Emilian Cristea — VALENTIN BORDA, NICOLAE SIMION Alpinism şi drumeŃie cu Emilian Cristea — ION IONESCU-DUNĂREANU Amintiri despre

Emilian Cristea — IOSIF VIEHMANN Cu Emilian Cristea prin MunŃii Banatului— ŞTEFAN NEGREA Nea Milică — VALENTIN HOSSU-LONGIN In memoriam — IOAN NICOLAU Patru ani alături de el — DINU SOLOJAN Prietenului Emilian Cristea — ALEXANDRU FILIP Nea Cristea — RODICA NICULESCU Amintiri — MARIETA RADU Dascălul — NICOLAE DOCSĂNESCU Nu mai am cui... — ICĂ GIURGIU Fiindcă au încetat lacrimile primului moment — FLOREA NEAGOE 3 „A ÎNVINGE E UN LUCRU FĂRĂ NOIMĂ. TOATĂ GLORIA ESTE SĂ CONVINGI". (Victor Hugo — MIZERABILII)

EMILIAN CRISTEA
Alpinist. Maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura Albastră din Bucegi. Publicist şi autor al unor valoroase cărŃi de turism. Primul instructor de căŃărare modernă al vînătorilor de munte.
1

MUNłII SÎNT UN MIRAJ... — Aproape cinci decenii aŃi dedicat muntelui o dragoste pătimaşă, statornică şi răbdătoare, ce v-a Ńinut într-o continuă tensiune de luptă îndîrjită şi inegală. Curajul şi tenacitatea au învins pînă la urmă şi, astfel, muntele a fost cucerit, dezvăluindu-şi marile lui taine şi frumuseŃi. Toate acestea sînt cunoscute, iar titlul de cinste, acela de maestru emerit al sportului care vi s-a conferit, este o răsplată binemeritată. Noi am dori să aflăm şi cum s-a născut această pasiune. — Prima excursie la munte am făcut-o cu şcoala. Era într-o sîmbătă. La apel, directorul căminului unde eram internat, ne-a anunŃat că vom pleca în Bucegi. AnunŃul fu urmat de un instructaj lung, vorbindu-ni-se şi de diferite grade de pedeapsă pentru nedisciplinaŃi. Pentru mine, cel care nu-i văzusem, munŃii păreau relicvele unei vieŃi îndepărtate, învăluite în misterul fantasticelor închipuiri ale copilăriei. Mi-am imaginat excursia ca o aventură şi aşteptam cu nerăbdare înfăptuirea ei. Îmi amintesc cu exactitate fiecare eveniment în legătură cu cele întîmplate. Sosirea la Sinaia, înnoptarea undeva la marginea pădurii, burniŃa de peste noate şi munŃii; munŃii aceia, apăruŃi printre ceŃurile dimineŃii, mîngîiaŃi de razele aurii ale răsăritului... De cum i-am văzut, le-am simŃit atracŃia şi mi-am dorit să urc pe vîrfurile lor. Obsedat de acest gînd, pîndeam momentul prielnic pentru evadare din grupul din care făceam parte. La Poiana Stînii, unde directorul hotărîse să dormim două ore pe iarbă, mi-am părăsit colegii, furişîndu-mă prin desişul pădurii către poteca ce bănuiam că mă va conduce
2

pe culme. Eram foarte emoŃionat. SimŃeam cum se rup firele care mă Ńineau legat de scoală şi de disciplina ei. Porneam spre cuprinsurile necunoscute ale Bucegilor şi trebuia să mă descurc singur. Acolo, retras, întovărăşit de gîndurile mele, m-am simŃit fericit. N-aveam cunoştinŃă despre locuri, n-aveam mîncare, iar bani nici atîŃi cît mi-ar fi trebuit pentru înapoierea cu trenul la Bucureşti. Dar cemi păsa ! Descoperisem aici comoara visurilor mele. Se deşteptase acel sentiment înnăscut la om şi apoi cultivat de mame la copii, dar care la mine, orfanul, rămăsese ascuns pe undeva. Descoperisem iubirea. Iubirea tinerească, năvalnică şi spontană, dăruită atunci naturii, muntelui. Cînd umbrele înserării începură să învăluie crestele, m-am gîndit la întoarcere. Inconştient de necazul cauzat directorului, de alarma dată printre patrulele vînătorilor de munte, trăiam sentimentele frumuseŃilor văzute. Din Sinaia la Bucureşti, prin bunăvoinŃa unui mecanic, am călătorit într-o locomotivă. Ce aventură extraordinară ! Într-o singură zi văzusem munŃii cu piscurile lor semeŃe, călătorisem în locomotiva care ducea Orient-Expresul la Bucureşti şi cîştigasem admiraŃia mecanicului şi a fochistului pentru interesul arătat locomotivei, aparaturii ei. Aproape că am zburat din gară la cămin, unde, înconjurat de colegii rămaşi „acasă", povesteam cele văzute şi trăite. Cînd sosiră ceilalŃi colegi din excursie, euforia a încetat. Curînd obrajii şi urechile mele deveniră mai îmbujorate în urma unui masaj susŃinut, administrat de director spre uşurarea atîtor gînduri ce-l frămîntaseră de la dispariŃia mea. Pedeapsa, pe deplin meritată, a fost un accident minor. Pentru mine munŃii, paradisul unei lumi necunoscute, plină de mister, farmec şi încîntare, deveniră
3

un miraj. Chemarea lor s-a amplificat, înfierbîntîndu-mi imaginaŃia, făcîndu-mă să-mi propun, cînd voi fi mare, să parcurg întregul lanŃ al CarpaŃilor într-o singură excursie. Astăzi, cînd retrăiesc amintirile, mă bucur că am putut realiza această primă dorinŃă. — Bucegii sînt, deci, prima dumneavoastră iubire. Ploieştean, stabilit din primii ani ai copilăriei la Bucureşti, era firesc să fie aşa, deoarece acest masiv se afla aproape. EraŃi pe atunci un biet ucenic vulcanizator cu posibilităŃi materiale mai mult decît modeste şi bănuim că nu puteaŃi avea un echipament corespunzător. Între echipamentul dumneavoastră de excursionist şi, cel al lui Hogaş, de pildă, era desigur o deosebire... — Ca drumeŃ, am mers mai mult decît Hogaş, dar aceasta nu-mi dă dreptul să mă compar cu el. Profesorul Hogaş, îndrăgostit de drumeŃie şi peisaj, plin de umor şi voie bună, era mereu însoŃit de PisicuŃa lui, care-i ducea bagajele, scutindu-l de greutatea poverii şi a drumului. Eu nu am încălecat niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să accept vreodată ajutorul altora. Am păcătuit la început, purtînd un echipament necorespunzător. Dar, după cum spune proverbul, „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat". Trecuseră doi ani de cînd săvîrsisem năzdrăvănia din prima mea excursie. DorinŃa de a revedea acele meleaguri, înfierbîntaită şi de „Cartea munŃilor" a Bucurei Dumbravă, nu mi-o puteam satisface după pofta inimii mele tinere. Echipamentul, banii de tren şi curajul de a înfăptui singur o excursie deveniseră pentru mine, temerarul de altădată, bariere de netrecut. Mintea ucenicului, ieşit de curînd din cămin, se maturizase, iar banii lui întotdeauna pe sponci, abia că-i ajungeau să
4

înfrunte viaŃa unor timpuri grele. Şi atunci mi-am modificat singurele mele haine după fasonul celor văzute la turişti. Pantalonilor le-am introdus în manşetă un elastic pentru a se numi, cînd îi ridicam sub genunchi, „pantaloni de golf". Salopetei, prevăzută cu şiret jos, i-am aplicat două bucăŃi de piele pe umeri, ca să aibă înfăŃişarea vindiacului. Cu bocancii a fost mai greu. Pantofii mei, cărora le-am bătut Ńinte pe talpă, au refuzat cu încăpăŃînare să se transforme în bocanci. Am încercat să-i port cu ghetre, dar văzînd că oamenii întorc mereu capul după mine, le-am abandonat. Problema aceasta, atît de spinoasă, am rezolvat-o împrumutînd ghetele de ring ale unui boxer, dar aveau talpa atît de subŃire, că simŃeam toate pietrele pe care călcam. Pentru a le proteja, mi-am propus să le port în galoşi. Am strîns bani pentru tren. Apoi a venit şi ziua plecării. Era început de iunie. Muntele mustea de umezeală şi galoşii mei făceau minuni. Mă obligau însă pîrdalnicii să evit întîlnirea cu drumeŃii. Cînd îi vedeam, mă ascundeam prin desişul jnepenilor sau rămîneam pe loc, pînă ei treceau, avînd grijă însă să-mi pun galoşii în rucsac. Ce strategie ! Cîtă mustrare de conştiinŃă ! Cîtă ignoranŃă faŃă de cartea Bucurei Dumbravă ! — Totuşi, care a fost prima regulă, din cele enunŃate de Bucura Dumbravă, pe care aŃi respectat-o? — PoliteŃea. Am învăŃat, aşa cum fac şi astăzi, să-i salut pe cei întîlniŃi. După un salut şi o rugăminte, un grup de cîmpineni şi ploiesteni m-au acceptat sa particip, într-o dimineaŃă de iulie a anului 1935, la escaladarea Văii Mălinului din Bucegi. Nu-mi închipuiam că evenimentul acela, de o tulburătoare fascinaŃie, îmi va fixa, definitiv şi ireversibil, pasiunea pentru alpinism. — Cu acest grup aŃi escaladat, probabil, şi alte zone din
5

abruptul Bucegilor. — Nu. Duminica următoare aveam tovarăş pe bunul meu prieten Nicu Ştefan, ajuns mai tîrziu motociclist celebru. Nu mai simŃeam nevoia unui ghid. Dar ne-am găsit, la răscrucea unor poteci, cu cel care avea să-mi fie, în nenumărate escalade, tovarăş de echipă — Toma Boerescu. Purta pe umăr o frînghie, iar pe o buclă ciocanul şi cîteva carabiniere. Clinchetul sculelor alpine mi-a elecrizat, parcă, făptura. Le-am pipăit, memorîndlu-le forma şi dimensiunile. De Toma Boerescu — una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru — ne-am despărŃit jenaŃi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub pulover şi i-a spus : „Ilustre domn, în viitor lasă cravată acasă cînd vii să faci alpinism!" Eu mă întreb şi acum: ce ar fi fost dacă Toma descoperea în rucsacul meu frînghia de rufe împrumutată de la proprietăreasă ? — Ce putea să fie ? Exigentul Toma Boerescu şi-ar fi rîs puŃin în barbă, dar alpinistul ar fi trecut cu vederea sărăcia mijloacelor tehnice avute la îndemînă. Şi, cu siguranŃă, v-ar fi dat sfaturi pentru noile ascensiuni. — Sfaturi am primit de la Toma Boerescu atunci sau pe urmă. Uneltele de alpinism ni le-am confecŃionat singuri. Lucrurile s-au petrecut, pe scurt, aşa... Pasiunea pentru alpinism îl cuprinsese şi pe Nicu Ştefan, care era un priceput meseriaş, împreună, am trecut de îndată la confecŃionarea materialelor alpine văzute. Din vîrfuri de pile vechi, găsite prin lăzile atelierului unde lucra Nicu Ştefan, am modelat cîteva pitoane. Le-am făcut pe furiş, în orele cînd meşterul era la masă. Eu trăgeam la
6

foale şi băteam la nicovală cu barosul, el le finisa din ciocan şi la strung. Sîmbătă spre duminică, la trenul de 0,35, puteam fi văzuŃi sosind cu pitoanele atîrnate la cureaua rucsacului. Ele sunau, iar noi, blazaŃi parcă, ne tîram ghetele pe peronul gării, făcînd să iasă scîntei din tălpile Ńintuite. Curînd a venit şi decepŃia. Pitoanele noastre s-au dovedit necorespunzătoare. OŃelul din care le-am făcut era atît de casant încît, la prima lovitură de ciocan, s-a spart. Ne-am dat seama că singura soluŃie era să ne apropiem de alpiniştii cu experienŃă. Din fericire pentru noi, activau în acest domeniu, de cîŃiva ani buni, inginerul Nicolae Comănescu, animator al secŃiei de alpinism de la Atelierele GriviŃa, care a realizat numeroase premiere, şi Gheorghe Frimu, primul preşedinte al Clubului alpin român, avocatul Nicolae Dimitrescu, maestrul meu în ale scrisului şi realizatorul celui mai bun ghid de turism-alpinism al Bucegilor, Alexandru Beldie, eminent naturalist, alpinist şi cercetător, care, printre alte lucrări, ne-a dăruit şi cel mai complet studiu al florei din Bucegi, Constantin Ionescu (Titi), membru al asociaŃiei ADMIR, adept al alpinismului acrobatic care, ani de-a rîndul, a lucrat cu Ion Ionescu-Dunăreanu. Lor li se alătură alŃii mai tineri şi, laolaltă, îşi făcuseră bunul obicei de a conduce, săptămînal, colective pe traseele alpine din abruptul prahovean al Bucegilor. Aceşti ghizi voluntari puteau fi văzuŃi în zilele de sărbătoare, la ora 5 dimineaŃa, în faŃa gării Buşteni. Acolo lîngă statuia sergentului Muşat ghidul făcea un popas împreună cu grupul ce-l conducea. Amatori de alpinism, cîteodată necunoscuŃi, ştiind obiceiul, se prezentau ghidului, rugîndu-l să-i primească în echipa condusă de el. Solicitantului i se examinau echipamentul,
7

era întrebat despre traseele escaladate şi, în funcŃie de ele, era admis sau îndrumat la altă echipă ce parcurgea un traseu mai uşor. E greu de exprimat în cuvinte cîtă înŃelegere aveau aceşti oameni, de care mie multă vreme mi-a fost ruşine să mă apropii, socotind că nu fac parte din lumea mea ! Dar cu cîtă bunătate m-au primit şi m-au educat în marea lor familie ! Mă emoŃionează şi azi, după atîtea decenii, cînd mă gîndesc la avocatul Nicolae Dimitriu din contenciosul Băncii NaŃionale, omul care mi s-a adresat pe cel mai politicos ton : „Mă rog, cu cine am onoarea ?" Pentru mine, ucenicul vulcanizator de atunci, cunoaşterea acestui om şi a grupului ce-l însoŃea a fost revelatorie. Ea a avut o influenŃă pozitivă şi asupra colegilor mei din atelier. — AŃi cunoscut şi aŃi văzut la lucru, tovarăşe Emilian Cristea „garnitura de aur" a drumeŃiei româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraŃii Radu şi Şerban łiŃeica, Gheorghe MorŃun, Ion Udrişte-Olt, Ion IonescuDunăreanu... Dintre ei, consideraŃi pe vreunul ca profesor sau maestru al dumneavoastră în ale drumeŃiei ? — Dintre cei menŃionaŃi de dumneavoastră numai cu Ion Ionescu-Dunăreanu am întreprins escalade şi ascensiuni. L-am cunoscut pe marele montaniard în ziuă de 21 august 1938. Făcea parte dintr-o echipă de alpinişti condusă de Constantin Ionescu (Titi). La coarda lui Titi Ionescu aveam să gust în ziuă aceea sentimentul curajului şi bărbăŃiei oferite de alpinism. Pe Hornul Central şi de-a lungul porŃiunii superioare a Văii Urzica am văzut la Titi, pentru prima dată în viaŃă, cum se întrebuinŃează şi se asigură corect cu frînghia. Tot de la el am învăŃat tehnica folosirii pitoanelor. Constantin Ionescu (Titi), realizator a numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un
8

mare alpinist, dar a rămas anonim datorită modestiei ce l-a caracterizat. O săptămînă mai tîrziu escaladam, în cap de coardă, Hornul Central, trecînd frînghia cu carabiniera prin pitoanele traseului, fixate în perete de inginerul Nicolae Comănescu. Cu Ion Ionescu-Dunăreanu, după ce l-am cunoscut, am călcat de nenumărate ori potecile munŃilor, am escaladat abrupturi şi am ajutat, după puterile noastre, la dezvoltarea nu numai a alpinismului, ci a drumeŃiei în general. — Muntele v-a fost întotdeauna prieten ? — Da, întotdeauna. Un mare prieten. Numai că primele succese, unele amintite aici, m-au făcut să uit pericolele, respectul şi disciplina muntelui, înfumurat, aveam credinŃa că el, pentru mine, nu mai poate avea secrete. Cît de naiv eram, o pot spune abia acum cînd, după o viaŃă plină de evenimente şi peripeŃii, muntele continuă să-mi facă destule surprize. În escaladele noastre pe stînci greşim adeseori şi, dacă alpiniştii ar cădea de cîte ori greşesc, sigur că acest sport al curajului şi bărbăŃiei n-ar mai avea reprezentanŃi. Noroc că muntele este îngăduitor. — Dacă vorbiŃi aşa, înseamnă că muntele v-a dat o lecŃie serioasă... — Într-adevăr, o lecŃie pe care nu o voi uita niciodată. Era la sfîrşit de mai. Pentru noi bucureştenii venise vara. Neam programat atunci o ascensiune, neştiind că în luna aceasta zăpada la munte abia începe să se topească. EchipaŃi de vară, lipsiŃi de colŃari şi piolet, am pornit spre Bucegi, îmi procurasem, prin intermediul unui vînzător de coloniale, o frînghie îmbălsămată puternic cu mirosul roŃilor de caşcaval grecesc, la al căror ambalaj servise. LegaŃi la capetele corzii noastre, am urcat pe feŃele
9

acoperite de gheaŃă şi zăpadă, cuibărite pe Valea Gălbinele şi pe jgheabul vertical al Hornului Coamei. Dintr-o dată, un pod de zăpadă s-a rupt şi noi am căzut sub el. Fără ajutorul unor alpinişti aflaŃi prin partea locului, greu am fi, putut rezolva necazul. A fost o lecŃie serioasă, severă. Anotimpurile la munte au pericole specifice, de a căror cunoaştere depinde uneori reuşita ascensiunii. — În anul accidentului nu eraŃi membru al Clubului alpin român. ParticipaŃi, probabil, la activitatea altei organizaŃii turistice... — Pe la sfîrşitul anului 1935 am aflat că asociaŃiile de turism Ńin, săptămînal, la sediul lor, şedinŃe deschise publicului. După pregătiri deosebite, am hotărît să iau şi eu parte la asemenea reuniuni. Aveam emoŃii, de aceea acordam mare grijă Ńinutei mele: mă îmbrăcam curat, îmi aranjam atent părul, de fiecare dată, iar ghetele Ńintuite, pe care le purtam şi în ascensiuni, le lustruiam îndelung. Fercheş şi cu inima gata să-mi sară din piept, am plecat spre PiaŃa Amzei, unde îşi avea sediul asociaŃia turistică ADMIR. Îmi aduc aminte că, la prima mea participare, prezida şedinŃa un domn prezentabil, cu barba albă. Mi s-a spus că era doctorul Gheorghe Dumitrescu, preşedintele de onoare, cel care a înfiinŃat, în 1929, asociaŃia. La şedinŃa aceea, parcă aud şi acum, se vorbea de organizarea unui concert la FundaŃia Dalles, în scopul strîngerii fondurilor pentru lucrările viitoarei cabane Babele. AlŃii raportau despre vîstarea, cum se spunea atunci, adică realizarea, dea lungul unor poteci de munte, a marcajelor turistice. Către sfîrşit s-au anunŃat itinerarele excursiilor, numele conducătorului fiecăruia, locul şi ora plecării... După cîŃiva ani am venit şi la şedinŃele asociaŃiei
10

„Hai la drum!" Eram invitatul lui Mircea Gheorghiu, pe care, într-o toamnă viforoasă, îl cunoscusem la cabana Omu. Nici nu bănuiam atunci că el va deveni mai tîrziu directorul Şcolii de alpinism organizate de C.G.M. ConferinŃele, proiecŃiile de filme sau diapozitive erau, de fiecare dată, un nou pas în lumea necunoscută a frumuseŃilor carpatine. Doream să fiu membru al acestor asociaŃii. Dar, în ciuda faptului că taxa de înscriere şi cotizaŃia nu erau prea mari, modestele mele posibilităŃi de cîştig nu-mi permiteau. M-am mulŃumit numai cu prezenŃa la şedinŃele lor. În plus, de la librăria Cartea Românească, cumpăram, din cînd în cînd, „Buletinul Clubului alpin român" pe care-l citeam şi-l reciteam. Se publicau în el titluri ca: „Impresii din masivul Piatra Craiului", „Noi cercetări în peştera Polovragi", „Prima escaladă a Crestei Coştila", „Prima escaladă a feŃei nordice a Acului Mare". Toate erau pe atunci descoperiri, premiere, descrise cu lux de amănunte. — Dar dumneavoastră aŃi rămas în continuare un alpinist solitar, neîncadrat în vreo organizaŃie de turism. — Spre marea mea părere de rău, da. Mai ales că abia începuse practicarea alpinismului acrobatic, învăŃat după tehnica modernă. Era o consecinŃă a excelentelor învăŃăminte primite de membrii Clubului alpin român în toamna anului 1937 la şcoala de alpinism de la Valbruna — Italia. În anul 1938 o altă echipă, recomandată special de club, a plecat în Germania. Aici, la cabana Stribsenjoochiaus din masivul Keisergebirge, s-a specializat în tehnica alpinismului modern. Instructor al alpiniştilor noştri era Peter Aschenbrenner, supravieŃuitorul expediŃiei germane, organizată pentru cucerirea optmiarului Nanga-Parbat din 1934, şeful expediŃiei din
11

1953, cînd Hermann Buhl reuşeşte să ajungă pe vîrful „ucigaş". Tehnica alpină modernă, folosită foarte puŃin pînă atunci în România, a fost aplicată cu mai mult succes în anii următori. Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea faptul că marile performanŃe ale timpului — Furcile şi Surplomba Mare din Peretele Gălbinele — au fost escaladate de către alpinişti neinstruiŃi la şcolile străine. Primele rezultate (referindu-ne la elevi) le-a înregistrat Ionel Coman, student în vremea aceea, care, după terminarea şcolii de la refugiul Coştila, atacă marile probleme de escaladă alpină ale timpului, realizînd cîteva trasee unanim apreciate. Plin de iniŃiativă, Ionel Coman se numără printre aceia care au înfiinŃat „Grupul alpin universitar — G.A.U.", unde activau studenŃii din facultăŃile şi institutele bucureştene. Realizator a numeroase premiere din masivele CarpaŃilor, animator al alpinismului prin organizarea unor şcoli de tehnică alpină şi editarea a două manuale de alpinism, Ionel Coman şi-a legat numele şi de oraşul unde s-a stabilit după studenŃie — Braşovul. PrezenŃa lui în oraşul de sub Tîmpa a însemnat reactivarea, dacă nu chiar înfiinŃarea mişcării alpine braşovene. El şi elevii lui s-au afirmat, mai mult ca oricare alŃii, traseele stabilite în CarpaŃi şi peste hotare reprezentînd recorduri de măiestrie, curaj şi altitudine pentru România. — Cu Ionel Coman am purtat deja o convorbire deosebit de agreabilă. Asta s-a întîmplat cu luni în urmă. Inginerul braşovean ne-a vorbit cu aceeaşi pasiune despre munŃi. Domnia sa, la insistenŃele noastre, a enumerat cîteva din acŃiunile mari pe care le-a iniŃiat. Dumneavoastră confirmaŃi acum cele spuse şi, ni se pare, chiar îl completaŃi. V-am ruga, în continuare, să ne vorbiŃi despre
12

următoarele trepte în cucerirea muntelui. Am auzit că stagiul militar a avut, în ce vă priveşte, un rol determinant. E adevărat ? — Este adevărat că stagiul militar a fost pentru mine un nou prilej de cunoaştere a munŃilor. Am cerut să fiu repartizat la o unitate de aviaŃie din Braşov, gîndind că de acolo munŃii îmi vor fi mai uşor accesibili. Aşa s-a şi întîmplat. Nu pot să exprim ceea ce am simŃit la prima mea ascensiune în Piatra Craiului! Descopeream aici altceva... un necunoscut ademenitor, pentru cucerirea căruia trebuia timp, înŃelegere, tehnică şi, mai ales, tinereŃe. Piatra Craiului este un munte al celor tineri. Această tinereŃe nu se referă, desigur, la vîrstă, ci la posibilităŃile fizice şi la entuziasmul celui ce se încumetă să-l escaladeze. N-aş fi crezut atunci că, după 35 de ani, datorită lui Ion IonescuDunăreanu, cel care mi-a dezvăluit frumuseŃile Pietrei Craiului, aveam să scriu o modestă monografie despre masiv. Trebuie să adaug că, „prinşi" de ineditul munŃilor, camarazii mei de arme au fost ei înşişi cîştigaŃi de ideea întru care eu perseverasem. Prin bunăvoinŃa comandantului de escadrilă, care ne învoia fără să ştie ce facem, am înfiripat un grup de alpinişti, căruia i s-au alipit curînd şi cîŃiva maiştri militari şi piloŃi adjutanŃi. Săptămînal, îmbrăcaŃi în uniforma noastră gri-bleu, porneam prin munŃi: Hornul Central, Creasta Coştila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi ori peretele de vest din Piatra Craiului erau trasee cunoscute. Oamenii escadrilei au devenit repede capi de coardă, drept pentru care frîngiile pompierilor din unitate ne erau insuficiente pentru escaladele săptămînale. Întîlnirea cu regretatul meu prieten Gheorghe
13

Weintraub (Pincu), încă din anul 1936, mi-a prilejuit mai tîrziu o suită de escalade dificile. El era omul care, săptămînal, conducea în abruptul prahovean începători, recrutaŃi dimineaŃa din faŃa statuii sergentului Muşat. Acest mare animator al alpinismului nu făcea parte din nici o asociaŃie. Cunoscîndu-mi posibilităŃile, Pincu mi-a propus să urcăm pe Traseul Furcilor şi apoi pe al Surplombei Mari din Peretele Gălbinele. Şi am reuşit. Eram primii alpinişti care, în afara membrilor Clubului alpin român, escaladam traseele amintite, considerate atunci ca cele mai dificile. Pincu avea să fie, după 23 August 1944, printre membrii fondatori ai asociaŃiei Turismul popular, iniŃiator al secŃiei de turismalpinism de pe lîngă OrganizaŃia Sportului Popular — O.S.P. şi mai apoi secretarul comisiei de schi şi alpinism din C.N.E.F.S. Mai tîrziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte şi la şedinŃele diferitelor asociaŃii de turism doar cînd aveam o permisie şi în concedii. Cu ocazia unui astfel de concediu, am avut prilejul în vara anului 1942, să particip, în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-Dunăreanu, căruia noi, cei mici, îi spuneam, aşa cum îi spunem şi astăzi, „Nea Iancu". Sub îndrumarea lui am realizat cîteva escalade în premieră. Cu Mircea Gheorghiu, secund, şi Nea Iancu, la mijloc, am scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare, prin amenajări, descriere şi marcare, acel Ńinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra de pe Tămaş au încoronat strădania noastră cu escalada Traseului Central din Peretele Piscului Rece. După o tentativă nereuşită, la care a participat şi maestrul nostru, am atacat, în zorii zilei de 12 august, din
14

nou, peretele. Cu două sandvişuri, pregătite de Nea Iancu, din mămăligă cu marmeladă, înarmaŃi cu pitoane, frînghii şi ciocane, am reuşit, după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare diferenŃă de nivel din Piatra Craiului — 320 m. PerformanŃa noastră se datora îndrumărilor date de jos, de acelaşi Nea Iancu, bunul nostru sfătuitor şi prieten. Din tabăra de la Tămaş ne-am întors cu mai multe trasee escaladate în premieră, printre care Piscul Rece, astăzi de dificultatea gradului 5-A. Atunci, din modestie şi respect pentru membrii Clubului alpin român, n-am îndrăznit să afirmăm că el era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din Ńară — Furcile Surplomba din Peretele Gălbinele avea gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere de inimă, mă văd obligat, mai mult din dorinŃa de a respecta o cronologie, să evidenŃiez evenimentul. ...În cele 15 zile petrecute pe Tămaş am învăŃat viaŃa şi disciplina de tabără, am cunoscut o regiune nouă, în care maestrul nostru a făcut ordine, ca dealtfel în întregul masiv: lucrarea lui de mai tîrziu a fost revelatoare; în sfîrşit, participasem, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, la marcarea unor trasee turistice din regiune. Mai mult decît oriunde, în tabăra de la Tămaş am început să simt plăcerea escaladelor în premieră. Aşa a încolŃit dorinŃa de a pune în valoare, de-a lungul CarpaŃilor, zonele favorabile pentru practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii, Făgăraşul, Rarăul, MunŃii Rodnei, Cheile Vîrghişului, MunŃii Gutin, Apusenii şi MunŃii Banatului au devenit, cu vremea, stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată lucrînd efectiv, dar mai ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste 200 de
15

premiere alpine. De aceste trasee s-au legat nume ca Aurel Irimia, Schen Matei, Caracsony Ladislau, Chivu Dumitru, Nagy Nicolae şi alŃii. — Un efort şi o idee care, după cum ştim, v-au Ńinut şi continuă să vă Ńină sub magia lor. — Punerea în aplicare a acestei idei o datoresc doctorului Mircea Sterescu. L-am cunoscut prin pădurile Pietrei Mari. Era un îndrăgostit de frumuseŃile naturii şi avea cunoştinŃe de tehnică alpină, dobîndite de la ghizii din Chamonix şi Zermatt. În multele noastre escalade şi ascensiuni, Mircea m-a făcut să înŃeleg mai bine plăcerea şi rostul alpinismului. Sub îndrumarea lui mi-am desăvîrşit metodele tehnice de escaladă şi am adîncit prietenia, iubirea şi pasiunea mea pentru natură. Toponimia de amănunt a Bucegilor şi identificarea unor trasee alpine, în vederea escaladării lor în premieră, au devenit pentru noi o preocupare majoră. Roadele muncii entuziaste s-au concretizat curînd: Fisura sudică din ColŃul Mălinului, creasta dintre Valea łapului şi Valea Urzicii, ColŃul Brînei şi altele. Ele ne-au înlesnit, dealtfel, şi intrarea — ca membri — în Clubul alpin român. ...Într-o zi de toamnă tîrzie, cînd leneveam printre jnepenii crescuŃi pe ColŃul Gălbinele, Sterescu mi-a arat linia unui traseu posibil în Peretele Gălbinele. În legătură cu obstacolele lui, Nicolae Dimitriu spunea : "Omul care-l va rezolva, trebuie sa aibă nervii de oŃel". Mărturisesc că, nu ştiu de ce, aceste cuvinte mi-au plăcut, revenindu-mi în memorie, asemenea unui leit motiv, de cîte ori mă aflam în zona văii Gălbinele. Aşa că propunerea de a-l ataca, venită din partea bunului meu prieten, mi-am însuşit-o imediat. La 5 august 1945 am pornit pe traseul imaginat de Mircea la escaladarea Peretului Gălbinele. După realizare, el avea
16

să se numească „Traseul celor Trei Surplombe". Era începutul unei noi etape în alpinismul românesc, căreia îi putem spune „Etapa gradului 5-B". — A fost grea cucerirea traseului „omului cu nervii de oŃel" ? — Vara anului 1945 a fost destul de capricioasă. Ploile şi o ninsoare timpurie, abătută peste munte în sezon de vîrf — august—septembrie — a stăvilit entuziasmul nostru, găsindu-ne la venirea iernii, după cinci încercări, sub limita treimii inferioare a peretelui. Fizic, realizasem foarte puŃin; tehnic ceva mai mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecŃionasem, pentru depăşirea lor, un însemnat număr de pitoane tubulare, pe care, într-o temerară coborîre a întregului perete, le-am transportat la baza de jos a celor trei surplombe. Am fost însoŃit de schiorii şi alpiniştii de renume: Gheorge RoşculeŃ din Buşteni, pe atunci pretendent la titlul de campion de schi, şi Toma Boerescu. Isprava, începută în zorii zilei de 9 septembrie 1945 şi presărată cu peripeŃii deosebite, avea să se termine abia în dimineaŃa următoare; în 10 septembrie, obosiŃi şi lihniŃi de foame aruncam pe patul refugiului Coştila frînghiile care, blocîndu-se în perete, ne-au cauzat întîrzierea. Oricum, în ziua aceea eram bucuroşi, nu ca în 8 septembrie cînd, în aceeaşi formaŃie, o vreme mizerabilă, cu ploaie şi lapoviŃă, ne-a obligat să coborîm din peretele Văii Albe, unde atacasem Fisura Mare... —Fisura Albastră, cum i-aŃi spus. Descoperirea, pasiunea, opera dumneavoastră de căpetenie, din cîte am auzit... — Mi-au trebuit, mie şi tovarăşilor mei de escaladă, şase ani de încercări pentru a ieşi la creastă pe acest traseu care, datorită culorii peretelui, avea să se numească Fisura Albastră.
17

— PovestiŃi-ne cîte ceva din perioada lungului asediu al acestei redute. — Cucerirea ei s-a petrecut în ziua de 6 august 1953. La 8 august, se împlineau 166 de ani de cînd elveŃianul Benedict de Saussure, Belmat şi Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcînd, astfel, începutul alpinismului. Pînă în august 1952 întreaga noastră mişcare alpină a parcurs un şir [....]de erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu, care a avut [....] limita gradului 5-A. Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946, erau Sorin Tulcea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu, care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porŃiune a traseului. La 4 august, acelaşi an, Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă. Tot în anul 1946, la îndemnul unor prieteni, am organizat o şcoală de alpinism în Piatra Craiului. Deşi lipseau alimentele şi condiŃiile de viaŃă erau îngreunate, sau prezentat la şcoală 29 candidaŃi. Dintre ei, 17 au terminat cursul reuşind să-şi însuşească tehnica alpină şi să escaladeze mai multe trasee din regiune. În iarna lui 1947 s-a deschis o şcoală de schi alpin la Vîrful cu Dor; vara s-a reluat activitatea la şcoala de alpinism. Între 7 şi 13 martie 1947, alături de redutabilul alpinist Dan Popescu, am parcurs în premieră de iarnă creasta Făgăraşului pe distanŃa Bîlea-Sîmbăta. FrecvenŃa avalanşelor, cantitatea enormă a stratului de zăpadă, prin care ne-am tăiat drum şi primele bivuacuri de lungă durată la cort, au constituit, dimpreună cu tura încercată de mai multe ori şi de alte echipe, o premieră de răsunet. Cele învăŃate în această tură le-am aplicat cu succes în marile expediŃii de iarnă, devenite pentru mine o
18

preocupare majoră. Ne-am întrerupt pentru o vreme escaladele, dirijîndu-ne preocupările în cadrul Clubului alpin român către o activitate administrativă neobişnuită. Clubul a reuşit să plătească împrumutul, făcut cu ani în urmă la o bancă de credit, pentru construirea Căminului alpin din Buşteni. Cu restul de bani, strînşi din donaŃii şi concesionarea căminului, s-a cumpărat, în Bd. Gheorghe Gheorghiu-Dej de astăzi, o garsonieră în care s-a instalat sediul central al Clubului alpin român. Aveam sediu pentru club, dar nu aveam mobilier. Preşedintele a început de îndată strîngerea fondurilor, de la membrii clubului sau de la diferitele instituŃii la care mai obişnuiam să mergem... „cu pantacuza". Era greu însă. Cei din Grupul alpin universitar, studenŃi, dornici să contribuie la donaŃie, au renunŃat, în seara aceea, la cumpărarea biletelor de tramvai... Era puŃin, era foarte puŃin, şi atunci Nicolae Dimitriu a recurs la o manevră ingenioasă. łin să povestesc întîmplarea, chiar dacă ocolesc mult răspunsul la întrebarea dumneavoastră. — Vă ascultăm... — Dimitriu era salariat la Banca NaŃională, instituŃie care-l avea, ca viceguvernator, pe Ion Lapedatu, preşedintele de onoare al clubului nostru. Nicolae Dimitriu i-a propus acestuia vînzarea unor uşi capitonate, rămase la Căminul alpin din timpul războiului, înŃelegător, preşedintele de onoare al clubului, viceguvernatorul Băncii NaŃionale, nu putea să refuze oferta... Cu banii obŃinuŃi, s-au achiziŃionat masa de consiliu şi lampa de plafon. Scaunele, cumpărate din donaŃiile membrilor, erau obişnuite. Dimitriu şi-a zis într-o zi : ,,Ce-ar fi să le tapiŃăm ?" Şi, ca urmare, în altă zi, s-a prezentat iar în cabinetul viceguvernatorului, l-a rugat
19

să cedeze Clubului alpin român două uşi vechi, reformate, existente în pivniŃele Băncii NaŃionale. Domnul Lapedatu, fireşte, nu l-a putut refuza... Curînd, cu pielea şi seegras uşilor capitonate, au fost tapiŃate scaunele. Desigur, nu fără o nouă contribuŃie a membrilor clubului: plata tapiŃerului. Dar povestea nu s-a sfîrşit aici. Uşile, despuiate de piele şi seegras, au fost, din nou, vîndute Băncii, de data asta cu aprobarea viceguvernatorului, ca ele să nu fie date, sub nici o formă, Clubului alpin. Asta se întîmpla, aşadar, în 1947. Anul 1948 cunoaşte evenimente de mare însemnătate şi pentru drumeŃia şi alpinismul românesc. Prin sentinŃa nr. 18/1948 a Tribunalului Ilfov, secŃia a III-a, s-a acordat personalitate juridică asociaŃiei „Turismul popular". La început, cu greu completam numărul locurilor pentru un vagon special ataşat la trenul de sîmbătă. Cu vremea, participarea la excursii era atît de numeroasă încît, săptămînal, se organizau trenuri speciale şi coloane de autocare cu destinaŃia cabanele din munŃi. Turismul devenise, sau tindea să devină, o activitate recreativă de masă. Prin intermediul lui, munca de educare revoluŃionară era uşurată. Preşedintele asociaŃiei, drumeŃ pasionat, era pretutindeni, îmi amintesc că l-am însoŃit şi eu. Conducerea partidului, conştientă de importanŃa acestui fenomen, turismul de mase, a intervenit la timp şi, la 9 martie 1949, prin Decretul PrezidenŃial nr. 88, publicat în Buletinul Oficial nr. 5, s-a înfiinŃat secŃia de turism a ConfederaŃiei Generale a Muncii — C.G.M. — care a preluat de la O.N.T. şi cabanele turistice. Încadrată cu specialişti şi punîndu-i-se la dispoziŃie fonduri suficiente, secŃia de turism a C.G.M. a trecut la adevărata organizare a turismului prin programarea
20

săptămînală a excursiilor de masă. Numai din Bucureşti plecau 8—10 trenuri săptămînal, iar în lunile de vîrf chiar mai multe. Paralel cu excursiile, secŃia de turism a înfiinŃat şcoli pentru promovarea cadrelor de conducere. MulŃi dintre absolvenŃii acestor şcoli au devenit responsabili ai birourilor locale de turism, organizatori de turism în întreprinderi, ghizi. — Dumneavoastră aŃi avut un rol important, alături de Mircea Gheorghiu, Petrescu George-Bebe şi alŃii in activizarea asociaŃiei „Turismul popular" sau a secŃiei de turism din ConfederaŃia Generală a Muncii", iar în august 1949 aŃi fost numit de către SecŃia cultură fizică şi sport C.G.M. asistent la şcoala de organizatori de turism. De aceea, pentru că tot ne-am îndepărtat de... Fisura Albastră, v-am ruga să semnalaŃi momentele principale ale activităŃii turistice din jurul anilor '50... — AsociaŃia „Turismul popular" a fost desfiinŃată în anul 1950. Revista, cu acelaşi nume, a continuat să apară pînă la finele anului 1951, sub egida SecŃiei de turism a C.G.M. Un memoriu, însoŃit de un album cu fotografii, a fost înaintat secŃiei de turism a C.G.M. În el arătam importanŃa alpinismului şi necesitatea înfiinŃării unor secŃii pe lîngă asociaŃiile sportive. O cerere semnată de nouă alpinişti a fost înaintată conducerii asociaŃiei sportive „Armata", devenită curînd Clubul sportiv al Casei Centrale a Armatei, iar alta similară a fost depusă la Clubul Dinamo Bucureşti. Curînd am fost chemat la Clubul Casei Centrale a Armatei unde, fără prea multe formalităŃi, în cadrul unei şedinŃe prezidată de căpitanul Florescu, s-a constituit secŃia de alpinism. Membrii voluntari aveau să primească echipament şi fonduri pentru practicarea alpinismului. Evenimentul l-am sărbătorit prin escaladarea în premieră a
21

unor trasee alpine, popularizate apoi prin presă şi radio. Opt luni mai tîrziu, o parte din membrii secŃiei noastre au fost transferaŃi la secŃiile de alpinism ale C.G.M. şi ale Clubului Dinamo Bucureşti. CondiŃiile asigurate de cele trei departamente au schimbat complet optica alpiniştilor. Materialele şi echipamentul pus la dispoziŃie, condiŃiile de antrenament şi mai ales deplasările au avut o înrîurire pozitivă asupra noastră. Este semnificativ, de pildă, faptul că în escalade am abandonat botoşeii cu talpă de anvelopă şi frînghiile indigene; cînd făceam bivuac, nu mai foloseam impermeabilul, ci sacii de dormit, umpluŃi cu puf. Eu, în aceşti ani, cum am spus, activam la Clubul Casei Centrale a Armatei. Aici, în 1951, am realizat, în premieră, cîteva performanŃe alpine de mare dificultate: traseul Santinela, Peretele Priporului, traseul Soldat erou Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată. A urmat, în 1952, o temerară ascensiune de iarnă: parcurgerea integrală a crestei Făgăraşului de la Olt pînă la Zărneşti. Aproape 70 km de creastă, o creastă bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feŃe înclinate peste care alunecau în trombe pustiitoare zeci de avalanşe. În această „escapadă" am fost însoŃit de Irimia Aurel şi Radu Constantin, primii alpinişti militari în termen la clubul C.C.A. Irimia a fost nevoit să renunŃe, deoarece, după cinci zile de mers, cînd am ajuns la Lacul CălŃun, i-au degerat picioarele. Am continuat drumul în doi. PuŃin a mai trebuit ca tovarăşul meu să rămînă singur într-un Ńinut pe care îl parcurgea pentru prima oară în viaŃă; o avalanşă neobişnuit de mare s-a desprins la un moment dat cu mine şi numai printr-o întîmplare fericită am reuşit să scap de furia ei, tocmai cînd zăpada sărea peste un prag de piatră... — De atunci, Făgăraşul nu mai avea, pentru alpinişti,
22

secrete... — Numai Fisura Albastră se încăpăŃîna să nu cedeze. O atacasem încă în 1946. În 1948, întîmplarea a făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de bani. Puteam să-mi cumpăr o casă. Am preferat să merg la un magazin de materiale sportive, să-mi cumpăr o frînghie Fissner de 80 m. Am botezat-o „Liza". Cu ea, am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre. Din păcate, într-o sîmbătă, cînd am revenit la baza peretelui, am găsit frînghia roasă de şoarecii din grota unde obişnuiam s-o las... Încercările n-au încetat nici după această întîmplare nefericită. M-au secondat mulŃi colegi de asociaŃie sau prieteni alpinişti, dar cei mai mulŃi veneau o singură dată, apoi renunŃau. Dădeau crezare, probabil, vorbelor ce începuseră să circule printre alpinişti: „Fisura Albastră nu va fi cucerită fără jertfe supreme..." Eu îmi alungam un asemenea gînd, mă obişnuisem cu regiunea şi persistam în ideea mea. Eram convins, desigur, că Fisura Albastră se va apăra, că vom fi obligaŃi să coborîm forŃat, izgoniŃi de ploi sau de furtuni de zăpadă. Aşteptam însă răbdător şi speram să intervină ceva, care să ne determine pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul. ...Într-o zi am primit ordin să mă prezint în faŃa şefului Casei Centrale a Armatei. Cînd am ajuns, colonelul m-a primit în uşa biroului, cu mîna întinsă şi m-a întrebat : „Ascultă, tovarăşe Cristea, ce gînd ai cu Fisura Albastră ?... AştepŃi să-Ńi crească barbă albă ca s-o termini ?" Nu vă mai spun că, înainte de a-i explica şefului obstacolele traseului, de a-i vorbi despre capriciile vremii şi de lipsa fondurilor, mi s-au îmbujorat obrajii de bucurie. După ce m-a ascultat, mi s-a adresat: „Cît timp îŃi trebuie ca s-o termini ?"
23

Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci el, văzîndu-mi ezitarea, a continuat: „Începi, din nou, escaladarea... Dacă nu o termini sau dacă nu-Ńi ajunge suma pe care Ńi-am aprobat-o pentru hrană şi materiale te prezinŃi iar la mine". Am plecat din cabinetul colonelului ameŃit de rezultatele întrevederii. Am zburat la club, pentru a povesti colegilor cele întîmplate. Fisura Albastră avea, acum, încă un adversar: pe şeful Casei Centrale a Armatei. Am plecat la Buşteni şi de aici în circurile Văii Albe unde am instalat bivuacul la baza peretelui. Am aşteptat trei săptămîni, fără putinŃa de a întreprinde ceva. Un potop de ploaie transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste perete, vuiau, răgeau, rostogolind bolovani peste hăurile Văii Albe. Am trimis băieŃii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am încăpăŃînat şi am rămas singur sub uriaşul perete, scrutîndu-i cu privirea înseninările, cînd negurile se mai împrăştiau. Am descoperit atunci linia traseului Soldat erou Eftimie Croitoru, a Lespezilor din Peretele Văii Albe, a Muchiei Pintenului şi am imaginat linia traseului Fisura Roşie, pe care mi-o arătase un prieten cu ani în urmă. În anul acela, Irimia şi eu — Irimia fiind cap de coardă — am stabilit, în premieră, traseul Soldat erou Eftimie Croitoru. În acest traseu am bivuacat, cu Irimia, pe o platformă extrem de mică. Toată noaptea am vegheat pentru a nu ne prăbuşi, numărînd becurile aprinse în Azuga, Buşteni, Zamora şi Poiana łapului. Apoi a venit momentul cînd Fisura Albastră a cedat. Şase zile am stat în perete, lucrînd din zori şi pînă seara tîrziu. Şase bivuacuri, unul mai năstruşnic ca altul. Am terminat traseul cu Irimia Aurel şi Radu Constantin în ziua de 6 august 1952.
24

Cînd comandantul clubului m-a întrebat, după escaladă, ce-mi doresc, i-am solicitat trei zile de repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O uram, dar doream sa fiu în apropierea ei... — Anul 1952 a marcat şi ultima etapă ascensională a alpinismului pentru stabilirea unor performanŃe de maximă dificultate. ProporŃia lor, şablon al posibilităŃilor umane, a însemnat garanŃia şi îndemnul spre escalade de aceeaşi amploare şi duritate. Era gradului 6, limita de dificultate în alpinism, începuse. În mai puŃin de patru ani, alpinismul, prin noua organizare, reuşise să atingă limita maximă a posibilităŃilor lui în CarpaŃi, ridicînd, în acelaşi timp, prin şcolile organizate de C.G.M. numeroşi alpinişti fruntaşi, încadrarea lui ca sport printre disciplinele C.C.F.S.-ului, campionatele ce dirijau, prin regulament şi spre escaladele în premieră, ascensiunile de iarnă, etc. au îmbogăŃit patrimoniul traseelor alpine de la 47 în 1944, la peste 160 in 1952. Ca preşedinte al comisiei de ture şi escalade şi apoi al colegiului de antrenori din Comisia centrală de alpinism vaŃi adus şi dumneavoastră contribuŃia, participînd fizic la stabilirea performanŃelor. Am dori să continuaŃi relatarea succeselor şi evocarea momentelor principale la care aŃi participat direct. — Gîndul de a parcurge, iarna, întregul lanŃ al CarpaŃilor m-a determinat, în vara anului 1953, să întreprind o excursie de recunoaştere de-a lungul crestei lor principale, în excursie, care a durat două luni, am recunoscut zonele de trecere periculoase pe timpul iernii, posibilităŃile de aprovizionare, adăposturile fixe, căile de retragere forŃată etc. În afara ineditului, creasta CarpaŃilor mi-a lărgit orizontul posibilităŃilor turistice şi alpine, adăugînd
25

învăŃăminte noi la cele culese în ascensiunile de iarnă întreprinse anterior pe crestele munŃilor Rodnei, Căliman, Sebeş etc. Cu parcurgerea munŃilor dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului şi ai celor dintre Jiu şi Olt, în iarna anului 1954 încheiam ascensiunile de recunoaştere de-a lungul crestelor diferitelor masive, considerînd că puteam trece la etape mai lungi. În a doua lună a anului 1955, însoŃit de Irimia Aurel şi Caraciony Ladislau, un alt coleg de asociaŃie, parcurgeam lanŃul CarpaŃilor Meridionali în premieră de iarnă. Ulterior, parcurgerea acestora a fost inclusă ca normă obligatorie pentru obŃinerea titlului de maestru al sportului. Anii 1961—1962 sînt consideraŃi ani de vîrf. Escaladele contra cronometru au fost suspendate. S-a iniŃiat un regulament care stimula, în locul lor, escaladele în premieră, recrutarea, legitimarea şi clasificarea sportivă de noi elemente, participarea la alpiniade cu un număr cît mai mare de căŃărători etc. într-un singur an s-au escaladat 247 de trasee în premieră de vară. După aceste succese au urmat, fireşte, altele. În acest context, vreau să amintesc neapărat de o şedinŃă de bilanŃ, Ńinută la Casa Centrală a Armatei. În cadrul adunării s-a insistat asupra laturii utile şi aplicative a alpinismului, asupra importanŃei lui pentru armată. S-a hotărît atunci ca tehnica alpinismului să fie învăŃată de vînătorii de munte. Ideea enunŃată a devenit pentru mine o sarcină. Am trecut la aplicarea ei. AcŃiunea a devenit activitate oficială. Dotarea cu materiale, cursurile de iniŃiere cu cadrele, stabilirea unor baremuri, participarea militarilor la ascensiuni gradate şi apoi la alpiniade, conferinŃele tehnice
26

şi altele au avut un rezultat pozitiv; vînătorii noştri de munte practică astăzi un alpinism modern, introdus de alpiniştii de performanŃă din clubul C.C.A., instruiŃi de zecile de ofiŃeri-elevi, perfecŃionaŃi în şcolile noastre de alpinism. Adaug că din cele circa 750 de trasee alpine existente în CarpaŃi, o treime le-au escaladat, în premieră, alpiniştii din echipele armatei. Mii de ore le-au trebuit elevilor mei şi mie pentru a realiza aceste performanŃe, fără a socoti premierele hibernale şi explorarea peşterilor. Amintesc, pentru a le cinsti memoria, pe acei care au plătit cu viaŃa pasiunea şi dragostea lor pentru munte: Irimia Aurel, Măciucă Victor, GhiŃescu Andrei, Szalma Mihai, Cristian Petre. — Dintre alpiniştii noştri fruntaşi, pe cine aŃi alătura numelui dumneavoastră, tovarăşe Emilian Cristea ? — Întrebarea nu-i bine formulată. NotaŃi, înaintea numelui meu, pe cele ale alpiniştilor Schenn Matei, Chivu Dumitru, Naghi Nicolae, Traian Flucuş, Valentin Garner, Gheorghe Crăciun, Alexandru Floricioiu, Enache Gheorghe, Ion Opriş, Todor Hurban, Nicolae Jitaru, Gheorghe RosculeŃ, Ionel Coman, Welkens Roland, Hiemensch Norbert, Mircea Mihăilescu, Tănase Adrian. ToŃi sînt desŃelenitori de trasee, într-o zonă sau alta a Ńării, profesori şi exemple de urmat. Unii dintre ei, puŃini la număr însă: Ionel Coman şi Mircea Mihăilescu, Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, la care trebuie adăugaŃi Tania DuŃescu, Sanda Paraschivescu, Emil Coliban, Ion Zimcenco, Dumitru Chivu, Matei Schenn, Nagy Nicolau, Cezar Manea ş.a. au escaladat chiar înălŃimi mari din alte masive: Pamir, Alasca, Caucaz, Alpi... — Ne apropiem de sfîrşit şi nu ne-aŃi vorbit despre
27

activitatea dumneavoastră de „speolog" şi nici de aceea de scriitor de literatură turistică... — Precizez că aceste două activităŃi, faŃă de care m-am ataşat, devenindu-le, pe măsura posibilităŃilor mele, credincios, le practic doar ca amator. Speologia m-a fascinat. Activitatea mea în această direcŃie a fost generată de prietenia cu unii cercetători clujeni şi bucureşteni. Ea nu a vizat performanŃa; am fost în explorări numai omul de ajutor. N-am descoperit niciodată ceva singur. Respectînd învăŃătura marelui RacoviŃă, n-am făcut un pas fără omul de ştiinŃă, chiar dacă a trebuit să-l ajut în escaladele temerare sau să renunŃ la plăcerea de a mă considera ajuns primul în anumite locuri. În Banat, în Apuseni, prin Rarău, Bucegi, munŃii Olteniei ori Poiana Ruscăi, am scotocit sute de peşteri şi avene. Ca şi Fisura Albastră, ori CarpaŃii Meridionali iarna, CetăŃile Ponorului s-au încăpăŃînat să reziste asalturile noastre. De-a lungul celor 23 de ani, cît a durat explorarea, s-au organizat şase expediŃii, ultima terminată în vara anului 1973. Ea s-a încheiat cu dezlegarea definitivă a misterului. Aici, în CetăŃile Ponorului — caz unic în analele speologiei româneşti — alpiniştii şi oamenii de ştiinŃă au escaladat în porŃiunea finală a galeriei un perete de 120 m înălŃime, folosind pitoane cu expansiune şi escalada artificială peste pasaje de dificultatea gradului 5. Cît priveşte activitatea mea de scriitor de turism, am considerat că opera începută de Ion IonescuDunăreanu, primul care în lucrările sale descria şi trasee alpine, trebuia continuată. Am început cu ghidul Bucegilor. Credeam că pot realiza această muncă paralel cu celelalte activităŃi obşteşti. M-am înşelat; întocmirea unui ghid cere precizie în descrierea traseelor şi aceasta nu s-a putut face
28

de la birou; munca de teren, pentru strîngerea materialului, a durat şase ani — 1954—1960. Ea s-a concretizat într-un prim volum intitulat „Bucegii. Turism-Alpinism", apărut în 1961. Lucrarea, întocmită în colaborare cu Nicolae Dimitriu, cuprindea şi materialele puse la dispoziŃie de neobositul bucegist Alexandru Beldie, pentru turism, şi traseele descrise de mine, pentru capitolul alpinism. În 1964, lucrarea, completată şi adăugită, s-a reeditat; au urmat ghidul „Hăghimaşul şi Lacul Roşu" — 1969, pe care l-am întocmit singur, „Piatra Craiului" — 1971, lucrare scrisă în colaborare cu Eugen Nedelcu şi „Făgăraşul" — 1974, la care am avut colaborarea lui Mihai Cicotti şi Bălăceanu. Activitatea publicistică, născută din dorinŃa popularizării performanŃelor alpine şi alpinismului, m-a preocupat întotdeauna. Am găsit o largă înŃelegere la redacŃiile diferitelor ziare, reviste şi almanahuri, aşa că miam permis relatări sau descrieri de regiuni, îmbrăcînd povestirea, atît cît mi-au permis puterile, cu haina ştiinŃei popularizate, sau ilustrînd-o cu fotografii, unele inedite. În activitatea de propagandă folosesc deseori colecŃia de diapozitive. Realizarea unei excursii, pe calea gîndului şi a imaginii, îmi permite să port spectatorul pe înaltele culmi ale munŃilor. O fac întotdeauna cu plăcere, satisfăcut că sportul fără spectatori, alpinismul, poate deveni cu spectatori atunci cînd, din pasiune, cineva îşi însoŃeşte povestirea cu imagini aflate în fototeca personală. VALENTIN BORDA, NICOLAE SIMION — Ani de drumeŃie — Editura Sport-Turism, 1976

29

ALPINISM ŞI DRUMEłIE CU EMILIAN CRISTEA Rîndurile acestea, încărcate de emoŃia unor vechi aduceri aminte, nu vor fi un discurs de laudă întru amintirea unui prieten dispărut. PrezenŃa lui Emilian Cristea printre noi a fost, este şi va fi mereu vie, ajutîndu-ne să uităm că într-o tristă seară de noiembrie, pe uliŃele pustii ale unui obscur sat argeşean, un vînt hain şi rece, coborît dinspre crestele văduvite de viaŃă ale Făgăraşului, a stins pentru vecie o flacără ce ar fi putut să lumineze ani şi ani, încă. Voi încerca, deci, să readuc la viaŃă cîteva momente trăite împreună, cîteva evenimente peste care s-au aşternut mai bine de patru decenii, şi despre care voi vorbi ca şi cum eroul lor s-ar afla printre noi şi ar asculta, zîmbind unor amintiri dragi. Ne-am întîlnit de prima dată în vara anului 1938, într-o tură alpină din Bucegi (Urzica superioară) considerată una din cele mai dificile la nivelul de atunci al alpinismului românesc. Aşa cum îmi aminteşte o fotografie ocazională, trasă la ieşirea din abrupt, el era atunci un tînăr timid a cărui prezenŃă se pierdea printre ceilalŃi participanŃi la ascensiune; nimic nu lăsa să se întrevadă viitorul strălucit care avea să-i fie hărăzit şi cît de strînse aveau să devină, în anii următori, căile vieŃilor noastre. Povesteşte el însuşi despre acest eveniment de la începutul carierei sale de alpinist, în singurul text memorialistic rămas de la el şi publicat în volumul de amintiri colective Ani de drumeŃie (autori Valentin Borda şi Nicolae Simion — Ed. SportTurism, 1976, p.232—233) : „L-am cunoscut pe marele montaniard în ziua de 21 august 1938. Făceam parte dintro echipă de alpinişti condusă de Const. Ionescu (Titi). La
30

coarda lui aveam să gust în ziua aceea sentimentul curajului şi bărbăŃiei, oferite de alpinism. Pe Hornul Central, şi de-a lungul porŃiunii superioare a Văii Urzicii, am văzut la Titi, pentru prima dată, cum se întrebuinŃează şi se asigură corect frînghia. Const. Ionescu (Titi), realizator al unor numeroase premiere alpine în Piatra Craiului, a fost un mare alpinist, dar a rămas anonim datorită modestiei ce l-a caracterizat. Membru al asociaŃiei ADMIR, adept al alpinismului acrobatic, Const. Ionescu (Titi) a lucrat ani de-a rîndul cu Ion Ionescu-Dunăreanu, în Piatra Craiului". Cuvinte spuse din inimă, cu cugetul curat şi care ne dezvăluie una din cele mai pregnante trăsături de caracter ale lui Emilian Cristea, nu prea adesea întîlnite la oamenii noştri, alături de o infinită modestie: recunoaşterea sinceră a meritelor celui sau celor care i-au călăuzit primii Paşi în viitoarea sa activitate multilaterală. Exemplul de mai sus nu va fi singurul relevant în aceste rînduri, anul 1942 ni-l va aduce pe următorul. Vara anului 1942 (1—15 august) va veni cu ceea ce Emilian Cristea obişnuia să definească drept ,,marea revelaŃie a Pietrei Craiului", evenimentul crucial al vieŃii şi carierei sale de mare alpinist, care avea să-i condiŃioneze întreaga activitate viitoare, nu atît prin ceea ce a reuşit să cunoască din secretele „muntelui desăvîrşit" şi să realizeze ca performanŃe alpine la numai 27 de ani şi după doar cîŃiva ani de practicare a alpinismului, cît mai ales prin consecinŃele pe care „experienŃa Piatra Craiului" le va avea asupra profilului său de viitor as al alpinismului românesc. Să lăsăm, însă, tot pe el să ne povestească în graiul său simplu, dar bine simŃit : „În vara anului 1942, am avut prilejul să particip în Piatra Craiului, la tabăra organizată
31

de Ion Ionescu-Dunăreanu, căruia noi cei mici îi spuneam aşa cum îi spunem şi astăzi : „Nea Iancu". Sub îndrumarea lui am realizat cîteva escalade în premieră. Cu Mircea Gheorghiu secund şi cu Nea Iancu la mijloc, am scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare acel Ńinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra de pe Tămaş au încoronat strădania noastră cu escaladarea traseului central din Peretele Piscului Rece. După o tentativă nereuşită, la care a participat şi maestrul nostru, am atacat în zorii zilei de 12 august din nou peretele. Cu cîte două sandvişuri pregătite de Nea Iancu din mămăligă rece cu marmeladă, înarmaŃi cu pitoane, carabiniere, frînghii şi ciocane, am reuşit după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea mai mare diferenŃă de nivel din Piatra Craiului: 330 metri. Atunci, din modestie şi respect pentru membrii Clubului Alpin Român, nu am îndrăznit să afirm că era, de fapt, cel mai greu traseu alpin din Ńară. Furcile şi Surplomba din Peretele Gălbinele aveau gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere de inimă mă văd obligat mai mult din dorinŃa de a respecta o cronologie, să evidenŃiez evenimentul" (din volumul „Ani de drumeŃie", pag. 239). O precizare foarte necesară, aş adăuga eu, dar spusă cu umila modestie ce l-a caracterizat şi abia după 35 de ani de la desfăşurarea evenimentului, premiera de atunci fiind omologată ulterior de gradul 4-B—5-A; cu atît mai necesară aş mai adăuga, cu cît i s-au mai contestat şi alte performanŃe, de pildă ,,Fisura albastră" din Bucegi, a cărei poveste o ştim cu toŃii. Citim mai departe: „În cele 15 zile petrecute pe Tămaş, am învăŃat ce este viaŃa şi disciplina de tabără, am cunoscut o regiune nouă în care maestrul nostru a făcut ordine, ca de altfel în întregul masiv. Lucrarea lui
32

de mai tîrziu a fost revelatoare. În sfîrşit, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, participasem şi la marcarea unor trasee din regiune. Mai mult decît oriunde, în tabăra de pe Tămaş am început să simt plăcerea escaladelor în premieră. Aşa a încolŃit dorinŃa de a pune în valoare de-a lungul CarpaŃilor, zonele favorabile pentru practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Cheile Turzii, Făgăraşul, Rarăul, MunŃii Rodnei, Cheile Vîrghişului, MunŃii Gutin, Apusenii şi MunŃii Banatului, au devenit cu vremea stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată, lucrînd efectiv, dar mai ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la realizarea a peste 200 premiere alpine". Textul de mai sus mă scuteşte de orice comentariu, deşi pe tema aceasta s-ar mai putea glosa. Activitatea de explorare a abruptului Pietrei Craiului, din vara anilor 1937—1939 a însemnat în istoria alpinismului românesc o acŃiune de „redescoperire", de „defrişare" la care aportul lui Titi Ionescu a fost hotărîtor şi indispensabil mai ales prin turele alpine în premieră realizate datorită calităŃilor de excelent căŃărător ale acestuia, unele de o apreciabilă dificultate, altele de o deosebită noutate, precum: Acul Crăpăturii, Canionul din Ciorînga Mare, ColŃii Gemeni, Umerii Pietrei Craiului, Muchia dintre łimbale şi cea a łimbalului Mic, etc. În schimb introducerea lui Emilian Cristea în secretele abruptului apusean, în vara anului 1942, a avut drept urmare ceva mai mult decît să demonstreze ceea ce fusese deja demonstrat prin aportul lui Titi Ionescu şi anume: stabilirea definitivă a vocaŃiei pentru alpinismul de performanŃă a unui masiv recunoscut pentru frumuseŃile lui
33

dăltuite în stîncă, dar evitat de alpinişti datorită unei presupuse inaccesibilităŃi a rocii sale friabile. Ceea ce s-a realizat în timpul bivuacului de pe Tămaş şi anume cele două trasee în premieră, de categorie superioară: Muchia Padinei Lăncii (7 august 1942, cu Em. Cristea, Mircea Gheorghiu şi subsemnatul, traseu de gradul 3-A) şi Peretele Piscu Rece (12 august 1942, cu Em. Cristea şi Mircea Gheorghiu, traseu de gradul 5-A), completate cu premiera de pe Muchia Roşie (10 iulie 1945, cu Em. Cristea şi dr. Mircea Sterescu) a însemnat intrarea definitivă a abruptului Pietrei Craiului în categoria marilor stadioane alpine din Ńara noastră unde îşi vor înscrie numele mulŃi alŃi alpinişti de performanŃă din generaŃiile următoare. Dovadă cele cîteva sute de trasee alpine noi înregistrate după ce alpinismul românesc va fi fost aşezat pe noi temelii, iar activitatea de organizator şi realizator a lui Emilian Cristea va fi devenit publică şi oficială. Să mai facem un pas pe firul aducerilor aminte, pătrunzînd de data aceasta într-un domeniu unde, mult mai tîrziu, contribuŃia dinamizatoare a lui Emilian Cristea va reprezenta o surpriză: este vorba de lumea subpămînteană a peşterilor şi de vara anului 1943, cînd noi doi am pătruns în Peştera IalomiŃei, el pentru prima dată, eu pentru a doua şi ultima. Nu am fost niciodată un pasionat al lumii subpămîntene a peşterilor; desfăşurîndu-mi activitatea de o viaŃă la suprafaŃa pămîntului, sub lumina vie a soarelui, am preferat să mă bată vîntul şi ploaia, să-mi biciuiască obrajii acele ascuŃite ale spicurilor de gheaŃă, să mă lovească nemilos grindina sau viscolele, decît să mă strecor cu teamă printre stalactite şi stalagmite, pătruns de frigul umed al unei peşteri, oricît de fabulos ar fi spectacolul ei interior. Şi totuşi, într-o zi din vara anului 1943, după ce
34

încheiasem cu frumoase rezultate expediŃia din Piatra Craiului, din vara anului precedent, l-am însoŃit pe noul meu prieten şi cirac, viitorul as al alpinismului speologic, în cea dintîi cursă subpămîneană a sa. A fost doar o banală vizită în banala Peşteră a IalomiŃei, după ce mai intrasem o singură dată, în urmă cu 18 ani, împins de o legitimă curiozitate, călăuzit de un călugăr bătrîn, gîrbov şi gîngav, care nu m-a putut conduce decît pînă la jumătatea peşterii, unde atît puterile lui cît şi lumina făcliei au început să dea semne de sfîrşeală împreună cu Emilian Cristea am pătruns fără călăuză, la lumina lanternelor, pînă la capătul galeriei, în punctul „La altar", unde ne-a închis calea un perete ce părea că stă să cadă asupra noastră. Dacă pentru mine nu a mai existat o a treia vizită în această grotă de la izvoarele IalomiŃei se pare că pentru însoŃitorul meu aceşti primi paşi au reprezentat marea revelaŃie a unei lumi necunoscute, revelaŃie care s-a materializat peste ani sub forma unei contribuŃii de mare valoare la dezvoltarea celei mai recente forme de drumeŃie montană, îmbinată cu explorarea lumii subpămîntene a peşterilor. Au urmat cîŃiva ani încărcaŃi de evenimente cruciale, cînd se părea că drumurile noastre se vor despărŃi. Pe mine evenimentele anului 1944 m-au obligat să peregrinez din loc în loc pînă în cel mai îndepărtat colŃ al Banatului, ceea ce mi-a oferit în compensaŃie prilejul nesperat de a-mi îndrepta atenŃia şi cercetările spre culmile Făgăraşului şi apoi spre împărăŃia de lacuri şi creste a Retezatului, căruia i-am închinat mai tîrziu, o monografie. Capitolul „Piatra Craiului" se închisese odată cu apariŃia, în primele luni ale anului 1944, a monografiei ce i-o închinasem; cartea a făcut prozeliŃi, încîntaŃi de infinitele
35

posibilităŃi de practicare a unui alpinism de clasă superioară, iar printre cei care vor prelua ştafeta se va afla în frunte Emilian Cristea, care îşi va întrece în aşa măsură dascălul încît va deveni cel mai bun cunoscător şi cel mai fecund deschizător de noi trasee alpine în acest masiv unde pusese piciorul în vara anului 1942. Un accident deosebit de grav, cu urmări din cele mai nefericite pentru un drumeŃ, m-a făcut indisponibil pentru noi cercetări alpine, odată cu ultima mea tură de iarnă pe gheŃuşurile şi omătul din căldările Mălăeştilor, pe la sfîrşitul anului 1946, obligîndu-mă să renunŃ definitiv la deliciile schiului, ca şi la plăcerile subtile ale turelor alpine. De bună seamă că apinismul nu a pierdut nimic prin această trecere forŃată în categoria drumeŃilor de potecă, dat fiind faptul că eu nu am fost niciodată un alpinist prin vocaŃie, ci doar un simplu cercetător care s-a servit de mijloacele alpinismului pentru a pătrunde cît mai adînc în străfundurile muntelui înalt, acolo unde de obicei nu ajunge orice geograf. În aceşti ani, Emilian Cristea îşi consolida poziŃia de viitor „lider" al alpinismului românesc, atacînd cele mai dificile trasee din Bucegi, în fruntea cărora va sta „Fisura albastră", cu complicata ei poveste. Din fericire drumurile noastre nu s-au îndepărtat prea mult, deşi domeniile de activitate se diferenŃiaseră; un prilej s-a ivit, pentru a sta alături unul de altul. În luna iunie 1958 urma să se aniverseze primul deceniu de la marea reformă de structură din 11 iunie 1948; ca urmare a aplicării H.C.M. nr. 837 privitor la reorganizarea mişcării sportive din Ńara noastră, în domeniile alpinismului şi turismului de mase, instituŃiile organizatoare erau Uniunea de Cultură Fizică şi Sport şi Societatea pentru Răspândirea ŞtiinŃei şi Culturii. Dacă
36

pentru prezentarea unei retrospective a alpininismului în noua sa structură cel mai indicat era, de bună seamă, Emilian Cristea, pentru desemnarea celui ce urma să înfăŃişeze stadiul de dezvoltare al turismului de mase el a fost cel care a stăruit ca această sarcină să-mi fie încredinŃată mie, ceea ce am considerat ca o dovadă nu numai de prietenie şi respect, dar şi de curaj. Astfel, în prezenŃa unei mulŃimi care a umplut marea Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare, glasurile noastre s-au împletit din nou, continuînd raporturi care rezistau furtunilor acelei epoci frămîntate. Şi din nou au trecut anii, iar drumurile noastre păreau că de data asta, nu se vor mai întîlni niciodată. Eu continuam să crestez pe răbojul activităŃii publicistice carte după carte, dedicate pledoariei pentru drumeŃia de munte, dar totodată coboram treaptă după treaptă către postura de neinvidiat, de „veteran al drumeŃiei româneşti", de „părinte al Pietrei Craiului" sau de „maestru al literaturii turistice româneşti", epitete cu care Emilian Cristea mă copleşea ori de cîte ori avea prilejul. În acelasi timp, el urca treaptă după treaptă, pe soclul unei activităŃi extrem de diversificată; excelase în alpinismul de performanŃă, strălucea printre speologi, ca şi printre salvamontişti, devenise cel mai solicitat propagandist cu vorba şi cu imaginile întru răspîndirea pasiunii pentru drumeŃia de munte, pentru ca în cele din urmă să reîntinerească în mijlocul celor pe care reuşise să-i adune în jurul său, la cercul de iniŃiere alpină „Floarea de colŃ", fără să poată prevedea că se apropia de punctul final, tragic, al destinului său. În raporturile mele cu Emilian Cristea, anii deceniului 70 au însemnat ani de neaşteptate dovezi de
37

preŃuire şi discretă afecŃiune, pornite de la fostul cirac acum încărunŃit şi el, către bătrînul său fost dascăl. Şi iată că, pe foaia de titlu a cărŃii sale „Piatra Craiului", apărută la finele anului 1971, am avut marea bucurie de a citi următoarea dedicaŃie: „O lucrare modestă oferită lui Ion Ionescu-Dunăreanu, primul alpinist care s-a încumetat să facă ordine în Piatra Craiului, din partea ucenicului său întru drumeŃie". Venind ca o împlinire necesară acelor două monografii dedicate de mine Pietrei Craiului, se pare că visul vieŃii sale de potenŃial autor de lucrări de turism montan a fost acela de a scrie o carte dedicată aceluiaşi masiv căruia şi eu îi închinasem o mare parte a activităŃii mele. Să spicuim, în susŃinerea afirmaŃiei mele, din aceleaşi amintiri ale sale, din volumul menŃionat anterior: „Am considerat că opera începută de Ion IonescuDunăreanu primul care în lucrările sale descria şi trasee alpine, trebuia continuată... N-aş fi crezut că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cel care mi-a dezvăluit frumuseŃile Pietrei Craiului, aveam să scriu şi eu o modestă monografie despre acest masiv" (Ani de drumeŃie, pag. 238 şi 252). Începutul anului 1972 venea cu o nouă mărturie a nezdruncinatelor raporturi ce se închegaseră între noi şi care au rezistat tuturor furtunilor vreme de peste patru decenii. Se pregătea punerea sub tipar a unei noi reviste periodice de turism, de către o echipă de gazetari pe care eu nu-i cunoşteam; ceea ce nu l-a împiedicat pe Emilian Cristea să pătrundă furtunos, aproape fără voia mea, în birourile modeste ale redacŃiei în curs de organizare, incitîndu-i pe cei de faŃă să conteze şi pe colaborarea mea, alături de a lui. Şi astfel, în primul număr al revistei
38

„România pitorească", datat ianuarie 1972, am avut satisfacŃia de a vedea tipărită o scurtă pledoarie pentru „DrumeŃia de iarnă în CarpaŃi", articol care a fost urmat de altele; iar dacă mai tîrziu, cînd echipa de redactori s-a preschimbat, această colaborare a început să scîrŃîie, spre marea dezolare a lui Emilian Cristea, vina nu era nici a mea, nici a lui. În aceeaşi manieră personală a procedat el, doi ani mai tîrziu, cînd se punea la cale, la FederaŃia de TurismAlpinism, organizarea unei noi şi originale competiŃii de turism de mase, care avea să-şi croiască un început de tradiŃie sub numele de „Ştafeta munŃilor". Emilian Cristea a fost, şi în acest caz, cel care m-a condus la secretarul general al FederaŃiei (acelaşi de azi), pe care nici nu-l cunoşteam, asigurîndu-i că, împreună cu mine şi cu alŃi cîŃiva „sufletişti", se va putea pune pe picioare o iniŃiativă atît de originală în drumeŃia de munte românească. În adevăr, împreună cu el am făcut cele dintîi tatonări de teren în Ceahlău, am stabilit traseul de bază al competiŃiei, ca şi unele detalii de organizare pentru ediŃia întîia (sept. 1974), după care el s-a îndreptat către alte locuri, unde era solicitat. Închinase mai bine de o jumătate de veac zeului atotputernic care este,,Muntele"; se încheiau sub lumina vie, tonică a convieŃuirii cu „TinereŃea" eternă, iar pentru această nouă bucurie a vieŃii mele trebuie să-mi mărturisesc încă o dată recunoştinŃa faŃă de acest modest, clar statornic prieten de drumeŃie şi alpinism, care se numeşte Emilian Cristea. După cum, iarăşi, mă simt dator să amintesc, în încheierea acestor rînduri, de gestul plin de o surprinzătoare spontaneitate, din seara zilei de 22 iulie
39

1982 cînd, la şedinŃa de închidere a celui de al treilea an de activitate a cursului de iniŃiere alpină şi cercului de alpinism ,,Floarea de colŃ", ultima şi cea mai excepŃională realizare a spiritului mereu viu al lui Emilian Cristea, el însuşi a prins de reverul hainei mele frumoasa insignă de „Alpinist", pe care nu sînt convins că o merit, dar pe care o abordez cu mîndrie, dar şi cu tristeŃe, acum cînd un destin necruŃător a pus capăt pe uliŃele pustii ale unui obscur sat argeşean, unei flăcări, ce ar mai fi putut să ardă încă mulŃi ani, spre bucuria celor ce îl înconjurau cu dragostea şi admiraŃia lor. ION IONESCUDUNĂREANU ianuarie 1983

Ajungînd la capătul acestor aduceri aminte, aş vrea să găsesc vocabularul cel mai bine simŃit pentru a evoca împrejurările care mi-au adus, la anii senectuŃii, una din marile bucurii ale vieŃii mele, aceea de a mai trăi odată în mijlocul copiilor pe care i-am iubit din totdeauna. În cursul lunii iunie 1974 s-a organizat de către Consiliul NaŃional al Pionierilor o mare manifestare pionerească în cinstea celor trei decenii de la evenimentele istorice din 23 August 1944, manifestare care pe tărîmul drumeŃiei de munte, aflată în mare cinste în lumea inimoşilor pionieri, trebuia să se încheie printr-o tabără de peste 400 participanŃi, undeva la poalele Făgăraşului. Deşi la propunerea lui Emilian Cristea ar fi trebuit să participăm amîndoi, ca îndrumători, la această impresionant de mare tabără de pionieri, cu diverse şi interesante probe, un
40

accident stupid, singurul accident de munte din viaŃa de alpinist al lui Emilian Cristea, întîmplat în abruptul apusean de la Marele Grohotiş, l-a făcut indisponibil pentru cîteva luni, aşa încît m-am bucurat de unul singur de zilele frumoase petrecute în marele bivuac pionieresc instalat în zeci şi zeci de corturi în cuprinsul încîntătoarelor „Poieni ale Vîlsanului", de la poalele mîndrului masiv al Moldoveanului. Colaborarea mea cu pionierii s-a prelungit şi în următorii ani, atît cît a fost necesar pentru a organiza, pe tot cuprinsul Ńării, acea mare acŃiune de drumeŃie aplicativă şi de ocrotire a naturii, numită „Asaltul CarpaŃilor"; împreună cu aceşti minunaŃi copii şi cu cadrele lor de instructori, am luat parte la activitatea lor de marcaje turistice, am dormit sub acelaşi cort şi am petrecut la focuri de tabără pînă tîrziu noaptea, după o zi de muncă istovitoare. Astfel, anii de bătrîneŃe ai unui drumeŃ care îşi [.....] AMINTIRI DESPRE CRISTEA EMILIAN Sîntem în anii 1953—1955. Colegul nostru M. Şerban ne aduce la cunoştinŃă că Institutul de Speologie din Cluj va primi ajutorul material al Consiliului Central al Sindicatelor, iar tehnic pe al alpiniştilor de la Casa Armatei din Braşov pentru explorarea CetăŃilor Ponorului de lîngă Padiş (M. Apuseni). Eram student; eram fericit să le pot curăŃa bocancii, să le tai lemne şi să le sparg carbidul. Căram o raniŃă pe spate şi alta pe piept, iar casca de protecŃie era o bască. Şeful celora de la Armata Braşov era unu pe nume Cristea, fost vulcanizator, militar, autodidact. Prima lecŃie — şi Doamne cîte n-am primit de la Cristea — a fost calitatea şi
41

inventarul materialului tehnic de alpinism. Atunci am văzut primul sac de dormit, prima carabinieră şi primul piton. Ne-a spus să ne spunem pe nume: în alpinism comenzile sînt scurte şi nu pot face loc protocolului. L-am întrebat dei însurat şi ne-a răspuns: „Roald Amundsen n-a fost însurat niciodată, iar eu iubesc muntele cum el a iubit gheŃurile arctice". MulŃi ani mai tîrziu Hedda avea să împartă cu el onoarea şi bucuriile familiei lor: o fată pe care a găsit-o în crestele CarpaŃilor şi pe schiuri, o fată care l-a ajutat zi de zi să devină mai bun, mai maestru şi mai vestit. O seară la pădurarul Bîc din Padiş. „Moşu", cum am învăŃat să-i spun mai tîrziu, scria, nota şi verifica sacii, baloturile de bagaje, raniŃele şi alimentele. Bun înŃeles că o expediŃie nu-i o glumă, îl întrebăm: ce trebuie să ştie în primul rînd un alpinist ? „Înainte de a şti să iubească natura, muntele şi să aibă condiŃie fizică, alpinistul se scapă de cei cu slăbiciuni". Cristea nu folosea Ńigara, cafeaua şi băuturile alcoolice. Cu el am învăŃat să mîncăm fulgii de ovăz, glucoza şi afinele, despre fiecare ne-a Ńinut o prelegere. Seara se culca primul: „omul fără somn e ca ceasu neîntors", iar dimineaŃa se trezea primul. La început ziceam că aşa sînt militarii, dar cu vremea am învăŃat (raŃiunea disciplinei sale, a modului său de viaŃă, a echilibrului şi a înŃelepciunii cu care decanul şi primul alpinist al României a ridicat coarda în pereŃii CarpaŃilor fără să fi avut vreodată un accident. Înaintam pe cursul subteran al CetăŃilor Ponorului şi trecusem de locul Taberei (bivuacul subteran). La o anume manevră ne-am contrazis: stăruiam că alpinismul subteran are un anume specific şi deosebiri faŃă de cel de sub soare. După o vreme, cînd uitasem deja această
42

zecimală, mi-a dat, cu multă modestie şi căldură, dreptate. Iată „capul de coardă" din fruntea speologiei româneşti în anii '50—60; iată omul care la a sa chemare ne-a aliniat pînă la cucerirea CetăŃilor. Să nu lăsăm uitării că această cucerire s-a înfăptuit aşa cum şi-a dorit-o Cristea şi anume înainte de finalizarea expediŃiilor speologice franceze. Mai tîrziu ne-a dat curaj şi ne-a învăŃat să învingem verticalele, iar prezenŃa echipei Casei Armatei din Braşov care număra pe marii alpinişti A. Ieremia, L. Karaskciony, M. Schen, I. Naghi şi alŃii. În Jghiabul lui Zalion, condusă de marele maestru emerit al sportului Cristea Emilian, a fost şcoala care ne-a făcut să înŃelegem indisolubila legătură dintre speologia modernă şi alpinism. Dacă astăzi cadastrul peşterilor din România numără peste 7000 peşteri, dacă în prezent speologia românească se bate pe umeri cu francezii sau americanii, aceasta o datorăm lui Cristea, întemeietorul mişcării Speosport. Nici dacă am mai aplauda şi în prezent n-am putea să-l răsplătim şi nu l-a răsplătit îndeajuns nimeni, pe merit, pe acela care cu proiectorul sub braŃ colinda oraşele Ńării şi Ńinea sublimele lui conferinŃe cu diapozitive: muntele, omul, peştera, ocrotirea naturii şi pitoreasca-i Ńară. În timpul liber scria articolele şi cărŃile lui de alpinism sau drumeŃie. A avut prieteni ca roiul albinelor, iar printre ei, copii de şcoală, pensionari, cercetători, profesori, academicieni, geologi şi speologi. ToŃi, oameni simpli sau preaînvăŃaŃi, l-au respectat deopotrivă; pentru mine, Cristea Emilian a rămas un model de viaŃă. IOSIF VIEHMANN - Institutul de Speologie - ianuarie 1983
43

CU EMILIAN CRISTEA PRIN MUNłII BANATULUI Cum l-am cunoscut pe Nea Milică. Prin anul 1960 echipa noastră de speologi profesionişti (L. Botoşăneanu, Alexandrina Negrea şi cel ce semnează aceste rînduri) şi-a propus studiul temeinic, complex, al carstului bănăŃean, pe atunci încă o terra incognita speologica. În rîvna de a cunoaşte cît mai multe peşteri şi avene — unele deschise în locuri greu accesibile — am simŃit nevoia de sprijinul unui alpinist încercat care să fie îndrăgostit nu numai de verticalele munŃilor ci şi de lumea subpămînteană. L-am descoperit în iunie 1962 la Băile Herculane în persoana lui Emilian Cristea, maestru emerit al sportului, care avea deja faima de mare alpinist şi explorator al peşterilor. De atunci am cutreierat împreună MunŃii Banatului cîŃiva ani în şir devenind prieteni la cataramă. Un simplu telefon şi, în ziua stabilită, Nea Milică era gata de ducă. Se urca în maşina de teren cu rucsacul îndesat la refuz şi începea să sporovăiască în felul său inimitabil şi cuceritor. Orele treceau în fugă iar cînd soseam la destinaŃie îmi părea rău. Deşi autodidact, era o adevărată enciclopedie alpinistică şi botanică. Ştia aproape totul despre munŃii noştri pe care i-a parcurs de atîtea ori singur sau în echipă fără să se sature vreodată, îndrăgostit pătimaş şi iremediabil de înălŃimile CarpaŃilor, adevărat miraj pentru el, suferea organic dacă era nevoit să rămînă mai multă vreme acasă, în Capitală. — De-o fi să mor, spunea el mai încoace, doresc fierbinte ca cenuşa să fie spulberată pe Fisura Albastră din Bucegii
44

mei dragi de care mă leagă atîtea amintiri. (DorinŃa avea să-i fie îndeplinită de Hedda, devotata sa soŃie şi tovarăşă de munte în noiembrie 1982 cînd, abia coborît din Făgăraş, un banal accident de bicicletă l-a răpit dintre noi la vîrsta de 68 de ani). Parcă-1 văd în acea zi de iunie 1962 suind alături de noi Muntele Domogled de lîngă Herculane pe poteca ce urcă spre Peştera Şoronişte. Îl văd aşa cum era, mărunŃel şi vînjos, cu părul des şi alb (deşi avea, pe atunci, numai 48 de ani), încadrîndu-i fruntea lată şi faŃa jovială, luminată de doi ochi zîmbitori, neastîmpăraŃi. În ciuda rucsacului plin cu frînghii, scăriŃe, pitoane şi carabiniere, era într-o vervă îndrăcită, ca totdeauna cînd simŃea muntele sub crampoanele bocancilor şi rîdea fericit cu gura pînă la urechi. Vedea pentru prima dată un alun turcesc şi se tot minuna cît poate fi de înalt, gogeamite copacul. — Buletinul clubului de speologie După o vreme, uitîndu-mă la rucsacul său voluminos, i-am cerut îngăduinŃa să i-l duc şi eu o bucată de drum. — MulŃumesc, dar nu se poate. Un alpinist, dacă este întradevăr alpinist, trebuie să poarte în spinare fără să obosească un rucsac de 30 kg, indiferent de dificultăŃile traseului. Sau mă crezi depăşit de vîrstă? Şi, neaşteptînd răspunsul, începu să urce din nou cîntînd cu voce niŃel cam spartă dar puternică aria Margaretei din Faust, melodia sa preferată. Ajungînd la peşteră am coborît panta tot mai accentuată a galeriei ce conduce la gura unui puŃ larg din perete în perete, dincolo de care ai iluzia că peştera se continuă. Stînd pe marginea sinistrului puŃ, cu tavanul undeva sus de tot, abia ghicit, şi aruncînd o piatră în abisul negru care întoarce ecouri repetate, ne-am dat seama de ce
45

peşterii i se mai spune şi Gaura Dracului. În lipsă de scări speologice suficiente, Cristea s-a decis să smulgă secretul puŃului coborînd pe frînghie în rapel şi urcînd tot pe ea cu ajutorul nodului prusik. Cum vedeam întîia oară un alpinist la lucru, eram numai ochi şi urechi. Iată-l echipîndu-se, bătînd pitoanele, trecînd frînghia prin carabiniere, dispărînd prin gura neagră a puŃului. După două platforme mici şi două surplombe care i-au dat de furcă, la 31 m a atins fundul unei săli imense plină cu blocuri de prăbuşire. Scotocind cotloanele sălii a găsit pe peretele estic o inscripŃie datata 1880 (aşadar nici vorbă de premieră !) iar pe peretele nordic o mică deschidere — invitaŃie ispititoare spre adîncuri. Fiind singur a trebuit să renunŃe. De altfel lampa dădea semne de oboseală iar urcuşul se anunŃa dificil şi de durată, fiind asigurat de mine, un mazdrop (adică, în limbajul colorat al „meşterului", novice în ale alpinismului), îşi băgă tălpile şi buclele de cordelină care se blocau instantaneu sub greutatea corpului, dar alunecau greu în sus pe frînghia de care atîrna în gol, aproape răsturnat pe spate. PoziŃia obositoare, epuizanta, de circar, dar Nea Milică era încă verde. Avansa cu viteză de melc dar el ştia ce-l aşteaptă. Nu-l vedeam de sus, de pe buza puŃului, dar îl auzeam vorbindu-şi, îndemnîndu-se, fredonînd sau recitind. Îl auzeam tot mai desluşit, mai aproape. Trecuse mai bine de un ceas, începusem să dîrdîi pătruns de răceala celor şapte grade, cînd am constatat cu stupoare şi spaimă că pitonul corzii pe care o manevram cu multă stîngăcie a ieşit din perete. De frică să nu mă ocărască am ezitat o vreme, apoi, luîndu-mi inima în dinŃi l-am informat sec, cu voce egală, ca să nu intru în panică auzindu-mă: — Nea Cristea, pitonul corzii mele a cedat. Ce să fac, să-l
46

bat cumva la loc ? După cîteva secunde de tăcere am auzit vocea calmantă a alpinistului: — Nu te nelinişti, nu se întîmplă nimic. Continuă să recuperezi coarda de asigurare pe măsură ce o slăbesc. Mai erau cîŃiva metri, nu mai ştiu cîŃi, dar cei mai periculoşi pentru Cristea, nemaifiind asigurat, aproape epuizat fizic şi apăsat de greutatea corzii pe care trebuia s-o strîngă în urma sa. Cum puteam fi liniştit ştiindu-l ca un păianjen atîrnat la capătul firului, fără să-l fi putut ajuta într-un fel dacă ceda şi pitonul frînghiei sale ? Îmi clănŃăneau dinŃii de frig şi emoŃie cînd îl văd, în fine, ieşind din puŃ şi lăsînduse istovit lîngă noi, cu salopeta muiată de sudoare şi unsă de argilă. — E totul în ordine ? se interesă el, de parcă noi şi nu el fusese eroul aventurii. Curînd coboram muntele la lumina stelelor şi lămpilor de carbid abia pîlpîinde, în timp ce „meşterul" ne povestea cu mult umor întîmplări din viaŃa sa de montaniard din care răzbătea o dragoste profundă faŃă de om şi natură. — Nea Cristea, constat că eşti un povestitor înăscut. De ce nu pui toate astea pe hîrtie ? Le vei putea publica prin ziare, reviste şi almanahuri sau, înmănunchiate, în cărŃi, ba, cu vremea, vei putea scrie chiar o istorie a alpinismului românesc iar la pensie memoriile. — Ce bine ar fi să pot scrie precum mi-e vorba. Dar, dacă ştiu să învîrt oarecum limba în gură, greu mai mişc condeiul pe hîrtie. Cuvintele îmi vin la nevoie, se leagă greu şi umplu mereu coşul cu ghemotoace. Numai eu ştiu cît de mult am muncit pentru ghidul Bucegilor, o lucrare pur turistică scrisă anul trecut în colaborare cu Nicolae Dimitriu. Dar a povesti întâmplări cu oameni şi locuri înseamnă să încalc domeniul literaturii şi e prea mult
47

pentru mine, mi-a răspuns el cu modestie. — Totuşi trebuie să încerci şi, sînt sigur, vei izbuti. Va fi greu la început, dar şi pofta vine mîncînd ! Cu Nea Milică în Cheile Nerei După vreo trei luni i-am propus alpinistului Emilian Cristea — care între timp devenise pentru noi Nea Milică şi ni se părea că-l cunoaştem din totdeauna — să însoŃească echipa noastră în Cheile Nerei. — Sînt extraordinare, Nea Milică, m-am avîntat eu. Anul trecut cînd am început studiul cheilor nici noi nu ştiam mare lucru despre ele. Sînt încă necunoscute sub aspect ştiinŃific şi turistic, de aceea le şi cercetăm. Dar te asigur că sînt pe cît de lungi — cele mai lungi din Ńară — pe atît de frumoase şi interesante. Vom face un referat către Comisia Monumentelor Naturii a Academiei pentru a le declara rezervaŃie naturală, protejată de lege. Ele întrunesc sălbăticia Cheilor Caraşului, grandoarea Cheilor Bicazului şi gingăşia Cheilor Turzii. Ce zici, mergi cu noi ? mi-am încheiat pledoaria. — Merg neapărat, cum să scap aşa ocazie ! Merg pentru că îmi oferiŃi şansa să văd cîte ceva din MunŃii Banatului pe care-i cunosc mai deloc. Nu cred însă că mă vor impresiona cîtuşi de puŃin după ce am cunoscut atîtea chei şi mai ales după Cheile Bicazului. Zis şi făcut. Sîmbătă 22 septembrie 1962, soŃia pădurarului Nicolae Ursu din satul Potoc încărcată cu bagajele expediŃiei şi trasă de un cal roib urca drumeagul îngust şi prăfos ce ducea în Chei la Cantonul Damian. Dincolo de Dealul Săscăneasca am coborît în valea Chichiregului, apoi în, valea Beiului. După pod am pătruns
48

în treimea inferioară a Cheilor Nerei. Din acel moment Nea Milică a uitat să mai sporovăiască. Cristea al nostru cel mult umblat prin munŃii Ńării nu se mai sătura privind cînd peştii albi şi maestuoşi ai FeŃii lui Drăgilă, cînd căciula sclipitoare a Turnului lui Beg profilată hăt departe pe cerul de peruzea. Cît despre Nera, nu-i venea sa creadă. Vedea un rîu mare, neaşteptat de mare, cu apă curată ca lacrima, cu peşti de toate mărimile misunînd la vedere. Un rîu care curgea meandrat la numai 200 m altitudine printre cîrşii impunătoare, avîntate spre cer pînă la 400—500 metri. Aproape o oră a durat sublima vrajă pentru alpinistul nostru şi încă nu admirase decît o părticică din chei, cea mai domoală şi mai accesibilă. La canton, în timp ce aranjam gospodăreşte zestrea expediŃiei de două săptămîni, Cristea a pus în funcŃie un primus mic şi năbădăios, plin de decibeli. N-am isprăvit bine treaba cînd ne-a poftit la o masă gustoasă ca la mamă acasă. Să tot ai în echipă un maestru în improvizaŃii culinare ! În zori, cînd nu se crăpase bine de ziuă, i-am auzit prin uşă vocea acoperită de zgomotul „maşinii infernale", a primusului său nedespărŃit : — Gata, sus din aşternut, fierbe ceaiul ! Am sărit din culcuşurile calde şi ne-am echipat la repezeală ca nu cumva să se răcească bunătate de ceai. Văzînd că ne tot moşmonim şi nu mai venim, Cristea dădu peste noi. — Se răceşte ceaiul... Dar ce văd ? continuă el măsurîndune din cap pînă în picioare. E greu să vă ghicească cineva la prima aruncătură de ochi: după salopete s-ar zice că sînteŃi muncitori; după cizmele lungi de cauciuc, pescari; după căşti şi lămpile de carbid, mineri; după pioleŃi, alpinişti; după aparatele foto şi carnete, turişti. Abia cînd
49

scoateŃi din tăşti instrumentele de cartat sau de adunat goange de peşteră vă daŃi pe faŃă arama de cercetători. — De, ce să-i faci, i-am răspuns. Nu s-a creat încă un costum anume pentru speologi, aşa că improvizăm şi noi. Ne echipăm cum avem şi credem că e mai potrivit pentru cercetarea lumii întunericului. Au urmat zile pline de eforturi, dar neînchipuit de rodnice şi frumoase, îmi amintesc, de pildă, de asaltul Peşterii Dubova, cea mai mare şi dificilă din Cheile Nerei, avînd intrările suspendate la 20 metri într-un perete surplombat, mascat de coroanele copacilor. Eu făceam pe călăuza pentru că într-o altă deplasare, ocolind surplomba peretelui prin stînga, reuşisem să mă caŃăr pînă la peşteră şi să explorez o parte din galerii. Mă însoŃise un tînăr la fel de ageamiu în ale alpinismului ca şi mine. Dar iată că, pe la jumătatea urcuşului, Cristea, cu ochi de expert, a considerat varianta mea nepotrivită şi a ales alta, mai scurtă. Făcînduse cap de coardă s-a legat de colegii mei. Cînd mi-a venit rîndul, m-am opus. — Nea Cristea, scuteşte-mă, te rog. N-am nevoie de frînghie. Mă voi căŃăra nelegat pe lîngă voi, folosindu-mă de piolet. M-am descurcat fără asigurare de coardă în situaŃii mult mai dificile şi n-am păŃit nimic. — Nu te contrazic, dar acum eşti cu mine şi sînt dator să-Ńi atrag atenŃia că-Ńi asumi un mare risc. Alpinism înseamnă a urca munŃii, a te căŃăra pe pereŃi în siguranŃă deplină, eliminînd orice risc cu ajutorul capului şi tehnicii alpinistice, nu a te descurca la voia întîmplării. — Totuşi nu mă lega, m-am încăpăŃînat eu. De data aceasta urcuşul îmi pare prea simplu. — PoŃi face cum doreşti altădată, dar nu acum cînd fac parte din echipa voastră. Dacă neatenŃia îŃi joacă vreo festă
50

şi te accidentezi ? Cum mi-o voi putea ierta ? Cum mă voi mai putea uita în ochii oamenilor, a colegilor de breaslă care mă vor arată cu degetul: „Uite-l pe Cristea care, fiind cap de coardă, a lăsat un coechipier nelegat şi s-a accidentat: cine mai poate crede că e un bun antrenor ?" Aşa că, nene, nu mă supăra şi lasă-mă să-Ńi petrec coarda peste mijloc. Şi l-am lăsat pentru că am înŃeles, în sfîrşit, că alpinismul nu e o joacă inventată pentru cucerirea inutilului ci un sport cu reguli precise pe care, dacă le respecŃi poŃi gusta fără risc din frumuseŃile înălŃimilor, iar dacă nu, te poate costa viaŃa. A durat multe zile cercetarea Peşterii Dubova. Am urcat şi coborît în coardă de nenumărate ori fără să mai crîcnesc. Cristea ne-a fost de un nepreŃuit ajutor în explorarea şi cartarea întortochiatului sistem de galerii, unele de necucerit fără tehnică alpinistică. Nea Milică scotocea toate cotloanele şi hornurile din tavan, toate fundurile de galerie care nu se închideau complet. Ca să se convingă că sînt într-adevăr inaccesibile se înverşuna cu ciocanul asupra lor încercînd să spargă roca dură şi să se strecoare dincolo. În una din zile l-am luat pe Cristea să fotografiem aspecte caracteristice peşterii folosind expunere lungă şi flăcările a trei lămpi de carbid. La început era sceptic, dar cînd şi-a dat seama de avantajul regiei de lumini asupra iluminării uniforme a bliŃului, a început să vină cu o mulŃime de idei pentru amplasarea lămpilor. Tîrziu, după ce una din lămpi s-a rostogolit şi s-a stricat, Nea Cristea mi-a propus forŃarea unei galerii suspendate, descoperită de el. Pitonînd şi trecînd o coardă prin carabiniere am ajuns cu bine la destinaŃie. Aproape trei ceasuri ne-au trebuit pentru
51

explorarea acestei galerii care traversa sistemul ascendent şi urca în pantă puternică, îngustîndu-se. Fiecare mişcare trebuia calculată, iar pentru a carta cu sfoara şi busola cîŃiva metri era nevoie de zeci de minute. Dar nu ne-am lăsat. Am lucrat aşa cu burta pe crusta de calcit rece şi zgrunŃuros, în fumul lămpilor, pînă am isprăvit. Ieşind din peşteră am coborît peretele drept în jos la lumina chioară a lămpilor sub un cer de smoală spuzit de stele. Nu vedeam mare lucru, dar fiind în coardă cu Nea Milică mă simŃeam în siguranŃă. Am trecut rîul prin vad, ne-am spălat cu apa lui rece de fumegam sub lumina lunii care tocmai răsărise şi poleia valea, apoi ne-am dus la canton. Aici, ca de obicei, am făcut un ultim efort notînd totul în fişa peşterii, în timp ce Cristea pregătea lămpile de carbid şi tot ce mai trebuia pentru a doua zi. Şi, tot ca de obicei, Cristea s-a culcat ultimul pentru ca a doua zi să se scoale primul veghind să nu lipsească nimic, să nu uităm ceva acasă. Zilele care au urmat le-am petrecut bătînd cheile de la un capăt la celălalt în tovărăşia lui Nea Milică — din ce în ce mai îndrăgostit de ele — pentru a completa harta cu cît mai multe toponime şi fenomene carstice şi a prinde pe peliculă cît mai multe imagini caracteristice. Fotografiatul ne luă cel mai mult timp. Eu alegeam punctul de staŃie cu grijă, instalam trepiedul, măsuram de mai multe ori distanŃa, timpul de expunere şi deschiderea diafragmei, fiind de principiul: „cît mai puŃine clişee dar cît mai reuşite". Dimpotrivă, Nea Cristea aranja iute aparatul, îl punea la ochi şi tac, avînd, pe atunci, principiul: „cît mai multe imagini, din cît mai multe staŃii cu parametrii cît mai diferiŃi". Era mulŃumit dacă, dintr-o excursie se alegea doar cu cîteva clişee bune. Absorbit de fotografiere uita mereu cîte ceva în urmă: ba bereta, ba exponometrul, ba ochelarii.
52

Totuşi trebuie să recunosc că datorită neastîmpărului său, a darului de a anima lucrurile, de a vedea în stînci, în cioate sau în profilul norilor tot felul de chipuri omeneşti sau de animale, a reuşit să descopere un sfinx de piatră. Căutînd un unghi de poză dincolo de Foeroaga Mare i-a apărut deasupra potecii tăiate în stîncă un chip omenesc în profil, cu nas coroiat şi zîmbet viclean pe buzele întredeschise. A fost pentru prima şi ultima oară cînd Nea Cristea mi-a cerut să-l fotografiez. L-am imortalizat în picioare lîngă Sfinxul Nerei, abia descoperit. Păstrez şi astăzi fotografia acasă, în vitrină. Spre seară, osteniŃi de atîta umblet căutam să ne prindă amurgul la cantonul Damian sau la unul din cele două sălaşe din chei: al lui Vogiun sau al lui Trifu, singurele care ne puteau adăposti noaptea. Eram întîmpinaŃi de gazde bucuroase de musafiri. Mai întîi ne ospătam sub nucul sau prunul din faŃa casei cu lapte proaspăt, caş şi coleaşă (mămăliguŃă) fierbinte, cu miere de albine şi nuci puse pe măsuŃă de lemn, joasă şi rotundă, alături de linguri cu încrustături. Apoi, la îndemnul lui Nea Cristea, gazda depăna poveşti despre Lacul Dracului oare ar fi un „ochi de mare fără fund", despre Peştera Porcului sau despre comorile turceşti şi haiduceşti ascunse în peretele Turnului Mare al Begului, străjerul cheilor, acea piramidă de calcar cu vîrful aureolat de ceaŃa legendelor romantice. Iar cînd luna se înălŃa binişor pe cer şi venea vremea odihnei mult rîvnite, ne suiam în podul surei să ne facem culcuş în fînul plin încă de miresmele florilor din poiană. Aşa a trăit Cristea aproape două săptămîni alături de noi fără grija zilei de mîine, în culmea fericirii şi admiraŃiei.
53

— Deşi am hoinărit atîŃia ani prin munŃii noştri, excursia din Cheile Nerei rămîne cea mai frumoasă din cîte am făcut pînă acum, ne-a mărturisit la plecare. Mă despart de Nera ca de o fiinŃă dragă, dar mă mîngîi la gîndul că voi reveni la anul cu Hedda. Neapărat voi reveni! Vreau să retrăiesc prin ochii ei bucuriile mele de acum. Cine şi-ar fi închipuit că poate fi atît de sălbatică şi măreaŃă natura în acest colŃisor de Ńară ? Nici n-ai bănui că, venind cu rîul leneş din depresiunea Almăjului vei parcurge vreo 20 km printre pereŃi înalŃi şi golaşi, alternînd cu curmături îmbrăcate de păduri neatinse de secure, că te vei pomeni în decor montan la numai 200 m altitudine ? Cristea avea dreptate. Nu înălŃimile care ating cel mult 600—700 m altitudine sînt caracteristice Cheilor Nerei, ci sălbăticia peisajului. Faptul că lipseşte o şosea care să străbată cheile, că pot fi parcurse numai cu piciorul pe o potecă dăltuită în stîncă — şi ea întreruptă pe alocuri, forŃîndu-te să treci prin vad, că mereu ochii se odihnesc pe albeaŃa sclipitoare a cîrşiilor cu creasta zimŃuită, toate acestea fac să te închipui într-o lume de basm. Ajungînd acasă, la Bucureşti, i-am sugerat să scrie ceva despre Nera şi să dea materialul la un ziar. De data asta a promis şi s-a Ńinut de cuvînt. În numărul din 13 iulie 1963 apărea în „Sportul Popular" un articol despre Cheile Nerei ilustrat de o fotografie făcută în ziua aceea memorabilă. După părerea sa Nera a format poate „cele mai frumoase şi mai sălbatice chei din Ńara noastră", chei care sînt o „adevărată comoară de frumuseŃi turistice". Şi, pentru a convinge pe amatorii de drumeŃie, el enumeră o parte din „bucuriile şi surprizele" unei excursii prin chei: „cîrşiile (pereŃi) ce mărginesc valea, mulŃimea de conveiuri ce se încolăcesc parcă în jurul pereŃilor, Lacul Dracului
54

ascuns cu grijă în dolina ce precede uriaşa intrare a peşterii cu acelaşi nume, prispele şi tunelurile miniaturale săpate de oameni în pereŃii de stîncă pentru a permite înaintarea de-a lungul văii, mulŃimea de peşti ce populează apele, vegetaŃia, peşterile, vadurile adînci cu ape limpezi şi liniştite, etc." DorinŃa lui Cristea de a revedea Nera avea să se împlinească exact peste un an, în septembrie 1963, cînd lam invitat la o hoinăreală prin chei împreună cu Hedda, cu soŃia mea şi cu geograful Vasile Sencu. Unele secvenŃe mi s-au întipărit bine în memorie. De pildă Lacul Dracului şi pe Nea Milică plutind într-o barcă galbenă pe luciul negruviolaceu în care soarele şi-a muiat temător cîteva raze anemice. Decorul fantastic al Conveiului Lung la lumina focului de tabără aprins în toiul nopŃii. MăreŃia cheilor în furtună — acei nori plumburii, luminaŃi straniu şi difuz deasupra Turnului lui Beg, care au cuprins în amonte toată zarea şi a început să toarne din ei în rafale desfundînd poteca, stingîndu-ne lămpile şi făcîndu-ne să rătăcim în neştire pînă la miezul nopŃii, cînd ne-a apărut în cale o fereastră luminată de un felinar. Masa de lemn de la sălaşul lui Moş Vogiun încărcată cu urdă, dovleac copt la Ńest, nuci şi Ńuică, urmată de o odihnă în podul cu fîn, luminat prin crăpături de argintul viu al lunii. Şi o ultimă secvenŃă: Hedda impresionată de refuzul lui Moş Vogiun de a primi ceva pentru găzduire. — Cum sa vă iau bani cînd pe mine nu m-a costat nimic cele întinse pe masă ? Eu v-am găzduit cu dragă inimă, vam cinstit ca pe nişte oaspeŃi, a încheiat el mîhnit. Escaladă în Peştera de la Gura Ponicovei.
55

În anii aceia Cristea a însoŃit echipa noastră pretutindeni. Am cutreierat împreună MunŃii Banatului de la Dunăre pînă dincolo de Bîrzava iar la răsărit pînă pe Valea Cernei. Am scotocit după peşteri, avene şi mine părăsite în MunŃii Poiana Ruscă, despre care a povestit el însuşi în Almanahul turistic ONT din 1964. Pentru unele explorări mai dificile invita coechipieri de la Casa Armatei din Braşov, unde era pe vremea aceea antrenor. Aşa l-am cunoscut pe Ladislau Karacsony — pe scurt LoŃi — un băiat înalt, slab şi osos, care nu ieşea din cuvîntul „meşterului" său, şi pe care îl admira fără rezerve. I-am văzut pe amîndoi la lucru în Sala Mare a Peşterii de la Gura Ponicovei din Cazanele Dunării urcînd un perete lucios şi surplombat. Trebuiau să execute o escaladă pentru a ajunge la o bănuită şi imensă gură de galerie suspendată sub bolta sălii, la vreo 15 m înălŃime. LoŃi era cap de coardă iar Nea Milică secund. Vedeam pentru prima oară doi alpinişti în febra unei premiere de alpinism subteran, învingînd o surplombă aproape lipsită de fisuri pentru pitoane. Spectacolul fascinant mă absorbise complet şi priveam mut de admiraŃie alături de colegii mei. Cristea răspundea prompt şi calm la comenzile lui LoŃi care devenise nervos din cauza autointerdicŃiei de a scăpa vorbe neaoşe şi tari în faŃa femeilor din echipă. Lumina lămpilor era din ce în ce mai slabă şi escalada mergea anevoie. Atunci un grănicer curios care intrase cu noi a tras cu pistolul o rachetă. La lumina violentă am văzut bolta ca în palmă. Deziluzie: pretinsa gură de galerie nu era decît o nişă enormă, scobită în peretele sălii. Totuşi alpiniştii noştri trebuiau să ajungă la ea şi să verifice orice posibilitate de înaintare. Cristea a urcat după LoŃi strîngînd pitoanele şi carabinierele.
56

RegrupaŃi pe buza nişei au început o traversare dificilă pe roca concreŃionată, nefisurată şi plină cu guano de liliac alunecos, ca să ajungă în partea stîngă a nişei la vreo 30 m înălŃime, unde era un cotlon ce putea duce[....] Privindu-i din mijlocul sălii ei îmi apăreau ca doi licurici luminoşi pe o boltă neagră. Cîtă vreme au lucrat sus în perete a trebuit să le trimit pe coardă tot felul de pitoane cu denumiri ciudate, carabiniere, scăriŃe şi altele. Nu-i vorbă, le mai încurcam eu, dar Nea Milică era răbdător ştiindu-mă acelaşi mazdrop repetent în ale alpinismului, încheindu-şi misiunea, au hotărît să sacrifice un piton şi au coborît cu repeziciune, în rapel. Ieşind din peşteră ne-au mărturisit că a fost cea mai dificilă escaladă subterană pentru ei, avînd cel mai mare grad de dificultate (6-B). Nea Milică n-a murit. Anii s-au scurs pe nesimŃite. ExpediŃiile în MunŃii Banatului au continuat, dar Nea Milică n-a mai mers cu noi. În ultima vreme venea tot mai des la Institutul de Speologie. Ne aminteam cu drag de etapa bănăŃeană şi plănuiain să mergem iarăşi împreună, însă, din diferite motive, proiectul se amîna mereu. Şi aşa, fiind încă în viaŃă, Nea Cristea „bănăŃeanul" devenise o amintire. Cînd am realizat acest lucru am simŃit nevoia lăuntrică de a-i lega numele de principalele descoperiri făcute de el în peşterile cercetate împreună. Aşa s-a făcut că în trei peşteri bănăŃene — Cetate II, PopovăŃ şi Dubova — există galerii care se numesc „Emilian Cristea". Nea Milică, prietenul munŃilor şi al nostru, de fapt n-a murit. El a plecat numai dintre noi cu paşi neauziŃi, înveşmîntat în linŃoliul modestiei de o viaŃă ca să se contopească pe veci cu Fisura Albastră şi să devină astfel nemuritor. El este şi va rămîne mereu viu în noi prin amintirea sa luminoasă de om îndrăgostit de frumos, de
57

natura pe care o iubea şi o ocrotea, prin sufletul lui de poet, prin povestitorul care ne fermeca în negura peşterilor sau în sălile de conferinŃe cu verbul său suculent, inimitabil. Va trăi prin opera sa scrisă, de alpinist şi turist, prin nenumăraŃii săi elevi şi discipoli. În toamna anului 1982, cînd ne-a făcut ultima vizită la laborator, ne-a mărturisit că începuse să-şi scrie memoriile. Ne-am bucurat şi l-am îndemnat să persevereze, să nu abandoneze oricît efort creator l-ar costa, pentru că mărturiile lui scrise vor deveni documente ale unei viitoare istorii a alpinismului şi turismului românesc. Din nefericire, soarta n-a vrut să fie aşa. L-a răpit dintre noi în plină putere creatoare, cînd ne aşteptam mai puŃin. Poate că Hedda, care l-a însoŃit în multe din excursiile sale şi l-a ajutat să-şi valorifice însemnările, va izbuti să ne dea ceva apropiat de ce trebuia să fie memoriile semnate „Emilian Cristea". ŞTEFAN NEGREA -Institutul de Speologie ianuarie 1983

58

„NEA MILICĂ..." „Natura nu ştie de glumă, ea este totdeauna autentică, totdeauna gravă, totdeauna severă şi are, totdeauna, dreptate; defectele şi greşelile sînt totdeauna ale omului", spunea Goethe. Cu acest motto îşi începea Emilian Cristea convorbirea despre „drumeŃia albă", în numărul din ianuarie 1974, al revistei noastre. Era una din primele scrieri ale maestrului emerit al sportului în aceste pagini, însoŃite totdeauna de imagini montane, dintre cele mai frumoase fotografii color publicate de noi în acei ani ai începutului. Dealtfel, aşa aveam să-l cunoaştem... ConştienŃi că „România pitorească" trebuie să strîngă în jurul său pe marii călători şi cunoscători ai Ńării, l-am invitat şi pe Emilian Cristea, omul de munte aureolat cu faima de mare alpinist şi speolog, antrenor de elită şi animator desăvîrşit al multor cercuri şi secŃii de turism montan şi drumeŃie, intrat în rîndurile fotografilor de marcă şi un foarte bun condeier. Tocmai îi apăruse ghidul despre „MunŃii Piatra Craiului", munŃi despre care aveam să aflăm că sînt sanctuarul său de suflet, marea şi statornica sa iubire, oricîte consînzene de piatră cunoscuse în Ńară şi peste hotare... A intrat în redacŃie un bărbat mărunŃel, puŃin cărunt, cu ochi mari, luminoşi şi faŃa numai zîmbet, stăpînit parcă de un fel de jenă sau timiditate. Acesta să fie Campionul? ne-am întrebat. Acesta! Adusese cîteva diapozitive şi, la insistenŃele noastre, a început să vorbească despre fiecare imagine în parte; pe nesimŃite, încăperea s-a umplut de cetină, coborau izvoare acoperite de nori, auzeam vuietul avalanşelor, vedeam răsărituri de soare pe creste şi ciopoare de capre negre sărind peste steiuri, rămîneam legănaŃi în frînghii deasupra
59

hăurilor. „Cam asta am", a spus el modest, aducîndu-ne pe pămînt şi invitîndu-ne să-i facem o vizită acasă, unde aşteaptă să fie puse în ordine cîteva mii de alte asemenea icoane. Am fost în acea casă modestă şi curată ca un cristal, precum era sufletul şi firea gazdei, îmbogăŃindu-mă pentru tot restul vieŃii... Apoi a mai venit de cîteva ori în redacŃie, oferindu-ne spre publicare cîte un text, despre care spunea: „Eu nu ştiu să scriu ca voi, scriu încet, cuvintele se leagă greu, mai aranjaŃi-le voi". Nu schimbam nimic, o virgulă măcar, articolele sale fiind de o acurateŃe rar întîlnită, cu imagini şi metafore, cu o încărcătură emoŃională proprie marilor îndrăgostiŃi. Despre exactitatea datelor şi profunzimea observaŃiilor de strictă specialitate nu putea nimeni să-l contrazică, tot ce aşternea pe hîrtie era văzut, trăit, bătut cu piciorul, confruntat, studiat... Şi apoi, următorul pas a venit de la sine, În luna iulie 1974 debuta „BIBLIOTECA MONTANIARDULUI întocmită de EMILIAN CRISTEA", rubrică permanentă, ce luna trecută (noiembrie 1982) ajunsese la numărul 101... O sută de luni, Emilian Cristea a fost în mijlocul nostru, între timp, devenise „Nea Milică", aşa-i spuneam toŃi, cum îi spuneau mai tinerii lui prieteni, fraŃi întru munte, cărora le-a deschis poarta fermecată spre înălŃimi, unii deveniŃi alpinişti sau speologi renumiŃi, alŃii drumeŃi împătimiŃi, pentru care ieşirea în natură, tot mai sus, pe creste şi deasupra norilor, le-a marcat pentru totdeauna existenŃa cu statornicie în iubire, crez în prietenie, curaj şi autocunoaştere, forŃă şi sănătate, curăŃenie de gînd şi suflet deschis, mereu doritor de bine. Toate aceste calităŃi „Nea Milică" le-a învăŃat de la Munte şi precum desăvîrşitul semănător, le-a oferit celor ce l-au ascultat, citit şi urmat. Cucerea auditoriul fără vreun efort deosebit, stătea
60

în spatele aparatului de proiecŃie şi rostea un lung poem despre flori, cărări, abrupturi, zăpadă, bocanci, soare, pomi singuratici, piolet, nopŃi în cort, vijelii, performanŃe alpine (totdeauna ale altora, despre ale sale nu scotea o vorbă!), atrăgînd atenŃia asupra pericolelor, combătînd. nesăbuinŃele, corectînd imaginile false despre unele animale (răpitoarele), veştejind gesturile distrugătorilor naturii, povestind întîmplări de-a dreptul incredibile despre ceea ce înseamnă rezistenŃă umană, sfătuind cum trebuie să se pregătească turistul, ce să îmbrace şi cum să se comporte pe munte, în peşteră, într-o rezervaŃie, pe ceaŃă, cu schiurile, în escaladă, la cabană, în timpul unui raliu sau cu prilejul acŃiunilor de salvare, etc., etc. Ştia totul despre Munte şi împărtăşea oricui dorea să-l asculte din cunoştinŃele sale. Era „Moşul", cum îi spuneau cei mai apropiaŃi... ERA, A FOST... Ce cumplit este că trebuie să scriu la trecut. Aproape imposibil... Nu-mi vine să cred că acest om a dispărut dintre noi... De cum intra în redacŃie, birourile noastre se luminau, toŃi îi strîngeam mîna, tuturor ne adresa cîte un cuvînt de bine, de fiecare dată îl înconjuram ca pe un frate mai mare, un înŃelept apropiat tuturor. Ne aducea sau trimitea felicitări de Anul Nou cu fotografii alb-negru făcute de el, fiecăruia alta, ştiindu-ne gustul, iubirile sau pasiunile. Un mare Risipitor, un cald Risipitor, un neastâmpărat Risipitor. Făcea parte din dinastia fericită a oamenilor care trăiesc pentru a oferi bucurie semenilor, arătînd că drumul spre fericirea noastră pămînteană trece şi printr-un codru maiestuos, urcă printre jnepeni, îşi scaldă chipul în lacurile alpine, mîngîie norii, se apropie de stele. Un drum superb în care te confrunŃi cu tine, cobori în adîncurile fiinŃei şi te regăseşti tînăr, spălat
61

de zgurile existentei, mai avid de viaŃă, mai împlinit trupeşte şi cu sufletul curat. Toate astea le-am învăŃat de la „Nea Milică" şi el de la Munte, în care credea ca-ntr-o Stea Polară. Erau fraŃi de-o viaŃă şi nu s-au trădat niciodată. Ardeau unul pentru altul, se cunoşteau perfect şi cunoscîndu-se se respectau, fiecare cu tăcerile şi virtuŃile sale. Om şi Munte. A escaladat cele mai dificile trasee, unele în premieră absolută, a dormit în corzi, a scăpat din avalanşe ucigătoare, s-a rătăcit în ceaŃă, i-au îngheŃat picioarele, a mîncat cîteva zile dintr-o conservă... Şi de fiecare dată a avut puterea să admire apoi o floare. Era floarea speranŃei, ce-l făcea de neînfrînt, era floarea dragostei pentru munŃii CarpaŃi, ce-i dădea tăria să învingă toate greutăŃile lor. Cu această floare pleca totdeauna la drum şi cînd se întorcea ne-o oferea şi nouă, ca pe un talisman, ca un dar celest adus din împărăŃia norilor şi-a stîncii. Aşa s-a întîmplat şi cu cîteva zile înainte de-a afla cumplita, incredibila, neverosimila veste. Pleca în Făgăraş cu bicicleta... Muntele l-a primit, l-a ocrotit, l-a lăsat să se întoarcă nevătămat... Şi undeva, departe de El, pe o şosea, un banal accident a răpit dintre noi pe cel ce se confunda cu ideea dragostei pentru CarpaŃi. Crescută la pieptul muntelui, floarea speranŃei a fost strivită pe caldarîm. Şi ,,Nea Milică" nu s-a mai întors printre noi. Dar noi încă te mai aşteptăm, noi cei în sufletele cărora ai sădit floarea de nu-mă-uita, chiar ştiind că în redacŃia noastră nu va mai fi niciodată atîta lumină şi căldură ca atunci cînd ne deschideai uşa... VALENTIN HOSSU-LONGIN - România Pitorească, nr. 12, 1982
62

IN MEMORIAM După înfăptuirea actului revoluŃionar de la 11 iunie 1948, mişcarea sportivo-turistică cunoaşte o dezvoltare fără precedent, cu un pronunŃat caracter de masă, alpinismul afirmîndu-se prin formarea unei noi generaŃii de talente înscrise în cucerirea înălŃimilor semeŃe ale tezaurului nostru montan. Printre aceşti temerari, un loc de frunte îl ocupă Emilian Cristea — maestru emerit al sportului şi antrenor emerit. Portretul acestui minunat om — un adevărat om între oameni — este definit prin iniŃiativa, dinamismul, temeritatea, elanul şi dăruirea sa, prin înŃelepciunea şi omenia dovedită. A fost un drumeŃ pasionat al meleagurilor patriei, un excelent animator, organizator desăvîrşit şi educator talentat, publicist activ şi scriitor recunoscut. A dovedit calităŃi psiho-spirituale şi fizice excepŃionale, corelate perfect cu principiile etice, civice şi patriotice ale societăŃii noastre socialiste. A fost un exemplu permanent al datoriei neprecupeŃite puse în slujba colectivităŃii. Personalitate complexă, Emilian Cristea, în întreaga sa viaŃă sportivă a ştiut să îmbine armonios activitatea multilaterală a turismului cu activitatea alpină — fiind unul dintre pionierii alpinismului românesc modern — activitatea pe care a extins-o prin abordarea unui nou domeniu, situîndu-se astfel printre fondatorii mişcării de speologi amatori din Ńară. În acelaşi timp, Emilian Cristea a fost un colaborator preŃios şi un prieten apropiat al Comisiei municipale Bucureşti de turism-alpinism, răspunzînd cu promptitudine şi cu toată bunăvoinŃa ori de cîte ori era
63

solicitat să contribuie la promovarea acestei frumoase colaborări. În acest cadru, Emilian Cristea a sprijinit îndeaproape o serie de acŃiuni iniŃiate de comisia noastră. A colaborat permanent la editarea „Caietului turistic, ocrotirea naturii şi protecŃia mediului înconjurător" cu articole inedite şi deosebit de interesante. A participat efectiv în cadrul unor simpozioane privind turismul şi protecŃia cadrului natural (1980—1982) sau în cadrul unor gale de imagini turistice (1974—1978) prezentînd nesfîrşite şi atrăgătoare diapozitive, comentate cu un deosebit talent, adevărate îndemnuri la drumeŃie prin frumoasa noastră patrie. A luat parte cu însufleŃire la organizarea Simpozionului turismului bucureştean „România pitorească" şi întîlnirea veteranilor din turism (1977), mobilizînd o mare parte din veteranii turismului, într-o ambianŃă evocatoare. A participat efectiv la expoziŃia „30 de ani de turism de masă în R. S. România" (1978), prezentînd o serie de exponate personale, adevărate opere artistice. A contribuit la reuşita celor trei ediŃii ale acŃiunii turistice de masă Piatra Craiului (1980—1982), participînd cu un efectiv numeros de turişti în tabăra de corturi şi susŃinînd cu multă convingere o serie de teme din cadrul programului. A contribuit la popularizarea ExpoziŃiei turistice „România vă invită" (11/82), cu caracter itinerant, prezentînd-o în cadrul UniversităŃii cultural-ştiinŃifice Bucureşti. În cadrul alpinismului bucureştean, Emilian Cristea a reuşit să sudeze şi să promoveze colaborarea dintre Cursul municipal pentru obŃinerea Insignei de alpinist şi activitatea Clubului alpin „Floarea de colŃ" al UniversităŃii
64

cultural-ştiinŃifice Bucureşti, colaborare pe care a impulsionat-o permanent prin simbolul frumuseŃii şi purităŃii acestei flori montane, simbol ai protecŃiei naturii — domeniu în care el s-a integrat din convingere — denumire semnificativă a clubului alpin, pe care l-a format şi condus cu toată dragostea şi deosebită competenŃă. Şi multe alte exemple ar mai putea fi date. Exemplul acestui minunat om, Emilian Cristea — personalitate proeminentă a turismului românesc contemporan — întreaga lui operă durată cu elan şi dăruire pentru promovarea turismului şi sportului românesc, pentru afirmarea mişcării sportivo-turistice bucureştene, va constitui un permanent îndemn în activitatea turiştilor, alpiniştilor, speologilor, orientariştilor şi ocrotitorilor naturii comisiei noastre, fiind siguri că, toŃi, împreună, vom putea contribui la formarea unei noi generaŃii de sportivi şi turişti, transmiŃîndu-le ştafeta, prin spiritul de muncă, prin comportamentul şi prin amintirea celui care a fost un prieten al nostru şi discipol al eticii turistice, Emilian Cristea. IOAN NICOLAU - Secretarul Comisiei municipale Bucureşti de turism-alpinism PATRU ANI ALĂTURI DE EL Într-o duminică din iarna anului 1915, în a şaptea zi a lui februarie se năştea Emilian Cristea. „Mult timp m-am întrebat", va mărturisi mai tîrziu, „cum de m-a botezat tata, fiu de Ńărani buzoieni, Emilian. Acum cred că ştiu. Pe tata l-a chemat Ion. După Sf. Ion, în ziua următoare, este Sf. Emilian".
65

Copilul nu-şi va cunoaşte mama, decedată înainte ca acesta să înceapă a înŃelege din cele ce îl înconjoară. „Acum mă uit la poza mamei, şi nu ştiu, a fost bună, a fost rea. Văd doar că-i semăn puŃin. Atît ştiu eu despre mama". Dar va găsi în tatăl său un părinte iubitor, un om deosebit. „Nici un drum înflorit nu duce spre glorie". La o vîrstă fragedă îşi v-a pierde şi tatăl. Rămas singur, fără nici o rudă, fără altă moştenire decît un caiet de la tatăl său, pe a cărui primă pagină scria: „Aş vrea, fiul meu, ca acest caiet să stea pe un birou", tînărul a pornit să-şi trăiască viaŃa. Devine ucenic vulcanizator într-un atelier patronat de un francez şi un german. De la acesta din urmă va învăŃa cît de preŃioase sînt ordinea şi curăŃenia. În timpul şcolii profesionale, de la căminul în care locuia, se va face o excursie la Sinaia. A fost primul contact cu munŃii. Dragostea pe care nu o putuse arăta părinŃilor o va dărui munŃilor pe care îi ghicea prin ceaŃă... Imensa dragoste a încăput în mărunŃelul meu maestru. După această excursie va începe să frecventeze şedinŃele unor grupări alpine şi să iasă pe munte împreună cu ei. Într-una din ieşiri, în Poiana Văii Cerbului, se va apropia de el conducătorul grupului şi-i va spune: ,,Mă numesc Niculaie Dimitriu, avocat în contenciosul Băncii NaŃionale. Mă rog, domnule, cu cine am onoarea?" Va răspunde fîstîcit: „Cristea, ucenic". A fost începutul unei prietenii de o deosebită importanŃă pentru alpinismul românesc. Plăcîndu-i cum se caŃără tînărul, îl va numi peste numai 2 săptămîni leader al echipei ce escalada Hornul Central din ColŃul Mălinului. Cariera sa începuse sub auspicii bune. Dar, cîŃiva ani mai tîrziu, va pleca în armată şi apoi pe front. În total 8 ani de întrerupere a carierei alpine...
66

Proaspăt lăsat la vatră, după numai nouă luni de militărie, l-am întrebat într-una din serile pline de pace, cînd mireasma florilor din grădiniŃa pe care o uda seară de seară „să se creeze microclimatul", îndemna la aduceri aminte: „Nu v-a fost greu, opt ani de zile ?" Mi-a răspuns cu melancolie: „De ce, eu nu aveam pe nimeni". Acasă, va deveni proprietarul unui mic atelier de vulcanizare de pe strada N. Filipesou, nr. 30, actuala stradă Snagov. Prietenii îl vor numi „patronul". Va avea în sfîrşit bani să-şi cumpere casa pe care şi-a dorit-o atît şi care va fi martora tăcută şi adăpostul vieŃii sale. Cît de mult şi-a iubit căsuŃa, el care a fost lipsit de căldura unui cămin e greu de spus în cuvinte. Îmi spunea : „Oamenii sînt răi. Şi ca să mă feresc de răutatea lor mi-am luat căsuŃa asta, aşa ascunsă, unde nimeni nu se împiedică de mine şi nici eu de alŃii". Fermecate erau serile pe care le petreceam împreună, vorbind de una, de alta, eu mereu curios, dînsul mereu răbdător, povestind cu vervă şi frumuseŃe neîntrecute. ,,Eu mi-am dorit în viaŃă să am o casă, o familie, un băiat, să sădesc un pom şi să scriu o carte". Maestrul meu a fost un om fericit, şi-a trăit viaŃa aşa cum a vrut, şi-a împlinit toate visurile şi din înălŃimea realizărilor le-a privit pe cele trecute şi a visat la cele viitoare... Da, dar cîtă muncă pentru fericirea asta ! Abia acum va începe cu adevărat să urce. Emilian Cristea înseamnă alpinismul de mare dificultate, uimitoare traversări de creste înzăpezite, incredibile căŃărări subterane, rînduri sensibile şi simple, diapozitive de neuitat, altruism şi dragoste... Traseul Central din Peretele Piscului Rece, primul traseu de gr. 5-A, Traseul celor Trei Surplombe, primul traseu de gr. 5-B, Fisura Pintenului Văii Albe şi numeroase alte trasee de grad de dificultate mai
67

mică sînt realizări ale acestor ani. O pasiune de o viaŃă... Este puŃin spus. De fapt, este imposibil de spus cît a iubit acest om muntele; cel care realizează cît de cît acest lucru se simte copleşit şi uimit... În pragul deceniului cinci înŃelegînd că alpinismul este adevărata sa chemare, va deveni primul antrenor de alpinism din Ńară la Casa Centrală a Armatei Bucureşti, secŃie transferată ulterior la Braşov, renunŃînd astfel la atelierul ce îi aducea de trei ori mai mulŃi bani decît salariul de „antrenor de sport, alpinism". De „primul şi cel mai bun" sportiv ai secŃiei, maestrul emerit al sportului post mortem Aurel Irimia îl va lega o frumoasă prietenie, desăvîrşită în cele mai dure trasee ale Ńării: Fisura Albastră, Soldat Erou Eftimie Croitoru , traversarea de iarnă a Făgăraşului, traversaea integrală a crestei principale a CarpaŃilor Româneşti, Fisura Morarului, primele explorări ale CetăŃilor Ponorului, etc. Fisura Albastră... Şapte ani de luptă încăpăŃînată, plină de pasiune şi renunŃări, de frumuseŃe şi situaŃii comice, primul traseu de extremă dificultate al Ńării. Modest şi clarvăzător, nu va cere decît gr. 6-A, sperînd astfel la trasee şi mai „tari" în Ńara sa. Îmi spunea: „Pînă la Fisura Albastră, m-am căŃărat instinctiv. Cînd am ajuns la Tendor nu ştiam cum se escaladează o fisură; ca să nu cad mi-am înŃepenit capul înăuntru". Traversarea integrală a crestei principale a CarpaŃilor Româneşti... 1500 km parcurşi într-o perioadă de profunde transformări sociale, economice şi politice, cînd cei care cutreierau munŃii erau priviŃi cu neîncredere. Premieră absolută. „Pentru majoritatea masivelor nu am avut hărŃi bune. Dar eram atît de antrenaŃi, încît simŃeam dacă am părăsit cumpăna apelor după schimbarea vîntului".
68

Traversarea de iarnă a crestei CarpaŃilor Meridionali... 36 de zile de luptă cu gerul, viscolul, avalanşele, dormitul în cort. Tură înscrisă astăzi în normele pentru titlu de maestru al sportului. De reuşitele acelor ani se leagă numele „băieŃilor" din echipă: maestrul sportului Ladislau Karacsony, maestrul sportului Matei Schan, a vechilor săi prieteni Dan Popescu, Radu Constantin. Capacitatea sa organizatorică şi competenŃa incontestabilă le va dovedi ca instructor la primele Şcoli de alpinism organizate de C.G.M. şi apoi ocupînd diverse funcŃii în cadrul Comisiei de Ture şi Escalade, Comisiei Centrale Tehnice de Alpinism şi Colegiului Central de Antrenori din cadrul FederaŃiei Române de Ski, Bob, Alpinism. Munca şi pasiunea depusă vor fi răsplătite prin acordarea titlului de „maestru al sportului" la alpinism, primul titlu de acest fel acordat la noi în Ńară. Tot în 1955 se va căsători. Dragostea pentru soŃia sa, Hedda, campioană de ski, şi-o exprima simplu : „Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea". În cărŃile pe care le-a scris, în omul fericit şi vesel pe care l-am cunoscut, se află şi o părticică din sufletul şi munca tovarăşei de viaŃă şi de munte. Echipa „Armata Braşov"... Şi-a dedicat „băieŃilor" din echipă întreaga pasiune şi putere de muncă, a sădit în ei toate speranŃele şi visurile sale, i-a învăŃat să facă alpinism aşa cum a înŃeles el că trebuie sa o facă. Şi modest, s-a retras întotdeauna în spatele numelui echipei. Pentru el, antrenorul, nu a existat - numai ECHIPA ; a urcat cot la cot cu ei, i-a îmbărbătat, i-a condus pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Era „moşul" lor, cel care nu se codea să cheltuiască din banii săi pentru echipă, cel care avea întotdeauna în
69

buzunar o ciocolată pentru copiii lui Mitică Chivu. S-a apropiat de ei, de sufletul lor, simplu şi omeneşte. „Petre Cristina curăŃa toată ziua cartofi şi ceapă la bucătăria unităŃii. L-am întrebat — Vrei să te caŃeri ? — A ajuns campion naŃional. Pe Vică Măciucă tot la unitate l-am găsit. La 24 de ani era maestru al aportului". Cum a reuşit să facă din ei campioni, a fost marele său secret. Cu ei a deschis zone de alpinism necercetate pînă atunci: Peretele Brînei, Peretele cu Florile, Peretele Sudic al Clăii Mari, Peretele Văii Lupului, Cheile Vîrghişului, sau a stabilit trasee de mare dificultate în vechi zone alpine: Retezat, Piatra Craiului, Cheile Bicazului. Traseul Armata (21 iulie 1964) din Cheile Bicazului... „Cel care atinge culmea în materie de fantezie şi îndrăzneală alpină, este maestrul sportului Dumitru Chivu, care stabileşte cea mai „dură" performanŃă alpină din Ńară, pe traseul „Armata", gradul 6-B, [...] primul în care, pentru depăşirea obstacolelor inaccesibile, s-au întrebuinŃat pitoane cu expasiune". Echipa ultimului deceniu de activitate este o echipă de „maeştrii ai sportului": Chivu Dumitru, Naghi Nicolau, Matei Schen, Manea Cezar. A putut să spună cînd a ieşit la pensie, despre echipă: „I-am chinuit. Dar 20 de ani au fost campioni naŃionali, cei mai buni !" Pentru a evidenŃia meritele primului nostru om de munte i se decernează în 1967 titlul de „maestru emerit al sportului" iar în 1975, cel de „antrenor emerit de alpinism", încununînd astfel o viaŃă de alpinist, schior, fotograf şi scriitor de munte. Li se adaugă respectul şi recunoştinŃa tuturor alpiniştilor, turiştilor, speologilor şi salvamontiştilor, a oamenilor de ştiinŃă care l-au cunoscut
70

şi cu care a lucrat, într-un rebus am găsit chiar defila „Conquistador al CarpaŃilor". În 1977 a ieşit la pensie, predînd locul la conducerea echipei maestrului emerit al sportului Matei Schen. El a rămas secretar cu propaganda al FederaŃiei Române de Turism Alpinism. În acelaşi an a întemeiat Clubul Alpin „Floarea de ColŃ", menit să iniŃieze în tainele alpinismului pe toŃi cei ce iubeau munŃii, de orice vîrstă ar fi fost. Aşa cum a fost întotdeauna, s-a dedicat în întregime noii activităŃi. Noi îl cunoaştem conferenŃiind despre alpinism şi speologie, comentând diapozitive din toŃi munŃii Ńării, sfătuindu-ne, încurajîndu-ne, stînd cîte 10 ore pe o platformă şi trăgînd frînghiile, după care cobora şi ne spunea: „Eu nu am fost un alpinist. Am fost un cetăŃean ce a iubit munŃii şi a vrut să-i cunoască. Toată viaŃa am fost un fricos. În 50 de ani nu am căzut nici măcar o dată". L-am cunoscut pe maestrul emerit al sportului, antrenor emerit de alpinism, Emilian Cristea... Am fost patru ani alături de el. „PuŃin", vor spune unii. Şi mie îmi pare rău că au fost doar patru. Dar ştiu că mie mi-a spus mai mult decît altora. A sperat ceva anume? Nu ştiu decît că mi-a fost ca un tată, de care îmi voi aduce mereu aminte cu bucurie în clipele de răgaz ale vieŃii pe care m-a învăŃat s-o trăiesc „frumos şi intens". Mi-a fost greu să scriu unele lucruri pentru că ele erau numai ale mele, nestemate ale sufletului meu. Dar miam adus aminte cum a trăit maestrul meu, pentru toŃi cei care l-au iubit. Şi atunci am scris. Şi scriind, portiŃa sufletului meu s-a deschis, încet, încet şi a rămas deschisă. DINU SOLOJAN - Clubul „Floarea de ColŃ" ianuarie 1983
71

PRIETENULUI EMILIAN CRISTEA Despre unii oameni se spune că prin faptele şi acŃiunile lor au făcut „epocă"; cred că nu sînt departe de adevăr afirmînd că Emilian Cristea, prin activitatea sa în cadrul alpinismului şi turismului românesc, a creat o epocă ce se desfăşoară nici mai mult nici mai puŃin pe parcursul a cincizeci de ani de activitate. Şi el ca şi noi ceilalŃi prieteni de o viaŃă în ale drumeŃiei şi escaladelor alpine, nu ne-am precupeŃit timpul şi nici efortul fizic de a crea noilor generaŃii posibilitatea cunoaşterii vieŃii în mijlocul naturii, căutînd a da acestei activităŃi un sens major, educativ, care înseamnă dragoste de Ńară, de oameni şi faptele lor. Fire dinamică, spirit întreprinzător, Emil, cu ani în urmă, a creat şi organizat secŃia de alpinism a armatei căreia i s-a dedicat trup şi suflet. A devenit maestru emerit şi antrenor emerit la alpinism, a muncit intens pe linia FederaŃiei la toate alpiniadele, şi-a ajutat coechipierii pe linia posibilităŃii lor să-i devină egali, a dus totodată o intensă muncă propagandistă la toate nivelurile, şcoli, armată, studenŃi, etc. Prin forŃa împrejurărilor, prin tangenŃa pe care i-o conferă alpinismul ca şi prin lipsa unor lucrări mai ample de ghiduri turistice şi alpine, este determinat să scrie în acest domeniu o serie de lucrări, fie singur, fie în colaborare cu alŃii. Atunci cînd nu era pe munte nu reuşea să facă faŃă multiplelor solicitări de a expune auditoriului diverse subiecte montane, ilustrate cu diapozitive excelent realizate, fiind şi un neîntrecut fotograf amator. Pentru toate aceste calităŃi, susŃin că Emilian Cristea, a reuşit mai mult decît noi să aducă turismului şi alpinismului românesc
72

un însemnat aport. Era un om dur, poate uneori caustic şi implacabil în susŃinerea punctului său de vedere, dar nu lupta pentru eliminarea definitivă a adversarului, căci îmi spunea el: „nu poŃi fi general pe cîmpul de luptă fără inamic". Fără intenŃia de a-i face biografia, trebuie să spun că omul acesta cu o copilărie zbuciumată ca a oricărui copil orfan, a reuşit, încă din prima parte a vieŃii, să-şi creeze un suport moral prin dragostea de natura de care s-a apropiat străbătînd cărările munŃilor, dobîndind tainele alpinismului, ajungînd în final să-i dea amploarea de azi. A fost un autodidact pe care cu ani în urmă unii dintre noi l-am catapultat în lumea conferenŃiarilor, insuflîndu-i curajul de a expune frumuseŃea peisajului montan românesc privit prin ochiul alpinistului, turistului, speologului, căruia muntele i-a dat un sens vieŃii sale. Pentru unii viaŃa îşi are sensuri majore, pentru alŃii, mediocre. Cristea a făcut parte dintre acei a căror viaŃă a însemnat un succes. Acum la sfîrşit, privind-o retrospectiv, cu tot finalul ei aparent nefericit, gîndesc că soarta l-a îndemnat pe acest ultim drum spre a-şi sfîrşi menirea tot ca drumeŃ, plecînd din viaŃă pe nesfîrşite cărări în neant. ALEXANDRU FILIP

NEA CRISTEA Sfătos şi bun povestitor, făcea ca în permanenŃă să se înconjure de un numeros auditoriu captivat de vorbele lui simple, pline de duh, prin care îşi depăna fie amintiri
73

sau întîmplări de drumeŃie, fie crîmpeie din experienŃa sa de drumeŃ şi alpinist încercat. Erau lucruri fireşti, simple în aparenŃă, dar profunde prin esenŃa şi temeritatea lor. Erau sfaturi pe care le împărtăşea celor dornici să înveŃe din experienŃa sa şi a înaintaşilor. Era ceva din viaŃa lui..., căci parcă s-a născut odată cu muntele... Aşa l-am cunoscut toŃi pe „Nea Cristea", noi toŃi prietenii lui, iubitorii de drumeŃie. ConferinŃele pe care le-a Ńinut, împărtăşind crîmpeie din viaŃă, dar mai ales cărŃile pe care le-a lăsat, le-a scris anume spre a ne aminti tot ce a făcut pentru cei de seama sa, pentru cei mai tineri, dar şi ca un îndemn pentru generaŃiile ce îl urmează. Cînd scria avea o permanentă grijă de a da informaŃii cît mai exacte, în aşa fel ca drumeŃul să nu întîmpine nici o greutate în desfăşurarea excursiei. Nea Cristea construia cu grijă şi cîntarea fiecare frază, parcurgînd o dată cu textul poteca sau traseul alpin descris. Dar muntele, care pentru el devenise a doua natură, era prezent şi printr-o amplă şi pitorească descriere a unor peisaje de neuitat, sau a unor trasee „de la inimă", cum obişnuia el să spună. Şi nu rareori mă dojenea spunîndu-mi că am o „inimă de piatră", atunci cînd, din necesităŃi editoriale, eram obligată să reduc din textul pornit „de la suflet" şi tot pentru suflet dat. ReŃinut în afirmaŃii ştiinŃifice, consulta cu modestia-i cunoscută pe specialiştii, care de fapt îi confirmau spusele, căci mulŃi dintre prietenii lui se aflau printre geografi şi geologi, cu care colabora mai totdeauna şi de la care învăŃase multe, tot aşa cum el îi învăŃase pe mulŃi tainele muntelui. Nea Cristea a străbătut CarpaŃii româneşti de la un
74

capăt la altul atît vara, cît şi iarna, pe schi, purtînd permanent la el aparatul de fotografiat, gata să surprindă o veche imagine într-o nouă lumină sau ipostază. Pentru el fiecare fotografie era o expresie a frumosului care te îndeamnă la drumeŃie, după cum frazele lui erau o expresie a simŃămîntului intim cu care era legat de natura prin care trăia. A iubit florile, pe care le-a ocrotit, a iubit fiecare colŃ de stîncă ce i-a fost prieten, dar uneori şi duşman punîndu-i în pericol. Din toate şi din tot căuta să înveŃe corect şi pe alŃii, fie prin vorbă şi prin faptă, fie prin scris. Dovadă abnegaŃia cu care a înfruntat muntele pînă în ultimele lui clipe de viaŃă, căutînd să aducă la zi informaŃia de „ultimă oră" pentru cei ce vor înfrunta muntele, plătind cu preŃul vieŃii acea noutate din MunŃii Făgăraş, ultima lui lucrare, care, alături de „Piatra Craiului", urmează să vadă curînd lumina tiparului. S-a stins ! Regretul rămîne pentru toŃi cei care l-au cunoscut, l-au iubit şi l-au preŃuit ca om, turist şi alpinist, şi chiar pentru muntele obişnuit să-l primească sever, sau cu ospitalitate prietenească. Regretul rămîne şi pentru dorinŃele lui de a se consacra şi altor regiuni montane, dorinŃi neînfăptuite datorită firului vieŃii sale rupt brusc şi neaşteptat, dar care, cînd vor fi realizate de alŃii, vor fi ca un omagiu adus celui a cărui amintire va rămîne multă vreme în inima şi sufletul tuturor acelora care îndrăgesc muntele. RODICA februarie 1983 NICULESCU

75

AMINTIRI Într-o frumoasă zi de septembrie, în urmă cu cinci ani, şi-a început activitatea Clubul alpin „FLOAREA DE COLł" în cadrul UniversităŃii Cultural ŞtiinŃifice Bucureşti. Ideea organizării unui asemenea club a aparŃinut unui om minunat, generosul şi dăruitul Emilian Cristea pentru care alpinismul a constituit o şcoală a curajului, o activitate cu profunde valenŃe aplicative şi educative. Pentru Emilian Cristea, Clubul alpin „Floarea de colŃ" a însemnat predarea ştafetei tinerei generaŃii. În decursul anilor, programa analitică a cuprins pe lîngă noŃiuni legate de istoricul alpinismului pe Terra, aspecte privind organizarea alpinismului în Ńara noastră, geografia, geologia, flora şi fauna CarpaŃilor româneşti, ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător şi elemente tehnice cu aplicabilitate practică în alpinism. Pentru a releva personalitatea celui care a iniŃiat şi condus cu atîta pricepere şi măiestrie acest club, ar fi multe de spus. Aşa, spre exemplu, cu cîtva timp în urmă, fiind invitat să Ńină un itinerar de vacanŃă, auzind că trebuie să fie prezentat, a replicat cu acel surîs cuceritor şi de neuitat: „— Ce ciudat, să fiu prezentat în propria mea casă" — pentru că Emilian Cristea se simŃea la el acasă deopotrivă în natură, dar mai ales acolo unde erau oameni, oamenii pe care el i-a iubit atît de mult. Avem datoria să păstrăm în noi toŃi, imaginea vie, însetată de viaŃă cu care ne-a obişnuit Emilian Cristea. Pentru că el continuă să trăiască prin gîndurile frumoase pe care ni le-a transmis nouă, tuturor, prin însemnele pe care
76

le-a lăsat munŃilor patriei, fiind incontestabil cel mai bun cunoscător al lor, prin scrierile sale neasemuit de frumoase. Cîndva, un mare om a spus: — „O idee, chiar dacă a strălucit numai o secundă, are ecouri pînă departe în curgerea generaŃiilor". Emilian Cristea a fost mai mult decît o idee, a fost idei şi iubire, iubire de oameni şi iubire de natură. MARIETA RADU Universitatea Cultural ŞtiinŃifică Bucureşti

DASCĂLUL Acum, cînd nu mai este printre noi, privesc cu atenŃie fotografiile. Zeci, sute de fotografii făcute anul acesta, anul trecut, acum doi, trei, patru sau cinci ani la „Ştafeta munŃilor", „Speo-sport", la cursurile de alpinism, pe munte sau prin cotloanele peşterilor de fotoreporteri care descopereau sau redescopereau de fiecare dată figura luminoasă, jovială a maestrului. Nici un gest gratuit, nici o urmă de preŃiozitate, de distanŃă la care i-ar fi dat dreptul anii, cel puŃin împătriŃi, faŃă de fiecare dintre învăŃăceii lui. Pentru noi, cei ce l-am cunoscut atît de bine, Emilian Cristea aşa ne-a rămas întipărit în inimi: dascăl, pedagog, sfătuitor — nu numai în ale drumeŃiei — părtaş, alături de orişicine la bucuriile muntelui, om de echipă... Iată-l, cu părul nins, ieşindu-i pe la tîmple de sub o pălăriuŃă albă, cu borurile înguste, pe care o purta vara sau cu o căciuliŃă din lînă roşie, trasă pe ceafă, privind cu ochi prietenoşi, pătrunzători, către tinerii veniŃi mereu în jurul său.
77

Retrăiesc cu ajutorul imaginilor acea atmosferă senină, în care tineri de toate vîrstele îşi umpleau inimile cu o extraordinară încărcătură emoŃională, devenind, sub privirile ocrotitoare ale dascălului lor, adevăraŃi oameni de munte. Cîte nu i-a învăŃat: cum să se caŃăre pe stînca verticală ori să coboare în adîncul unei peşteri, cum să bată un piton, să facă un ochi cu funie de alpinism, acolo unde doar îndemînarea şi curajul te mai pot ajuta să ieşi cu bine din încercările muntelui, cum să treci pe cablu suspendat peste o prăpastie. Am petrecut multe zile împreună la Poiana Braşov şi Predeal, la Cota 1.500, Dîmbu Morii şi Buşteni, la Moneasa, Herculane, Costineşti... acolo unde se desfăşurau anualele întîlniri ale drumeŃilor, speologilor sportivi, salvamontiştilor. Muncea fără odihnă din zori pînă-n miez de noapte, pentru ca totul să fie pus la punct pînă la cel mai neînsemnat amănunt, îi mai rămînea timp să treacă pe la tabăra de corturi sau pe la cabană să răspundă la întrebări, să dea un sfat, să adreseze o vorbă bună, încurajatoare. Numele lui devenea, la manifestările la care era invitat să participe, un cap de afiş, o legendă. Nu refuza niciodată pe nimeni, fie că îl chemau pionierii din Piatra NeamŃ, speologii din Timişoara, salvamontiştii din Baia Mare ori membrii clubului de turism din Craiova. Se născuse cu harul povestirii. Ascultîndu-l, aveam adeseori impresia că în faŃa mea stătea chiar baciul de la stîna din Călimani, bătrînul înŃelept din inima Apusenilor, ştiutor în prevestirea vremii, nenumăraŃi alŃi Ńărani întîlniŃi în cale, cărora le reproducea graiul sau despre care povestea cu cel mai profund respect. Vorbea spumos, colorat, totdeauna liber, în faŃa unor săli arhipline; adeseori improviza ad-hoc, în funcŃie de auditoriu, comentariul cu
78

care îşi însoŃea proiecŃiile de diapozitive, îşi făcuse un stil care răzbătea cu aceeaşi imprevizibilă originalitate şi în paginile scrise. Anul acesta, prin mai, fusesem invitaŃi, vreo cîŃiva, la o întîlnire cu tineri din Capitală, cărora trebuia să le vorbim despre felul cum trebuie să se poarte pe munte. Noi, ceilalŃi, ne pregătisem nişte prelegeri bătute la maşină, în care problemele de educaŃie se pierdeau printre zeci de fraze preŃioase. Emilian Cristea ne ascultase, poate amuzat de stîngăcia noastră în a găsi calea către inimile oamenilor, apoi, cînd i-a venit rîndul, s-a ridicat de la locul lui, a făcut un pas către sală şi a intrat direct în subiect: „Măi, copii, cînd mergeŃi pe munte trebuie să vă închipuiŃi că vă duceŃi la un spectacol extraordinar, unde veŃi fi copleşiŃi cu emoŃiile cele mai puternice. Natura este cea mai splendidă scenă, de unde ni se transmit sentimentele cele mai înălŃătoare. Cînd mă aflu în mijlocul naturii şi mîngîi cu privirea toate splendorile ei, mie îmi dau lacrimile de bucurie". Am profitat de împrejurare şi-l iscodesc, ca în fiecare prag de primăvară: ,,Nea Milică, încă nu mi-ai spus ce scrii pentru Almanah ?" „Nene, dacă mă mai laşi puŃin îŃi aduc ceva frumos din Făgăraş. Vreau să urc pe la Vidraru pînă pe Piscu Negru, să prind acolo un răsărit de soare". La sorocul stabilit mi-a adus articolul. Era ceea cemi promisese: „DimineaŃa, cînd mija de ziuă, părăseam cortul, sperînd să-l găsim zvîntat de rouă la înapoiere. DesculŃi, cu bocancii în mînă, urcăm prin iarba umedă spre Piscul Negru pentru a întîmpina de acolo răsăritul... Pe geana nemărginitului din spatele uriaşilor de piatră, soarele aprindea zorile. Revedeam iarăşi piscurile mai mari ori mai mici ale Făgăraşului, peste care iarna sau vara am trecut cu
79

trudă..." Citind mai departe, dădusem peste un cuvînt neîntîlnit niciunde : „înfurcitura", „înfurcitura văilor", adică locul de întîlnire a acestora. L-am cuprins de după umeri şi i-am zis: „Văd că Ńi-ai pus în gînd să contribui la îmbogăŃirea limbii române !" „Ce să-i faci, nene, printre atîŃia scriitori, trebuie să mă străduiesc să fac şi eu ceva ca lumea. Să ştii că, dacă tot urci pe munte, cuvintele care exprimă frumuseŃea lui îŃi vin mai uşor în vîrful peniŃei". Cînd îmi spunea toate acestea, n-avea de unde să ştie că după numai cîteva luni, o raită de-o zi pînă dincolo de barajul de la Vidraru, o zi rece şi ceŃoasă de toamnă tîrzie avea să fie ultima lui întîlnire cu marcajele albastre din sudul Făgăraşilor. Nici n-am ştiut că plecase într-acolo. Cînd am aflat, un fulg de nea desprins din cununa de argint a muntelui mi s-a topit pe pleoapa din dreptul inimii. NICOLAE DOCSĂNESCU România Pitorească, nr. 12, 1982 -

NU MAI AM CUI... — 21.71.72. Alo ! Bună seara doamnă ! La telefon Ică Giurgiu. Aş vrea să vorbesc, dacă se poate, cu Nea Cristea... — Bună Ică ! Aşteaptă puŃin. Eeemil !... — Salut nene ! Ce mai faci, băi? — Uite Nea Cristea, Ńi-am dat telefon să-Ńi mai povestesc cîte ceva. Am fost... Şi-i relatam cîte o explorare recentă care ne adusese ceva descoperiri deosebite sau care stabilea o nouă peşteră,
80

cea mai... Nea Cristea intervenea cu cîte o întrebare şi mă puncta des cu explicaŃii, îi simŃeam în glas invidia competentă, dorinŃa de amănunte, neliniştea noului. „Măi, sînteŃi nebuni !" Discutam perspectivele, analizam posibilităŃile de conservare, deplîngeam lipsa de interes pentru protecŃia în general a naturii. Convorbirea se prelungea de multe ori dincolo de jumătate de ceas. Ne cunoşteam din 1973, schimbam numai idei, depăşisem de mult faza de a explica modalităŃile de realizare. Nea Cristea îmi spunea pe unde a mai fost, ce a văzut, cu cine s-a mai întîlnit. La rîndul meu deveneam invidios, strivit fiind de timpul niciodată extensibil. Terminam de cele mai multe ori într-o stare de agitaŃie; ar fi fost atîtea de făcut... — Bine, Nea Cristea, mai discutăm noi ! — Nene. Zeii să te aibă în pază ! Îmi lipseşte acum acea invidie competentă, interesul sincer, confirmarea că cineva mai crede că se pot face multe, voioşia celui pentru care vîrsta nu devenise un impediment ci o sursă de experienŃă. Chiar dacă unii se vor supăra, nu văd un înlocuitor. ICĂ GIURGIU Clubul de speologie „Emil RacoviŃă" Bucureşti

81

FIINDCĂ AU ÎNCETAT LACRIMILE PRIMULUI MOMENT.... ...să ne gîndim la vorba din bătrîni care spune că îŃi dai seama ce ai pierdut numai după ce pierzi... ...după ce peste o mie de drumeŃi din toată Ńara, la începutul lui septembrie, i-au strîns mîinile şi l-au ascultat făcînd — ca nimeni altul — turul de orizont al versantului răsăritean al Bucegilor, de la Căminul Alpin din Buşteni, în cadrul Ştafetei MunŃilor... ...după ce sute de speologi, în octombrie, la Costineşti, l-au înconjurat cu dragostea lor, cu ocazia acŃiunii Speo-sport... ...după ce zecile de mii de turişti, alpinişti, salvamontişti şi în general toŃi iubitorii muntelui i-au citit proză din revista România Pitorească, în Biblioteca montaniardului... ...după ce obişnuiŃii serilor de joi, de la cercul de iniŃiere în alpinism Floarea de ColŃ al UniversităŃii Cultural ŞtiinŃifice din Bucureşti i-au ascultat vraja cuvîntului său binefăcător... ...după ce, aproape zilnic, activul FederaŃiei Române de Turism Alpinism din CNEFS discuta cu el absolut toate problemele care se puneau în legătură cu muntele... ...după ce redacŃia Editurii Sport-Turism îl solicita ori de cîte ori vreun ghid, hartă sau monografie de munte dădea loc la discuŃii... ...după ce redacŃia Publiturism îi cerea fotografii de munte sugestive, cum numai el ştia să facă, pentru pliantele publicitare care constituiau tot atîtea invitaŃii adresate turiştilor din Ńară şi din străinătate... ...după ce Radioul, Televiziunea şi Cinematografia îl consultau atunci cînd părerea specialistului în ale muntelui se impunea...
82

...după ce... ...iată incredibila veste, căzută ca un trăsnet care loveşte în plin... ...într-o seară de noiembrie, mohorîtă, ceŃoasă şi mîzgoasă, pe o şosea asfaltată, într-o comună din Argeşul de sub munte, un prea stupid şi prea banal accident de bicicletă a curmat viaŃa lui Emilian Cristea, cel care de peste 40 de ani pusese semnul egal între numele lui şi creasta de munte, între fapta lui şi verticalitatea peretelui de munte, între dragostea lui şi toŃi cei care, măcar cu gîndul, au ridicat fruntea spre înălŃimile CarpaŃilor... ...pentru cîte a oferit Emilian Cristea tuturor împătimiŃilor de drumeŃia montană... ...va trebui ca toŃi aceşti împătimiŃi să-i păstreze, toată viaŃa, pioasă şi caldă recunoştinŃă... ...şi să-i închine un gînd bun pe vîrf de munte, în peretele pitonat între stalactitele subteranului sau asupra cărŃii cînd viitorul traseu de vacanŃă prinde contur... ...fiindcă au încetat lacrimile primului moment şi trebuie să rămînă neştearsă amintirea pentru viitor şi pentru viitorul CarpaŃilor noştri. FLOREA NEAGOE ianuarie 1983

83

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful