşti sub titlul “Eroii se află printre noi”41 şi era scris după o vizită făcută Doamnei când aceasta împlinea 85 de ani de viaţă. Articolul cuprinde şi o fotografie, portret al omagiatei. După o scurtă pledoarie pentru “omenie în timpuri de neomenie” autorul face o scurtă prezentare biografică interlocutoarei sale, forţat de limitele strâmte acordate de cenzura vremii, după care aduce în prim plan acea zi fatidică de joi, 3 iulie 1941. Folosind dialogul cu replici dramatice, Marius Mircu redă ca într-un scenariu de film neorealist, atmosfera de coşmar, de iad care cuprinsese gara Roman şi pe lucrătorii ei la aflarea şi vederea “trenului morţii”. “... Era în dimineaţa de joi 3 iulie 1941. Doamna Agarici tocmai sosise în gară, când i-au ieşit înainte cele patru voluntare (s-au nimerit toate învăţătoare) atunci de serviciu. Maria Bălan i-a spus: -A venit un tren plin de oameni care gem şi urlă. Vor apă. Am vrut să le ducem răcoritoare, dar sentinela nu ne lasă!
40

Mircu, Marius, M-am născut reporter, Vol. I şi II, Ediţia a II-a revăzută, completată, Editura Glob-Papyrus, Tel-Aviv, 1998 41 Mircu, Marius, Eroii se află printre noi În: Revista cultului mozaic, an XVI, nr. 251, 15 apr 1971 p. 6

47

Nu se mai întâmplase aşa ceva. Doamna Agarici a luat cu ea o tavă cu băuturi şi a spus celorlalte patru: -Veniţi cu mine! Trenul fusese garat pe o linie moartă, în aşteptarea (puteau să fie ore sau zile) drumului liber pentru a porni mai departe. Un soldat le-a întâmpinat cu baioneta la armă întinsă. Doamna Agarici a putut să vadă, prin ferestruicile zăbrelite ale vagoanelor de marfă cu uşile ferecate, că trenul era plin de muribunzi, care când au zărit-o şi i-au zărit însemnele, au izbucnit plini de speranţă: -Apă! Crucea Roşie! Dar sentinela era tot mai ameninţătoare, îi băga baioneta la câţiva centimetri de bărbie. Doamna Agarici s-a dus la şeful gării: -Ce mai aşteptaţi? De ce nu deschideţi vagoanele? Aţi văzut ce e acolo? -Sunt evrei din Iaşi! -Adică nu sunt oameni? -N-avem voie să ne apropiem! -Cum n-aveţi voie?! Aveţi datoria! Sunt oameni care suferă! Nu putem sta nepăsători! -Poate n-aţi înţeles bine: sunt jidani! A intervenit un poliţist. -Nu mă interesează neamul sau religia lor! Eu sunt preşedinta Crucii Rosşii şi mă aflu ca să ajut pe oricine are nevoie! -Nu e voie! A spus şeful gării. Am ordine severe! -Nu pot exista asemenea ordine! Poate pentru voi, pentru mine nu. Dacă nu deschideţi, sparg eu uşile! Şi a mers în mare grabă la un vagon. Sentinela germană a îndreptat arma spre ea, gata s-o străpungă. Doamna Agarici, străfulgerându-l cu privirea, tot înainta. Intimidată, sentinela se tot da înapoi. -Împuşcă-mă! De ce nu mă împuşti? O viaţă are omul! I-a strigat ea, în limba germană. Şi a adăugat: -Iar dacă nu, dă-te la o parte! 48

Sentinela s-a dat de-o parte. (ca toţi cei deopotrivă, era insensibil la rugăminţi, asculta numai când i se poruncea) Atunci au îndrăznit şi oamenii gării să se apropie şi au deschis câteva vagoane. Priveliştea ce li s-a înfăţişat a fost halucinantă.”...

Marius Mircu va fi cel care va scrie necrologul Doamnei Agarici sub titlul “Un om în vremuri de neomenie” 42, în februarie 1979. La 8 iunie 1983 Institutul Yad Vashem de la Ierusalim o onora, post mortem cu titlul de “Drept între popoare –Hassidot Umot Haolam“. În Revista cultului mozaic, era publicată cu această ocazie, sub semnătura aceluiaşi Marius Mircu evocarea: “Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi”43 Fapta “dreptului între popoare” Viorica Agarici alături de cele ale altor “drepţi între popoare” din România se va regăsi şi în două volume ale publicistului şi scriitorului Marius Mircu. Primul volum a fost publicat în Israel, în anul 1986 sub titlul

42 43

Revista Cultului Mozaic, An. XXIV, nr. 432, 1 martie 1979 p. 4 Mircu, Marius, Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi În: Revista Cultului Mozaic, An. XXVII, nr. 532, 15 iunie 1983 p. 5

49

“Oameni de omenie, în vremuri de neomenie”44 urmat, în anul 1996 de cel de-al doilea, la Editura Hasefer.45 Evocările semnate Marius Mircu au inspirat şi încă mai inspiră şi astăzi pe ziariştii care scriu sau vorbesc despre zilele pogromului de la Iaşi. Un alt publicist care a scris despre Doamna Agarici în calitatea sa de martor la acele evenimente cât şi de apropiat al Doamnei, a fost medicul şi cărturarul romaşcan dr. Epifanie Cozărescu. Dr. Epifanie Cozărescu s-a născut în Cernăuţi în anul 1914. Tatăl său era şef al Arhivelor Mitropoliei Cernăuţi. A urmat studiile la Facultatea de medicină din Iaşi. A fost, în timpul războiului medic militar la Iaşi şi Roman. Este cunoscut ca un pasionat cercetător al istoriei locale şi medicale româneşti, literat şi apropiat al Bisericii. S-a stins din viaţă la Roman, la 4 martie 2010. Din evocarea doctorului Cozărescu “Adevărul despre trenul morţii”46 am ales tot partea cea mai dramatică. Lupta Doamnei Agarici cu forţele răului, într-un la fel de dramatic dialog, redat cu măiestrie de cronicar. “În tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarată „bătălie” cu soldaţii germani care păzeau şi ei trenul. Ea a păşit hotărâtă înainte, facând fetelor semn să o urmeze. Trebuiau să străbată distanţa până la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportaţi, semn că nu va avea cale liberă. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane şi româneşti, care goneau spre front. Aşa încât avea de staţionat un timp, exact cât era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldaţii germani, când au văzut că grupul de persoane în alb se apropie hotărât de trenul lor, le-au ieşit înainte, cu pistoalele mitralieră întinse şi strigând: „Zuruck
44

Mircu, Marius, Din nou şapte momente – din istoria evreilor în România: Oameni de omenie, în vremuri de neomenie, Glob, Tel Aviv,1987, p 19 u 45 Mircu, Marius, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Hasefer, Buc., 1996 p. 15-22 46 Cozărescu, Epifanie. Adevărul despre „trenul morţii” În: Flagrant, An. I, nr. 14, iulie 1991 p.3

50

Verboten!” (Indărăt! Oprit!). Era o prima somaţie. D-na Agarici, fără teamă, li s-a adresat pe acelaşi ton: „Verflucktes Gesindel, auf die Seite!” (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocăneanu, ştiind de ce sunt în stare aceşti ostaşi fanatici, din trupele SS, a venit în grabă rugând echipa să se întoarcă pe peron, căci la o a doua somaţie, aceştia vor trage în plin. A fost un moment de panică. Fetele şi soldaţii cu căldări [cu apă ] au făcut cale întoarsă. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte în faţa locomotivei, prinzându-se cu mâinile de ea şi a început a striga cât o ţinea gura că dacă nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor deţinutilor, ea rămâne acolo până ce va trece trenul peste dânsa! În timpul acesta, nemţii îşi vedeau liniştiţi de treabă, aşteptând momentul când vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi românca aceea furioasă... La ameninţarea cu pistolul în piept a unui ofiţer SS, Viorica Agarici a răspuns: „Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!” (Dacă mă împuşti pe mine, o împuşti pe maică-ta!). Între timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele întâmplate la Roman şi neavând autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea deţinutilor, a luat legătura cu Comandantul Armatei a XI-a germană, generalul colonel Eugen von Schorner solicitându-i aprobarea celor solicitate de regina Mamă. Acesta, în cele din urmă, a ordonat asistarea deportaţilor din trenul cu evrei. În sfârşit au fost date la o parte uşile de la un vagon. Le-a apărut o scenă de infern: vii şi morţi, claie peste grămadă, cu îmbrăcămintea sfâşiată zăceau într-un namol de fecale şi urină. Era prea din cale afară! Pentru a nu alarma populaţia oraşului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzând de veste, începuseră a aflui spre gară, s-a convenit ca trenul să fie împins îndărăt, la Săbăoani. Acolo, fură deschise toate vagoanele iar cei morţi, după ce au fost verificaţi de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit şi el cu sanitarii săi), au fost depuşi într-o groapă săpată ad-hoc în dosul gării. 51

După întoarcerea trenului în gară, la Roman dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultaţi de doctoriţa Fălcoianu, o parte din ei fiind internaţi în Spitalul Militar pentru îngrijirile necesare. Între timp, dr. Ştefan Paşov, medicul oraşului, colaborând cu Preşedintele Comunităţii evreieşti, dr. Med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu rândul, a tuturor deportaţilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitară de lângă gară, unde au fost curăţiţi, reechipaţi cu haine noi, hidrataţi şi alimentaţi, cu ajutorul şi pe contul Comunităţii. Bineînţeles, sub pază severă, pentru a se evita dezertările. La rândul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spălate, dezinfectate şi capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care sau intins cearceafuri.”

Citind cele de mai sus nu poţi decât să rămâi deadreptul trăsnit de emoţie şi năucit de curajul acestei Doamne. De unde a avut atâta forţă să-şi învingă instinctele de conservare, să treacă peste ordinea şi ordinele impuse de război, când totul se supunea dictonului “à la guerre comme à la guerre”? A fost credinţa ei în principiile Crucii Roşii pe care o slujea sau a fost un lucru suprafiresc care i s-a întâmplat atunci, ei, omul providenţial ales de Dumnezeu? 52

Cred că a fost şi una şi alta. Viorica Agarici a fost de atunci numită, cu diverse ocazii: eroină, mareşal, doctor, regină, sau chiar i s-a spus “Ioana d`Arc a României”. Fără a minimaliza cu nimic efortul şi meritele Doamnei Viorica Agarici de a fi salvat supravieţuitorii ajunşi atunci, la Roman cu “trenul morţii”, istoricul israelian de origine română Jean Ancel este de părere că lucrurile au stat, din punct de vedere istoric şi nu emoţional puţin mai altcumva. Anume, luând cunoştinţă de situaţia trenului în cauză şi lovindu-se de refuzul celor responsabili cu paza trenului de a acorda ajutor, Viorica Agarici a plecat de la gară în oraş să obţină toate aprobările de la superiorii militari ai cazărmii Roman, respectiv de la generalul Tătăranu care a făcut, la rându-i toate diligenţele necesare până la conducătorul statului de atunci, mareşalul Antonescu. Ne-o închipuim pe Doamna Agarici, cu forţa şi ascendenţa date de poziţia ei socială şi de educaţie, obţinând de la mai marii militari, tot ceea ce a cerut pentru ca Crucea Roşie să fie lăsată să-şi facă datoria faţă de deportaţii evrei. În acest sens, Jean Ancel remarca în lucrarea sa “Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi”47: “Mulţi români au încercat după război să-şi aroge schimbarea ordinului de a permite să li se dea apă evreilor, înţelegând că a fost un eveniment important şi semnificativ, o manifestare de clemenţă faţă de candidaţii la exterminare. De fapt, acei români n-au înţeles că orice recunoaştere a unei “fapte bune” însemna şi o mărturisire a “faptei rele”, a ordinului de a-i lichida pe evreii din tren prin interzicerea apei. Un singur lucru este incontestabil: Preşedinta filialei locale a Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici, a intervenit, din motive pur umanitare, pe lângă comandanţii Armatei să li se permită evreilor să primească apă. Acest fapt a fost atât de neconceput în ochii evreilor din Roman, în ochii supravieţuitorilor (când au aflat despre asta) şi apoi în ochii evreilor din întreaga Românie, încât s-au înfiripat diverse
47

Ancel Jean, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iaşi p.288-291

53

legende cu privire la el. Astfel, o simplă acţiune de îndeplinire a unei datoriri omeneşti şi chiar creştineşti s-a transformat într-o faptă de înalt eroism a unei femei mărunte şi firave, care s-a confruntat cu militari răi la inimă şi i-a învins. Adevărul, ca deobicei, se află undeva la mijloc – dar indiscutabil este faptul că într-o perioadă de negare totală a existenţei evreieşti şi de participare activă numeroasă, din toate straturile sociale ale poporului român, la lichidarea minorităţii evreieşti, o româncă a crezut încă în valorile umanismului şi a cerut să fie aplicate şi evreilor.” În ziua de joi, 3 iulie 1941, “trenul morţii” a intrat în staţia Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 şi 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roşii să dea apă evreilor atârnaţi pe zăbrelele vagoanelor care ţipau “Crucea Roşie, apă!”. Timp de trei ore preşedinta Crucii Roşii a alergat în oraş după o aprobare pentru “a-şi îndeplini misiunea”. Iată un fragment din Declaraţia Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 26 iulie 1945, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. 38, p. 59. “M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea. Dsa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la maşină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit şi am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”

54

La toate acţiunile care au urmat, de spălarea şi dezinfecţie a vagoanelor a fost de faţă şi Viorica Agarici cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziţia: “De jandarmi nu am fost împiedicata să dau asistenţă, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicaţi să dea ajutoare”48 Reprezentanta Crucii Roşii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut: “Intr-un strat gros de murdărie de om şi de sânge [zăceau] zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii [împreună]…Duhnea îngrozitor…”49 Numeroase sunt aducerile aminte şi evocările faptei Doamnei Agarici, în primul rând cele ale supravieţuitorilor acelor zile. Medicul Iosef Finkelstein îşi aduce aminte: “Joi, dimineaţa, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise şi din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcaţi şi, mai ales înspăimântaţi. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărţea căni de apă şi bucăţele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici şi reprezenta Crucea Roşie.”50 Alt supravieţuitor, Adrian RaduCernea scria, după ani de la acea zi de iulie: “După foarte puţin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alţii, m-am dat jos din tren. Eram gol puşcă. Tot ajutat de alţii am fost pus să fac un duş cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roşie ne-a adus bucăţi de zahăr şi căni cu apă curată, am revenit la viaţă. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu şi mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!”51
48

Depoziţia sub jurământ a Vioricăi Agarici la şedinţa Tribunalului din Bucureşti, 18 iunie 1948, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. I, partea a II-a, p. 524 49 Marius Mircu, Revista Cultului Mozaic, nr. 432, 15 martie 1979 50 Dr. Iosef Finkelstein, Iaşi, oraşul meu Iaşi, Ed. Dan, Iaşi, 2009 p.68 51 Adrian Radu-Cernea, Pogromul de la Iaşi. Depoziţie de martor, Ed. Hasefer, Buc., 2002 p.85

55

Din declaraţia prefectului jud. Roman, generalul Romulus Stănescu: “Când trenul cu deportaţi evrei din Iaşi a sosit în gara Roman, eu eram prefectul judeţului Roman… …Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roşie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman”52

Romi din zonă, supravegheaţi de un poliţist român, participă la scoaterea cadavrelor din”trenul morţii” Iaşi-Călăraşi, în timpul unei opriri la Târgu-Frumos.

Viorica Agarici evocată în Parlamentul României
Alexandru Şafran, ultimul şef-rabin al Comunităţii evreieşti din România dinaintea instaurării comunismului, devenit după
52

FCER, Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, p. II-a, 19401942: Perioada unei mari restrişti, Ed Hasefer., Buc., 1997 p.267

56

aceasta mare rabin al Genevei, a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creştini şi evrei.

După aproape o jumatate de secol, în anul 1995 el a fost primit oficial în România, unde a fost numit cetăţean de onoare al Bacăului, doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Române. În Senatul României, la televiziune şi în presa el a evocat Shoahul în România, aducând omagiu “oamenilor de omenie, în vremuri de neomenie” printre care regina-mamă Elena şi Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman, exprimandu-şi imensa sa iubire pentru “frumoasa ţară românească”, pentru “bunul şi blândul popor român”. O emoţionanta evocare a Doamnei Viorica Agarici a fost făcută cu ocazia acestei vizite, în Alocuţiunea rostită în plenul Parlamentului României, la 28 martie 1995.53 «Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori,
53

Alocuţiunea Excelenţei Sale Alexandru Şafran, Rabinul şef al Genevei, rostitǎ în plenul Parlamentului României 28 martie 1995 În: Realitatea Evreiască, nr. 1 (801), 1-15 aprilie 1995

57

Acum 10 zile noi, evreii, am celebrat Purimul, o sǎrbǎtoare care ne aminteşte salvarea de la pieire a strǎbunilor noştri în Persia, cu vreo 2500 de ani în urmǎ. Dupǎ enumerarea peripeţiilor miraculoase care au condus la izbǎvirea lor, noi rostim o rugǎciune care se terminǎ doar cu patru cuvinte în ebraicǎ, dar pline de semnificaţie, conţinând o învǎţǎturǎ de care trebuie sǎ ţinem seama. Traducerea acestor patru cuvinte sunǎ astfel : «Amintit fie spre bine Harvona, adicǎ acela care, în vreme de obidǎ, a stat alǎturi de evrei şi le-a ajutat». Învǎţǎtura aceasta alcǎtuieşte un legǎmânt transmis tuturor generaţiilor evreieşti. Este un fapt cât se poate de dureros, dar cât se poate de adevǎrat cǎ, în timpul cârmuirii naziste, noi, evreii din România am fost obidiţi, prigoniţi, chinuiţi. Totuşi, nu am dat uitǎrii cǎ în acele vremuri de amarǎ oprelişte, de mǎcinǎtoare zdrobire a fiinţei noastre fizice si morale, când vuiau vijelii devastatoare, vestitoare ale vremurilor morţii, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de compǎtimire, chiar de tǎmǎduire, vestitoare ale zorilor vieţii, ne înviora inimile. Iatǎ pilde grǎitoare, întruchipând sufletul adevǎrat românesc în acele vremuri de suferinţǎ ale evreilor români. Când « Trenul Morţii », pus în mişcare la Iaşi în urma pogromului sǎvârşit în acest oraş, dupǎ ce a fǎcut popas la Podul Iloaiei a ajuns în gara Roman, strigǎte disperate rǎzbǎteau din vagoanele ferecate. Se ţipa : «Daţi-ne apǎ, daţi-ne apǎ !», dar paznicii aveau ordine stricte sǎ împiedice pe orişicine ar încerca sǎ se apropie de acest funest vehicul. Şi totuşi, în pofida interzicerii, o femeie plǎpândǎ, Viorica Agarici, strǎbǎtu iute rândurile strânse ale paznicilor şi porunci acestora, pe seama ei, a simplei zvâcniri a conştiinţei sale, sǎ rupǎ lacǎtele trenului, ale acestui depozit sinistru de chinuri fumegânde, sǎ deschidǎ vagoanele, ceea ce au şi fǎcut. Şi iatǎ, din acestea încep sǎ cadǎ afarǎ cadavre încleştate, sǎ se rostogoleascǎ oameni în agonie, sǎ se precipite oameni asfixiaţi, oameni înnebuniţi, da, înnebuniţi, oameni înnegriţi de arşiţa setei. Acestor oameni Viorica Agarici le întinde apa învietoare. Apa, acest element 58

primordial, vital, pe care Creatorul lumii îl pune la dispoziţia oricǎrei vietǎţi animale. Şi apoi «Trenul Morţii» s-a pus din nou în mişcare, cu destinaţia Cǎlǎraşi... » (Alexandru Şafran54, Rabinul şef al Genevei, Bucureşti, Parlamentului României, 28 martie 1995)

Grigore Resmeriţă (1896-1941) – preot martir
“Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Ioan 15:13 Iaşi, anul 1941, sfârşit de iunie, început de iulie – timp rămas în istorie şi în memoria colectivă sub numele de pogromul de la
54

Marele Rabin Dr. Alexandru Şafran (Yehuda Alexandre Shafran) (ebraică ‫ ) יהודה אלכסנדר שפרן‬n. 12 septembrie 1910, Bacău, România - d. 27 iulie 2006, Geneva, Elveţia) cărturar, teolog, filosof, istoric şi literat evreu, român şi elveţian a fost între anii 1939-1948 Şef-Rabinul Cultului Mozaic din România, senator de drept în Senatul României (1940), iar după 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva. Membru de onoare al Academiei Române. A contribuit la salvarea evreilor din România în anii Holocaustului şi ca un sprijinitor activ al sionismului a avut o poziţie independentă şi de respingere a presiunulor de infiltrare comunistă în anii postbelici, fapt pentru care a fost demis şi expatriat. A publicat cărţi în domeniul religiei, filozofiei moralei şi misticii iudaice. Ataşat de limba şi cultura românească el a fost un activ promotor al dialogului între iudaism şi creştinism (Iancu, Carol, „Alexandre Safran. Une vie de combat, un faisceau de lumière", Éd. de l’Université PaulValéry-Montpellier III., ianuarie 2007)

59

Iaşi. Pentru români erau zile de război cu toate privaţiunile şi frustrările ce decurgeau din acestea. Situat în imediata vecinătate a frontului anti-sovietic, în Iaşi se găseau staţionate, pe lîngă trupele române şi cele ale Wehrmacht-ului. Se pregătea ofensiva eliberării Basarabiei şi mai apoi înaintarea spre Stalingrad, pentru înfrângerea duşmanului roşu, bolşevic. Aviaţia sovietică făcea dese incursiuni de recunoaştere dar şi de bombardament asupra trupelor şi cazărmilor de la Iaşi şi din împrejurimi, fără a cauza însă mari pierderi. În această vreme, în Iaşi se aud focuri de armă în centrul oraşului şi pe str. Lăpuşneanu. Rafale trase, se spunea, de către neidentificaţi, presupuşi simpatizanţi sovietici, asupra trupelor româneşti şi germane. (Erau un fel de „terorişti”, a la decembrie 1989, după cum scrie istoricul Alex. Mihai Stoenescu în cartea sa „Armata, mareşalul şi evreii”)55 Se răspândeşte prin oraş zvonul că bombardierele sovietice ar fi dirijate, de la sol de agenţi sovietici, comunişti evrei, care semnalizau luminos sau în alte moduri, inclusiv prin staţii radio. Pe fondul unui antisemitism cultivat sistematic şi cu succes cu decenii înainte la Iaşi, se găseşte imediat şi “vinovatul” care sabotează maşina de război, în populaţia evreiască. Pentru pedepsirea acelor evrei spioni comunişti, se formează, la sfârşitul lui iunie 1941 grupuri de bătăuşi conduse de membrii legionari.56 Sunt alungaţi din propriile case oameni nevinovaţi, bătuţi, jefuiţi, omorâţi cu sânge rece. Autorităţile, împreună cu conducătorii trupelor germane ademenesc, cu diverse pretexte
55

Stoenescu, Alex Mihai, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a 2-a, rev. şi adăugită, Ed. Rao, Buc., 2010 56 Petculescu, Constantin, Atitudini antifasciste în opinia publică din România 1933-1944 În: Anale de istorie, An. XXXV, nr. 3, 1989 p.117 Dinu C. Giurescu, Evreii din România în anii 1940-1941 În: Istoria Românilor, vol. IX, Ed Enciclopedica , Buc., 2008 p.396-398 A. Kareţki, M. Covaci, Zile însîngerate la Iaşi 1941, Ed. Politică, Buc., 1978 p. 98 Brînduşa Costache,…, Problema evreiască în Romania modernă. Atitudinea BOR În: Tabor, nr.5, aug 2010 Leon Eşanu, Aspecte din desfăşurarea pogromului de la Iaşi În: Studia et Acta Istoriae Judaeorum Romaniae, vol. VII, Hasefer, 2002 p. 255-256

60

populaţia bărbătească evreiască în curtea Chesturii de poliţie. Aici, se deschide focul din diverse direcţii şi are loc un adevărat măcel. Bărbaţii rămaşi în viaţă, cîteva mii, sunt deportaţi. Îmbarcaţi în trenuri de marfă şi, pe o căldură de vară secetoasă, fără apă, unul lângă altul, ca sardelele într-o cutie, mai mult de jumătate din ei mor, asfixiaţi şi deshidrataţi. A fost o tragedie de neimaginat, o suferinţă enormă la care au fost supuşi oameni care nu aveau decât „vina” de a fi fost de altă credinţă. Şi totuşi, mulţi creştini ieşeni şi, spre cinstea lor şi preoţi ortodocşi au dat mărturii de onoare şi curaj credinţei lor, apărând pe aproapele nevinovat şi maltratat. Astfel, preotul de la Biserica „Sf. Gheorghe”- Lozonschi a adăpostit în biserică un grup de evrei hăituiţi pe străzi de bande de vagabonzi legionari.57 Părintele Paul Teodorescu de la Războieni care, la Târgu Frumos a scos dintr-o groapă comună, de sub o stivă cu cadavre ale evreilor sufocaţi şi însetaţi din „trenul morţii”, un tânăr care mai era încă în viaţă. Cel mai dramatic episod rămâne însă sacrificiul preotului Grigore Resmeriţă (Răzmeriţă) care, în drumul său de la sfânta biserică spre casă, seara, după vecernia la Sărbătoarea Sfinţilor „Petru şi Pavel”, pe strada Sărăriei din Iaşi s-a întâlnit cu un grup de oameni înspăimântaţi, fugăriţi de o bandă de bătăuşi, „cetăţeni indignaţi”.58 Ca un adevărat părinte a întins larg braţele ocrotitoare asupra celor terorizaţi, sărind în ajutorul lor, încurajat fiind de autoritatea dată de calitatea şi ţinuta de preot al lui Hristos. Rezultatul? Urmăriţii evrei împreună cu apărătorul lor, preotul creştin ortodox Grigore Resmeriţă au căzut morţi pe caldarâm, bătuţi şi seceraţi de gloanţe. Părintele Grigore avea doar 45 de ani, o soţie şi doi copii şcolari. Era învăţător apreciat la o şcoală primară din cartierul Socola şi preot slujitor la biserica „Sf. Ilie”, filială atunci a bisericii
57

Veronica Gorgos, Un martor ocular al pogromului de la Iaşi În: Însemnări ieşene, an. III, nr. 4, aprilie 2011 p. 70 58 Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.” În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, New-York, 1985-1986, doc. 3 p. 41

61

Talpalari. Astăzi, această biserică nu mai există. A fost dărâmată de comunişti, pe locul ei s-au construit blocurile de locuinţe din centrul Iaşului. În anul 1954, după ce s-a demolat biserica filială cu hramul “Sf. Ilie” de pe strada V. Alecsandri nr. 9, ctitorită în jurul anului 1620 de către vel-logofătul Ionaşcu Ghenghea, Biserica Talpalari a primit şi hramul “Sf. Ilie”. Am găsit, în revista Mitropoliei pe anul 1941, un necrolog publicat la moartea părintelui Resmeriţă. În vremea când cenzura de război era cât se poate de vigilentă şi severă, în rîndurile necrologului nu se face nici un fel de referire sau aluzie la cauzele reale ale morţii preotului, adică asasinat. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu să găsesc în arhive şi să public aici, mai multe date despre viaţa şi personalitatea părintelui Grigore Resmeriţă. Nu pot însă, să nu-mi aduc aminte acum, din nou de alţi oameni ai bisericii lui Hristos care şi-au dat viaţa pentru aproapele lor evreu, atunci în nebunia anilor 40, creştini care sunt astăzi onoraţi ca sfinţi şi martiri ai creştinătăţii. Citeam mai zilele trecute pe Internet, pe un forum, o remarcă a unui tânăr care mi-a mers la inimă dar care m-a şi întristat, totodată. Iat-o: „Oare cum s’o simţi acum preotul ortodox Răzmeriţă ucis în timpul pogromului de la Iaşi, prins de legionari în timp ce salva evrei, văzând că sfinţi au ajuns cei de la celălalt capăt al bâtei? Înainte să răspundeţi mai intraţi, mai priviţi, mai intraţi puţin în pământ de ruşine!”

62

+ PREOTUL GRIGORE RESMERIŢĂ În noaptea de 28 spre 29 iunie anul 1941 s-a stins din viaţă în împrejurări cu totul tragice şi neaşteptate, Preotul Gr. Resmeriţă, institutor în Iaşi şi preot deservent al bisericii Sfântul Ilie. Vestea morţii lui în acea noapte de groază şi infern pentru toată creştinătatea din oraşul Iaşi, ne-a umplut sufletete de durere, dată fiind bunătatea lui ca om în societate şi vrednicia sa ca slujitor al bisericii şi al şcoalei. Născut la 27 mai 1896 în satul Humuleşti din judeţul Neamţ, a urmat şcoala primară din suburbia Ţutuieni Târgul-Neamţ. Azi satul Humuleşti nu mai este o comună aparte ci a fost adăugat oraşului Târgul-Neamţ de care se desparte numai prin apa Ozanei. I-a fost deci dat, ca în copilăria lui să colinde aceleaşi drumuri şi meleaguri pe care le-a colindat şi marele nostru povestitor Ion Creangă. După ce a terminat şcoala primară, a fost adus la Iaşi, unde cu toată greutatea exemenelor de atunci a intrat în Seminarul „Veniamin Costache”. 63

Aici pe lângă o purtare exemplară, şi-a disputat în toţi anii locul I şi al II-lea din clasă. Martori sunt pentru aceasta vrednicii lui colegi de şcoală cari ca şi el fac astăzi cinste oraşului Iaşi: Dimitrie Gafiţeanu profesor şi directorul Seminarului pedagogic, Dimitrie Ciolan protoiereul jud. Iaşi, Ştefan Gheorghiu parohul bisericii „40 de Sfinţi”, Constantineanu şi Şuster asistenţi la Universitatea ieşeană. Credincios drumului pe care a pornit, tânărul Resmeriţă, absolvent cu laude al Seminarului „Veniamin” s-a făcut preot la 22 aprilie 1919, în parohia Mărgineni jud. Neamţ; iar de la 1 mai 1920 s-a transferat la parohia Ghindăuani, satul de naştere al filosofului V. Conta. În anul 1923 s-a transferat din nou la parohia Răuceşti de Sus, jud. Neamţ, unde a stat 15 ani desfăşurând o muncă destul de rodnică. Credincioşii din Răuceşti nu vor uita niciodată că numai datorită bunătăţii, cuminţeniei şi vredniciei lui, au scăpat de buruiana otrăvitoare a stilismului, care într-o vreme năpădise aproape toate satele din împrejurimi. Acolo şi-a arătat el adevarata lui vrednicie de preot al ortodoxiei. Acolo a împodobit el biserica satului cu cea mai frumoasă pictură şi tot acolo prin munca lui ordonată de zi şi de noapte a cimentat în aşa fel zidirea spirituală a enoriaşilor săi, încât nici „porţile iadului” să nu o poată dărâma. El devenise într-o vreme, cînd satele clocoteau de nebunia stilistă, un fel de duhovnic şi conducător al regiunii. Ceilalţi preoţi se sfătuiau cu el şi îl chemau în ajutor pentru ca să-şi poată salva şi ei credincioşii de la pieire. Din anul 1922 a luat şi diploma de învăţător şi de atunci a purtat cu cinste aceste două apostolate: al bisericii şi al şcoalei până în ziua morţii sale. În anul 1938 pe data de 1 septembrie, preotul Grigore Resmeriţă se transferă ca institutor în oraşul Iaşi la şcoala primară Nr.11 Socola, iar ca preot la biserica Sf. Ilie. Şi aici, preotul Resmeriţă nu s-a desminţit. Acelaşi om înţelept, acelaşi spirit împăciuitor şi discret se strecoară pe străzile Iaşului cu multă grijă şi cu toată bunăcuviinţa să nu deranjeze pe cineva. 64

A lăsat aici în Iaşi amintire plăcută între colegii săi de la şcoala primară; iar printre credincioşii din Iaşi şi din toate celelalte trei parohii de ţară pe care le-a păstorit, a lăsat amintirea unui adevărat preot ortodox. Printre preoţii din eparhia Moldovei şi mai ales printre preoţii din judeţul Neamţ unde a păstorit aproape 20 de ani, el lasă numai regrete. Un camarad bun şi un coleg sincer şi devotat ca el se întâlneşte destul de rar în viaţă. El lasă în urma lui o soţie şi doi copii de şcoală destul de fragezi încă. Le lasă un nume bun şi o casă în Iaşi, clădită din strădania lui, pe care ei vor fi obligaţi să le păstreze ca un scump patrimoniu.59 Diacon Ilie Gheorghiţă În registrele de stare civilă a municipiului Iaşi se află înregistrat, la actul nr. 1187 din 01.07.1941 decesul lui RESMERIŢĂ GRIGORE survenit la data de 29.06.1941, ora 1, cauza decesului fiind: “Zdrobirea corpului prin căderea cu avionul. Împuşcat de necunoscuţi.” Decedatul era născut la Humuleşti, la 27.05.1896, fiul lui Vasile şi Maria Resmeriţă, născută Vasiliu.60 De remarcat sintagma folosită de autorităţile vremii pentru a defini cauza decesului: “zdrobirea corpului prin căderea cu avionul” care ar trebui înţeleasă, probabil: “zdrobirea corpului în bătaie cu bâta, ca şi cum ar fi fost prin căderea cu avionul, de aceiaşi necunoscuţi care l-au şi împuşcat.” Din păcate, actele constatatoare ale decesului lipsesc, păstrânduse doar registrul de stare civilă cu datele ce au fost înscrise pe certificatul de deces, eliberat văduvei EUGENIA RESMERIŢĂ, domiciliată în Iaşi, str. Sărăriei nr. 28 B. (atunci numerotarea străzii Sărăriei era de la deal la vale, nu cum este acum din Tg. Cucului spre Copou).

59

Necrolog apărut în revista „Mitropolia Moldovei”, An. XVII, nr. 9-11, sept-noi 1941 p. 526-528 60 Serviciul Stare Civilă Iaşi, registrul decese, anul 1941

65

Părintele Grigore Resmeriţă se înrudea cu diaconul şi învăţătorului Ion Creangă, marele nostru povestitor. Bunica lui, presvitera Maria Răzmiriţă, a fost vară dreaptă cu Creangă. Ea a fost soţia preotului Vasilie Răsmiriţă, mort în 1876 cu care a avut pe tatălui părintelui Grigore, Vasile Resmeriţă şi o fată, căsătorită cu preotul Gheorghe.Creangă.61 Biserica cu hramul „Sfântul Ilie Tesviteanul”, proorocul Vechiului Testament, la care a fost preot slujitor părintele Grigore Resmeriţă a avut, de-a lungul secolelor o existenţă zbuciumată şi un destin dramatic, la fel cu cele ale părintelui. Biserica a fost abandonată, pe punctul de a fi dărâmată pe la sfârşitul veacului XIX , din nou resfinţită ca după război, să fie pusă la pământ, definitiv de către comunişti. N. A. Bogdan, în monografia sa „Oraşul Iaşi”, face un scurt istoric al acestei biserici în care tânărul preot martir humuleştean, părintele Grigore Resmeriţă avea să aducă ultima sa rugăciune către Domnul, în seara zilei morţii lui năpraznice, sâmbătă, preziua lui 29 iunie 1941. Era vecernia marii sărbători a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel iar la evrei ziua de sabat şi începutul pogromului de la Iaşi.

61

Dumitru Furtună, Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă, Ed. Junimea, Iaşi, 1990 p. 108, 110

66

Biserica „Sf. Ilie” din Iaşi la începutul sec. XX „Biserica cu hramul Sf. Ilie (20 iulie), a fost şi ea calificată în vremuri mînăstire, şi se administra de egumeni greci pînă la secularizare. Nici o inscripţie nu arată pe fundatorii sei, sau cel puţin anul fundărei. Există numai un pomelnic în care sînt amintiţi „Miron Voevod, Irimia Movilă Voevod, Ecaterina Doamna, etc.„ Se zice a fi fost zidită de Vel-Logofătul Ionaşcu Ghenghe, cam prin anul 1620, şi mult timp i s-a zis Biserica Gheanghei. Unii cred că această biserică trebuie să fie construită de Miron-Bîrnovski-Vodă, sau mai veche chiar decît de pe vremea lui. Deasupra uşei de intrarea fost o piatră, probabil cu o inscripţie; dar călugării greci, în mod aproape sistematic, au făcut să dispară mai toate urmele ce arătau vechimea, sau pe fundatorii adevăraţi ai monumentelor noastre sfinte. Nu avea nici o carte sau odor sfînt de valoare istorică, afară de un talger de argint, cu inscripţia 1762, donat de breasla blănarilor, ce se închinau la această biserică, şi care, după un 67

vechi hrisov, era îndatorată a întreţine cheltuiala bisericii neavînd absolut nici un venit, cu toate că înainte de secularizare a avut averi mari şi Statul nedînd nici un ajutor, nu se face slujbă în acest locaş sfînt încă de vreo şaptesprezece ani; are trebuinţă de mari reparaţii, fiind în unele părţi chiar dărîmată, de un fost preot al acestei biserici, sub motiv de reparaţie. Acum se spune că însuşi Mitropolitul Moldovei ar fi hotărît să se dărîme acest sfînt locaş, iar în locul-i să se facă nişte dugheni de expoziţie şi vînzare a unor produse din mînăstirile de maici.62

Până a veni la Iaşi, în anul 1938, părintele Grigore a vieţuit şi păstorit în satul Răuceşti din judeţul Neamţ. La Răuceşti de Sus părintele Resmeriţă a fost un vrednic învăţător nu numai preot. În 1919 deschide în casele sale o şcoală primară care funţionează până în anul 1926. Preotul Grigore Resmeriţă a fost. şi bun gospodar şi cântareţ. La Biserica „Sf. Nicolae” din Răuceşti de Sus la care slujea, în vremea sa s-a făcut pictura.
62

N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: Monografie istorică şi socială, ilustrată, Tip. Naţională, Iaşi, 1914 p. 212

68

Pictura este una din cele mai frumoase din împrejurimi şi se datorează profesorului pictor Vasile A. Gheorghiţă şi ajutorului său, acel zugrav de biserici, ţăranul C. Popescu, din Valea Seacă.63

Biserica cu hramul „Sf. Nicolae” din Răuceşti înălţată în 1893, la care a slujit părintele Resmeriţă. În faţă, se înalţă troiţa închinată eroilor căzuţi pentru patrie în primul şi al doilea Război mondial. Troiţa, ridicată în 1948, se înalţă cu cinci braţe şi cu un număr mare de cruci, de mărimi şi culori diferite având un acoperiş în patru ape construit în stil tradiţional. Ioan Vrînceanu, dascăl mulţi ani la biserica din Răuceşti unde a slujit părintele Resmeriţă, astăzi trecut de 84 de ani, îşi aduce aminte cu mare emoţie de fostul său învăţător, pe care l-a avut la clasele primare. Avea vreo 10 ani în 1936 când, colegă de bancă, în clasa a treia, o avea chiar pe fata părintelui, Lilica Resmeriţă. „Părintele mai avea un băiat, mai mic decât fiica sa şi era un om tare bun” - mi-a spus, prin telefon, dl. Vrînceanu. Ştie că a murit în Iaşi, omorât de legionari şi că a fost îngropat tot la
63

Dumitru Stan, Război blestemat, Ed. “Cetatea Doamnei”, P. Neamţ, 2009 p. 307, 321, 346, foto 365

69

Iaşi. Altceva nu-şi mai aduce aminte de el. Fotografia care-l arată pe părintele Resmeriţă în faţa bisericii este a lui şi a fost făcută în anul 1937, alături de un grup de credincioşi din sat, după slujbă. Dintr-o altă conversaţie, tot telefonică, de astă dată cu autorul monografiei satului Răuceşti, dl Dumitru Stan, printre altele, dnia sa mi-a spus că în perioada comunistă memoria părintelui Grigore Resmeriţă a fost dată voit uitării şi chiar pusă la idex. Probabil pentru că numele său se confunda cu numele altei persoane care a trăit în aceiaşi perioadă, Alexandru Resmeriţă, profesor la Turnu Severin, un foarte cunoscut, în perioada acelor ani, teoretician al ideilor legionare, antisemite. Cărţile acestuia din urmă circulă şi astăzi, pe diverse site-uri, fiind considerate „încă de actualitate” de către apologeţii naţionalismului de pe la noi.64

64

Resmeriţă, Alexandru, Studiu privitor la chestiunea evreiască. Originiaspecte-soluţii. Sine ira., Buc.,1926 Resmeriţă, Alexandru, Criza şi leacul ei. Nu ne trebuie împrumut şi nici robie, Minerva, T. Severin,1932 Resmeriţă, Alex., Cum să ne apărm de Evrei, Minerva, T. Severin, 1938

70

Paul Teodorescu (1903-1977) – preot providenţial
“Şi zicând acestea, [Iisus] a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Ioan 11: 43-44 Învierea lui Lazăr este una din minunile lui Iisus, consemnată numai în Evanghelia după Ioan (11:1-46), în care Iisus îl aduce la viaţă pe Lazăr din Betania, la patru zile după înmormântarea acestuia. La două mii de ani distanţă de această întâmplare din Betania, la Târgu Frumos, un pitoresc târguşor moldovenesc, în Anul Domnului 1941 un ucenic al învăţăturii lui Iisus, Părintele Paul Teodorescu avea să-l scoată la viaţă, dintr-o groapă comună plină cu cadavre în putrefacţie, pe un alt „Lazăr”, un tânăr evreu al cărui nume cronicile vremii, din păcate, nu l-au reţinut. După pogromul de la Iaşi, două trenuri pentru marfă încărcate cu bărbaţi evrei au fost formate în gara Iaşi cu direcţia lagărului de detenţie de la Călăraşi, Ialomiţa. Pe o vreme toridă de vară, deportaţii lipsiţi de apă, înghesuiţi, fără aer au fost purtaţi în batjocură, din staţie în staţie, fără să primească un cât de mic gest de omenie. Au murit sufocaţi şi însetaţi, în marea lor majoritate. Alţii şi-au pus singuri capăt suferinţelor, încercând să „evadeze”, împuşcaţi de gărzile trenurilor. Supravieţuitorii, mulţi dintre ei şi-au pierdut minţile. Doar un singur tren cu evrei de la Iaşi a ajuns, mai mult decât înjumătăţit ca număr de călători, la destinaţie şi asta numai datorită intervenţiei providenţiale, miraculoase a şefei Societăţii locale de „Cruce Roşie” din oraşul Roman. Viorica Agarici, o nobilă doamnă din înalta societate a urbei, a cerut, cu fermitate şi autoritate administraţiei locale şi militare, ca evreii din acel „tren al morţii” să primească asistenţa umanitară pe care „Crucea Roşie” era obligată să o dea, fără nici un fel de discriminare. La Târgu Frumos, la aproape două zile de la plecarea trenului 71

din Iaşi, au fost descărcate din vagoane sute de cadavre ce au fost îngropate, în mare grabă datorită mirosului insuportabil răspândit de descompunerea acestora, într-o groapă comună, în cimitirul evreiesc din localitate. Pronia Cerească a vrut ca în acea zi, la acea oră preotul paroh din comuna Războieni, Părintele Paul Teodorescu să se pornească spre târg, cu trăsura, la piaţă pentru cumpărături, neînchipuindu-şi că avea să fie o zi cu totul deosebită din viaţa sa.65 După cum avea să declare el însuşi în anul 1945, în faţa „Tribunalului poporului”, s-a luat, mai mult din curiozitate, pe urma căruţelor şi a camioanelor care duceau cadavrele de la gară la cimitirul evreiesc.66 Acolo, la marginea gropii din care venea o putoare de hoit insuportabilă, Părintele Teodorescu aude, de undeva din hăul întunecat un geamăt şi un glas abia percepute: „Mor, mor!”. Era strigătul unui tânăr în agonie peste care fuseseră aruncate claie, o grămadă de trupuri fără viaţă, gata de îngropăciune. „Mortul”, care striga după milostivire a fost cu greu scos din groapă, numai la porunca autoritară, moralizatoare şi insistentă a preotului către supraveghetorii nemţi aflaţi în cimitir dar şi către doi localnici ţigani, cărora le-a şi plătit o sumă de bani, pentru scoaterea din mormânt a nenorocitului ce urma să fie îngropat, de viu. Iată faptele de atunci, aşa cum le-a pus pe hârtie, câţiva ani mai târziu, Părintele Paul Teodorescu: “Asupra celor întrebate cu privire la cele petrecute când au venit vagoanele cu evrei la Tg. Frumos în anul 1941, luna Iulie, declar..următoarele: Într-una din zile m-am dus la Tg. Frumos după cumpărărturi.
65

A. Kareţki, M. Covaci, Zile însîngerate la Iaşi 1941, Ed. Politică, Buc., 1978 p. 98 66 „40 de ani de la Pogromul din Iaşi” În: Revista Cultului Mozaic, An.XXVI, nr. 486, 1 iulie 1981 p. 3 Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Ed. Hasefer, Buc., 2006 p. 122-123 p. 114

72

La intrarea în târg am auzit că în gară a venit un tren cu evrei deportaţi din Iaşi şi că le face o triere, întrucât sunt mulţi care au murit în vagoane. M-am abătut la gară care era în drumul meu, dar înainte de a intra în incinta gării am fost oprit de un soldat german. Am întors trăsura şi am plecat în târg, prin piaţa târgului pe unde trecea camionul care transporta cadavrele din vagoane. Din curiozitate am urmat şi eu camionul până la cimitirul evreiesc, unde se înmormântau aceste cadavre. La uşa cimitirului am găsit doi ostaşi români pe care i-am întrebat dacă pot să intru şi eu în cimitir, să văd ce se petrece acolo. Soldaţii români mi-au declarat că ei patrulează pe străzi şi aici au venit şi ei ca şi mine, iar acolo ei n-au nici un rol. Am intrat deci în cimitir şi am mers drept la groapă. Groapa era de circa 20 metri lungă, 2,5 metri înaltă, şi tot cam atât de largă. În capete groapa era aproape plină de cadavre, iar la mijloc trecută de jumătate. În partea de nord a gropii, la distanţă de vreo 10-15 m, erau vreo 10-15 băieţi evrei din Tg. Frumos, culcaţi pe iarbă jos. M-am dus la ei, i-am mângâiat fiindcă erau înspăimântaţi de spectacol, ba se temeau că la terminarea transportului de cadavre îi va împuşca şi pe ei. Am mers în jurul gropii, deşi era greu să te apropii din cauza mirosului, cadavrele majoritatea fiind descompuse, şi deodată am auzit: „Mor, mor!”. M-am adresat acestor tineri evrei şi discuţia a decurs în felul următor: „Voi băieţi! Voi nu auziţi ceva, parcă strigă unul din groapă?”.”Da, şi nouă ni se pare că strigă şi dacă strigă ce putem noi să facem?” „Să-l scoateţi afară!”, am zis eu. „Dar cine se vâră în groapă? Are să zică că noi furăm morţi şi ne împuşcă tot atunci.”. „Dar cine este aici mai mare?”, am întrebat eu. „Uite, subofiţetul ăsta neamţ, care se apropie”. Evreii s-au depărtat şi subofiţerul neamţ a venit la mine şi m-a întrebat în limba lui ce vreau eu? I-am răspuns că în groapă este un om viu şi ar trebui scos afară. „Dar ce eşti dumneata?”. „Eu sunt preot ortodox român şi nici o religie din lume nu aprobă ca un om să fie îngropat de viu”. Atunci, subofiţerul neamţ mi s-a adresat într-o românească perfectă: 73

”Să-ţi fie ruşine obrazului!” În loc să-i replic, l-am întrebat: „Dumneata ştii româneşte, unde ai învăţat?” Mi-a răspuns că a făcut şcoala superioară de comerţ la Timişoara sau Sibiu, numi aduc bine aminte. Din nou i-am propus să aprobe scoaterea din groapă a celui ce începuse să strige acum mai tare. Mi-a repetat aceleaşi cuvinte „Să-ţi fie ruşine obrazului!”. Atunci mam îndârjit şi i-am spus că nu plec până nu-l scot afară pe cel viu. „Ca să poţi pleca mai repede, îţi dau voie să-l scoţi tu!” În acel moment el s-a depărtat de groapă cu încă trei soldaţi germani, care veniseră la noi şi care asistaseră la discuţie. Ziceau că nu pot suporta mirosul. Am convenit cu tinerii evrei şi am plătit la doi ţigani care au înlăturat cadavrele, care erau peste cel viu, vreo opt la număr, acesta fiind tocmai în fundul gropii, fiind adus în primul transport de dimineaţă. Toată această întâmplare a fost între orele 2-4 p.m. Cam două ore a durat târguiala cu neamţul, cu ţiganii şi operaţia de sub cadavre. În sfârşit a fost scos afară, era în pielea goală şi pentru că era plin de noroi şi murdărie, i s-a dat apă să se spele. Mortul înviat a refuzat să bea apă – a băgat însă pumnii în căldarea cu apă rece şi a cerut lapte ceea ce s-a şi adus. După aceasta i s-a dat nişte rufe de la morţi. A fost îmbrăcat şi suit în camionul care venise cu alt transport de cadavre, de la gară. Timp de 2 ore cât am stat acolo, n-am mai auzit să fi strigat vreunul din groapă. Dealtfel cadavrele erau majoritatea înegrite şi intrate în putrefacţie.” (Extras din depoziţia nr. 52 a martorului preot Paul Teodorescu, audiat în ziua de 20 Iunie 1945, de către Acuzatorul Public Dumitru Săracu.)67 Viaţa şi activitatea pastorală a Părintelui Paul Teodorescu sunt cuprinse în câteva rânduri scrise de distinsa sa fiică, dr. Laura
67

Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste 1940-1944, vol. II, A. Pogromul de la Iaşi, Ed. Dacia Traiana, Buc., 1948 p.127-128 u. Brînduşa Costache, ş.a, Problema evreiască în Romania modernă. Atitudinea B.O.R. În: Tabor, nr.5, aug 2010

74

Teodorescu, medic specialist din Roman, astăzi octogenară. Mulţumesc şi pe acestă cale Doamnei doctor pentru scrisoare cât şi pentru cele două fotografii ce-l înfăţişează pe Părintele Teodorescu.

Preot Paul Teodorescu (1903 – 1977) schiţă biografică Preotul Paul Teodorescu s-a născut la Obârşia, fostul jud. Romanaţi, la data de ? octombrie 1903. A efectuat seminarul ortodox la Râmnicu Vâlcea, Oltenia. A profesat ca învăţător la Borşa, jud. Maramureş până în 1925 când s-a căsătorit şi a fost hirotonosit ca preot paroh la biserica din satul Tisa, lângă Sighetul Marmaţiei. A funcţionat acolo ca preot paroh şi învăţător până în 1938 când s-a transferat, în 1938 septembrie, în jud. Iaşi, la parohia Războieni ca preot şi învăţător împreună cu soţia şi fiica. Teologia a făcut-o la Cluj până în 1930, perioadă în care a dat diferenţa de şcoală normală la Sighet şi gradul II, ca învăţător la Oradea, în 1936. La Tisa cu ajutorul enoriaşilor şi autorităţilor a construit biserica de la Tisa. Din 75

septembrie 1938 şi până în decembrie 1971 a funcţionat ca preot paroh la biserica din Războieni Iaşi şi ca învăţător, până la sfârşitul războiului. A construit o biserică în Valea Oilor, com Bălţaţi cu ajutorul enoriaşilor şi autorităţilor. În timpul celui de al II-lea război mondial, cu ocazia pogromului de la Iaşi, la Târgu Frumos a salvat de la moarte un evreu aruncat de viu în groapa comună de la Tg. Frumos. După război, a fost membru al Consistoriului eparhial al Mitropoliei Moldovei şi econom stavrofor; a fost protopop al Protoieriei raionului Târgu Frumos. A fost primar, în 1947-1948 pe vremea foametei, în comuna Războieni, unde n-a murit nimeni de foame. A crescut unicul copil, o fiică, care a ajuns medic specialist. A fost apreciat şi respectat de enoriaşi şi a avut consideraţia celorlalte confesiuni religioase cu care a avut o colaborare amiabilă. A decedat la Roman, bolnav, în 1977, noiembrie. 11 mai 2011 (ss) dr. Laura Teodorescu.

Istoricului israelian, de origine ieşeană Jean Ancel (1940-2008) are o altă variantă despre staţionarea „trenului morţii” în Târgu 76

Frumos şi despre cele întâmplate, atunci. Ancel spune că în acele zile, cu acel tren nu a fost nici un militar german, că în Târgu Frumos şi nici în cimitir nu s-ar fi aflat picior de neamţ. Recunoaşte fapta umanitară a preotului român, ortodox Teodorescu dar, consideră că acesta a dorit, prin declaraţia dată în faţa acuzatorului, să-şi apere mai degrabă prietenul, pe primarul târgului, pe nume Totoescu. De asemenea, Ancel ne mai spune că banii, 500 de lei, daţi ţiganului Vasile Mandache poreclit Călimbaru pentru a scoate “mortul” din groapă, proveneau de la un evreu localnic, Solomon Avram zis şi Pescarul. Cutremurătoare este menţiunea lui Ancel din care aflăm, potrivit unor surse locale, evreieşti, că sărmanul „mortînviat”, salvat din groapă de preotul Teodorescu şi trimis de la cimitir, cu un camion la gară, a fost împuşcat de cum a ajuns, de poliţistul Botez. Astfel, cu câteva ore de viaţă furate morţii, sărmanul „Lazăr” se reîntoarcea, de astă dată chiar mort, în groapa din cimitirul evreiesc de la Tărgu Frumos. Potrivit declaraţiei scrise a martorului Vasile Mandache-Călimbaru era ziua de marţi, 1 iulie 1941 când, spre ora 7 seara s-au pus paie şi s-a turnat benzină peste cadavrele din groapă, din dispoziţia primarului Totoescu, pentru a fi incinerate şi apoi resturile îngropate. Din păcate, după cum lesne se vede, inadvertenţele şi polemicile istorice legate de acele zile nefaste ale verii anului 1941, nu lipsesc.68

Inginerul Petre Naum (1909-1941) – martir necunoscut
68

„Preotul Teodorescu şi germanii” În: Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Hasefer, Buc., 2005 p. 242-244 Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Ed. Hasefer, Buc., 2006 p. 122-123 p. 114

77

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Ioan 13: 35-35 Multe lucrări istorice, cărţi, articole, comunicări despre Pogromul de la Iaşi amintesc şi de trei creştini care au fost omorâţi împreună cu evrei în acele zile de sfârşit de iunie 1941. Am evocat, fapta de mare curaj a preotului martir Grigore Resmeriţă, asasinat împreună cu un grup de evrei cărora le sărise spre apărare. “Preotul Răzmeriţă a fost împuşcat pe str. Sărărie pe când încerca să salveze câţiva evrei. Preotul a murit împreună cu cei pe care a încercat să-i ocrotească”69

Rândurile de mai sus sunt dintr-un document citat de mai toate lucrările care se referă la acest eveniment, document intitulat: “Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut
69

Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.” În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, The Beate Klarsfeld Foundation, 1985-1986, doc. 3 p. 41

78

loc masacrarea evreilor ieşeni.”70 În acelaşi act, mărturie păstrată în arhive, găsim alte două nume: cel al inginerului Naum şi al muncitorului Gheorghiu Ioan, asasinaţi şi ei, asemenea părintelui Resmeriţă pentru că au îndrăznit să ia apărarea unor concetăţeni nevinovaţi, agresaţi de cetăţeni manipulaţi şi înrăiţi de ideile propagandei antisemite, legionar-fasciste.

“Ing. Naum, creştin, cumnat cu primul Procurorul Casian, fost asistent la Chimia Medicală a Facultăţii de Medicină Iaşi şi funcţionar al Instituţiei de Higienă Iaşi, cunoscut în cercuri restrânse ca un înfocat militant al ideilor de stânga, intervenind să salveze pe strada Păcurari în dreptul Fundaţiei Ferdinand pe un evreu ce urma să fie omorât, a fost împuşcat mortal de un ofiţer român care i-a adresat: mori câine dimpreună cu jidanul pe care îl aperi“71 Datele personale ale ing. Naum le-am aflat de la Serviciul de stare..civilă..Iaşi. Decesul inginerului Naum a fost înregistrat la actul nr. 1061 din
70 71

Ibidem Ibidem

79

30.06.1941, în registrele de stare civilă a municipiului Iaşi: ”NAUM PETRE, fiul lui Petrache şi Polixenia, născut la 28 iunie 1909 în comuna Surdila-Greci, jud. Brăila, cu ultimul domiciliu în Iaşi, str. Păcurari nr. 14. Profesia: inginer; Religia: creştin ortodox. Cauza decesului: “Împuşcat din imprudenţă”. Data decesului: 29.06.1941.”72 Naum Petre a fost asistent universitar la Facultatea de Medicină din Iaşi, Laboratorul de Chimie biologică, Catedra de Chimie medicală şi biologică, din anul 1938. Naum Petru era absolvent al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, cu titlul de inginer chimist. Într-un referat al directorului Laboratorului de chimie medicală şi biologică către decanul Facultăţii de medicină prof. Gr. T. Popa, pentru promovarea pe funcţia de preparator asistent, candidatul Naum Petru era caracterizat la superlativ ca: “dând dovadă de eminente calităţi, multă pricepere şi asiduitate, fiind foarte util laboratorului nostru. 7 iunie 1940.” În acea perioadă, Catedra de chimie medicală a Facultăţii de medicină din Iaşi funcţiona într-o casă de pe str. Săulescu nr. 4. În anul 1940, titular al Catedrei era prof. I. Claudatus de la care tânărul Naum a primit recomandarea superlativă pentru promovarea şi titularizarea sa pe postul de asistent. Ca suplinitor, între anii 1938-1940 la acelaşi laborator de chimie medicală, ing. Petru Naum a mai lucrat sub îndrumarea prof. P. Niculescu..şi..prof..V.Troteanu.73 Referatul de promovare pe noul post consemnează: „Naum Petru, născut la 28 iunie 1909 la Surdila-Greci, jud. Brăila, chimist, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe, de cetăţenie română, religie ortodoxă, situaţia militară: Fr. TR art. 71, necăsătorit, fără copii. A ocupat până în prezent funcţiunea de suplinitor

72

Serviciul Stare Civilă Iaşi, registrul decese, anul 1941 C. Romanescu, Un secol de învăţămînt medical superior la Iaşi, vol. I, Ed. I. P., 1979 p.117
73

80

asistent la Laboratorul de chimie medicală şi biologică, de la 1 oct 1938 – 30 iunie 1940.”74,75

Cel de-al treilea creştin asasinat în plină stradă, împreună cu concetăţenii săi evrei a fost un muncitor strungar pe nume Gheorghiu Ioan. Călăii lui au fost alţi români creştini, lucrători ceferişti. Din păcate numele Gheorghiu Ioan nu se regăseşte în registrul decese al Serviciului Stare Civilă Iaşi. Posibil ca decedatul să fi avut parte de o soartă asemănătoare cu aceia a multora dintre evreii declaraţi de autorităţi morţi cu “identitate necunoscută”. Singura mărturie despre acest creştin, până acum, este acelaşi referat citat mai sus şi în care se spune:
74

Arhivele Statului Iaşi. Rectoratul 1860-1944. Inventar arhivistic vol. I. Rola 412. Dosar 1968, f.23,24; Rola 473. Dosar 2162 75 Arhivele Universităţii Al. I. Cuza. Dosar 24. Biroul Plan-Retribuire. Statistici de activităţi social-culturale

81

“Lucrătorul Gheorghiu Ioan de meserie strungar încercând să salveze pe nişte evrei pe str. Zugravilor în dreptul Rampei, a fost omorât de lucrători ceferişti.”76 Strada Zugravi din mahalaua Muntenimea de Mijloc era, şi este şi astăzi o stradă situată în zona gării din Iaşi. În anul 1941, se învecina cu rampa de încărcare-descărcarea a trenurilor de mărfuri. Pe această stradă îşi aveau atelierele zugravii de binale, iconarii, tipografii şi pictorii de unde-şi trăgea şi numele. Multe din casele de pe Zugravi erau ale evreilor care aveau aici şi o sinagogă. În ziua de duminică, 29 iunie când s-au declanşat în Iaşi atrocităţile împotriva populaţiei evreieşti, în această zonă au „acţionat” bande de bătăuşi şi criminali susţinute de elemente legionare şi de lucrători ceferişti. Aceştia i-au scos din case pe locuitorii evrei şi „condus” spre Chestură, în centru, pe str. Alecsandri. Escortarea evreilor la Chestura Poliţiei era însoţită deseori de jafuri. „Herşcu Marcu, brutar de pe str. Zugravi, 27 a fost ridicat dis-de-dimineaţă de un ţigan din mahala înarmat cu un ciomag. Evreul şi-a luat nevasta şi cei doi copii. N-a fost lăsat să-şi încuie casa. S-a jefuit totul în lipsa lui. Avram Ihil, funcţionar de birou în vârstă de 24 de ani, a fost scos cu ai lui din casă, fiind bătuţi zdravăn. Tatăl său a fost bătut de un oarecare Racoviţă, autopsier la Spitalul „Sf. Spiridon”. Mama lui a fost luată de păr şi târâtă până în stradă. Cu toţii au fost duşi la Chestură. În lipsa lor, s-a furat totul din casă.”77

76

Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”;(semnătura referatului este ilizibilă) În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, The Beate Klarsfeld Foundation, 1985-1986, doc. 3 p. 41 77 Marius Mircu, Pogromul de la Iaşi, Glob, Buc., 1945 p.15 ; Ioanid Radu, Holocaustul în Romania, Hasefer, Buc., 2006 p.111

82

Voi continua cercetările în Iaşi privind pe cei trei martiri creştini şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca memoria lor să fie cât de curând onorată cum se cuvine. Doina Cornea spunea, într-un interviu, zilele trecute: „Până când poporul român nu va reînvăţa să-şi cinstească adevăratele valori, eroii şi martirii, nu va avea nicio şansă de izbăvire.” Mă gândesc la începerea formalităţilor depunerii candidaturii lor pentru acordarea titlului şi medaliei “Drept între popoare”, post mortem, la Institutul Yad Vashem din Ierusalim sau la alte forme de omagiere. O troiţă în amintirea Părintelui Grigore Resmeriţă, pe locul unde acesta a slujit ca preot, la dispăruta biserică „Sf. Ilie” de pe str. Alecsandri, o placă comemorativă pe faţada Fundaţiei Ferdinand, azi Biblioteca Centrală Universitară, care să aducă aminte de sacrificiul asistentului univ. Petru Naum şi nu în ultimul rând un Memorial dedicat victimelor pogromului din 1941, de la Iaşi. Daca nu am găsit, încă, mormintele părintelui Grigore Resmeriţă şi pe cel al lui Ioan Gheorghiu, am avut marea emoţie să văd mormântul inginerului Petru Naum. După cum am spus, acesta a fost asistent universitar la Facultatea de medicină din Iaşi şi a murit împuşcat în faţa Fundaţiei, pe str. Păcurari în timp ce lua apărarea unui evreu hăituit de huligani, în ziua pogromului, la 29 iunie 1941. În registrul Cimitirului „Eternitatea” este consemnat că Naum Petru, 30 de ani (?) a fost înhumat la data de 30 iunie 1941 într-un mormânt simplu, din categoria celor răscumpărabile: Parcela P2/II, rândul 20, locul 25.

83

Ajuns în acest loc, am recunoscut destul de uşor ceea ce a fost, cândva un mormânt de creştin. O cruce ruginită, confecţionată din ţeavă sudată, se pare cu mult înainte de `89, infiptă mai în faţă decât e normal, probabil în faţa celei originale, din lemn de la căpătâi, care dispăruse, demult mâncată de timp. Pe această cruce de fier ruginită este legată cu sârmă o placă din plastic cu un text emoţionant, prin simplitatea sa. Foarte probabil ca această cruce şi plăcuţa să fi fost puse de o persoană careia i-a fost tare drag de acest om. Este desmierdat cu diminutivul numelui său, scrisă vârsta şi acuză numindu-i faşcişti pe cei responsabili de asasinat. Iată textul: „Ing. Petrişor Naum, 30 ani, + 29 iunie 1941. Împuşcat de faşcişti”.

84

Probabil Naum Petru nu a avut rude apropiate în Iaşi deoarece, alăturat mormântului său sunt cu totul alte nume de familie şi nici în scriptele cimitirului locul nu a fost revendicat, spre moştenire urmând, daca nu se va face nimic pentru păstrarea lui, să fie scos la vânzare, revalorificat şi astfel, ultima urmă din martirul de acum 70 de ani să dispară, definitiv. Socotesc că memoria acestui martir ar trebui păstrată prin răscumpărarea mormântului şi apoi ridicarea unui monument funerar, simplu. Până atunci, mormântul va fi curăţat de buruiană şi cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte de Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, ziua când Petru Naum a plecat la Domnul, când împlinea 32 de ani, să fie organizată o ceremonie religioasă de pomenire a sufletului său şi a celorlalţi martiri, creştini care nu au cedat urii şi s-au opus înfăptuirii răului.

85

Veronica Zosin-Gorgos martor ocular şi salvator
În memoriile sale, filologul Iorgu Iordan rememorează zilele Pogromului de la Iaşi, aducând un frumos omagiu avocatei creştine, Veronica Zosin căsătorită Gorgos care şi-a riscat viaţa în acele zile, ajutând şi salvând multe familii de evrei. În fotografie civili pe strada Cuza Vodă din centrul Iaşiului, lângă cinematograful Sidoli, mergând pe lângă cadavrele evreilor ucişi de soldaţi şi civili români în timpul pogromului de la Iaşi.

„...La o zi, două a început cumplitul pogrom contra populaţiei evreieşti, care s-a soldat cu 12.000 de victime. Militari germani umblau din casă în casă, conduşi, din nefericire, de huligani români, care le arătau unde locuiesc evrei. Unii, poate destul de mulţi, au fost măcelăriţi, alţii transportaţi ca viitori călători ai trenului-groază, încărcaţi, în numeroasele lui vagoane, toate de marfă, exact ca sardinele în cutiile lor, evrei din Iaşi, Tg. Frumos, Podul Iloaiei, etc. Toţi stăteau în picioare, fiindcă nu se putea altfel (şi nu se putea altfel, din cauză că aşa era dispoziţia dată de iniţiatori). Vagoanele erau sigilate, aerul pătrundea prin puţinele şi micile deschizături din partea lor 86

superioară. Căldura era ca în toiul verii, apa nu numai că lipsea – aşa se hotărâse – dar nimeni, dintre cetăţenii aflaţi întâmplător în gările unde se oprea trenul, nu avea voie să le satisfacă această nevoie, pe care nenorociţii o strigau cu disperare. Căci acest tren al morţii a fost... plimbat prin toată Moldova, pe linia Paşcani, Roman, Bacău etc., până nu mai ştiu unde în Muntenia. De ce oprea în mai toate staţiile? Cu siguranţă în vederea „lecţiei” pe care fascismul credea că trebuie s-o dea, nu numai „mizerabililor duşmani ai poporului român”, ci şi acelora dintre noi care şi-ar fi permis să nu fie alături de el. Se pare că opririle aveau şi rostul de a încărca în tren, cu adăugarea unor vagoane în plus, evrei din diverse târguri şi oraşe prin care trecea. Se povesteau lucruri de apocalips despre chinurile de nedescris ale nenorociţilor condamnaţi la această moarte, prelungită, poate, o zi întreagă pentru unii, ceva mai puţin pentru alţii, după puterea de rezistenţă a fiecăruia. Comunicatul, de care am amintit, era de la început până la sfârşit o minciună grosolană şi o infamie fără pereche. Se spunea că cei 500 de „ticăloşi” care au pierit – numai atâţia – şi-au primit pedeapsa meritată, pentru că, în locuri ascunse – printre ele, podul... Liceului militar! – unde sau introdus înarmaţi, au tras cu arme în trupele germane venite, prieteneşte, să ne apere împotriva bolşevicilor. Asta spune adevărul pe care îl cunosc eu despre această faptă odioasă – crimă colectivă unică în viaţa ţării noastre – care a umplut de indignare pe toţi oamenii cinstiţi. Paralel cu vizitele asasine ale criminalilor au existat altele, mult mai puţine şi mai modeste ca spectacol, făcute de un singur om: Veronica Zosin, prietena noastră, amintită deja în aceste pagini. Şi ea a mers din casă în casă, cât a putut, cu riscuri mari, să prevină pe cei ameninţaţi a fi ucişi, câteodată chiar săi ascundă ea însăşi, ajutată de alţi oameni adevăraţi, pe unde credea că ei ar fi feriţi de primejdie. În felul acesta a salvat un număr impresionant de suflete nevinovate şi a salvat, măcar simbolic, dacă ne referim la dimensiunile celor două acţiuni, 87

ideea de omenie, însuşire prin excelenţă a poporului nostru, ca şi a maselor populare, indiferent de ţara lor de obârşie. A meritat această fiinţă, şubredă ca sănătate, dar viguroasă ca spiritualitate umană, să fie după Eliberare primul magistratfemeie al ţării!”78

Un civil român trece pe lângă cadavrele evreilor ucişi pe strada Cuza Vodă în timpul pogromului de la Iaşi. Veronica Gorgos născută Zosin este şi autoarea unor interesante mărturii despre tragicele evenimentele de acum 70 de ani ce au avut loc la Iaşi. Relatarea Veronicăi Gorgos a fost depusă la Arhivele Statului din Iaşi în anul 1970 şi se află înregistrată la Colecţia „Manuscrise”, nr. 2627 într-un dosar cuprinzând mai multe piese referitoare la Pogromul de la Iaşi. Această mărturie a fost reprodusă integral în numărul pe luna aprilie al revistei Însemnări ieşene.79
78
79

Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, ed. Eminescu, Buc., 1977 p. 327-328 Veronica Gorgos, Relatarea faptelor mai importante pe care le cunosc în legătură cu tragicele evenimente petrecute la Iaşi la 29 iunie 1941 În: Însemnări ieşene, An. III, nr. 4, aprilie, 2011 p.61-73

88

Veronica Zosin a studiat dreptul la Universitatea de la Iaşi iar la absolvire în anul 1933 a devenit membră a Baroului ieşean. După 1944 a fost magistrat până la pensionare.80 În tinereţe Veronica Zosin a fost implicată în mişcarea comunistă ilegală. Se mai spune că în 1941 ea era logodită cu un avocat evreu. Astfel îşi explică scriitorul Mihai Pelin alergările ei pe străzile din Iaşul zilei de 29 iunie 1941 în căutarea logodnicului plecat de acasă, căutări care au devenit mai apoi, puse pe hârtie, mărturii document ale unuia din martorii cei mai calificaţi ai acelor evenimente nenorocite. După 1945 a fost cooptată în Comisia de anchetă asupra evenimentelor din 29 iunie 1941, însă numai în faza iniţială. De asemenea trebuie menţionat că reputata juristă a întreprins în anul 1967 o anchetă pe cont propriu asupra evenimentelor petrecute la Iaşi în iunie 1941 conform metodologiei de lucru specifice justiţiei cu martori şi probe. Această anchetă a fost înaintată autorităţilor comuniste de atunci şi s-a pierdut. O copie, de care am pomenit mai sus că se află la Arhivele Statului a fost recuperată, după moartea juristei.81 A fost onorată de poporul şi statul evreu cu diploma şi înalta medalie “Drepţi între popoare”.

80

Dumitru Ivănescu, Un martor ocular al pogromului de la Iaşi În: Însemnări ieşene, An. III, nr. 4, aprilie 2011 p.59-60 81 Traian Filip, O convorbire cu scriitorul Mihai Pelin În: Europa şi neamul românesc, An. XVIII, nr. 202, aprilie, Roma, 1989 p.20-21

89

Drepţi între popoare
La trei ani după ce Doamna Viorica Agarici a plecat la odihnă veşnică, în 3 ianuarie 1983 Statul Israel i-a recunoscut meritele atribuindu-i, post mortem, titlul de „Drept între popoare” (în ebraică: ‫ חסיד אומות העולם‬Hasid Umot HaOlam). Pe prima filă a Dosarului cu numărul 2062 de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim este scris: “Viorica Agarici (n. 1886, d. 1979) a fost preşedinta filialei locale a Crucii Roşii din Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. În noaptea de 2 iulie 1941, în gara din Roman, după ce s-a îngrijit de tratarea militarilor răniţi care se întorceau de pe frontul de est, ea a auzit gemetele evreilor din „trenul morţii” care transporta supravieţuitorii pogromului de la Iaşi. Folosind funcţia pe care o ocupa, ea a învins opunerea însoţitorilor trenului şi a oficialităţilor locale, obţinând permisia să le dea apă şi alimente evreilor muribunzi din tren.” Titlul de „Drept între popoare” este acordat de Yad Vashem, Institutul din Ierusalim înfiinţat în 1953, printr-o lege specială a Knessetului, parlamentul israelian pentru perpetuarea memoriei martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului. Unul din obiectivele Institutului Yad Vashem este omagierea celor „Drepţi între popoare”, ne-evrei care şi-au riscat viaţa pentru a salva evrei. Până în vara anului 2004, un număr de 20.205 de oameni au primit această distincţie82.

82

La sfârşitul anului 2010 numărul celor “Drepţi între popoare” era de 23.788, potrivit site-ului oficial al Yad Vashem. România, era în aceiaşi statistică cu un număr de 60 de drepţi.

90

În România, în circumstanţele amintite, numărul celor „Drepţi între popoare” care au fost gata să-şi asume riscul de a salva sau ajuta evrei aflaţi în primejdie este mic (şaizeci, până în iunie 2004). Cu siguranţă însă, a mai existat, ca şi în cazul altor ţări, un număr greu de determinat de oameni care ar intra în criteriile stabilite de comisia de la Yad Vashem de acordare a medaliei şi a titlului de „Drept între popoare”. Recunoaşterea lor depinde, în bună măsură, de existenţa mărturiilor directe, de perseverenţa martorilor supravieţuitori de a face demersurile necesare pentru alcătuirea unui dosar convingător. În nu puţine cazuri, cei salvaţi au intrat în vâltoarea vieţii agitate de după război, au emigrat sau, pur şi simplu, au găsit forme private de a-l răsplăti pe salvator şi familia lui, neglijând recunoaşterea simbolică şi oficială a celui care i-a salvat. Astfel de cazuri de intervenţii salvatoare sunt evocate de publicistul Marius Mircu, dar neinvestigate documentar ulterior.83 Un martor ocular al pogromului din Iaşi menţionează numele unor ieşeni „a căror comportare nu numai ca a fost
83

Marius Mircu, Din nou şapte momente – din istoria evreilor în Romania: Oameni de omenie, în vremuri de neomenie, Glob, Tel Aviv, 1987 p. 19 u

91

ireproşabilă, dar şi-au asumat riscuri, prevenind şi ascunzând evrei”. În anii războiului, şansa de a întâlni un salvator a depins, în mare măsură, de împrejurările foarte diferite în care s-au aflat la un moment dat diversele colectivitîţi evreieşti. În mod paradoxal, şansele au fost evident mai mari în timpul pogromurilor, când, datorită stării de anarhie, puteau apărea mai uşor iniţiative de a salva în pripă o familie sau un grup de evrei. Astfel de cazuri, nu puţine, au fost la Bucureşti şi Iaşi. Sunt exemplare intervenţiile curajoase şi salvatoare ale farmacistului ieşean Dumitru Beceanu în timpul pogromului de la Iaşi, sau acţiunea preşedintei locale a Societăţi de Cruce Roşie din Roman, Viorica Agarici, cea care a iniţiat şi a condus acordarea de prim-ajutor supravieţuitorilor din „trenul morţii”. În timpul aceluiaşi masacru de la Iaşi, s-a remarcat exemplar directorul unei mori din apropierea oraşului, inginerul Grigore Profir, care a înfruntat ameninţările soldaţilor germani şi ale jandarmilor locali şi a reuşit să ascundă şi să salveze de la moarte zeci de evrei ieşeni. Cazul lor dovedeşte, din nou, că deseori initiaţivele individuale aveau şanse de succes; dar nu mulţi dintre cei doritori să ajute la salvarea unor evrei aveau tăria de a depăşi un fel de paralizie a reacţiilor umane faţă de evrei. Datorită intensităţii propagandei antisemite în perioada războiului, compasiunea faţă de suferinţele evreilor şi orice atitudine critică faţă de umilirea şi persecutarea lor erau “prost văzute”, percepute ca lipsă de patriotism sau chiar ca trădare de patrie. Viorica Agarici, de pildă, atacată de localnici pentru fapta ei umanitară, deşi mamă a unui celebru pilot militar, sau poate tocmai de aceea, a fost nevoită să demisioneze şi să se refugieze la Bucureşti.84
84

Solidaritate şi salvare. Români printre "Cei drepţi între popoare", Lista cetăţenilor români distinşi de Yad Vashem cu titlul “Drept între popoare". În: Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Preşedintele Comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2005 p. 313

92

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu „Drept între popoare” sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casaţie israeliană). Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc – în afară de titlu – o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie şi pe Zidul de onoare din Grădina Drepţilor între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe – la primărie, la serviciile medicale, etc., pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincţiei sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmaşilor imediaţi la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv, în prezenţa reprezentanţilor oficiali.85 Sculptorul franco-israelian Shelomo Selinger, născut în Polonia, în anul 1928, supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste din Germania este autorul unei interesante lucrări: ”Necunoscutului drept între popoare”, grup statuar din granit roşu, aşezat în parcul Yad Vashem din Ierusalim, din anul 1987. După eliberarea sa din lagăr, în 1945, ani de zile artistul a fost amnezic, măcinat psihic de spaimele morţii. Când frânturi de memorie au început să-i revină, a început să sculpteze părţile din care considera artistul că este compusă viaţa: creaţia, dragostea şi speranţa. Câteva nume date operelor sale, multe dintre ele născute şi aflate în Franţa, unde artistul a studiat şi trăieşte din 1956: Porţile Iadului (Deancy, Franţa), Monument pentru eliberarea de sub ocupaţia nazistă (La Courneuve, Franţa), Poetul (New Jersy, USA), Elijah (Haifa, Israel), Recviem pentru evrei (Bostalsee, Germania) şi bineînţeles Necunoscutului drept între popoare (Jerusalim, Israel), monument reprodus în imaginea de mai jos şi pe care trebuie să-l considerăm, în lipsa unuia asemănător în Iaşi, ca omagiind şi pe ne-evreii despre ale căror fapte de
85

Site oficial Institutul Yad Vashem www.yadvashem.org

93

omenie şi jertfe de martiri am scris şi în această plachetă, români care sunt sau care nu sunt, încă, „Drepţi între popoare”.

Fie-le memoria binecuvântată, alături de toţi ceilalţi! ‫.זכרונם לברכה, ליד כולם‬

94

Cuprins

Cuvânt înainte Fapta şi răsplata Viorica Agarici - schiţă biografică Viorica Agarici în presa scrisă Viorica Agarici evocată în Parlamentul României Grigore Resmeriţă – preot martir Paul Teodorescu – preot providenţial Inginerul Petre Naum – martir necunoscut Veronica Zosin-Gorgos martor ocular şi salvator Drepţi între popoare

5 13 20 44 58 61 72 79 87 91

95