MECANICA FLUIDELOR

Cuprins
MECANICA FLUIDELOR .................................................................................................... 1
1. INTRODUCERE ................................................................................................................. 8
1.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................... 8
1.2. GENERALITĂŢI .................................................................................................................... 8
1.2.1. Definirea noţiunii de fluid ....................................................................................... 8
1.2.2. MODELUL DE FLUID .......................................................................................................... 8
1.3. STAREA DE EFORTURI ÎNTR-UN FLUID ...................................................................................... 9
.................................................................................................................................................10
.................................................................................................................................................11
2. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR ................................................................................... 12
2.1. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE FLUIDELOR ............................................................................. 12
2.1.1. Densitatea ............................................................................................................. 12
2.1.2. Greutatea specifică γ ............................................................................................. 13
2.1.3. Compresibilitatea izotermă ................................................................................... 13
.................................................................................................................................................13
2.1.4. Dilatarea termică .................................................................................................. 15
2.1.5. Adeziunea la suprafeţe solide ................................................................................ 15
.................................................................................................................................................15
2.1.6. Viscozitatea ............................................................................................................ 16
.................................................................................................................................................16
.................................................................................................................................................17
.................................................................................................................................................17
2.1.7. Conductibilitatea termică ...................................................................................... 18
.................................................................................................................................................18
2.1.8. Difuzia masică ....................................................................................................... 18
.................................................................................................................................................19
1
2.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE SPECIFICE LICHIDELOR ......................................................................... 19
2.2.1. Tensiunea superficială ........................................................................................... 19
.................................................................................................................................................20
.................................................................................................................................................20
2.2.2. Capilaritatea .......................................................................................................... 21
.................................................................................................................................................21
2.2.3.Absobţia gazelor ..................................................................................................... 21
2.2.4.Degajarea gazelor şi cavitaţia ............................................................................... 22
3. STATICA FLUIDELOR .................................................................................................. 23
3.1. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE DE REPAUS ALE FLUIDELOR .............................................................. 23
.................................................................................................................................................23
RELAŢIA FUNDAMENTALĂ A STATICII FLUIDELOR ........................................................................... 25
3.2.1. Relaţia fundamentală a staticii pentru fluide incompresibile .............................. 25
3.2.2. Calculul potenţialului forţelor masice unitare ...................................................... 25
CONSECINŢELE RELAŢIEI FUNDAMENTALE ALE REPAUSULUI FLUIDELOR .............................................. 25
.................................................................................................................................................27
3.4. REPAUSUL FLUIDELOR ÎN CÂMPUL GRAVITAŢIONAL .................................................................. 27
.................................................................................................................................................27
3.5. CONSECINŢE ŞI APLICAŢII .................................................................................................... 28
3.5.1. Principiul vaselor comunicante: ........................................................................... 28
.................................................................................................................................................28
3.5.2. Calculul presiunii în interiorul unui lichid în repaus ........................................... 28
.................................................................................................................................................28
3.5.3. Repartiţia de presiuni pe pereţii solizi ai unui rezervor ....................................... 28
.................................................................................................................................................29
.................................................................................................................................................29
3.5.4. Manometre diferenţiale ......................................................................................... 29
.................................................................................................................................................30
.................................................................................................................................................30
2
4. CINEMATICA FLUIDELOR ......................................................................................... 31
4.1 DESCRIEREA MIŞCĂRII ......................................................................................................... 31
.................................................................................................................................................31
4.2. LINII DE CURENT ............................................................................................................... 32
.................................................................................................................................................32
4.3. DEBITUL DE FLUID ............................................................................................................. 32
.................................................................................................................................................32
4.4. LINII DE VÂRTEJ ................................................................................................................ 33
.................................................................................................................................................33
4.5. PRINCIPIUL CONSERVĂRII MASEI (ECUAŢIA DE CONTINUITATE) ................................................... 33
4.6. ECUAŢIA DE CONTINUITATE SPECIFICĂ UNUI TUB DE CURENT ..................................................... 35
.................................................................................................................................................35
4.7. ECUAŢIA DE CONTINUITATE PENTRU TUBUL DE CURENT ELEMENTAR ........................................... 36
.................................................................................................................................................36
4.7.1. Tub nedeformabil ................................................................................................... 37
4.7.2. Mişcare permanentă .............................................................................................. 37
4.7.3. Fluid incompresibil ............................................................................................... 37
5. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE .............................................................................. 38
5.1. DEDUCEREA ECUAŢIEI DE MIŞCARE A FLUIDELOR IDEALE ......................................................... 38
.................................................................................................................................................38
5.2. RELAŢIA LUI BERNOULLI .................................................................................................... 40
(79).......................................................................................................................................40
.................................................................................................................................................42
.................................................................................................................................................43
5.3. TEOREMA IMPULSULUI ........................................................................................................ 43
.................................................................................................................................................45
5.4. TEOREMA MOMENTULUI CINETIC .......................................................................................... 45
5.5. ACŢIUNEA APEI ASUPRA UNUI COT DE CONDUCTE .................................................................... 46
3
.................................................................................................................................................46
6. DINAMICA FLUIDELOR REALE ................................................................................ 48
6.1. EXPERIENŢA LUI REYNOLDS. REGIMURI DE CURGERE. ............................................................. 48
.................................................................................................................................................48
.................................................................................................................................................49
.................................................................................................................................................49
.................................................................................................................................................49
6.2. FORŢELE DE VISCOZITATE ................................................................................................... 50
6.3. LEGEA LUI STOKES ............................................................................................................ 50
6.4. FORMULA LUI NEWTON ...................................................................................................... 51
6.5. NUMĂRUL LUI REYNOLDS .................................................................................................. 52
6.6. ECUAŢIILE NAVIER – STOKES ............................................................................................. 53
6.7. CURGEREA LAMINARĂ ........................................................................................................ 55
6.7.1. Ecuaţiile de mişcare în regim laminar .................................................................. 55
6.7.2. Mişcarea Hagen – Poiseuille ................................................................................ 55
.................................................................................................................................................56
6.7.3. Efortul tangenţial ................................................................................................... 59
.................................................................................................................................................59
.................................................................................................................................................60
.................................................................................................................................................60
.................................................................................................................................................61
6.4. CURGEREA TURBULENTĂ .................................................................................................... 61
6.4.1. Generalităţi ............................................................................................................ 61
6.4.2. Calculul efortului tangenţial turbulent şi al efortului tangenţial total .................. 62
.................................................................................................................................................62
6.4.2. Ecuaţiile mişcării turbulente ................................................................................. 63
.................................................................................................................................................64
.................................................................................................................................................64
6.5. STRATUL LIMITĂ HIDRODINAMIC .......................................................................................... 64
4
.................................................................................................................................................65
.................................................................................................................................................65
.................................................................................................................................................66
6.5.1. Condiţia de desprindere a stratului limită ............................................................ 66
.................................................................................................................................................66
6.5.2. Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea prin conducte cu secţiunea
circulară ................................................................................................................................. 67
.................................................................................................................................................67
.................................................................................................................................................67
.................................................................................................................................................69
.................................................................................................................................................69
6.6. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ .................................................................................... 70
6.6.1. Pierderea de sarcină liniară ................................................................................. 70
.................................................................................................................................................71
.................................................................................................................................................72
.................................................................................................................................................72
.................................................................................................................................................73
▬▬▬.....................................................................................................................................74
6.6.2. Pierderea de sarcină locală .................................................................................. 74
.................................................................................................................................................75
6.7. MIŞCĂRILE EFLUENTE ALE FLUIDELOR ................................................................................... 75
6.7.1. Curgerea fluidelor prin orificii mici, în pereţi subţiri, sub sarcină constantă. ..... 76
.................................................................................................................................................76
6.7.2. Curgerea fluidelor prin orificii mari, în pereţi subţiri, sub sarcină constantă ..... 77
.................................................................................................................................................78
6.7.3. Calculul timpului de golire al unui rezervor ......................................................... 78
.................................................................................................................................................78
6.8. MIŞCAREA PERMANENTĂ ÎN CONDUCT SUB PRESIUNE ............................................................... 79
5
6.8.1. Calculul conductelor scurte .................................................................................. 80
.................................................................................................................................................81
.................................................................................................................................................82
6.8.2. Calculul conductelor lungi .................................................................................... 83
.................................................................................................................................................83
.................................................................................................................................................85
6
7
1. INTRODUCERE
1.1. Obiective
Mecanica fluidelor este un capitol al mecanicii care se ocupă cu studiul repausului respectiv
mişcării fluidelor şi interacţiunii mecanice a acestora cu corpurile cu care vin în contact.
1.2. Generalităţi
1.2.1. Definirea noţiunii de fluid
Fluidele sunt corpuri (stări) care nu au formă proprie şi a căror deformare fără variaţii
semnificative de volum se face foarte uşor, de unde decurge proprietatea de fluiditate.
Fluidele pot exista în următoarele stări de agregare: lichide, vapori, gaze şi plasmă. Dar
comportament de fluid au şi sistemele eterogene disperse lichid-gaz, lichid-lichid, lichid-solid,
gaz-solid, precum şi corpurile care au comportări intermediare între solide şi fluide, cum ar fi:
topiturile de polimeri, paste, etc.
Lichidele sunt fluide practic incompresibile care formează o suprafaţă liberă în contact cu un
gaz sau cu vaporii săi, sau o suprafaţă de separare în contact cu un alt lichid nemiscibil.
Starea lichidă cât şi cea solidă sunt considerate stări condensate, deoarece distanţa dintre
molecule sau atomi este mică.
Gazele sunt fluide care ocupă întreg volumul în care se află şi au o compresibilitate ridicată.
Aceste comportări se explică prin structura moleculară a gazelor care este diferită de cea a
lichidelor. La gaze forţele de atracţie moleculară sunt practic neglijabile, moleculele deplasându-
se liber unele în raport ce celelalte, deplasări însoţite de ciocniri elastice. Distanţa dintre
molecule este mult mai mare în raport cu dimensiunile acestora cea ce explică lipsa forţelor de
atracţie între moleculele gazelor.
Deoarece cu gazele se produc de obicei transformări termice, studiul gazelor se face pe larg
la termodinamică. Ca urmare, se face referire în continuare în mod preponderent la lichide. În
continuare se vor studia fluidele omogene şi izotrope.
1.2.2. Modelul de fluid
Curgerea fluidelor reprezintă un fenomen complex al cărui studiu impune în fiecare aplicaţie
în parte o serie de ipoteze simplificatoare.
Ipoteza valabilă în mecanica fluidelor este aceea a continuităţii: la scara de studiu a
fenomenului, care este una macroscopică, toate funcţiile ataşate proprietăţii de curgere (viteze,
presiuni, densităţi, etc.) sunt de clasă C
1
pe domeniul considerat cu excepţia unor suprafeţe de
discontinuitate.
8
Un fluid este omogen dacă densitatea sa are aceeaşi valoare în orice punct din volumul
ocupat de fluid.
Un fluid este izotrop dacă îşi păstrează aceleaşi proprietăţi după orice direcţie care străbate
mediul fluid.
Mecanica fluidelor se mai numeşte şi mecanica mediilor continue, deoarece un fluid umple
complet spaţiul în care este pus.
OBSERVAŢIE: Scara de studiu a fenomenelor este macroscopică, în sensul că o particulă
fluidă conţine un număr considerabil de molecule.
Se deosebesc următoarele modele de fluide:
• fluide uşoare (practic fără greutate): aerul, gazele;
• fluide grele (lichidele, eventual gazele foarte dense);
• fluide ideale - sunt medii omogene fără viscozitate, adică nu opun rezistenţă la
deformare.;
• fluide reale - sunt tot medii omogene, continue, care opun rezistenţă la deformare,
care este determinată de forţele de frecare dintre straturile fluidului în curgere.;
• fluid incompresibil (modelul Pascal).
1.3. Starea de eforturi într-un fluid
Forţele care acţionează asupra fluidelor sunt de următoarele tipuri:
• forţe masice exterioare care se exercită în centrul de masă al fiecărui element de fluid
şi sunt proporţionale cu masa acestuia. Din această categorie fac parte: forţa
gravitaţională, forţa centrifugă, forţa de inerţie, forţa unui câmp electric, etc.
• forţe masice interioare - sunt de tipul acţiune - reacţiune, se exercită între două
particule învecinate din fluid şi se anihilează reciproc;
• forţe de presiune exterioare - se exercită pe suprafaţa exterioară a fluidului şi sunt, în
general, forţe de compresiune. Sunt de tipul forţelor de legătură din mecanica clasică.
• forţe de presiune interioare - se exercită de o parte şi de cealaltă a unei suprafeţe
oarecare ce străbate fluidul (sunt orientate după aceeaşi direcţie şi de sensuri opuse şi
deci se anihilează reciproc).
Condiţia de echilibru a unui volum de fluid este:
0
m p
F F
ρ ρ
+ ·
∑ ∑
(1)
condiţie ce se menţine şi în cazul în cazul în care fluidul se deplasează cu viteză constantă
(mişcarea uniformă).
9
Ecuaţia de mişcare pentru fluidul ideal este:
m p
F F ma
ρ ρ ρ
+ ·
∑ ∑
(2)
valabilă în cazul unei mişcări uniform variate. Corespunde principiului al doilea al mecanicii.
Intensitatea acestor forţe se exprimă printr-o mărime numită presiune statică. Pentru
definirea acesteia considerăm un element de fluid
Fig. 1 Element de fluid
unde
m
r

– vectorul de poziţie al elementului D ∆ ;
S
r

– vectorul de poziţie al elementului S ∆ .
Forţa masică unitară f

este definită prin
( )
0
, lim
m m
m
F dF
f r t
m dm
∆ →

· ·

r r
r
r
(3)
unde
m
F

∆ – forţa masică;
S
F

∆ – forţa de suprafaţă; iar tensiunea (efortul unitar) prin
lim
s s
n
S P
F dF
p
A dA
∆ →

· ·

r r
r
(4)
În cazul repausului fluidelor direcţia normală şi forţa de suprafaţă se află pe acelaşi suport,
astfel încât se exercită exclusiv eforturi de compresiune.
n p p
n
 
⋅ − ·
(5)
unde
0 ≥ ·
dA
F d
p
S

(6)
unde p este presiunea statică (semnul „–„ se datorează faptului ca sensul efortului de presiune
este opus normalei exterioare).
Din punct de vedere dimensional
10
[ ]
2
m
N
Pa p
SI
· ·
cu unitatea măsură tolerată
2 5
10 1 m N bar ·
Presiunea într-un punct din mediul fluid este o mărime scalară. Cu alte cuvinte, din orice
direcţie ne apropiem de punctul respectiv, vom regăsi în locul respectiv aceeaşi valoare a
presiunii.
Presiunea statică se poate măsura în raport cu două valori de referinţă: în raport cu presiunea
zero, corespunzătoare vidului absolut, sau în raport cu presiunea atmosferică (fig. 3).
Presiunea absolută este presiunea raportată la vidul absolut. Suprapresiunea, presiunea
efectivă sau presiunea relativă are ca referinţă presiunea atmosferică. Vidul este tot o presiune
relativă, dar cu valori subatmosferice.
Fig. 2 Moduri de măsurare şi de exprimare a presiunii statice
11
2. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR
Fluidele au o serie de proprietăţi fizice comune tuturor stărilor de agregare: densitatea,
greutatea specifică, compresibilitatea izotermă, dilatarea termică, adeziunea la suprafeţe solide,
viscozitatea, conductibilitatea termică, difuzia masică.
Lichidele prezintă şi proprietăţi specifice acestei stări de agregare: tensiunea superficială,
capilaritatea, absorbţia gazelor, degajarea gazelor şi cavitaţia.
2.1. Proprietăţile generale ale fluidelor
2.1.1. Densitatea
ρ
Pentru un fluid neomogen, densitatea este limita raportului dintre masa de fluid din jurul
punctului considerat şi volumul de fluid corespunzător atunci când acest volum tinde către 0,
adică:
0
lim
v
m dm
v dv
∆ →

·

(7)
Pentru un lichid omogen:
3
m kg
v m
ρ
]
·
]
]
Inversul densităţii este volumul specific:
1
v
ρ
·
(8)
utilizat de obicei în procesele termodinamice ale aburului.
Densitatea unui fluid variază cu temperatura după formula:
0
1
t
θ
ρ
ρ
β θ
·
+ •
(9)
unde:
0
ρ
= densitatea la 0°C,
θ
ρ
= densitatea la temperatura θ ,
t
β
= coeficientul de dilatare în
volum al fluidului.
Dacă θ creşte
0 θ
ρ ρ <
sau, urmând un alt raţionament, dacă θ creşte

volumul creşte, m =
ct.

ρ scade.
Densitatea lichidelor este, practic, constantă la variaţia de presiune. Cu alte cuvinte, lichidele
pot fi considerate incompresibile. Densitatea gazelor este foarte variabilă la modificarea presiunii
şi deci gazele sunt foarte compresibile.
Pentru calculele la care este suficientă o precizie de două zecimale, se poate considera că
valoarea densităţii apei în intervalul de temperaturi uzual 0-20°C este:
12
2 3
1000
H O
kg
m
ρ ·
2.1.2. Greutatea specifică γ
Pentru un fluid neomogen, greutatea specifică este limita raportului dintre greutatea de fluid
din jurul punctului considerat şi volumul corespunzător, atunci când volumul tinde către 0.
0
lim
v
G dG
v dv
γ
∆ →

· ·

(10)
Pentru un fluid omogen:
3
G N
v m
γ
]
·
]
]
unde γ reprezintă greutatea unităţii de volum.
Considerând
m g
v
γ

· şi
m
v
ρ · rezultă
g γ ρ · •
. Pentru g = 9,81 m/s
2
, rezultă
2 3
9810
H O
N
m
γ · .
2.1.3. Compresibilitatea izotermă
Este definită prin formula
v
p
v
β

· − ∆ (11)
Fig. 3 Definirea compresibilităţii izoterme
Dacă se produce o creştere de presiune în exteriorul volumului de fluid considerat, Δp>0
atunci se constată o micşorare a volumului de fluid, ΔV<0, şi invers, dacă Δp<0 => ΔV>0.
Formula anterioară arată că variaţia relativă a volumului de fluid este direct proporţională cu
variaţia de presiune, prin intermediul coeficientului de compresibilitate izotermă β.
La o creştere a presiunii din jurul fluidului de exemplu, loc o comprimare rapidă a acestuia,
13
fapt ce se realizează la o temperatură constantă şi de aceea compresibilitatea este izotermă.
Se poate deduce expresia coeficientului β de compresibilitate izotermă:
1 v
v p
β

· −

(12)
Pentru un volum infinitezimal se scrie expresia coeficientului funcţie de diferenţialele
volumului şi presiunii:
1 dv
v dp
β · − •
(13)
Coeficientul de elasticitate al fluidului ε este dat de:
1 dp
v
dv
ε
β
· · −
(14)
Se poate demonstra că în cazul transmiterii de unde în interiorul unui lichid, acesta nu mai
poate fi considerat incompresibil. Pentru a demonstra acest lucru se porneşte de la considerentul
că masa de fluid luată în discuţie este constantă.
m = Ct => dm = 0 => d(ρV) = 0 => ρdV +Vdρ = 0 => ρdV = -Vdρ =>
V dp
dV d d
ρ
ε ρ
ρ ρ
⇒− · ⇒ ·
Viteza sunetului într-un mediu fluid este:
1 dp
c
d d
dp
ε
ρ ρ ρ
· · ·
(15)
Rezultă că pentru fenomenul de transmitere de unde sonore în lichid, acesta nu mai poate fi
considerat incompresibil. Întradevăr prin reducere la absurd se ajunge la relaţia imposibilă:
0
d
ct c
dp
ρ
ρ · ⇒ · ⇒ →∞
(16)
Se deduce deci că pentru fenomenul transmiterii de unde sonore într-un lichid, acesta trebuie
considerat compresibil. în această situaţie viteza sunetului ce se transmite prin lichid va avea o
valoare finită.
Se defineşte numărul lui Mach:
v
Ma
c
· (17)
unde: v - viteza fluidului sau a corpului care evoluează în mediul fluid, c - viteza sunetului în
mediul respectiv.
Se obţine:
14
• pentru curgerea subsonică Ma < 1 (v < c)
• pentru curgerea supersonică Ma > 1 (v>c),
deci de exemplu, corpul se deplasează prin mediul fluid cu o viteză mai mare decât viteza
sunetului.
2.1.4. Dilatarea termică
Variaţia relativă a volumului de fluid este direct proporţională cu variaţia de temperatură:
0
t
V
T
V
β

· • ∆
(18)
unde V
0
reprezintă volumul iniţial de fluid.
Se observă, de exemplu, că la o creştere a temperaturii, are loc o creştere a volumului de
fluid considerat.
Relaţia se poate prelucra sub forma:
( )
1 0
1 0
0
; 1
t t
V V
T V V T
V
β β

· • ∆ · + • ∆
(19)
unde V
f
reprezintă volumul final de fluid.
2.1.5. Adeziunea la suprafeţe solide
Se constată experimental că un strat de fluid din imediata apropiere a unei suprafeţe solide
rămâne în repaus împreună cu suprafaţa, eventual execută acelaşi tip de mişcare o dată cu
suprafaţa. Se spune că stratul de fluid aderă la suprafaţa solidă.
Grosimea acestui strat de fluid este
1
100

dintr-un milimetru.
Fig. 4 Configuraţia stratului de fluid din vecinătatea unei suprafeţe solide
Se observă din figura precedentă că straturile de fluid superioare stratului aderent încep să se
mişte, viteza acestora crescând treptat, pe măsura depărtării de corpul solid.
15
2.1.6. Viscozitatea
Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor relative care se manifestă
între straturile adiacente de fluid aflate în mişcare relativă fără ca deformaţiile să fie însoţite de
variaţii ale volumului.
Proprietatea a fost pusă în evidenţă prin experienţa lui Newton. În cadrul experienţei se
consideră două plăci plane, solide: cea de jos în repaus iar cea de sus în mişcare rectilinie
uniformă (fig. 5):
Fig. 5 Experienţa lui Newton
Placa superioară ce se găseşte în mişcare rectilinie şi uniformă cu viteza U antrenează în
mişcare uniformă cu aceeaşi viteză primul strat de fluid, datorită proprietăţii de adeziune.
Acesta, prin intermediul eforturilor tangenţiale τ, antrenează succesiv la rândul lui
următoarele straturi, a căror viteză descreşte însă liniar, pe măsura apropierii de placa de bază
fixă.
Stratul inferior de fluid aderă la placa fixă şi rămâne deci în repaus.
S-a constatat că efortul tangenţial τ este o funcţie de variaţia de viteze dintre straturi estimată
cu ajutorul derivatei şi este proporţional cu viscozitatea dinamică a fluidului, η:
. .
du u
dy y
τ η η

· ≅

(20)
În relaţia (20) η este coeficientul de viscozitate dinamică
SI
Pas η < > ·
Definim şi coeficientul de viscozitatea cinematică
ν
prin relaţia
16
]
]
]

·
s
m
2
ρ
η
υ
(21)
legat de coeficientul de viscozitate dinamică prin relaţia :
. v η ρ ·
(22)
OBSERVAŢIE: În strat molecular, fluidul aderă la pereţii solizi cu care intră în contact.
Fig. 6
Din figura 6 se pot trage următoarele concluzii:
 Pentru dependenţa de tip (2) viscozitatea este constantă în raport cu viteza de
deformare;
 Fluidele caracterizate de alura de tip (1) sunt „de tip nisip”, ele posedă prag de efort
şi pot să rămână în repaus în diferite configuraţii geometrice complexe;
 Alura de tip (3) prezintă sunt comportamente de tip polimeri termoplastici care la
viteze mici de deformare permit alunecarea straturilor, practic fără frecare până la un
anumit prag al vitezei de deformare.
Fig. 7
17
2.1.7. Conductibilitatea termică
Este proprietatea fluidului de a transmite căldură.
Interesează de obicei determinarea temperaturii unui anumit strat din interiorul unui mediu
fluid prin care se transmite căldură.
Transmiterea de căldură poate fi caracterizată de fluxul termic φ
q
a cărui sens, de la placa
mai caldă spre placa mai rece (fig. 8):
Fig. 8
Pentru determinarea temperaturii θ, corespunzătoare unui strat situat la distanţa y de placa de
bază, ce are temperatura cea mai mică, θ’, se face asemănarea triunghiurilor dreptunghice din
figură.
Se obţine:
( )
"
y
y
h
θ θ
θ θ
θ θ
′ −
· ⇒ ·
′ −
(23)
Fluxul termic de la placa superioară la cea inferioară este dată de formula lui Fourier
q q
k
h
θ
ϕ

· − • (24)
Semnul minus arată că fluxul termic se transmite în sens invers axei Oy. k
q
reprezintă
coeficientul de conductibilitate termică.
2.1.8. Difuzia masică
Difuzia masică este proprietatea unui fluid de a se răspândi în interiorul uni alt fluid, proces
datorat agitaţiei termice moleculare.
Se pune problema determinării concentraţiei fluidului F
1
ce difuzează într-o anumită zonă
ocupată de fluidul F
2
.
În cazul unui vas umplut parţial cu alcool de exemplu, deasupra căruia se găseşte aer, se
poate determina concentraţia alcoolului difuzat în aer, la o anumită distanţă de suprafaţa liberă a
alcoolului (fig. 9).
18
În vecinătatea suprafeţei libere a alcoolului din vas vaporii de alcool au o concentraţie de
saturaţie, ce reprezintă de fapt concentraţia maximă a vaporilor de alcool.
La distanţa maximă de suprafaţa liberă a lichidului concentraţia are valoarea minimă
C

.
Se doreşte determinarea concentraţiei vaporilor de alcool în aer într-un strat oarecare,
orizontal, figurat cu linie întreruptă.
Fig. 9
Făcând asemănarea triunghiurilor dreptunghice din figură, rezultă:
( )
S
C C h y
C C y
C C h


− −
· ⇒ ·

(25)
Fluxul masic φ
m
este dat de legea lui Fick:
.
m m
C
k
h
ϕ

· (26)
şi se produce în sensul pozitiv al axei Oy, adică din zona cu concentraţie de alcool mai mare spre
zona cu concentraţie minimă. În (26) k
m
reprezintă coeficientul de difuzie masică.
2.2. Proprietăţile fizice specifice lichidelor
2.2.1. Tensiunea superficială
Se constată experimental că suprafaţa liberă a unui fluid se găseşte într-o stare de tensiune
asemănătoare cu a unei membrane elastice întinse.
Experienţele evidenţiază că în repaus o masă oarecare de lichid îşi modifică forma, în sensul
minimizării ariei suprafeţei de contact cu un alt fluid (energia superficială are valoarea minimă).
19
Fig. 10
Aplicând o tăietură pe suprafaţa liberă S (fig. 10), conform principiului acţiunii si reacţiunii
se manifestă forţele de legătură
F


şi
F

∆ −
, putându-se defini coeficientul de tensiune
superficială:
ds
F d


· σ (27)
Coeficientul de tensiune superficială variază invers proporţional cu temperatura.
Se poate deduce diferenţa de presiune dintre zona interioară a fluidului ş i cea exterioară cu
ajutorul formulei lui Laplace:
Fig. 11
1 2
1 2
1 1
p p
R R
σ
| `
− · +

. ,
(28)
pentru elipsoidul din figură.
Dacă R
l
= R
2
= R elipsoidul devine sferă şi se obţine:
1 2
2
p p
R
σ
− · (29)
20
2.2.2. Capilaritatea
Este o consecinţă a proprietăţilor de adeziune şi tensiune superficială.
Se constată că lichidele cu densitate mică urcă în tuburile capilare ce au diametrul interior de
ordinul zecimilor de milimetri, cu o cotă h fată de suprafaţa liberă a lichidului, conform figurii
12a.
Fig. 12
Lichidele cu densitate mare coboară în tuburile capilare cu o cotă h, conform figurii 12b.
Citirea înălţimilor coloanei de lichid denivelate, h, se face plecând de la planul suprafeţei
libere a lichidului până la planul orizontal tangent la suprafaţa liberă a lichidului din tub.
Pentru determinarea cotei h se egalează rezultanta forţelor de tensiune superficială calculată
pe circumferinţa suprafeţei libere, cu greutatea volumului de lichid ce a urcat în tubul din figura
12a:
2 . . cos . . . r m g v g π σ α ρ · ·
(30)
2
2 . . cos . . . r r h g π σ α ρ π · ⇒
Formula lui Jurin
2 .cos
. .
h
r g
σ α
ρ
·
(31)
2.2.3.Absobţia gazelor
Fenomenul de absorbţie a gazelor într-un lichid se produce odată cu creşterea presiunii sau
scăderea temperaturii. Apa, în condiţii normale de presiune şi temperatură, conţine 2% aer.
21
2.2.4.Degajarea gazelor şi cavitaţia
Degajarea gazelor se produce odată cu scăderea presiunii sau creşterea temperaturii din jurul
mediului lichid. (de exemplu fierberea apei)
Cavitaţia este fenomenul ce se produce la scăderea presiunii până la nivelul presiunii de
vaporizare al lichidului. în aceste condiţii, se formează cavităţi în interiorul lichidului aflat în
curgere, care sunt umplute cu gaze conţinute anterior în lichid, cavităţi ce se reabsorb cu
creşterea ulterioară a presiunii.
Fenomenul este însoţit de procese mecanice (presiuni foarte mari), chimice (se degajă oxigen
activ), termice (temperaturi locale de mii de grade), electrice (fulgere în miniatură), ce conduc
împreună la distrugerea materialului metalic.
Pentru evitarea fenomenului de cavitaţie, se asigură de regulă în amonte de zona periclitată,
o presiune suficient de mare, pentru a nu scădea presiunea în zona critică până la valoarea
presiunii de vaporizare.
22
3. STATICA FLUIDELOR
Se consideră că asupra fluidului în repaus acţionează forţele masice exterioare şi forţele
exterioare de presiune.
Pentru o masă infinitezimală de fluid în repaus, ecuaţia vectorială de echilibru este :
0
m p
d F d F + · (32)
3.1. Ecuaţiile diferenţiale de repaus ale fluidelor
Se consideră o particulă infinitezimală, paralelipipedică, de dimensiuni dx, dz şi dy şi se
figurează toate forţele exterioare ce acţionează asupra particulei
Fig. 13
Particula este de dimensiuni infinitezimale deoarece în acest mod se poate considera că
presiunea p din origine se regăseşte cu aceeaşi valoare pe toate cele trei feţe ce conţin originea.
În acest mod se poate aplica formula cea mai simplă de calcul a forţei, ca produsul dintre
presiune şi suprafaţa aferentă.
Pe feţele opuse presiunea suferă modificări (de exemplu, pe direcţia Ox avem variaţia de
presiune
p
dx
x


.
Forţa masică infinitezimală este dată de:
.
m m
d F f dm ·
uur uur
(33)
unde
m
f
uur
este forţa masică unitară (pentru care masa m = 1):
m
f Xi Y j Zk · + +
uur r r r
(34)
23
X, Y şi Z sunt componentele forţei masice unitare (masa este considerată egală cu unitatea şi
atunci
m
f

devine o forţă) după cele trei direcţii asociate cu versorii i,j şi k.
Diferenţiala masei fluidului din particulă este dată de:
. . dm dV dx dy dz ρ ρ · ·
(35)
Se obţine forţa masică infinitezimală
( )
.
m
d F Xi Y j Zk dxdydz ρ · + +
uur r r r
Componenta forţei de presiune după axa OX se deduce făcând bilanţul forţelor orientate
după axa respectivă din fig. 13:
px
p p
dF pdydz p dx dydz dxdydz
x x
∂ ∂
| `
· − + · −

∂ ∂
. ,
(36)
Componentele după axele OY şi OZ se deduc în mod analog.
Se scrie ecuaţia vectorială iniţială după cele trei direcţii făcând înlocuirile componentelor de
forţă şi rezultă:
0
0
0
p
X dxdydz dxdydz
x
p
Y dxdydz dxdydz
y
p
Z dxdydz dxdydz
z
ρ
ρ
ρ
¹ ∂
− ·
¹

¹
∂ ¹
− ·
'

¹
¹

− ·
¹
∂ ¹
(37’)
1
1
1
p
X
x
p
Y
y
p
Z
z
ρ
ρ
ρ
¹ ∂
·
¹

¹
¹ ∂
·
'

¹
¹

·
¹

¹
(37”)
Prin înmulţirea ecuaţiilor cu versorii axelor şi adunarea celor trei ecuaţii membru cu membru
rezultă expresia vectorială;
1 p p p
i j k Xi Y j Zk
x y z ρ
| ` ∂ ∂ ∂
+ + · + +

∂ ∂ ∂
. ,
r r r r r r
şi utilizând gradientul presiunii se obţine în final ecuaţia vectorială a fluidului:
1
m
p f
ρ
∇ ·
uur
(38)
Aceasta semnifică echilibrul în spaţiul tridimensional al forţelor unitare de presiune cu
forţele masice unitare ce acţionează asupra fluidului din particula considerată iniţial.
24
Utilizând proprietăţile de omogenitate şi izotropie ale mediului fluid, se deduce faptul că
ecuaţiile anterioare deduse pentru o particulă de fluid sunt de fapt valabile pentru întregul fluid
aflat în repaus.
Relaţia fundamentală a staticii fluidelor
Se porneşte de la ecuaţia vectorială de echilibru dedusă anterior (38). Pentru a putea integra
ecuaţia vectorială este necesar să se exprime forţele masice unitare tot cu ajutorul unui gradient:
m
f U · −∇
uur
(39)
unde U este potenţialul forţelor masice unitare.
Se obţine prin înlocuire în ecuaţia vectorială:
1 1
. . . 0 p U p U dr
ρ ρ
| `
∇ + ∇ ⇒ ∇ + ∇ ·

. ,
r
(40)
Se evaluează produsul scalar:
. . .
p p p
p dr dx dy dz dp
x y z
∂ ∂ ∂
∇ • · + + ·
∂ ∂ ∂
r
şi se obţine relaţia fundamentală a staticii sub formă diferenţială
1
. 0 dp dU
ρ
+ ·
(41)
iar prin integrare se obţine relaţia fundamentală a staticii sub formă integrală
dp
U const
ρ
+ ·

(42)
3.2.1. Relaţia fundamentală a staticii pentru fluide incompresibile
Pentru fluidele incompresibile ρ = ct. şi efectuând integrala rezultă:
p
U const p U const ρ
ρ
+ · ⇒ + ·
3.2.2. Calculul potenţialului forţelor masice unitare
m m m
f U U f U dr f dr · −∇ ⇒∇ · − ⇒∇ • · − •
uur uur r uur r
( ) dU Xdx Ydy Zdz · − + +
( ) U Xdx Ydy Zdz · − + +

Consecinţele relaţiei fundamentale ale repausului fluidelor
1.Suprafeţele echipotenţiale
. U const ·
sunt şi suprafeţe izobare
p U const p const ρ + · ⇒ ·
25
2. Suprafeţele echipotenţiale
. U const ·
sunt şi suprafeţe izodense:
const ρ ·
3.Suprafeţele echipotenţiale sunt şi suprafeţe izoterme:
T const ·
4.Două suprafeţe echipotenţiale nu se intersectează.
Prin reducere la absurd, în cazul în care suprafeţele s-ar intersecta, se deduce că în zona
intersecţiei am avea două presiuni, ceea ce este imposibil . Deci suprafeţele echipotenţiale nu se
intersectează.
5.Forţa masică unitară este orientată perpendicular pe suprafaţa echipotenţială în sensul creşterii
presiunii şi scăderii potenţialului.
6. Două lichide nemişcibile au suprafaţa de separaţie echipotenţială.
- pentru primul lichid obţinem:
1
dp U ρ · −
- pentru al doilea lichid:
2
dp U ρ · −
şi deci
( )
2 1
0 0 dU dU U const ρ ρ − · ⇒ · ·
7.Într-un fluid în repaus, în care forţele masice sunt neglijabile în raport cu cele de presiune, se
consideră că presiunea rămâne constantă în întreg volumul de fluid considerat.
0
m
f ·
uur
0
m
f U U U const p U const ρ · −∇ ⇒∇ · ⇒ · ⇒ + ·
uur
şi rezultă
p const ·
(43)
Relaţia (43) traduce principiul lui Pascal conform căruia „ într-un lichid incompresibil, orice
variaţie de presiune se transmite practic instantaneu şi cu aceeaşi intensitate în toate direcţiile”.
2
2
1
1
A
F
A
F
p · ·
26
Fig. 14
Aplicaţia din fig. 14 este un amplificator de forţă. Aplicarea principiului este valabilă
numai dacă neglijăm compresibilitatea lichidului.
3.4. Repausul fluidelor în câmpul gravitaţional
Fig. 15
p U const ρ + ·
Deoarece nu există atracţie pe orizontală în câmpul gravitaţional
X = Y = 0
( )
m
f Xi Y j Zk
U Xdx Ydy Zdz gdz gz const
· + +
· − + + · − − · +
∫ ∫
uur r r r
p U const
p gz const
U gz const
ρ
ρ
+ · ¹
⇒ + ·
'
· +
¹
însă
27
g
p
z const
p z const
ρ γ
γ γ
· ¹
⇒ + ·
'
+ ·
¹
(44)
3.5. Consecinţe şi aplicaţii
3.5.1. Principiul vaselor comunicante:
Fig. 16
at
p z const
z const
p p const
γ + · ¹
⇒ ·
'
· ·
¹
Se constată deci că în cazul în care pe suprafeţele libere ale lichidului din cele două vase
comunicante acţionează aceeaşi presiune, lichidul se ridică la acelaşi nivel în fiecare vas.
3.5.2. Calculul presiunii în interiorul unui lichid în repaus
Fig. 17
( )
M M N N
M N N M N
p z const
p z p z
p p z z p h
γ
γ γ
γ γ
+ ·
+ · +
· + − · +
M at
p p gh ρ · +
(45)
3.5.3. Repartiţia de presiuni pe pereţii solizi ai unui rezervor
Deoarece presiunea creşte liniar cu adâncimea conform ultimei relaţii, se obţine o repartiţie
triunghiulară de presiuni cu unghiul la vârf α dat de (fig. 18):
h
tg
h
γ
α γ · ·
28
Fig. 18
Repartiţia de presiuni pentru trei lichide nemişcibile (fig. 19) se obţine ţinând cont că
lichidul cu greutate specifică mai mare se lasă la fundul vasului iar cel cu greutate specifică mai
mică se ridică la suprafaţă
Fig. 19
Unghiul la vârf creşte cu adâncimea, deci odată cu creşterea greutăţii specifice a lichidului
respectiv.
Presiunea la baza rezervorului se obţine ca sumă a presiunilor data de cele trei coloane de
lichid suprapuse (suma segmentelor de la bază din dreapta desenului).
3.5.4. Manometre diferenţiale
Cel mai simplu manometru diferenţial este un tub in forma de U confecţionat dintr-un
material transparent (sticlă, de exemplu) umplut până la un anumit nivel cu un lichid
manometric, având densitatea
M
ρ
. Lichidul manometric trebuie să aibă densitatea mai mare
decât densitatea
ρ
a fluidului măsurat, să nu fie miscibil şi să nu reacţioneze cu fluidul
măsurat.
Capetele libere ale manometrului se leagă la două prize de presiune. Dacă presiunea este
aceiaşi în ambele braţe
1 2
(P = P )
, pe principiul vaselor comunicante, nivelul lichidului
manometric va fi acelaşi în ambele braţe. Daca
1 2
P P ≠
, de exemplu dacă
1 2
P > P
lichidul
manometric se denivelează până la stabilirea echilibrului hidrostatic.
Condiţia de echilibru implică egalitatea presiunilor în cele două ramuri ale manometrului în
secţiunea în care nivelul lichidului manometric este minim (secţiunea A-A' din fig. 20).
29
Fig. 20 Manometrul diferenţial
Prin urmare ţinând cont de ecuaţia fundamentală a hidrostaticii, rezultă:
1 1 2 2 M
P + gH = P + gH + g H ρ ρ ρ ∆
(46)
Dar
1 2
P = P - P ∆
şi deci:
1 2 2 1 M
P = P - P = g (H - H ) + g H ρ ρ ∆ ∆
(47)
Dar
2 1
H - H = - H ∆
şi relaţia de mai sus devine:
M
P = ( - )g H ρ ρ ∆ ∆
(48)
Dacă măsurarea presiunii se face pentru un gaz, pentru care
M
<< ρ ρ
, ecuaţia se simplifică:
M
P = g H ρ ∆ ∆
(50)
Pentru diferenţe de presiune foarte mici, precizia măsurătorilor se poate mări utilizând
manometre diferenţiale înclinate la un unghi α faţă de orizontală (fig. 21).
Fig. 21 Manometru diferenţial înclinat
În acest caz:
H = l sinα ∆ ∆ (51)
iar căderea de presiune se calculează cu relaţia:
M
P = ( - ) g sin l ρ ρ α ∆ ∆
(52)
30
4. CINEMATICA FLUIDELOR
Cinematica fluidelor este partea mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul mişcărilor
acestora, fără a ţine seama de cauzele care produc mişcarea, adică de tipul forţelor aplicate şi
indiferent de modelul de fluid (ideal, real, compresibil, incompresibil, etc.).
4.1 Descrierea mişcării
Delimităm un corp care la momentul iniţial t
o
are centrul de greutate într-un punct G
0
(fig.
22). Dând drumul cronometrului corpul se mişcă pe o traiectorie, la momentul t>t
0
, centrul de
greutate fiind G.
Fig. 22
Ecuaţia traiectoriei este dată de (53)
) , (
0
t r r r
  
·
(53)
unde r
0 –
poziţia iniţială a particulei considerate, iar t – variabilă independentă, spaţiul
fiind funcţie de timp.
Fluidul este caracterizat prin câmpul vectorial al vitezelor
( )
, v v r t ·
r r r
(54)
şi câmpul scalar al presiunilor
( )
, p p r t ·
r
(55)
Din punct de vedere al vitezelor există mai multe criterii de clasificare:
o Modul de dependenţă dintre viteză, spaţiu si timp:
 Mişcări nepermanente:
) , ( t r v v
  
·
31
 Mişcări semipermanente:
) ( ) ( r e t v v
  
⋅ ·
 Mişcări permanente (staţionare):
) (r v v
  
·
4.2. Linii de curent
Liniile de curent sunt traiectoriile particulelor de fluid în regim staţionar sau în general sunt
acele linii de-a lungul cărora vectorul viteză este tangent la linie.
Ecuaţiile liniilor de curent:
x y z
dx dy dz
dt
v v v
· · ·
dr v dt · •
r r
care în sens matematic
0 0 → ⇒ → r d dt

Dacă prin toate punctele unei curbe L închise ducem liniile de curent, se obţine tubul de
curent, a cărui suprafaţă laterală

este formată deci din linii de curent. Fluidul nu traversează
tubul de curent prin suprafaţa sa laterală, deci pe 0 : · ⋅ Σ n v
 
Fig. 23 Tub de curent
4.3. Debitul de fluid
Fie un element de fluid de suprafaţă dS, cantitatea de fluid dm care trece în timpul dt printr-
un element de suprafaţă dS este:
Fig. 24
32
'
cos cos dm dS PP dS v dt ρ α ρ α · ⋅ · ⋅ ⋅
. . dm dS v dt ρ ·
ur r
(56)
Definim debitul masic
. .
m
dm
dQ dS v
dt
ρ · ·
ur r
sau
m
S
Q dS v ρ ·

ur r
Ñ
4.4. Linii de vârtej
Se numeşte linie de vârtej o linie a câmpului vârtejurilor care înfăşoară în punctele
considerate vectorii respectivi. Linia de vârtej este tangentă în fiecare punct al ei la vectorul
vârtej


din acel punct.
Se numeşte tub de vârtej suprafaţa ce cuprinde totalităţile liniilor de vârtej ce se sprijină pe o
curbă închisă ce nu este linie de vârtej.
Fig. 25 Tub de vârtej
ecuaţia liniei de vârtej:
0 ) , ( · × Ω r d t r
 

z y x
dz dy dx

·

·

(t fixat)



|| r d
4.5. Principiul conservării masei (ecuaţia de continuitate)
În mecanica fluidelor, expresia matematică a principiului conservării masei se numeşte
ecuaţia de continuitate.
Delimităm în interiorul fluidului un volum arbitrar V de fluid, mărginit de o suprafaţă S.
Masa de fluid conţinută în volumul V
( )
,
V
m r t dV ρ ·

r
(57)
Printr-un element de suprafaţă dS iese cantitatea de fluid (57), de unde prin toată suprafaţa
iese cantitatea de fluid
33
. .
S
dt dS v ρ

ur r
Ñ
ceea ce duce la scăderea corespunzătoare a masei (57) conţinută în volumul V
( )
, . .
V V S
d r t dV dtdV v dS dt
t
ρ
ρ ρ

− · − ·

∫ ∫ ∫
r r ur
Ñ
de unde
.
V S
dV v dS
t
ρ
ρ

− ·

∫ ∫
r ur
Ñ
(58)
scăderea masei de fluid conţinute în interiorul unei suprafeţe închise S în unitatea de timp este
egală cu fluxul de masă care trece prin suprafaţa S (legea conservării masei).
Aplicând teorema lui Gauss
. .
S V
a dS a dV · ∇
∫ ∫
r ur r
Ñ
unde
.
def
x x y y z z
a a a a ∇ · ∂ + ∂ + ∂
r
membrului drept din (58) se obţine
( )
. 0
V
v dV
t
ρ
ρ

| `
+ ∇ ·


. ,

r
(59)
Într-un domeniu fluid izolat faţă de mediul exterior, masa de substanţă cuprinsă în domeniu
este un invariant.
Cum volumul V este arbitrar, integrantul trebuie să fie nul
( )
. 0 v
t
ρ
ρ

+ ∇ ·

r
(60)
Aceasta este ecuaţia de continuitate expresie a legii de conservare a masei fluidului.
Cazuri particulare
1. În cazul mişcării permanente (staţionare) densitatea fluidului nu depinde de timp
0
t
ρ ∂
·

şi (60) devine
( ) ( )
. 0 . . 0 . 0
V S
v v dV v dS ρ ρ ρ ∇ · ⇒ ∇ · ⇒ ·
∫ ∫
r r r ur
Ñ
Deoarece
0 ρ ≠
( )
. 0 . 0 v v ρ ∇ · ⇒∇ ·
r r
( ) ( ) ( ) 0
x x y y z z
v v v ρ ρ ρ ∂ + ∂ + ∂ ·
(61)
În problemele generale, condiţia obligatorie ca v
x
, v
y
, v
z
să reprezinte componentele vitezei
într-o curgere, este ca aceste funcţii să satisfacă ecuaţia de continuitate.
34
2. În cazul curgerii unui fluid incompresibil
0 const
t
ρ
ρ

· ⇒ ·

şi (60) devine
. 0 . . 0 . 0
V S
v sau v dV v dS ∇ · ∇ · ⇒ ·
∫ ∫
r r r ur
Ñ
(62)
4.6. Ecuaţia de continuitate specifică unui tub de curent
Fie un tub de curent de volum V între două secţiuni S
1,2
(fig 26)
Fig. 26
Diferenţa dintre masa intrată şi cea ieşită în tub este:
( )
1 2
S S S
dt vdS vdS vdS dt ρ ρ ρ · −
∫ ∫ ∫
r ur r ur r ur
Ñ
Se determină iniţial variaţia de masă din interiorul particulei de fluid. În interior avem masa
iniţială din volumul V:
i
V
m dV ρ ·

iar masa finală este:
( )
f
V
m dt dV
t
ρ
ρ

· +


Diferenţa dintre masa finală şi cea iniţială este:
( )
f i
V
m m dV dt
t
ρ ∂
− ·


Făcând bilanţul maselor, cu alte cuvinte egalând cele două forme ale variaţiei de masă,
rezultă:
( )
1 2
( )
V S S
dV dt vdS vdS dt
t
ρ
ρ ρ

· −

∫ ∫ ∫
r ur r ur
şi prin simplificare rezultă:
( )
1 2
( )
V S S
dV vdS vdS
t
ρ
ρ ρ

· −

∫ ∫ ∫
r ur r ur
(63)
35
Dacă mişcarea este permanentă:
0
t
ρ ∂
·

1 1
m
S S
Q vdS vdS const ρ ρ · · ·
∫ ∫
r ur r ur
Ñ Ñ
(63)
Dacă fluidul este incompresibil:
1 1
m
S S
const Q vdS vdS const ρ ρ ρ · ⇒ · · ·
∫ ∫
r ur r ur
Ñ Ñ
deci debitul volumic
1 1
v
S S
Q vdS vdS const · · ·
∫ ∫
r ur r ur
Ñ Ñ
(64)
unde în ambele integrale
dS
ur
se ia în sensul curgerii, deci în sensul curgerii fluidului
incompresibil, atât debitul masic cât şi cel volumic sunt constante de-a lungul unui tub de
curent.
4.7. Ecuaţia de continuitate pentru tubul de curent elementar
Diferenţa dintre masa intrată şi cea ieşită este (fig. 27):
Fig. 27
( ) ( )
( )
VS VS
VSdt VS ds dt dsdt
s s
ρ ρ
ρ ρ
∂ ∂
− + · −
∂ ∂
(65)
Masa iniţială şi cea finală din tubul respectiv sunt:
( )
( )
( )
( )
i
f
m Sds
S
m dt ds
S
t
m V dt ds
t
ρ
ρ
ρ
ρ
· ¹

¹
⇒ ·
' ∂

· +
¹
∂ ¹
(66)
Din bilanţul maselor, rezultă forma generală:
( ) ( ) ( ) ( )
0
S VS S VS
dsdt dsdt
t s t s
ρ ρ ρ ρ ∂ ∂ ∂ ∂
· − ⇒ + ·
∂ ∂ ∂ ∂
(67)
Cazuri particulare
36
4.7.1. Tub nedeformabil
( ) ( )
0 0
S VS
S
S
t t s
ρ ∂ ∂

· ⇒ + ·
∂ ∂ ∂
4.7.2. Mişcare permanentă
( )
0 0
VS
VS const
t t
ρ
ρ
ρ


· ⇒ · ⇒ ·
∂ ∂
adică debitul masic
1 1 1 2 2 2 m
Q V S V S const ρ ρ · · ·
(68)
4.7.3. Fluid incompresibil
1 1 2 2 V
const Q V S V S const ρ · ⇒ · · ·
(68)
Această formă finală a ecuaţiei de continuitate reprezintă o formulă foarte des utilizată de
ingineri la calculul debitului volumic Q
v
, în special în situaţia când fluidul circulă printr-un
circuit închis.
Se poate face observaţia că, de exemplu, când secţiunea de curgere se micşorează, viteza
fluidului trebuie să crească astfel încât să se transporte acelaşi debit.
37
5. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE
Se ocupă cu studiul mişcării fluidelor, ţinând cont de forţele şi transformările energetice care
apar. Se analizează iniţial mişcarea fluidelor ideale la care există frecări şi pierderi de energie.
5.1. Deducerea ecuaţiei de mişcare a fluidelor ideale
Se consideră un volum oarecare de fluid aflat în mişcare uniform variată. Se figurează toate
forţele ce apar asupra unui volum delimitat de fluid, de dimensiuni infinitezimale şi se aplică
principiul al II-lea al dinamicii.
Fig. 28 Volum de fluid aflat în mişcare uniform variată
Ecuaţia vectorială de mişcare (principiul al II-lea) este:
m p d F d F dma + ·
ur ur r
(69)
Forţa masică elementară
. . ( ) m
m m
d F f dm f dV Xi Y j Zk dxdydz ρ ρ · · · + +
ur ur ur r r r
(70)
sau pe componente
mx
dF X dxdydz ρ ·
my
dF Y dxdydz ρ ·
mz
dF Z dxdydz ρ ·
Forţa elementară de presiune pe componente
( )
px
p p
dF pdydz p dx dydz dxdydz
x x
∂ ∂
· − + · −
∂ ∂
py
p
dF dxdydz
y

· −

pz
p
dF dxdydz
z

· −

38
sau scris vectorial
p
p p p
d F dxdydz i dxdydz j dxdydz k
x y z
∂ ∂ ∂
· − − −
∂ ∂ ∂
ur r r r
sau
. p d F p dxdydz · −∇
ur
(71)
dm dV dxdydz ρ ρ · ·
(72)
În ceea ce priveşte acceleraţia, pe componente
x
x
dv
a
dt
·
y
y
dv
a
dt
·
z
z
dv
a
dt
·
sau scris vectorial
y
x z
x y z
dv
dv dv dv
a a i a j a k i j k
dt dt dt dt
· + + · + + ·
r
r r r r r r r
(73)
Cu acestea ecuaţia vectorială de mişcare va avea forma
.
m
dv
f dV p dV dV
dt
ρ ρ − ∇ ·
r
ur
conducând la ecuaţia vectorială de mişcare sau ecuaţia Euler
1
m
dv
p f
dt ρ
+ ∇ ·
r
ur
(74)
Primul termen reprezintă forţa unitară instantanee de inerţie, al doilea forţa unitară de
presiune, iar membrul drept forţa masică unitară. Explicitând derivata totală se ajunge la
1
( )
m
v
v v p f
t ρ

+ ∇ + ∇ ·

r
r r ur
(75)
Scriem ecuaţia Euler pe componente
1
x x x z
x y z
v v v v p
v v v X
t x y z x ρ
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + + ·
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
(76a)
1
y y y
z
x y z
v v v
v p
v v v Y
t x y z y ρ
∂ ∂ ∂
∂ ∂
+ + + + ·
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
(76b)
1
z z z z
x y z
v v v v p
v v v Z
t x y z z ρ
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + + ·
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
(76c)
39
Sistemul are 4 necunoscute: v
x
, v
y
, v
z
şi t; pentru a-l rezolva se completează sistemul cu
ecuaţia de continuitate.
0
y
x z
v
v v
t x y z
ρ
ρ ρ ρ

∂ ∂ ∂
+ + + ·
∂ ∂ ∂ ∂
(77)
Dacă şi densitatea este o necunoscută, atunci se completează sistemul cu ecuaţia de stare a
gazelor:
( , ) p T ρ ρ ·
rezultând un sistem cu 5 ecuaţii cu 5 necunoscute.
Sistemul se rezolvă exact în cazuri particulare de mişcare rezultând formule analitice.
În general, sistemul se rezolvă cu metode numerice, alegând o reţea în care se precizează
valorile iniţiale şi / sau la limită.
Valorile iniţiale
0 0 0 0
, , ,
x y z
v v v p
se precizează în cazul unei mişcări nepermanente.
O condiţie la limită pentru fluidele ideale este că viteza tangenţială a fluidului la suprafaţa
solidă este diferită de zero, datorită absenţei frecărilor.
Componenta normală a vitezei la suprafaţa solidă este însă nulă.
5.2. Relaţia lui Bernoulli
Această relaţie se obţine efectuând integrarea ecuaţiilor de mişcare a fluidelor ideale pe o
linie de curent.
Se porneşte de la ecuaţia Euler (corspunzătoare mişcării fluidului ideal):
1
( )
v
v v f p
t ρ

+ ∇ · − ∇

r
r
r r
(78)
la această ecuaţie se adaugă ecuaţia de continuitate:
( ) 0 v
t
ρ
ρ

+∇ ·

r
g (79)
rezultând 3 ecuaţii pe componente de la Euler (Ox, Oy, Oz) cu 4 necunoscute (v
x
, v
y
, v
z
, p)
Integrarea acestui sistem de 4 ecuaţii cu 4 necunoscute este relativ dificilă, deoarece ecuaţiile
sunt neliniare, şi conţin derivate parţiale. În vederea rezolvării se impun un număr de ipoteze
simplificatoare:
1. mişcarea este staţionară (permanentă) astfel încât liniile de curent rămân invariabile în
timp şi coincid cu traiectoriile particulelor fluidului
0
y
x z
v
v v
t t t

∂ ∂
· · ·
∂ ∂ ∂
(80)
2. mişcarea se efectuează pe o linie de curent, ea fiind determinată de ecuaţiile diferenţiale
x y z
dx dy dz
v v v
· ·
(81)
40
3. Pentru a exprima membrul drept al fiecărei ecuaţii sub forma unei derivate, în scopul
integrării sistemului de ecuaţii, se pune condiţia ca forţa masică unitară să derive dintr-un
potenţial
π
numit potenţialul forţelor masice
f π · −∇
ur
(82)
4. presupunem că mişcarea este barotropă, ca urmare se utilizează entalpia unităţii de masă
a fluidului
dP Tds Vdp · + (83)
unde
1
V
ρ
·
este volumul specific, T temperatura, iar s entropia unităţii de masă a fluidului.
Deoarece
s const ·

1
dP Vdp dp
ρ
· ·
şi
1
p P
ρ
∇ · ∇
ecuaţia Euler se poate scrie
( )
v
v v f P
t

+ ∇ · − ∇

r
r r ur
Utilizând o formulă din analiza vectorială
2
1
( ) ( )
2
v v v v v ∇ · × ∇× + ∇
r r r r
(84)
se rescrie
2
1
( )
2
v
v v v f P
t

+ ∇ − × ∇× · − ∇

r
r r ur
Pentru integrare, se înmulţeşte ecuaţia Euler cu vectorul variaţie a vectorului de poziţie r d

.
Din punct de vedere fizic aceasta înseamnă trecerea de la ecuaţia de echilibru dinamic la un
bilanţ energetic.
2
1
(( ) )
2
v v
dr dr v v dr dr p dr
t
π
ρ
| ` ∂
+∇ ⋅ + ∇× × · −∇ ⋅ − ∇ ⋅


. ,
r
r r r r r r r
g
2
( ) 0
2
v v
d P dr v dr
t
π
| ` ∂
+ + · − + ×Ω ·


. ,
r
r
r r r
g g
sau
2
2
v
P const π + + · (85)
Cazuri particulare
41
1. dacă mişcarea este staţionară (permanentă) 0
v
dr
t

·

r
r
g
2. dacă
I.
0 · · ·
z y x
v v v
(nu avem translaţie, avem doar vârtejuri);
II.
0 · Ω · Ω · Ω
z y x (avem numai mişcare de translaţie, fără vârtejuri);
III.
z y x
V
dz
V
dy
V
dx
· ·
(ecuaţia liniei de curent);
IV.
z y x
dz dy dx

·

·

(ecuaţia unei linii de vârtej);
V.
z
z
y
y
x
x
v
v
v

·

·

(mişcare elicoidală).
atunci
( ) 0
x y z
x y z
dx dy dz
v dr v v v ×Ω · ·
Ω Ω Ω
r ur r
3. pentru fluid în câmp gravitaţional
. . g z g π ρ γ · ·
2
2
v p
gz const
ρ
+ + ·
2
2
v p
z const
g g ρ
+ + ·
4. pentru un tub de curent între punctele (1) şi (2) (fig. 29)
Fig. 29 Tub de curent
2
2
2
2
1
1
2
1
2 2
z
g
p
g
v
z
g
p
g
v
+ + · + +
ρ ρ
(86)
Interpretare energetică şi reprezentarea grafică a relaţiei (86):
2
2
v p
z const
g γ
+ + ·
Prin înmulţire cu produsul mg se obţine relaţia energetică:
42
2
2
v p
mg Vg mgz const
g g
ρ
ρ
+ + ·
2
2
mv
pV mgz const + + · (87)
Deci suma dintre energia cinetică, energia de presiune şi energia potenţială a fluidului
rămâne constantă (pentru un fluid ideal).
Fig. 30 Interpretare energetică
În cazul fluidelor uşoare, energia potenţială este neglijabilă, deci termenul ce conţine cota z
nu se mai ia în considerare.
2
2
v p
const
g g ρ
+ ·
2
2
v p
const
ρ
+ ·
2 2
1 1 2 2
2 2
v p v p
ρ ρ
+ · +
Aceasta reprezintă deci relaţia lui Bernoulli pentru fluide uşoare cum sunt aerul sau diverse
gaze.
5.3. Teorema impulsului
Impulsul unui corp cu masa m şi viteza vectorială
v
r
este
. mv
r
.
Impulsul total al unui sistem de corpuri este:
. H mv ·

uur r
Teorema impulsului arată că derivata în raport cu timpul a impulsului total este egală cu
suma forţelor exterioare care acţionează asupra sistemului de corpuri.
e
d H
F
dt
·

uur
uur
sau
43
.
e
d
mv F
dt
·
∑ ∑
r uur
Pentru o obţine teorema generală a impulsului în cazul curgerii fluidelor considerăm un
volum de fluid format din particule de masă elementară dm pentru care impulsul unei particule
fluide este
. dmv
r
.
Se pleacă de la formele cinematicii de volum
( )
( ) ( )
D t D D
d D
dv v dv v dv
dt t Dt
∂Φ Φ
] ]
Φ · +∇ Φ⋅ · + Φ ∇⋅
] ]

] ]
∫ ∫ ∫
r r
şi de la teorema transportului care spune că derivata în raport cu timpul a integralei câmpului
ρ ψ · Φ
pe domeniul D(t) este egală cu intensitatea derivatei în raport cu timpul a câmpului
ρ ψ
pe volumul de control D, care coincide instantaneu cu D(t), plus debitul de proprietate

· Ψ dv ρψ
prin suprafaţa de control S a lui D
∫ ∫ ∫
⋅ ⋅ +


·
) (
) (
) (
t D D S
dA n v dv
t
dv
dt
d  
ψ ρ
ρψ
ρψ
sau
dv v
Dt
D
dv
dt
d
t D t D
∫ ∫ ]
]
]

∇ +

· ⋅
) ( ) (
) (
) ( 
ρψ
ψ ρ
ψ ρ
Considerăm
v ψ →
r
( ) ( )
( )
( )
D t D t
d D v
vdv v v
dt Dt
ρ
ρ ρ

]
⋅ · + ∇
]
]
∫ ∫
r
r r r
( )
( )
( )
D t
D t
Dv D
v v dv
Dt Dt
Dv
dv
Dt
ρ
ρ ρ
ρ
¹ ¹
]
· + + ∇
' '
]
]
¹ ¹
·


r
r r
r
r
dar conform ecuaţiei de continuitate în cazul cel mai general
( ) 0 ·
]
]
]

∇ + v
Dt
D 
ρ
ρ
.
Aplicând ecuaţia Cauchy se ajunge la

,
`

.
|


+


+


+ ⋅ ·
z
P
y
P
x
P
f
Dt
v D
z
y
x


ρ ρ
(88)
care descrie principiul cantităţii de mişcare sub formă diferenţială (ecuaţie cu derivate parţiale).
O interpretare fizică a principiului cantităţii de mişcare se poate da pe baza următoarei relaţii
echivalente a acestuia sub formă integrală:
44
∫ ∫ ∫
+ ·
) ( ) ( ) ( t D t D t S
n
dA p dv t dv v
dt
d 


ρ ρ
(I) (II) (III)
Semnificaţia termenilor fiind:
I. variaţia în timp a impulsului sistemului de particule;
II. suma forţelor masice care acţionează asupra elementelor domeniului considerat;
suma forţelor de suprafaţă care acţionează asupra elementelor domeniului considerat.
În cazul tubului de curent elementar (fig. 31)
Fig. 31 Tub de curent elementar
2 1 1 2
( )
p p g e
Q v v F F F F ρ − · + + +
uur ur uuur uuur uur uur
(89)
Variaţia forţelor de impuls este egală cu suma forţelor exterioare ce acţionează asupra
volumului de fluid V. În (89)
2
v
uur
şi
1
v
ur
reprezintă viteza de ieşire, respectiv intrare în volumul V
de fluid de control,
1 p
F
uuur
şi
2 p
F
uuur
reprezintă forţele cu care fluidul îndepărtat acţionează asupra
fluidului din volumul V,
g
F
uur
forţa de greutate a fluidului considerat, iar
e
F
uur
forţa cu care pereţii
solizi acţionează asupra fluidului din volumul V. Se poate face înlocuirea:
e
F R · −
uur ur
unde R este forţa cu care fluidul acţionează asupra pereţilor.
5.4. Teorema momentului cinetic
Momentul cinetic al unui corp cu masa m şi viteza vectorială
v
r
este
r mv ×
r r
.
Momentul cinetic total al unui sistem de corpuri este:
K r mv · ×

uur r r
Teorema momentului cinetic arată că derivata în raport cu timpul a momentului cinetic total
este egală cu suma momentelor forţelor exterioare care acţionează asupra sistemului de corpuri.
e
d K
M
dt
·
∑ ∑
uur
uuur
sau
45
e
d
r mv M
dt
× ·
∑ ∑
r r uuur
Pentru o obţine teorema generală a momentului cinetic în cazul curgerii fluidelor considerăm
un volum de fluid format din particule de masă elementară dm pentru care momentul cinetic al
unei particule fluide este
. r dmv ×
r r
.
Considerăm
r v K ψ → × ·
uur
r r
∫ ∫ ∫
× + × · ×
) ( ) ( ) (
) ( ) ( ) (
t D t S
n
t D
dA p r dv f r dv v r
dt
d  

  
ρ ρ
(90)
În afara notaţiei vor apărea pe lângă r

, un
f
r
r
r
(braţul forţei masice) şi un
n
p
r


(braţul
forţei de suprafaţă) şi vor fi exprimate în raport cu un punct de referinţă.
∫ ∫ ∫
× − × · ×
S S D
dA n r p dv f r dA n v v r
dt
d
) ( ) ( ) (
 

    
ρ ρ
În cazul tubului de curent elementar (fig. 31) teorema momentului cinetic se obţine prin
înmulţirea cu vectorul de poziţie corespunzător a fiecărui termen din teorema impulsului:
2 2 1 1 1 1 2 2
( )
p p p p g g e e
Q r v r v r F r F r F r F ρ × − × · × + × + × + ×
ur uur ur ur uur uuur uur uuur ur uur ur uur
(91)
Din teorema impulsului se deduce modulul forţei
e
F
uur
sau a lui
'
R
şi din teorema momentului
cinetic se determină vectorul de poziţie
e
r
ur
.
Cunoscând modulul forţei şi punctul său de aplicaţie, problema se consideră rezolvată.
5.5. Acţiunea apei asupra unui cot de conducte
Se consideră un cot de conductă cu secţiune variabilă de unghi
α
, situat în plan orizontal
prin care trece debitul de apă
Q
, presiunea la intrarea în cot fiind
1
p
, se cere să se calculeze
forţa de impuls.
Fig. 32 Calculul forţei de presiune
Dacă sensul vectorilor coincide cu sensul axelor, atunci vectorii îşi menţin acelaşi semn în
teorema impulsului. Se aplică relaţia (89) şi „proiectând” teorema impulsului pe axe se obţine:
46
(pr.Ox): ( )
1 2
2 1
cos cos
p p x
Q v v F F R ρ α α − · − −
(pr.Oy): ( )
2
2
sin 0 0 sin
p y
Q v F R ρ α α − − · + −
dar
2 2
1 1
2
1
A p F
A p F
p
p
⋅ ·
⋅ ·
unde p
1
= p
M
este suprapresiunea lichidului din conductă; însă din ecuaţia de continuitate
1 1 2 2
Q v A v A · ·
1
1
Q
v
A
·
2
2
Q
v
A
·
care coroborată cu ecuaţia Bernoulli:
2
2
2 2
1
2
1 1
2 2
z
g
V
g
p
z
g
V
g
p
+ + · + +
ρ ρ
(92)
la care z
1
= z
2
, deoarece cotul are curbura în plan orizontal, duce la determinarea lui p
2
din relaţia
(93)
2 2
1 1 2 2
2 2
p V p V
g g g g ρ ρ
+ · + (93)
Cu acestea
1 2 1 1 2 2
( cos ) cos
x
R Q v v p A p A ρ α α · − + −
(94a)
2 2
sin sin
y
R Qv p ρ α α · +
(94b)
Forţa de impuls cu care apa acţionează asupra cotului de conductă este:
2 2
x y
R R R · + (95)
47
6. DINAMICA FLUIDELOR REALE
Fluidele reale au proprietatea de viscozitate, care produce frecări şi pierderi de energie.
6.1. Experienţa lui Reynolds. Regimuri de curgere.
Cu ajutorul experienţei lui Reynolds se vizualizează regimul de curgere a unui fluid funcţie
de debit şi viteză.
Fig. 33 Instalaţia lui Reynolds (1 - rezervor de nivel constant, 2 - dispozitiv de
alimentare cu orificii multiple, 3 - dispozitiv de preaplin, 4 - vas cu colorant, 5 - tub
injector, 6 - tub de sticlă pentru vizualizarea curgerii, 7 - robinet pentru reglarea debitului,
8 - mensură gradată)
Instalaţia este prezentată în figura 33 şi este compusă din :
1. rezervor de nivel constant (menţine adâncimea apei constantă, astfel încât viteza cu care
intră apa în tubul de sticlă este aproximativ 2gh şi se obţine în final un debit şi un
regim de curgere constant.
2. dispozitiv de alimentare cu orificii multiple
3. dispozitiv de preaplin. (evacuează surplusul de debit)
4. vas cu colorant
5. tub injector (permite accesul coloranţilor în tubul de sticlă)
6. tub de sticlă pentru vizualizarea curgerii
7. robinet pentru reglarea debitului
8. mensură gradată pentru colectarea volumului de apă scursă din tubul de sticlă într-un
anumit timp.
La începutul experimentului se deschide robinetul (6) şi se introduce colorant prin acul
injector.
La viteze şi debite mici, colorantul are aspectul din prima figură şi corespunde unui regim
48
laminar(fig. 33). Particulele de fluid au o singură componentă de viteză. Fluidul curge în
straturi, nu există schimburi de particule şi de impuls între straturile de fluid.
Fig. 34 Curgere laminară
Se deschide în continuare robinetul (6) până se observă oscilaţii aleatorii ale firului de
colorant (fig. 35) ce corespunde unui regim tranzitoriu.
Fig. 35 Regimul tranzitoriu
Apar pulsaţii de viteză după alte direcţii decât direcţia curgerii ce determină schimb de
particule şi impuls între straturi.
La o deschidere şi mai pronunţată a robinetului (6) se obţin debite de curgere mari şi
colorantul are aspectul din fig. 36.
Fig. 36 Regimul turbulent
În cadrul acestui regim turbulent, pulsaţiile de viteză aleatorii au valori mari, schimbul de
49
impuls este accentuat şi regimul corespunde unor pierderi energetice mari.
Acest regim se întâlneşte de obicei în cazul transportului fluidelor în conducte deoarece sunt
solicitate de regulă debite mari de fluid
În cazul experienţei, s-a constatat că viteza medie de curgere prin tubul de sticlă, diametrul
interior al tubului, precum şi vâscozitatea cinematică a lichidului influenţează evoluţia
colorantului.
6.2. Forţele de viscozitate
Dacă straturile de fluid alunecă unele faţă de altele, între ele apar forţe de frecare internă
sau de viscozitate. Stratul cu viteză mai mică va frâna stratul cu viteză mai mare cu care este în
contact, şi invers stratul cu viteză mai mare va accelera stratul cu viteză mai mică peste care el
lunecă.
Apariţia acestor forţe, situate în planele de lunecare, se explică prin variaţia de impuls a
straturilor datorită trecerii moleculelor dintr-un strat în altul. Presupunând că direcţia de curgere
a fluidului este aceeaşi peste tot şi că viteza de curgere variază ca modul numai în direcţia
perpendiculară (transversală) pe direcţia de curgere, se poate exprima forţa de frecare internă
care apare în planul de lunecare pe unitatea de suprafaţă ca proporţională cu gradientul vitezei
(legea Newton):
. .
dF du u
dS dy y
τ η η

· · ≅

(20)
unde η este coeficientul de viscozitate dinamică dependent de natura fluidului şi de
temperatură.
SI
Pa s η < > · •
Definim şi coeficientul de viscozitatea cinematică
ν
împărţind viscozitatea
η
la densitatea
ρ
a fluidului
]
]
]

·
s
m
2
ρ
η
υ
(21)
legat de coeficientul de viscozitate dinamică prin relaţia :
. v η ρ ·
(22)
6.3. Legea lui Stokes
Când un corp se mişcă într-un fluid, la suprafaţa sa aderă un strat foarte subţire de fluid,
antrenat de corp. În regim laminar, în vecinătatea corpului există un strat relativ subţire numit
strat limită, în care viteza scade până la zero şi în care se manifestă forţele de frecare datorită
viscozităţii.
50
Se poate evalua grosimea d a stratului limită. Pentru aceasta notând cu h şi b lungimea şi
lăţimea stratului limită atunci din legea Newton se poate deduce forţa de frecare internă
v
F hb
d
η : (95)
Pe de altă parte, forţa de frecare internă se poate găsi din variaţia impulsului fluidului (de la
stratul cu viteză zero până la cel cu viteza
η
) pe unitatea de timp:
2
m
F Q v dbv v dbv ρ ρ · · : g (96)
Din comparaţia acestor două expresii rezultă
h
d
v
η
ρ
≅ (97)
Considerăm raportul hb d din (100) ca o lungime caracteristică l a corpului, atunci forţa de
frecare (98) este:
F const lv η · g
(98)
Expresia de mai sus exprimă legea lui Stokes conform căreia forţa de frecare F întimpinată
de corp în regim laminar este proporţională cu viscozitatea fluidului
η
, cu dimensiunea liniară
caracteristică l a corpului şi cu viteza sa v.
În cazul sferei se obţine formula lui Stokes
6 F rv πη ·
(99)
6.4. Formula lui Newton
Dacă viteza de curgere depăşeşte o valoare critică apare regimul turbulent, în care se
formează vârtejuri, a căror origine este legată de forţele de frecare (viscozitate). Liniile de curent
dispar; întreaga masă de fluid se mişcă dezordonat. Viteza nu mai este o funcţie continuă de
punct. Curgerea devine nestaţionară. Viteza şi presiunea variază în fiecare punct, fluctuează în
jurul unei valori medii. Forţa de rezistenţă exercitată asupra obiectelor creşte şi devine
proporţională cu densitatea fluidului şi cu pătratul vitezei.
În adevăr, la viteze mici, în regim laminar, predomină forţele de frecare care depind de
viscozitatea η, de viteza relativă v a fluidului faţă de corp şi de dimensiunile liniare l ale corpului.
Din consideraţii dimensionale rezultă uşor legea lui Stokes:
2 1 1 1
. ( ) ( ) F const l v LMT L MT L LT
α β γ α β γ
η
− − − −
· ⇔ ·
de unde
1, 1, 1 α γ β · · ·
. F const lv η ·
(legea Stokes) (100)
La viteze mari, în regim turbulent, predomină efectele inerţiale, datorate energiei cinetice sau
51
presiunii dinamice. Vârtejurile consumă energie cinetică de rotaţie în dauna energiei cinetice de
translaţie a lichidului. Formarea vârtejurilor în urma corpului duce la o creştere a forţei de
rezistenţă la curgere faţă de regimul laminar. Vârtejurile se amortizează treptat, energia lor
cinetică transformându-se în căldură (în energia internă a fluidului). Viscozitatea se manifestă
doar într-un strat limită foarte subţire.
Din consideraţii dimensionale rezultă formula Newton:
2 1 3
. ( ) ( ) F const l v LMT L LT ML
α β γ α β γ
ρ
− − −
· ⇔ ·
de unde
1, 2, 2 γ β α · · ·
2
1
.
2
F CS v ρ · (formula lui Newton) (101)
unde C este o constantă adimensională, sensibilă la forma corpului, S – aria secţiunii
transversale.
Forţa de rezistenţă F este proporţională cu aria transversală S opusă fluidului, cu
densitatea ρ a fluidului şi cu pătratul vitezei v (cu presiunea dinamică
2
2 v ρ ).
Trebuie observat că la orice viteze ( la orice regim, laminar sau turbulent), în forţa de
rezistenţă contribuie ambele efecte, al viscozităţii şi al energiei cinetice, numai că la viteze mici
predomină primul efect (energia cinetică sau presiunea dinamică este neglijabilă faţă de forţele
de frecare internă datorate viscozităţii), iar la viteze mari predomină al doilea efect.
6.5. Numărul lui Reynolds
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent trebuie să aibă loc la viteze pentru care cele
două forţe (100), (101) devin comparabile între ele:
3
1 2
1 2
2
C l v
C lv C
C
ρ
η ρ
η
⇒ : :
(102)
Raportul adimensional
Re
l v lv ρ
η ν
· ·
(103)
se numeşte numărul (cifra) lui O. Reynolds (1883).
Experienţa arată că trecerea de la regimul laminar la cel turbulent are loc pentru anumite
valori ale numărului Reynolds. Astfel, pentru conducte tubulare cu pereţi netezi această valoare
critică a numărului Reynolds este
Re 2300
Dv
ν
· ≈ (104)
Deci regimul turbulent apare la viteze suficient de mari sau la diametre mari (pentru un fluid
52
ideal
Re →∞
.
Se poate enunţa o a doua formă a numărului lui Reynolds. În acest scop se exprimă viteza
fluidului în conductă
2 2
4
4
V V V
Q Q Q
v
D S D π π
· · ·
şi atunci numărul Reynolds are forma
2
4 4
Re
V V
Q Q Dv D
D D ν π ν π ν
· · ⋅ · (105)
(105) reprezintă a doua formă a numărului Reynolds.
În general forţa de rezistenţă se poate scrie sub forma
2
(Re) F f v S ρ · g (106)
unde f(Re) este o funcţie adimensională de numărul lui Reynolds. De exemplu, în cazul legii
Stokes (regim laminar) pentru sferă
12
(Re)
Re
f · (107)
şi condiţia de valabilitate a legii Stokes este
Re 1 =
.
În cazul curgerii turbulente printr-un tub, distribuţia vitezelor medii pe secţiunea tubului este
complet diferită de legea parabolică Poiseuille a curgerii laminare
1 7
7
1 ( ) 1
v r
r R
R v
· − · −
(108)
Înainte de a discuta în detaliu regimurile de curgere sa va face o prezentare a ecuaţiilor de
mişcare a fluidelor viscoase numite ecuaţiile Navier – Stokes.
6.6. Ecuaţiile Navier – Stokes
Ecuaţiile Navier – Stokes, numite aşa după Claude - Louis Navier şi George Gabriel Stokes,
descriu mişcarea fluidelor. Aceste ecuaţii au luat naştere prin aplicarea legii a doua a lui Newton
la mişcarea fluidelor împreună cu ipoteza că tensiunea fluidului este proporţională cu gradientul
vitezei (fluid Newtonian), la care se adaugă gradientul presiunii.
Ecuaţiile Navier - Stokes dau viteza şi nu poziţia unei particule de fluid. O soluţie a
ecuaţiilor Navier - Stokes este numită câmpul de viteze, care reprezintă viteza fluidului într-un
punct din spaţiu şi timp.
O dată ce este cunoscut câmpul de viteze, se pot obţine şi alte mărimi de interes. Acest lucru
este diferit de ceea ce ştim din mecanica clasică, unde soluţiile erau traiectorii ale particulelor.
Deducerea ecuaţiilor Navier – Stokes se face pornind de la legea a doua a lui Newton
53
(conservarea impulsului), scrisă pentru un volum de control arbitrar. Într-un sistem de referinţă
inerţial, forma generala a ecuaţiei unui fluid în mişcare este
µ
( )
v
v v p T f
t
ρ

+ ∇ · −∇ + ∇ +

r
r r ur
g g (109)
în care,
v
r
este viteza fluidului, (
ρ
densitatea,
p
presiunea,
µ
T
tensorul tensiunilor, iar f
ur

reprezintă forţele exterioare (pe unitatea de volum) care acţionează asupra fluidului, iar ∇ este
operatorul nabla. De fapt, această ecuaţie este aplicabilă oricărui mediu continuu nerelativist şi
este cunoscută ca ecuaţia impulsului Cauchy.
De multe ori ecuaţia se scrise folosind derivata substanţială, făcând-o mult mai asemănătoare
cu legea a doua a lui Newton:
µ
Dv
p T f
Dt
ρ · −∇ + ∇ +
r
ur
g (110)
Partea stângă a ecuaţiei reprezintă acceleraţia, şi poate fi compusă din efecte dependente de
timp şi convective, sau, dacă sunt prezente, efectul coordonatelor neinerţiale. Partea dreapta
reprezintă suma tuturor forţelor care acţionează asupra volumului de control, precum forţa
gravitaţională, gradientul de presiune si tensorul tensiunilor.
Ecuaţia Navier – Stokes se poate scrie pentru un fluid compresibil sub forma:
1 1
( ) ( )
3
Dv v
v v f p v v
Dt t
ν ν
ρ

· + ⋅ ∇ · − ∇ + ∆ + ∇ ∇

r r
r
r r r r
g
(111)
I II
Faţă de termenii din stânga şi din dreapta, din cazul repausului absolut, apar termenii I şi II.
I – termen datorat frecãrii vâscoase;
II – termen datorat compresibilitãþii.
În general în cazurile practice se rezolvă un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale alcătuit din
ecuaţia Navier – Stokes şi ecuaţia de continuitate:
( ) 0 v
t
ρ
ρ

+ ∇ ·

r
g (112)
În cazul fluidelor incompresibile (
const ρ ·
) ecuaţia de continuitate (principiul conservării
maselor) se scrie: 0 v ∇ ·
r
g .
Se observă că în cazul fluidelor ideale, viscozitatea este 0, şi în ecuaţia (111) termenii I şi II
se anulează, ajungându-se la ecuaţia Euler:
1
( )
Dv v
v v f p
Dt t ρ

· + ⋅ ∇ · − ∇

r r
r
r r
(113)
54
6.7. Curgerea laminară
6.7.1. Ecuaţiile de mişcare în regim laminar
În cazul mişcării laminare nepermanente a fluidelor incompresibile, ţinând cont de
const ρ ·
şi 0 v ∇ ·
r
g se ajunge la forma generală a ecuaţiei Navier – Stokes
2
1
( )
Dv v
v v f p v
Dt t
ν
ρ

· + ⋅ ∇ · − ∇ + ∇

r r
r r
r r
g
(114)
Ecuaţia Navier – Stokes şi ecuaţia de continuitate se pot scrie pe componente ţinând cont de
de componentele u, v şi w ale vitezei
v
r
şi de componentele X, Y, Z ale forţei f
ur
.
2
2
2
1
1
1
Du p
X u
Dt x
Dv p
Y v
Dt y
Dw p
Z w
Dt z
ν
ρ
ν
ρ
ν
ρ

+ · + ∇


+ · + ∇


+ · + ∇

g
g
g
(115)
în care ultimul termen din fiecare ecuaţie reprezintă forţa unitară de viscozitate.
Sistemul (115) se poate detalia explicitând derivatele substanţiale
2
2
2
1
1
1
u u u u p
u v w X u
t x y z x
v v v v p
u v w Y v
t x y z y
v w w w p
u v w Z w
t x y z z
ν
ρ
ν
ρ
ν
ρ
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + + · + ∇
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + + · + ∇
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + + · + ∇
∂ ∂ ∂ ∂ ∂
g
g
g
(116)
care împreună cu ecuaţia de continuitate scrisă pe componente:
0
u v w
x y z
∂ ∂ ∂
+ + ·
∂ ∂ ∂
(117)
formează un sistem neliniar de patru ecuaţii cu derivate parţiale, de ordinul al doilea, pentru
funcţiile necunoscute
( , , , ), ( , , , ), ( , , , ), ( , , , ) u x y z t v x y z t w x y z t p x y z t
. Pentru rezolvarea acestui
sistem este necesară cunoaşterea condiţiilor iniţiale (câmpurile vitezei şi presiunii în momentul
iniţial
0 t ·
) şi a condiţiilor la limită (viteza fluidului la infinit este un vector dat şi viteza
fluidului pe conturul corpului în jurul căruia are loc curgerea este egală cu viteza conturului,
datorită adeziunii) pentru fiecare caz de mişcare a fluidului.
6.7.2. Mişcarea Hagen – Poiseuille
Un caz de mişcare laminară întâlnit des în aplicaţiile tehnice este mişcarea laminară într-o
conductă circulară dreaptă (mişcarea Hagen – Poiseuille). Se propune determinarea repartiţiei
55
vitezelor într-o conductă circulară de rază R (fig. 37) prin care curge un fluid de viscozitate
dinamică
η
astfel încât căderea de presiune pe distanţa l să fie
1 2
p p −
.
Fig. 37 Secţiunea transversală în conductă
Pornim de la ecuaţia Navier – Stokes (114) scrisă sub forma:
2
1 Dv
f p v
Dt
η
ρ ρ
· − ∇ + ∇
r
ur r
(118)
la care impunem condiţiile 0 f ·
ur
(conducta orizontală), 0
Dv
Dt
·
r
(curgere staţionară), iar
( ) v v r ·
r r
, r fiind distanţa faţă de axul conductei. În aceste condiţii gradientul de viteză are forma:
2 1
p p v
p
l v

∇ ·
r
(119)
unde l este lungimea conductei.
Din (118) şi (119) deducem
2 2 1
1
0 0
p p v
v
l v
η
ρ ρ

· − + ∇
r
r
sau pentru viteza în modul
2 2 1
p p
v
l η

∇ ·
(120)
unde
( ) v v r ·
.
Exprimăm ecuaţia (120) în coordonate cilindrice, ţinând cont de
2 2
r x y · + (121)
v dv r
x dr x
∂ ∂
·
∂ ∂
g
dar
56
r x
x r

·

şi rezultă
v x dv
x r dr

·

g
2
2 2
( ) ( )
x
r x
v x dv dv x d dv r
r
x x r dr r dr r dr dr x

∂ ∂ ∂
· · +
∂ ∂ ∂
g g
şi deci
2 2 2 2 2
2 3 2 2
v r x dv x d v
x r dr r dr
∂ −
· +

g (122)
analog
2 2 2 2 2
2 3 2 2
v r y dv y d v
y r dr r dr
∂ −
· +

g
(123)
Adunând (107) cu (108) şi ţinând cont de (106) se ajunge la expresia laplaceanului:
2
2
2
1 1
( )
dv d v d dv
v r
r dr dr r dr dr
∇ · + · g (124)
care înlocuită în (105) conduce la ecuaţia diferenţialǎ de mişcare ce determinǎ câmpul de viteze:
2 1
1
( )
p p d dv
r
r dr dr l η

·
(125)
Separând variabilele
2 1
( )
p p d dv
r rdr
dr dr l η

·
şi integrând
2
2 1
1
2
p p dv r
r C
dr l η

· + (126)
Impunând condiţia ca viteza fluidului să fie maximă pa axa centrală
0 0
dv
pentru r
dr
· ·
se determină constanta C
1
din (111)
1 1
0 0 0 C C · + ⇒ ·
adică (111) devine
2
2 1
2
p p dv r
r
dr l η

·
57
Separăm variabilele
2 1
2
p p
dv rdr
l η

·
(127)
şi integrăm
2
2 1
2
( )
2 2
p p r
v r C
l η

· + (128)
Impunând condiţia ca viteza sǎ fie nulă pe peretele conductei,
0 v pentru r R · ·
determinăm din (113) constanta de integrare C
2
2
2 1
2
0
2 2
p p r
C
l η

· +
de unde
2 2 1
2
4
p p
C R
l η

· −
(129)
care înlocuit în (113) duce la obţinerea expresiei câmpului de viteze în conductǎ
2 2 1 2
( ) ( )
4
p p
v r R r
l η

· −
(130)
Pentru a obţine debitul volumic de curgere a fluidului prin conductǎ vom calcula mai întâi
debitul volumic corespunzător unui strat de fluid cu grosimea dr:
( )
( )
V
v r dt dS
dQ v r dS
dt

· · (131)
dar din fig. 37 rezultă
2 . dS r dr π ·
(132)
de unde
2 . ( )
V
dQ r v r dr π ·
(133)
Folosind expresia (113) pentru câmpul de viteze al fluidului care se mişcă prin conducta
orizontală, vom calcula debitul de curgere al fluidului printr-o secţiune transversală a conductei.
Pentru aceasta vom integra relaţia (118) între limitele r = 0 şi r = R.
2 2 1 2
0 0
2 ( )
2 ( ) ( )
4
R R
V
p p
Q rv r dr R r rdr
l
π
π
η

· · −
∫ ∫
4 1 2
( )
8
V
p p
Q R
l
π
η

·
(134)
Pe de altă parte
58
.
V
Q S v ·
de unde rezultă expresia vitezei medii în conductă
2 1 2
( )
8
p p
v R
l η

·
(135)
Ţinând cont de faptul că pe axul conductei viteza are valoare maximă
2 1 2
( )
4
M
p p
v R
l η

·
(136)
Se poate estima raportul dintre viteza medie şi viteza maximă:
1
2
M
v
v
·
(137)
Cu viteza medie se calculează debitul volumic mediu:
2 2 4 1 2 1 2
( ) ( )
.
8 8
V
p p p p
Q v S R R R
L L
π
π
η η
− −
· ⋅ · ·
(138)
Relaţia (119) reprezintă formula lui Poiseuille (1841). Debitul este proporţional cu căderea de
presiune pe unitatea de lungime a tubului şi cu puterea a 4-a a razei tubului.
6.7.3. Efortul tangenţial
În fig. 38 se prezintă distribuţia de viteze a fluidului dintr-o conductă circulară dreaptă în
cazul mişcării fluidului ideal. Nu există frecări şi ca urmare distribuţia de viteze este constantă.
Fig. 38 Distribuţia de viteze a fluidului ideal dintr-o conductă circulară dreaptă
În fig. 39 se prezintă distribuţia de viteze a fluidului dintr-o conductă circulară dreaptă în
cazul mişcării laminare a fluidului real. Particulele de fluid curg în straturi paralele cu axa
conductei. Distribuţia de viteze este parabolică, având un maxim în axul conductei.
59
Fig. 39 Distribuţia de viteze a fluidului real dintr-o conductă circulară dreaptă în cazul
mişcării laminare
Calculul efortului tangenţial se efectuează pornind de la formula lui Newton:
1 2 1 2
2
4 2
p p p p du
r r
dr l l
τ η η
η
− −
· · · g
(139)
Când raza curentă r devine egală cu raza interioară a conductei r
0
frecările devin maxime la
contactul cu suprafaţa solidă (fig. 40) şi ca urmare:
Fig. 40 Efortul tangenţial maxim
1 2
max 0
2
p p
r
l
τ

· g (140)
În cazul unei curgeri cu suprafaţă liberă (fig. 41) se obţine o distribuţie parabolică cu un
maxim al vitezei pe suprafaţa liberă, deoarece frecarea cu stratul de aer superior frânează cel mai
puţin lichidul.
60
Fig. 41
6.4. Curgerea turbulentă
6.4.1. Generalităţi
Se deosebeşte optic, cinematic şi energetic de celelalte tipuri de mişcare. Din punct de
vedere cinematic, apar pulsaţiile de viteză turbulente care sunt componente de viteză după alte
direcţii faţă de direcţia principală a curgerii. Ele determină transferul de particule şi de impuls
între straturile de fluid.
Mişcarea turbulentă este o mişcare complexă la care între straturile de fluid adiacente există
un puternic schimb de substanţă (amestec turbulent), iar parametrii hidrodinamici (viteză,
presiune, etc.) prezintă fluctuaţii neregulate în timp, cu caracter aleator.
Tratarea matematică impune o abordare statistică (foarte complicată) sau, aşa cum se
întâmplă în practică, mişcarea se împarte în 2 categorii:
– mişcare medie principală;
– o fluctuaţie secundară;
'
F F F + ·
(141)
unde F = orice mărime fizică, F = medie temporală;
'
F
= pulsaţie. Pentru media temporală
este valabilă formula

+
·
T t
t
Fdt
T
F
0
0
1
(142)
unde T este intervalul de mediere (T >> cvasiperioada).
Se demonstrează că valoarea medie a unei pulsaţii este nulă într-o perioadă T. Într-adevăr
utilizându-se formula de medie rezultă:
'
F F F · −
0
0
'
1
0
t T
t
F Fdt F F F
T
+
· − · − ·

Din punct de vedre energetic, pierderile de energie sunt mai mari în regimul turbulent
61
deoarece apar efecte suplimentare datorită turbulenţelor.
6.4.2. Calculul efortului tangenţial turbulent şi al efortului tangenţial total
Fig. 42 Efort tangenţial turbulent
Masa transferată din stratul cu viteză mai mare u
A
în cel cu viteză mai mică u
B
produce
accelerarea acestuia ca urmare a unui transfer de impuls. Masa transferată este:
'
m V Sv dt ρ ρ · ·
.
Variaţia de impuls a stratului mai lent este
' ' '
( )
A B
m u u mu Su v dt ρ − · · .
Forţa care accelerează stratul mai lent este:
' '
' '
Su v dt
F Su v
dt
ρ
ρ · ·
iar efortul tangenţial turbulent corespunzător:
' '
t
F
u v
S
τ ρ · ·
O exprimare mai adecvată a efortului tangenţial turbulent, luând în considerare un interval
mare de timp, este:
' '
t
u v τ ρ · − (143)
minus apare deoarece cele două pulsaţii de viteză au semne contrare, iar efortul trebuie să fie
pozitiv.
Luând în considerare efortul tangenţial dat de legea lui Newton ce apare în orice tip de
mişcare :
du
dy
τ η ·
se deduce efortul total:
' '
tot t
du
u v
dy
τ τ τ η ρ · + · −
(144)
Cu cât regimul turbulent e mai avansat, cu atât u’ şi v’ iau valori mai mari şi rezultă pierderi
62
de energie mai mari.
6.4.2. Ecuaţiile mişcării turbulente
Viteza medie
v
r
, presiunea medie p şi viteza de pulsaţie
' v
r
verifică în cazul mişcării
turbulente nepermanente a unui fluid incompresibil de densitate
ρ
şi viscozitate
ν
ecuaţiile de
mişcare Reynolds. Pentru a stabili forma acestei ecuaţii se aplică operaţia de mediere temporală
tuturor termenilor din ecuaţia Navier-Stokes şi se obţine:
) (
1
) , (
' '
v v v p grad f v v
t
v  
   

⋅ ∇ − ∆ + − · ∇ +


ν
ρ
(145)
I II
Prezenţa turbulenţei conduce la medierea în timp a majorităţii termenilor, iar termenul
convectiv se scrie sub forma I, iar termenul II apare în mod special datorită pulsaţiilor turbulente.
Componentele vitezei medii , , u v w, presiunea medie p şi componentele vitezei de pulsaţie
', ', ' u v w
verifică ecuaţiile de mişcare Reynolds scrise pe componente (146)
2
2
2
1
( ', ', ')
1
( ', ', ')
1
( ', ', ')
Du p
X u A u v w
Dt x
Dv p
Y v B u v w
Dt y
Dw p
Z w C u v w
Dt z
ν
ρ
ν
ρ
ν
ρ

+ · + ∇ +


+ · + ∇ +


+ · + ∇ +

g
g
g
(146)
şi ecuaţia de continuitate (147)
( ) ( ) ( )
0
u v w
t x y z
ρ ρ ρ ρ ∂ ∂ ∂ ∂
+ + + ·
∂ ∂ ∂ ∂
(147)
în care s-a notat
1
( ', ', ') [ ( ' ') ( ' ') ( ' ')] A u v w u u u v u w
x y z ρ
∂ ∂ ∂
· − + − + −
∂ ∂ ∂
(148)
şi analog
( ', ', ') B u v w
şi
( ', ', ') C u v w
, numite forţe unitare turbulente.
Ecuaţiile (146-147) formează un sistem neliniar de patru ecuaţii cu derivate parţiale, de
ordinul al doilea, în raport cu funcţiile necunoscute , , , ', ', ' u v w u v w . Pentru integrarea sistemului
este necesar să se introducă încă trei relaţii, suplimentare, care să descrie dependenţa mărimilor
fluctuante
', ', ' u v w
de mărimile medii , , u v w. În funcţie de modul în care se introduc aceste
relaţii, teoriile turbulenţei se împart în două grupe : teorii semiempirice şi teorii statistice.
Teoriile semiempirice fac unele ipoteze simplificatoare cu privire la dependenţa dintre diverse
mărimi în scopul stabilirii unor legi şi formule semiempirice aplicabile în practică. Teoriile
63
statistice iau în consideraţie proprietăţile statistice ale fluctuaţiilor şi relaţia dintre mişcarea
medie şi aceste proprietăţi.
Distribuţia de viteze într-o conductă circulară dreaptă în regim turbulent (fig. 43) este de
forma unei parabole turtite la vârf:
Fig. 43 Distribuţia de viteze într-o conductă circulară dreaptă în regim turbulent
Zona de curgere turbulentă are o formă aplatizată deoarece straturile cu viteză mare situate
spre axul conductei tind să le accelereze pe cele mai lente, situate spre zona laminară şi invers.
Fig. 44 Zona de curgere turbulentă
6.5. Stratul limită hidrodinamic
Pentru a elimina neconcordanţele rezultate din utilizarea modelului de fluid ideal, Prandtl Prandtl a
introdus conceptul de strat limită hidrodinamic strat limită hidrodinamic.
Conform teoriei stratului limită teoriei stratului limită elaborată de Prandtl Prandtl, în vecinătatea unei suprafeţe solide
scăldată de un fluid în curgere se formează o zona în care curgerea este diferită. În zona
adiacentă conturului rigid, denumită strat limită strat limită hidrodinamic hidrodinamic, caracterul curgerii este determinat
de acţiunea forţelor moleculare, ceea ce determină gradienţi de viteză mari şi, implicit, valori
mari ale tensiunilor tangenţiale. Din acest motiv stratul limită mai este denumit strat de frecare strat de frecare.
În zona exterioară stratului limită viteza fluidului este practic constantă deoarece tensiunile
tangenţiale sunt nule, şi deci fluidul poate fi considerat ideal.
Grosimea stratului limită, δ , este egală cu distanţa măsurată de la suprafaţa solidă pe
direcţia normală la direcţia de curgere, la care viteza fluidului atinge 0,99 din viteza curentului
64
principal.
Separarea domeniului de curgere în cele două regiuni amintite este posibilă numai în cazul
unor fluide relative puţin vâscoase ca apa, ulei.
Evoluţia distribuţiei de viteze în stratul limită produs de o suprafaţă deasupra unei plăci
plane se produce ca în fig. 45.
Fig. 45 Distribuţia de viteze în stratul limită
În funcţie de performanţele aerodinamice, desprinderea profilului de stratul limită (apariţia
curgerilor inverse) se produce într-o zonă de vârtejuri.
Curgerea lichidului ideal este prezentată în fig. 46. Fluidul care vine iniţial cu o energie
cinetică spre punctul A, pe măsura apropierii de acest punct îşi transformă energia cinetică în
energie de presiune. Apoi fluidul alunecă fără frecări pe conturul solid până în B, unde are din
nou o energie cinetică maximă şi energie de presiune nulă. Lucrurile se petrec în continuare
simetric iar la depărtarea de corp energia de presiune se transformă din nou în energie cinetică.
Fig. 46 Desprinderea stratului limită în cazul unui fluid ideal
Fluidul evoluează fără frecări pe contur astfel încât energia îşi menţine valoarea maximă
iniţială.
Curgerea lichidului real este prezentată în fig. 47. Energia cinetică se transformă în energie
de presiune către punctul A; se deplasează fluidul cu frecări până în B, în care viteza scade şi
apoi către D, astfel încât în D nu mai are viteză suficientă pentru a urma conturul solid al
corpului. Fluidul întâlneşte o zonă de presiune ridicată şi ca urmare se produce desprinderea
fluidului de corpul solid.
Ca urmare particula fluidă este împinsă către curentul de fluid exterior. Acesta reintroduce
particula fluidă în stratul limită şi se formează astfel un vârtej care evoluează către aval,
formându-se aşa numitele dâre hidrodinamice sau aerodinamice (care se mai numesc şi dâre
turbionare).
65
Fig. 47 Desprinderea stratului limită în cazul unui fluid real
Desprinderea stratului limită măreşte coeficientul de rezistenţă la înaintare şi conduce la
vibraţia profilului datorită turbulenţei. În cazul unghiurilor de incidenţă mari (dacă aerul se
apropie de profil pe direcţii oblice) desprinderea se face în apropierea bordului de atac şi
fenomenul prezentat se agravează.
În mod practic, pentru a obţine corpuri cu coeficienţi de rezistenţă la înaintare mici, se
determină experimental repartiţia de presiuni pe suprafaţa exterioară a corpului, se calculează
integrala presiunii pe întreaga suprafaţă şi se determină în final coeficientul de rezistenţă la
înaintare.
Se modelează suprafaţa exterioară, experimental sau prin simulare numerică cu calculatorul,
până la obţinerea coeficientului de rezistenţă la înaintare minim.
În practică există măsuri constructiv funcţionale (absorbţia stratului limită prin canale
laterale practicate în profil) care să contribuie la “lipirea“ stratului limită şi la micşorarea siajului
turbulent.
În continuare se prezintă modul de formare a stratului limită şi distribuţia vitezelor pentru
unul dintre cele mai cunoscute modele de curgere – curgerea prin conducte cu secţiunea curgerea prin conducte cu secţiunea
circulară. circulară.
6.5.1. Condiţia de desprindere a stratului limită
Fig. 48 Desprinderea stratului limită
Conform fig. 48, desprinderea se produce în punctul D, pentru care distribuţia de viteze
devine tangentă la axa verticală Oy, perpendiculară pe suprafaţa solidă a corpului.
66
Acest lucru se poate exprima matematic sub forma:
0
D
u
y

·

(149)
6.5.2. Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea prin conducte cu secţiunea circulară
a) Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea laminară în conducte cu secţiune
circulară
Formarea stratului limită la curgerea prin conducte cu secţiunea circulară prezintă
particularitatea că datorită simetriei cilindrice a acestora, grosimea maximă a stratului limită este grosimea maximă a stratului limită este
egală cu raza conductei. egală cu raza conductei.
Formarea stratului limită la curgerea laminară în conducte cu secţiunea circulară este
prezentată în fig. 49
Fig. 49 Stratul limită, profilul vitezelor şi a tensiunilor tangenţiale la curgerea laminară
în conducte circulare
La curgerea laminară (pentru Re < 2300) formarea stratului limită începe la intrarea în
conductă. Grosimea acestuia creşte continuu pe direcţia de curgere, dar datorită simetriei
cilindrice a conductei , grosimea maximă a stratului limită este egală cu raza conductei, R.
Această grosime se atinge la o distanţă L
s
de la capătul de intrare în conducta numită
lungimea de stabilizare a lungimea de stabilizare a curgerii curgerii sau lungimea de pornire lungimea de pornire.
In zona de stabilizare a curgerii (pentru care x < L
s
) viteza unui strat, v
x
, depinde atât de rază
cât şi de distanţa x de la capătul de intrare în conductă.
Pentru x > L
s
profilul vitezelor se stabilizează . Această zonă a fost denumita zona de zona de
curgere stabilizată curgere stabilizată. Aici viteza straturilor concentrice (curgere telescopică curgere telescopică) variază numai pe
rază, după o lege parabolica. Viteza este zero la perete şi maximă în axa conductei.
Relaţia dintre Re, diametrul conductei, d, şi lungimea de stabilizare, L
s
, este de forma:
0, 003 Re , pentru Re 2300
s
L d valabila · ⋅ ⋅ <
Profilul vitezelor în acest caz este dat de legea Hagen – Poiseuille.
67
( )
2
2
1
4
x
PR r
v r
L R η
]

| `
· −
]

. ,
]
]
(150)
Viteza are valoarea maximă, v
M
, în axa conductei
2
4
M
PR
v
L η

· (151)
Cunoscând funcţia care dă distribuţia vitezelor în secţiunea conductei, s-a calculat viteza
medie în conductă:
( )
2
2 2
2
0
2 8
R
M
P PR
v R r rdr
LR L η η
∆ ∆
· − ·

(152)
Raportul dintre viteza medie şi viteza maximă este:
1
2
M
v
v
·
(153)
iar debitul volumic mediu:
2 2
2
8 128
v c
PR Pd
Q v S v R
L L
π π
π
η η
∆ ∆
· ⋅ · · · (154)
b) Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea turbulentă în conducte cu secţiunea
circulară
În cazul curgerii turbulente curgerii turbulente în conducte (Re > 10.000) structura stratului limită este diferită
de cea de la regimul laminar. Şi în acest caz, la intrarea în conductă se formează un strat limita strat limita
laminar laminar a cărui grosime creşte până la o valoare la care curgerea în stratul limită devine instabilă,
transformându-se în curgere turbulentă. După o anumită distanţă de la capătul de intrare, stratul
limită se separă într-un substrat substrat şi un strat limită turbulent un strat limită turbulent, cele două zone fiind despărţite de o o
zonă tampon zonă tampon, de tranziţie, în care curgerea este intermediară (se poate transforma din laminară în
turbulentă sau invers).
Distanţa de la capătul conductei la care grosimea stratului limită turbulent devine egală cu
raza conductei este tot o lungime de stabilizare (sau de pornire), L
s
, dar în cazul curgerii
turbulente valoarea acesteia nu depinde practic de criteriul Reynolds şi se poate calcula cu relaţia
aproximativă:
( ) 40 60
s
L d · ÷ ⋅
(155)
Structura stratului limită la curgerea turbulentă prin conducte circulare este prezentată în fig.
51:
68
Fig. 50 Structura stratului limită şi profilul vitezelor la curgerea turbulentă într-o
conductă circulară
În zona stabilizata (x > L
s
) profilul vitezelor pe secţiunea conductei este stabilizat, şi este dat
de o parabolă cu vârful aplatizat.
Distribuţia vitezelor medii temporale vitezelor medii temporale,
ˆ
x
v
într-o secţiune a conductei din zona de curgere zona de curgere
stabilizată stabilizată poate fi dedusă pe baza teoriei lungimii de amestec a lui Prandtl teoriei lungimii de amestec a lui Prandtl.
La curgerea turbulentă raportul dintre viteza medie în conductă, v, şi viteza maximă,
ˆ
M
v
, din
axa conductei, nu mai este constant, ci depinde de valoarea criteriului Reynolds.
Dependenţa
(Re)
ˆ
M
v
f
v
·
s-a stabilit experimental şi este prezentată sub forma unui grafic de
tipul celui din fig. 52:
Fig. 51 Dependenţa raportului
M
v
v
de Reynolds, în regim intermediar şi turbulent
69
6.6. Pierderile de sarcină hidraulică
Pierderile de sarcină reprezintă pierderi de energie ale fluidului produse pe traseul de curgere
şi sunt datorate frecărilor vâscoase, efectelor de turbulenţă precum şi diverselor elemente
hidraulice intercalate pe traseul de curgere.
Se deosebesc pierderi liniare sau distribuite produse pe o anumită lungime de traseu de
curgere, şi pierderi locale care se datorează diverselor elemente hidraulice ce formează circuitul
(robineţi, vane, coturi, etc.)
În relaţia lui Bernoulli
2 2
1 1 2 2
1 2
2 2
r
v p v p
z z h
g g γ γ
+ + · + + + (156)
pierderea de sarcină h
r
rezultă din însumarea pierderilor de sarcină liniară (distribuite) şi
pierderilor de sarcină locale
r d l
h h h · +
∑ ∑
(157)
Formulele pierderilor de sarcină sunt semiempirice.
Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor nu conţin influenţa suprafeţelor solide cu care fluidul intră
în contact. Acele neuniformităţi ale suprafeţelor solide produc efecte ce sunt luate în considerare
prin intermediul unor coeficienţi; aceştia sunt determinaţi experimental şi dau caracterul
semiempiric al formulelor respective.
Ţinând cont de toate aceste elemente se poate scrie în general pentru un circuit cu m
elemente hidraulice pierderea de presiune totală ca:
2 2
1
( )
2 2
n
i
t
i
v l v
p g
D g g
ρ λ
·
∆ · +

(158)
6.6.1. Pierderea de sarcină liniară
Pierderea de sarcină liniară este determinată după formula lui Darcy:
2
2
r
l v
h
D g
λ · (159)
unde
Re,
k
D
λ λ
| `
·

. ,
(160)
υ
vD
· Re
(161)
În (159 – 161) s-a notat λ= coeficientul de pierdere liniară; l = lungimea tronsonului pe care se
70
calculează
r
h
; D= diametrul conductei;
v
= viteza medie; k = rugozitatea
absolută; k/D = rugozitatea relativă.
La o conductă tehnică rugozitatea este neomogenă, iar k reprezintă rugozitatea absolută
echivalentă şi reprezintă rugozitatea absolută a unei conducte cu rugozitate omogenă şi care
creează o pierdere identică.
Utilizând ecuaţia de continuitate se pot exprima pierderile de sarcină şi în funcţie de debitul
volumic de fluid Q
V
.
2
4
V
D
Q v
π
· ⇒
2
4
V
Q
v
D π
·
2
2 5
8
r V
l
h Q
g D
λ
π
·
; (162)
2
r V
h MQ · (163)
unde
5 5
0826 , 0
D
l
D
bl
M λ · ·
(164)
este numit modul de rezistenţă al conductei.
Pentru determinarea lui λ se folosesc diagrame sau formule empirice (pe bază de date
experimentale), sau semiempirice (teorie + experiment).
Dependenţa coeficientului de pierdere liniară funcţie de numărul Reynolds este dată în
diagrama lui Moody (fig. 52).
Fig. 52 Diagrama lui Moody
Din analiza diagramei Moody se observă următoarele zone:
I.
[ ] 2300 0 Re ÷ ∈
regim laminar
II.
[ ] 4000 2300 Re ÷ ∈
regim tranzitoriu
71
III.
]
]
]

÷ ∈
k
D
10 4000 Re
regim turbulent neted
IV.
]
]
]

÷ ∈
k
D
k
D
500 10 Re
regim turbulent mixt;
V.
k
D
500 Re >
regim turbulent rugos;
unde s-au folosit notaţiile k – rugozitatea medie absolută a peretelui conductei;
D
k
– rugozitatea
medie relativă a peretelui conductei.
În cele ce urmează se vor prezenta formulele de calcul pentru coeficientul λ pentru zonele
prezentate mai sus.
a) regim laminar
[ ] 2300 0 Re ÷ ∈
Fig. 53 Curgere laminară
Coeficientul λ este dat de formula lui Poiseuille:
64
Re
λ · (165)
b) regim tranzitoriu
[ ] 4000 2300 Re ÷ ∈
c) regim turbulent neted
]
]
]

÷ ∈
k
D
10 4000 Re
Fig. 54 Regim turbulent neted
În cadrul regimului turbulent neted stratul laminar acoperă complet asperităţile. Este ca si
cum peretele este neted.
Coeficientul se calculează cu formula lui Blasius
0,25
0, 3164
Re
λ · (166)
72
d) regim turbulent mixt (de tranziţie)
]
]
]

÷ ∈
k
D
k
D
500 10 Re
Coeficientul λ se calculează cu formula lui Colebrook şi White
1 2, 51 1
2log( )
3, 71 Re D λ λ

· − +
(167)
Deoarece în această relaţie λ apare sub formă implicită, se recomandă să se estimeze valoarea sa
cu formula lui Altşul
0,25
68
0,11( )
Re D
λ

· + (168)
Valoarea obţinută se introduce în membrul al doilea al (167) şi se recalculează valoarea lui λ.
e) regim turbulent rugos
k
D
500 Re >
Fig. 55 Regim turbulent rugos
Valoarea coeficientului λ se calculează cu formula lui Nakuradse
1
1, 74 2log
2
D
λ
· +

(169)
În formulele de mai sus D ∆ este rugozitatea relativă, k – rugozitatea medie absolută a
peretelui conductei şi
D
k
– rugozitatea medie relativă a peretelui conductei.
Pierderile de sarcină liniară mai pot fi determinate cu formula Chézy
2 2
2 2
V
d
Q v
h Jl l l
C R K
· · · (170)
unde R – raza hidraulică, C – coeficient Chézy, K – modulul de debit. Coeficientul C se poate
calcula în funcţie de coeficientul λ
8g
C
λ
· (171)
sau cu diverse formule empirice.
Modulul de debit
73
K CA R · (172)
unde A – secţiunea conductei, se dă de obicei sub formă tabelară, în funcţie de diametrul
conductei şi de natura şi starea pereţilor conductei.
▬▬▬
Influenţa asperităţilor în regim turbulent conduce la creşterea lui λ şi al pierderilor distribuite
d
h
şi implicit a pierderilor de presiune.
6.6.2. Pierderea de sarcină locală
Variaţia de presiune pe distanţe relativ scurte ale unei secţiuni drepte ale direcţiei axei
curentului vor fi numite “singularităţi“, când se produc desprinderi ale stratului limită, vârtejuri
care conduc la un consum important de energie mecanică, avem pierderi de sarcină locale.
Pierderea de sarcină locală se calculează cu formula
2 2
' 2 1
2 2
l l l
v v
h
g g
ξ ξ · · (173)
unde
1
v
şi
2
v
sunt vitezele medii în secţiunile
1
S
şi
2
S
din amonte şi aval de singularitate, iar
l
ξ

(sau
'
l
ξ ) coeficientul pierderilor locale de sarcină. Coeficientul
l
ξ
depinde de caracteristicile
geometrice ale singularităţilor şi este dat sub formă de grafice, tabele sau formule empirice
pentru diferite tipuri de singularităţi: lărgiri, îngustări, coturi, confuzoare, difuzoare, etc.
Pierderea de sarcină locală se mai exprimă şi în funcţie de debit:
2 2
2 4
16 1
2 2
V
l l l
Q v
h
g g D
ξ ξ
π
· · (174)
2
4
0.0826
V
l l
Q
h
D
ξ · (175)
De exemplu în secţiunea dreaptă S se consideră o singularitate care
perturbă curgerea în amonte şi aval până la S
1
şi S
2
(fig. 56)
74
Fig. 56
2 2
1 1 1 2 2 2
1 2 1 2
2 2
t
v p v p
h H H z z
g g g g
α α
ρ ρ
| ` | `
· − · + + − + +

. , . ,
În calcul l.e.rl.e.c astfel încât:
1 2 t r rl r
h h h h · + +
;
2 2
1 1
1 2 1 2
2 2
rl r r r i
v v
h h h h
g g
ξ ξ

· − − · · .
6.7. Mişcările efluente ale fluidelor
Mişcările efluente se produc în cazul curgerii unui fluid dintr-un anumit recipient printr-un
dispozitiv, într-un alt spaţiu ocupat de un alt fluid. Din acest punct de vedere se deosebesc:
curgeri prin orificii, ajutaje, injectoare şi peste deversoare.
 Ajutajele sunt dispozitive care se montează în zona de evacuare a fluidelor pentru
creşterea debitului.
 Injectoarele realizează jeturi de fluid cu energie cinetică mare.
 Deversoarele evacuează fluidul prin partea superioară a unei incinte.
Problemele care se pun la curgerea prin orificii sunt de obicei determinarea vitezei şi al
debitului evacuat.
În cele ce urmează se vor calcula separat viteza şi debitul evacuat, urmând ca în final să se
calculeze timpul de golire unui rezervor, considerând mişcarea nepermanentă.
75
6.7.1. Curgerea fluidelor prin orificii mici, în pereţi subţiri, sub sarcină constantă.
Fig. 57 Curgerea prin orificii mici în pereţi subţiri
6.7.1.1. Determinarea vitezei
Se aplică relaţia lui Bernoulli între punctele (1) şi (2) pentru un fluid real. Se consideră că
fluidul este real şi deci apar pierderi de energie.
Pierderile locale de sarcină hidraulică la ieşirea prin orificiu se determină în funcţie de
coeficientul de pierdere locală de sarcină ξ cu formula:
2
2
2
e
v
h
g
ξ · (176)
Prin înlocuire în relaţia lui Bernoulli se obţine:
2 2
1 1 2 2
1 2
2 2
e
v p v p
z z h
g g γ γ
+ + · + + + (177)
dar din analiza fig. 57 rezultă
1
z h ·
. Deoarece suprafaţa S
1
este mare scriind formula debitului
volumic
1 1 V
Q const S v · ·
rezultă că viteza 1
1
V
Q
v
S
·
este mică şi deci
2
1
0 v ≅ . Cu acestea (177) devine
2 2
1 2 2
2 2
atm
p p v v
h
g g
ξ
γ γ
+ · + +
2
1 2
(1 )
2
atm
p p v
h
g
ξ
γ

+ · +
1 1
2
1
( )2 2 ( )
1
atm atm
p p p p
v h g g h ϕ
ξ γ γ
− −
· + · +
+
(178)
76
în care
ϕ
este coeficientul de viteză.
Cazuri particulare:
1. Fluid ideal
1
2
1 2 ( )
atm
p p
v g h ϕ
γ

· ⇒ · + (179)
2. Rezervor deschis
1 2
2
atm
p p v gh · ⇒ · (180)
3. Gaz
1 1
2
0 2 2
atm atm
p p p p
h v g
γ ρ
− −
· ⇒ · · (181)
6.7.1.2. Determinarea debitului volumic
Debitul volumic se obţine utilizând ecuaţia de continuitate:
2 2 2 2
.
c
V c
A
Q v S v A v A
A
· · ·
Se face notaţia:
c
A
A
ε ·
numit coeficientul de strangulare al secţiunii.
Notând
εϕ µ ·
numit coeficientul de debit al orificiului rezultă
1
2 ( )
atm
V
p p
Q A g h µ
γ

· + (182)
Cu cât presiunea gazului din rezervor situat deasupra lichidului p
1
este mai mare, eventual
adâncimea lichidului din rezervor h este mai mare, cu atât se evacuează din rezervor un debit mai
mare de lichid.
În funcţie de modul de prelucrare al orificiului, coeficientul de debit se poate mări şi ca
urmare debitul evacuat creşte.
6.7.2. Curgerea fluidelor prin orificii mari, în pereţi subţiri, sub sarcină constantă
Deoarece viteza unui strat de fluid oarecare orizontal evacuat prin orificiul mare este funcţie
de variabila z, se calculează iniţial debitul infinitezimal evacuat şi apoi debitul total prin
integrare.
77
Fig. 58 Curgerea fluidelor prin orificii mari
( ) dS b z dz ·
V
dQ v dS ·
2 ( )
V
dQ gz b z dz ϕ ·
2 2
1 1
2 ( ) 2 ( )
H H
V
H H
Q gz b z dz gz b z dz ϕ ϕ · ·
∫ ∫
(183)
Considerăm un orificiu dreptunghiular pentru care
( ) b z B const · ·
pentru care integrala se poate calcula exact
2
1
1 3
2 2
2 1
2
2 2 ( )
3
H
V
H
Q B g z dz B g H H ϕ ϕ · ⇒ −

(184)
6.7.3. Calculul timpului de golire al unui rezervor
În mişcare nepermanentă, mărimile se schimbă în timp. Din acest motiv, se egalează
volumul infinitezimal scurs din rezervor în intervalul de timp dt cu volumul ce dispare din
rezervor prin coborârea suprafeţei libere cu dz (fig. 59):
Fig. 59 Golire nepermanentă a unui rezervor
( )
V
dV Q dt A z dz · · −
0
2 ( ) A gzdt A z dz µ · − (185)
78
0
1 ( )
.
2
A z
dt dz
A g z µ
· −
Integrând
0
0
0
1 ( )
.
2
T
H
A z
dt dz
A g z µ
· −
∫ ∫
de unde
0
0
1 ( )
.
2
H
A z
T dz
A g z µ
·

(186)
În cazul unui rezervor cilindric
2 2
0
0
( ) ;
4 4
d D
A z const A
π π
· · ·
1 2
2
2
0
0
1 4
. .
4 2
H
D
T z dz
d g
π
π µ

·

2
0
1 2
. ( )
D
T H
g d µ
· (187)
Deci timpul total de golire a rezervorului cilindric, plin iniţial până la înălţimea H, este:
2
0 0
1 2
( ) .
D H
T
d g µ
· (188)
6.8. Mişcarea permanentă în conduct sub presiune
Conductele sunt sisteme hidraulice ce asigură transportul sub presiune al fluidului între două
puncte cu sarcini energetice diferite.
După lungimea lor, conductele se pot clasifica în următoarele grupe:
a) conductele lungi cu
50 l D >
unde l este lungimea conductei, iar D diametrul
acesteia. La acestea pierderile de sarcină hidraulică sunt date doar de pierderile
distribuite, corectate prin adaos cu un procent de până la 5% dacă au mai multe
elemente hidraulice montate pe traseu.
b) conducte scurte pentru care
10 50 D l D < <
la care pierderile de sarcină hidraulică
sunt date de suma dintre pierderile distribuite şi cele locale de pe parcurs.
c) ajutajele sau orificiile cu pereţii groşi având
3 10 D l D < <
d) orificiile cu pereţii subţiri pentru care
3 l D <
Exemple: magistralele de petrol şi gaze, conductele de alimentare cu apă ale localităţilor.
Problemele care se pun la calculul conductelor sunt:
1. determinarea diametrului interior – problemă de dimensionare - când se cunosc
79
pierderile de sarcină hidraulică, natura pereţilor conductei, lungimea ei, precum şi
debitul necesar la consumator.
2. determinarea debitului - problemă de alimentare - când se cunosc celelalte mărimi.
3. determinarea pierderii de sarcină – problemă energetică – când se cunosc celelalte
mărimi.
În cazul conductelor cu secţiune circulară, relaţiile de calcul pentru transportul fluidelor
incompresibile în mişcare permanentă sunt:
– ecuaţia de continuitate
2
.
4
D
Q V
π
· (189)
– ecuaţia lui Bernoulli scrisă între secţiunile 1 (amonte) şi aval (2)
2 2
1 1 2 2
1 2
2 2
y
p v p v
z z h
g g g g ρ ρ
+ + · + + +

(190)
unde coeficientul
y
h

reprezintă suma pierderilor liniare şi locale de sarcină hidraulică.
– ecuaţia Darcy pentru calculul pierderilor liniare
2
1
2
l
v
h
D y
λ · (191)
unde λ - coeficientul pierderilor liniare de sarcină hidraulică, dependent de rugozitatea pereţilor
conductei şi de regimul de curgere ( Re
vD
ν
· )
– pierderile locale se evaluează cu
2
2
l
v
h
g
ξ · (192)
unde
ξ
- coeficient al pierderilor locale care se determină experimental.
6.8.1. Calculul conductelor scurte
Pierderea de sarcină totală în cazul mişcării permanente este:
i
tot liniar l
i
h h h · +
∑ (193)
2
2
5 4
0, 0826 0, 0826
i
tot V l
i
l Q
h Q
D D
λ ξ · +

(194)
[ ]
2
4
0, 0826 ( )
i
V
tot l
i
Q l
h m
D D
λ ξ · +

(195)
80
6.8.1.1. Determinarea diametrului D
Pentru diverse valori ale diametrului interior al conductei se reprezintă grafic pierderea totală
de sarcină (fig. 60)
Fig. 60
Se alege din grafic
tan s dard i
D D ·
pentru pierderea de sarcină din cazul concret considerat.
6.8.1.2. Determinarea debitului (Q)
Pentru o curgere în regim laminar valoarea coeficientului pierderii de sarcină liniară sau
distribuită este:
64
Re
λ · (196)
iar numărul Reynolds
Re
D
v
ν
· (197)
Debitul Q se determină printr-un proces iterativ astfel
– la iteraţia 0 se alege valoarea iniţială a debitului Q
(0)
cu care
(0)
2
4 Q Q
S D
ν
π
· · (198)
(0)
(0)
Re
D
v
ν
· (199)
(0)
64
Re
λ · (200)
de unde se calculează debitul la iteraţia 1 Q
(1)
.
– procesul continuă până când diferenţa dintre două valori succesive ale debitului
volumic Q este mai mică în modul decât o valoare ε aleasă în funcţie de precizia
dorită
( ) ( 1) n n
Q Q ε

− <
şi se alege ca debit final debitul de la iteraţia n.
81
( ) n
Q Q · (201)
6.8.1.3. Determinarea pierderilor de sarcină totală
Pe baza debitului Q se calculează v
2
4 Q Q
v
S D π
· ·
apoi numărul Reynolds
Re
D
v
ν
·
factorul λ
64
Re
λ ·
şi respectiv pierderile de sarcină totală
[ ]
2
4
0, 0826 ( )
i
V
tot l
i
Q l
h m
D D
λ ξ · +

6.8.1.4. Aplicaţie – Conducte de tip sifon
Fig. 61 Conductă tip sifon
Se aplică relaţia lui Bernoulli între A şi B:
2 2
2 2
A A B B
A B tot
v p v p
z z h
g g γ γ
+ + · + + +
Parametrii hidrodinamici sunt daţi de:
A B atm
A
A
p p p
Q
v
S
· ·
·
Deoarece S
A
este mare v
A
este mică şi
2
2
A
v
g
este neglijabil. În aceste condiţii
A tot
z h ·
adică
82
tot
H h ·
Se înlocuieşte pierderea de sarcină totală cu suma dintre pierderea liniară şi cele locale şi
rezultă:
2 2 2 2
2 2 2 2
i c e
v l v v v
H
g D g g g
λ ξ ξ ξ · + + +
2
( )
2
i c e
v l
H
g D
λ ξ ξ ξ · + + +
de unde se deduce expresia vitezei de curgere pe traseu:
2
i c e
gH
v
l
D
λ ξ ξ ξ
·
+ + +
Debitul sifonat din rezervorul A în rezervorul B este:
2
4
D
Q vS v
π
· ·
6.8.2. Calculul conductelor lungi
6.8.2.1. Conducte lungi montate în serie
Fig. 62 Conducte lungi montate în serie
Se scrie relaţia lui Bernoulli între punctele A şi B situate pe suprafeţele libere ale celor două
rezervoare
2 2
2 2
i
A A B B
A B d
i
v p v p
z z h
g g γ γ
+ + · + + +

Se neglijează vitezele
A
v
uur
şi
B
v
uur
de variaţie a nivelelor în rezervoare (presupunând că
rezervoarele au capacitate mare), iar pierderile de sarcină hidraulică sunt mult mai mici decât
pierderile distribuite; efectuând reducerile necesare rezultă
d
H h ·
adică energia potenţială a lichidului din rezervorul A faţă de rezervorul B se consumă pe
83
pierderile distribuite produse pe reţeaua de conducte în serie.
Explicitând pierderile pe fiecare tronson se obţine:
2 2 2
1 1 2 2
1 2
1 2
....
2 2 2
n n
n
n
l v l v l v
H
D g D g D g
λ λ λ · + + +
dar
i
i
Q
v
S
·
2
5
0, 0826
i
i
i
i
l
H Q
D
λ ·

relaţie care permite determinarea debitului Q cunoscându-se H.
Ansamblul conductelor legate în serie poate fi înlocuit cu o conductă de lungime l
echivalentă în ceea ce priveşte pierderile de sarcină hidraulică, la acelaşi debit
2
5
0, 0826
Q
H l
D
λ ·
Comparând relaţiile scrise se obţine
5 5
i
i
i
i
l l
D D
λ λ
·

Această formulă se poate explicita pe baza analogiei electro – hidraulice (tabel 1 )
Tabelul 1 Analogia electro – hidraulică a conductelor legate în serie
Circuit serie electric Circuit serie hidraulic
I = const Q = const
i
i
U U ·

i
d d
i
h h ·

prin existenţa unei rezistenţe serie
5 i
i
S i
i
R l
D
λ
·
84
6.8.2.2. Conducte lungi montate în paralel
Fig. 63 Conducte montate în paralel
Se aplică relaţia lui Bernoulli între A şi B:
2 2
2 2
i
A A B B
A B d
i
v p v p
z z h
g g γ γ
+ + · + + +

În A şi B
Q = const D = const
deci
S = const
şi rezultă
A B
v v const · ·
A B
A B d
p p
z z h
γ

+ − ·
H = h
d
sau
5
5
0, 0826
i
i i
i
l
H Q
D
λ ·
sau
5 5 5
1 2
1 1 2 2 5 5 5
1 2
...
n
n n
n
Q Q Q
l l l
D D D
λ λ λ · · ·
Din ecuaţia de continuitate scrisă pentru unul din noduri se deduce debitul total prin
conducta din afara ramificaţiei
1
n
i
i
Q Q
·
·

Analogia electro – hidraulică este valabilă şi în acest caz (tabel 2).
85
Tabelul 2 Analogia electro – hidraulică a conductelor legate în paralel
Circuit paralel electric Circuit paralel hidraulic
U = const h
d
= const
i
i
I I ·
∑ i
i
Q Q ·

86

2 2.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE SPECIFICE LICHIDELOR.........................................................................19 2.2.1. Tensiunea superficială...........................................................................................19 .................................................................................................................................................20 .................................................................................................................................................20 2.2.2. Capilaritatea..........................................................................................................21 .................................................................................................................................................21 2.2.3.Absobţia gazelor.....................................................................................................21 2.2.4.Degajarea gazelor şi cavitaţia...............................................................................22 3. STATICA FLUIDELOR..................................................................................................23 3.1. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE DE REPAUS ALE FLUIDELOR..............................................................23 .................................................................................................................................................23 RELAŢIA FUNDAMENTALĂ A STATICII FLUIDELOR...........................................................................25 3.2.1. Relaţia fundamentală a staticii pentru fluide incompresibile..............................25 3.2.2. Calculul potenţialului forţelor masice unitare......................................................25 CONSECINŢELE RELAŢIEI FUNDAMENTALE ALE REPAUSULUI FLUIDELOR..............................................25 .................................................................................................................................................27 3.4. REPAUSUL FLUIDELOR ÎN CÂMPUL GRAVITAŢIONAL..................................................................27 .................................................................................................................................................27 3.5. CONSECINŢE ŞI APLICAŢII....................................................................................................28 3.5.1. Principiul vaselor comunicante:...........................................................................28 .................................................................................................................................................28 3.5.2. Calculul presiunii în interiorul unui lichid în repaus...........................................28 .................................................................................................................................................28 3.5.3. Repartiţia de presiuni pe pereţii solizi ai unui rezervor .......................................28 .................................................................................................................................................29 .................................................................................................................................................29 3.5.4. Manometre diferenţiale.........................................................................................29 .................................................................................................................................................30 .................................................................................................................................................30

3 4. CINEMATICA FLUIDELOR.........................................................................................31 4.1 DESCRIEREA MIŞCĂRII.........................................................................................................31 .................................................................................................................................................31 4.2. LINII DE CURENT...............................................................................................................32 .................................................................................................................................................32 4.3. DEBITUL DE FLUID.............................................................................................................32 .................................................................................................................................................32 4.4. LINII DE VÂRTEJ................................................................................................................33 .................................................................................................................................................33 4.5. PRINCIPIUL CONSERVĂRII MASEI (ECUAŢIA DE CONTINUITATE)...................................................33 4.6. ECUAŢIA DE CONTINUITATE SPECIFICĂ UNUI TUB DE CURENT.....................................................35 .................................................................................................................................................35 4.7. ECUAŢIA DE CONTINUITATE PENTRU TUBUL DE CURENT ELEMENTAR...........................................36 .................................................................................................................................................36 4.7.1. Tub nedeformabil...................................................................................................37 4.7.2. Mişcare permanentă..............................................................................................37 4.7.3. Fluid incompresibil...............................................................................................37 5. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE..............................................................................38 5.1. DEDUCEREA ECUAŢIEI DE MIŞCARE A FLUIDELOR IDEALE .........................................................38 .................................................................................................................................................38 5.2. RELAŢIA LUI BERNOULLI....................................................................................................40 (79).......................................................................................................................................40 .................................................................................................................................................42 .................................................................................................................................................43 5.3. TEOREMA IMPULSULUI........................................................................................................43 .................................................................................................................................................45 5.4. TEOREMA MOMENTULUI CINETIC..........................................................................................45 5.5. ACŢIUNEA APEI ASUPRA UNUI COT DE CONDUCTE....................................................................46

4 .................................................................................................................................................46 6. DINAMICA FLUIDELOR REALE................................................................................48 6.1. EXPERIENŢA LUI REYNOLDS. REGIMURI DE CURGERE..............................................................48 .................................................................................................................................................48 .................................................................................................................................................49 .................................................................................................................................................49 .................................................................................................................................................49 6.2. FORŢELE DE VISCOZITATE...................................................................................................50 6.3. LEGEA LUI STOKES............................................................................................................50 6.4. FORMULA LUI NEWTON......................................................................................................51 6.5. NUMĂRUL LUI REYNOLDS..................................................................................................52 6.6. ECUAŢIILE NAVIER – STOKES.............................................................................................53 6.7. CURGEREA LAMINARĂ........................................................................................................55 6.7.1. Ecuaţiile de mişcare în regim laminar..................................................................55 6.7.2. Mişcarea Hagen – Poiseuille................................................................................55 .................................................................................................................................................56 6.7.3. Efortul tangenţial...................................................................................................59 .................................................................................................................................................59 .................................................................................................................................................60 .................................................................................................................................................60 .................................................................................................................................................61 6.4. CURGEREA TURBULENTĂ....................................................................................................61 6.4.1. Generalităţi............................................................................................................61 6.4.2. Calculul efortului tangenţial turbulent şi al efortului tangenţial total..................62 .................................................................................................................................................62 6.4.2. Ecuaţiile mişcării turbulente.................................................................................63 .................................................................................................................................................64 .................................................................................................................................................64 6.5. STRATUL LIMITĂ HIDRODINAMIC..........................................................................................64

.66 ....................................................................................65 .........................................6.... MIŞCAREA PERMANENTĂ ÎN CONDUCT SUB PRESIUNE....................76 6.................................................................................................................................67 ............75 6...................................................................................................................................................................66 6.............................................................................................................3.................................................8.. Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea prin conducte cu secţiunea circulară...................78 6... MIŞCĂRILE EFLUENTE ALE FLUIDELOR.....................71 ............................1...............67 ...................5................................................................6.............................................................67 ................................................................. în pereţi subţiri............66 6..................................................................................................................................................70 ........7..........1................................................................................6.......... Curgerea fluidelor prin orificii mici.......................... Curgerea fluidelor prin orificii mari......................................... Pierderea de sarcină liniară..........2............................................................ sub sarcină constantă....69 6.............................. Calculul timpului de golire al unui rezervor................................................................................................7................................................................................................................................................... sub sarcină constantă...........................................................................................................................................69 .................................................79 ..........77 .........................................2................................... în pereţi subţiri...........................................................................................1......................72 .................5 ......................72 ...................................................................................................................................................... Condiţia de desprindere a stratului limită................................................................................................75 6........................................................................................................74 6..........................................................................................................................................................................................................................76 ....................5..........7.................. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ...................73 ▬▬▬...........78 ............................ Pierderea de sarcină locală..................................................................................7.............................................................................................70 6.........................................................................................78 6.................74 ...................................................................................2................................65 ..................................................

...............................................85 ...........................................................................................................................................................................................................83 ..................................80 ...8.................................................6 6.....................................2................................................... Calculul conductelor scurte...................................................................82 6..................................................................83 ................................................1...................................................................................81 ...................................................... Calculul conductelor lungi.....8......

7 .

Obiective Mecanica fluidelor este un capitol al mecanicii care se ocupă cu studiul repausului respectiv mişcării fluidelor şi interacţiunii mecanice a acestora cu corpurile cu care vin în contact. Lichidele sunt fluide practic incompresibile care formează o suprafaţă liberă în contact cu un gaz sau cu vaporii săi.1.) sunt de clasă C1 pe domeniul considerat cu excepţia unor suprafeţe de discontinuitate. moleculele deplasânduse liber unele în raport ce celelalte.1. care este una macroscopică. În continuare se vor studia fluidele omogene şi izotrope. INTRODUCERE 1. se face referire în continuare în mod preponderent la lichide.2. deplasări însoţite de ciocniri elastice. Gazele sunt fluide care ocupă întreg volumul în care se află şi au o compresibilitate ridicată. Distanţa dintre molecule este mult mai mare în raport cu dimensiunile acestora cea ce explică lipsa forţelor de atracţie între moleculele gazelor. Dar comportament de fluid au şi sistemele eterogene disperse lichid-gaz. 1. La gaze forţele de atracţie moleculară sunt practic neglijabile. de unde decurge proprietatea de fluiditate. lichid-lichid. studiul gazelor se face pe larg la termodinamică. Modelul de fluid Curgerea fluidelor reprezintă un fenomen complex al cărui studiu impune în fiecare aplicaţie în parte o serie de ipoteze simplificatoare. presiuni. Fluidele pot exista în următoarele stări de agregare: lichide. Deoarece cu gazele se produc de obicei transformări termice. toate funcţiile ataşate proprietăţii de curgere (viteze. Ca urmare. Starea lichidă cât şi cea solidă sunt considerate stări condensate. paste. deoarece distanţa dintre molecule sau atomi este mică. vapori. etc. gaze şi plasmă. Definirea noţiunii de fluid Fluidele sunt corpuri (stări) care nu au formă proprie şi a căror deformare fără variaţii semnificative de volum se face foarte uşor. 1. lichid-solid. Generalităţi 1. sau o suprafaţă de separare în contact cu un alt lichid nemiscibil.2. gaz-solid. densităţi. Ipoteza valabilă în mecanica fluidelor este aceea a continuităţii: la scara de studiu a fenomenului.2. . Aceste comportări se explică prin structura moleculară a gazelor care este diferită de cea a lichidelor.2. precum şi corpurile care au comportări intermediare între solide şi fluide.8 1. cum ar fi: topiturile de polimeri. etc.

forţa de inerţie. în sensul că o particulă fluidă conţine un număr considerabil de molecule. Se deosebesc următoarele modele de fluide: • • • • • fluide uşoare (practic fără greutate): aerul. gazele. fluide reale . Sunt de tipul forţelor de legătură din mecanica clasică.reacţiune. forţe de presiune interioare . Condiţia de echilibru a unui volum de fluid este: ∑F (mişcarea uniformă).sunt medii omogene fără viscozitate. eventual gazele foarte dense). forţa unui câmp electric. 1.3. deoarece un fluid umple complet spaţiul în care este pus. Un fluid este izotrop dacă îşi păstrează aceleaşi proprietăţi după orice direcţie care străbate mediul fluid.se exercită de o parte şi de cealaltă a unei suprafeţe oarecare ce străbate fluidul (sunt orientate după aceeaşi direcţie şi de sensuri opuse şi deci se anihilează reciproc).. • • • forţe masice interioare . Mecanica fluidelor se mai numeşte şi mecanica mediilor continue. fluide grele (lichidele. forţe de presiune exterioare .. OBSERVAŢIE: Scara de studiu a fenomenelor este macroscopică.sunt tot medii omogene. care opun rezistenţă la deformare. care este determinată de forţele de frecare dintre straturile fluidului în curgere. Din această categorie fac parte: forţa gravitaţională. se exercită între două particule învecinate din fluid şi se anihilează reciproc. fluid incompresibil (modelul Pascal).se exercită pe suprafaţa exterioară a fluidului şi sunt. continue. forţa centrifugă. ρ m + ∑ Fpρ = 0 (1) condiţie ce se menţine şi în cazul în cazul în care fluidul se deplasează cu viteză constantă .sunt de tipul acţiune . forţe de compresiune.9 Un fluid este omogen dacă densitatea sa are aceeaşi valoare în orice punct din volumul ocupat de fluid. în general. Starea de eforturi într-un fluid Forţele care acţionează asupra fluidelor sunt de următoarele tipuri: • forţe masice exterioare care se exercită în centrul de masă al fiecărui element de fluid şi sunt proporţionale cu masa acestuia. adică nu opun rezistenţă la deformare. fluide ideale . etc.

Corespunde principiului al doilea al mecanicii. iar tensiunea (efortul unitar) prin  r r r r ∆Fm dFm f ( r . (5) unde  dFS p= ≥0 dA (6) unde p este presiunea statică (semnul „–„ se datorează faptului ca sensul efortului de presiune este opus normalei exterioare). ∆ S – forţa de suprafaţă.  f Forţa masică unitară este definită prin (3) F F unde ∆ m – forţa masică.   pn = − p ⋅ n (4) În cazul repausului fluidelor direcţia normală şi forţa de suprafaţă se află pe acelaşi suport. Pentru definirea acesteia considerăm un element de fluid Fig. Intensitatea acestor forţe se exprimă printr-o mărime numită presiune statică. Din punct de vedere dimensional .10 Ecuaţia de mişcare pentru fluidul ideal este: ∑F ρ m + ∑ Fpρ = ma ρ (2) valabilă în cazul unei mişcări uniform variate. rS – vectorul de poziţie al elementului ∆ . t ) = lim = ∆m→ 0 ∆m dm  r r ∆Fs dFs r pn = lim = ∆S → P ∆A dA astfel încât se exercită exclusiv eforturi de compresiune. 1 Element de fluid   S unde rm – vectorul de poziţie al elementului ∆D .

Fig.11 [ p SI ] = Pa = cu unitatea măsură tolerată N m2 1bar =10 5 N m 2 Presiunea într-un punct din mediul fluid este o mărime scalară. sau în raport cu presiunea atmosferică (fig. Presiunea statică se poate măsura în raport cu două valori de referinţă: în raport cu presiunea zero. Presiunea absolută este presiunea raportată la vidul absolut. presiunea efectivă sau presiunea relativă are ca referinţă presiunea atmosferică. vom regăsi în locul respectiv aceeaşi valoare a presiunii. din orice direcţie ne apropiem de punctul respectiv. 3). 2 Moduri de măsurare şi de exprimare a presiunii statice . Suprapresiunea. dar cu valori subatmosferice. Vidul este tot o presiune relativă. Cu alte cuvinte. corespunzătoare vidului absolut.

Cu alte cuvinte. densitatea este limita raportului dintre masa de fluid din jurul punctului considerat şi volumul de fluid corespunzător atunci când acest volum tinde către 0. Lichidele prezintă şi proprietăţi specifice acestei stări de agregare: tensiunea superficială.1. lichidele pot fi considerate incompresibile. conductibilitatea termică. viscozitatea. ⇒ ρ scade. dacă θ creşte ⇒ volumul creşte. βt = coeficientul de dilatare în volum al fluidului. difuzia masică. Dacă θ creşte ρθ < ρ0 sau. dilatarea termică. m = ct. capilaritatea. absorbţia gazelor. urmând un alt raţionament. degajarea gazelor şi cavitaţia. greutatea specifică. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR Fluidele au o serie de proprietăţi fizice comune tuturor stărilor de agregare: densitatea. adică: lim ∆m dm = ∆v dv (7) ∆v → 0 Pentru un lichid omogen: ρ= m  kg  v  m3    Inversul densităţii este volumul specific: v= 1 ρ (8) utilizat de obicei în procesele termodinamice ale aburului. adeziunea la suprafeţe solide. Densitatea ρ Pentru un fluid neomogen.1. Densitatea lichidelor este. Proprietăţile generale ale fluidelor 2. 2. Densitatea gazelor este foarte variabilă la modificarea presiunii şi deci gazele sunt foarte compresibile. compresibilitatea izotermă. constantă la variaţia de presiune. Densitatea unui fluid variază cu temperatura după formula: ρθ = ρ0 1 + β t •θ (9) unde: ρ0 = densitatea la 0°C.12 2. ρθ = densitatea la temperatura θ . practic. se poate considera că valoarea densităţii apei în intervalul de temperaturi uzual 0-20°C este: .1. Pentru calculele la care este suficientă o precizie de două zecimale.

prin intermediul coeficientului de compresibilitate izotermă β. γ = lim Pentru un fluid omogen: ∆G dG = ∆v → 0 ∆v dv (10) γ= GN v  m3    unde γ reprezintă greutatea unităţii de volum. . m3 m• g m = ρ rezultă γ = ρ • g . Pentru g = 9.3. La o creştere a presiunii din jurul fluidului de exemplu. ΔV<0. Considerând γ = N .81 m/s2. 3 Definirea compresibilităţii izoterme Dacă se produce o creştere de presiune în exteriorul volumului de fluid considerat. şi invers.1. Compresibilitatea izotermă Este definită prin formula ∆v = − β ∆p v (11) Fig. Formula anterioară arată că variaţia relativă a volumului de fluid este direct proporţională cu variaţia de presiune. dacă Δp<0 => ΔV>0.13 ρ H 2O = 1000 2. greutatea specifică este limita raportului dintre greutatea de fluid din jurul punctului considerat şi volumul corespunzător. rezultă şi v v γ H 2O = 9810 2. loc o comprimare rapidă a acestuia.2.1. Greutatea specifică γ kg m3 Pentru un fluid neomogen. Δp>0 atunci se constată o micşorare a volumului de fluid. atunci când volumul tinde către 0.

14 fapt ce se realizează la o temperatură constantă şi de aceea compresibilitatea este izotermă. c . Se obţine: . în această situaţie viteza sunetului ce se transmite prin lichid va avea o valoare finită.viteza sunetului în mediul respectiv. m = Ct => dm = 0 => d(ρV) = 0 => ρdV +Vdρ = 0 => ρdV = -Vdρ => ⇒− V ρ dp = ⇒ε = ρ dV d ρ dρ Viteza sunetului într-un mediu fluid este: c= ε dp = = ρ dρ 1 dρ dp (15) Rezultă că pentru fenomenul de transmitere de unde sonore în lichid. Întradevăr prin reducere la absurd se ajunge la relaţia imposibilă: ρ =ct ⇒ dρ =0⇒c→∞ dp (16) Se deduce deci că pentru fenomenul transmiterii de unde sonore într-un lichid. Se poate deduce expresia coeficientului β de compresibilitate izotermă: β =− 1 ∆v v ∆p (12) Pentru un volum infinitezimal se scrie expresia coeficientului funcţie de diferenţialele volumului şi presiunii: 1 dv β =− • v dp Coeficientul de elasticitate al fluidului ε este dat de: (13) ε= 1 dp = −v β dv (14) Se poate demonstra că în cazul transmiterii de unde în interiorul unui lichid. Pentru a demonstra acest lucru se porneşte de la considerentul că masa de fluid luată în discuţie este constantă. acesta nu mai poate fi considerat incompresibil. acesta nu mai poate fi considerat incompresibil.viteza fluidului sau a corpului care evoluează în mediul fluid. Se defineşte numărul lui Mach: Ma = v c (17) unde: v . acesta trebuie considerat compresibil.

viteza acestora crescând treptat. Se observă. Adeziunea la suprafeţe solide Se constată experimental că un strat de fluid din imediata apropiere a unei suprafeţe solide rămâne în repaus împreună cu suprafaţa. 2.5.15 • • sunetului. eventual execută acelaşi tip de mişcare o dată cu suprafaţa. de exemplu. 4 Configuraţia stratului de fluid din vecinătatea unei suprafeţe solide Se observă din figura precedentă că straturile de fluid superioare stratului aderent încep să se mişte. Relaţia se poate prelucra sub forma: V1 − V0 = β t • ∆T .1. Dilatarea termică Variaţia relativă a volumului de fluid este direct proporţională cu variaţia de temperatură: ∆V = βt • ∆T V0 unde V0 reprezintă volumul iniţial de fluid. pe măsura depărtării de corpul solid. are loc o creştere a volumului de fluid considerat.4. corpul se deplasează prin mediul fluid cu o viteză mai mare decât viteza ) (19) Fig. că la o creştere a temperaturii. V1 = V0 ( 1 + βt • ∆T V0 unde Vf reprezintă volumul final de fluid. . deci de exemplu. (18) pentru curgerea subsonică Ma < 1 (v < c) pentru curgerea supersonică Ma > 1 (v>c). Se spune că stratul de fluid aderă la suprafaţa solidă. 1 Grosimea acestui strat de fluid este ≅ 100 dintr-un milimetru. 2.1.

Stratul inferior de fluid aderă la placa fixă şi rămâne deci în repaus. prin intermediul eforturilor tangenţiale τ. pe măsura apropierii de placa de bază fixă. Proprietatea a fost pusă în evidenţă prin experienţa lui Newton. În cadrul experienţei se consideră două plăci plane.1.16 2. a căror viteză descreşte însă liniar. solide: cea de jos în repaus iar cea de sus în mişcare rectilinie uniformă (fig. datorită proprietăţii de adeziune. Viscozitatea Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor relative care se manifestă între straturile adiacente de fluid aflate în mişcare relativă fără ca deformaţiile să fie însoţite de variaţii ale volumului. η: τ =η . du ∆u ≅ η. antrenează succesiv la rândul lui următoarele straturi.6. Acesta. 5): Fig. S-a constatat că efortul tangenţial τ este o funcţie de variaţia de viteze dintre straturi estimată cu ajutorul derivatei şi este proporţional cu viscozitatea dinamică a fluidului. dy ∆y (20) În relaţia (20) η este coeficientul de viscozitate dinamică < η > SI = Pas Definim şi coeficientul de viscozitatea cinematică ν prin relaţia . 5 Experienţa lui Newton Placa superioară ce se găseşte în mişcare rectilinie şi uniformă cu viteza U antrenează în mişcare uniformă cu aceeaşi viteză primul strat de fluid.

7 . Fig.  Fluidele caracterizate de alura de tip (1) sunt „de tip nisip”.  Alura de tip (3) prezintă sunt comportamente de tip polimeri termoplastici care la viteze mici de deformare permit alunecarea straturilor. 6 Din figura 6 se pot trage următoarele concluzii:  Pentru dependenţa de tip (2) viscozitatea este constantă în raport cu viteza de deformare. Fig. ele posedă prag de efort şi pot să rămână în repaus în diferite configuraţii geometrice complexe. practic fără frecare până la un anumit prag al vitezei de deformare.17 υ= η m2  ρ s    (21) legat de coeficientul de viscozitate dinamică prin relaţia : η = ρ . fluidul aderă la pereţii solizi cu care intră în contact.v (22) OBSERVAŢIE: În strat molecular.

În cazul unui vas umplut parţial cu alcool de exemplu. deasupra căruia se găseşte aer. 2. ce are temperatura cea mai mică. proces datorat agitaţiei termice moleculare. corespunzătoare unui strat situat la distanţa y de placa de bază. 8): Fig. k q reprezintă coeficientul de conductibilitate termică.7. Interesează de obicei determinarea temperaturii unui anumit strat din interiorul unui mediu fluid prin care se transmite căldură.1. θ’. Difuzia masică Difuzia masică este proprietatea unui fluid de a se răspândi în interiorul uni alt fluid. .1. la o anumită distanţă de suprafaţa liberă a alcoolului (fig.18 2. Transmiterea de căldură poate fi caracterizată de fluxul termic φq a cărui sens.8. 9). Se pune problema determinării concentraţiei fluidului F1 ce difuzează într-o anumită zonă ocupată de fluidul F2. Se obţine: θ −θ′ y = ⇒ θ = θ ( y) θ " −θ′ h (23) Fluxul termic de la placa superioară la cea inferioară este dată de formula lui Fourier ϕ q = − kq • ∆θ h (24) Semnul minus arată că fluxul termic se transmite în sens invers axei Oy. 8 Pentru determinarea temperaturii θ. de la placa mai caldă spre placa mai rece (fig. Conductibilitatea termică Este proprietatea fluidului de a transmite căldură. se poate determina concentraţia alcoolului difuzat în aer. se face asemănarea triunghiurilor dreptunghice din figură.

Experienţele evidenţiază că în repaus o masă oarecare de lichid îşi modifică forma. 9 Făcând asemănarea triunghiurilor dreptunghice din figură. La distanţa maximă de suprafaţa liberă a lichidului concentraţia are valoarea minimă C∞ . . rezultă: C − C∞ h − y = ⇒ C = C ( y) C S − C∞ h Fluxul masic φm este dat de legea lui Fick: (25) ϕ m = km . ∆C h (26) şi se produce în sensul pozitiv al axei Oy. ce reprezintă de fapt concentraţia maximă a vaporilor de alcool.1. adică din zona cu concentraţie de alcool mai mare spre zona cu concentraţie minimă. Tensiunea superficială Se constată experimental că suprafaţa liberă a unui fluid se găseşte într-o stare de tensiune asemănătoare cu a unei membrane elastice întinse. Proprietăţile fizice specifice lichidelor 2. 2. În (26) km reprezintă coeficientul de difuzie masică. Fig.2.2. figurat cu linie întreruptă.19 În vecinătatea suprafeţei libere a alcoolului din vas vaporii de alcool au o concentraţie de saturaţie. Se doreşte determinarea concentraţiei vaporilor de alcool în aer într-un strat oarecare. în sensul minimizării ariei suprafeţei de contact cu un alt fluid (energia superficială are valoarea minimă). orizontal.

putându-se defini coeficientul de tensiune F F superficială:  dF σ= ds    (27) Coeficientul de tensiune superficială variază invers proporţional cu temperatura. 10).20 Fig. Dacă Rl = R2 = R elipsoidul devine sferă şi se obţine: p1 − p2 = 2σ R (29) (28) . Se poate deduce diferenţa de presiune dintre zona interioară a fluidului ş i cea exterioară cu ajutorul formulei lui Laplace: Fig. conform principiului acţiunii si reacţiunii se manifestă forţele de legătură ∆ şi − ∆ . 10 Aplicând o tăietură pe suprafaţa liberă S (fig. 11 1 1  p1 − p2 = σ  +   R1 R2  pentru elipsoidul din figură.

v. cu greutatea volumului de lichid ce a urcat în tubul din figura 12a: 2π .2.g ⇒ Formula lui Jurin h= 2.21 2. conform figurii 12a. conţine 2% aer.g 2π .3.cos α ρ .2. Se constată că lichidele cu densitate mică urcă în tuburile capilare ce au diametrul interior de ordinul zecimilor de milimetri. 12 Lichidele cu densitate mare coboară în tuburile capilare cu o cotă h.σ cos α = ρ . Citirea înălţimilor coloanei de lichid denivelate.2. Fig.r. Apa.g (31) (30) .σ cos α = m. 2σ . Pentru determinarea cotei h se egalează rezultanta forţelor de tensiune superficială calculată pe circumferinţa suprafeţei libere. h. Capilaritatea Este o consecinţă a proprietăţilor de adeziune şi tensiune superficială. în condiţii normale de presiune şi temperatură. cu o cotă h fată de suprafaţa liberă a lichidului.h.Absobţia gazelor Fenomenul de absorbţie a gazelor într-un lichid se produce odată cu creşterea presiunii sau scăderea temperaturii.π r 2 .g = ρ . conform figurii 12b.r. se face plecând de la planul suprafeţei libere a lichidului până la planul orizontal tangent la suprafaţa liberă a lichidului din tub.r.

se formează cavităţi în interiorul lichidului aflat în curgere.4.2. ce conduc împreună la distrugerea materialului metalic. . se asigură de regulă în amonte de zona periclitată. care sunt umplute cu gaze conţinute anterior în lichid.22 2. termice (temperaturi locale de mii de grade). (de exemplu fierberea apei) Cavitaţia este fenomenul ce se produce la scăderea presiunii până la nivelul presiunii de vaporizare al lichidului. cavităţi ce se reabsorb cu creşterea ulterioară a presiunii. o presiune suficient de mare. în aceste condiţii. Pentru evitarea fenomenului de cavitaţie. Fenomenul este însoţit de procese mecanice (presiuni foarte mari). pentru a nu scădea presiunea în zona critică până la valoarea presiunii de vaporizare. chimice (se degajă oxigen activ).Degajarea gazelor şi cavitaţia Degajarea gazelor se produce odată cu scăderea presiunii sau creşterea temperaturii din jurul mediului lichid. electrice (fulgere în miniatură).

paralelipipedică.dm Forţa masică infinitezimală este dată de: (33) ur u unde f m este forţa masică unitară (pentru care masa m = 1): ur u r r r fm = X i + Y j + Z k (34) . ecuaţia vectorială de echilibru este : d Fm + d Fp = 0 3. În acest mod se poate aplica formula cea mai simplă de calcul a forţei. STATICA FLUIDELOR Se consideră că asupra fluidului în repaus acţionează forţele masice exterioare şi forţele exterioare de presiune. Pe feţele opuse presiunea suferă modificări (de exemplu. 13 Particula este de dimensiuni infinitezimale deoarece în acest mod se poate considera că presiunea p din origine se regăseşte cu aceeaşi valoare pe toate cele trei feţe ce conţin originea. ca produsul dintre presiune şi suprafaţa aferentă. de dimensiuni dx. pe direcţia Ox avem variaţia de presiune ∂p dx . dz şi dy şi se figurează toate forţele exterioare ce acţionează asupra particulei (32) Fig. ∂x ur ur u u d Fm = f m .1. Ecuaţiile diferenţiale de repaus ale fluidelor Se consideră o particulă infinitezimală.23 3. Pentru o masă infinitezimală de fluid în repaus.

dy.j şi k.dz Se obţine forţa masică infinitezimală ur u r r r d Fm = X i + Y j + Z k . Y şi Z sunt componentele forţei masice unitare (masa este considerată egală cu unitatea şi atunci f m devine o forţă) după cele trei direcţii asociate cu versorii i. 13: ∂p  ∂p  dFpx = pdydz −  p + dx  dydz = − dxdydz ∂x  ∂x  Componentele după axele OY şi OZ se deduc în mod analog. .24 X. Se scrie ecuaţia vectorială iniţială după cele trei direcţii făcând înlocuirile componentelor de forţă şi rezultă:  ∂p  X ρ dxdydz − ∂x dxdydz = 0  ∂p  dxdydz = 0 Y ρ dxdydz − ∂y   ∂p dxdydz = 0  Z ρ dxdydz − ∂z  1 ρ  1  ρ 1  ρ rezultă expresia vectorială. Diferenţiala masei fluidului din particulă este dată de: dm = ρ dV = ρ dx.ρ dxdydz (35) ( ) Componenta forţei de presiune după axa OX se deduce făcând bilanţul forţelor orientate după axa respectivă din fig. r r r 1  ∂p r ∂p r ∂p r  i+ j+ k  = Xi + Y j + Zk  ρ  ∂x ∂y ∂z  şi utilizând gradientul presiunii se obţine în final ecuaţia vectorială a fluidului: ur u 1 ∇p = f m ρ (38) ∂p =X ∂x ∂p =Y ∂y ∂p =Z ∂z (36) (37’) (37”) Prin înmulţirea ecuaţiilor cu versorii axelor şi adunarea celor trei ecuaţii membru cu membru Aceasta semnifică echilibrul în spaţiul tridimensional al forţelor unitare de presiune cu forţele masice unitare ce acţionează asupra fluidului din particula considerată iniţial.

25 Utilizând proprietăţile de omogenitate şi izotropie ale mediului fluid, se deduce faptul că ecuaţiile anterioare deduse pentru o particulă de fluid sunt de fapt valabile pentru întregul fluid aflat în repaus. Relaţia fundamentală a staticii fluidelor Se porneşte de la ecuaţia vectorială de echilibru dedusă anterior (38). Pentru a putea integra ecuaţia vectorială este necesar să se exprime forţele masice unitare tot cu ajutorul unui gradient: ur u f m = − ∇U unde U este potenţialul forţelor masice unitare. Se obţine prin înlocuire în ecuaţia vectorială: 1  r 1 .∇p + ∇U ⇒  .∇p + ∇U  .d r = 0 ρ ρ  Se evaluează produsul scalar: r ∂p ∂p ∂p ∇p • d r = .dx + .dy + .dz = dp ∂x ∂y ∂z şi se obţine relaţia fundamentală a staticii sub formă diferenţială 1 .dp + dU = 0 ρ (41) (40) (39)

iar prin integrare se obţine relaţia fundamentală a staticii sub formă integrală

∫ρ

dp

+ U = const

(42)

3.2.1. Relaţia fundamentală a staticii pentru fluide incompresibile Pentru fluidele incompresibile ρ = ct. şi efectuând integrala rezultă: p + U = const ⇒ p + ρU = const ρ 3.2.2. Calculul potenţialului forţelor masice unitare ur u ur u r ur r u f m = − ∇U ⇒ ∇U = − fm ⇒ ∇U • d r = − fm • d r dU = − ( Xdx + Ydy + Zdz ) U = − ∫ ( Xdx + Ydy + Zdz ) Consecinţele relaţiei fundamentale ale repausului fluidelor 1.Suprafeţele echipotenţiale U = const. sunt şi suprafeţe izobare p + ρU = const ⇒ p = const

26 2. Suprafeţele echipotenţiale U = const. sunt şi suprafeţe izodense:

ρ = const
3.Suprafeţele echipotenţiale sunt şi suprafeţe izoterme: T = const 4.Două suprafeţe echipotenţiale nu se intersectează. Prin reducere la absurd, în cazul în care suprafeţele s-ar intersecta, se deduce că în zona intersecţiei am avea două presiuni, ceea ce este imposibil . Deci suprafeţele echipotenţiale nu se intersectează. 5.Forţa masică unitară este orientată perpendicular pe suprafaţa echipotenţială în sensul creşterii presiunii şi scăderii potenţialului. 6. Două lichide nemişcibile au suprafaţa de separaţie echipotenţială. - pentru primul lichid obţinem: dp = − ρ1U - pentru al doilea lichid: dp = − ρ 2U şi deci

( ρ2 − ρ1 ) dU = 0 ⇒ dU = 0

U = const

7.Într-un fluid în repaus, în care forţele masice sunt neglijabile în raport cu cele de presiune, se consideră că presiunea rămâne constantă în întreg volumul de fluid considerat. ur u fm = 0

ur u f m = − ∇U ⇒ ∇U = 0 ⇒ U = const ⇒ p + ρU = const şi rezultă
p = const

(43)

Relaţia (43) traduce principiul lui Pascal conform căruia „ într-un lichid incompresibil, orice variaţie de presiune se transmite practic instantaneu şi cu aceeaşi intensitate în toate direcţiile”.
p= F1 F = 2 A1 A2

27

Fig. 14 Aplicaţia din fig. 14 este un amplificator de forţă. Aplicarea principiului este valabilă numai dacă neglijăm compresibilitatea lichidului. 3.4. Repausul fluidelor în câmpul gravitaţional

Fig. 15 p + ρU = const Deoarece nu există atracţie pe orizontală în câmpul gravitaţional ur u r r r fm = X i + Y j + Z k X=Y=0

U = ∫ − ( Xdx + Ydy + Zdz ) = − ∫ − gdz = gz + const p + ρU = const   ⇒ p + ρ gz = const U = gz + const  însă

28

ρg = γ  p  ⇒ + z = const p + γ z = const  γ
3.5. Consecinţe şi aplicaţii 3.5.1. Principiul vaselor comunicante:

(44)

Fig. 16 p + γ z = const   ⇒ z = const p = pat = const  Se constată deci că în cazul în care pe suprafeţele libere ale lichidului din cele două vase comunicante acţionează aceeaşi presiune, lichidul se ridică la acelaşi nivel în fiecare vas. 3.5.2. Calculul presiunii în interiorul unui lichid în repaus

Fig. 17 p + γ z = const pM + γ zM = pN + γ zN pM = pat + ρ gh 3.5.3. Repartiţia de presiuni pe pereţii solizi ai unui rezervor Deoarece presiunea creşte liniar cu adâncimea conform ultimei relaţii, se obţine o repartiţie triunghiulară de presiuni cu unghiul la vârf α dat de (fig. 18): tg α =

pM = pN + γ ( zN − zM ) = pN + γ h (45)

γh =γ h

Condiţia de echilibru implică egalitatea presiunilor în cele două ramuri ale manometrului în secţiunea în care nivelul lichidului manometric este minim (secţiunea A-A' din fig. Daca P1 ≠ P2 . nivelul lichidului manometric va fi acelaşi în ambele braţe. pe principiul vaselor comunicante. Presiunea la baza rezervorului se obţine ca sumă a presiunilor data de cele trei coloane de lichid suprapuse (suma segmentelor de la bază din dreapta desenului). Capetele libere ale manometrului se leagă la două prize de presiune. deci odată cu creşterea greutăţii specifice a lichidului respectiv. .29 Fig.5. 3. de exemplu dacă P1 > P2 lichidul manometric se denivelează până la stabilirea echilibrului hidrostatic. Manometre diferenţiale Cel mai simplu manometru diferenţial este un tub in forma de U confecţionat dintr-un material transparent (sticlă. având densitatea ρ M . Dacă presiunea este aceiaşi în ambele braţe (P1 = P2 ) . 18 Repartiţia de presiuni pentru trei lichide nemişcibile (fig. să nu fie miscibil şi să nu reacţioneze cu fluidul măsurat. 19 Unghiul la vârf creşte cu adâncimea. 19) se obţine ţinând cont că lichidul cu greutate specifică mai mare se lasă la fundul vasului iar cel cu greutate specifică mai mică se ridică la suprafaţă Fig. de exemplu) umplut până la un anumit nivel cu un lichid manometric. 20). Lichidul manometric trebuie să aibă densitatea mai mare decât densitatea ρ a fluidului măsurat.4.

Fig. ecuaţia se simplifică: ∆P = ρ M g∆H (50) Pentru diferenţe de presiune foarte mici.P2 şi deci: ∆P = P1 . 21 Manometru diferenţial înclinat În acest caz: ∆H = ∆l sinα iar căderea de presiune se calculează cu relaţia: ∆P = (ρ M . precizia măsurătorilor se poate mări utilizând manometre diferenţiale înclinate la un unghi α faţă de orizontală (fig. rezultă: P1 + ρ gH1 = P2 + ρ gH2 + ρM g∆H Dar ∆P = P1 .ρ )g∆H (48) (47) (46) Dacă măsurarea presiunii se face pentru un gaz.H1 = -∆H şi relaţia de mai sus devine: ∆P = (ρ M . pentru care ρ << ρ M .ρ ) g ∆l sinα (52) (51) . 21).H1 ) + ρM g∆H Dar H 2 .P2 = ρ g (H2 .30 Fig. 20 Manometrul diferenţial Prin urmare ţinând cont de ecuaţia fundamentală a hidrostaticii.

CINEMATICA FLUIDELOR Cinematica fluidelor este partea mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul mişcărilor acestora. t ( ) ( )    (54) (55) Din punct de vedere al vitezelor există mai multe criterii de clasificare: o Modul de dependenţă dintre viteză. 4. adică de tipul forţelor aplicate şi indiferent de modelul de fluid (ideal. la momentul t>t0. centrul de greutate fiind G. Fluidul este caracterizat prin câmpul vectorial al vitezelor r r r v = v r. Dând drumul cronometrului corpul se mişcă pe o traiectorie. t şi câmpul scalar al presiunilor r p = p r. iar t – variabilă independentă. 22 Ecuaţia traiectoriei este dată de (53)   r = r (r0 .1 Descrierea mişcării Delimităm un corp care la momentul iniţial to are centrul de greutate într-un punct G0 (fig. spaţiu si timp:  Mişcări nepermanente: v = v (r . spaţiul fiind funcţie de timp. 22).). t ) (53) unde r0 – poziţia iniţială a particulei considerate. t ) .31 4. etc. compresibil. incompresibil. Fig. fără a ţine seama de cauzele care produc mişcarea. real.

Debitul de fluid Fie un element de fluid de suprafaţă dS. 23 Tub de curent 4.3. Linii de curent Liniile de curent sunt traiectoriile particulelor de fluid în regim staţionar sau în general sunt acele linii de-a lungul cărora vectorul viteză este tangent la linie. 24 . a cărui suprafaţă laterală este formată deci din linii de curent. cantitatea de fluid dm care trece în timpul dt printrun element de suprafaţă dS este: Fig. deci pe Σ : v ⋅ n = 0 ∑ Fig. se obţine tubul de curent. Fluidul nu traversează   tubul de curent prin suprafaţa sa laterală.32   4. Ecuaţiile liniilor de curent: dx dy dz = = = dt vx v y v z r r dr = v • dt Mişcări semipermanente: v = v(t ) ⋅ e (r ) Mişcări permanente (staţionare): v = v (r )       care în sens matematic  dt → 0 ⇒ dr → 0 Dacă prin toate punctele unei curbe L închise ducem liniile de curent.2.

t dV V ( ) (57) Printr-un element de suprafaţă dS iese cantitatea de fluid (57). mărginit de o suprafaţă S.  Fig. t ) ×dr = 0 ( dx dy dz = = Ωx Ωy Ωz   dr || Ω (t fixat) 4. 25 Tub de vârtej ecuaţia liniei de vârtej:    Ω r . Linii de vârtej Se numeşte linie de vârtej o linie a câmpului vârtejurilor care înfăşoară în punctele considerate vectorii respectivi. Masa de fluid conţinută în volumul V r m = ∫ ρ r . Delimităm în interiorul fluidului un volum arbitrar V de fluid. Linia de vârtej este tangentă în fiecare punct al ei la vectorul vârtej Ω din acel punct.d S . Se numeşte tub de vârtej suprafaţa ce cuprinde totalităţile liniilor de vârtej ce se sprijină pe o curbă închisă ce nu este linie de vârtej.v dt 4.dt Definim debitul masic dQm = sau ur r Qm = Ñρ d S v ∫ S ur r dm = ρ . Principiul conservării masei (ecuaţia de continuitate) În mecanica fluidelor. v.5. expresia matematică a principiului conservării masei se numeşte ecuaţia de continuitate. de unde prin toată suprafaţa iese cantitatea de fluid .4.33 dm = ρ dS cos α ⋅ PP ' = ρ dS cos α ⋅ v ⋅ dt ur r (56) dm = ρ d S .

vy.d S = ∫ ∫ S V r def unde ∇. t dV = − ∫ dtdV = Ñρ v. . Aplicând teorema lui Gauss r u r r ∇. ρ v  dV = 0 ∫V  ∂t   ( ) (59) Într-un domeniu fluid izolat faţă de mediul exterior. integrantul trebuie să fie nul r ∂ρ + ∇. vz să reprezinte componentele vitezei într-o curgere.ur r dt Ñρ .a = ∂ x ax + ∂ y ay + ∂ z az membrului drept din (58) se obţine r   ∂ρ + ∇. ρ v = 0 ∂t ( ) (60) Aceasta este ecuaţia de continuitate expresie a legii de conservare a masei fluidului.d S ∫S V ∂t (58) scăderea masei de fluid conţinute în interiorul unei suprafeţe închise S în unitatea de timp este egală cu fluxul de masă care trece prin suprafaţa S (legea conservării masei). Cazuri particulare 1.a dV Ña.d S = 0 ∫ ( ) V ( ) S Deoarece ρ ≠ 0 r r ∇. ρ v = 0 ⇒ ∫ ∇.dt ∫S V V ∂t ( ) de unde −∫ r u r ∂ρ dV = Ñρ v.dV = 0 ⇒ Ñρ v.d S . În cazul mişcării permanente (staţionare) densitatea fluidului nu depinde de timp ∂ρ =0 ∂t şi (60) devine r r r u r ∇. condiţia obligatorie ca vx.v = 0 ( ) ∂ x ( ρ vx ) + ∂ y ( ρ vy ) + ∂ z ( ρ vz ) = 0 (61) În problemele generale. este ca aceste funcţii să satisfacă ecuaţia de continuitate.d S . ρ v . ρ v = 0 ⇒ ∇. masa de substanţă cuprinsă în domeniu este un invariant. Cum volumul V este arbitrar.v ∫ S 34 ceea ce duce la scăderea corespunzătoare a masei (57) conţinută în volumul V r r u r ∂ρ −d ∫ ρ r .

35 2. În interior avem masa iniţială din volumul V: mi = ∫ ρ dV V iar masa finală este: m f = ∫ (ρ + V ∂ρ dt ) dV ∂t Diferenţa dintre masa finală şi cea iniţială este: m f − mi = ∫ ( V ∂ρ dV ) dt ∂t Făcând bilanţul maselor. rezultă: (∫ ∂ρ dV )dt = V ∂t (∫ S1 r u r r u r ρ vd S − ∫ ρ vd S dt S2 ) şi prin simplificare rezultă: (∫ ∂ρ dV ) = V ∂t (∫ S1 r u r r u r ρ vd S − ∫ ρ vd S S2 ) (63) .dV = 0 ⇒ Ñv. cu alte cuvinte egalând cele două forme ale variaţiei de masă.2 (fig 26) Fig. Ecuaţia de continuitate specifică unui tub de curent Fie un tub de curent de volum V între două secţiuni S1. 26 Diferenţa dintre masa intrată şi cea ieşită în tub este: r u r dt Ñρ vd S = ∫ S (∫ S1 r u r r u r ρ vd S − ∫ ρ vd S dt S2 ) Se determină iniţial variaţia de masă din interiorul particulei de fluid.6.v.d S = 0 ∫ V S (62) 4.v = 0 sau ∫ ∇. În cazul curgerii unui fluid incompresibil ρ = const ⇒ şi (60) devine ∂ρ =0 ∂t r r r u r ∇.

rezultă forma generală: ∂ ( ρS ) ∂ ( ρVS ) ∂ ( ρ S ) ∂ ( ρVS ) dsdt = − dsdt ⇒ + =0 ∂t ∂s ∂t ∂s Cazuri particulare (67) (66) .36 Dacă mişcarea este permanentă: ∂ρ =0 ∂t r u r r u r Qm = Ñ ρ vd S = Ñ ρ vd S = const ∫ ∫ S1 S1 (63) Dacă fluidul este incompresibil: r u r r u r ρ = const ⇒ Qm = ρ Ñ vd S = ρ Ñ vd S = const ∫ ∫ S1 S1 deci debitul volumic Qv = r u r vd S = Ñ ∫ S1 u r unde în ambele integrale d S se ia în sensul curgerii. Ecuaţia de continuitate pentru tubul de curent elementar Diferenţa dintre masa intrată şi cea ieşită este (fig. 4.7. 27 ρVSdt − ( ρVS + ∂ ( ρVS ) ∂ ( ρVS ) ds )dt = − dsdt ∂s ∂s (65) Masa iniţială şi cea finală din tubul respectiv sunt: mi = ρ Sds  ∂ ( ρS )  dt )ds ⇒ m =( ∂ ( ρS ) ∂t m f = ( ρV + dt ) ds  ∂t  Din bilanţul maselor. deci în sensul curgerii fluidului incompresibil. 27): r u r vd S = const Ñ ∫ S1 (64) Fig. atât debitul masic cât şi cel volumic sunt constante de-a lungul unui tub de curent.

când secţiunea de curgere se micşorează.37 4. .1. viteza fluidului trebuie să crească astfel încât să se transporte acelaşi debit. de exemplu. Fluid incompresibil (68) ρ = const ⇒ QV = V1S1 = V2 S2 = const (68) Această formă finală a ecuaţiei de continuitate reprezintă o formulă foarte des utilizată de ingineri la calculul debitului volumic Qv.3. Se poate face observaţia că. în special în situaţia când fluidul circulă printr-un circuit închis.7.2.7. Mişcare permanentă ∂ ( ρVS ) ∂ρ =0⇒ = 0 ⇒ ρVS = const ∂t ∂t adică debitul masic Qm = ρ1V1S1 = ρ2V2 S2 = const 4. Tub nedeformabil ∂ ( S ) ∂ ( ρVS ) ∂S =0⇒S + =0 ∂t ∂t ∂s 4.7.

DINAMICA FLUIDELOR IDEALE Se ocupă cu studiul mişcării fluidelor.1.ρ dV = ( X i + Y j + Z k ) ρ dxdydz sau pe componente dFmx = X ρ dxdydz dFmy = Y ρ dxdydz dFmz = Z ρ dxdydz Forţa elementară de presiune pe componente dFpx = pdydz − ( p + ∂p ∂p dx)dydz = − dxdydz ∂x ∂x ∂p dxdydz ∂y ∂p dxdydz ∂z (70) (69) dFpy = − dFpz = − . ţinând cont de forţele şi transformările energetice care apar. Se figurează toate forţele ce apar asupra unui volum delimitat de fluid. Fig. Se analizează iniţial mişcarea fluidelor ideale la care există frecări şi pierderi de energie.dm = f m . de dimensiuni infinitezimale şi se aplică principiul al II-lea al dinamicii. Deducerea ecuaţiei de mişcare a fluidelor ideale Se consideră un volum oarecare de fluid aflat în mişcare uniform variată. 28 Volum de fluid aflat în mişcare uniform variată Ecuaţia vectorială de mişcare (principiul al II-lea) este: u r u r r d F m + d F p = dm a Forţa masică elementară u r u r u r r r r d F m = f m . 5.38 5.

pe componente ax = ay = az = sau scris vectorial r r r r r dv r dv y r dv r d v x a = ax i + a y j + az k = i+ j+ zk= dt dt dt dt Cu acestea ecuaţia vectorială de mişcare va avea forma r u r dv f m .39 sau scris vectorial u r r ∂p r ∂p r ∂p d F p = − dxdydz i − dxdydz j − dxdydz k ∂x ∂y ∂z sau u r d F p = − ∇p.ρ dV − ∇p dV = ρ dV dt conducând la ecuaţia vectorială de mişcare sau ecuaţia Euler r u r dv 1 + ∇p = f m dt ρ (74) (73) dvx dt dv y dt dvz dt (71) (72) Primul termen reprezintă forţa unitară instantanee de inerţie.dxdydz dm = ρ dV = ρ dxdydz În ceea ce priveşte acceleraţia. Explicitând derivata totală se ajunge la r u r ∂v r r 1 + (v∇)v + ∇p = f m ∂t ρ Scriem ecuaţia Euler pe componente ∂vx ∂v ∂v ∂v 1 ∂p + vx x + vy x + vz z + =X ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂v y ∂t + vx ∂v y ∂x + vy ∂vy ∂y + vz ∂vz 1 ∂p + =Y ∂z ρ ∂y (76a) (76b) (76c) (75) ∂vz ∂v ∂v ∂v 1 ∂p + vx z + vy z + vz z + =Z ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z . al doilea forţa unitară de presiune. iar membrul drept forţa masică unitară.

vy. T ) rezultând un sistem cu 5 ecuaţii cu 5 necunoscute. v y 0 . p0 se precizează în cazul unei mişcări nepermanente. Se porneşte de la ecuaţia Euler (corspunzătoare mişcării fluidului ideal): r ∂v r r r 1 + (v ∇ )v = f − ∇ p ∂t ρ la această ecuaţie se adaugă ecuaţia de continuitate: ∂ρ r + ∇g ρ v ) = 0 ( ∂t (79) (78) rezultând 3 ecuaţii pe componente de la Euler (Ox. datorită absenţei frecărilor. Relaţia lui Bernoulli Această relaţie se obţine efectuând integrarea ecuaţiilor de mişcare a fluidelor ideale pe o linie de curent. 5. vz 0 . vz. Componenta normală a vitezei la suprafaţa solidă este însă nulă. vz şi t. În vederea rezolvării se impun un număr de ipoteze simplificatoare: 1. şi conţin derivate parţiale.40 Sistemul are 4 necunoscute: vx. ea fiind determinată de ecuaţiile diferenţiale dx dy dz = = vx v y vz (81) .2. mişcarea este staţionară (permanentă) astfel încât liniile de curent rămân invariabile în timp şi coincid cu traiectoriile particulelor fluidului ∂vx ∂v y ∂vz = = =0 ∂t ∂t ∂t (80) 2. sistemul se rezolvă cu metode numerice. În general. pentru a-l rezolva se completează sistemul cu ecuaţia de continuitate. alegând o reţea în care se precizează valorile iniţiale şi / sau la limită. Sistemul se rezolvă exact în cazuri particulare de mişcare rezultând formule analitice. Oy. deoarece ecuaţiile sunt neliniare. atunci se completează sistemul cu ecuaţia de stare a gazelor: ρ = ρ ( p. p) Integrarea acestui sistem de 4 ecuaţii cu 4 necunoscute este relativ dificilă. vy. Valorile iniţiale vx 0 . O condiţie la limită pentru fluidele ideale este că viteza tangenţială a fluidului la suprafaţa solidă este diferită de zero. Oz) cu 4 necunoscute (vx. mişcarea se efectuează pe o linie de curent. ∂ρ ∂ρ vx ∂ρ v y ∂ρ vz + + + =0 ∂t ∂x ∂y ∂z (77) Dacă şi densitatea este o necunoscută.

Din punct de vedere fizic aceasta înseamnă trecerea de la ecuaţia de echilibru dinamic la un bilanţ energetic. r  v2  r ∂v r r r r r 1 r g + ∇   ⋅ dr + ((∇ × v ) × v ) dr = −∇π ⋅ dr − ∇p ⋅ dr dr ∂t ρ 2 r  v2  ∂v r r r r d  + π + P  = − g + (v × Ω )g = 0 dr dr ∂t 2  sau v2 + π + P = const 2 Cazuri particulare (85) . ca urmare se utilizează entalpia unităţii de masă 1 este volumul specific.41 3. se înmulţeşte ecuaţia Euler cu vectorul variaţie a vectorului de poziţie dr . Pentru a exprima membrul drept al fiecărei ecuaţii sub forma unei derivate. presupunem că mişcarea este barotropă. se pune condiţia ca forţa masică unitară să derive dintr-un potenţial π numit potenţialul forţelor masice u r f = − ∇π a fluidului dP = Tds + Vdp unde V = (83) (82) 4. în scopul integrării sistemului de ecuaţii. iar s entropia unităţii de masă a fluidului. T temperatura. ρ Deoarece s = const dP = Vdp = şi 1 ∇p = ∇P ecuaţia Euler se poate scrie ρ r r ∂v r r u + (v∇)v = f − ∇P ∂t Utilizând o formulă din analiza vectorială r r r 1 2 r ∇v = v × (∇ × v) + (v∇)v 2 se rescrie r r u r ∂v 1 2 r + ∇v − v × (∇ × v) = f − ∇P ∂t 2 (84) 1 dp ρ  Pentru integrare.

III. II. atunci dx r u r r (v × Ω) d r = v x Ωx dy vy Ωy dz vz = 0 Ωz vy vx v = = z (mişcare elicoidală). v x = v y = v z = 0 (nu avem translaţie. V = V = V (ecuaţia liniei de curent). avem doar vârtejuri). x y z V. 29 Tub de curent v12 p v2 p + 1 + z1 = 2 + 2 + z 2 2 g ρg 2 g ρg (86) Interpretare energetică şi reprezentarea grafică a relaţiei (86): v2 p + + z = const 2g γ Prin înmulţire cu produsul mg se obţine relaţia energetică: . fără vârtejuri). pentru un tub de curent între punctele (1) şi (2) (fig. x y z IV. dacă I. Ω = Ω = Ω (ecuaţia unei linii de vârtej). Ωx Ω y Ωz dx dy dz dx dy dz 42 3.r ∂v r g =0 dr 1.z ρ . pentru fluid în câmp gravitaţional π = g. dacă mişcarea este staţionară (permanentă) ∂t 2. Ωx = Ω y = Ωz = 0 (avem numai mişcare de translaţie.g = γ v2 p + + gz = const 2 ρ v2 p + + z = const 2g ρ g 4. 29) Fig.

3. energia de presiune şi energia potenţială a fluidului Fig. Teorema impulsului r r Impulsul unui corp cu masa m şi viteza vectorială v este m. 5. 30 Interpretare energetică În cazul fluidelor uşoare. u u r ur u dH = ∑ Fe dt sau .43 v2 p mg + ρVg + mgz = const 2g ρg mv 2 + pV + mgz = const 2 rămâne constantă (pentru un fluid ideal). deci termenul ce conţine cota z nu se mai ia în considerare. v2 p + = const 2g ρ g v2 p + = const 2 ρ 2 v12 p1 v2 p2 + = + 2 ρ 2 ρ Aceasta reprezintă deci relaţia lui Bernoulli pentru fluide uşoare cum sunt aerul sau diverse gaze. energia potenţială este neglijabilă. Impulsul total al unui sistem de corpuri este: u u r r H = ∑ m.v .v Teorema impulsului arată că derivata în raport cu timpul a impulsului total este egală cu suma forţelor exterioare care acţionează asupra sistemului de corpuri. (87) Deci suma dintre energia cinetică.

Se pleacă de la formele cinematicii de volum d r  r   ∂Φ  DΦ ∫(t ) Φdv =D  ∂t + ∇(Φ ⋅ v ) dv = D  Dt + Φ(∇ ⋅ v )  dv ∫ ∫ dt D   şi de la teorema transportului care spune că derivata în raport cu timpul a integralei câmpului Φ = ρ ψ pe domeniul D(t) este egală cu intensitatea derivatei în raport cu timpul a câmpului ρ ψ pe volumul de control D. O interpretare fizică a principiului cantităţii de mişcare se poate da pe baza următoarei relaţii echivalente a acestuia sub formă integrală: .v = ∑ Fe dt Pentru o obţine teorema generală a impulsului în cazul curgerii fluidelor considerăm un volum de fluid format din particule de masă elementară dm pentru care impulsul unei particule r fluide este dm.v . care coincide instantaneu cu D(t).   Aplicând ecuaţia Cauchy se ajunge la ρ    ∂P ∂Py ∂Pz  Dv  = ρ ⋅ f + x + +  ∂x Dt ∂y ∂z    (88) care descrie principiul cantităţii de mişcare sub formă diferenţială (ecuaţie cu derivate parţiale). plus debitul de proprietate Ψ = ∫ ρ dv ψ prin suprafaţa de control S a lui D d dt D (t ) ∫ ρψ = ∫ dv   ∂( ρψ) dv + ∫ ρ ⋅ψ (v ⋅ n )dA ∂t D S sau d dt D (t ) ∫ ρ ⋅ψdv = ∫   D ( ρ ⋅ψ ) + ρψ(∇v ) dv  Dt  D (t )  r Considerăm ψ → v r d r r r   D( ρ ⋅ v ) ∫(t ) ρ ⋅ vdv = D∫t )  Dt + ρ v (∇v )  dt D  (  r  Dv r  D ρ r  ρ ∫(t )  Dt + v  Dt + ρ ( ∇v )  dv   D  r Dv r = ∫ ρ dv Dt D (t ) = dar conform ecuaţiei de continuitate în cazul cel mai general   Dρ  Dt + ρ ( ∇v )  = 0 .44 r ur u d ∑ m.

suma forţelor masice care acţionează asupra elementelor domeniului considerat. II. Fp1 şi Fp 2 reprezintă forţele cu care fluidul îndepărtat acţionează asupra ur u ur u fluidului din volumul V. Teorema momentului cinetic r r r Momentul cinetic al unui corp cu masa m şi viteza vectorială v este r × mv . Se poate face înlocuirea: ur u u r Fe = − R unde R este forţa cu care fluidul acţionează asupra pereţilor. iar Fe forţa cu care pereţii solizi acţionează asupra fluidului din volumul V. 31 Tub de curent elementar u u u u u u ur ur u r r ur ur u u ρ Q(v2 − v1 ) = Fp1 + Fp2 + Fg + Fe (89) Variaţia forţelor de impuls este egală cu suma forţelor exterioare ce acţionează asupra u u r u r volumului de fluid V. 5. u u r uu ur dK ∑ dt = ∑ M e sau . suma forţelor de suprafaţă care acţionează asupra elementelor domeniului considerat. Fg forţa de greutate a fluidului considerat.4. În cazul tubului de curent elementar (fig. respectiv intrare în volumul V uu ur uu ur de fluid de control.45 d dt D (t ) ∫ ρv dv =  D (t ) ∫ ρt dv +  S (t ) ∫p  n dA (I) Semnificaţia termenilor fiind: (II) (III) I. Momentul cinetic total al unui sistem de corpuri este: u u r r r K = ∑ r × mv Teorema momentului cinetic arată că derivata în raport cu timpul a momentului cinetic total este egală cu suma momentelor forţelor exterioare care acţionează asupra sistemului de corpuri. 31) Fig. variaţia în timp a impulsului sistemului de particule. În (89) v2 şi v1 reprezintă viteza de ieşire.

32 Calculul forţei de presiune Dacă sensul vectorilor coincide cu sensul axelor. atunci vectorii îşi menţin acelaşi semn în teorema impulsului. se cere să se calculeze forţa de impuls. situat în plan orizontal prin care trece debitul de apă Q . Acţiunea apei asupra unui cot de conducte Se consideră un cot de conductă cu secţiune variabilă de unghi α .46 r r uu ur d ∑ r × mv = ∑ M e dt Pentru o obţine teorema generală a momentului cinetic în cazul curgerii fluidelor considerăm un volum de fluid format din particule de masă elementară dm pentru care momentul cinetic al r r unei particule fluide este r × dm. un r rfr   (braţul forţei masice) şi un r p n forţei de suprafaţă) şi vor fi exprimate în raport cu un punct de referinţă. 5. Cunoscând modulul forţei şi punctul său de aplicaţie.v . problema se consideră rezolvată. presiunea la intrarea în cot fiind p1 . 31) teorema momentului cinetic se obţine prin înmulţirea cu vectorul de poziţie corespunzător a fiecărui termen din teorema impulsului: u u u u ur u u ur u u u ur u ur r u r r r u ur u ur r u r u ρ Q(r2 × v2 − r1 × v1 ) = rp1 × Fp1 + rp2 × Fp2 + rg × Fg + re × Fe (91) ur u Din teorema impulsului se deduce modulul forţei Fe sau a lui R ' şi din teorema momentului u r cinetic se determină vectorul de poziţie re . Fig. Considerăm u r r r u ψ → r×v = K d dt D (t ) ∫ ρ( r ×v )dv =   D (t ) ∫ ρ(r × f )dv + ∫(r × p S (t )     n ) dA (90) (braţul  În afara notaţiei vor apărea pe lângă r . d dt ∫ ρ(r ×v )v ndA = ∫ ρ(r × f )dv − ∫ p(r × n )dA S D S        În cazul tubului de curent elementar (fig. Se aplică relaţia (89) şi „proiectând” teorema impulsului pe axe se obţine: .5.

duce la determinarea lui p2 din relaţia (93) p1 V12 p V2 + = 2 + 2 ρ g 2g ρ g 2g Cu acestea Rx = ρ Q(v1 − v2 cos α ) + p1 A1 − p2 A2 cos α Ry = ρ Qv2 sin α + p2 sin α (94b) (94a) (93) Forţa de impuls cu care apa acţionează asupra cotului de conductă este: 2 R = Rx2 + Ry (95) . deoarece cotul are curbura în plan orizontal.Oy): ρ Q ( −v2 sinα − 0 ) = 0+ F p2 sinα − R y dar F p1 = p1 ⋅ A1 F p2 = p 2 ⋅ A2 unde p1 = pM este suprapresiunea lichidului din conductă. însă din ecuaţia de continuitate Q = v1 A1 = v2 A2 v1 = v2 = care coroborată cu ecuaţia Bernoulli: p1 V12 p V2 + + z1 = 2 + 2 + z 2 ρg 2 g ρg 2 g Q A1 Q A2 (92) la care z1 = z2.Ox): ρ Q ( v2 cosα − v1 ) = F p1 − F p2 cosα − R x (pr.47 (pr.

6 . rezervor de nivel constant (menţine adâncimea apei constantă. care produce frecări şi pierderi de energie. 3 . dispozitiv de alimentare cu orificii multiple 3. 33 Instalaţia lui Reynolds (1 .vas cu colorant. astfel încât viteza cu care intră apa în tubul de sticlă este aproximativ regim de curgere constant.mensură gradată) Instalaţia este prezentată în figura 33 şi este compusă din : 1. La începutul experimentului se deschide robinetul (6) şi se introduce colorant prin acul injector. 7 . mensură gradată pentru colectarea volumului de apă scursă din tubul de sticlă într-un anumit timp.rezervor de nivel constant.robinet pentru reglarea debitului. 2 . tub injector (permite accesul coloranţilor în tubul de sticlă) 6. Fig. La viteze şi debite mici.dispozitiv de alimentare cu orificii multiple.48 6. vas cu colorant 5. 5 . 6.tub injector.tub de sticlă pentru vizualizarea curgerii.1. Regimuri de curgere. 4 . Experienţa lui Reynolds. DINAMICA FLUIDELOR REALE Fluidele reale au proprietatea de viscozitate. 8 . 2. robinet pentru reglarea debitului 8. (evacuează surplusul de debit) 4. Cu ajutorul experienţei lui Reynolds se vizualizează regimul de curgere a unui fluid funcţie de debit şi viteză. tub de sticlă pentru vizualizarea curgerii 7. dispozitiv de preaplin.dispozitiv de preaplin. colorantul are aspectul din prima figură şi corespunde unui regim 2gh şi se obţine în final un debit şi un .

La o deschidere şi mai pronunţată a robinetului (6) se obţin debite de curgere mari şi colorantul are aspectul din fig. 35 Regimul tranzitoriu Apar pulsaţii de viteză după alte direcţii decât direcţia curgerii ce determină schimb de particule şi impuls între straturi. nu există schimburi de particule şi de impuls între straturile de fluid. 33). 36 Regimul turbulent În cadrul acestui regim turbulent. Fig. Fig.49 laminar(fig. 35) ce corespunde unui regim tranzitoriu. Fluidul curge în straturi. 36. Particulele de fluid au o singură componentă de viteză. schimbul de . Fig. pulsaţiile de viteză aleatorii au valori mari. 34 Curgere laminară Se deschide în continuare robinetul (6) până se observă oscilaţii aleatorii ale firului de colorant (fig.

precum şi vâscozitatea cinematică a lichidului influenţează evoluţia colorantului. situate în planele de lunecare.3. şi invers stratul cu viteză mai mare va accelera stratul cu viteză mai mică peste care el lunecă. s-a constatat că viteza medie de curgere prin tubul de sticlă. Apariţia acestor forţe. se poate exprima forţa de frecare internă care apare în planul de lunecare pe unitatea de suprafaţă ca proporţională cu gradientul vitezei (legea Newton): τ= unde η dF du ∆u = η .2. Forţele de viscozitate Dacă straturile de fluid alunecă unele faţă de altele.v 6. ≅ η. Stratul cu viteză mai mică va frâna stratul cu viteză mai mare cu care este în contact. 6. în vecinătatea corpului există un strat relativ subţire numit strat limită. în care viteza scade până la zero şi în care se manifestă forţele de frecare datorită viscozităţii. dS dy ∆y (20) este coeficientul de viscozitate dinamică dependent de natura fluidului şi de temperatură. < η > SI = Pa • s Definim şi coeficientul de viscozitatea cinematică ν împărţind viscozitatea η la densitatea ρ a fluidului υ= η m2  ρ s    (21) legat de coeficientul de viscozitate dinamică prin relaţia : η = ρ . se explică prin variaţia de impuls a straturilor datorită trecerii moleculelor dintr-un strat în altul. Legea lui Stokes (22) Când un corp se mişcă într-un fluid. . la suprafaţa sa aderă un strat foarte subţire de fluid. antrenat de corp. diametrul interior al tubului. Acest regim se întâlneşte de obicei în cazul transportului fluidelor în conducte deoarece sunt solicitate de regulă debite mari de fluid În cazul experienţei.50 impuls este accentuat şi regimul corespunde unor pierderi energetice mari. între ele apar forţe de frecare internă sau de viscozitate. În regim laminar. Presupunând că direcţia de curgere a fluidului este aceeaşi peste tot şi că viteza de curgere variază ca modul numai în direcţia perpendiculară (transversală) pe direcţia de curgere.

cu dimensiunea liniară caracteristică l a corpului şi cu viteza sa v. predomină efectele inerţiale.η lv (legea Stokes) (100) (99) La viteze mari. forţa de frecare internă se poate găsi din variaţia impulsului fluidului (de la stratul cu viteză zero până la cel cu viteza η ) pe unitatea de timp: F : Qm v = ρ dbvg = ρ dbv 2 v Din comparaţia acestor două expresii rezultă d≅ hη ρv (97) (96) Considerăm raportul hb d din (100) ca o lungime caracteristică l a corpului. atunci forţa de frecare (98) este: F = const g lv η (98) Expresia de mai sus exprimă legea lui Stokes conform căreia forţa de frecare F întimpinată de corp în regim laminar este proporţională cu viscozitatea fluidului η . predomină forţele de frecare care depind de viscozitatea η. Viteza şi presiunea variază în fiecare punct.51 Se poate evalua grosimea d a stratului limită. în regim turbulent. Din consideraţii dimensionale rezultă uşor legea lui Stokes: F = const. de viteza relativă v a fluidului faţă de corp şi de dimensiunile liniare l ale corpului. Pentru aceasta notând cu h şi b lungimea şi lăţimea stratului limită atunci din legea Newton se poate deduce forţa de frecare internă F:η v hb d (95) Pe de altă parte. la viteze mici. În cazul sferei se obţine formula lui Stokes F = 6πη rv 6. β = 1 F = const. Forţa de rezistenţă exercitată asupra obiectelor creşte şi devine proporţională cu densitatea fluidului şi cu pătratul vitezei. a căror origine este legată de forţele de frecare (viscozitate).η α l β vγ ⇔ LMT −2 = ( L−1 MT −1 )α Lβ ( LT −1 )γ de unde α = 1. întreaga masă de fluid se mişcă dezordonat. în care se formează vârtejuri. în regim laminar.4. Formula lui Newton Dacă viteza de curgere depăşeşte o valoare critică apare regimul turbulent. Curgerea devine nestaţionară. γ = 1. Viteza nu mai este o funcţie continuă de punct. datorate energiei cinetice sau . Liniile de curent dispar. În adevăr. fluctuează în jurul unei valori medii.

Reynolds (1883).52 presiunii dinamice. numai că la viteze mici predomină primul efect (energia cinetică sau presiunea dinamică este neglijabilă faţă de forţele de frecare internă datorate viscozităţii). sensibilă la forma corpului. laminar sau turbulent). energia lor cinetică transformându-se în căldură (în energia internă a fluidului). în forţa de rezistenţă contribuie ambele efecte. Trebuie observat că la orice viteze ( la orice regim.CS ρ v 2 (formula lui Newton) 2 transversale. β = 2. S – aria secţiunii l ρ v C1 : η C2 (102) se numeşte numărul (cifra) lui O. 6. iar la viteze mari predomină al doilea efect. Viscozitatea se manifestă doar într-un strat limită foarte subţire. Forţa de rezistenţă F este proporţională cu aria transversală S opusă fluidului. Vârtejurile consumă energie cinetică de rotaţie în dauna energiei cinetice de translaţie a lichidului.5. Din consideraţii dimensionale rezultă formula Newton: F = const. Formarea vârtejurilor în urma corpului duce la o creştere a forţei de rezistenţă la curgere faţă de regimul laminar. pentru conducte tubulare cu pereţi netezi această valoare critică a numărului Reynolds este Re = Dv ≈ 2300 ν (104) Deci regimul turbulent apare la viteze suficient de mari sau la diametre mari (pentru un fluid . Numărul lui Reynolds Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent trebuie să aibă loc la viteze pentru care cele două forţe (100). (101) devin comparabile între ele: C1η lv : C2 ρ ⇒ Raportul adimensional Re = l ρ v lv = η ν (103) 3 2 (101) unde C este o constantă adimensională. Astfel. cu densitatea ρ a fluidului şi cu pătratul vitezei v (cu presiunea dinamică ρ v 2 2 ).l α v β ρ γ ⇔ LMT −2 = Lα ( LT −1 )β ( ML−3 )γ de unde γ = 1. α = 2 1 F = . Experienţa arată că trecerea de la regimul laminar la cel turbulent are loc pentru anumite valori ale numărului Reynolds. Vârtejurile se amortizează treptat. al viscozităţii şi al energiei cinetice.

în cazul legii şi condiţia de valabilitate a legii Stokes este Re = 1 .Stokes dau viteza şi nu poziţia unei particule de fluid. În general forţa de rezistenţă se poate scrie sub forma F = f (Re)g v 2 S ρ Stokes (regim laminar) pentru sferă f (Re) = 12 Re (107) (106) unde f(Re) este o funcţie adimensională de numărul lui Reynolds. distribuţia vitezelor medii pe secţiunea tubului este complet diferită de legea parabolică Poiseuille a curgerii laminare v r = 1 − ( )1 7 = 1 − 7 r R R v mişcare a fluidelor viscoase numite ecuaţiile Navier – Stokes. numite aşa după Claude . O dată ce este cunoscut câmpul de viteze.Louis Navier şi George Gabriel Stokes. descriu mişcarea fluidelor.53 ideal Re → ∞ . Ecuaţiile Navier – Stokes Ecuaţiile Navier – Stokes.Stokes este numită câmpul de viteze. Acest lucru este diferit de ceea ce ştim din mecanica clasică. Deducerea ecuaţiilor Navier – Stokes se face pornind de la legea a doua a lui Newton (108) Înainte de a discuta în detaliu regimurile de curgere sa va face o prezentare a ecuaţiilor de . Aceste ecuaţii au luat naştere prin aplicarea legii a doua a lui Newton la mişcarea fluidelor împreună cu ipoteza că tensiunea fluidului este proporţională cu gradientul vitezei (fluid Newtonian). O soluţie a ecuaţiilor Navier .6. Ecuaţiile Navier . În cazul curgerii turbulente printr-un tub. se pot obţine şi alte mărimi de interes. De exemplu. care reprezintă viteza fluidului într-un punct din spaţiu şi timp. În acest scop se exprimă viteza fluidului în conductă v= QV Q 4Q = V 2 = V2 πD S πD 4 şi atunci numărul Reynolds are forma Re = Dv 4QV D 4QV = ⋅ = ν π D 2 ν π Dν (105) (105) reprezintă a doua formă a numărului Reynolds. 6. unde soluţiile erau traiectorii ale particulelor. la care se adaugă gradientul presiunii. Se poate enunţa o a doua formă a numărului lui Reynolds.

v este viteza fluidului. Partea dreapta reprezintă suma tuturor forţelor care acţionează asupra volumului de control. sau. din cazul repausului absolut. viscozitatea este 0. efectul coordonatelor neinerţiale. Se observă că în cazul fluidelor ideale. scrisă pentru un volum de control arbitrar. Într-un sistem de referinţă inerţial. şi în ecuaţia (111) termenii I şi II se anulează. ajungându-se la ecuaţia Euler: r r Dv ∂v r r r 1 = + (v ⋅∇)v = f − ∇p Dt ∂t ρ (113) II (111) Faţă de termenii din stânga şi din dreapta. această ecuaţie este aplicabilă oricărui mediu continuu nerelativist şi este cunoscută ca ecuaţia impulsului Cauchy. ( ρ densitatea. forma generala a ecuaţiei unui fluid în mişcare este r u r ∂v r r µ ρ ( + v g v ) = − ∇p + ∇ g + f ∇ T ∂t (109) u r r µ în care. De fapt. gradientul de presiune si tensorul tensiunilor. . apar termenii I şi II. făcând-o mult mai asemănătoare cu legea a doua a lui Newton: r u r Dv µ ρ = − ∇p + ∇ g + f T Dt (110) Partea stângă a ecuaţiei reprezintă acceleraţia. p presiunea. iar f reprezintă forţele exterioare (pe unitatea de volum) care acţionează asupra fluidului. şi poate fi compusă din efecte dependente de timp şi convective. II – termen datorat compresibilitãþii. De multe ori ecuaţia se scrise folosind derivata substanţială. precum forţa gravitaţională. T tensorul tensiunilor. Ecuaţia Navier – Stokes se poate scrie pentru un fluid compresibil sub forma: r r Dv ∂v r r r 1 r 1 r = + (v ⋅∇)v = f − ∇p +ν∆v + ν∇(∇g ) v Dt ∂t ρ 3 I I – termen datorat frecãrii vâscoase. iar ∇ este operatorul nabla. dacă sunt prezente.54 (conservarea impulsului). În general în cazurile practice se rezolvă un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale alcătuit din ecuaţia Navier – Stokes şi ecuaţia de continuitate: r ∂ρ + ∇g ρ v ) = 0 ( (112) ∂t În cazul fluidelor incompresibile ( ρ = const ) ecuaţia de continuitate (principiul conservării r v maselor) se scrie: ∇g = 0 .

Ecuaţiile de mişcare în regim laminar În cazul mişcării laminare nepermanente a fluidelor incompresibile. t ) . t ). v şi w ale vitezei v şi de componentele X.7.55 6. z . 6. Sistemul (115) se poate detalia explicitând derivatele substanţiale ∂u ∂u ∂u ∂u 1 ∂p +u +v +w + = X + ν g 2u ∇ ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂v ∂v ∂v ∂v 1 ∂p +u +v +w + = Y + ν g 2v ∇ ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂v ∂w ∂w ∂w 1 ∂p +u +v +w + = Z + ν g 2w ∇ ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z care împreună cu ecuaţia de continuitate scrisă pe componente: ∂u ∂v ∂w + + =0 ∂x ∂y ∂z (117) (116) formează un sistem neliniar de patru ecuaţii cu derivate parţiale. Mişcarea Hagen – Poiseuille Un caz de mişcare laminară întâlnit des în aplicaţiile tehnice este mişcarea laminară într-o conductă circulară dreaptă (mişcarea Hagen – Poiseuille).1. p ( x. de ordinul al doilea.7. Curgerea laminară 6. Pentru rezolvarea acestui sistem este necesară cunoaşterea condiţiilor iniţiale (câmpurile vitezei şi presiunii în momentul iniţial t = 0 ) şi a condiţiilor la limită (viteza fluidului la infinit este un vector dat şi viteza fluidului pe conturul corpului în jurul căruia are loc curgerea este egală cu viteza conturului. Se propune determinarea repartiţiei . Y. pentru funcţiile necunoscute u ( x. y. w( x. t ). t ).2. datorită adeziunii) pentru fiecare caz de mişcare a fluidului. y . z . y . Z ale forţei f . y. Du 1 ∂p + = X + ν g 2u ∇ Dt ρ ∂x Dv 1 ∂p + = Y + ν g 2v ∇ Dt ρ ∂y Dw 1 ∂p + = Z + ν g 2w ∇ Dt ρ ∂z (115) în care ultimul termen din fiecare ecuaţie reprezintă forţa unitară de viscozitate. v( x. z. ţinând cont de r ρ = const şi ∇g = 0 se ajunge la forma generală a ecuaţiei Navier – Stokes v r r r Dv ∂v r r r 1 = + (v ⋅∇)v = f − ∇p +ν g 2 v ∇ Dt ∂t ρ (114) Ecuaţia Navier – Stokes şi ecuaţia de continuitate se pot scrie pe componente ţinând cont de u r r de componentele u. z .7.

37) prin care curge un fluid de viscozitate dinamică η astfel încât căderea de presiune pe distanţa l să fie p1 − p2 . Fig. r fiind distanţa faţă de axul conductei. ţinând cont de r = x2 + y2 ∂v dv ∂r = g ∂x dr ∂x dar (121) p2 − p1 ηl (120) (119) . Din (118) şi (119) deducem r 1 p2 − p1 v η 2 r 0=0− + ∇ v ρ l v ρ sau pentru viteza în modul ∇2v = unde v = v(r ) .56 vitezelor într-o conductă circulară de rază R (fig. = 0 (curgere staţionară). iar Dt r r v = v(r ) . Exprimăm ecuaţia (120) în coordonate cilindrice. În aceste condiţii gradientul de viteză are forma: r p2 − p1 v ∇p = l v unde l este lungimea conductei. 37 Secţiunea transversală în conductă Pornim de la ecuaţia Navier – Stokes (114) scrisă sub forma: r r Dv u 1 η r = f − ∇p + ∇ 2 v Dt ρ ρ (118) r u r Dv la care impunem condiţiile f = 0 (conducta orizontală).

57 ∂r x = ∂x r şi rezultă ∂v x dv = g ∂x r dr ∂ 2 v ∂ x dv = ( g )= ∂x 2 ∂x r dr şi deci ∂ 2 v r 2 − x2 dv x2 d 2 v = g + 2 2 ∂x 2 r3 dr r dr analog ∂ 2 v r 2 − y 2 dv y2 d 2 v = g + 2 2 ∂y 2 r3 dr r dr (123) (122) r−x x dv r g + x d ( dv ) ∂r 2 r dr r dr dr ∂x Adunând (107) cu (108) şi ţinând cont de (106) se ajunge la expresia laplaceanului: 1 dv d 2v 1 d dv ∇2v = g + 2 = (r ) r dr dr r dr dr (124) care înlocuită în (105) conduce la ecuaţia diferenţialǎ de mişcare ce determinǎ câmpul de viteze: 1 d dv p − p1 (r ) = 2 r dr dr ηl Separând variabilele d dv p − p1 (r ) = 2 rdr dr dr ηl şi integrând r dv p2 − p1 r 2 = + C1 dr ηl 2 (126) (125) Impunând condiţia ca viteza fluidului să fie maximă pa axa centrală dv = 0 pentru r = 0 dr se determină constanta C1 din (111) 0 = 0 + C1 ⇒ C1 = 0 adică (111) devine dv p2 − p1 r 2 r = dr ηl 2 .

v(r ) dr (133) (132) v( r )dt ⋅ dS = v( r ) dS dt (131) Folosind expresia (113) pentru câmpul de viteze al fluidului care se mişcă prin conducta orizontală. vom calcula debitul de curgere al fluidului printr-o secţiune transversală a conductei. Pentru aceasta vom integra relaţia (118) între limitele r = 0 şi r = R. QV = ∫ 2π rv(r )dr = 0 R 2π ( p1 − p2 ) R 2 2 ∫0 ( R − r ) rdr 4η l (134) QV = Pe de altă parte π ( p1 − p2 ) 4 R 8η l . v = 0 pentru r = R determinăm din (113) constanta de integrare C2 0= de unde C2 = − p2 − p1 2 R 4η l (129) p2 − p1 r 2 + C2 2η l 2 care înlocuit în (113) duce la obţinerea expresiei câmpului de viteze în conductǎ v( r ) = p1 − p2 2 (R − r 2 ) 4η l (130) Pentru a obţine debitul volumic de curgere a fluidului prin conductǎ vom calcula mai întâi debitul volumic corespunzător unui strat de fluid cu grosimea dr: dQV = dar din fig.dr de unde dQV = 2π r. 37 rezultă dS = 2π r.58 Separăm variabilele dv = şi integrăm v( r ) = p2 − p1 r 2 + C2 2η l 2 (128) p2 − p1 rdr 2η l (127) Impunând condiţia ca viteza sǎ fie nulă pe peretele conductei.

Fig. 38 se prezintă distribuţia de viteze a fluidului dintr-o conductă circulară dreaptă în cazul mişcării fluidului ideal. 38 Distribuţia de viteze a fluidului ideal dintr-o conductă circulară dreaptă În fig.v de unde rezultă expresia vitezei medii în conductă v= ( p1 − p2 ) 2 R 8η l (135) Ţinând cont de faptul că pe axul conductei viteza are valoare maximă vM = ( p1 − p2 ) 2 R 4η l (136) Se poate estima raportul dintre viteza medie şi viteza maximă: v 1 = vM 2 (137) Cu viteza medie se calculează debitul volumic mediu: QV = v ⋅ S = ( p1 − p2 ) 2 π ( p1 − p2 ) 4 R .π R 2 = R 8η L 8η L (138) Relaţia (119) reprezintă formula lui Poiseuille (1841). Debitul este proporţional cu căderea de presiune pe unitatea de lungime a tubului şi cu puterea a 4-a a razei tubului.7. având un maxim în axul conductei.3. Efortul tangenţial În fig. 6.59 QV = S . Distribuţia de viteze este parabolică. 39 se prezintă distribuţia de viteze a fluidului dintr-o conductă circulară dreaptă în cazul mişcării laminare a fluidului real. . Nu există frecări şi ca urmare distribuţia de viteze este constantă. Particulele de fluid curg în straturi paralele cu axa conductei.

39 Distribuţia de viteze a fluidului real dintr-o conductă circulară dreaptă în cazul mişcării laminare Calculul efortului tangenţial se efectuează pornind de la formula lui Newton: τ =η du p − p2 p − p2 =η2 1 g= 1 r r dr 4η l 2l (139) Când raza curentă r devine egală cu raza interioară a conductei r0 frecările devin maxime la contactul cu suprafaţa solidă (fig. 40) şi ca urmare: Fig. 41) se obţine o distribuţie parabolică cu un maxim al vitezei pe suprafaţa liberă. 40 Efortul tangenţial maxim τ max = p1 − p2 g0 r 2l (140) În cazul unei curgeri cu suprafaţă liberă (fig. . deoarece frecarea cu stratul de aer superior frânează cel mai puţin lichidul.60 Fig.

4. aşa cum se întâmplă în practică. Se demonstrează că valoarea medie a unei pulsaţii este nulă într-o perioadă T. iar parametrii hidrodinamici (viteză. cu caracter aleator. Ele determină transferul de particule şi de impuls între straturile de fluid. Curgerea turbulentă 6. o fluctuaţie secundară. F = medie temporală. F ' = pulsaţie. Mişcarea turbulentă este o mişcare complexă la care între straturile de fluid adiacente există un puternic schimb de substanţă (amestec turbulent). etc.61 Fig. apar pulsaţiile de viteză turbulente care sunt componente de viteză după alte direcţii faţă de direcţia principală a curgerii. cinematic şi energetic de celelalte tipuri de mişcare. Generalităţi Se deosebeşte optic. mişcarea se împarte în 2 categorii: – – mişcare medie principală.) prezintă fluctuaţii neregulate în timp. Din punct de vedere cinematic. Tratarea matematică impune o abordare statistică (foarte complicată) sau.1. F = F + F' este valabilă formula (141) unde F = orice mărime fizică. presiune. Într-adevăr utilizându-se formula de medie rezultă: F' = F − F F' = 1 T ∫ t0 +T t0 Fdt − F = F − F = 0 Din punct de vedre energetic. 41 6. Pentru media temporală F = 1 T t 0 +T t0 ∫ Fdt (142) unde T este intervalul de mediere (T >> cvasiperioada). pierderile de energie sunt mai mari în regimul turbulent .4.

(143) minus apare deoarece cele două pulsaţii de viteză au semne contrare.62 deoarece apar efecte suplimentare datorită turbulenţelor. cu atât u’ şi v’ iau valori mai mari şi rezultă pierderi .4. 6. 42 Efort tangenţial turbulent Masa transferată din stratul cu viteză mai mare uA în cel cu viteză mai mică uB produce accelerarea acestuia ca urmare a unui transfer de impuls. Forţa care accelerează stratul mai lent este: F= ρ Su 'v ' dt = ρ Su 'v ' dt F = ρ u 'v ' S iar efortul tangenţial turbulent corespunzător: τ t = O exprimare mai adecvată a efortului tangenţial turbulent. luând în considerare un interval mare de timp.2. Masa transferată este: m = ρV = ρ Sv ' dt . ' ' ' Variaţia de impuls a stratului mai lent este m(u A − uB ) = mu = ρ Su v dt . Calculul efortului tangenţial turbulent şi al efortului tangenţial total Fig. este: τ t = − ρ u 'v' pozitiv. iar efortul trebuie să fie Luând în considerare efortul tangenţial dat de legea lui Newton ce apare în orice tip de mişcare : τ =η se deduce efortul total: du dy τ tot = τ + τ t = η du − ρ u 'v ' dy (144) Cu cât regimul turbulent e mai avansat.

presiunea medie p şi viteza de pulsaţie v ' verifică în cazul mişcării turbulente nepermanente a unui fluid incompresibil de densitate ρ şi viscozitate ν ecuaţiile de mişcare Reynolds.63 de energie mai mari. w ') şi C (u '. v.2. u '. teoriile turbulenţei se împart în două grupe : teorii semiempirice şi teorii statistice. w ') ∇ Dt ρ ∂z şi ecuaţia de continuitate (147) ∂ρ ∂ ( ρ u ) ∂ ( ρ v) ∂ ( ρ w) + + + =0 ∂t ∂x ∂y ∂z în care s-a notat A(u '. În funcţie de modul în care se introduc aceste relaţii. w ') = 1 ∂ ∂ ∂ [ (−u ' u ') + (−u ' v ') + (−u ' w ')] ρ ∂x ∂y ∂z (148) (147) (146) şi analog B (u '. v ) = f − gra p +ν∆ −∇ v ' ⋅ v ' ) ( d v ( ∂ t ρ (145) I II Prezenţa turbulenţei conduce la medierea în timp a majorităţii termenilor. v '. w ') . v. v '. presiunea medie p şi componentele vitezei de pulsaţie u '. v '. Pentru integrarea sistemului este necesar să se introducă încă trei relaţii. suplimentare. v '. v '. w ' verifică ecuaţiile de mişcare Reynolds scrise pe componente (146) Du 1 ∂ p + = X + ν g 2 u + A(u '. v '. Ecuaţiile mişcării turbulente r r Viteza medie v . numite forţe unitare turbulente. w. w ') ∇ Dt ρ ∂y Dw 1 ∂ p + = Z + ν g 2 w + C (u '. de ordinul al doilea. w . iar termenul II apare în mod special datorită pulsaţiilor turbulente. v '. în raport cu funcţiile necunoscute u . v. iar termenul convectiv se scrie sub forma I. Pentru a stabili forma acestei ecuaţii se aplică operaţia de mediere temporală tuturor termenilor din ecuaţia Navier-Stokes şi se obţine:   1      ∂ v +∇ v .4. v '. w ' . Ecuaţiile (146-147) formează un sistem neliniar de patru ecuaţii cu derivate parţiale. w ') ∇ Dt ρ ∂x Dv 1 ∂ p + = Y + ν g 2 v + B(u '. care să descrie dependenţa mărimilor fluctuante u '. 6. w . Teoriile semiempirice fac unele ipoteze simplificatoare cu privire la dependenţa dintre diverse mărimi în scopul stabilirii unor legi şi formule semiempirice aplicabile în practică. Teoriile . w ' de mărimile medii u . Componentele vitezei medii u . v '.

implicit.5. δ . 43 Distribuţia de viteze într-o conductă circulară dreaptă în regim turbulent Zona de curgere turbulentă are o formă aplatizată deoarece straturile cu viteză mare situate spre axul conductei tind să le accelereze pe cele mai lente. În zona adiacentă conturului rigid. este egală cu distanţa măsurată de la suprafaţa solidă pe direcţia normală la direcţia de curgere. 44 Zona de curgere turbulentă 6. frecare În zona exterioară stratului limită viteza fluidului este practic constantă deoarece tensiunile tangenţiale sunt nule. denumită strat limită hidrodinamic. valori mari ale tensiunilor tangenţiale. la care viteza fluidului atinge 0. Din acest motiv stratul limită mai este denumit strat de frecare.99 din viteza curentului . Distribuţia de viteze într-o conductă circulară dreaptă în regim turbulent (fig.64 statistice iau în consideraţie proprietăţile statistice ale fluctuaţiilor şi relaţia dintre mişcarea medie şi aceste proprietăţi. Fig. caracterul curgerii este determinat hidrodinamic de acţiunea forţelor moleculare. 43) este de forma unei parabole turtite la vârf: Fig. în vecinătatea unei suprafeţe solide Prandtl scăldată de un fluid în curgere se formează o zona în care curgerea este diferită. hidrodinamic Conform teoriei stratului limită elaborată de Prandtl. şi deci fluidul poate fi considerat ideal. Grosimea stratului limită. Prandtl a introdus conceptul de strat limită hidrodinamic. situate spre zona laminară şi invers. ceea ce determină gradienţi de viteză mari şi. Stratul limită hidrodinamic Pentru a elimina neconcordanţele rezultate din utilizarea modelului de fluid ideal.

formându-se aşa numitele dâre hidrodinamice sau aerodinamice (care se mai numesc şi dâre turbionare). Evoluţia distribuţiei de viteze în stratul limită produs de o suprafaţă deasupra unei plăci plane se produce ca în fig. desprinderea profilului de stratul limită (apariţia curgerilor inverse) se produce într-o zonă de vârtejuri. Separarea domeniului de curgere în cele două regiuni amintite este posibilă numai în cazul unor fluide relative puţin vâscoase ca apa. 46 Desprinderea stratului limită în cazul unui fluid ideal Fluidul evoluează fără frecări pe contur astfel încât energia îşi menţine valoarea maximă iniţială. 46. 47. în care viteza scade şi apoi către D. unde are din nou o energie cinetică maximă şi energie de presiune nulă. . Lucrurile se petrec în continuare simetric iar la depărtarea de corp energia de presiune se transformă din nou în energie cinetică. astfel încât în D nu mai are viteză suficientă pentru a urma conturul solid al corpului. Fluidul care vine iniţial cu o energie cinetică spre punctul A. 45 Distribuţia de viteze în stratul limită În funcţie de performanţele aerodinamice. 45. Fig. Fluidul întâlneşte o zonă de presiune ridicată şi ca urmare se produce desprinderea fluidului de corpul solid. Energia cinetică se transformă în energie de presiune către punctul A. Ca urmare particula fluidă este împinsă către curentul de fluid exterior.65 principal. pe măsura apropierii de acest punct îşi transformă energia cinetică în energie de presiune. Apoi fluidul alunecă fără frecări pe conturul solid până în B. ulei. Acesta reintroduce particula fluidă în stratul limită şi se formează astfel un vârtej care evoluează către aval. Curgerea lichidului real este prezentată în fig. se deplasează fluidul cu frecări până în B. Fig. Curgerea lichidului ideal este prezentată în fig.

5. 47 Desprinderea stratului limită în cazul unui fluid real Desprinderea stratului limită măreşte coeficientul de rezistenţă la înaintare şi conduce la vibraţia profilului datorită turbulenţei. 48 Desprinderea stratului limită Conform fig. desprinderea se produce în punctul D. pentru a obţine corpuri cu coeficienţi de rezistenţă la înaintare mici. 48. Condiţia de desprindere a stratului limită Fig. În mod practic. experimental sau prin simulare numerică cu calculatorul.66 Fig.1. În continuare se prezintă modul de formare a stratului limită şi distribuţia vitezelor pentru unul dintre cele mai cunoscute modele de curgere – curgerea prin conducte cu secţiunea circulară. În practică există măsuri constructiv funcţionale (absorbţia stratului limită prin canale laterale practicate în profil) care să contribuie la “lipirea“ stratului limită şi la micşorarea siajului turbulent. Se modelează suprafaţa exterioară. . 6. perpendiculară pe suprafaţa solidă a corpului. se calculează integrala presiunii pe întreaga suprafaţă şi se determină în final coeficientul de rezistenţă la înaintare. pentru care distribuţia de viteze devine tangentă la axa verticală Oy. În cazul unghiurilor de incidenţă mari (dacă aerul se apropie de profil pe direcţii oblice) desprinderea se face în apropierea bordului de atac şi fenomenul prezentat se agravează. se determină experimental repartiţia de presiuni pe suprafaţa exterioară a corpului. până la obţinerea coeficientului de rezistenţă la înaintare minim.

5. d. vx. grosimea maximă a stratului limită este egală cu raza conductei. pornire In zona de stabilizare a curgerii (pentru care x < Ls) viteza unui strat. profilul vitezelor şi a tensiunilor tangenţiale la curgerea laminară în conducte circulare La curgerea laminară (pentru Re < 2300) formarea stratului limită începe la intrarea în conductă.67 Acest lucru se poate exprima matematic sub forma: ∂u ∂y D =0 (149) 6. Aici viteza straturilor concentrice (curgere telescopică) variază numai pe curgere telescopică stabilizată rază. grosimea maximă a stratului limită este egală cu raza conductei. Această grosime se atinge la o distanţă Ls de la capătul de intrare în conducta numită lungimea de stabilizare a curgerii sau lungimea de pornire. Grosimea acestuia creşte continuu pe direcţia de curgere. 003 ⋅ d ⋅ Re . Ls. după o lege parabolica.2. Formarea stratului limită la curgerea laminară în conducte cu secţiunea circulară este prezentată în fig. şi lungimea de stabilizare. este de forma: Ls = 0. 49 Fig. Relaţia dintre Re. dar datorită simetriei cilindrice a conductei . diametrul conductei. valabila pentru Re <2300 Profilul vitezelor în acest caz este dat de legea Hagen – Poiseuille. . depinde atât de rază cât şi de distanţa x de la capătul de intrare în conductă. Viteza este zero la perete şi maximă în axa conductei. Această zonă a fost denumita zona de curgere stabilizată. R. Pentru x > Ls profilul vitezelor se stabilizează . Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea prin conducte cu secţiunea circulară a) Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea laminară în conducte cu secţiune circulară Formarea stratului limită la curgerea prin conducte cu secţiunea circulară prezintă particularitatea că datorită simetriei cilindrice a acestora. 49 Stratul limită.

Ls. Distanţa de la capătul conductei la care grosimea stratului limită turbulent devine egală cu raza conductei este tot o lungime de stabilizare (sau de pornire). în axa conductei vM = ∆PR 2 4η L (151) Cunoscând funcţia care dă distribuţia vitezelor în secţiunea conductei. s-a calculat viteza medie în conductă: vM = ∆P 2η LR 2 2 2 ∫ ( R − r ) rdr = 0 R ∆PR 2 8η L (152) Raportul dintre viteza medie şi viteza maximă este: v 1 = vM 2 iar debitul volumic mediu: Qv = v ⋅ Sc = vπ R 2 = (153) π∆PR 2 π∆Pd 2 = 8η L 128η L (154) b) Stratul limită şi distribuţia vitezelor la curgerea turbulentă în conducte cu secţiunea circulară În cazul curgerii turbulente în conducte (Re > 10. Şi în acest caz. de tranziţie. După o anumită distanţă de la capătul de intrare. în care curgerea este intermediară (se poate transforma din laminară în tampon turbulentă sau invers). transformându-se în curgere turbulentă. stratul limită se separă într-un substrat şi un strat limită turbulent. .68 vx ( r ) = ∆PR 2 4η L   r 2  1 −     R    (150) Viteza are valoarea maximă. cele două zone fiind despărţite de o turbulent zonă tampon.000) structura stratului limită este diferită de cea de la regimul laminar. la intrarea în conductă se formează un strat limita laminar a cărui grosime creşte până la o valoare la care curgerea în stratul limită devine instabilă. dar în cazul curgerii turbulente valoarea acesteia nu depinde practic de criteriul Reynolds şi se poate calcula cu relaţia aproximativă: Ls = ( 40 ÷ 60 ) ⋅ d 51: (155) Structura stratului limită la curgerea turbulentă prin conducte circulare este prezentată în fig. vM.

vM . Prandtl ˆ La curgerea turbulentă raportul dintre viteza medie în conductă. 50 Structura stratului limită şi profilul vitezelor la curgerea turbulentă într-o conductă circulară În zona stabilizata (x > Ls) profilul vitezelor pe secţiunea conductei este stabilizat. vx într-o secţiune a conductei din zona de curgere temporale ˆ stabilizată poate fi dedusă pe baza teoriei lungimii de amestec a lui Prandtl. ci depinde de valoarea criteriului Reynolds. din axa conductei.69 Fig. Distribuţia vitezelor medii temporale. nu mai este constant. 52: Fig. şi este dat de o parabolă cu vârful aplatizat. şi viteza maximă. v. în regim intermediar şi turbulent M . Dependenţa v = f (Re) s-a stabilit experimental şi este prezentată sub forma unui grafic de ˆ vM tipul celui din fig. 51 Dependenţa raportului v v de Reynolds.

aceştia sunt determinaţi experimental şi dau caracterul semiempiric al formulelor respective. coturi. l = lungimea tronsonului pe care se .6. efectelor de turbulenţă precum şi diverselor elemente hidraulice intercalate pe traseul de curgere. şi pierderi locale care se datorează diverselor elemente hidraulice ce formează circuitul (robineţi. etc.1.6. Ţinând cont de toate aceste elemente se poate scrie în general pentru un circuit cu m elemente hidraulice pierderea de presiune totală ca: ∆pt = ρ g (λ n v2 l v2 +∑ i ) D 2 g i =1 2 g (157) (158) 6. Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor nu conţin influenţa suprafeţelor solide cu care fluidul intră în contact.) În relaţia lui Bernoulli 2 v12 p1 v2 p + + z1 = + 2 + z2 + hr 2g γ 2g γ (156) pierderea de sarcină hr rezultă din însumarea pierderilor de sarcină liniară (distribuite) şi pierderilor de sarcină locale hr = ∑ hd + ∑ hl Formulele pierderilor de sarcină sunt semiempirice. Se deosebesc pierderi liniare sau distribuite produse pe o anumită lungime de traseu de curgere.  D  Re = vD (160) (161) υ În (159 – 161) s-a notat λ = coeficientul de pierdere liniară. Pierderea de sarcină liniară Pierderea de sarcină liniară este determinată după formula lui Darcy: l v2 hr = λ D 2g unde (159) k  λ = λ  Re. Acele neuniformităţi ale suprafeţelor solide produc efecte ce sunt luate în considerare prin intermediul unor coeficienţi. Pierderile de sarcină hidraulică Pierderile de sarcină reprezintă pierderi de energie ale fluidului produse pe traseul de curgere şi sunt datorate frecărilor vâscoase. vane.70 6.

iar k reprezintă rugozitatea absolută echivalentă şi reprezintă rugozitatea absolută a unei conducte cu rugozitate omogenă şi care creează o pierdere identică. Pentru determinarea lui λ se folosesc diagrame sau formule empirice (pe bază de date experimentale).71 calculează hr . D= diametrul conductei. Re ∈[ 0 ÷ 2300 ] II. D5 hr = MQV 2 unde M = bl l = 0. 52 Diagrama lui Moody Din analiza diagramei Moody se observă următoarele zone: I.0826λ 5 5 D D (164) este numit modul de rezistenţă al conductei. QV = hr = 8 4QV π D2 v ⇒ v= π D2 4 (162) (163) π g 2 λ l QV 2 . Re ∈[ 2300 ÷ 4000 ] regim laminar regim tranzitoriu . Utilizând ecuaţia de continuitate se pot exprima pierderile de sarcină şi în funcţie de debitul volumic de fluid QV. v = viteza medie. Dependenţa coeficientului de pierdere liniară funcţie de numărul Reynolds este dată în diagrama lui Moody (fig. sau semiempirice (teorie + experiment). k = rugozitatea absolută. Fig. La o conductă tehnică rugozitatea este neomogenă. k/D = rugozitatea relativă. 52).

53 Curgere laminară Coeficientul λ este dat de formula lui Poiseuille: λ= 64 Re (165) b) regim tranzitoriu Re ∈[ 2300 ÷ 4000 ] c) regim turbulent neted Re ∈ 4000 ÷10   D k  Fig. regim turbulent rugos. În cele ce urmează se vor prezenta formulele de calcul pentru coeficientul λ pentru zonele prezentate mai sus. Re ∈ 4000 ÷10 IV. medie relativă a peretelui conductei. k – rugozitatea D D D ÷ 500  k k D k unde s-au folosit notaţiile k – rugozitatea medie absolută a peretelui conductei.25 (166) . Coeficientul se calculează cu formula lui Blasius λ= 0. Este ca si cum peretele este neted. Re > 500     D k  regim turbulent neted regim turbulent mixt. Re ∈ 10 V. a) regim laminar Re ∈[ 0 ÷ 2300 ] Fig.72 III.3164 Re0. 54 Regim turbulent neted În cadrul regimului turbulent neted stratul laminar acoperă complet asperităţile.

se recomandă să se estimeze valoarea sa λ = 0.11( ∆ 68 0. e) regim turbulent rugos Re > 500 D k Fig. D Pierderile de sarcină liniară mai pot fi determinate cu formula Chézy 2 QV v2 hd = Jl = 2 l = 2 l C R K (170) unde R – raza hidraulică. Coeficientul C se poate calcula în funcţie de coeficientul λ C= sau cu diverse formule empirice.73 d) regim turbulent mixt (de tranziţie) Re ∈ 10   D D ÷ 500  k k Coeficientul λ se calculează cu formula lui Colebrook şi White 1 ∆ 2. K – modulul de debit.51 1 = − 2 log( + ) 3. 71D Re λ λ cu formula lui Altşul (167) Deoarece în această relaţie λ apare sub formă implicită. Modulul de debit 8g λ (171) . 74 + 2 log 2∆ λ (169) În formulele de mai sus ∆ D este rugozitatea relativă. k – rugozitatea medie absolută a peretelui conductei şi k – rugozitatea medie relativă a peretelui conductei. 55 Regim turbulent rugos Valoarea coeficientului λ se calculează cu formula lui Nakuradse 1 D = 1. C – coeficient Chézy.25 + ) D Re (168) Valoarea obţinută se introduce în membrul al doilea al (167) şi se recalculează valoarea lui λ.

Pierderea de sarcină locală se calculează cu formula 2 2 v2 ' v1 hl = ξl = ξl 2g 2g (173) unde v1 şi v2 sunt vitezele medii în secţiunile S1 şi S 2 din amonte şi aval de singularitate. vârtejuri care conduc la un consum important de energie mecanică. iar ξl ' (sau ξl ) coeficientul pierderilor locale de sarcină.0826ξl De exemplu în secţiunea dreaptă S se consideră o singularitate care perturbă curgerea în amonte şi aval până la S1 şi S2 (fig. în funcţie de diametrul Influenţa asperităţilor în regim turbulent conduce la creşterea lui λ şi al pierderilor distribuite hd şi implicit a pierderilor de presiune. îngustări. când se produc desprinderi ale stratului limită. coturi. 56) . 6.6. Pierderea de sarcină locală Variaţia de presiune pe distanţe relativ scurte ale unei secţiuni drepte ale direcţiei axei curentului vor fi numite “singularităţi“. difuzoare. ▬▬▬ (172) unde A – secţiunea conductei. Pierderea de sarcină locală se mai exprimă şi în funcţie de debit: hl = ξl 2 v2 1 16QV = ξl 2g 2g π 2 D4 2 QV D4 (174) (175) hl = 0. Coeficientul ξl depinde de caracteristicile geometrice ale singularităţilor şi este dat sub formă de grafice.2. etc.74 K = CA R conductei şi de natura şi starea pereţilor conductei. avem pierderi de sarcină locale. confuzoare. tabele sau formule empirice pentru diferite tipuri de singularităţi: lărgiri. se dă de obicei sub formă tabelară.

e.  Ajutajele sunt dispozitive care se montează în zona de evacuare a fluidelor pentru creşterea debitului.e. Mişcările efluente ale fluidelor Mişcările efluente se produc în cazul curgerii unui fluid dintr-un anumit recipient printr-un dispozitiv.75 Fig.  Injectoarele realizează jeturi de fluid cu energie cinetică mare. v12 v2 = ξi 1 . într-un alt spaţiu ocupat de un alt fluid. Din acest punct de vedere se deosebesc: curgeri prin orificii. urmând ca în final să se calculeze timpul de golire unui rezervor.7. 2g 2g . Problemele care se pun la curgerea prin orificii sunt de obicei determinarea vitezei şi al debitului evacuat. considerând mişcarea nepermanentă. hrl = hr1− 2 − hr1 − hr 2 = ξ 6.rl. 56  α v2 p   α v2 p  ht = H1 − H 2 =  1 1 + 1 + z1  −  2 2 + 2 + z2  ρg  2g ρ g   2g  În calcul l. ajutaje.c astfel încât: ht = hr1 + hrl + hr 2 . injectoare şi peste deversoare. În cele ce urmează se vor calcula separat viteza şi debitul evacuat.  Deversoarele evacuează fluidul prin partea superioară a unei incinte.

Determinarea vitezei Se aplică relaţia lui Bernoulli între punctele (1) şi (2) pentru un fluid real. Se consideră că fluidul este real şi deci apar pierderi de energie. sub sarcină constantă. în pereţi subţiri.1.1. Fig. Pierderile locale de sarcină hidraulică la ieşirea prin orificiu se determină în funcţie de coeficientul de pierdere locală de sarcină ξ cu formula: he = ξ 2 v2 2g (176) Prin înlocuire în relaţia lui Bernoulli se obţine: v12 p v2 p + 1 + z1 = 2 + 2 + z2 + he 2g γ 2g γ (177) dar din analiza fig.1. Cu acestea (177) devine S1 p p1 v2 v2 + h = 2 + atm + ξ 2 γ 2g γ 2g (1 + ξ ) v2 = 1 1+ξ ( 2 p − patm v2 = 1 +h 2g γ p1 − patm p − patm + h)2 g = ϕ 2 g ( 1 + h) γ γ (178) . 57 Curgerea prin orificii mici în pereţi subţiri 6. 57 rezultă z1 = h .7.76 6. Curgerea fluidelor prin orificii mici. Deoarece suprafaţa S1 este mare scriind formula debitului volumic QV = const = S1v1 rezultă că viteza v1 = QV 2 este mică şi deci v1 ≅ 0 .7.

se calculează iniţial debitul infinitezimal evacuat şi apoi debitul total prin integrare. Gaz h = 0 ⇒ v2 = 2 g p1 − patm p − patm = 2 1 γ ρ (180) (181) 6. Cazuri particulare: 1. Rezervor deschis p1 − patm + h) γ (179) p1 = patm ⇒ v2 = 2 gh 3. 6. cu atât se evacuează din rezervor un debit mai mare de lichid. Determinarea debitului volumic Debitul volumic se obţine utilizând ecuaţia de continuitate: QV = v2 S2 = v2 Ac = v2 A. coeficientul de debit se poate mări şi ca urmare debitul evacuat creşte. Curgerea fluidelor prin orificii mari. eventual adâncimea lichidului din rezervor h este mai mare. Notând Ac A εϕ = µ numit coeficientul de debit al orificiului rezultă QV = µ A 2 g ( p1 − patm + h) γ (182) Cu cât presiunea gazului din rezervor situat deasupra lichidului p1 este mai mare.7. Fluid ideal ϕ = 1 ⇒ v2 = 2 g ( 2. sub sarcină constantă Deoarece viteza unui strat de fluid oarecare orizontal evacuat prin orificiul mare este funcţie de variabila z. în pereţi subţiri. În funcţie de modul de prelucrare al orificiului.2.2. Se face notaţia: Ac =ε A numit coeficientul de strangulare al secţiunii.1.7.77 în care ϕ este coeficientul de viteză. .

59): Fig. Calculul timpului de golire al unui rezervor În mişcare nepermanentă. mărimile se schimbă în timp. Din acest motiv.78 Fig. se egalează volumul infinitezimal scurs din rezervor în intervalul de timp dt cu volumul ce dispare din rezervor prin coborârea suprafeţei libere cu dz (fig. 58 Curgerea fluidelor prin orificii mari dS = b( z ) dz dQV = v dS dQV = ϕ 2 gz b( z ) dz QV = ∫ ϕ 2 gz b( z )dz = ϕ ∫ H1 H2 H2 H1 2 gz b( z )dz (183) Considerăm un orificiu dreptunghiular pentru care b( z ) = B = const pentru care integrala se poate calcula exact QV = ϕ B 2 g ∫ H2 H1 z 2 dz ⇒ 1 3 2 ϕ B 2 g ( H 2 − H1 ) 2 3 (184) 6.7.3. 59 Golire nepermanentă a unui rezervor dV = QV dt = − A( z ) dz µ A0 2 gzdt = − A( z )dz (185) .

A0 = 4 4 T= T= 1 4 π D2 .când se cunosc . corectate prin adaos cu un procent de până la 5% dacă au mai multe elemente hidraulice montate pe traseu. Mişcarea permanentă în conduct sub presiune Conductele sunt sisteme hidraulice ce asigură transportul sub presiune al fluidului între două puncte cu sarcini energetice diferite. este: T= 1 D 2 2H ( ) . conductele se pot clasifica în următoarele grupe: a) conductele lungi cu l > 50 D unde l este lungimea conductei. µ0 d0 g (188) 6.∫ 0 H A( z ) dz z µ A0 2 g . c) d) ajutajele sau orificiile cu pereţii groşi având 3D < l < 10 D orificiile cu pereţii subţiri pentru care l < 3D Exemple: magistralele de petrol şi gaze. Problemele care se pun la calculul conductelor sunt: 1. iar D diametrul acesteia. µ 2 g π d0 4 ∫ H 0 z − 1 2 dz 1 2 D 2 . b) conducte scurte pentru care 10 D < l < 50 D la care pierderile de sarcină hidraulică sunt date de suma dintre pierderile distribuite şi cele locale de pe parcurs.79 dt = − Integrând 1 µ A0 A( z ) dz 2g z . plin iniţial până la înălţimea H. ( ) H µ g d0 (187) Deci timpul total de golire a rezervorului cilindric. După lungimea lor.∫ H 0 A( z ) dz z (186) În cazul unui rezervor cilindric π d 02 π D2 A( z ) = = const .8. ∫ de unde T= 1 T 0 dt = − 1 µ A0 2 g . 2. determinarea diametrului interior – problemă de dimensionare . conductele de alimentare cu apă ale localităţilor. La acestea pierderile de sarcină hidraulică sunt date doar de pierderile distribuite.

2. 0826 λ l 2 Q2 QV + 0. 6.80 pierderile de sarcină hidraulică. lungimea ei. natura pereţilor conductei.problemă de alimentare . În cazul conductelor cu secţiune circulară. 0826 2 QV l (λ + ∑ i ξl i ) [ m ] 4 D D .1. 3. ecuaţia Darcy pentru calculul pierderilor liniare hl = λ 1 v2 D 2y (191) unde λ . 0826 4 D5 D (193) ∑ξ i li (194) (195) htot = 0. dependent de rugozitatea pereţilor conductei şi de regimul de curgere ( Re = – vD ) ν pierderile locale se evaluează cu v2 hl = ξ 2g (192) unde ξ .coeficient al pierderilor locale care se determină experimental. relaţiile de calcul pentru transportul fluidelor incompresibile în mişcare permanentă sunt: – ecuaţia de continuitate Q =V . determinarea debitului .coeficientul pierderilor liniare de sarcină hidraulică. Calculul conductelor scurte Pierderea de sarcină totală în cazul mişcării permanente este: htot = hliniar + ∑ i hli htot = 0. determinarea pierderii de sarcină – problemă energetică – când se cunosc celelalte mărimi.8.când se cunosc celelalte mărimi. precum şi debitul necesar la consumator. – π D2 4 (189) ecuaţia lui Bernoulli scrisă între secţiunile 1 (amonte) şi aval (2) p1 v2 p v2 + 1 + z1 = 2 + 2 + z2 + ∑ hy ρ g 2g ρ g 2g (190) unde coeficientul – ∑h y reprezintă suma pierderilor liniare şi locale de sarcină hidraulică.

– procesul continuă până când diferenţa dintre două valori succesive ale debitului volumic Q este mai mică în modul decât o valoare ε aleasă în funcţie de precizia dorită Q ( n ) − Q( n −1) < ε şi se alege ca debit final debitul de la iteraţia n.1. 6.1. 60 Se alege din grafic Ds tan dard = Di pentru pierderea de sarcină din cazul concret considerat.81 6.2.8.1.8. Determinarea debitului (Q) Pentru o curgere în regim laminar valoarea coeficientului pierderii de sarcină liniară sau distribuită este: λ= iar numărul Reynolds 64 Re (196) Re = νD v (197) Debitul Q se determină printr-un proces iterativ astfel – la iteraţia 0 se alege valoarea iniţială a debitului Q(0) cu care ν (0) = Q 4Q = S π D2 (198) (199) (200) Re(0) = ν (0) D v λ (0) = 64 Re de unde se calculează debitul la iteraţia 1 Q(1). 60) Fig. . Determinarea diametrului D Pentru diverse valori ale diametrului interior al conductei se reprezintă grafic pierderea totală de sarcină (fig.

8. În aceste condiţii z A = htot adică 2g .82 Q = Q(n) 6. 0826 64 Re 2 QV l (λ + ∑ i ξl i ) [ m ] 4 D D 6. Determinarea pierderilor de sarcină totală Pe baza debitului Q se calculează v v= apoi numărul Reynolds Re = factorul λ Q 4Q = S π D2 (201) νD v λ= şi respectiv pierderile de sarcină totală htot = 0.1. 61 Conductă tip sifon Se aplică relaţia lui Bernoulli între A şi B: 2 vA p v2 p + A + z A = B + B + zB + htot 2g γ 2g γ Parametrii hidrodinamici sunt daţi de: p A = pB = patm vA = Q SA 2 vA Deoarece SA este mare vA este mică şi este neglijabil.8.1.3.4. Aplicaţie – Conducte de tip sifon Fig.

2.83 H = htot Se înlocuieşte pierderea de sarcină totală cu suma dintre pierderea liniară şi cele locale şi rezultă: H =λ v2 l v2 v2 v2 + ξi + ξc + ξe 2g D 2g 2g 2g v2 l ( λ + ξ i + ξ c + ξe ) 2g D H= de unde se deduce expresia vitezei de curgere pe traseu: v= 2 gH λ l + ξ i + ξ c + ξe D Debitul sifonat din rezervorul A în rezervorul B este: π D2 Q = vS = v 4 6. Conducte lungi montate în serie Fig.8.8. Calculul conductelor lungi 6. efectuând reducerile necesare rezultă H = hd adică energia potenţială a lichidului din rezervorul A faţă de rezervorul B se consumă pe . 62 Conducte lungi montate în serie Se scrie relaţia lui Bernoulli între punctele A şi B situate pe suprafeţele libere ale celor două rezervoare 2 2 vA pA vB p + + zA = + B + zB + ∑ i hd i 2g γ 2g γ ur u ur u Se neglijează vitezele v A şi vB de variaţie a nivelelor în rezervoare (presupunând că rezervoarele au capacitate mare).2. iar pierderile de sarcină hidraulică sunt mult mai mici decât pierderile distribuite.1.

..84 pierderile distribuite produse pe reţeaua de conducte în serie.. Ansamblul conductelor legate în serie poate fi înlocuit cu o conductă de lungime l echivalentă în ceea ce priveşte pierderile de sarcină hidraulică. Explicitând pierderile pe fiecare tronson se obţine: H = λ1 dar vi = Q Si li Di5 l v2 l1 v12 l v2 + λ2 2 2 + . + λn n n D1 2 g D2 2 g Dn 2 g H = 0. la acelaşi debit H = 0. 0826Q 2 ∑ i λi relaţie care permite determinarea debitului Q cunoscându-se H. 0826λ Comparând relaţiile scrise se obţine Q2 l D5 λ λ l = ∑ i i5 li 5 D Di Această formulă se poate explicita pe baza analogiei electro – hidraulice (tabel 1 ) Tabelul 1 Analogia electro – hidraulică a conductelor legate în serie Circuit serie electric I = const U = ∑iUi prin existenţa unei rezistenţe serie RSi = Circuit serie hidraulic Q = const hd = ∑ i hd i λi li Di 5 .

2.. 0826λi sau li Qi 5 5 Di D = const λ1 Q5 Q15 Q5 l1 = λ2 25 l2 = .8. = λn n5 ln D15 D2 Dn Din ecuaţia de continuitate scrisă pentru unul din noduri se deduce debitul total prin conducta din afara ramificaţiei Q = ∑ Qi i =1 n Analogia electro – hidraulică este valabilă şi în acest caz (tabel 2).. Conducte lungi montate în paralel Fig. .2.85 6. 63 Conducte montate în paralel Se aplică relaţia lui Bernoulli între A şi B: 2 vA p v2 p + A + z A = B + B + zB + ∑ i hd i 2g γ 2g γ În A şi B Q = const deci S = const şi rezultă v A = vB = const p A − pB + z A − zB = hd γ H = hd sau H = 0.

86 Tabelul 2 Analogia electro – hidraulică a conductelor legate în paralel Circuit paralel electric U = const I = ∑ i Ii Circuit paralel hidraulic hd = const Q = ∑ i Qi .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful